Filiere Agroalimentare

Definițiile filierei sunt foarte numeroase. Filiera poate fi definită ca fiind o succesiune de etape ce pot fi parcurse în vederea atingerii obiectivului ales ori ca fiind ansamblul intermediarilor uniți în desfășurarea aceleiași activități. O filieră este ceva abstract, o reprezentare a unei realități economice care vizează măsurarea, înțelegerea, explicarea structurii și funcționării elementelor unui anumit domeniu.

Concept:

Conceptul de filieră este prezent în toate domeniile economice, spre exemplu: filieră electronică, filieră de comunicații etc. Acest concept se referă la o activitate productivă în care intervin mai multe întreprinderi, dar într-o manieră care nu este neapărat lineară. În SUA, cu aceeași semnificație, există noțiunile de canal sau lanț (în lucrările economistului [NUME_REDACTAT]). Începând cu anul 1984, noțiunea de filieră agroalimentară se regăsește în aproape toate documentele FAO.

În raport cu noțiunile de , lanț , canal sau circuit, filiera ca și concept, deschide calea unor analize globale (la nivel atât micro, cât și macroeconomic), ce permit urmărirea întregului parcurs al produsului, cât și elaborarea unei strategii optime ce urmărește obținerea eficienței maxime pentru consumatorul final. După definițiile francezilor,” filiera reprezintă un sistem economic ce este constituit din ansamblul tuturor canalelor de distribuție și aprovizionare ce sunt utilizate de către toți producătorii ce vând aceleași bunuri concurente pe piața de consum”*. Din această definiție rezultă că filiera nu se referă la o piață de consum dată, ci la utilizarea aceleiași materii prime de către o „familie” industrială.

Studiul unei filiere conține două aspecte fundamentale: descrierea sa (produse, costuri, agenți economici, operații, fluxuri) și analiza mecanismelor reglatoare (structura și funcționarea piețelor, prognoza s.a).

O altă abordare spune că elementele ce trebuie precizate atunci când se studiază o filieră sunt: produsele, zona geografică și timpul.

Odată ce sunt stabilite aceste elemente, unii autori merg mai în detaliu cu analiza, considerând 4 componente ale unei filiere, și anume:

· întreprinderile și unitățile de producție, cosmetizare și comercializare care asigură prelucrarea produsului de la originea sa până la faza de consum;

· consumul propriu-zis al produsului;

· serviciile care intervin în organizarea și orientarea producției, schimbului și consumulului;

Ca sferă de cuprindere, conceptul de filieră agroalimentară este mai larg decât conceptul de circuit sau de canal de distribuție:

-canalul reprezintă un subansamblu al circuitului pe care un producător poate să-l utilizeze și gestioneze în vederea vânzării produselor sale;

-circuitul cuprinde ansamblul de producători, procesatori, distribuitori și consumatori aflați pe traseul unui produs sau grupă de produse.

În perioada actuală, analiza în termeni de „filieră a produsului” a înlocuit „studiul piețelor agricole”. Până nu demult, piața apărea ca un element strategic de care depindea prețul. În prezent, o asemenea analiză nu mai este considerată operațională, deoarece nu ia în calcul diferitele schimbări ce au loc înainte ca produsul să fie pus la dispoziția consumatorului. Dacă studierea pieței favorizează schimbul, analiza filierei pune accent pe operațiile materiale ce stimulează transformările produselor și pe agenții care realizează aceste transformări.

Filiera se raportează la etapele parcurse de către un produs în interiorul sferei agroalimentare și urmărește, în ansamblu, două componente principale: agenții și operațiunile care conduc la formarea și transformarea produsului până la stadiul de utilizare, pe de-o parte, și mecanismele de ajustare a fluxurilor de produse și factorii de producție de-a lungul filierei până la stadiul final, pe de altă parte.

Identificarea se realizează sub două aspecte: funcțional și socio-economic. Identificarea agenților și operațiunilor de-a lungul filierei permite caracterizarea structurii și funcțiilor acestora.

Agenții care operează de-a lungul unei filiere pot fi: întreprinderi agricole, întreprinderi de industrie alimentară, întreprinderi care aprovizionează lanțul agroalimentar cu bunuri intermediare și echipamente cu care se exercită operații (întreprinderi de stocare, de transport, de condiționare și de ambalare, de publicitate și de promovare a vânzărilor). Aceste întreprinderi cu forme socio-economice diverse au raporturi de piață și relații organice de diferite tipuri.

Rol:

Pentru o lungă perioadă de timp, rolul populației active agricole a fost acela de a hrăni ansamblul populației (adică de a vinde o parte, apoi toată producția obținută consumatorilor, în special celor din orașe), însă, în prezent, situația s-a schimbat, în sensul că populația activă agricolă a scăzut și, încetul cu încetul, a devenit din ce în ce mai mult furnizoare de materii prime.

Filiera agroalimentară, abordată ca un „sistem” are rolul de a introduce retroacțiunea (feed-back-ul) și plasează activitățile (procesele) specifice într-un cadru determinat. În aceste condiții, ea presupune integrarea drumului fizic al produsului cu serviciile care-l însoțesc, dar și cunoașterea forțelor interne și externe ce-l influențează: agenți economici, grupări, organizații, instituții, mediul tehnologic, mediul politic, mediul natural etc. În literatură se introduce chiar și noțiunea de ecosistem al filierei.

Filierele pot fi tratate (abordate) din mai multe puncte de vedere:

· optica de marketing – prin care urmărește comportamentul de piață al agenților economici aflați pe filieră, costurile și profiturile realizate de către fiecare dintre aceștia;

· optica de ecosistem – care are în vedere dezvoltarea durabilă a filierelor agroalimentare, asociată cu evitarea risipei resurselor și a poluării;

· optica social-politică – prin care se analizează funcțiile, rolurile, posibilitățile, conflictele și echilibrul filierelor.

În legătură rolul filierelor agroalimentare, se pot menționa următoarele:

· filierele pot rezolva conflictul agricultură-industrie-comerț prin armonizarea globală a intereselor acestora (prin folosirea unor pârghii economice precum: subvențiile directe și indirecte, prețurile, creditele etc. și prin negocieri tripartite);

· strategia globală a filierei să nu sacrifice interesele (obiectivele) pe termen lung în avantajul celor imediate (criteriul temporal);

· în strategia globală a filierei politicul să nu afecteze economicul, relațiile de putere să nu acționeze asupra filierei luate ca întreg, iar preocupările „macro” să nu fie în opoziție cu preocupările „micro”, adică ale unităților (participanților) ce compun filiera.

Avantajele filierei:

· permite cunoașterea funcționării și evoluției sistemelor componente, sisteme (sau subsisteme) care se nasc, trăiesc și mor, sunt supuse agresiunilor tehnice, economice, politice etc. ale mediului. Filiera, ca întreg, depinde de elementele care o compun; ea nu reprezintă o simplă însumare a acestora;

· permite luarea în calcul atât a unor elemente microeconomice, cât și a unor aspecte macroeconomice.

Abordările filierelor agroalimentare trebuie realizate, de asemenea, într-o optică dinamică, care să integreze spațiul (care se referă la producție, consum, piețe determinate) și timpul care se scurge de la intrarea în filieră sau în diferitele verigi ale acesteia până la ieșire. Practic, analiza unei filiere agroalimentare poate fi inițiată, în amonte sau în aval, de către producători, consumatori, transformatori sau distribuitori.

Orice filieră are un coordonator. Rolul de coordonator este din ce în ce mai mult atribuit industriilor din aval sau celor din amonte (de exemplu, FNC-urile sau abatoarele și fabricile de preparate din carne, ce funcționează în cadrul filierelor pe baze contractuale și comerțul, care are posibilitatea să-și aleagă sursele de aprovizionare).

Obiectivele principale ale filierei sunt:

– asigurarea securității alimentelor;

– utilizarea rațională a resurselor agricole;

– creșterea productivității muncii;

– creșterea valorii adăugate;

– reducerea costurilor pe unitatea de produs și a altor costuri la nivel de fermă;

– creșterea profitului și a rentabilității;

– creșterea calității producției și a produselor;

– promovarea realizărilor științei și tehnologiilor moderne, mici consumatoare de energie și curate în vederea asigurării sănătății oamenilor și animalelor și a protecției mediului.

Operațiunile asupra bunurilor și serviciilor de-a lungul unei filiere sunt cele care concură la formarea produsului și la drumul său până la stadiul final al filierei, și privesc: echipamente, tranzacții comerciale, precum și operațiunile legate de acestea: modernizarea sau diferențierea produselor, stocarea, transportul, publicitatea, promovarea vânzărilor. Ansamblul acestor operațiuni, prin jocul valorilor adăugate și a marjelor comerciale concură la formarea valorii de piață a produsului.

Valoarea adăugată prin aceste operațiuni de-a lungul filierei remunerează capitalul și munca angajată în aceasta. În contrapartidă, valoarea adăugată este constituită din salarii, impozite, taxe etc.

Filiera poate să beneficieze, printre altele, de diverse ajutoare sub formă de subvenții și de transfer de capital (ajutor de investiții) care determină creșterea valorii distribuabile sau creșterea acumulărilor sau a investițiilor.

De o deosebită importanță pe filiera produsului este activitatea de inovație, care duce la câștiguri de productivitate și calitate.

Operațiunile financiare se raportează la activitatea de creditare, la rolul băncilor și gradul lor de intervenție pe filieră, la gradul de control și cotele de participare ale întreprinderilor, la asigurarea devizelor necesare importurilor, la exportul de produse intermediare sau finite, la transferul de capital și de venituri etc.

Dezvoltare:

În ceea ce privește dezvoltarea filierei, aceasta rezultă din natura produsului analizat, din punctul central de analiză adoptat pentru filieră și din starea proceselor de integrare verticală. Astfel, anumite produse agricole sunt consumate în starea naturală și analiza filierei se va opri la comercializare, altfel spus la consumatorul final. Alte produse necesită una sau mai multe transformări succesive și, deci, analiza filierei se poate opri la prima sau la a doua operație de vânzare-cumpărare, fără a intra în detalii de punere a acelui produs la dispoziția consumatorilor. Cercetările actuale privind „costul total al distribuției” pledează pentru analiza totală a filierei.

Referitor la punctul central de analiză adoptat pe filieră, se poate menționa că acesta fixează ceea ce reprezintă aprovizionare și ceea ce devine ieșire (produs pus pe piață).

În cadrul anumitor filiere, producătorul agricol de bază apare ca un furnizor oarecare ce va fi supus unui „marketing de aprovizionare” al întreprinderii de prelucrare și va putea intra în competiție cu eventualele surse din import. Dacă, dimpotrivă, punctul central al filierei este producătorul, aprovizionarea va fi tratată în amonte, înaintea exploatației agricole, restul fiind o problemă de vânzare a produselor, cu sau fără faze intermediare, de către procesatori și comercianți (vânzare directă, circuit scurt, circuit lung).

În sfârșit, integrarea verticală, din ce în ce mai frecventă, impune extinderea filierei spre aval. Dacă această integrare se prezintă sub formă cooperatistă, producătorul agricol de bază ar trebui, teoretic, să nu mai apară ca un simplu furnizor pentru industrie sau comerț, ci ca un coparticipant al acestei activități. Astfel este necesară o analiză a structurii socio-economice a filierei, în diferitele sale etape, pentru a descoperi punctele cheie, cu ajutorul cărora se stabilește politica de ansamblu a acesteia. Se știe deja că analiza canalelor de distribuție scoate în evidență multiplele funcții și operații ale procesului de distribuție (privit în sens larg) a unui produs ce sunt îndeplinite de o serie de întreprinderi independente sau de agenți economici grupați în interiorul unei structuri integrate vertical.

Optica prezentată privind abordarea analizei filierei dintr-un punct central, scoate în evidență faptul că partenerii nu au aceeași importanță în cadrul filierei și aceleași posibilități de acțiune în procesul de reglare. În acest context, este important să fie scoase în evidență punctele forte „nodurile” privilegiate ale filierei, care condiționează ansamblul componentelor acesteia, în aval și în amonte. Aceste „noduri” privilegiate ale filierelor se află la „locul” de întâlnire (sau negociere), la confluența dintre partenerii cei mai puternici aflați pe filieră, din a căror confruntare rezultă politica ce va acționa asupra ansamblului fiecărei filiere și a tuturor participanților acesteia.

Un astfel de prim „nod” apare, de regulă, la întâlnirea dintre agricultori și procesatori sau cumpărători, când primii, prin organizarea lor, dispun de o anumită importanță (forță) în cadrul filierei, utilizată în scopul negocierii. Un „nod” forte al filierei poate fi întâlnit și la confluența dintre procesatori și distribuitori, când cei din urmă sunt puternici și practică un comerț modern, putând impune celor din amonte condiții de calitate, de preț și de prezentare.

„Nodurile” forte prezentate anterior vizează, de fapt, ansamblul relațiilor tehnico-socio-economice care se stabilesc la locurile de întâlnire dintre parteneri, care implică – ascendent sau descendent – procesarea, circulația mărfii (aprovizionare-desfacere), servicii, fluxuri de plăți și de informații etc. De fapt, punctele de confruntare cele mai importante existente pe filieră își pun amprenta în mod decisiv asupra comportamentului de marketing al acesteia. O astfel de abordare impune individualizarea participanților succesivi, cunoașterea importanței pe care aceștia o au în cadrul filierei și puterea lor de negociere. Aceasta este de natură socio-economică, deoarece implică atât poziția economică a partenerilor, cât și relațiile politice dintre ei.

Limitele filierei:

· uneori câmpul său de acțiune este limitat, neluând în calcul activitatea diversificată a unor întreprinderi;

· de cele mai multe ori nu explică raporturile între prețurile diferitelor produse;

· nu explică, în general, cauzele comportamentului consumatorilor.

Noua concepție privind filiera produsului agroalimentar pune accentul pe abordarea interdisciplinară a studierii acesteia. Argumentarea acestei abordări constă în faptul că între activitatea de obținere a produsului agricol și consumul acestuia, în diferite stadii de elaborare, se interpun o mulțime de activități și aspecte, nu numai de natură conceptuală, dar și de natura pragmatismului perceptiv, evidențiate și soluționate de un ansamblu de discipline, cum ar fi: economia, sociologia, previziunea, tehnologiile agricole și alimentare etc. Cu ajutorul acestor discipline poate fi explicată funcționarea filierei agroalimentare.

1.2 Tipuri de filiere agroalimentare

Notiunea de filiera este definita ca un ansamblu al activitatilor desfasurate si functiilor asumate de agentii economici implicati in cadrul unui circuit parcurs de un produs sau grupa de produse de la producatorul agricol pana la consumatorul final. Principalele activitati incadrate intr-o filiera pot fi considerate: productia, colectarea, transformarea, distributia si consumul.

Pentru produsele agricole și agroalimentare pot fi delimitate următoarele trei tipuri de filiere (după Montigaud, J., – C., 1995):

– filiere care funcționează cu stocuri intermediare, stocuri ce sunt cunoscute și sub numele de stocuri de securitate sau de anticipatie.

– filiere care funcționează cu stocuri tampon previzionale existente la nivelul teritorial cu durată limitată.

In literatura de specialitate (Istudor N., 2000), frecvent este folosit termenul de "logistica de distribuție" în locul termenului de "distribuție fizică". [NUME_REDACTAT] de Marketing definește logistica de distribuție mișcarea și manipularea bunurilor de la locul unde acestea sunt produse la cel la care sunt consumate și utilizate.

– filiere care funcționează într-o ritmicitate diferită și anume: în flux lent (cu stocuri), în flux continuu (uniform în acest caz neexistând stocuri), fluxuri la cerere (care răspund în mod prompt cererii de produse). Natura ritmicității fluxurilor determină organizarea internă a intreprinderilor furnizoare.

Filiera laptelui

Problematica analizării pieței laptelui și a produselor derivate ca parte componentă a piețelor ce intră în structura sistemului agroalimentar trebuie abordată luând în considerare o serie de particularități specifice sectorului românesc al produselor agricole de bază, respectiv: grad ridicat de perisabilitate; existența unei concurențe sporite și directe; niveluri diferite ale consumului în zonele urbane și rurale; generalizarea autoconsumului la nivelul producătorilor agricoli individuali; atomicitatea și dispersia teritorială a ofertei, cu mari diferențieri zonale și fluctuații sezoniere; neutilizarea întregii capacității productive de prelucrare; dezechilibrul cerere-ofertă internă care facilitat creșterea importurilor; lipsa organizării eficiente a filierelor pe produs; practicarea unui sistem de prețuri care defavorizează producătorii; disponibilități financiare investiționale reduse și slabul acces la credite, etc.

De asemenea, trebuie luate în considerare particularitățile pieței propriu-zise rezultate și condiționate prin mecanismele specifice de funcționare a raportului cerere-ofertă: oferta producției de lapte pentru consum în stare proaspătă și supus prelucrării este dispersată teritorial și neuniformă calitativ; în marile centre urbane, care sunt de obicei depărtate teritorial de zonele de producție, consumul este foarte ridicat, iar agenții economici se găsesc într-o permanentă concurență directă și indirectă (cu referire atât la lapte cât și la numeroasele sale derivate); deficiențe în cadrul sectorului de creștere a vacilor de lapte, caprelor, oilor – lipsa banilor pentru procurarea unui material biologic de calitate și a furajelor concentrate, calitatea slabă a furajelor, lipsa posibilităților de investire în asigurarea calității și protecției mediului, etc.; neimplicarea sectorului de prelucrare în sprijinirea sectorului productiv; deficiențe organizatorice și funcționale – insuficiența mijloacelor adecvate de stocare-depozitare și transport a laptelui materie primă, insuficiența punctelor și centrelor de colectare; întârzieri frecvente în plata crescătorilor de vaci de lapte pentru laptele livrat sectorului de prelucrare, etc.

Filiera carnii de pasare

Pe filiera carne de pasăre produsă intensiv-industrial, consumatorii acuză vehement deprecierea gustului și a însușirilor culinare, incluzând: frăgezimea exagerată a fibrelor musculare; culoarea roșietică a osului și măduvei osoase; carne insuficient de matură, apoasă și foarte perisabilă; aroma puilor fierti sau prăjiti dominată de unele mirosuri străine, nespecifice, cu originea în nutreturile administrate; continutul în pesticide și alte reziduuri dăunătoare. Se mai incriminează bunăstarea și protectia animalelor în aceste ferme, ca și impactul lor cu mediul ambiant. În aceste conditii, consumatorii își îndreaptă atentia spre produse de pasăre obtinute în ferme mai mici, în conditii de acces al păsărilor la aer curat și teren înierbat, crescute semiintensiv sau extensiv, fără forsaj alimentar, cu o creștere lentă și sacrificare mai târzie. Aceste aspecte sunt noi și incomplet studiate sub aspect știintific.

Carnea de pasare, se află în topul preferintelor consumatorilor de pretutindeni. Cercetarea știintifică a pus la îndemâna crescătorilor, noi genotipuri de mare valoare, cu precocitate avansată și viteză mare de creștere, capabile să valorifice superior nutretul, obtinându-se productii de mare economicitate. Toate acestea se realizează în conditiile artificializării mediului de creștere și în prezenta unui adevărat „dopaj alimentar”.

Filiera cerealelor

Filiera cerealelor panificabile se constituie din: agricultura care produce grâul și secara; depozitarea care asigură conservarea pe perioade lungi grâului și secarei și în același timp le sporește calitatea prin condiționare, aerare, uscare; morăritul asigură transformarea grâului în produse alimentare (făină și tărâță); panificația este veriga care asigură fabricarea celor mai importante produse (pâinea și pastele făinoase); comercializarea, ultima etapă a filierei.
Cerealele sunt cultivate pe aproape întreg teritoriul țării, pe o suprafață care variază de la un an la altul, având o pondere în suprafața arabilă cuprinsă între 61% în 1989 și 69% în 2005. Grâul este una dintre cele mai importante cereale care se cultivă în România și ocupa, împreună cu secara, 23.9% din suprafața arabilă cultivată în anul 1989 și 29.4% la nivelul anului 2005. Oferta actuală de cereale este variabilă, asigurată de sectorul privat și este dispersată în cadrul a milioane de exploatații agricole. Consumul de cereale are la origine tradiția consumului alimentar al poporului român, consumul mediu anual pe locuitor la produsele din cereale, în echivalent făină, a crescut conform datelor statistice de la 157,3 kg/locuitor în 2002 la 162.6 kg/locuitor în 2012.

[NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT] vinului prezintă particularități în ceea ce privește marketingul produsului, organizarea producătorilor, efectele economice și sociale, nivelul autoconsumului, politicile și cadrul legislativ și instituțional:

– în România, strugurii se obțin în opt zone viticole consacrate și se prelucrează în 171 de centre viticole;

– viticultorii pot să integreze mai multe funcții: producerea strugurilor, procesarea, depozitarea, transportul și comercializarea. Sectorul viticol se caracterizează printr-un grad ridicat de specializare și zonare;

– înființarea plantațiilor de vii necesită investiții importante pentru înființarea plantațiilor, consum ridicat de forță de muncă și cheltuieli de producție mari la hectar;

– tehnologiile de cultură a viei în micile gospodării țărănești sunt tradiționale, se bazează pe munca manuală și pe tracțiune animală. Suprafețele cultivate sunt fărâmițate. În fermele și societățile agricole specializate pe viță de vie se cultivă suprafețe mari și se practică tehnologii moderne. Lucrările solului se execută mecanic, iar recoltarea manual;

– cultura viței de vie necesită cheltuieli ridicate, în special cu acțiunile fito-sanitare și cu forța de muncă, ceea ce determină un nivel ridicat al cheltuielilor la hectar;

– promovarea tehnologiilor moderne de cultură a viței de vie este o condiție pentru reducerea consumului de muncă manuală și creșterea eficienței economice în fermele mari;

– pentru creșterea calității vinului sunt necesare măsuri de retehnologizare a plantațiilor și a sectorului de vinificație în unele societăți viticole, cu respectarea legislației în vigoare și a cerințelor adaptării la exigențele comunitare;

– strugurii destinați producerii vinului pentru comercializare se cultivă pe suprafețe mari, în special în exploatații de tip asociativ, societăți comerciale agricole și în unele exploatații familiale din zonele de cultură a viței de vie. Vinul produs în gospodăriile țărănești este destinat cu prioritate autoconsumului. Cantitățile de struguri care se vând pentru procesare centrelor de colectare sunt reduse;

Filiera fructelor si legumelor ecologice

O altă categorie de produse agroalimentare care pătrund tot mai mult în consum sunt produsele ecologice. Rezultat al exigențelor sporite ale consumatorilor care devin tot mai receptivi la criterii de apreciere ale produselor precum „ecologic”, „biologic”, „nepoluant”, „natural” etc., al conștientizării opiniei publice cu privire la importanța protecției mediului, a asigurării siguranței și securității consumatorilor, tot mai mulți producători se adresează pieței cu produse adaptate acestor noi cerințe.

De fapt, criteriul “ecologic” reprezintă pentru consumatori o garanție a calității produsului, sporind astfel notorietatea producătorilor preocupați de problema dezvoltării durabile. Avantajul competitiv al acestor produse „sănătoase” pentru consumator / utilizator, respectiv pentru mediul înconjurător în ansamblul său, este evidențiat pe amabalajul produselor prin marcarea ecologică.

Legumele și fructele sunt produse cu o cerere foarte mare datorită calităților lor nutritive, psihosenzoriale, estetice; ele oferă cantități însemnate de protide și glucide și necesarul zilnic de vitamine și minerale, dar și de apă biologică. Un român consumă în medie pe an 150 kg de legume și 65 kg de fructe .

Filiera legumelor și a fructelor prezintă deci, o mare importanță din punct de vedere economic,social, alimentar. Este important de menționat că această fileră are multe plusuri datărită posibilitățior oferite de mediul înconjurător(climă, relief, soluri) ce permite cultivarea acestora pe mari suprafețe. Acest lucru poate asigura independența alimentară a României în acest sector și totuși nu se întâmplă așa.

Filiera legumenor și a fructelor este una dintre cele mai importante filiere agroalimentare întrucât aceastea acoperă o parte importantă a necesarului de proteine și glucide, prin diversitatea lor . Importanța acestui sector nu este dată doar de funcția alimentară ci și de cea economică, energetică, ecologică, social-culturală, psihosenzorială și estetică.

Capitolul 2

Piata fructelor si legumelor ecologice

Piața de legume-fructe, unul dintre cele mai importante sectoare ale economiei mondiale, a reprezentat dintotdeauna un domeniu al paradoxurilor. Insuficient exploatat, segmentul fructelor și al legumelor, care este evaluat la 50 de miliarde de euro, cu o producție de 80 de milioane de tone, reprezintă doar 18% din producția agricolă a [NUME_REDACTAT].Deși alimentația ecologică este promovată intens, datele furnizate de [NUME_REDACTAT] a Sănătății arată că în continuare, consumul de fructe și legume de la nivel european se află sub cantitatea recomandată de 400 de grame de persoană pe zi.

[NUME_REDACTAT] lucrurile nu stau mai bine. Producția scăzută, evaziunea fiscală și lipsa unor norme au transformat în ultimii ani piața de legume-fructe într-o veritabilă „Cenușăreasă” a economiei românești. Lipsa reglementărilor a determinat practicarea unor prețuri mari care descurajează consumul, iar producătorii români, descurajați de avalanșa de importuri, au renunțat să investească și să se unescă în asociații, pentru a crea o piață competentă, la standard europene.

Deși acest sector se remarcă prin forță de muncă relativ ieftină, costuri de procesare a materiei prime reduse și un potențial ridicat pentru practicarea agriculturii ecologice, lipsa programelor de promovare a legumelor și fructelor în țări terțe și pe piața internă, precum și gradul redus de competitivitate a produselor împiedică dezvoltarea acestei piețe. Implementarea în 2008 de către [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] pentru programele operaționale în sectorul de fructe și legume care s-a defășurat între 2009-2013, nu a dus la organizarea acestui sector. Cu toate că oferta de produse este diversificată, valoarea adăugată a produselor este mică, mai ales din cauza lipsei cunoștințelor de marketing menite să asigure atractivitate și siguranță în fața consumatorului, a lipsei mijloacelor tehnice de sortare, ambalare, etichetare, păstrare și transport a producției către piață, precum și a lipsei unui sistem de planificare a producției și de articulare a acesteia în funcție de cerințele pieței.

România are o balanța comerciala dezechilibrată la legume și fructe, importul depăsind exporturile în perioada 2007-2013 cu valori cuprinse între 77 milioane Euro, in anul 2007, si 269 milioane de Euro.

Politica acestui sector trebuie să răspundă exigențelor pieței prin reducerea fluctuațiilor de preț și a dezechilibrului dintre cerere și ofertă și să încurajeze consumul de fructe și legume, asigurând în același timp competitivitatea produselor. Susținerea producției locale prin măsuri legislative coerente, facilitarea accesării fondurilor europene, crearea unui lanț de distribuție organizat, dar și diminuarea TVA-ului pentru legume și fructe proaspete ar contribui semnificativ la dezvoltarea acestui segment în România.

În ciuda faptului că România are un potențial agricol foarte mare, fiind a cincea mare piață din [NUME_REDACTAT] din punct de vedere al suprafeței arabile, agricultura românească se caracterizează printr-o productivitate redusă, lucru care se reflect automat și printr-o producție relativ scăzută de legume și fructe. În perioada 2009-2013, țara noastră a produs în medie 3.700.000 de tone de legume și aproximativ 1.300.000 de tone de fructe anual. Anul trecut, România a produs 3.472.200 tone de legume și 1.279.300 de tone de fructe.

Productia fructelor si legumelor medie in [NUME_REDACTAT] datelor centralizate de [NUME_REDACTAT], România a importat în perioada ianuarie-decembrie 2013 aproximativ 900.000 de tone de legume și fructe, în valoare totală de 460.262 de euro și a exportat aproximativ 140.000 de tone de legume și fructe. Țara noastră a importat anul trecut 409.718 de tone de legume și 489.271 de tone de fructe. Potrivit datelor, 84,32% (345.469 tone) din cantitatea de legume importate și 78,53% din cantitatea de fructe (384.229 tone) au provenit din [NUME_REDACTAT]. Legumele importate din țările terțe au reprezentat doar 15,68% (64.248 tone) din totalul importat, iar fructele 21,47% (105.041 tone).

Consumul scăzut este o altă problemă care afectează piața de legume și fructe din România. Organizația ONU pentru Agricultură și Alimentație semnala în 2010 că în România, furnizarea de fructe și legume destinate consumului se situa sub 80 kg /persoană /an, adică sub 220 g / persoană/ zi, fiind la cel mai redus nivel din Europa. Potrivit datelor furnizate de [NUME_REDACTAT], în perioada 2009-2013, consumul mediu anual de legume pe cap de locuitor a fost de 182 de kg, iar cel de fructe de doar 69 de kilograme pe an.

„Piața de legume-fructe din România începe să se maturizeze, a trecut vremea speculațiilor, jucătorii neserioși vor renunța să facă activități care nu le vor aduce surplusul de bani pe care și-l doresc. În momentul de față, pentru a avea profit trebuie să realizezi un plan pe termen mediu. Piața de legume-fructe din Romănia va deveni stabilă și va avea jucători serioși care vor avea continuitatea în activitate și vor presta servicii de calitate, este de părere [NUME_REDACTAT], managerul [NUME_REDACTAT].

„Piața de legume-fructe evoluează de la sine, importatorii mici au pierdut foarte mult în fața retailer-ilor”, a completat [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] RoHolland, companie specializată pe depozitare și transport la temperatură controlată. Chiar dacă producătorii și distribuitorii joacă un rol important pe piața de legume-fructe, consumatorii sunt cei care au ultimul cuvânt. Tendințele din ultimii ani arată că magazinele încep să ceară din ce în ce mai multă marfă autohtonă, ceea ce reflectă dorința clienților de a consuma fructe și legume românești. Acestă tendință este contrabalansată de consumul pentru fructe și legume din ce în ce mai diverse.

„În ultii ani se remarcă o dorință a consumatorului de a încerca și alte tipuri de legume sau fructe, mai puțin cunoscute pe piață. Consumatorii preferă din ce în ce mai mult fructele și legumele exotice”, a explicat [NUME_REDACTAT], directorul de logistică Roholland.

Cererea de fructe si legume ecologice

În condițiile economiei de piața cererea este cea care sa decidă cât și ce să se producă și este de terminată de modelele de alimentații ale populației și de necesarul fiziologic de consum (cererea potențial), în timp ce cererea efectivă este determinate de puterea de cumpărare a populației. Legumele și fructele dețin un loc important în consumul populației, fiind o sursa de vitamine si minerale. Un consum de legume rațional trebuie să aibă o structură variată, pe specii, pe tot parcursul anului.

Evoluția consumului mediu pe cap de locuitor de fructe si legume in perioada 2008-2013 este redat in tabel, . Se observa ca consumul mediu de cartofi a crescut cu 4,3%, consumul mediu de legume in aceeasi periaoda a scazut într-o proporție nesemnificativă iar consumul de fructe a crescut cu 5,5% pana in 2010.

Analiza efectuată în ultimii sase ani asupra preferințelor de consum ale populației scoate în evidență o creștere a ponderii fructelor și legumelor în dieta zilnică a populației.

Și totuși, consumul total de fructe și legume rămâne inferior recomandărilor nutriționiștilor cu toate beneficiile pe care un astfel de consum le are asupra sănătății, fiind o sursă importantă de vitamine, minerale, microelemente și un factor de prevenire a obezității prin reducerea aportului energetic al alimentației.

Cei mai importanți factori socio-economici asociați consumului de fructe și legume sunt vârsta și venitul populației. Tineretul și persoanele cu venituri mici consumă cantități reduse de fructe și legume. De asemenea, se constată că există, în afara acestei clasificări, o parte importantă a populației pentru care consumul de fructe și legume nu constituie o prioritate.

Autoconsumul este specific gospodăriilor țărănești, în care, după unele surse, acesta ajunge până la 75%, Există situații unde autoconsumul acoperă integral cerințele la unele specii de legume. Din cercetări efectuate în microbazinul legumicol din jurul Capitalei a rezultat că produsele din sezon sunt asigurate de gospodăriile țărănești (tomate de vară, ardei, rădăcinoase, ceapă, usturoi), o parte fiind procesate în familie pentru perioada de iarnă. Într-o gospodărie cu o suprafață de și o structură diversificată pe specii de legume se obține o cantitate de produse suficientă care, cel puțin în sezon, asigură necesarul zilnic de consum pentru membrii familiei.

Prețul legumelor și fructelor exercită rolul de orientare și de reglare a cererii și ofertei, este format liber, prin negociere între furnizori si beneficiari, în funcție de raportul dintre cerere și oferta. Cererea de legume și fructe este relativ constantă in timpul anului, față de oferta care este sezonieră. În sezon (lunile de vară și toamnă), prețul legumelor și fructelor este redus, iar în extrasezon (lunile de iarnă și primavera timpuriu) prețul crește.

Prețuri medii ale principalelor legume și fructe vandute în piețele agroalimentare din cateva orașe din România în anul 2013

În pofida cererii mari de fructe și legume ecologice, se constată că populația din mediul rural are o situație financiară tot mai precară. Există mai mulți factori care pot explica această situație iar unul din aceștia se referă la faptul că cererea potențială de fructe și legume ecologice din mediul urban nu se întâlnește cu oferta de fructe și legume ecologice din mediul rural.

[NUME_REDACTAT] de legume și fructe proaspete si procesate este formată din producția internă și din importuri. Daca pentru anumite legume nivelul atat de ridicat al importurilor este explicat prin seceta din 2011 si productia foarte proasta raportata de fermierii romani, totusi la nivel general situatia ramane alarmanta. Romania, importa, pe an ce trece mai multe legume, in timp ce, productia nationala fie ajunge la export (o mica parte), fie este vanduta la preturi foarte mici samsarilor agricoli.

Anul trecut, Romania a importat legume si fructe in valoare de peste 542 de milioane de euro si a exportat fructe si legume in valoare de 167,5 milioane de euro. Principalele tari din care am importat legume au fost: Turcia, Egipt, China si Italia. In 2013, Romania a importat 431.424 tone de legume, fata de 330.481 tone cat a importat in 2011. De cealalta parte, exporturile au scazut de la 88.759 tone in 2010 la 63.150 de tone anul trecut.

In ultimii doi ani, cel mai mult au crescut importurile de cartofi. Daca in 2011, Romania vindea 64.000 de tone de cartofi din import, doi ani mai tarziu in tara ajungeau 160.000 de tone de cartofi. Dar, am importat si masiv si alte legume: 33.000 tone de morcovi, peste 5.500 tone de castraveti sau 24.000 tone de varza.

Oferta de legume și fructe procesate a înregistrat un declin în perioada 2008-2013 a inregistrat un declin (a scazut cu 43% pentru legumele conservate si cu 67% pentru fructele conservate). Producția de fructe si legume proaspete a avut de asemenea un trend descrescator , productia de legume a scazut cu 43,5% din 2008 si pana in 2011 iar productia de fructe a scazut cu 18,5%.

Insusi ministrul Agriculturii, [NUME_REDACTAT] recunoaste ca exista o serie de probleme pe acest segment de piata. El spune ca Romania produce indeajuns de multe legume incat sa asigure consumul intern, insa produsele se pierd pe undeva intre productie si raft.

Balanța comercială a Romaniei la legume și fructe este dezechibrată, importul depășind exportul. Producția internă nu acopera din punct de vedere cantitativ, structurtal și al ritmicitații aprovizionării pieței consumul intern, de aceea este nevoie de importuri.

Situația sectorului legume-fructe în România necesită abordări noi în contextual conectării la piața unică. Declinul accentuat al sectorului legume-fructe necesită măsuri de reorganizare radical. Apartenența la piața unică poate oferii României avantajul unei mai bune protecții la import în ceea ce privește prețurile la legumele și fructele proaspete, față de situația existentă înainte de aderare. Dacă avem în vedere tendința de creștere a cererii de legume și fructe și nivelul scăzut al costurilor există șanse de relansare și de apropiere a cererii de nivelul ofertei interne. La aceasta se adaugă și faptul că [NUME_REDACTAT] este un importator tradițional de fructe și legume la unele sortimente pentru care România are o veche tradiție.

Importul de fructe se concentrează pe cele care nu se cultivă local, cele mai mari cantități fiind raportate pentru banane, urmate de citrice, mere, pere și gutui. Bananele și citricele laolaltă reprezintă circa 70% din volumul importurilor. În schimb, importul de legume se face mai degrabă din motive de suplinire a cererii decât pentru a aduce ceva ce nu se cultivă local. Astfel, cel mai des importate legume sunt roșiile, cartofii și ceapa, care împreună constituie 50% sau mai mult din importul de legume al țării.