Clasificarea Cauzelor Agresivitatii Infantile

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Agresivitatea reprezintă o problemă de interes mondial. De-a lungul timpului,specialiștii din acest domeniu au incercat să găsească posibile cauze,soluții si remedii pentru acest tip de comportament deficitar. Situația este cu atât mai gravă cu cât din ce în ce mai mulți copii prezintă astfel de comportament agresiv fie în medii educaționale,fie în cele familiale.

Ipoteza de la care am pornit constă în faptul că agresivitatea nu ar trebuie să fie o formă de manifestare cunoscută și asimilată de cei mici deoarece este dovedită teoria care susține că majoritatea adulților agresivi au deprins comportamente deficitare încă din copilărie și ajung să săvârșească delicte si infracțiuni tocmai pentru că agresivitatea face parte din comportamentul lor cotidian încă din fragedă pruncie.

Copilăria trebuie să fie cea dintâi piatră de temelie pusă la baza unei dezvoltări armonioase a oricărui viitor adult,responsabil și bine educat care să onoreze orice comunitate din care va face parte.

Una dintre cea mai mare provocare pe care o poate avea un dascăl este cea în care este pus în fața unei situații în care copilașul pe care ar trebui să îl educe încă din grădiniță până în clasele primare și gimnaziale, prezintă un comportament agresiv față de ceilalți colegi și chiar față de persoana care trebuie să îl educe.

Astfel,este primordială necesitatea unui cadru didactic de a cunoaște cauzele care duc la o astfel de atitudine ,cum trebuie să reacționeze și care sunt cele mai bune și eficiente strategii de prevenire și diminuare a comportamentului agresiv prezent la școlarii mici.

Copii au nevoie să știe că toate sentimentele lor sunt acceptate și normale,inclusiv furia. Toți oamenii au stări de nervozitate din când în când și reacționează cu furie uneori,dar noi ca adulți trebuie să îi facem pe micuți să învețe cum să își controleze aceste ieșiri neadecvate și să aibă grijă la limbajul folosit și mai ales la izbucnirile violent față de cei din jurul lor.

Fiind capabil ca dascăl să recunoști și să preîntâmpini momentele în care școlarii pe care îi ai în grijă dau semnale de comportament agresiv,poți ajunge să fi un adevărat mentor și exemplu pentru cei mici,insuflându-le mereu stări și atitudini pozitive,indiferent de situațile în care te vei găsi și se vor găsi cei pe care trebuie să-i educi.

Atunci când acceptăm că învațarea vine din interior,obținem un echilibru în educația pe care o dăm copiilor.Rolul adultului este acela de a sprijini și ghida copii prin procesul lor de învățare activă și aventura lor prin misterele cunoașterii fără ca agresivitatea să le fie piedică și să le influențeze existența.

CAPITOLUL I – INTRODUCERE

CLASIFICAREA CAUZELOR AGRESIVITĂȚII INFANTILE

Cauzele care stau la baza oricărui comportament agresiv și deficitar în rândul copiilor pot fi dintre cele mai diverse și pot proveni din diferite ipostaze în care cei mici se află la un moment dat al existenței lor. Aceste cauze reprezintă punctul de plecare de la care trebuie pornit pentru a purcede la un tratament sau la o strategie de diminuare și prevenire a agresivității la școlarii mici.

O posibilă clasificare,așa cum am gândit-o eu,se poate contura astfel : cauze de ordin interior : biologice și emoționale, cauze de ordin exterior : familiale și sociale.

Furia este o reacție emoțională la sentimente precum frica,dezamăgire,frustrarea și invidia. Aceste reacții sunt normale dacă nu se depășește o limită,mai ales în rândul celor mici care nu ar trebui sa reacționeze precum adulții,ei ar trebui să fie feriți de asemenea experiențe în care să simtă nevoia de a exprima furie și chiar agresivitate.

Aceste reacții pot fi asociate cu încredere de sine scăzută,frica de eșec sau sentimente de izolare. De asemenea poate fi corelate cu situații în care un copil simte anxietate deoarece nu are nici un fel de control asupra problemei (un divorț a părinților,o mutare în alt oraș,probleme familiare).

În cazul în care avem de a face cu un copil de vârstă școlară mică,ceea ce un adult exprimă prin tristețe,copilul poate exprima prin furie ( pierderea cuiva drag,separarea,etc.). Copiii cărora le este foame sau obosiți pot exprima acte de nervozitate sau agresivitate. Agresivitatea este modul în care cei mici fac față la stress.

O problemă majoră în cazul acesta,pentru cei care trebuie să aibă grijă de cei mici,fie că e vorba,în prima instanță,de părinți,fie că e vorba despre cadre didactice,bone sau alte persoane specializate, o reprezintă provocarea de a-i face pe copii să renunțe la asemenea scene și acte de agresivitate,deoarece deseori aceste acțiuni duc la răni fizice,emoționale și la distrugere de bunuri de prin casă. Spre exemplu,un copil ieșit de sub control,poate arunca,cu tot ce îi stă în cale, spre părinte sau alte persoane prezente.

1.2. CAUZE DE ORDIN INTERIOR : BIOLOGICE ȘI EMOȚIONALE

Conform medicului specialist în psihologie infantilă de la Institutul Child Mind, doctorul Raul R.Silva , agresiunea poate fi un simptom a mai multor probleme fundamentale. Este un lucru foarte polimorfic,cu multiple cauze medicale,psihologice și cotiene,depinzând de ambianța în care cel mic trăiește.

Așadar pentru a începe orice strategie de diminuare și tratare a agresivității,trebuie mai întâi să aflăm ce anume cauzează stările agresive.

Pentru a identifica anumite cauze care pot duce la agresivitate , mai întâi trebuie puse anumite întrebări : Sunt doar niște stări de spirit? Copiii care sunt bipolari au deseori tendința de a fi agresivi. Ei își pierd controlul,devin impulsivi. Pe de altă parte,atunci când devin deprimați,pot deveni iritabili și dezagreabili,în final devenind pur și simplu,incontrolabili de către părinți sau cadre didactice.

Vorbind despre clasificarea cauzelor agresivității în rândul copiilor,nu trebuie uitat faptul că și anumite cauze medicale pot sta la baza acestor probleme. Copiii diagnosticați cu autism,schizofrenie,depresie,ADHD, pot manifesta stări de anxietate,nervozitate și agresiune. Toate bolile psihice și tulburările comportamentale pot fi asociate cu agresivitate infantilă,atunci când nu sunt tratate cu multă grijă,iubire și devotament de către cei din jurul copiilor care au astfel de diagnostice dramatice.

Părinții sunt primii care trebuie să observe dacă cei mici prezintă semnalmentele unor tulburări emoționale.Fiecare copil are stări de spirit fluctuante,la fel ca orice adult. Sentimente precum tristețea,disperarea și frustrarea ,fac parte din procesul de creștere și maturizare. Conflictele dintre generații,dintre părinți și copii sunt perfect normale dacă nici una dintre părțile implicate nu iese rănită sentimental sau fizic.Atunci când cei mici exprimă în mod repetat stări inexplicabile de nervozitate,de neascultare și agresivitate,părinții trebuie să cerceteze ce anume poate fi cauza acestor reacții inadecvate.

Comunicarea părintelui cu cel mic este cea mai simplă metodă de a afla dacă are vreo problemă de ordin emoțional și mai important,dacă cel mic știe că un astfel de comportament nu este justificat indiferent de situație. Dacă acel copil se confruntă cu stări emoționale pe care nu și le poate explica sau care țin de cauze interioare sau de ordin medical,cel mic trebuie dus la un specialist pentru a găsi un diagnostic corect și pentru a se găsi o metodă de revolvare a problemelor.

O cauză deseori trecută cu vederea de către părinți este dezvoltarea târzie a celui mic. Un copil care nu reacționează în mod normal la mediul înconjurător și la ce se întâmplă in jurul său poate da semne pe viitor de neadaptare socială și implicit poate prezenta diverse forme de agresivitate verbală,în primă instanță și fizică,în a doua instanță.

Pe lângă aceste cauze strict biologice și emoționale care au fost prezentate,generațiile actuale de copii care nu mai comunică la fel de eficient cu cei din jurul lor,precum părinții și persoanele abilitate pentru a îi educa și supraveghea,o serie de noi cauze de ordin interior au apărut în ultima perioadă. Aceste cauze provin de la faptul că cei mici sunt din ce în ce mai dependenți de televizor,calculator,Internet și își crează propria lor lume în care se închistează și refuză să mai comunice cu cei din jur,considerând că mediul virtual e cel mai potrivit pentru ei. Acest tip de închistare în sine reprezintă provocarea mileniului în care trăim și care i-a acaparat pe cei mici,dezvoltându-se astfel o nouă formă de tulburare emoțională care poate să conducă la agresivitate față de cei din jur.

Este un lucru dovedit că persoanele care nu sunt sănătoase din punct de vedere fizic și psihic au tendința de a se răzbuna pe cei din jur,astfel exprimându-și neputința și frustrarea,prin acte de agresiune verbală și uneori chiar fizică. Ori copii,neavând maturitatea necesară pentru a reacționa normal în diverse situații,mai ales când prezintă anumite deficiențe și boli,sunt cu atât mai sensibili și instabili.

Ca dascăli,provocarea este cu atât mai mare cu cât au de educat și ghidat astfel de copii care pe lângă faptul că nu pot asimila ca și ceilalți,fluxul de informații care li se dă,uneori prezintă și manifestă reacții agresive la adresa celorlalți și chiar față de cadrul didactic.

Acest tip de preșcolari și școlari mici necesită o foarte mare atenție din partea persoanelor cu care intră în contact,deoarece trebuie creată ambianța perfectă pentru ca ei să se simtă în siguranță și pentru a nu se simți deloc neglijați sau discriminați.

Agresivitatea mereu are un punct de plecare,o cauză anume care îi face pe cei mici să piardă într-un fel sau altul controlul și este de abilitatea părinților,în primul rând,de a-și cunoaște copii și de a ști ce metode sunt cele mai potrivite pentru a implementa disciplină și ordine în educația pe care le-o dau.

În al doilea rând,persoanele specializate au îndatorirea de a lucra cu cei mici folosindu-si experiența și studiile din domeniu,pentru a face ca agresivitatea să atingă nivele cât mai mici și pentru ca educații să rămână cu un bagaj de cunoștințe care să le folosească și pe viitor,nu doar în prezent. Agresivitatea trebuie înlocuită cu armonia,armonie care se obține doar cu multă răbdare,perseverență și afecțiune față de acei micuți care au mai mare nevoie de acest lucru.

Concluzionând, fie că vorbim despre probleme biologice,cele medicale,orice tip de boală,deficiență de învațare sau despre tulburări emoționale și comportamentale, aceste cauze interioare stau la baza oricărui tip de agresivitate din partea copiilor,atunci când nu sunt remediate și atent observate de către persoanele potrivite,abilitate și specializate.

1.3. CAUZE DE ORDIN EXTERIOR : FAMILIALE ȘI SOCIALE

Comportamentul agresiv este un comportament care produce rău psihic și emoțional tuturor celor din jur. Această formă de comportament deficitar poate varia de la violență verbală,până la distrugere de bunuri.Persoanele cu acest tip de atitudine au tendința de a fi ușor iritabili,irascibili și impulsivi. Probleme emoționale sunt principalele cauze care duc la agresivitate. Copiii care sunt prezenți în astfel de situații,în care fie mama,tata sau altă persoană apropiată,are tendința de a se exprima în mod trivial și exprimă într-o manieră neadeacvată care duce uneori și la violență domestică,asimilează extrem de repede acest tip de comportament ca fiind normal deoarece adulții așa se exprimă.

Studiile din domeniu arată că băieții care sunt expuși la violență domestică,devin mult mai agresivi față de colegii de grupă sau clasă,iar pe termen lung,ei sunt mult mai previzibili în a consuma în viitor, substanțe interzise. De asemenea aceste studii au mai demonstrat că efectele pe care le are violența domestică,incluzând cea verbală și cea fizică duce la un comportament violent chiar între frații aceleiași familii.

Universitatea din Illinois,SUA, a făcut un studiu pe 1.200 de studenți din clasele primare și gimnaziale,care au completat chestionare despre supradoza de substanțe interzise,cu întrebările legate de violență față de cei din jur. Ei au fost întrebați despre conflictele din căminele lor,incluzând certurile,ironiile și actele de violență dintre frați. Cercetătorii care au început acest studiu,au ajuns la concluzia că băieții prezintă forme de agresiune încă din clasele primare,deoarece au fost expuși în mod repetat,la violență domestică și astfel au devenit ei înșiși violenți și consumatori de substanțe interzise.

În România,această formă de manifestare a agresivității nu e direct asociată cu un posibil consum de substanțe interzise dar,în marile orașe,copiii sunt din ce în ce mai expuși la medii în care acest obicei este folosit de cei mai mari din jurul lor,astfel implementându-le ideea că este în regulă să consumi droguri dacă nu ești fericit și acasă,mama și tata se ceartă mereu.

Revenind la cauzele familiale care duc la agresivitate în rândul copiilor,este știut faptul că violența domestică influențează generațiile viitoare în a deveni și ei,la rândul lor, agresivi ca viitori adulți. Conform doctorilor în psihologie infantilă, Dr. Charles Cappell și Dr. Robert B.Heiner, așa cum tehnicile parentale sunt transmise din generație în generație de către părinți,asa și comportamentele agresive sunt transmise de la părinți la copii. Cei mici sunt predispuși să copieze comportamentul agresiv a părinților lor,dacă părinții lor s-au comportat violent unul față de altul,atunci și copii vor fi agresivi față de proprii parteneri,pe viitor.

Aceste asocieri,care sunt reflecții ale învățării sociale a teoriei agresiunii,sunt atât de comune încât au devenit clișee.Totuși,cercetătorii au concluzionat că nu sunt destule dovezi științifice pentru a demonstra în mod indiscutabil faptul că adulții violenți au provenit din familii violente.

Familia joacă un rol extrem de important în ceea ce privește educația celor mici. Ceea ce este foarte sigur ,este faptul că niciunui copil nu face bine să fie martor la discuții conjugale în contradictoriu și cu atât mai mult,la acte de violență domestică. Deși nu e necesar ca ei să devină la rândul lor violenți față de cei din jurul lor,este evident că vor suferi anumite tulburări emoționale și psihologie,devenind introvertiți, necomunicativi și nesociabili, considerând o rușine faptul că părinții lor nu se înțeleg și sunt violenți unul față de alții sau chiar față de proprii lor copii.

De asemenea,mai este știut faptul că acei copilași care au fost maltratați,ignorați,agresați verbal sau/și fizic,vor avea la un moment dat tendința de a considera că dacă ei au suferit aceste traume,este firesc ca și ei să se manifeste într-o manieră asemănătoare,de fiecare dată când nu este ceva pe placul lor.

Pe lângă cauzele de tip familial care pot duce la agresivitate din partea copiilor,factorii sociali și culturali joacă un rol extrem de important în acest aspect. Anturajul copiilor, activitățile pe care le au în diverse instuții publice sau particulare și activitățile pe care le desfășoară ei singuri,fie că vorbim de privit la televizor,fie statul pe Internet sau jocurile reale sau virtuale pe care le joacă,toate aceste aspecte ce țin de viața copiilor,prezintă o serie de cauze care pot duce la agresivitate.

În primul rând,anturajul. Anturajul cu care un copil ia prima oară contact este cadrul familial. Am stabilit că acest aspect poate sau nu să influențeze un copil în a fi sau nu violent.

Al doilea anturaj cu care se ia contact este acel colectiv de la creșă sau grădiniță. Atunci când părinții își duc copilașii la grădiniță au anumite așteptări în ceea ce îi privește viitorul educațional al lor,așteptări îndreptate în primă instanță spre dascăl și mai apoi spre cei mici,spre randamentul pe care aceștia îl vor da la învățătură.

Primul străin cu care cel mic ia contact și care va juca un rol foarte important pentru el,în următorii ani,este cadrul didactic. Cadrul didactic va însemna pentru el un al treilea părinte,un mentor care îl va învăța ce e bine și ce nu,ce trebuie să învețe și ce nu,ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă pentru a se dezvolta într-un adult responsabil și bine educat. Așadar este primordial ca cel mic să descopere o persoană caldă,răbdătoare și bine pregătită. La fel ca în cazul părinților,copilașul va copia anumite gesturi și obiceiuri pe care dascălul le va întreprinde în fața sa. Dacă educatorul va striga,automat preșcolarul și școlarul mic va crede la un moment dat că e firesc să zbieri când ești nervos sau când un coleg nu îți dă jucăria favorită. Putem spune că se contureză astfel o nouă cauză pentru care școlarul devine agresiv verbal și uneori chiar fizic către ceilalți colegi.

Odată copiat acest obicei de a striga,următorul gest nepotrivit pe care cadrul didactic îl poate avea la un moment dat,în fața celor mici,este agresivitatea fizică. Bruscarea sau lovirea unui copil indisciplinat în fața celorlalți reprezint un act de agresivitate extrem de greșit și în loc să ducă la disciplinarea unui copil obraznic,efectele pe care le are acest gest este cu totul opus și are impact definitiv asupra copiilor. În primul rând acel copil lovit va percepe că a făcut ceva cu totul greșit și că adultul are tot dreptul să îl corecteze,el fiind doar un copil care nu are vreun drept de a se opune acestui tip de disciplină forțată și total nepotrivită. În al doilea rând,acel copil va percepe că poate obține ce vrea dacă și el la rândul lui va lovi sau agresa vreun coleg și că aceasta este metoda cea mai potrivită pentru a impune respect și disciplină. Finalitatea acestor greșeli grave pe care un cadru didactic le poate face în fața celor mici este una,din pacăte,tot mai des întâlnită în școlile și grădinițele din România : Comportamentul agresiv la școlarii mici.

O altă cauză des întâlnită care stă la baza unui comportament agresiv în rândul școlarilor mici este reprezentată de anturajul pe care cel mic ajunge să o aibă fie în fața casei sau a blocului,fie la grădiniță sau școală. Deseori se observa în mod evident cum un copil indisciplinat îl influențează pe cel care stă pe scaun sau în bancă,lângă el. Chiar dacă cel din urmă ar vrea să fie atent și să asculte ce are de spus educatoarea sau învățătoarea,va avea mereu tendința de a se lua după acel coleg care nu poate sta locului și care vorbește întruna,copiindu-i fiecare mișcare și gest.

Anturajul care va influența comportamentul celui mic se poate constitui și din prieteni,amici,cunoștințe din afara instituțiilor educaționale,persoane de aceleași vârste sau apropiate ca vârstă,cu personalități diferite care de multe ori,neintenționat vor face ca cei mai timizi sau introvertiți să devină ca ei,mai îndrăzneți,glumeți și vorbăreți,trăsături de caracter nu neaparat rele,dacă sunt folosite într-o manieră pozitivă de cei care le asimilează. Atunci când,văzând și copiind anumite trăsături negative pe care prietenii le au,cei din urmă le manifestă înapoi acasă,în mediul familial și mai apoi,la grădiniță sau școală,putem vorbi despre o influențare directă și negativă care de multe ori duce la rebeliune și neobediență, stări care nu sunt decât la un singur pas față de agresiune și violență verbală și fizică.

În ceea ce privește factorii culturali,aceștia sunt reprezentați prin diverse cauze,începând de la programele urmărite la televizor,modul și scopul în care se utilizează

Internetul și terminând cu jocurile pe care școlarii le desfășoară la un moment dat. Tot ceea ce îi înconjoară și semnifică media și mass-media îi poate influența pe cei mici într-o manieră negativă,ceea ce poate conduce la comportamente deficitare,respectiv,agresive.

Televizorul, ingenioasă descoperire a secolului XX care a acaparat întreaga omenire în mod ireversibil. În România,generațiile trecute,fiind prinse în închistarea comunismului,aveau program fix de urmărire a puținelor emisiuni,filme și desene animate,metodă care le-a influențat într-un fel pozitiv,deoarece copilul crescut în perioada ceaușistă nu era preocupat de televizor,ci își trăia copilăria afară,în aer liber,jucându-se fel de fel de jocuri distractive și chiar educative.

Cele mai renumite desene animate ale anilor epocii de aur erau „Mihaela și Azorel” și

“Miaunel și Bălănel” ,”Lolek și Bolek” illustrate în imaginile de mai jos :

Aceste desene animate aveau caracter educativ,distractiv și recreativ,fiind create pentru a le fi de folos celor mici în a întelege mai bine lumea din jurul lor și pentru a-i învăța diverse lucruri despre o întreagă serie de evenimente pe care un copil le poate întâmpina pe parcursul copilăriei sale.

Ca părinte,este elementar să ști ce e bine și ce nu e bine să urmărească cel mic la televizor. Fie că e vorba de desene animate,fie despre filme sau alte programe și emisiuni care ar trebuie selectate în mod extrem de conștiincios pentru a se evita posibile lucruri negative pe care le poate învăța de la televizor. Desenele animate din ziua de azi arată total diferit și dezbat subiecte care nu le sunt de folos preșcolarilor și școlarilor care le urmăresc.
Spre exemplu desenele create în Asia,majoritatea,sunt cu un caracter violent și chiar erotic,precum “Dragon Ball Z” , “Pokemon” , “Naruto”,ilustrate în imaginile de mai jos :

Desenele cu acest caracter violent și cu tente erotice sunt total nepotrivite pentru un preșcolar și școlar care asimilează tot ceea ce vede ca fiind ceva bun de urmat,astfel dezvoltându-și înclinațiile spre violență și comportament neadecvat. Crezând că cei mici sunt în siguranță uitându-se la astfel de desene animate , efectul final este total opus față de intențiile părinților. De aceea este extrem de important a face o selecție în ceea ce privește programul din fața televizorului a celui mic. Desenele generației actuale au deviat complet de la ce erau cândva și nu mai promovează binele și faptele bune ci răul și faptele rele care nu sunt mereu corect asimilate de cei mici,astfel generându-se o serie de comportamente neadecvate și agresive,chiar violente,printre preșcolarii și școlarii din ziua de azi.

Chiar dacă există anumite norme pe care Consilul Național al Audiovizualului le-a implementat pentru anumite programe televizate,precum programe sugerate celor mici doar cu Acordul Părinților , există destule programe care deși au sigla aceea,respectivă,nu respectă

întocmai cerințele și pot conține imagini cu violență și tentă sexuală,ceea ce evident fac rău celor mici care le privesc la momentul respectiv.

Programul din fața televizorului trebuie întocmai cu strictețe,în funcție de programul părinților și de cel al micuților care înafară de grădiniță sau școală,mai trebuie să aibă activități extrașcolare educative și recreative,iar televizorul să cadă exact pe ultimul loc în planul unei zile. Atunci când părinții își lasă micuții să urmărească programele televizate,acestea trebuie să fie adecvate categoriei de vârste cărora sunt recomandate,fie că vorbim despre emisiuni educative,documentare științifice,filme artistice adecvate și desene animate din care se pot trage doar beneficii,nu și dezavantaje.

Un nou studiu făcut pe acest subiect relevă informații șocante despre efectul televizorului în rândul copiilor de vârstă fragedă. Copiii de 3 ani care sunt expuși în mod îndelugat la urmărirea televizorului tind să prezinte stări de nervozitate care pot conduce la un comportament agresiv.

Copiii de vârstă fragedă care prezintă un comportament agresiv reprezintă o problemă pentru părinți și profesori,iar de cele mai multe ori prezic o serie de alte probleme mai grave care derivă de la acest tip de comportament. Aceste probleme pot varia de la delicvență juvenilă,violență manifestată la maturitate,până la comportament criminal – susține

Conf.dr. Jennifer A. Manganello de la Universitatea de Sănătate Publică din Tulane,SUA.

De asemenea,după muzică,televiziunea e al doilea domeniu medie la care un copil între vârstele de 0-3 ani,este expus în mod frecvent. Deși Academia Americană de Pediatrie recomandă neurmărirea programelor televizate pentru copii mai mici de 2 ani,studiile arată că puțini părinți sunt cei care respectă acest lucru. S-a descoperit că expunerea copiilor la televizor și urmărirea excesivă,într-un cămin,a programelor televizate,este direct asociată cu agresivitatea în rândul copiilor,după factorii ereditari,sociali și demografici.

În concluzie,după numeroase cercetări și studii în acest domeniu,este evidentă legătura dintre agresivitate și programul excesiv din fața televizorului a celor mici, fiind astfel și mai importantă supravegherea copiilor atunci când urmăresc anumite programe televizate.

O altă cauză de ordin exterior este reprezentată de Internet. Internet-ul,fie că vrem sau nu vrem să recunoaștem,face parte din viața oricărui adult al mileniului 21. Adulții au crescut,și-au întemeiat familii,au făcut copii și odată cu această evoluție firească,Internet-ul a devenit accesibil pentru tot mai multă lume. Părinții care folosesc în mod frecvent Internet-ul, inevitabil își expun și copii la această tehnologie,încă de mici.

Am fost martora unei scene în care o fetiță de 2-3 anișori se juca pe tabletă,stând în brațele mamei,fiind extrem de fericită de ceea ce descoperea pe acel ecran. Desigur,nu a fost ceva negativ,mămica i-a ales fetiței un joc cu animale,dar oare nu această tehnologizare excesivă a tot ceea ce cândva era atât de simplu și de frumos,duce la o anomalie pentru buna dezvoltare cognitivă și emoțională a celor mici?

Copiii din ziua de azi nu se mai joacă „Nu te supăra,frate”, “Păcălici” sau “De-a v-ați ascunselea”. Ei se joacă pe tablete,pe laptop-uri,pe smartphone-uri,pe Internet jocuri precum Angry Birds, Candy Crush,Flappy Bird sau Need for Speed. Totul este digitalizat,tehnologizat și nimic din ceea ce se obișnuia să fie inocent,armonios și sociabil,totul a devenit o acțiune desfășurată independent,doar copilul și jocul său virtual,fără a socializa cu ceilalți copii de vârsta sa,precum o făceau părinții și bunicii săi.

La fel ca și în cazul televizorului,Internet-ul este plin de lucruri care pot afecta copii,într-un mod ireversibil și negativ. Pe lângă jocurile virtuale după care cei mici sunt înnebuniți, un alt element perturbator este reprezentat de rețelele de socializare. Spre exemplu,pe rețeaua de socializare denumită “Facebook” întâlnim tot mai mulți copii din clasele primare care ori au profile separate unde postează poze și alte lucruri,ori au acces la profilele părinților,astfel având acces la o serie de imagini și elemente total nepotrivite de urmărit la asemenea vârste fragede. Rețele de socializare,motoare de căutare,site-uri,blogg-uri, toate acestea sunt doar câteva exemple de pe Internet care pot influența copii în a dezvolta o serie de comportamente anormale, deficitare și chiar agresive,deoarece agresivitatea și violența este prezentă și pe Internet,mai ales pentru că pe Internet poți fi cine vrei,poți scrie ce vrei,poți face ce vrei,fără prea multe constângeri sau reguli.

Fie că cel mic vede o imagine în care un alt copil agresează ori o colegă,ori un animal sau se fălește cum fumează sau consumă alcool,fie că citește mesaje cu limbaj licențios și crede că o astfel de exprimare te face să fi mai bine văzut de către ceilalți,toate aceste lucuri dăunează extrem de mult psihicului și educației unui copil,distorsionând realitatea în care trăiește. Astfel,cel mic devine agresiv față de părinți,de cadrele didactice,de colegii săi pentru că așa a văzut pe Internet și așa o fi normal văzându-i pe alții care procedează la fel,desigur fiind total greșit acest gen de comportament.

Internet-ul reprezintă o descoperire majoră pentru viitorul acestei planete,dar atunci când adulții nu îi supraveghează pe cei mici atunci când îi expun pe aceștia la beneficiile și inovațiile Internet-ului, problemele care survin acestui fapt pot fi majore,începând de la introvertire,necomunicare,nesocializare,până la agresivitate verbală și chiar fizică față de cei din jur.

O altă cauză majoră a agresivității infantile este reprezentată de jocurile pe care cei mici le joacă și jucăriile generațiilor actuale.

În epoca de aur,jucăriile reprezentau universul copiilor,toți tânjeau la jucării simple dar atât de distractive. Așa arătau aceste jucării,precum se poate observa în imaginile de mai jos.

Din aceste imagini se poate observa că se dorea păstrarea inocenței celor mici și educarea lor prin jucării și jocuri cât mai simple și imitatoare de realitate. Se știe că orice fetiță va primi la un moment dat o păpușă pe care să-și exerseze abilitățile de viitoare mămică,iar orice băiețel va primi mașinuțe cu care să facă atât de multe curse precum visează că va face într-o zi,în realitate. Aceste clișee și tertipuri se îndoctrineză în gândirea celor mici încă de când încep să meargă și să rostească primele lor cuvinte. Nu e de mirare că fetele vor crește cu ideea că singurul lor scop în viață este să facă,copii,iar băieții vor crește cu gândirea că ei trebuie să fie independenți și mereu serviți de sexul slab.

Psihologii recomandă pentru cei mici de până la 8-9 ani,jucării educative,constructive precum puzzle-uri, jucării lego, cuburi de construcție, jucării care să le pună în funcțiune logica și simțul estetic și creativ,astfel evitându-se o posibilă percepție greșită asupra vieții.

Pentru copiii de peste 9 ani,și nu numai, cărțile ar trebui să reprezinte punctul de plecare spre orice educație bine aleasă și spre o cultură personală și generală pe care orice copil ar trebui să o aibă. Citindu-le cărți încă de la vârstele mici,copilașii deprind mult mai repede și mai eficient,competențele de vorbire,de ascultare și de reproducere de text,fiindu-le mult mai ușor pe când vor începe să meargă la școală. Pe lângă acest beneficiu important, creativitatea și imaginația celor mici este stimulată prin diversele povești pe care le aude din graiul mamei,tatei sau bunicilor,asigurându-le pe viitor,o mai mare atracție spre citit și scris.

Revenind la jucăriile pe care copii din ziua de azi le au acasă. Pentru început,toți copii au jucării de pluș,reprezenând animale,personaje din desene animate și altfel de figuri cunoscute,acestea fiind total inofensive pentru buna dezvoltare cognitivă și emoțională a celor mici.Dar atunci când cei mici cresc,au cerințe specifice în ceea ce privește jucăriile pe care ar trebui să le aibă,ce trebuie să știe să cumpere și să nu cumpere,un părinte?

Din păcate,jucăriile generației de azi sunt reprezentate de tablete,telefoane inteligente și păpuși cu caracter nepotrivit precum cele din imaginile de mai jos :

O jucărie nepotrivită pentru copii,îi poate învăța să fie nepăsători,nervoși,frustrați,îi poate face să jignească,să fie violent,să urască. Majoritatea părinților nu conștientizează că mintea unui copil asimilează orice,iar impactul negativ al jucăriilor nepotrivite,se reflectă în comportament. Astfel de jucării precum cele din imagini îi pot instiga pe cei mici să se joace într-o manieră violentă și nepotrivită,iar de la acest fapt până la agresivitate față de cei din jur,este doar un singur pas. Trebuie observat cu atenție dacă jucăria cu care cel mic se joacă este angoasantă,indecentă sau cu tentă violentă,deoarece aceste caracteristici afectează copilul și percepția sa asupra propriei persoane și a lumii întregi.

Atunci când are la dispoziție o cameră suprapopulată de jucării, copilul se simte copleșit. El ignoră jucăriile sau se joacă în mod foarte agresiv cu ele. Explicația se găsește în faptul că informațiile din lumea exterioară sunt preluate intern de către copil.

Lovește! Trântește! Aruncă! Înlocuiește! – acestea sunt mesajele pe care le transmit jucăriile nepotrivite, mesaje pe care copilul le internalizează.

Jucăriile ar trebui să fie o încântare pentru simțuri. Potrivit lui Rudolf Steiner, creatorul pedagogiei Waldorf, până la vârsta de șapte ani copilul este pe de-a-ntregul un organ de simț. Un organ de simț pentru iubire, pentru ordine, pentru cuvinte frumoase, un organ sensibil însă și la nervozitatea din jur, la dezordine, la inestetic. Orice impresie pozitivă îl ajută pe copil să se dezvolte armonios, în timp ce toate impresiile negative lasă urme permanente în dezvoltarea fizică și sufletească a copilului. Prin intermediul simțurilor (în număr de 12, după cum susține Steiner), copilul pipăie viața, o miroase, o gustă, o vede, o îmbrățișează cu toată ființa lui. Pe lângă cele cinci simțuri cunoscute, Steiner mai menționează simțul Eu-lui, al mișcării, al vorbirii, al echilibrului, al căldurii, al ritmului și simțul vieții.

Copilului i se dezvoltă simțul estetic atunci când este înconjurat de jucării frumoase, create manual, din materiale naturale. Aceste jucării stimulează curiozitatea, imaginația și creativitatea.Materialele naturale vorbesc sufletului copilului. Prin expunerea excesivă la jucării sintetice și inestetice, cel mai mare risc pentru copil este pierderea sensibilității.

În activitățile de tip Waldorf sunt recomandate doar materiale liniștitoare pentru simțuri, precum lemnul natur, lâna, mătasea, pietrele netede de râu, răchita, pluta, scoicile, conurile de brad etc. În aer liber, simțurile copilului sunt stimulate prin joaca () cu nisip, pământ, apă, noroi.

Experiențele senzoriale ajută la dezvoltarea creierului, susțin cercetătorii în medicină. Miliarde de căi neuronale sunt formate și întărite prin experiențe senzoriale repetate.

The best toys are 90% child and 10% toy, spun englezii.

Cele mai multe jucării moderne îl sărăcesc pe copil de imaginație și de simțul mirării, în timp ce obiectele simple, neșlefuite și fără exces de detalii pot căpăta cu ușurință semnificații și utilizări multiple. Copilul este liber să-și imagineze o bucată de lemn ca fiind o corabie, o pâine, un telefon, o trambulină etc.

Atunci când ține în mână un lemn, copilul primește doar energie pozitivă. Pentru că o bucată de lemn este unică.  În ea sunt depozitate multe povești – despre soare, despre apă, despre pământ, despre copacul din care provine, despre persoana care a tăiat bucata de lemn și a cioplit-o.

Jucăriile produse în serie sunt însă impersonale și ușor de înlocuit, ele fiind făcute cu un singur scop – acela de a aduce bani fabricanților. Copilul descoperă că jucăriile de acest tip sunt dispensabile, se plictisește repede de ele și își dorește mereu altele.

În timp ce în pedagogia Montessori se merge pe ideea jocului cu obiecte standardizate, care să ducă la învățarea de concepte, în pedagogia Waldorf se pune accentul pe imaginație, copilul fiind încurajat să-și creeze jucării. Acestea ajung să fie cele mai apreciate și sunt îngrijite cu cea mai mare atenție.

O jucărie tipică pedagogiei Waldorf este păpușa confecționată manual din lână, bumbac, in, mohair. Păpușa Waldorf este adaptată nevoilor fiecărui copil în parte, în funcție de vârstă și gen. Spre exemplu, păpușa pentru fetițe are codițe și poartă rochiță, iar păpușa pentru băieți are părul scurt, poartă cămășuță și salopetă.

Așadar,jucăriile reprezintă o componentă esențială din viața și universul oricărui copil,este evidentă influența pozitivă sau negativă pe care acestea le poate avea asupra dezvoltării cognitive,psihologice și emoționale a acestuia.Jucăriile potrivite aduc bucurie și fericire,cele nepotrivite frustrare,tristețe și chiar agresivitate.

O altă cauză de ordin exterior care poate conduce școlarii de vârstă mică,la agresivitate,este reprezentată de jocurile pe care aceștia le desfășoară atât în medii extrașolare cât și în cele familiale.

Jocul dezvoltă relații complexe între copii,dar în același timp,exprimă și traduce unele particularități psihice specifice vârstei.Rolul jocului este bine știut de orice părinte și cadru didactic,jocul dezvoltă capacitatea cognitivă și psihică a unui copil,stimulează creșterea capacității de a trăi plăcut fiecare eveniment,cea de concentrare și asimilare de cunoștințe noi,astfel descoperindu-se distractiv și educativ,lumea înconjurătoare.

Jocurile copilăriei trebuie să aibă caracter distractiv,educativ,recreativ și să fie adecvate fiecărei vârste. Claparede spunea : „Jocul este munca,este binele,este datoria,este dealul vieții.” Prin intermediul jocurilor cei mici cresc frumos și își îmbogățesc cunoștințele și îmbunătățesc relațiile cu cei din jur. De când se naște,cel mic are la dispoziție diverse jucării care îi stârnesc curiozitatea asupra lumii din care face parte,apoi crește,începe să meargă,să vorbească și se joacă singur,creînd singur scenarii,conversații,povești cu personaje minunate venite din imaginația sa. Apoi,când merge la grădiniță,descoperă jocurile colective,în grup,cu ceilalți copii de vârsta sa,ca la școală,jocul să treacă pe un plan secund și educația să fie fundamentală. Dar copii se joacă,mereu,oricum,oriunde,adulții nu trebuie să lase jocul să dispară din sufletul lor chiar dacă au trecut de acea perioadă.

Jocurile în aer liber,precum „De-a v-ați ascunselea”, „Baba-Oarba”, “Șotron”,”Flori,fete și băieți”, “ 1,2,3 la perete stai” ,”Ascunselea cu mingea” ,etc. sunt doar câteva dintre exemple care sunt perfect pentru copii,indiferent de vârstă. Pe lângă faptul că sunt distractive și educative, orice activitate desfășurată în aer liber este benefică,atât pentru copii cât și pentru adulți,se face mișcare,se dezvoltă armonios și sănătos,orice organism.

Generațiile actuale de copii nu mai sunt atât de atrași de astfel de jocuri. Din păcate,tot mai mulți copii preferă jocurile virtuale,pe televizor,pe calculator,pe tabletă sau telefon,jocuri care de multe ori nu sunt alese și triate de părinți, ci copii sunt cei care le aleg și alegerile lor nu sunt mereu cele mai adecvate vârstei sau sunt total nepotrivite datorită caracterului lor violent și indecent.

Un studiu elaborat in Statele Unite Ale Americii,de către Departamentul de Psihologie, dezvăluie detalii șocante despre efectul jocurilor video violente pe care cei mici le adoră. S-a ajuns la trei mari concluzii : În primul rând,s-a descoperit,cu cât se făceau mai multe studii despre cauza violenței în rândul copiilor este direct relaționată cu jocurile jucate de ei,cu atât mai clară a devenit legătura dintre cauze și efectele produse. În a doua instanță, s-a relevat faptul că deși societatea a cheltuit o sumă importantă de bani pentru ca cei mici să beneficieze de educație grauită,metodologiile folosite nu i-au ajutat pe cei mici să învețe cum să își organizeze timpul petrecut înafara școlii,astfel conducând la alegeri greșite precum jocurile video violente,devenind și ei la rândul lor mai agresivi față de cei din jurul lor. În ultimul rând,s-a descoperit că media are un rol major în aceste alegere greșite ale copiilor de a juca diferite jocuri violente,deoarece continua publicitate văzută la televizor de către cei mici , i-a influențat atât de mult încât în cel mai scurt timp,își convingeau părinții să le cumpere jocurile video respective.

De asemenea un studiu mai concret a relevat faptul că jocurile de tip „Împușcă inamicul” , spre exemplu Counter Strike ,stimulează competențele vizuale ale jucătorului,astfel reducându-se capacitatea persoanei de a inhiba comportamentul agresiv.

Acest proces poartă denumirea de “control executiv proactiv” și reprezintă o altă modalitate a jocurilor video violente,de a crește comportamentul agresiv. Cercetătorul fondator al acestui studiu este Craig Anderson, director la Centrul de Studii asupra Violenței din Statul Iowa,Statele Unite Ale Americii.

Domnul Craig Anderson susține că orice joc care presupune o constantă în rapiditatea de reacție și răspuns poate produce efecte similare asupra controlului executiv proactiv,indiferent de gradul de violență. Recent,studiile efectuate în acest domeniu Anderson și echipa sa au constatat că jocurile video de acțiune sunt asociate cu abilități scăzute de vedere,de atenție și de orientare în spațiu,dar și cu un control proactiv redus.

Aceste studii au implicat adolescenți și adulți,descoperindu-se asemenea efecte negative, dar tot mai mulți copii,cu vârste fragede și-au descoperit apetitul pentru astfel de jocuri,efectele fiind mult mai numeroase și cu impact mult mai mare asupra sănătății fizice și psihice ale celor mici.

Asociindu-se cu personajele din jocurile violente,care de cele mai multe ori poartă asupra lor arme,de tot felul și care desfășoară acțiuni violente de lovire sau chiar ucidere a celorlalte personaje din joc,nu face decât să le distorsioneze realitatea,copii crezând că viața reală este la fel cu cea din joc. Tot mai mulți copii și adolescenți din țările unde procurarea unei arme este foarte ușoară,prezintă astfel de comportamente violente,deseori ducând la adevărate tragedii și nenorociri,neconștientizându-se că și astfel de cauze sunt la baza acestor atitudini extrem de violente și anormale.

Cu cât cei mici sunt expuși în mod repetat,fie la filme,desene,jocuri violente sau jucării cu,caracter agresiv,cu atât mai probabil ca ei să prezinte la un moment dat,un astfel de comportament și deseori efectele sunt foarte negative și grave,și se observă pe termen lung și foarte lung.

Discriminarea reprezintă un alt factor de ordin exterior,ce ține de mediul social și cultural în care un copil crește și se dezvoltă. Conform Dex-ului , discriminarea reprezintă „acțiunea prin care persoanele sunt tratate diferit sau lipsite de anumite drepturi,în mode nejustificat,pe baza unor considerente neîntemeiate.”

Forma aceasta de atitudine anormală pe care unele persoane o exercită la un moment dat asupra altor persoane,reprezintă o altă cauză care poate duce la agresivitate. Deseori,copii sunt discriminați de colegii de grupă,colegii de clasă,persoane de aceeași vârstă din anturajul lor și uneori chiar de către cadrele didactice. Discriminarea nu ține neaparat cont de rasă,ea are diferite cauze. Paradoxal chiar copii indisciplinați, năzdrăvani și neascultători sunt cei care sunt discriminați de către cei din jur datorită lipsei de încredere și răbdare. Se zice că celor mici li se iartă mai multe scăpări deoarece încă nu au discernământul unui adult și nu conștientizează anumite fapte care le fac,dar unui adult care e pe deasupra și cadru didactic,nu i se poate ierta nimic dacă discriminează un elev care nu face parte din grupul celor cuminți și ascultători. Copiii care se simt discriminați,deseori se închid în ei,nu mai comunică și le e frică să spună cuiva ce li se întâmplă pentru a nu fi în continuare judecați și marginalizați. De la această refugiere în sine până la izbucniri violente nu este decât un pas. Simțindu-se marginalizați și neacceptați în grupul din care ar trebui să facă parte,mulți dintre copii discriminați ajung să jignească la rândul lor pe cei din jur,folosind un limbaj neadecvat,arătând astfel o agresivitate verbală și în izbucniri violente,chiar agresivitate fizică exercitată prin bruscări,lovituri sau împingeri asupra copiilor care nu îl acceptă așa cum e.

Discriminarea de orice fel nu ar trebui să existe într-o comunitate civilizată,ci dimpotrivă ar trebui făcută o continuuă încercare de integrare a celor care după anumite stereotipuri sunt considerați “mai diferiți”. Cu atât mai mult,discriminarea din instituțiile publice care ar trebui să fie cât mai omogene și să promoveze acceptarea și educația pentru toți,ar trebui să dispară

și să se găsească o cale de integrare a tuturor membrilor din care sunt alcătuite.

O altă cauză de ordin exterior care poate duce la agresivitate este reprezentată de statutul economic și social pe care un copil îl are în societatea din care face parte.

Studiile arată că acei copii care provin din familii dezorganizate sau care au o situație economică precară,sunt mai predispuși în a prezenta comportamente deficitare,agresive și violente.

Cercetătorii și scriitorii Margaret Szewczyk-Sokolowski, Kelly.K.Bost și Ada.B.Wainwright au conchis asupra faptului că cei mici care provin din familii dezorganizate și cu situații materiale precare sunt mai susceptibili în a comite infracțiuni în adolescență timpurie și la maturitate,deoarece lipsa celor necesare în cadrul familal îi împing în a dezvolta comportamente agresive,violente și egoiste,pornind cu ideea că „ce nu am,iau de la alții”.

Statutul social al unei familii este direct proporțional cu statutul economic,iar majoritatea familiilor care nu dețin un statut social superior,ajung să aibă un statut economic inferior. Copiii ai căror părinți nu au terminat studiile și care nu au o pregătire profesională elevată,sunt cei mai predispuși ca nici ei să nu își dorească să primească o educație aleasă,fiindcă doctrina potrivit căreia nu e nevoie de studii pentru a trăi și a face bani,este implementată în mintea copiilor încă de mici. Desigur,nu este o regulă. Vedem peste tot că sunt cazuri în care unii copii își depășesc părinți în ambiții,realizări educaționale și profesionale,depășindu-și condiția. Dacă într-un cadru familial deficitar,în care părinții nu au educația necesară pentru a le-o da mai departe copiilor,apar și probleme financiare și se mai adaugă neglijența față de copii,se constituie climatul propice pentru ca cei mici să prezinte frustări de tot felul care pot duce la agresivitate și violență față de cei din jurul lor.

Lipsa educației reprezintă o altă cauză a agresivității din rândul școlarilor mici.

Immanuel Kant spunea : „ Omul poate deveni om numai prin educație. El nu e nimic decât ceea ce face educația din el.” Educația reprezintă piatra de temelie pe care orice copil trebuie să o aibă pentru a deveni un adult educat,responsabil și capabil de a-și construi un viitor de succes. Ce se întâmplă atunci când unii copilași nu beneficiază de toate aceste avantaje deoarece nu sunt dați la școală din varii motive precum situația materială,ignoranța sau lipsa preocupării părinților pentru viitorul educațional al acestora? Acea categorie de copii va crește fără multe dintre învățăturile despre viață și responsabilitate pe care educația le-o oferă celorlalți care se duc la școală. Automat va crește rata delicvenței juvenile ceea ce înseamnă că va crește rata agresivității și cea a violenței.

Profesoara universitară Janet Benavente de la Universitatea Colorado,SUA, susține că lipsa educație este în strânsă legatură cu creșterea agresivității și violenței în rândul copiilor. Datorită unui studiu efectuat în anul 2008,în cadrul aceleași universități, pe un grup de copii dintr-un cartier mărginaș al orașului Denver, care nu frecventau nici o formă de învățământ deși aveau peste 6-7 ani, s-a descoperit faptul că majoritatea dintre ei aveau tendințe și manifestări violente în familie și în anturajul lor. Mai mult decât atât,majoritatea dintre ei considerau că e bine că nu se duc la școală deoarece știu cum să facă rost de bani și să se îmbogățească fără a studia vreodată. Nivelul de agresivitate descoperit în cadrul aceluiași grup

era de până la 30% mai mare decât nivelul de agresivitate din cadrul unui grup care frecventa

cursurile școlare. Desigur,aceste idei greșite despre școală și viață au fost îndoctrinate în mintea acelor și datorită mass-mediei pentru că își lua modele în viață din rândul cântăreților

de hip-hop,actrițelor sau altor persoane de moravuri îndoielnice,dar tocmai lipsa educației este motivul pentru care cei mici nu văd altă soluții profesionale decât cele mai sus menționate.

În prezent, se face un efort considerabil pe întreg mapamondul,ca educația să ajungă și în țările în care situația economică este una extrem de precară. Un copil educat va lua mereu deciziile bune în viață în detrimentul căilor greșite pentru că educația,pe lângă bagajul de cunoștiințe necesar,îi învață pe cei mici despre viață.

Educația presupune și disciplină. Pentru a fi implementată educația,cei mici trebuie să fie ascultători și disciplinați pentru a prinde cât mai eficient și ușor tot ceea ce cadrul didactic încearcă să îi învețe. Disciplina pe care o presupune școala îi ajută să deprindă o oarecare disciplină și reținere și în viața de zi cu zi,astfel reducându-se agresivitatea atât în cadrul instituționalizat cât și în cel familial și extrașcolar. Agresivitatea din cadrul școlii este pedepsită și nu este permisă,astfel cel mic învață că tot ceea ce e nu trebuie să facă la școală, nu i este permis nici acasă. Să vorbească în mod arogant,obraznic,ironic,să jignească,să bruscheze,să lovească,sunt doar câteva din lucrurile pe care presșcolarul și școlarul învață să le evite și în viața de zi cu zi și pe viitor.

Violența este o altă cauză declanșatoare a agresivității infantile. Se spune că violența duce la violentță la rândul ei. Din nefericire,tot mai mulți copii agresați fie verbal,fizic sau psihic,prezintă la rândul lor,stări nervoase și agresivitate,constituindu-se un mecanism de autoapărare pe care micuții o dezvoltă,pentru a trece mai ușor peste trauma pe care ei o trăiesc. Fie că e vorba de violență din partea părinților,cunoscuților,rudelor sau copiilor de aceeași vârstă sau de vârstă apropiată,violența nu ar trebuie să fie prezentă în viața nici unui adult,mai presus a unui copil. O noua formă de agresivitate își face din ce în ce mai simțită prezența în societatea actuală. Este vorba de așa-numita „online bullying” sau agresivitatea virtuală.Tot mai mulți copii care au acces la Internet,se confruntă cu diverse persoane care le aduce injurii,de cele mai multe ori,nemotivate,îi agresează psihic,terorizindu-i cu fel și fel de cuvinte licențioase,urâte și nepotrivite. Societatea încearcă din răsputeri să împiedice acest gen de agresivitate și violența împotriva copiilor,prin diverse campanii,încurajând părinți să fie mai atenți și mai implicați în viața copiilor lor.

O alta cauză a agresivității la cei mici este reprezentată de răsfățul și alintatul excesiv de către părinți și cei apropiați. Atunci când un copil este răsfățat peste măsură,i se face mereu pe plac, va avea tendințe de răzvrătire și neobidiență când i se face cere să facă un lucru sau altul,știind că oricum va fi iertat și nu i se va aplica nici o pedeapsă. De la aceste manifestări până la agresivitate este doar un pas,un pas pe care mulți copii îl fac,crescând cu ideea că „lui i se cuvine tot”, manifestând stări de nervozitate,crize nervoase, apucături neadecvate, chiar și violențe fizice prin lovituri asupra părinților sau oricărui adult care îndrăznește să nu îi facă pe plac. Afecțiunea excesivă și nepedepsirea copilului atunci când greșește sunt doar două dintre cauzele declanșatoare de agresivitate manifestată de copii,deseori conturându-se astfel personalități egoiste,egocentriste și arogante a celor care în copilărie le-a fost permis și asigurat totul.

Acest gen de educare și creștere a copiilor,este cu predispoziție mai des regăsit în cazul familiilor care au doar un copil sau au un copil bolnav,sau mai bolnav decât ceilalți copii ai familiei.Tendința de iubire și proteție exagerată are efecte pe termen lung asupra dezvoltării fizice și psihice a unui copil.

Cercetătorii britanici au concluzionat asupra teoriei potrivit căreia,un copil prea răsfățat,care nu a fost pedepsit niciodată și căruia i s-a făcut mereu pe plac,va dobândi așa zis-ul „superiority complex” sau “complexul superiorității”. Acest fenomen constă în mentalitatea umană de superioritate,considerându-i pe toți din jur inferiori,astfel ascuzând diversele frustrări și sentimente interioare. Automat,acest gen de copil,crescut cu ideea că lui mereu i se face pe plac și mereu scapă nepedepsit,va prezenta acte și acțiuni de agresivitate asupra persoanelor din jur,începând cu părinții și continuând cu persoanele apropiate din anturajul său,extindându-se de la cadrul familial până la comportamentul din instituțiile educaționale și comunitatea din care fac parte.

Astfel de comportamente dau naștere la personalități egoiste,egocentriste și deviază grav conduita oricărui copil,fie că vorbim despre un copil de la 4 până la 10 ani,si mai departe despre adolescenți și viitori adulți. Acea categorie de copii răsfătați și alintați peste măsură,va ajunge să domine părinții,iar când vor crește și vor deveni la rândul lor adulți,vor fi la fel de dominanți și exigenți cu cei din jurul lor.

Din păcate,mulți dintre părinții secolului 21, susțin că nu au suficient timp pentru a-l petrece cu copiii lor. Lipsa unui părinte,sau chiar a ambilor părinți,din viața unui copil lasă răni adânci atât în sufletul copilului,răni care se cicatrizează prin comportamente deficitare,stări anxioase,depresie și în cele din urmă,agresivitate. Cel mic va crește cu ideea greșită sau nu că părinții nu-l iubesc destul,că precis a făcut ceva greșit și că de aceea l-au abandonat. Abandonul parental este de asemenea una dintre cauzele care stau la baza agresivității și violenței juvenile. Un număr alarmant de mare și care este în continuă creștere a persoanelor care săvârșesc infracțiuni este direct corelat cu faptul că aceștia au crescut fie la orfelinate,fie părinții lor i-au părăsit și aceștia au fost crescuți de alte rude care,din nefericire,fie nu au știut să se comporte cu ei,fie nu au fost suficient de apreciați de astfel de copii.

Stă scris în genetica umană ca cei mici să fie crescuți,ocrotiți,îndrumați și educați de cei care i-au conceput și care ar trebui să le fie cele mai apropiate și dragi ființe. Dacă undeva această legătura se rupe,automat vor apărea anomalii și acestea nu pot decât să ducă la comportamente deviate.

Educația instituționalizată este cea care duce mai departe acțiunea părinților și fără educație nu se constată decât că violența,infracționalitatea și în cele din urmă pierzania socială sau chiar umană încheie drumul vieții chinuite pe care unii copii,din păcate o au și o poartă pe umerii lor mici,care ar trebui să fie lipsiți de greutăți.

Concluzionând,în zilele noastre,violența are diferite forme și este prezentă peste tot. Fie că o vedem în realitate,în familii,ori la școală,fie că o vedem la televizor,pe Internet,ea se pare că face parte dintr-o nefericită obișnuință.

Statul,alături de părinți este cel care trebuie să ocrotească,să ajute și să îndrume copii spre cauze cât mai nobile și benefice lor. Dacă se elimină din existența unui copil,de când se naște,până devine adult,tot mai multe cauze care ar putea duce la deviări comportamentale și la agresivitate, atunci vom putea spune că scopul nostru a fost îndeplinit,iar cei mici nu mai sunt contaminați cu fel și fel de factori negativi.

CAPITOLUL II

COMPORTAMENTUL AGRESIV LA ȘCOLARII MICI –

FORME DE MANIFESTARE

2.1. NOȚIUNI GENERALE DESPRE MANIFESTAREA AGRESIVITĂȚII

Agresivitatea,conform specialiștilor se calisifică astfel : agresivitate verbală și fizică,

agresivitatea directă (cu efecte directe asupra victimei) și indirectă (când între agresor și victimă există intermediari),agresivitate violentă și nonviolentă,agresivitate latentă și manifestă.

Copilul,în fază incipientă,își exprimă frustrarea și neputința prin plânsete, mișcări incontrolabile și țipete. Desigur,nu poate fi vorba de agresivitatea în rândul nou-născuților,dar în acea perioadă se definește modul în care cel mic învață să facă față diferitelor stări interioare zbuciumate. Este dovedit faptul că un copil va copia gesturile făcute de adulții din jurul lor,încă dinainte să înceapă să meargă sau să rostească primele cuvinte. Odată întipărite în sistemul său, gesturi neadecvate și ieșiri agresive ale părinților sau a altor adulți,va fi foarte dificil de reprimat viitoarele acțiuni violente sau agresive pe care cel mic le va manifesta la rândul său.

Agresivitatea presupune diferite forme de manifestare,forme care prind viață încă din copilăria timpurie,ele difersificându-se odată cu introducerea copilului în sistemul educațional.

Începând cu primele cuvinte rostite,cel mic va încerca să silabisească diferite sunete auzite întocmai cum sunt rostite de adulți,mai târziu,deprinzând tot mai multe cuvinte și învățând să le rostească în mod corect. Inevitabil,va auzi cuvinte nepotrivite,injurii sau chiar înjurături, pornind din cadrul familial și terminând cu anturajul pe care și-l va crea la un moment dat. Pentru început,neștiind exact ce înseamnă cuvântul licențios rostit,îl va repeta de fiecare dată când se va simți frustrat,nervos sau iritat,asimilându-l cu ceea ce a văzut anterior folosirii acelui cuvânt,și anume,un adult nervos pe cineva sau ceva,rostind acel cuvânt,exprimându-și starea interioară. Automat,cel mic va crede că e firesc să înjure atunci când simte că este irascibil sau frustrat de o anumită persoană sau situație,astfel înrădăcinându-se de la vârste fragede,astfel de limbaj total neadecvat. Acesta este momentul în care ia naștere prima formă de manifestare a agresivității: agresivitatea verbală.

Agresivitatea verbală reprezintă forma de manifestare cea mai des utilizată de către oameni. Copii ar trebui octrotiți și protejați de astfel de manifestări,deoarece îi va afecta în mod iremediabil,modul în care aceștia se vor comporta și integra în orice societate.

Formele de manifestare ale agresivității prezente la un adult sunt diferite față de cele prezente la un copil. Un adult va fi agresiv verbal,fizic și psihic la un nivel mai mare decât un copil,deși un adult presupune maturitatea pe care un copil încă nu o are și un anumit nivel de conștiință nedezvoltat complet. Agresivitatea manifestată de un adult nu va avea aceleași cauze și motive ca cea manifestată de un copil. Lipsa de discernământ și de maturitate vor fi mereu scuzele cele mai bine motivate pentru formele de manifestare a agresivității exprimate de cei mici,deși odată identificate formele de agresivitate manifestate de către micuți,ele trebuie neutralizate și eliminate din comportamentul lor.

Vorbind despre atitudinea nesupusă și răzvrătită a unor copii,îndreptată spre persoana abilitată în a-i educa,aceasta reprezintă una dintre cele mai răspândite forme de agresivitate pe care cel mic o va întâlni și chiar exercita în cadrul educațional. Personalitățile distincte și deja conturate a unor copii va juca de acum înainte un rol extrem de important pentru educatorul care va trebui să pună la cale un plan de abordare individual pentru fiecare dintre aceia care nu sunt disciplinați și care nu va coopera de-a lungul timpului cu el. Acest raport va fi,pe parcursul anilor de studiu o ecuație cu doi termeni cunoscuți, cadrul didactic și elevul.

În primul rând, să luăm și să analizăm imaginea cadrului didactic,fiindcă de aici se pornește în cercetarea oricărui comportament pe care copilul îl va avea fie la grădiniță,fie la școală. Imaginea dascălului este de la bun început una de mai mult sau mai puțin „leader” sau conducător al grupului care va urma a fi educat. Aceasta chestiune este una extrem de controversată,urmând ca fiecare dascăl să acționeze în cadrul grupului precum a fost instruit și precum a învățat,dar cu puternice influențe ale personalității și caracterului său. Modul în care acesta își impune punctul de vedere în fața copiilor este crucial. Pornind de la ideea că a fi respectat prespune a oferi respect la rândul tău, educatorul trebuie să se raporteze la fiecare copil în mod aparte, deslușind pe parcurs capacitatea,nivelul și individualitatea cu care acel copil va însuși informațiile primite.

În al doilea rând, copilul vine la grădiniță și la școală cu o personalitate bine conturată.

Vorbind despre acea categorie de copii prezentă în absolut toate clasele și grupele din toate grădinițele,școlile și liceele din lume,acea categorie de copii indisciplinați,cu o personalitate puternic și de tip egocentric și rebel,care mereu va găsi metode de a se sustrage de la învățare

și ascultare.

Spre exemplu,va ști că nu îi place să împartă jucăriile cu ceilalți,că nu suportă să i se spună ce să facă sau că va folosi agresivitatea și o va îndrepta spre oricine îndrăznește să îi disturbe bună starea. Dacă se va adăuga la aceasta rețetă nefericită dar atât de comună și reală, un dascăl care va răspunde la rândul său la agresivitate,cu agresivitate, finalitatea nu poate fi decât una și mai nefericită,predictibilă și deloc benefică acelei categorii de copii indisciplinați.

Astfel s-a identificat o mare și mult discutată problemă care dăinuiește în sistemul românesc de învățământ. În anii comunismului, învățământul era centrat pe cadrul didactic, neglijându-se astfel nevoile și particularitățile elevului,fapt ce încă mai dăuinește în mentalitatea multor dascăli care mai predau și acum în școli și grădinițe. Odată cu venirea democrației și cu multitudinea de schimbări suferite, și învățământul românesc și-a schimbat ideologia, punândul-l pe elev în centrul intereselor și atribuțiunilor, rolul dascălului schimbându-se în cel de îndrumător înainte de educator.Acest fenomen poate purta vina modalităților și metodelor prin care unele cadre didactice își educă grupa sau clasa, neputând renunța definitiv la unele deprinderi pe care le-au exercitat de-a lungul timpului, din anii comunismului și până în azi. Copilul indisciplinat va deveni disciplinat prin metode total nepotrivite, răspunzându-i-se cu aceeași formă de agresivitate,fie că vorbim despre injurii sau chiar acte de violență fizică,iar efectul va fi de cele mai multe ori, opus, copilul devenind și mai neobedient. Agresivitatea va da naștere la și mai multă agresivitate, fie că e manifestată de cadrul didactic asupra copilul și viceversa,fie de părintele asupra copilul și vicerversa,fie de copii între ei. Deoarece agresivitatea cunoaște atâtea forme de manifestare, trebuie cu atât mai mult acordată o atenție deosebită asupra elementelor declanșatoare, a metodelor de manifestare și găsite soluții și strategii de diminuare.

2.2 MANIFESTĂRI ALE AGRESIVITĂȚII LA ȘCOLARII MICI

Nelson Rolihlahla Mandela spunea “Le datorăm copiilor noștri,cei mai vulnerabili cetățeni ai oricărei societăți,o viață lipsită de violență și teamă.”

Prima formă de manifestare a agresivității pe care o exercită cei mici,este reprezentată de agresivitatea verbală.

Sociologul Tony Wrigley și scriitorul Guillermo Cabrera Infante au definit agresivitatea verbală ca fiind o caracteristică a personalității care predispune persoanele să atace conceptele proprii ale altor persoane în detrimentul propriilor concepte și idei

Școlarul mic care își exprimă agresivitatea prin vorbe,cuvinte neadecvate,refuzuri,limbaj licențios,amenințări prezintă acțiuni defensive similare cu cel care este agresiv fizic,doar că armele sale sunt cuvintele pe care știe că nu are voie să le folosească și că fac rău celor din jur. Acest gen de școlari au tendința de a fi necooperanți,rebeli și tipicul răspuns va fi mereu „Nu,nu am sa fac ce spui tu!”,fie că e adresat părinților,cadrelor didactice sau copiilor de aceeași vârstă. Cel mic va avea de asemenea tendințe de a fi obraznic,de a comenta,de a acuza și blama,de a înjura.Copilul agresiv verbal va provoca mereu pe cei din jur să aibă răbdarea necesară să îl domolească,iar deseori cei provocați se vor simți învinși și nepuntincioși.

Adultul va avea tendința de a gândi „ Nu are voie să vorbească așa cu mine!” și va avea imediata reacție de a pedepsi copilul. Acesta este momentul în care tocmai trebuie să nu fie pedepsit,deoarece el așteaptă acest lucru și când e pedepsit,realizează că are o anumită putere asupra adultului prin acest tip de comportament agresiv.

Puterea este prima motivație pe care cei mici o au atunci când sunt agresivi verbal,simt că dețin un oarecare control asupra adulților atunci când aceștia își ies din fire când le sunt adresate cuvinte nepotrivite.O altă motivație din spatele comportamentului agresiv verbal este reprezentată prin faptul că cei mici nu dețin deprinderile necesare pentru a face față anumitor probleme și se simt nepuntincioși,descurajați,dezamăgiți și se apără prin acest comportament deficitar.

Agresivitatea verbală reprezintă o formă de manifestare a agresivității deprinsă de către cei mici,din mai multe medii, începând cu cel familial și continuând cu cel școlar sau extrașcolar. Anumite cuvinte și expresii sunt învățate de către cei mici din partea părinților,anturajului,copiilor mai mari sau cei cu un comportament agresiv și deficitar, de cele mai multe ori,aceste cuvinte adresându-se chiar viitorilor copii agresivi verbal. Acei copii care au fost agresați verbal,au cele mai multe șanse de a deveni la rândul lor, agresori verbal, deprinzând atitudinea aceasta,cu ideea că este firesc să răspundă la fel,din moment ce alții vorbesc în această manieră cu ei.

Conform doctorilor în filosofie, David Reitman și Manuel Villa de la Universitatea Nova SouthEastern, SUA, agresivitatea verbală este manifestată prin amenințări, critici,injurii batjocori,ironii,aroganță, înjurături și este cu preponderență mai des întâlnită în școli și cartiere , comunități. Cercetările făcute în acest sens,au relevat faptul că aproximativ 15% dintre copiii și adolescenții cu vârste cuprinse între 8 – 16 ani sunt implicați în probleme de agresivitate verbală,fie că sunt ei agresorii sau agresații sau ambele situații. Concret, aproximativ 6% dintr copii de vârstă școlară sunt agresori verbali,9% sunt descriși ca fiind agresați,victime,iar 17% dintre victime devin agresori la rândul lor. Acel grup de copii și tineri care fac parte din categoria de victime dar și agresori, se confruntă cu dificultăți psihologice mai frecvente decât celelalte grupuri.

Acest fenomen a fost regăsit și identificat cu preponderență în Statele Unite Ale Americii,

și poartă denumirea de „bullying”, reprezentând drept un act comportamental,repetat de violentă verbală,fizică sau mentală asupra unei persoane. Agresiunea verbală se pare a fi o problemă ignorată și insuficient de dezbătută de către societatea în care trăim,deși s-a dovedit faptul că acei copii care se angajează în acțiuni de agresivitate verbală,au deseori probleme de integrare socială și de formare relațională,neputând închega relații sociale stabile.

Fiind o formă de manifestare a agresivității extrem de răspândit la nivel mondial,s-au stabilit generic,metodele prin care se exercită aceste acțiuni : amenințări,intimidări,critici,

reproșuri,porecle și denumiri jignitoare,descurajări, manipulări și șantaje emoționale,glume jignitoare,injurii și înjurături,etc.

Elevul sau preșcolarul problematic va face mereu uz de astfel de acte de agresivitate,fie că sunt învățate din mediul familial,fie de la anturajul din care face parte,fie chiar din incinta grupei sau clasei din care face parte.Cadrul didactic reprezintă autoritate, impune respect și îl oferă acelor elevi care e ascultător și disciplinat.Modul în care un cadru didactic încearcă să impună disciplină în rândul copiilor și elevilor este direct corelat cu modul în care aceștia vor răspunde la rândul lor. Atunci când se cere impunerea disciplinei, un cadru didactic adesea se va confrunta cu acte de agresivitatea verbală din partea anumitor elevi care nu vor reacționa normal la ceea ce li se cere. Fie e vorba despre neobediență prin refuzul categoric de a nu asculta cadrul didactic,fie se poate ajunge la injurii și cuvinte nepotrivite aduse acestuia, din partea acelei categorii de copii și elevi problematici care nu văd neaparat cadrul didactic ca fiind cel responsabil pentru atitudinea lor,ci educația și sistemul în sine, conluzionând că pur și simplu nu le place la grădiniță sau la școală deoarece trebuie să fie ascultători și să învețe.

Amenințările sunt de asemenea elemente de agresivitate verbală manifestată prin care atât părinții cât și dascălii încearcă să îi determine pe copii să le dea ascultare. Deseori, aceste amenințări sunt receptate de către cei mici și întelegând că astfel se poate manipula și șatanja persoanele în cauză,vor ajunge să le utilizeze și ei în diferitele ipostaze în care vor fi puși. De câte ori nu s-au identificat momente în care cel mic zicea „ Dacă nu îmi cumperi ceva, încep să plâng/am să țip/nu mai învăț/nu te mai ascult,etc.”, șantaje îndreptate asupra adulților ,iar cazuri între copii de aceeași vârstă “ Dacă nu îmi dai jucăria te lovesc/te înjur/ te spun mamei/ te spun doamnei educatoare/voi striga la tine,etc.”? Aceste trucuri sunt deprinse de către cei mici din mediul familial,în primă instanță,apoi din grupă/clasă, fiind doar anumite metode folosite de către adulți de a-i face să fie mai cooperanți,crezând că situațiile se rezolvă astfel, ca mai apoi să le folosească asupra altor persoane, astfel fiind agresivi verbal.

Violența verbală își lasă amprenta asupra întregii existențe unui copil,nu doar pe parcursul copilăriei sale deoarece,odată deprins acest obicei de a fi violet verbal,va face uz mereu de injurii,critici,amenințări și alte unelte ale agresivității verbale,fiindu-i extrem de dificil să renunțe la acest prost obicei,în mod special,fără vreun ajutor din partea familei,cadrelor didactice sau a altor specialiști.

Această formă de manifestare a agresivității are ponderea cea mai mare de utilizare fiindcă școlarii fac uz de injurii,jigniri și manipulări verbale atunci când se consideră fie dezavatanjați,fie refuză să îndeplinească diverse sarcini educaționale,iar agresivitatea lor verbală poate fi îndreptată către oricine și în orice împrejurare.

O altă formă de manifestare a agresivității este reprezentată de agresivitatea fizică,forma cu cele mai multe și mai grave consecințe pe termen scurt și lung.

Fie că e vorba despre violența fizică îndreptată de adulți spre copii sau de copii spre alți copii sau chiar adulți,agresivitatea fizică atinge cote alarmante pe întreg mapamondul. Această formă de manifestare își are pornirile deseori de la agresivitatea incipientă,indirectă și verbală, deseori culminând cu bruscări,lovituri mai puțin grave dar și grave,lăsând urme atât fizice cât și emoționale.

În prezent,în România,conform unui sondaj realizat de INSCOP,43,5 % dintre persoanele intervievate au afirmat că au cunoștință de cazuri de violență domestică,iar printre victimele cele mai des întâlnite sunt femeile,în proporție de 65,9% și copii,în proporție de 37,9%. Aceste statistici,din păcate, reprezintă realitatea în care trăim și probleme cu care ne confruntăm ca societate. Cu atât mai grav este că pe locul al doilea ca procentaj este situată categoria ocupată de copii,copiii români sunt în fiecare clipă potențiali victime și din nefericire,ajungând marea majoritate,să fie agresați,fie de părinți sau alți adulți.

Agresivitatea fizică,indiscutabil,își are rădăcinile în violența domestică pe care cei mici au întâlnit-o în căminele lor,fie că au asistat la bătăile primite de mamă din partea tatălui,fie că au fost chiar ei bătuți de părinte,părinți sau frați,surori.

Este cunoscut faptul că bazele personalității copiilor se formează încă de la vârsta preșcolară,de la 4-5 ani,iar această perioadă este cea în care se asimilează orice obicei sau act pe care cei mici îl denotă la mediul încojurător.Dacă vor trăi într-un climat tensionat în care vede cum se manifestă violența fizică sau mai grav,dacă este îndreptată violența fizică asupra sa, va avea tendința primordială de a se apăra a doua oară,lovind la rândul său,apoi ducând acest comportament mai departe,de fiecare dată când va simți nevoia,indiferent asupra cui.

În primul rând,vorbind despre grădiniță. Grădinița,un loc minunat în care micuții aleargă încolo și încoace, având în mână creioane colorate,jucării,locul în care învață să fie cuminți,ascultători și silitori,momentul în care iau prima oara contact cu un climat educațional. De asemenea,locul în care se văd primele semne de agresivitate fizică a unor copii față de colegii lor, fie că se ceartă pentru o jucărie sau se împing ca sa stea pe scaunul dorit sau chiar că se lovesc atunci când unul râde de celălalt. Conform specialiștilor, agresivitatea face parte din dezvoltarea normală a unui copil de 5 ani. Scene în care cei mici se bruschează,se împing,se mușcă,se lovesc sunt obișnuite pentru grădiniță,dar nu trebuie trecute cu vederea sau necorectate. Copiii au aceste atitudini justificate în cele din urmă deoarece se pot simți frustrați din cauza noului program educațional la care trebuie să facă față și mai apoi trebuie să se integreze într-un grup nou,colegi necunoscuți,fiecare cu personalitatea și modul lor de exprimare și socializare. Copilașul nou venit la grădiniță se simte într-un fel „abandonat” de părinți,simte că a greșit cu ceva de este dus într-un loc necunoscut și nu mai are acel suport pe care îl resimte în căminul său și educatoarea reprezintă,în fază incipientă,doar o străină care vorbește lucruri neîntelese pentru el. Apoi se poate simți obosit,înfometat,singur,iar ce metodă de refulare este mai la îndemână unui copil,decât cea de a țipa,lovi,arunca lucruri?

Vestea bună este că aceste stări nervoase și agresive fizic,dispar în mod natural,destul de repede din comportamentul celor mici,deoarece pe la vârsta de 5 ani, deja are suficient de dezvoltată capacitatea de vorbire și comunicare și descoperă metode alternative,mai pașnice,de a media conflictele interioare sau exterioare,apărute.

Copilașul crește și trece prin etapa grădiniței cu oarecare învățături despre disciplină și obediență și ajunge la școlaă,în clasele primare. Schimbă din nou mediul educațional cunoscut cu altul necunoscut,cu un nou colectiv de colegi și face cunoștință cu doamna învățătoare.Din nou poate prezenta gesturi de agresivitate verbală sau fizică,tocmai din schimbarea aceasta pe care este nevoit să o facă și să treacă peste nesiguranță,într-un ritm destul de alert.

Vârsta de 6 ani încă reprezintă incertitudine și dezvoltare cognitivă și emoțională insuficientă pentru a ști face față noilor provocări. La această vârstă,cei mici încă au probleme în a-și controla mâinile,emoțiile,ieșirile nervoase și reacțiile la ceea ce se întâmplă în jurul lor.

Scriitoare de origine americană Beverly Cleary are o carte despre o fetiță de 6 ani pe nume Ramona,cartea intitulându-se „Ramona the brave” (Ramona cea curajoasă). Într-un pasaj se descrie o secvență în care fetița se ridică din bancă,merge spre o colegă și simțind furie,îi ia foaia cu bufnița desenată cu atâta talent și o mototolește cu atâta furie încât cealaltă colegă începe să plângă și să reclame totul profesoarei. Automat,fetița și-a dat seama ce a făcut și începe să se simtă vinovată și să își ceară scuze.

Din acest episod putem observa că cei mici nu au capacitatea de autocontrol atât de dezvoltată precum adulții ar vrea. Trebuie știut și conștientizat faptul că furia este un sentiment firesc,agresivitatea nu trebuie tolerată! Dacă cel mic țipă,lovește,mușcă,rupe și sparge lucruri,este doar un prim semnal de alarmă că unii părinți nu știu cum să manegerieze astfel de ieșiri agresive și cel mic,nefiind suficient de mustrat sau pedepsit,va ajunge la grădiniță,apoi la școală,manifestând astfel de acte și în relațiile sale cu educatoarea,învățătoare și cu ceilalți copii.

Conform psihologilor, agitația și starea de anxietate se divide în 4 nivele de comportare.

Primul nivel este denumit “nivelul anxietății” și este caracterizat prin agitație corporală,persoana în cauză neputănd sta locului, transpirând și cu pulsul deja ridicat.

Al doilea nivel este cel al „comportamentului defensiv”,fiind caracterizat prin dorința persoanelor de a le fi protejat spațiul intim dar în același timp de a-i incomoda pe ceilalți,nu mai ascultă ce se vorbește și nu mai sunt atente la ce se întâmplă în jurul lor, vorbesc repede și tare.

Al treilea nivel este cel în care se face simțită agresivitatea. În aceasta fază,energia și frustarea acumulată începe să se manifeste prin refuzul comunicării,contractarea mușchilor,aruncarea de obiecte,agresivitate verbală.

Al patrulea nivel și ultimul este cel denumit „nivelul comportamentului periculos”. În cadrul acestei etape, semnele fizice sunt foarte clare,persoana stând cu picioarele îndepartate,cu mușchii gâtului încordați, ochii înroșiți, pumnii încleștați, pregătită în fiecare clipă de atac direct,fizic.

Această clasificare îi poate ajuta atât pe părinți,cât și pe cadrele didactice în a recunoaște cu ușurință,ce nivel de comportament nervos are copilul în cauză și cum să reprime,să controleze astfel de ieșiri. Astfel este foarte important să se oprească la timp aceste manifestări pentru ca ele să nu ajungă în ultima etapă și cea mai nocivă pentru copii și pentru adullți.

Agresivitatea fizică,din păcate,este prezentă în toate instituțiile în care sunt educați copiii,fie ei de vârstă fragedă sau de vârstă adolescentină.Mulți dintre aceștia consideră că dacă ei sunt victime ale agresivității,trebuie să devină agresori la rândul lor și să răspundă cu același tip de comportament.

Agresivitatea în rândul copiilor mai are o formă de manifestare,și anume agresivitatea indirectă. Acest concept este unul relativ ambiguu deși acest fenomen este prezent în orice cămin,grădiniță sau școală. De cele mai multe ori aceasta formă de manifestare apare ca răspuns la pedepsirea în cazul în care cel mic a fost agresiv direct. Interiorizându-se, considerându-se nevinovat și neîndreptățit,copilul se va afunda într-o stare și lume a sa, refuzând comunicarea și ignorând adulții până în punctul în care aceștia din urmă vor ajunge la limita răbdării. Copiii dețin o inteligență nativă care îi face să realizeze că odată ce adulții își pierd răbdarea cu ei,aceștia devin foarte vulnerabili și că ei dețin puterea de a face mama să-și iasă din fire sau educatoarea să zbiere.

Această formă de manifestare a agresivității este cel mai ușor de practicat de către cei mici și cel mai dificil de depistat. Deseori cadrele didactice se confruntă cu astfel de neascultare și rebeliune manifestată de copiii a căror personalitate este una de neobediență și nesupunere atunci când li se vorbește sau când primesc diferite sarcini.

Studiile arată că fetițele sunt cele care prezintă astfel de forme de agresivitate,în special în jurul vârstei de 7-9 ani,atunci când personalitatea lor este în plină transformare și când ajung să fie atente la cele mai mici detalii. Criticile,injuriile,batjocura,discriminarea sunt doar câteva dintre astfel de conduite pe care fetele le exercită una contra alteia,deseori pe motive fizice,rasiale sau sociale. Copiii a căror statul social-economic este unul mai sărăcăcios vor fi mereu ținta celora dintre ei care fie au un caracter deficitar și răutăcios,fie au venit de acasă cu astfel de teorii sau pur și simplu aleg această formă de manifestare din pură antipatie.Consecințele pe termen lung sunt foarte grave ,în rândul acelor copii discrimanți și înlăturați din anumite grupuri, ajungându-se până la depresie și altfe forme emoționale distorsionate.

Neacceptarea sau înlăturarea dintr-un grup este de asemenea un fenomen foarte des întâlnit în școli,mai exact,deoarece perioada aceasta critică de 7-10 ani este una în care elevii devin din ce în ce mai conștienți de anumite tertipuri sociale și morale, de multe ori,manifestând adevărate acte de răutate asupra celorlalți colegi. Acestă consecință,asociată și cu critici,batjocură și injurii,duce mulți elevi la interiorizare,deprimare,astfel având de suferit și capacitățile,rezultatele școlare. Acei elevi-țintă a grupurilor dominante,va putea spune că nu mai vrea să meargă la școală,că nu îi place,de cele mai multe ori,neconfesând adevăratele motive,din rușine chiar față de părinți sau cadrele didactice.

De asemenea, cadrele didactice pot fi și ele ținta manifestării indirecte a agresivității atunci când elevul refuză să facă ceea ce i se dă sau cere,refuzând și comunicarea,ca mai apoi,sosind acasă să dea culpa totală pe educatoare/învățătoare,susținând că a fost neîndreptățit. Chiar și atunci când un elev primește un calificativ sau notă mai mică,acesta va avea tendința să considere că nu e meritată nota și va da din nou vina exclusiv pe “discriminarea” exercitată de cadrul didactic. Mai mult decât atât,acesta poate să manifeste și alte acte precum răzvrătirea,obrăznicia,agresivitatea verbală sau chiar fizică,asupra persoanei care îi trezește astfel de izbucniri nervoase. Din păcate,aceste fapte se pot observa în foarte multe dintre instituțiile educaționale, iar consecințele sunt relativ grave chiar și pentru un adult,deși acesta a fost antrenat să facă față acestor ieșiri și să le suprime. Încrederea și stima de sine ale persoanei în cauză pot suferi scăderi majore,aceasta devenind oarecum temerară în a-și susține ora sau în a oferi o notă mică,atunci când e meritată,acelui elev care se știe a fi rebel și indisciplinat.

Autoagresivitatea este ultima formă de manifestare depsitată de către specialiști. Acesta vine ca o consecință acumulată a tuturor sau a unor forme anterior menționate. Subiectul acesta reprezintă,în societatea românească,actuală,unu subiect tabu,deoarece mentalitatea noastră nu are încă destule bariere doborâte pentru a asimila astfel de realități.

Autoagresivitatea este o manifestare a frustrării,nervozității,depresiei pe care elevii o țintesc asupra propriei persoane. De data aceasta nu părinții,colegii sau dascălii sunt cei vizați,ci agresivitatea este manifestată sinelui. Actele acestea de autoagresivitate pot surveni în urma unor eșecuri școlare,unor complexe și frustări interioare,probleme familiare. Elevul care a fost instruit și căruia i s-a comandat mereu să vină acasă doar cu note sau calificative excelente,tinde să deprindă un comportament deficitar și anormal atunci când primește un calificativ mai puțin bun. În astfel de momente acesta se poate zgâria,lovi,tăia în mod voit,astfel autopedepsindu-se. Desigur,aceste acte sunt cu predispoziție mai des întâlnite la adolescenți,îndeosebi,în perioada critică de trecere de la copilărie la maturitate.

Chiar și școlarii mici pot fi autoagresivi atunci când știind că au greșit cu ceva sau au făcut ceva nepotrivit,refuză să mai iasă din casă,grupă,clasă sau să mănânce,să comunice. În cazurile acestea,autoagresivitatea nu reprezintă un comportament atât de grav și nu are consecințe majore,deși aceste comportamente trebuie atent urmărite și depistate la timp de către părinți sau dascăli,ei fiind cei care trebuie să găsească soluții pentru a-i scoate pe cei mici din starea respectivă.

Concluzionând asupra acestui capitol, agresivitatea cunoaște diverse forme de manifestare,acestea fiind diferite de la copil la copil,fie că e preșcolar sau școlar. Agresivitatea face parte din alcătuirea fiecărui om,dar depistându-se din timp,atât cauzele cât și efectele,ea trebuie să ajungă într-o stare cât mai latentă,astfel nefăcând victime directe sau colaterale. Este de datoria părinților să pună bazele unei educații cât mai propice dezvoltării armonioase a unui copil și este datoria cadrelor didactice continue munca părinților, asigurându-i celui mic un cadru ideal pentru a se dezvolta educațional cât mai benefic pentru viitorul său.

Copiii sunt oglinda părinților,elevii sunt oglinda învățătoarelor/profesorilor și ei sunt cei care trebuie să ducă societatea mai departe,depinzând doar de ei,viitorul nostru ca țară și comunitate.

CAPITOLUL III

STRATEGII DE DIMINUARE A COMPORTAMENTULUI AGRESIV LA

ȘCOLARII MICI

3.1. METODE GENERALE DE DIMINUARE A AGRESIVITĂȚII COPIILOR

Paulo Coelho spunea „Un copil poate oricând să învețe un adult trei lucruri : cum să fie mulțumit fără motiv ,cum să nu stea locului și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește”.

Orice societate modernă tratează violența ca pe o chestiune de maxim interes,la fel cum pun copiii pe un loc fruntaș în prioritățile sale.

Odată stabilite cauzele și formele de manifestare posibile a comportamentului agresiv în rândul copiilor,se pot delimita anumite metode de diminuare și înlăturare a acestor acte.

Vom enumera diverse metode pe care în primă instanță,părinți le pot implementa acelor copii care manifesta comportament agresiv. Astfel se pune întrebarea : Ce pot face părinții?

În primul rând, reacționați imediat! Încercați să răspundeți prompt atunci când cel mic devine agresiv,pentru ca el să știe că a făcut ceva greșit. Scoateți-l din acea situație oferindu-i un mic „time out”, o scurtă pauză. De asemenea se pot tăia minute din timpul său la televizor, calculator,joaca pe afară, sau să îi dozați dulciurile primite. Ideea principală este ca de fiecare dată când copilul face astfel de greșeli să fie pedepsit în aceeași manieră,pentru ca acesta să coreleze admonestarea cu greșeala.

A doua metodă de diminuare a comportamentului agresiv al copiilor este cea exemplificată de puterea exemplului. Părinții trebuie să știe că indiferent de cât de nervoși pot fi pe copii,nu este indicat să strige,să lovească sau să îi jignească. În caz contrar,cel mic va crede că dacă tata sau mama poate să țipe sau să lovească,și el poate să facă la fel de fiecare dată când va fi iritat. Trebuie să vă mențineți calmul și doar să îi întrerupeți activitatea pe care o desfășoară.

Mențineți-vă strategia! Pe cât posibil,încercați să îl admonestați pe copil prin aceeași strategie,deoarece în acest mod,cel mic va reuși să recunoască și să premediteze ceea ce îl așteaptă,astfel știind că nu e voie să facă vreun lucru nelalacul lui.În cele din urmă,el va anticipa consecințele înainte de actul respectiv,primul pas fiind acela de a deprinde metode proprii de control al furiei. Chiar dacă aceste scene se întâmplă în public,respectați strategia și înțelegeți că și cei din jur au fost sau sunt părinți și știu despre ce este vorba,iar dacă cineva va face vreun comentariu,puteți răspunde “Nu-i așa că e o perioadă minunată a copilăriei?” și menajați cum credeți situația.

Comunicarea pe un ton calm. Această metodă este una recomandată atât părinților cât și dascălilor. După ce copilul s-a mai liniștit puteți să discutați cu el despre ceea ce s-a întâmplat.Această discuție trebuie purtată la cel mult 30 de minute-1 oră,după cele întâmplate,pentru ca cel mic să nu uite incidentul. Puteți să îl întrebați dacă vă poate spune ce anume l-a făcut să fie agresiv. Explicați faptul că e firesc să se simtă nervoși uneori,doar că nu e voie să lovească sau să vorbească urât. Sugerați alternative de exprimare a furiei prin lovire a unei mingi sau prin verbalizarea sentimentului,spre exemplu “ Matei,sunt nervos și supărat pentru că mi-ai luat jucăria!”

Reactualizați noțiunea de responsabilitate. Dacă cel mic a distrus jucăria fratelui sau a altui copil,dacă v-a spart vaza sau a mâzgâlit pereții, învățați-l că tot el este cel care trebuie să repare stricăciunile. Poate da o jucărie de la el copilului pricinuit,puteți lipi împreună vaza sau lipi autocolante pe pereți. Pe lângă acestea,el trebuie să învețe a-și cere scuze de fiecare dată când greșește.

Responsabilitatea este un principiu pe care părinții trebuie să îl îndoctrineze în mintea și caracterul copiilor încă de la vârste fragede,pentru ca acesta să devină un adult responsabil.

O altă metodă recomandată este cea care presupune recompensarea comportamentului potrivit. În loc să observați și să admonestați doar conduita indisciplinată a copilul,încercați să conștientizați și momentele în care cel mic face lucruri bune. Atunci când vă cere persmisiunea de a se juca pe calculator,vă cere voie să se joace cu anumite jucării,le strănge după ce a terminat activitatea sau își oferă mingea unui alt copil,toate sunt momente potrivite pentru a-i spune cât de mândri sunteți de el. Arătați-i că are mult mai multe lucruri de câștigat dacă este calm și se comportă frumos,decât dacă este irascibil. Puteți să îl recompensați cu un fruct,o carte de colorat sau o ieșire în parc.

De asemenea încercați să petreceți cât mai mult timp cu cei mici și să învățați ce anume le declanșează excesele de energie și furie, asigurați-vă că este în compania persoanelor potrivite, că îi cunoașteți prietenii de joacă și colegii,deoarece și aceștia pot avea o influență negativă asupra conduitei lor,iar copii sunt ușor de influențat.

Psihologul Oana-Maria Udrea,de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii "Grigore Alexandrescu" susține că această educație primită în primi 7 ani de viață este condiționată de câțiva factori : relația afectivă părinte-copil,specificul dezvoltării fiecărui copil și valorile,principiile și concepțiile de viață pe care familia le transmite copilului. Dacă unul dintre acești factori nu sunt îndepliniți în măsura necesară,copilul va ajunge la școală cu diferite probleme comportamentale și toată responsabilitatea va cădea pe dascăl,acesta trebuind să mai lucreze la capitolele la care cel mic nu a fost suficient îndrumat și format de către părinți.

De asemenea părinții pot aborda anumite strategii de diminuare a stărilor de agresivitate a celor mici,înscriindu-i la diferite sporturi sau activități extrașcolare.

Psihoterapeutul Andreea Petrea susține că prin sport,copiii își dezvoltă responsabilitatea, disciplina,spiritul competitiv,respectul față de ceilalți răbdarea, flexibilitatea, perseverența, orientarea pozitivă către ceilalți, formându-și un caracter frumos și echilibrat. Copiii au multă energie și uneori aceasta,adunată cu frustrare și nervozitate,duce la agresivitate și izbucniri incontrolabile. Această energie se poate consuma într-o manieră ideală,practicând un sport preferat, ales de cel mic,astfel canalizându-și energia negativă,făcând un lucru pozitiv. În acest fel,atât copiii cât și părinți au de câștigat,sportul dezvoltând armonios atât corpul cât și mintea.

Activitățile extrașcolare au menirea de a le stimula și dezvolta aptitudinile,abilitățile și pasiunile pe care cei mici le au. Vârsta preșcolară și școlară este ideală pentru ca părintele să observe ce pasiuni și talente are copilul său și îl poate înscrie la diverse activități și cursuri menite să îl dezvolte aptitudinal,astfel diminuându-se și posibilele stări anxioase a celui mic.

O altă metodă prin care părinții pot diminua și estompa ieșirile nervoase a copiilor,este aceea de a cumpăra un animal de companie,desigur în maniera în care este posibil acest lucru. Este dovedit faptul că animalele de companie precum câinii sau pisicile sunt benefice în înlăturarea stresului,astfel copiii petrecând timp cu aceste animăluțe,învață și să fie responsabili,și nivelul lor de stres și nervozitate va putea scădea semnificativ.

Părinții sunt primii educatori ai copilului și tot ei sunt cei care trebuie să le traseze niște limite și niște tipare de comportament adecvat. Acest lucru este extrem de important deoarece cei mici vor merge la grădiniță,la școală și se vor confrunta mereu cu reguli și rigurozități și trebuie să știe cum se reacționeze. Desigur atunci când sunt probleme de comportament care nu dispar indiferent de ce metodă ați aplica,este perfect normal să cereți ajutorul specialiștilor,psihologilor sau psihoterapeuților care,prin prisma experienței lor,vă vor îndruma spre un plan bine stabilit pentru ca cel mic să-și diminueze atitudinile greșite.

Atunci când cel mic va păși spre începerea pregătirii lui educaționale,acesta va trebui să aibă o bază pusă,adică acei bine cunoscuți “7 ani de acasă “.

3.2 MODALITĂȚI DE DIMINUARE A COMPORTAMENTULUI AGRESIV LA

PREȘCOLARI

Henry Fielding spunea „Când copiii nu fac zgomot,fac prostii mai mari.”, iar Joseph Joubert „ Copiii au mai multă nevoie de exemple decât de critici.”

Aceste citate reflectă două aspecte foarte realiste asupra copiilor. Dacă nu ar fi năzdrăvani,nu ar fi copii. Dar ce facem atunci când trebuie educați și corectați,dar nu sunt copii noștri?

Apare în viața oricărui copil,un moment în care este nevoit să facă cunoștință cu o persoană specială,și anume educatoarea/educatorul. Merge pentru prima oară la grădiniță,își întâlnește colegii,alți copilași la fel de temători și curioși. Totul decurge conform planului,trece puțin timp și încetul cu încetul,cel mic începe să se simtă în largul său, știind acum că părinții l-au dus acolo nu pentru că făcuse ceva greșit ci pentru că trebuie să crească învățănd o sumedenie de lucruri noi,jucându-se,cântând și recitând poezii. Dintr-o dată,copilașul temător iese din carapacea sa și interacționează cu cei din jur,se joacă liniștit cu un ursuleț,când brusc vine un coleg și i-l smulge din mâini. Pentru mulți copiii,aceasta este prima oară când face cunoștință cu un tip de agresivitate pe care un alt copil și-l manifestă asupra sa. Mai mult decât atât,colegul „bine-voitor” își și împinge mica sa victimă spunând „Acum mă joc eu cu ursulețul!”. Copilașul timid,introvertit și educat corect de acasă,va începe cel mai probabil să plângă,apoi,eventual,i se va plânge și educatoarei de conduita celuilalt. Copilașul coleric,cu personalitate mai bine conturată și mai puțin timid,va reacționa pe măsură,va trage de ursuleț înapoi,zicând „Nu! Ursulețul e al meu!”,dintr-o dată începând amândoi să vocifereze și în cele din urmă să se împingă și să se lovească. Acest episod reprezintă tabloul cu care se confruntă orice cadru didactic de numeroase ori.

Precum bine se știe,dascălul nu are puterea decât de a educa și disciplina în cea mai pașnică manieră. Ce poate acesta să facă în astfel de momente. Specialiștii au alcătuit o serie de sfaturi și îndrumări pentru astfel de scene și pentru toate momentele în care vor avea de a face cu acei preșcolarii posesori de comportament agresiv.

Primul sfat este Fi-ți consecvenți! Odată depistate astfel de comportamente,ele nu trebuie nici ignorate.nici tratate cu țipete sau altfel de corectări fizice. Nu puteți ca într-o zi să ignorați un copil care a fost agresiv ,ca în alta,să țipați sau să-l pepdesiți prompt. Puteți folosi expresii precum „Nu este bine să lovești pe cei din jur!” , „ Am să îți ofer timp să stai singur să te calmezi!”. Pentru un copil de 5 ani,sunt suficiente 5 minute în care să stea singur pentru a se calma. Preșcolarul trebuie să asimileze faptul că anumite acțiuni nu sunt permise în grupă și că orice abatere va fi depistată și combătută.

În al doilea rând,identificați și preveniți cauzele agresivității! Un copil poate fi indisciplinat atunci când educatoare îi cere să stea cuminte pe scaun,să recite poezia sau să deseneze frumos fișa primită. Uneori cauzele nu țin neaparat de activitatea desfășurată la grupă ci preșcolarul poate fi doar obosit, poate se simte rău,poate îi este prea cald sau prea frig,poate îi este foame sau dor de părinți.

Anumiți copii au nevoie să facă mai multă mișcare,unii copii pot prezenta diferite forme de ADHD sau pur și simplu se simt stresați atunci când trebuie să stea locului și să fie atenți.Unii se pot simți sufocați între atâția copii și au nevoie de mai mult spațiu sau alții vor fi deseori foarte afectuoși și vor simți nevoia de a-și îmbrățisa des educatoare,pentru a se simți în siguranță,ocrotiți.

Odată ce un dascăl se acomodează cu cei mici și petrecând atât de mult timp cu ei ,ajunge să îi cunoască,poate se determine acțiunile,nevoile și obiceiurile lor.

O altă metodă de diminuare a agresivității este aceea de a citi povești moralizoare, precum : „Fetița care l-a luat în brațe pe NU”, „Vântișor și Norișor Mofturici”, „Copilul cel isteț”, „Pif,Paf,Puf”,etc.

Psihoterapeutul Dana Chiorescu susține că poveștile au darul de a vindeca și că ele au impact asupra copiilor pentru întreaga viața deoarece au puterea de a schimba ceva în ei.

Poveștile moralizatoare au caracter educativ, fiind o metodă ideală pentru a le transmite copiilor principii și valori benefice pentru buna lor creștere și dezvoltare. De altfel,orice fel de povești a-ți citi copiilor,aceștia vor fi entuziasmați și încântați,astfel diminuându-se stările conflictualte care pot exista în cadrul unor activități desfășurate cu cei mici.

Jocurile didactice sunt de asemenea unelte de folos pentru orice cadru didactic care simte că pierde controlul asupra preșcolarilor. Dascălul are la dispoziția sa atât timp dedicat acestui tip de activități, cât și o diversitate de jocuri didactice care îi vor fi de folos. Jocuri precum „ Zboară,zboară…” , „Podul de piatră” , „Batistuța” , „Baba oarbă”, etc. sunt ideale pentru dezvoltarea diverselor abilități cărora le sunt atribuite și pentru a dezvolta grupa ca și mică societate,încurajând buna înțelegere,făcând momentele conflictuale să se diminuze tot mai mult. De asemenea,se pot viziona desene animate sau ilustrații cu personajele animate preferate, acompaniate de mici povestiri despre ele,precum „ Mickey Mouse este trist atunci când un copilaș zbiară sau nu e ascultător.”/ „ Rățoiul Donald știe că nu e voie să fim agresivi și că trebuie să fim buni unii cu alții”,etc. Ideea fundamentală ar fi ca educatoarea să se ajute prin toate metodele și procedeele pe care le consideră cele mai potrivite și la care cei mici să se poată raporta cel mai ușor. Nu e atât de dificil a-i convinge pe copii că nu e bine să fie agresivi dacă se folosesc metode ludice pentru a fi cât mai pe înțelesul celor mici.

Recompensa și pedeapsa sunt și ele instrumente de diminuare a agresivității din rândul preșcolarilor. Este primordial a recompensa comportamentul adecvat,dar și a pedepsi conduita nepotrivită. Una dintre cele mai reprezentative astfel de metode este cea a bulinelor negre și roșii. Această metodă este arhicunoscută,mai ales în învățământul preșcolar. Acei copii disciplinați,care s-au făcut remarcați prin activitățile desfășurate dar și prin comportamentul lor exemplar,primesc buline roșii. Cei care nu au respectat anumite reguli și care au fost năzdrăvani,vor primi buline negre. Semnificația acestora fiind simbolică,roșu însemnând „binele” și negru semnificând „răul”. Acestea se vor contoriza atât de educatoare cât și de părinți,ele fiind agățate în pieptul copiilor și duse acasă pentru ca părinții să știe finalitatea zilei respective. Pedeapsa trebuie să fie una suficient de eficientă pentru a-i face pe copii să știe că au greșit,dar nu prea drastică pentru a nu-i speria. Teama nu va duce la nici un rezultat,ci îi va face pe cei mici să fie introvertiți și deloc cooperanți. Ei trebuie să treacă prin propriul lor filtru de gândire și să fie convinși că ceea ce li se spune este un lucru benefic pentru ei. Cadrele didactice din învățămîntul preșcolar au la dispoziție o anumită libertate de predare și evaluare a copiilor deoarece nu este restricționată de rigurile unei programe școlare. Din acest punct de vedere, pot recompensa copiii atât pentru evoluția lor educațională,cât și pentru disciplina de care au dat dovadă,prin diverse metode. Îi pot recompensa printr-o ieșire în curte,un joc,o poveste citită sau vizionată, un abțibild colorat, o jucărie,felicitări colorate,

desene de colorat,etc. De asemenea,pedeapsa poate și ea lua diferite forme, cuvântul cheie fiind „interzicirea”. Conform recompenselor primite,pedeapsa poate fi constituită prin interzicerea asistării la diferite activități, neprimirea de recompense, toate fiind în mod obligatoriu,acompaniate de explicația dată celui mic cu privire la pedeapsa primită : „ Nu vei merge în curte cu ceilalți copii,deorece nu ai lasăt-o în pace pe colega ta și i-ai luat jucăria!”

În aceste momente,este la fel de important de a i se acorda oportunitatea de a îndrepta greșeala comisă prin a-și cere scuze și promisiunea că va încerca să nu o repete.

Momentul de izolare sau momentul de pauză, „time-out” este de asemenea o metodă de diminuare și eradicare a comportamentului agresiv la preșcolari. În clipa în care se observă de către cadrul didactic că unul sau unii dintre copii face un act de agresivitate verbală sau fizică

față de vreun coleg,se impune înlăturarea acestuia din grup și oprirea sa din activitatea desfășurată,pentru a-l izola de ceilalți pentru o scurtă perioadă de timp,ca acesta să își dea seama că a făcut un lucru greșit. În realitate,această strategie va da rezultatele dorite doar în anumite momente,factorul decisiv fiind tipul de personalitate al copilului. Dacă vorbim despre copilul a cărei conduite nu este modelată în cadrul familial,acesta nu va înțelege așa de ușor ce anume încearcă educatoarea să sublinieze prin pedepsele implementate. Această categorie de copii,într-o măsură,răsfățați,nu au conceptul de „pedeapsă” bine conturat în gândirea lor,reprezentând o provocare pentru cadrele didactice.

Răbdarea și calmitatea sunt două dintre calitățile pe care toți dascălii trebuie să le dețină.Acestea îl ajută și să gândească corect cum anume să procedeze cu acei preșcolari indisciplinați care dau dovadă de agresivitate față de ceilalți copii. Atunci când un copil este agresiv verbal sau fizic față de ceilalți sau chiar față de educatoare,cu răbdare și calm,aceasta îl poate lua deoparte,să-l întrebe de ce anume se comportă așa și să-i explice de ce nu este benefic acest comportament. Se poate construi în cadrul grupei un loc special denumit,spre exemplu, „locul meu de relaxare”,unde se pot pune diferite obiecte și imagini care să promoveze calmitate și bunătate,astfel ca cei mici să nu considere neaparat o pedeapsă această metodă,ci un ajutor pentru evitarea momentelor tensionate.

Mai mult decât atât,atunci când un copil va țipa sau va reacționa într-o manieră nepotrivită, dacă educatoarea va răspunde cu mult tact și calmitate,nereacționând la fel,efectul va fi mult mai benefic și copilul se va liniști mai repede.

Este cunoscut faptul că personalitatea copiilor începe să se dezvolte și se termină de format în primii 7 ani de viață. Această perioadă din viață și-o petrece îndeosebi în grădiniță. Deci,este extrem de important ceea ce învață și cum se comportă în acest climat educațional.

Dacă de pe acum,cel mic va prezenta mai multe acte de agresivitate decât ascultare și interes pentru educație,este cazul să se pună semne de întrebare atât din partea părinților,cât și din partea cadrelor didadicte. De aici și următorul factor important în diminuarea agresivității copiilor – relația părinte-cadru didactic. Această relație pornește din punctul în care cele două părți se cunosc și stabilesc punctele comune cu privire la viitorul educațional al copilului.Părintele este cel care știe toate punctele forte și slabe ale copilului său și trebuie să i le comunice dascălului pentru ca acesta să fie bine pregătit în ceea ce va desfășura cu cel mic în grădiniță. După ce se stabilește acest lucru, mai departe,este de datoria cadrului didactic să comunice frecvent cu părintele,pentru a-l informa cu privire la comportamentul,conduita și evoluția educațională a copilului. Doar în această manieră,consultându-se, părinții și dascălii pot preveni și soluționa eventualele probleme de comportament din partea copiilor.

A doua relație extrem de importantă care va determina viitoarele acțiuni ale copilului este cea dintre copil-cadru didactic. În acest situație avem de a face în primul rând cu „puterea exemplului”. La fel ca în cazul părintelui, și cadrul didactic deține puterea exemplului,pe care preșcolarii îl vor urma în viață. Dacă educatoarea își va pierde răbdarea și va țipa la vreun copil indisciplinat,trebuie să se aștepte ca cel puțin unul dintre copii să-i copieze la un moment dat,aceste izbucniri. Mai grav decât atât,dacă educatoarea va brusca sau chiar lovi unul dintre copii neobedienți,acesta va ajunge,cel mai probabil „victima comună” a celorlalți copii din grupă,deoarece aceștia vor imita actele educatoarei și vor crede că dacă vor acționa și ei la fel,cel pricinuit se va calma,și eventual,opri din desfășurarea activităților nepotrivite. Așadar,dascălii nu trebuie să uite că mai ales ei au un impact definitoriu pentru viitorul celor mici deoarece ei vor imita acțiuni/fapte și vor înregistra în memoria lor multe evenimente ce au loc în grupă. Trebuie îndeplinit acest rol de „mentor” încă din clipa în care dascălul cunoaște pentru prima oară copii,și până în clipa în care se desparte de ei,pentru ca cei mici să rămână doar cu amintiri frumoase și constructive din această perioadă magică,cea a grădiniței.

3.3 STRATEGII DE DIMINUARE A COMPORTAMENTULUI AGRESIV LA

ȘCOLARII MICI

M.Janich , afirma “Orice agresivitate constructivă este purtatoarea unei agresivități distructive. Școala este locul de desfășurare al acestui formidabil paradox .”

Existența unui copil nu presupune multe lucruri pentru a-l face fericit. Un cămin primitor, o familie iubitoare,pe cât posibil,reguli și teme cât mai puține. Ajuns la școală,fie în clasa pregătitoare , fie în clasa I,preșcolarul devenit școlar,elev,va face cunoștință cu rigurozitatea. Gata cu jucăriile din grupă,gata cu ieșitul în curte la joacă sau cu numeroasele cântece și poezii învățate. Acum primește caiet,stilou,o bancă unde să-și desfășoare activitatea și poate chiar o uniformă,frumos călcată. Spunând adio grădiniței și libertății primite acolo, pășește la fel de temător ca în prima zi de grădiniță,spre sala de clasă,unde va găsi o altă doamnă,nu educatoarea mult îndrăgită,ci o noua străină care îi va preda carte. Până în momentul de față,dacă nu are suficiente motive să vrea să fugă înapoi la grădiniță,cu siguranță va avea,atunci când va vedea fețele noilor colegi și va primi ghiozdănelul prea greu pentru umerii săi.

Acel preșcolar care a avut o perioadă mai lungă de acomodare în grădiniță,se confruntă din nou cu aceleași temeri și întrebări. Preșcolarul căruia i se părea o corvoadă să stea pe scaun și să zică poezia corect,fără să împingă sau să lovească colegul din dreapta sa, școala va presupune la fel de multe izbucniri nervoase și conflictuale. Dacă veți întreba copilașii de grădiniță dacă sunt nerăbdători să meargă la școală,majoritatea vor spune că nu și că de abia așteaptă să vină prima zi de școală. Cu siguranță,este doar o mascare a adevăratelor sentimente și trăiri. Pentru copii înclinați spre educație cât mai multă și de calitate,școala va deveni Universul preferat. Se vor trezi mereu cu nerăbdare să meargă la școala la ora precizată,să deschidă caietele,se învețe să scrie și să citească,pentru început,ca mai apoi să descopere tot mai multe lucruri minunate despre lumea în care trăiește. Oare nu s-a descris întocmai,portretul elevului model?

Diversitatea umană nu face excepții când vine vorba de copii. Elevii model sunt greu de găsit în societatea în care trăim. În schimb,găsim o alcătuire de elevi al căror răspuns la întrebarea “Îți place la școală?” va fi,cu siguranță, “Nu îmi place pentru că avem mult de învațaț și nu mai este timp pentru joacă!”. Acestei categorii de elevi, i se va dedica următorul subcapitol.

Este extrem de dificil ca dascăl de învățămînt primar,să ajungi să îți cunoști elevii în atât de scurt timp ca mai apoi să începi a-i învăță acele lucruri atât necesare vieții de adult. Școlarul va fi de cele mai multe ori,predispus la agresivitate,nu neaparat în mod intenționat,ci mai mult,în manieră inconștientă și independentă de voința sa. Programul școlar i se va părea că începe prea devreme,că are prea multe cărți de pus în ghiozdan,că se plictisește mereu la orele de matematică,spre exemplu,sau că iar a primit prea multe teme pentru acasă. Frustrările vor începe,încetul cu încetul să i se adune în interiorul lui și la cea mai mică și insesizabilă scânteie,va porni comportamenul agresiv față de colegi și chiar față de dascăl. Calificativele primite,reprezintă o noutate pentru elevii de clasa I și poate fi una dintre cauzele pentru care va considera că este neîndreptățit și iar va simți că trebuie să se facă observat printr-o conduită nepotrivită.

Școala presupune noi reguli și legi nescrise pe care elevii vor trebuie să le urmeze. Cu toții le știm,cu toții am fost nevoiți să le respectăm la un moment dat. Regula universal valabilă este cea referitoare la disclipină, respectivă, indisciplină. Fiind foarte simplă de stabilit,ea presupune faptul că elevii nu au voie să fie indisciplinați,deci trebuie să fie disciplinați pe parcursul orelor de studiu și în incinta școlii.

Disciplina este factorul problematic pentru mulți dintre preșcolarii deveniți peste vară,școlari. Fie că nu au ținut cont de ea acasă,fie nu au deprins cum să fie disciplinați nici în anii de grădiniță,ajungând la școală,ei descoperă că acum au de suferit mai multe consecințe.

Odată cu apariția calificativelor, a materiilor obligatorii și opționale, apare și rubrica “Purtare”. Această rubrică nu este suficient de explicată de către cadrele didactice și nici pe deplin înțeleasă de elevi. “Arma” oricărui dascăl este libertatea de a pune calificativul adecvat fiecărui elev din clasă,la această rubrică,în funcție de conduita acestuia pe parcursul orelor. Elevul indisciplinat va avea un calificativ nefavorabil,trecut în acea rubrică și pe lângă aceasta, pentru prima oară va înțelege și el că din momentul acela,tot ceea ce face sau nu,ceea ce învață sau nu,va fi contorizat în catalog,trecut în carnetul de elev și arătat părinților,toate atrăgând asupr lor,numai consecințe suportate de el.

Teoretic,aceste chestiuni,odată știute și implementate,ar trebui să fie suficiente pentru ca elevul,încă la o vârstă timpurie,să știe că acum noțiunea de acțiune-pedeapsă este una cât se poate de reală și serioasă. Acum el ar trebui să fie ascultător și silitor,încoronat fiind de calificative foarte bune. Ei bine,elevul agresiv va fi în continuare la fel de neobedient și poate mult mai agresiv față de sistem,sistem care are în alcătuirea sa,în primul rând,persoana cea mai “vinovată” în ochii săi,și anume : învățătoarea/învățătorul.

Majoritatea strategiilor de diminuare a agresivității la școlarii mici sunt valabile și în cazul copiilor din sistemul de învățământ preșcolar,și în cazul elevilor din sistemul de învățământ primar,ele modelându-se după particularitățile în cauză.Problematica implementării de strategii de diminuare și eradicare a agresivității în rândul elevilor capătă noi valențe pe măsură ce elevii cresc și sistemul de învățământ se schimbă.

Fiecare dascăl a avut de a face cu elevi agresivi.Fiind vorba de școlari de vârstă mică,de cele mai multe ori,această agresivitate va fi îndreptată spre ceilalți copii,cadrul didactic având în genere,o imagine impunătoare și deseori respectată de elevii agresivi.Atunci când învățătoarea descoperă un astfel de comportament deficitar al unui elev,îndreptat spre alt copil sau spre un grup de copii,aceasta are la îndemâna sa o serie de procedee de diminuare a agresivității.

Un prim sfat în abordarea problemei ar fi acela de a nu ignora comportamentul agresiv și a nu încuraja agresorul în a-și continua acțiunea. Ignorarea actelor de agresivitate, indiferent de natura lor,este o greșeală pe care mulți dascăli o fac,fie din cauza lipsei de experiență în estomparea conflictelor,fie din indiferență. Acest fapt nu numai că are repercursiuni asuprea elevului/elevilor agresați,ci,involuntar,încurajează astfel de comportamente, elevul agresiv crezând că dacă nu este observat și corectat,este în regulă să facă în continuare aceste acțiuni. Dascălul trebuie să oprească imediat cum observă aceste conflicte,să le diminueze,fie prin pauze,”time-out”,izolarea școlarului agresiv,fie prin alte metode anterior menționate,fiind utilizate cele de cuviință pentru diferitele momente conflictuale.

Al doilea pont de abordare a agresivității, constă în tratarea cu seriozitate și calmitate a conflictelor existente. Ca și în cazul preșcolarilor,țipatul sau bruscatul elevului care este agresiv față de colegul său,nu va duce nici în cazul copiilor mai mari,la nici un rezultat. Dimpotrivă,de cele mai multe ori,școlarul agresiv va face un act nepotrivit tocmai pentru a provoca astfel de reacții atât în rândul celorlalți copii,cât și în cazul învățătoarei. Reacția potrivită este cea de tratare a problemei cu o tonalitatea vocii potrivită,calmă și fermă cu privire la ce anume a greșit elevul. Se pot adresa întrebări precum „ De ce te comporți așa?”/ „Cu ce te simți neîndreptățit?” și încurajarea sa de a verbaliza sentimentele și trăirile sale interioare. Răbdarea este procedeul cel mai benefic pentru a afla de ce sunt existente astfel de conduite,deoarece la vârsta școlară,copii sunt capabili să-și exprime,prin cuvintele lor, tot ceea ce nu le convine.

Stabilirea de reguli ale clasei este o altă strategie de diminuare a agresivității la școlarii mici. Mediul educațional presupune o adaptare a programului anterior pe care l-a avut cel mic,la atmosfera școlară în care va regăsi o serie de obiceiuri,programe și reguli de conduită.

Această adaptare poate fi una ușoară sau dificil de realizat pentru unii dintre copii.Fie că nu au avut parte de multe reguli și restricții în mediul familial,fie nu le-a respectat nici pe cele familiale. Provocarea vine din încercarea de a-l introduce în acest climat școlar care se desfășoară după anumite reguli,fără ca elevul să se răzvrătească și să aiba comportament rebel sau agresiv.

De asemenea, în sistemul de învățământ primar,pedepsele suferă transformări,în funcție de vârstă la care se aplică. Dacă în învățământul preșcolar,se făcea apel la conștiința celui mic și se pedepseau prin izolarea din grup sau raportarea conduitei greșite la părinți,la școală,se practică îndeosebi întăririle pozitive și negative. Întăririle pozitive reprezintă aplicarea de metode stimulative cu scopul de a încuraja și perpetua un comportament adecvat. Aceastea sunt reprezentate de încurajări verbale,recompense motivaționale,premierea prin cărți sau pauze de relaxare a minții,elogii în fața clasei,etc. Întăririle negative sunt reprezentate de aplicarea unor metode de reducere și înlăturare a unor comportamente neadecvate. Numeroși dascăli aplică deseori aceste întăriri negative,prin critica în fața clasei a unui comportament : „ Darius este un elev agresiv!” , „Matei nu își face niciodată tema!” , „Ana nu este atentă la lecție!”,etc. sau pedepsirea acestui comportament prin interzicerea unor activități : „ Pentru că nu ai fost atent,vei rămâne în clasă pe parcursul pauzei”, „Vei primi un calificativ nefavorabil ,pentru că ai fost agresiv față de colega ta”,etc.

Ceea ce nu știu unele cadre didactice,este că întăririle pozitive sunt mult mai eficiente pe termen lung,decât cele negative. Cele negative, utilizate în exces,pot duce la scăderea stimei de sine a elevilor,creșterea nivelului de agresivitate sau neobediență,efectul dorit nefiind dobândit. Aceste întăriri trebuie aplicate imediat după ce se manifestă un comportament, pentru ca elevii să coreleze direct acțiunea cu efectul/consecința ei. Obiectivul acestor strategii de diminuare a agresivității este de a încuraja buna purtare prin aplicarea de metode cât mai eficiente și nedăunătoare psihicului și emoționalului copiilor. Cazul ideal de a face acest lucru este acela de a-i convinge pe școlari să realizeze singuri,în mod independent atunci când nu este potrivit un comportament. Acest fapt se realizează în timp,în funcție de metodele de predare și evaluare a dascălului și de capacitățile și aptitudinile elevilor.

Pentru elevii care știu să scrie,cadrele didactice îi pot încuraja pe aceștia să-și exprime sentimentele și trăirile interioare anxioase în jurnale personale,astfel stimulându-se și dorința și capacitatea de a face compuneri libere,fiind o metodă potrivită pentru a-și diminua propriile izbucniri nervoase. Totodată prin identificarea anumitor pasiuni și aptitudini pe care elevii le au sau și le dezvoltă, comportamentul agresiv poate fi eliberat în mod constructiv prin picturi,desene,poezii sau compuneri,cântece,jocuri de rol sau chiar se poate sugera pentru o oră, schimbul de roluri între învățător și elev. Prin aceasta,elevul cel mai predispus la comportament agresiv,poate privi din perspectiva învățătorului ce anume trebuie făcut pentru a estompa astfel de conduite și cadrul didactic va putea înțelege mai bine ce nemulțumiri și frustrări are elevul problematic.

Încurajarea comunicării dintre copil-părinte. Cadrul didactic,datorită statutului pe care îl are și rolului de modelator al comportamentelor,poate să îi incurajeze pe elevi să comunice mai des și să-și exprime sentimentele în fața părinților,dacă ei nu se simt destul de apropiați sau încrezători în a discuta cu el. De asemenea,părinții trebuie implicați activ în unele activități desfășurate în școală și în afara ei,precum excursii sau concursuri educaționale, astfel oferindu-le ocazia de a le observa comportamentul și evoluția lor școlară,în mod direct,ca ulterior a stabili ce anume trebuie schimbat și îmbunătățit în conduita celor mici.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ – AGRESIVITATEA LA ȘCOLARII DE VÂRSTĂ MICĂ

„ ÎNVĂȚĂM SĂ FIM CUMINȚI!”

4.1. PARTEA TEORETICĂ

4.1.1 DEFINIREA NOȚIUNILOR

Agresivitatea din școli în societatea actuală, semnalează creșteri continue de nivel și intesitate,vârsta la care elevii manifestă agresivitate,devenind tot mai mică. Randamentul școlar este direct proporțional cu modul în care școlarii se comportă în instituțiile educaționale. Copiii al căror comportament este îndeosebi neadecvat, indisciplinar și agresiv, înregistrează calificative și note semnificativ mai mici decât cei care dau dovadă de ascultare și disciplină. Mai mult decât atât,consecințele unor astfel de conduite depășesc sfera educațională, copiii devenind problematici și pentru societatea din care fac parte,crescând cu obiceiuri care vor conduce spre delicvență juvenilă. Acceptarea și conștientizarea problemelor de comportament este necesară atât din partea părinților cât și din partea cadrelor didactice, împreună fiind nevoiți să găsească soluții și metode de diminuare și estompare a agresivității copilului în cauză. În contextul nivelului tot mai ridicat de violență din întreaga lume,se face impetuos necesară implementarea de la vârste fragede a unor strategii și remedii care să-i oprească pe școlari să fie sau să devină agresivi,indiferent față de cine sau în ce context.

Conform modelelor stadiale ale dezvoltării elaborate de Jean Piaget, în stadiul operațiilor concrete (7-12) ani, copii încep să realizeze inferențele tranzitive prin materializarea concretă a obiectelor, nivelul lor cognitiv semnalând importante schimbări și transformări,percepând lumea încojurătoare în altă manieră. Această etapă extrem de importantă ,ca orice schimbare,vine cu lucruri bune de învățaț și cu lucruri nefavorabile dezvoltării comportamentale a unui copil.

A-i învăța pe școlari să reacționeze fără furie sau agresivitate,reprezintă doar o parte din ceea ce le trebuie pentru a deveni adulți responsabili și cetățeni onorabili a-i oricărei societăți,iar acest lucru trebuie săvârșit, în mod deosebit,de către dascăli. Ei dețin cunoștințele,metodele necesare și experiențele dobândite din activitățile desfășurate cu o serie de caractere și personalități diferite pe care le-a întâlnit și modelat în rândul elevilor.

4.1.2 MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Datorită exacaladării mondiale a violenței și agresivității,este deosebit de importană înțelegerea cauzelor și găsirea de strategii de prevenire și diminuare a acestui fenomen. Un prim pas în efectuarea acestui demers,constă în raportarea problemei în cazul copiilor. De ce anume unii copii sunt agresivi?De ce ajung să fie violenți?Cum le afectează aceste comportamente dezvoltarea psihică,emoțională și cognitivă?Este agresivitatea una dintre cauzele inadaptării școlare și a randamentului educațional scăzut? Cum îi putem ajuta în a evita astfel de conduite? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care ar trebui să le punem și să găsim soluții pentru rezolvarea lor.

Francis Bacon spunea „Mânia este,fără îndoială un fel de înjosire,după cum apare limpede în slăbiciunea acelora la care domină : copii,femei,bătrâni,bolnavi.” Copii nu au valorile și principiile puternic înrădăcinate în conștiința și personalitatea lor,fiind constrânși de slăbiciuni și de cele mai multe ori,scuzați și încurajați în a le exprima. Trebuie să știm că cei mici sunt niște adulți în dezvoltare și că unele deprinderi,dacă le învață de la vârste fragede,s-ar putea să le exprime pe tot parcursul vieții lor. Agresivitatea nu trebuie să facă parte din comportamentul niciunui adult,mai ales al unui copil. Situația devine mai problematică pe măsură ce copilul devine școlar și aceste deprinderi ajung să îi incomodeze pe cei din jurul său,ca într-un final să-i pericliteze întreaga evoluție școlară,primind etichete de „elev-problemă”,”elev agresiv”,”elev indisciplinat”,”elev cu inteligență precară”,etc.

Studiul de caz ne ajută să identificăm foarte concret atât cauzele agresivității la școlari,formele de manifestare cât și să dăm soluții viabile atât părinților,cât și cadrelor didactice,despre cum anume să reacționeze și să diminueze intensitatea agresivității,până la eliminarea sa completă din comportamentul școlarului.

4.2. STUDIU DE CAZ

SUBIECTUL : I.D , 8 ani,clasa a II-a

4.2.1 PREZENTAREA CAZULUI : Elevul prezintă:

– izbucniri nervoase, incontrolabile și nejustificate;

– inadaptare școlară;

– randament școlar scăzut;

– stări anxioase și atacuri de panică;

-manifestări agresive la adresa părinților,a cadrelor didactice și a celorlalți elevi.

4.2.3 ISTORICUL EVOLUȚIEI PROBLEMEI

Elevul provine dintr-o familie dezorganizată,fiind crescut de o mătusă îndepărtată, părinții abandonându-l la vârsta de 3 ani. De asemenea,acesta crește într-un climat nefavorabil,statusul economic al familiei este precar,elevul nefiind suficient de îngrijit sau supravegheat.Dezinteresul și lipsa afecțiunii din partea persoanelor apropiate și influența anturajului din care face parte,au dus la un comportament agresiv manifestat frecvent de către copil.

4.2.3. DESCOPERIREA CAUZELOR GENERATOARE:

Comportamentul :

D. este un școlar a cărei copilării este dramatică,plină de evenimente triste și lipsită de afecțiunea parentală. Datorită neimplicării suficiente în creșterea și educația acestuia,din partea tutorelui său,acesta a dezvoltat încă din grădiniță,un comportament deficitar,cu acte agresive îndeosebi asupra celorlalți copii. Acesta nu comunică sau socializează cu ceilalți colegi în mod deosebit,iar atunci când o face,limbajul și vocabularul acestuia prezintă numeroase lacune și nereguli.Agresivitatea verbală este cel mai frecvent folosită de acesta,iar agresivitatea fizică este de regulă manifestă în cazurile în care se săvârșește asupra unor elevi care îl marginalizează și jignesc,la rândul lor. De cele mai multe ori,acesta refuză comunicarea cu învățătoarea sau mătușa sa.

D. are capacități intelectuale medii,iar dacă acesta ar schimba atitudinea sa agresivă,randamentul școlar ar fi prezenta modificări benefice viitorului său educațional.

Dialog cu elevul :

La o primă abordare, D. lasă impresia unui copil timid,introvertit și comunicativ. A răspuns tuturor întrebărilor puse,dar la un moment dat a dat dovadă că își pierde din răbdare și a vrut să plece din clasă. Referitor la relația cu mătușa sa,acesta a susținut că se înțelege bine cu ea dar că nu prea stă pe acasă și că nu se joacă cu el și nu îl ajută la teme.

„Când mă plictisesc la școală,vreau să ies din clasă și să plec acasă,să mă joc cu prietenii mei. Colegii nu prea vorbesc cu mine și când sunt supărați pe mine,mă lovesc,iar eu îi lovesc înapoi. E normal să mă apăr și să înjur.”

Dialog cu învățătoarea :

Învățătoarea lui D. a purtat numeroase conversații cu mătușa copilului și i-a explicat că acesta nu este un elev mediocru și că are nevoie doar de supraveghere și afecțiune din partea dânsei. Referitor la activitatea sa în cadrul orelor de curs,acesta a dovedit interes,îndeosebi pentru cele de desen și educație fizică,dovedindu-se astfel lipsa activităților ludice din timpul copilăriei sale.Agresivitatea sa este în mare măsură,îndreptată spre colegii mai mari decât el,cei care sunt mai înalți și mai impulsivi,dovedindu-se o animozitate simțitoare între aceștia și D.

Dialog cu mătușa :

Mătușa lui D. susține că acesta este un copil foarte violent,că nu se poate înțelege cu el și că deseori îl pedepsește,fără rezultat. Aceasta susține că îi e greu să îl crească și că lipsa banilor este motivul principal pentru care aceasta nu se ocupă așa cum trebuie de el.

4.2.4. ANALIZA DATELOR ȘI STABILIREA IPOTEZELOR

Comportamentul agresiv al elevului este rezultatul neglijenței și lipsei de interes din partea părinților și a mătușii sale. Problemele de acasă sunt elemente declanșatoare la școală și neintegrarea lui socială duce la rezultate comportamentale și educaționale,precare.

Lipsa afecțiunii,dezinteresul adulților din viața sa,pentru activitățile sale din școală,anturajul din care face parte în viața cotidiană,sunt doar câteva dintre cauzele agresivității elevului.

Cu ajutorul învățătoarei și implicarea tutorelui său,pe termen mediu și lung,D. va putea deveni un elev și un copil normal,lăsând comportamentul agresiv în urma sa.

4.2.5. CREAREA PROGRAMULUI DE INTERVENȚIE ȘI SOLUȚIONARE A

CAZULUI

Fixarea obiectivelor

Obiectivele pe termen mediu :

Elevul va fi consiliat de către un psihoterapeut și va primi sfaturi referitoare la comportamentul său.

D. va primi meditații și ore suplimentare din partea învățătoarei,precum și vizite la domiciuliu.

Acesta va fi încurajat să participe la diverse activități extrașcolare,preferate de acesta, în cadrul cărora va trebui să dea dovadă de disciplină și schimbare a comportamentului.

Obiectivele pe termen scurt :

D. va fi încurajat să folosească metode alternative de exprimare a furiei și anxietății.

I se vor da sarcini și teme în funcție de capacitățile sale și de nivelul său de pregătire,urmând să-i ajungă din urmă pe colegii săi.

Metode și strategii :

Pentru încurajarea elevului în a-și schimba atitudinea,acesta va trebui să comunice des cu mătușa sa și cu învățătoarea,spunându-și părerile și opiniile fără a fi criticat sau redus la tăcere. Acesta va fi învățat să folosească metode de diminuare a agresivității,precum cea de exprimare verbală a trăirilor interioare „Nu îmi place când mă jignești!”,”Nu înteleg de ce te comporți așa”,etc., metoda exprimpării pașnice a agresivității prin realizarea de picturi,desene,deoarece acesta are un talent nativ în acest domeniu și va fi mereu încurajat și recompensat pentru momentele de obediență și cooperare.

4.2.6. APLICAREA PROGRAMULUI DE INTERVENȚIE

În cadrul unei întâlniri între mătușa,învățătoare și psihoterapeutul,D. a dat dovadă de cooperare și a spus că va încerca să nu mai fie agresiv.

Responsabilități :

I se va cere lui D. să își exerseze scrisul și cititul în fața clasei,astfel devenind mai puțin introvertit.

De asemenea, pentru fiecare moment de agresivitate reprimat și neexprimat,acesta va primi laude și încurajări din partea învățătoarei și a colegilor.

Cu toții vor participa la o lecție educativă,intitulată „Bunătatea aduce bucurie,răutatea aduce tristețe!”

Participarea în clasă :

D. va fi evaluat individual și încurajat să își creeze un jurnal cu fiecare faptă bună pe care a facut-o sau a văzut-o la colegii săi. Aceștia vor participa la o serie de activități comune,atât de instruire,cât și distractive,menite să îl ajute pe D. să se simtă mai integrat și acceptat în cadrul grupului.

La sfârșitul fiecărei lecții,acesta va fi întrebat ce anume nu a înțeles și ce anume i-a plăcut din lucrurile noi învățate.

Teme scrise :

Se va recomanda mătușei,supravegherea copilului în timpul efectuării temelor pentru acasă. Evaluările vor fi îndeosebi orale,astfel încurajându-se comunicarea pe un ton calm și liniștit.

Aptitudini sociale:

Elevul va participa la o serie de activități extrașcolare și școlare,prin care va cunoaște diferiți copii de vârsta sa și va deprinde aptitudini de comunicare și socializare benefice conduitei sale.

Ședințe de consiliere:

D. va participa la ore de consiliere săptămânale,iar pentru a-și îmbunătăți relația cu mătușa sa,aceasta va asista la aceste ore ,o dată pe lună.

4.2.7. EVALUAREA PROGRAMULUI DE INTERVENȚIE

Elevul D. a prezentat un comportament agresiv repetat asupra celorlalți colegi și a refuzat de numeroase ori, dialogul cu învățătoare și implicarea sa în activitățile școlare a fost extrem de redusă. Odată cu implementarea programului de intervenție,acesta a reușit să înțeleagă faptul că agresivitatea nu îi aduce nici un beneficiu și că dacă este ascultător și disciplinat,va fi recompensat și apreciat. Obiectivele pe termen scurt și mediu au fost în mare măsură,îndeplinite,acesta semnalând o adevarată schimbare benefică elevului,acesta nefiind la fel de agresiv.

Atât învățătoarea cât și mătușa acestuia au colaborat pentru a-i schimba comportamentul agresiv și ambele s-au declarat mulțumite de evoluția în bine a copilului.

4.2.8. CONCLUZII :

Comportamentul agresiv a școlarului de vârstă mică se datorează unei multitudini de cauze. Situația familială este una dureroasă pentru copil,deoarece acesta simte lipsa unor părinți,a unor frați,a unei familii adevărate. Acestă problemă de ordin interior,emoțional vorbind,elevul a avut nevoie de mai multă atenție și afecțiune din partea adulților din jurul său. D. prezintă un interes pentru educație și motivul pentru care a avut deseori izbucniri nervoase și agresive asupra colegilor ,este acela că a fost deseori provocat și jignirile,batjocura l-a condus spre aceste conflicte. Integrarea socială și educațională a fost dezvoltată prin acceptarea elevului în diferite grupuri și comunități și încurajarea acestuia prin considerentul că nu este singur și că oamenii din jurul lui îl acceptă așa cum e.

CONCLUZII FINALE

Iulia Hașdeu, spunea despre copii faptul că aceștia sunt ca niște plante eliotrope : au nevoie de soare,de mângâiere și dragoste. Copii au puterea de a-i face pe adulți să își amintească de fiecare dată că fericirea stă în lucrurile simple : bucuria de a te juca,bucuria de a râde,de a cânta,de a dărui,de a iubi. Sclipirea din ochii lor și zâmbetul inocent pe care ni-l oferă de fiecare dată când le facem o bucurie,reprezintă un lucru neprețuit de frumos și de minunat. La fel ca noi adulții,și copii au parte de supărări,de suferințe interioare sau exterioare,de nemulțumiri și răzvrătiri ale sufletelor lor mici. Aceste fapte conduc la comportamente agresive,pe care mulți dintre adulții din ziua de azi, nu fac decât să le critice și să le reprime prin și mai multă agresivitate și violență. Nu aceasta este soluția. Violența mereu va naște violență. Cât de mult contează o vorbă bună și o privire caldă atunci când cei mici sunt agresivi!

Phyllis Diller susținea „Petrecem primele doisprezece luni din viață copiilor noștri învățându-i să meargă și să vorbească,iar următoarele doisprezece spunându-le să stea jos și să tacă.” Copiii trebuie educați din primele luni din viață,până sunt considerați suficient de maturi pentru a educa la rândul lor. Educația nu trebuie să constituie un proces de disciplinare forțată și de reprimare a personalității și unicității unui copil. Aceasta trebuie implementată în așa măsură încât copii să treacă prin propriul lor filtru cogintiv,faptul că agresivitatea nu face parte din calitățile unui om,ci din slăbiuciunile lui și în niciun caz nu ar trebui să facă parte din comportamentul unui copil. Furia este un sentiment firesc,agresivitatea reprezintă un efect nefiresc al acestuia.

S-au conturat posibilele cauze declanșatoare de comportament agresiv la școlarii mici și formele de manifestare ale acestei conduite. În esență,fiecare caz de agresivitate prezintă unicitatea și specificul său. Monitorizând ca părinte și ca dascăl aceste atitudini pe care cei mici le pot avea la un moment dat,va duce la cunoașterea amănunțită a tuturor trăirilor și frustrărilor pe care ei le pot avea. Comunicarea reprezintă liantul tuturor problemelor și un prim pas spre soluționarea lor. Deși mulți adulți consideră că cei mici vorbesc deseori în necunoștință de cauză și fără vreun fundament,dacă ar asculta și ar trece de aceste stereotipuri sociale pe care le au,ar putea descoperi că de foarte multe ori,copii chiar spun ce nu le convine și poate oferă soluții ei înșiși. Comunicarea pe un ton calm și medierea problemelor prin dialoguri cu școlarii și copiii,în genere,duce la rezultate foarte bune,nefiind necesare alte metode sau strategii de diminuare a agresivității.

Pe de altă parte,subiectivitatea și agresivitatea demonstrată copiilor neastâmpărați nu poate duce decât la efecte nedorite pe termen lung,asupra întregii existențe a unui copil. Ce menire mai frumoasă și mai altruistă i se poate atribui unui dascăl decât aceea de a forma caracterul și inteligența unui copil? Ce recompensă mai frumoasă poate primi un cadru didactic atunci când vede rezultatele școlare bune ale elevilor și primește afecțiune necondiționată din partea micuților a căror viață a atins? Ce laudă mai de preț poate primi un părinte atunci când i se spune că are un copil inteligent și educat? Ei bine,nimic bun nu se poate construi cu agresivitate și violență și nu se poate obține vreun beneficiu din a avea un astfel de comportament.

Respectul primit din partea copiilor reprezintă o recunoștință majoră a faptului că și dascălul a respectat,a învățat cu afecțiune,din suflet și fără vreun alt interes,un inimă și o minte mică,să devină una mare,plină de iubire și cunoștințe folositoare întregii sale vieți.

Strategiile și metodele de diminuare a agresivității sunt doar câteva sfaturi și idei îndrumătoare pentru a-i determina pe copii să renunțe la comportamentele necorespunzătoare. Fiecare părinte și dascăl va întâmpina numeroase obstacole și dificultăți în implementarea acestor metode,dar depinde doar de perseverența și aptitudinea lor să dobândească rezultatele dorite.Indiferența și pasivitatea cu privire la diferele izbuniri nervoase pe care un școlar le poate avea,nu va conduce decât la agravarea situației și la susținerea tacita a acestor comportamente.Diminuarea lor nu necesită decât o doză de altruism,bunătate și experiență în a aborda aceste situații conflictuale.

În mediul familial,părinții sunt cei care modelează comportamentul celor mici,dar în mediul educațional,această responsabilitate devine împărțită cu dascăli care trebuie să devină la rândul lor,modele,mentori și exemple pentru copii.

În final,la fel cum numeroase proverbe și zicale susțin ideea că primești ceea ce oferi,copiii,fie că sunt preșcolari,școlari,elevi mai mari,adolescenți sau adulți,vor reflecta mereu grija și atitudinea pe care au primit-o în viață,de la diferitele persoane care au avut impact asupra comportamentului lor.

BIBLIOGRAFIE

Aber, J. L., Jones, S. M., Brown, J. L., Chaudry, N., & Samples, F. (1996).

The evaluation of the Resolving Conflict Creatively Program: An overview.

Preventive Medicine, 12, 82–90.

Achenbach, T. M. (1978). The child behavior profile: I. Boys aged 6–11.

Journal of Consulting and Clinical Psychology, 46, 478–488.

Achenbach, T. M. (1991). Manual for the Teacher’s Report Form and

1991 profile. Burlington, VT: Associates in Psychiatry.

Asher, S., Rose, A., Guerra, N. G., & Tolan, P. H. (1993). Social tasks of

inner city children. Unpublished manuscript, University of Illinois at

Chicago.

Attar, B. K., Guerra, N. G., & Tolan, P. H. (1994). Neighborhood disadvantage,

stressful life events, and adjustment in urban elementary school

children. Journal of Clinical Child Psychology.

Bandura, A. (1973) Aggression: A social learning analysis. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.

Berkowitz, L. (1965) The concept of aggressive drive. În L. Berkowitz (Ed.), ADVANCES IN EXPERIMENTAL SOCIAL PSYCHOLOGY (VOL. 2). New-York: Academic Press.

Berkowitz, L. (1981) On the difference between internal and external reactions to legitimate frustration: A demonstration. AGGRESSIVE BEHAVIOR, 7, 83-96.

Berkowitz L. (1993) Agresive Behavior, McGraw-Hill, New-York

Berkowitz L. (1989) Frustration-agresion hipothesis, Psychological Bulletin, 106.

Berkowitz L. (1993) Aggresion: its causes, consequenses and control, Mc Graw Hill Inc., New-York.

Dragomirescu, V. T. (1982). Determinism și reactivitate umană. București: Editura

Științifică și Enciclopedică.

Debesse, Maurice, (1970) Psihologia copilului. De la naștere la adolescență, București, Editura Didactică si Pedagogică.

Dollard, J., Doob, L., Miller, N.E., Mowrer, O.H., Sears R. (1939). Frustration and

Aggression. New Haven: Yale Univ. Press.

Doron, R., Parot, F.(1999) publicat sub direcția,- Dicționar de Psihologie, Ed. Humanitas, București

Eibl-Eibsfeldt, I. (1995). Agresivitatea umană. București: Editura Trei.

Enăchescu, C. [1998] (2003). Tratat de psihanaliză și psihoterapie. Iași: Editura Polirom.

Farca, S. (2009). Ce trăiește copilul și ce simte mama lui. București: Editura Trei.

Irimescu, G. (2004). Asistența socială a familiei și copilului. Iași: Editura Universității

„Alexandru Ioan Cuza”.

Ituarte, S. (2007). Neurological and Physiological Impact of Abuse. În Turliuc, M.N.,

Huțuleac, A.K., Dănilă, O. (2009). Violența în familie. Teorii, particularități și intervenții

specifice. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.

Jigău, M., Liiceanu, A., Preoteasa, A. (coord). (2006). Violența în școală. Buzău: Editura

Alpha MDN, p.22.

Jigău, M. (coord)., Balica, M., Fartușnic, C., Liiceanu, A., Măruțescu, A., Sâncan, D.,

Voinea, L. (2006). Prevenirea și combaterea violenței în școală. Ghid practic pentru directori

și cadre didactice. Buzău: Editura Alpha MDN.

Johnson, R. D. Downing, L.L (1979) Deindividuation and valence of cues: Effects on prosocial and antisocial behavior. JOURNAL OF PERSONALITY AND SOCIAL PSYCHOLOGY , 37, 1532-1538.

Huditean A.(2001) Devianța comportamentală la copii, Ed. Psihomedia, .

Neacșu, I. (2010). Pedagogie Socială. Valori, comportamente, experiențe, strategii.

București: Editura Universitară.

Neacșu, I., Mareș, T., Nica, M. (2006). Copilul și violența. Comportamente și

responsabilitate. București: Editura Semne.

Neamțu, C. (2003). Devianța școlară. Ghid de intervenție în cazul problemelor de

comportament ale elevilor. Iași: Editura Polirom.

Olews, D. (1999). Harcelement et brutalités entre élèves. Paris: PUF. În Șoitu, L.,

Hăvârneanu, C. (2001). Agresivitatea în școală. Iași: Editura Institutul European.

Pain, J. (2000). Violences et prévention de la violence à l’ école. În: Sălăvăstru, D.

(2004). Psihologia educației. Iași: Editura Polirom.

Păunescu, C.(1994) Agresivitatea și condiția umană, Ed. Tehnică, București.

Petcu, M. (1999) Delincvența. Repere psihosociale, Ed. , .

Ranschburg, J. (1979) Frică, supărare, agresivitate, București Editura Didactică și Pedagogică.

Roșca, Al., Ghircev, A., (1968). Psihologia copilului preșcolar, București, Editura Didactică și pedagogică.

Radu, I. Miclea, M., Albu, M., Moldovan O., Nemeș, S. Szamoskozy, S.(1993). Metodologia psihologică și analiza datelor, Cluj-Napoca, Editura Sincron

BIBLIOGRAFIE

Aber, J. L., Jones, S. M., Brown, J. L., Chaudry, N., & Samples, F. (1996).

The evaluation of the Resolving Conflict Creatively Program: An overview.

Preventive Medicine, 12, 82–90.

Achenbach, T. M. (1978). The child behavior profile: I. Boys aged 6–11.

Journal of Consulting and Clinical Psychology, 46, 478–488.

Achenbach, T. M. (1991). Manual for the Teacher’s Report Form and

1991 profile. Burlington, VT: Associates in Psychiatry.

Asher, S., Rose, A., Guerra, N. G., & Tolan, P. H. (1993). Social tasks of

inner city children. Unpublished manuscript, University of Illinois at

Chicago.

Attar, B. K., Guerra, N. G., & Tolan, P. H. (1994). Neighborhood disadvantage,

stressful life events, and adjustment in urban elementary school

children. Journal of Clinical Child Psychology.

Bandura, A. (1973) Aggression: A social learning analysis. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.

Berkowitz, L. (1965) The concept of aggressive drive. În L. Berkowitz (Ed.), ADVANCES IN EXPERIMENTAL SOCIAL PSYCHOLOGY (VOL. 2). New-York: Academic Press.

Berkowitz, L. (1981) On the difference between internal and external reactions to legitimate frustration: A demonstration. AGGRESSIVE BEHAVIOR, 7, 83-96.

Berkowitz L. (1993) Agresive Behavior, McGraw-Hill, New-York

Berkowitz L. (1989) Frustration-agresion hipothesis, Psychological Bulletin, 106.

Berkowitz L. (1993) Aggresion: its causes, consequenses and control, Mc Graw Hill Inc., New-York.

Dragomirescu, V. T. (1982). Determinism și reactivitate umană. București: Editura

Științifică și Enciclopedică.

Debesse, Maurice, (1970) Psihologia copilului. De la naștere la adolescență, București, Editura Didactică si Pedagogică.

Dollard, J., Doob, L., Miller, N.E., Mowrer, O.H., Sears R. (1939). Frustration and

Aggression. New Haven: Yale Univ. Press.

Doron, R., Parot, F.(1999) publicat sub direcția,- Dicționar de Psihologie, Ed. Humanitas, București

Eibl-Eibsfeldt, I. (1995). Agresivitatea umană. București: Editura Trei.

Enăchescu, C. [1998] (2003). Tratat de psihanaliză și psihoterapie. Iași: Editura Polirom.

Farca, S. (2009). Ce trăiește copilul și ce simte mama lui. București: Editura Trei.

Irimescu, G. (2004). Asistența socială a familiei și copilului. Iași: Editura Universității

„Alexandru Ioan Cuza”.

Ituarte, S. (2007). Neurological and Physiological Impact of Abuse. În Turliuc, M.N.,

Huțuleac, A.K., Dănilă, O. (2009). Violența în familie. Teorii, particularități și intervenții

specifice. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.

Jigău, M., Liiceanu, A., Preoteasa, A. (coord). (2006). Violența în școală. Buzău: Editura

Alpha MDN, p.22.

Jigău, M. (coord)., Balica, M., Fartușnic, C., Liiceanu, A., Măruțescu, A., Sâncan, D.,

Voinea, L. (2006). Prevenirea și combaterea violenței în școală. Ghid practic pentru directori

și cadre didactice. Buzău: Editura Alpha MDN.

Johnson, R. D. Downing, L.L (1979) Deindividuation and valence of cues: Effects on prosocial and antisocial behavior. JOURNAL OF PERSONALITY AND SOCIAL PSYCHOLOGY , 37, 1532-1538.

Huditean A.(2001) Devianța comportamentală la copii, Ed. Psihomedia, .

Neacșu, I. (2010). Pedagogie Socială. Valori, comportamente, experiențe, strategii.

București: Editura Universitară.

Neacșu, I., Mareș, T., Nica, M. (2006). Copilul și violența. Comportamente și

responsabilitate. București: Editura Semne.

Neamțu, C. (2003). Devianța școlară. Ghid de intervenție în cazul problemelor de

comportament ale elevilor. Iași: Editura Polirom.

Olews, D. (1999). Harcelement et brutalités entre élèves. Paris: PUF. În Șoitu, L.,

Hăvârneanu, C. (2001). Agresivitatea în școală. Iași: Editura Institutul European.

Pain, J. (2000). Violences et prévention de la violence à l’ école. În: Sălăvăstru, D.

(2004). Psihologia educației. Iași: Editura Polirom.

Păunescu, C.(1994) Agresivitatea și condiția umană, Ed. Tehnică, București.

Petcu, M. (1999) Delincvența. Repere psihosociale, Ed. , .

Ranschburg, J. (1979) Frică, supărare, agresivitate, București Editura Didactică și Pedagogică.

Roșca, Al., Ghircev, A., (1968). Psihologia copilului preșcolar, București, Editura Didactică și pedagogică.

Radu, I. Miclea, M., Albu, M., Moldovan O., Nemeș, S. Szamoskozy, S.(1993). Metodologia psihologică și analiza datelor, Cluj-Napoca, Editura Sincron