Cercetari Asupra Comunitatilor de Diatomee din Raul Bega Si Utilizarea Datelor In Procesul Didactic
Cercetări asupra comunităților de diatomee din râul bega și utilizarea datelor în procesul didactic
CUPRINS
INTRODUCERE
CAP. I DESCRIEREA FIZICO – GEOGRAFICĂ A BAZINULUI CANALULUI
BEGA
I.1. DELIMITAREA GEOGRAFICĂ
I.1.1.Munții Poiana Ruscă
I.1.2. Dealurile vestice
I.1.3.Câmpia Banatului și Crișanei
I. 2. RELIEFUL ȘI CONSTITUȚIA GEOGRAFICǍ ȘI GEOLOGICĂ
I.2.1.Masivul Poiana Ruscă
I.2.2.Dealurile Vestice
I.2.3.Dealurile Banatului
I.2.4.Câmpia Banatului și Crișanei
I.2.5.Câmpia înaltă
I.2.6.Câmpia joasă
I. 3. HIDROLOGIE
I.3.1.Regimul hidrologic al râului Bega
I.3.2.Repartiția regimului hidric
I.3.3.Calitatea apei
I. 4.ISTORICUL CANALULUI BEGA
I. 5. CLIMA
I. 6.FLORA ȘI VEGETAȚIA
I.6.1.Flora și vegetația cursului superior al râului Bega – Masivul Poiana Ruscă
I.6.2.Flora și vegetația cursului mijlociu și inferior al râului Bega
CAP. II NOȚIUNI GENERALE DESPRE DIATOMEE
II. 1. MORFOLOGIE
II. 2. LOCOMOȚIE ȘI PLUTIRE
II. 3. REPRODUCERE
II. 4. ECOLOGIE
CAP. III. MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU
III.1. STABILIREA STAȚIILOR DE PRELEVARE A PROBELOR
III.2. PRELEVAREA PROBELOR
III.3. FIXAREA ȘI CONSERVAREA PROBELOR
III.4. EFECTUAREA MONTĂRILOR PERMANENTE
III.5. IDENTIFICAREA TAXONOMICĂ
CAP. IV FLORA DE DIATOMEE DIN CANALUL BEGA
IV. 1. CONSPECTUL FLOREI DE DIATOMEE IDENTIFICATE
IV. 2. CARACTERIZAREA SPECIILOR DE DIATOMEE IDENTIFICATE
IV. 3. ANALIZA FLOREI DE DIATOMEE
IV.3.1. Analiza taxonomică a florei
IV.3.2.Analiza ecologică a florei
CAP. V VALORIFICAREA REZULTATELOR CERCETARII IN PROCESUL INSTRUCTIV – EDUCATIV
V. 1. CONSIDERAȚII METODICE REFERITOARE LA PREDAREA LECȚIILOR DE BIOLOGIE
V.1.1.Rolul metodelor didactice utilizate în predarea biologiei
V.1.2.Metode activ-participative folosite cu elevii la biologie
V.1.2.1.Observația
V.1.2.2. Învățarea prin descoperire
V.1.2.3.Problematizarea
V.1.2.4.Modelarea
V.1.2.5.Algoritmizarea
V.1.3. Metode și tehnici interactive de grup practicate la orele de biologie
V.1.3. 1. Metoda Stiu/ Vreau să știu/ Am învățat
V.1.3. 2.Învățarea prin cooperare
V.1.3. 3.Instruirea asistată pe calculator (I.A.C.)
V.1.3. 4.Excursia
V. 2. PROIECTUL DE CERCETARE
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Anticii considerau apa ca origine a tuturor lucrurilor, fruct al dragostei dintre pământ și cer. Concepțiile au evoluat, dar nimeni nu poate contesta rolul deosebit al substanței pe care Leonardo da Vinci o numea “seva vieții pe pământ”.
Englezii o numesc water germanii Wasser, francezii eau, spaniolii și portughezii agua, rușii voda, italienii acqua, arabii mayah, chinezii shui, danezii vand, finlandezii vetta, grecii hydor, hawaienii wai, evreii mayim, indienii pani, olandezii water, indonezienii air, japonezii mizuk, norvegienii vann, polonezii woda, suedezii vatten, maghiarii viz, turcii su, celții suire…. în esperanto se numește akvo, în latină aqua, în sanscrită udan….
Mediul acvatic este destul de străin omului, care de regulă are o imagine foarte simplistă și parțială cu privire la viața acvatică. El se gândește la pești, eventual alge, meduze, scoici (mai ales dacă e vorba de mare), iar bacteriile sunt privite ca o nedorită sursă de infecție. În realitate în ape există o imensă diversitate de plante și animale. Cel mai mare animal de pe Terra e balena albastră, și speciile de pești sunt extrem de multe, dar nu se pot compara cu complexitatea și diversitatea organismelor de mici dimensiuni, care de fapt au cantitativ și calitativ cel mai important rol.
Studiul cuprins în această lucrare a avut scopul de a explora mediul acvatic, de a aduce o rază de lumină în plus în lumea plină de mister a acestor minunate și grațioase organisme vegetale, diatomeele.
IMPORTANȚA ȘI MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI STUDIATE
IMPORTANȚA ȘTIINȚIFICĂ
Importanța științifică se referă în special la procentul de diatomee aberante care este folosit pentru a evidenția poluarea cu metale grele din râuri și însumează acei indivizi care prezintă o formă a frustulei sau striuri ce se abat semnificativ de la modelul caracteristic speciilor respective.
Interesante sunt anumite studii care au determinat și corelat mai mulți indici (caracteristici ale comunităților de diatomee). Astfel într-un asemenea studiu [HILL, 2001] s-au corelat comunitățile de diatomee, sub aspectul a mai multe caracteristici (bogăția în specii, abundența relativă, prezența diatomeelor acidobiontice, eutrofice, mobile și tolerante la poluare) din mai multe ape curgătoare și captări de apă din Statele Unite cu anumite caracteristici ale mediului, determinate și pe cale fizico-chimică. Acestea au fost ulterior experimentate atât la nivel de specie cât și al nivel de gen, rezultatele au dus la unele concluzii interesante: însușirile legate de abundența relativă nu sunt direct proporționale cu activitatea umană de captare a apelor și ar trebui folosite în mod precaut pentru monitorizarea mediului înconjurător; însușirile comunităților de diatomee bazate pe sensibilitatea și toleranța genurilor sau speciilor la condițiile de mediu, chiar folosind sistemul european de caracterizare a diatomeelor, sunt puternic corelate cu activitatea umană de captare a apelor; caracterizarea la nivel de gen a însușirilor comunităților de diatomee, pentru anumite însușiri variabile ale mediului este previzibilă și pare să fie relativ precisă în comparație cu caracterizarea la nivel de specie; variabilele mediului cu care însușirile comunităților de diatomee la nivel de gen sunt cel mai puternic corelate sunt cele care implică adaptările morfologice (motilitatea) sau fiziologice (toleranța pH-ului), ele reprezentând trăsături la nivel de gen.
IMPORTANȚA PRACTICĂ ȘI MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI DE CERCETARE
Datele obținute ar putea fi folosite în monitorizarea calității apei. În România, controlul calității apei este responsabilitatea Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice. Administrația Națională "Apele Române" administrează apele din domeniul public al statului și infrastructura Institutului Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor formată din lacuri de acumulare, diguri de apărare împotriva inundațiilor, canale, derivații interbazinale, prize de apă și alte lucrări specifice, precum și infrastructura sistemelor naționale de veghe hidrologică, hidrogeologică și de monitorizare a calității resurselor de apă aflate în patrimoniul său, în scopul cunoașterii și a gestionării unitare pe ansamblul țării, a resurselor de apă de suprafață și subterane. În teritoriu se realizează analize chimice si fizice ale apei, cu o anumita periodicitate.
Pentru supravegherea biologică sunt folosite metodele traditionale de analize cantitative (biovolume si calcule) pentru plancton si bentos, deci metodele de evaluare a calitatii apei sunt: metoda Liebman (1962), de Zelinka si Marvan (1961), de Knopp (1954) si metoda deficitului de specii a lui Kothé (1962). Metoda cea mai utilizata în Agentiile teritoriale, este metoda lui Knopp. Se recomandă folosirea metodei Knopp, pentru toate agentiile teritoriale. În unele zone ale țării, acolo unde condițiile geografice și hidrologice fac posibil acest lucru, se recomandă folosirea metodei Kothé.
Metodele utilizate pentru determinarea calitatii apei in Romania sunt insuficiente
[RASIGA, 1999].
CAP. I DESCRIEREA FIZICO – GEOGRAFICĂ A BAZINULUI
CANALULUI BEGA
I. 1. DELIMITAREA GEOGRAFICĂ
Fig. I.1. Bazinul canalului Bega
I.1.1.Munții Poiana Ruscă
Ca și în cazul mai multor localități din jurul Munților Poiana Ruscă, situate în aria principalelor centre dacice și romane de la începutul primului mileniu al erei noastre, se pare că toponimia masivului muntos este de origină latină și derivă din „Poiana Rustica". Semnificația denumirii ar echivala cu locul despădurit, poiana de la „țară", din afara urbei, sau din aria țăranilor. Cuvîntul „rustica" era în uz pentru desemnarea așezărilor izolate din afara centrului urban Sarmizegetusa. Denumirea „Poiana Rustica" s-a referit, probabil, într-un stadiu inițial la platoul despădurit din partea de est a Munților Poiana Ruscă, locuit de țăranii băștinași [Kräutner, 1984].
Munții Poiana Ruscă constituie partea de nord-vest a Carpaților Meridionali. Situați între paralelele 45°55' și 45°30' latitudine nordică și meridianele 22° și 23° longitudine estică, ei se întind pe o suprafață de 2 640 km2, suprafață comparabilă cu aria ocupată de masivele muntoase vecine din est (munții Șurean și Cindrel) și din sud-vest (Semenic).
Împreună cu Munții Sebeșului (masivele Șurean și Cindrel) din est și Munții Banatului din sud-vest (munții Semenic, Aninei, Dognecei, Almăj și Locva), masivul Poiana Ruscă se înscrie într-un brîu muntos cu altitudini medii în jur de 700-1000 m, care urmărește curbura Carpaților Meridionali înconjurând pe la nord – nord-vest zona axială înaltă cu relief alpin a munților Retezat, Țarcu și Godeanu. Munții Poiana Ruscă se conturează deci ca o treaptă de relief intermediară între zonele periferice, depresionare și partea centrală, mai înaltă, a Carpaților Meridionali.
Totodată masivul Poiana Ruscă poate fi considerat ca o punte de legătură între Carpații Meridionali și Munții Apuseni, deoarece spre nord se extind pînă în lunca Mureșului, care între Deva și Ilia separă Munții Poiana Ruscă de Munții Metaliferi, în timp ce spre est și vest între Carpații Meridionali și Munții Apuseni se interpun zonele joase Lugoj, Strei și depresiunea Transilvaniei.Către nord Munții Poiana Rusca se învecinează cu Munții Metaliferi și cu dealurile Lipovei. Limita nordică urmărește lunca Mureșului între localitățile Deva și Dobra, de unde continuă spre vest – sud-vest în lungul văilor Ohaba, Icuța și Bega pînă în apropierea Lugojului.
La vest, masivul Poiana Rusca este mărginit de depresiunea Caransebeșului. Limita este marcată de lunca Timișului, de la localitatea Maciova pînă la comuna Coșteiu, situată la nord de Lugoj. Spre sud, limita urmărește valea Bistra, de la localitatea Maciova pînă la Porțile de Fier ale Transilvaniei. Lunca Bistrei separă Munții Poiana Rusca de masivele Vîrful Pietrii și Muntele Mic. De la Porțile de Fier ale Transilvaniei limita coboară pe valea Breazova în depresiunea Hațegului, care separă Munții Poiana Ruscă de masivele Godeanu și Retezat. Limita estică este marcată de zonele depresionare ale Hațegului și Streiului urmând o linie care ar uni orașele Hațeg, Călan, Hunedoara și Deva. În această regiune relieful muntos al masivului Poiana Ruscă coboară treptat printr-o zonă de dealuri pînă în luncile Streiului, Cernei și Mureșului. La est de această zonă joasă se ridică Munții Sebeșului (Șurean) [Kräutner, 1984].
I.1.2.Dealurile vestice
Pe latura externă a munților vulcanici maramureșeni și a Carpaților Occidentali se desfășoară o treaptă de relief intermediară și aproape continuă între aceștia și cîmpia limitrofă, consemnată sub numele de Dealurile Vestice, în ansamblu, o regiune de dealuri piemontane joase, larg deschisă influențelor climatului oceanic și parțial celui submediteranean, cu peisaje colinare, eu păduri termofile de cer și gîrniță. Acestea sunt Dealurile Banato-Crișene ce se desfășoară pe o lățime de circa 5-30 km, avînd cea mai mare extensiune între Someș și Barcău, unde includ și Munceii insulari ai Someșului. Spre sud au o lățime mai redusă, formînd un brîu colinar pe latura externă a frontului carpatic, apusean, cu excepția munților Zarandului și Locvei, unde lipsesc.
În contrast cu munții de la est, dealurile sunt în general despădurite și cultivate. În cadrul depresiunilor-golf, larg deschise către vest, acolo unde dealurile pătrund în spațiul montan sub forma unor prispe marginale, limita are o desfășurare sinuoasă. Către Cîmpia Banato-Crișană limita este mai puțin decisă, ca urmare a evoluției comune a celor două unități, întrepătrunderii elementelor de peisaj. În cuprinsul depresiunilor, suprafața cîmpiei trece direct în luncile largi ale rîurilor principale, prelungite adînc spre munte.
I.1.3.Câmpia Banatului și Crișanei
Cîmpia Banatului și Crișanei, a doua mare regiune de cîmpie din țara noastră, în suprafață de 16 500 km2, s-a format la marginea Munților Oașului, Dealurilor Silvaniei și Crișanei, Munților Zarandului și Dealurilor Banatului, la periferia estică a Depresiunii Dunării Mijlocii. Se desfășoară de la nord la sud sub forma unei fîșii ale cărei lățimi sunt foarte variabile – între 15 și 120 km – ca urmare fie a înaintării spre vest a unor promontorii muntoase sau deluroase (Dealurile Oradei, Dealurile Pădurii Craiului și ale Codru – Momei, Munții Zarandului, Dealurile Buziașului), fie a pătrunderii adânci spre est a golfurilor de câmpie, în interiorul dealurilor și munților.
I. 2. RELIEFUL ȘI CONSTITUȚIA GEOGRAFICǍ ȘI GEOLOGICĂ
I.2.1.Masivul Poiana Ruscă se caracterizează printr-un relief nivelat în trepte și fragmentat în culmi lungi, ale căror înălțimi maxime oscilează în jur de 1300 m. In zonele marginale din est, nord-vest și sud-vest, și anume în regiunile Hațeg-Deva, Dobra-Lugoj și Tincova-Maciova, între zona muntoasă și depresiunile periferice se conturează un relief de dealuri cu altitudini cuprinse între 200-300 m. În stânga văii Bega, între Margina și Traian Vuia, acest relief ondulat trece în terase fluviatile extinse. Zona periferică a masivului este marcată prin cîmpiile aluviale și terasele râurilor Mureș, Timiș, Bega, Strei, Cerna și Bistra [Kräutner, 1984].
Modelarea actuală a reliefului se, caracterizează prin procese permanente, generate predominant de acțiunea rețelei hidrografice (eroziune liniară intensă, transport și depuneri de aluviuni). Procesele periodice au intensitate mai mare și exprimă mai mult particularitățile climatice, influența pantelor accentuate, lipsa solului si a vegetației în unele sectoare etc. Sunt specifice procesele crionivale pentru zona montana înaltă și procesele fluviatile la sub 1 000 m altitudine, cu o desfășurare discontinuă. În comparație cu Munții Retezat, Munții Poiana Ruscă se înfățișează ca un masiv coborît cu peste 1 000m, altitudinea lor maximă fiind de 1374 metri în virful Padeș, din care se desprind culmi radiare către zonele depresionare învecinate. Deși puțin înalt, relieful este destul de puternic fragmentat de către râurile care se adâncesc: Bega, Padeș, Nădrag, Rusca, Șoimu, Cerna [Badea, 1983].
În zona muntoasă propriu-zisă se disting două unități geomorfologice principale; în partea de vest, de la depresiunea Caransebeșului până la bazinele superioare ale râurilor Bega și Cerna, se conturează un relief puternic modelat, cu pante accentuate, care urcă relativ repede, mai ales din cîmpiile aluviale ale Timișului și Bistrei, spre partea centrală a munților; jumătatea estică a masivului se prezintă, în schimb, sub forma unui platou înalt, fcrăstruit adânc de ape. În această zonă de platou, care reprezintă o peneplenă pretortoniană, se recunosc mai multe trepte de nivelare situate la altitudini de 400-500 m în părțile marginale, la 600-800 m în partea mediană și la 900-1 000 m în aria centrală a masivului. Culmile largi din zona înaltă a Munților Poiana Ruscă, la altitudini de peste 1100 m, conservă un relief vechi, îmbătrînit, parțial reactivat, sincron cu platoul fosil situat la est.
Platoul menționat constituie una dintre particularitățile reliefului din Munții Poiana Ruscă. De pe platou privirea cuprinde zarea aproape până la capăt, lăsând impresia unei suprafețe plane continui în care nu se bănuiesc abrupturile și denivelările adânci săpate de ape. Reactivarea energiei de eroziune nu a reprofilat aceste văi pînă la obîrșie. De aceea, în zonele de izvoare văile sunt adesea colmatate, apa curgând meandrat în propriile aluviuni. Profilul văilor în aceste porțiuni este larg, puțin adânc, cu versanții domoli. Aspectul general seamănă cu acela al unei regiuni de dealuri. Pădurenii, care locuiesc pe aceste plaiuri din timpuri străvechi, au contribuit la modelarea regiunilor mai sus menționate, prin nivelarea lor în terase, în scopul practicării unei agriculturi restrânse care să acopere nevoile locale. Terasarea reliefului oferă culmilor locuite, din zona de platou, un aspect cu totul particular.
Munții Poiana Ruscă sunt dominați de o culme centrală înaltă care unește cele două culminații principale ale masivului – vârful Padeș (1 374 m) și vârful Rusca (1 356 m). Din aceste vârfuri se desprind radiar culmi lungi, numite de localnici „picioare", care coboară până în depresiunile periferice.
Din vârful Padeș se desprinde către nord o culme care, prin vârfurile Balaurul, Preslop, Ambros, Beneșu, ajunge pînă la Tomești; din vârful Balaurului se desface spre vest o altă culme care se extinde prin vârfurile Brăinul Mare și Gomila Mare până la Fârdea; spre sud culmea Padeș-Rareș-Fântânii se bifurcă din vârful Poeți (Peți) spre Maciova, peste vârful Trei Hotare și spre Voislova, prin Ascuțita Mică, Scărișoara și Măgura.
Din vârful Rusca pornește către NV, până la Românești, o culme peste vârful Stâlpului, Druja și vârful Scalinului. Un alt „picior" ajunge prin vârful Chiciora în Dealul Bătrâna, de unde se desprinde o ramificație spre Roșcani și alta spre cotul văii Dobra. Spre SE se conturează o culme prin Dealul Cririnii și vârful Chiciora, pînă în Măgura Frunții, de unde o ramificație coboară spre sud, la Marga, iar culmea principală se îndreaptă spre E, pentru a ajunge până la Hațeg prin Dealul Socilor, Titiana, Văraticu, sălașele Mesteacăn, Prislop și Vârful Curatului.
La est de vârful Rusca, în dreptul localității Vadu Dobrii se desfac trei picioare, populate cu precădere de către „pădureni": către NE, piciorul cu localitățile Poiana Răchițelii, Feregi, Poienița Tornii, Muncelul Mare, Muncelul Mic; către E, piciorul Vadu Dobrii, Bunila, Poienița Voinii, Ruda, Ghelarî; către sud-est, piciorul care coboară spre Meria.
Din punct de vedere al constituției geologice, în Munții Poiana Ruscă se disting trei ansambluri principale de formațiuni litologice:
a) Formațiuni metamorfice, răspândite în cea mai mare parte a ariei cu relief muntos. În jumătatea sudică a munților, la sud de aliniamentul Tîncova-Ruschița-Vadu Dobrii-Cinciș, marcat prin mai multe dislocații tectonice importante, aflorează roci intens metamorfozate cunoscute și sub denumirea de „cristalinul getic". Aceste șisturi cristaline sunt reprezentate prin micașisturi, micașisturi cu granați, amfibolite, gnaise și gnaise oculare. Subordonat, apar intercalații subțiri de calcare și corpuri mici de roci granitoide. Vârsta acestor formațiuni metamorfice, care în ansamblul lor se încadrează în seria de Sebeș-Lotru, se estimează la 850-1 000 milioane ani. Relieful format pe șisturile cristaline menționate se caracterizează prin culmi înalte cu pante abrupte. Versanții prăpăstioși ai Cheilor Cernei sunt săpați în gnaisele oculare de la NE de Lunca Cernii. În partea de est a cristalinului getic se conturează o zonă alungită, orientată E-V, constituită din șisturi cristaline mai tinere (Precambrian superior-Cambrtan) și mai slab metamorfozate, în care se intercalează nivele cu calcare, dolomite și șisturi amfibolice. Aceste formațiuni, cunoscute sub denumirea de seria de Dăbâca, formează culmea Prislop-Văratic.
Jumătatea nordică a reliefului muntos se dezvoltă pe rocile cristaline mai slab metamorfozate care formează „Cristalinul de Poiana Rusca". Vârsta acestor formațiuni este paleozoică (400-320 milioane ani), iar metamorfismul este varistic (310 milioane ani). Șisturile cristaline, reprezentate prin șisturi sericitocloritoase, cuarțite, șisturi cloritoase (tufuri vulcanice metamorfozate), conțin numeroase intercalații de calcare și dolomite. Local, formațiunile dolomitice și calcaroase ating grosimi de ordinul a 3 000 m formând masive mari de roci carbonatice, cum sunt cele de la Hunedoara-Runcu- Lelese, Luncani-Poieni, Groș și Nandru. Cu excepția masivului dolomitic-calcaros de la Luncani, celelalte suprafețe cu roci carbonatice se află situate în zona de platou a Munților Poiana Rusca. Relieful dezvoltat pe substratul calcaro-dolomitic, în general mai sălbatic în comparație cu cel format pe șisturi, se caracterizează prin versanți stâncoși, abrupți și aspecte carstice. Ca văi tipice cu un asemenea relief format pe calcare și dolomite pot fi menționate: valea Runcului, valea Sohodo-lului, valea Bega Luncanilor și valea Bega Poienilor. Peșterile sunt rare, fiind cunoscute în special în masivele calcaroase de la Luncani și Românești. În partea de sud a cristalinului de Poiana Ruscă se află, asociate cu roci cloritoase sau am-fibolice, strate și lentile mari de marmură albă, roză sau brună, exploatate în cartierele de la Rușchița și Alun. Dintre formele de relief deosebite, condiționate de rocile calcaroase, poate fi amintită stânca în formă de piramidă de la Tomești, situată în versantul stîng al văii Bega, imediat amonte de fabrica de sticlă. Stânca reprezintă un rest ruini-form al unui strat vertical de calcar alb-cenușiu rubanat, rămas în relief datorită unui sistem de fisuri care 1-a modelat.
b) Formațiuni magmatice, cu răspîndire limitată în cadrul Munților Poiana Ruscă, sunt reprezentate prin:
Masive intrusive de granodiorite. Datorită alterării superficiale mai intensive a rocilor grano-dioritice în comparație cu șisturile cristaline sau cu rocile din aureola de contact, masivele grano-dioritice au fost nivelate mai ușor de către eroziune, detașîndu-se geomorfologic de învelișul lor prin caracterul mai domol și înălțimile relativ mai reduse ale reliefului. Exemple în acesț sens oferă marile corpuri granodioritice dintre Tincova și Nădrag și din Valea Vîrciorova.
Stâlpi vulcanici de andezite. Asemenea formațiuni se cunosc în zona muntoasă de la vest de Deva, unde andezitele neogene formează proeminențe evidente în relief, cum ar fi de exemplu Dealul Cetății, situat lîngă orașul Deva, și Dealul Cozia.
Piroclastite și aglomerate vulcanice andezitice. Aceste formațiuni generează de obicei forme de relief pozitive cu pante abrupte. Aglomeratele andezitice neogene formează dealurile despădurite dintre Dobra și valea Lăpugiului; aglomeratele și emeritele andezitice cretacice din bazinul sedimentar Rusca Montană constituie culmile Scărișoara, Pă-ducel și abrupturile din valea Șoimului, din valea Padeșului amonte de Rusca Montană și de sub culmea Păiușului.
Formațiunea ignimbritică (tuf vulcanic sudat) cretacică este marcată între văile Loznișoara și Ciotorogu de o serie de abrupturi împădurite corespunzătoare principalelor bancuri de tufuri sudate.
c.) Formațiuni sedimentare apar în zonele periferice, deluroase și în bazinul sedimentar Rusca Montană. Acest bazin sedimentar este mărginit în cea mai mare parte de sisteme importante de dislocații tectonice marcate în relief prin denivelări, în special în regiunile Lunca Cernii și Rusca Montană. În cadrul acestor formațiuni se disting două asociații principale de roci, cu efecte diferite asupra modelării reliefului: roci puternic consolidate reprezentate prin calcare jurasice, gresii, conglomerate și marne cretacice, gresii și conglomerate roșcate eocene, și roci slab consolidate reprezentate prin argile, marne și gresii nisipoase, nisipuri și pietrișuri de vîrstă mio-pliocenă. Calcarele jurasice formează abruptul împădurit din versantul stâng al văii Vălișoara de la Căvăran și stâncile albe izolate de pe crestele de la est și sud-vest de Rusca Montană. Pe gresiile și conglomeratele cretacice se dezvoltă relieful muntos din partea de vest a bazinului Rusca Montană, de la vest de Deva și din regiunea cuprinsă între localitățile Dobra, Roșcani, Făgețel, Rădulești-Dumbrăvița și Leșnic. Relieful scund și domol din zona periferică, cu dealuri, a masivului Poiana Rusca este modelat în depozitele argiloase și nisipoase cu pietrișuri de vârstă mio-pliocenă [Kräutner, 1984].
Pe latura externă a munților vulcanici maramureșeni și a Carpaților Occidentali se desfășoară o treaptă de relief intermediară și aproape continuă între aceștia și cîmpia limitrofă, consemnată sub numele de dealurile vestice.
I.2.2.Dealurile Vestice, în ansamblu o regiune de dealuri piemontane joase, larg deschisă influențelor climatului oceanic și parțial celui submediteranean, cu peisaje colinare, eu păduri termofile de cer și gârniță. Acestea sunt Dealurile Banato-Crișene ce se desfășoară pe o lățime de circa 5-30 km, avînd cea mai mare extensiune între Someș și Barcău, unde includ și Munceii insulari ai Someșului. Spre sud au o lățime mai redusă, formînd un brîu colinar pe latura externă a frontului carpatic apusean, cu excepția munților Zarandului și Locvei, unde lipsesc.
În contrast cu munții de la est, dealurile sunt în general despădurite și cultivate. În cadrul depresiunilor-golf, larg deschise către vest, acolo unde dealurile pătrund în spațiul montan sub forma unor prispe marginale, limita are o desfășurare sinuoasă. Către Cîmpia Banato-Crișană limita este mai puțin decisă, ca urmare a evoluției comune a celor două unități, întrepătrunderii elementelor de peisaj. În cuprinsul depresiunilor, suprafața câmpiei trece direct în luncile largi ale rîurilor principale, prelungite adînc spre munte. Contactul morfologic și cel geologic dintre cele două unități este subliniat de limita dintre silvo-stepă și domeniul forestier, căreia îi corespunde și o limită climatică, marcată de modificările produse în distribuția precipitațiilor, mai abundente la est cu cel puțin 50 – 100 mm anual.
Dealurile Banato-Crișane au o altitudine medie de 400 m, oscilând între 600 și 500 m la contactul cu munții și între 250 și 150 m la trecerea spre cîmpie. Ele sunt formate din culmi netede sau slab ondulate și din văi largi (de 5-20 km) cu aspectul unor golfuri ale cîmpiei, ceea ce dă impresia discontinuității lor.
Situarea lor la poala munților, natura rocilor (mâlasă argilo-nisipoasă pliocenă și pleis-tocenă, depusă sub forma unor delte întinse), precum și dispoziția văilor divergente în alternanță cu cele convergente, explică originea piemontană a acestor dealuri. De aceea ele sunt cunoscute și sub numele de Piemonturile Vestice sau, mai exact, Dealurile piemontane Vestice.
Poziția acestor dealuri în sectorul de influență oceanică explică în mare măsură clima mai umedă, de tranziție între munți și câmpie. Aceasta este caracterizată prin temperaturi medii anuale ce cresc cu 1-2°C spre vest și spre sud, prin precipitații mai ridicate decît în câmpie, ajungând la peste 700 mm anual, iar la contactul cu muntele, la 800-900 mm anual [Badea, 1983].
I.2.3.Dealurile Banatului. Aceste dealuri sunt extinse la sud de Mureș, sub forma unei prispe colinare teșite, cu altitudini cuprinse între 200 și 400 m în nord-vestul și vestul Masivului Poiana Rusca și la exteriorul Munților Banatului, pînă în valea Nerei, în dreptul Munților Locvei, dealurile piemontane lipsesc.
Relieful a fost sculptat într-o veche cîmpie litorală fluvio-lacustră înălțată, fiind format din văi largi cu versanți domoli șî poduri netede. Între Culoarul Mureșului și Bega se remarcă aspectul de podiș piemontan relativ bine păstrat – Dealurile sau Podișul Lipovei, extinse pe o lungime de peste 90 km de la est la vest și acoperite predominant cu păduri de cer și gârnița. Din cuvertura piemontană se înalță măguri izolate, alcătuite din roci cristaline sau eruptive (Piatra Roșie, Gometul 260 m, Blăuca 368 m etc.). Între Bega și Timiș se află Piemontul Lugojului, iar pe latura nordică a Munților Banatului, Dealurile Pogănișului, dominate de doi martori de eroziune (Măgura Poiana și Culmea Blăucăi). Delimitate de Bîrzava și Caraș, la contactul cu Munții Dognecei, se întind Dealurile Dognecei, iar la sud de Caraș, Dealurile Oraviței, situate la periferia Munților Aninei. Individualitatea acestor dealuri, mai ales la sud de Timiș, este subliniată de un climat cu influențe submediteraneene mai pregnante, cu temperaturi medii anuale de 10- 11°C și precipitații cu un maxim principal în mai-iunie și altul, secundar, în decembrie. Vîntul local, de sud-vest, coșava, aduce uscăciune, de multe ori cu efecte negative în agricultură. Regimul specific al precipitațiilor se reflectă în variațiile de debit ale apelor, caracterizate prin două perioade de creștere a nivelului lor. Climatul submediteranean a condiționat totodată formarea unor soluri brun-roșcate și brune luvice, precum și prezența unor elemente termofile în vegetație și faună [Badea, 1983].
I.2.4.Câmpia Banatului și Crișanei, a doua mare regiune de cîmpie din țara noastră, în suprafață de 16 500 km2, s-a format la marginea Munților Oașului, Dealurilor Silvaniei și Crișanei, Munților Zarandului și Dealurilor Banatului, la periferia estică a Depresiunii Dunării Mijlocii. Se desfășoară de la nord la sud sub forma unei fâșii ale cărei lățimi sunt foarte variabile – între 15 și 120 km – ca urmare fie a înaintării spre vest a unor promontorii muntoase sau deluroase (Dealurile Oradei, Dealurile Pădurii Craiului și ale Codru -Momei, Munții Zarandului, Dealurile Buziașului), fie a pătrunderii adânci spre est a golfurilor de cîmpie, în interiorul dealurilor și munților [Badea, 1983].
Altitudinea cîmpiei este cuprinsă între 100 și 200 m, cu excepția unor porțiuni mai coborâte din partea vestică a ei, unde coboară la 80-95 m. Suprafața câmpiei are o pantă, redusă de la est la vest, pusă în evidență de direcția rîurilor carpatice care o străbat transversal. În aceeași direcție scade energia reliefului de la 10-20 m în partea estică, mai înaltă, la valori de 3-5 m în partea joasă, de la vest. Densitatea fragmentării orizontale are valori ce variază între 0,30 și 0,40 km/km2. Este o unitate dezvoltată pe un fundament carpatic cristalin, scufundat în miocen la diferite adîncimi și intens fragmentat de un sistem de falii în cadrilaj, orientate pe două direcții dominante, est- vest și nord-sud.
În Cîmpia Banato-Crișană se remarcă o treaptă înaltă în vecinătatea dealurilor, o cîmpie aluvio-proluvială veche (pleistocenă), cu caracter piemontan sau de glacis și o treaptă joasă, mai extinsă, o cîmpie de divagare (holocenă), situată mai la vest.
Poziția câmpiei în sectorul de influență vestică și sud-vestică explică climatul moderat continental, cu amplitudini termice mai accentuate decît în dealurile și munții de la est (-2° iarna și peste 20°C vara, în nord și est), dar cu precipitații mai reduse (500- 650 mm/an). Media anuală a temperaturii aerului descrește din sud-vest, de la 11°0 spre nord pînă la 9°C. Vecinătatea Munților Apuseni cu precipitații bogate (1000 – 1400 mm anual), panta generală mai mică, cu meandrări și despletiri de albii condiționează o densitate a rețelei hidrografice de 0,20-0,30 km/km2 și o scurgere a râurilor de 1-2 l/s/km2. Acestea se caracterizează printr-o alimentare predominant nivală și prin creșteri de nivel de iarnă și primăvară mai ales în partea estică a câmpiei. În cadrul câmpiei se disting două fîșii zonale de vegetație și de soluri pe direcție nord-sud. Treapta mai ridicată a cîmpiei corespunde zonei forestiere din care, în urma defrișărilor, n-au rămas decât petice de pădure dezvoltate pe soluri brune luvice. Imediat la vest, se află fâșia mai largă a silvostepei, care se extinde până la granița de vest a țării, în cuprinsul cîmpiei de divagare. Aceasta corespunde în general zonei cernoziomurilor cambice, ca și celei a cernoziomurilor (în care domină cernoziomurile carbonatice și cernoziomurile gleizate). În raport cu condițiile specifice morfohidrografice ale cîmpiei de divagare se explică frecvența mare a solurilor intrazonale, datorită, în primul rînd, umidității mai ridicate a terenurilor și prezenței unor întinse suprafețe cu nisipuri modelate de vânt. Diferențierile biopedoclimatice înregistrate în funcție de treptele altimetrice, de adîncimea stratelor acvifere freatice și de diversificarea proceselor fizico-geografice actuale permit separarea a două subunități: Cîmpia înaltă (subunitatea de pădure) și Cimpia joasă (subunitatea de silvostepă).
I.2.5.Câmpia înaltă (subunitatea de pădure). Aceasta ocupă partea mai înaltă, a câmpiei subcolinare și este fragmentată de o rețea de văi în general divergente, cu fund larg. Câmpia subcolinară pătrunde în interiorul depresiunilor-golf sub formă de terase (începînd cu cea de 90 -110 m și pînă la cea mai joasă, de cîțiva metri) și are o desfășurare discontinuă, lipsind în fața munților Oașului și Zarandului. Se dispune ca o prispă marginală din dreptul Dealurilor Silvano-Someșene, mai îngustă între Someș și Orasna, dar lărgindu-se spre Barcău. În continuare, spre sud, se desfășoară pe o lățime mai mare la poalele Dealurilor Crișene, unde golfurile largi ale depresiunilor o separă în mai multe compartimente. Ea capătă extinderea maximă la sud de Mureș, în Cîmpia Vingăi și în cea de pe fațada vestică a Dealurilor Banatului sudic între Buziaș și Moravița. În depozitele piemontane ale cîmpiei, stratul freatic se află în general la adîncimi de 6-14 m. Spre axa văilor și spre vest, câmpia colinară face trecerea la cîmpia de divagare, printr-o fîșie îngustă mai joasă cu terase și cu largi conuri de dejecție (nisipuri și argile) – pe care se dezvoltă terenuri agricole și pajiști mezo- și mezohigrofile, local cu vegetație halofilă.
Altitudinea mai mare și poziția câmpiei subcolinare în vecinătatea dealurilor piemontane explică individualizarea pe fondul climei de influență oceanică a unui climat mai moderat cu o medie anuală a temperaturii de 9.5°C și o amplitudine termică anuală de 22- 23°C, dar mai bogat în precipitații (600-700 mm anual). Vegetația forestieră reprezintă o continuare a pădurilor din dealurile piemontane, dar a fost intens defrișată. Ea apare sub forma unor pâlcuri de păduri de cer, gârniță și stejar pedunculat), pe alocuri cu tei și carpen, la care se adaugă pajiști stepizate. În sectorul de la sud de Mureș apar unele elemente termofile în vegetație, ca reflex al influenței climatului submediteranean. Această vegetație se dezvoltă în general pe soluri argiloiluviale brune luvice și luvisoluri albice (soluri argiloiluviale podzolice), care predomină în câmpiile piemontane de la nord de Mureș și cernoziomuri argiloiluviale și cambice la sud de Mureș. La acestea se adaugă, în funcție de condițiile locale, soluri intrazonale ca: vertisoluri, soluri gleice etc.
În raport cu diferențierea de la nord la sud a condițiilor pedoclimatice și de vegetație, se pot identifica două sectoare distincte: sectorul cîmpiilor subcolinare dintre Someș și Crișul Alb și sectorul cîmpiilor subcolinare ale Banatului, larg extinse în lățime de la Mureș și până la sud de Bîrzava.
I.2.6.Câmpia joasă (subunitatea de silvostepă). Extinsă în exteriorul câmpiei piemontane, silvostepă cuprinde treapta joasă (80 -100 m altitudine), a cîmpiilor de divagare; lipsește numai în bazinul Someșului. Cîmpia joasă prezintă lățimi mai mari în nord, îngust induse apoi și dispărând între Barcău și pînă la sud de Crișul Repede, pentru a se dezvolta din nou între Crișul Negru și Bîrzava.
Relieful se caracterizează prin larga dezvoltare a luncilor râurilor principale, cu numeroase, meandre, difluențe, despletiri și cursuri părăsite. Suprafețele inundabile reflectă influența procesului de subsidență și a celor de aluvionare (inclusiv de supraînălțare a patului râurilor și a grindurilor laterale). În partea de nord a câmpiei, între Crasna și Barcău, se individualizează treapta mai înaltă a cîmpului Careiului (o continuare a Cîmpiei Nyirului de pe teritoriul Ungariei), caracterizată prin prezența depozitelor loessoide și a dunelor de nisip. Spre est, acesta domina culoarul mlăștinos (recent asanat) al Ierului.
Altitudinea mai coborîtă și adâncimea redusă a stratului freatic în aluviunile recente explică originalitatea unui peisaj tipic de câmpie joasă. Climatul specific acesteia este relativ moderat și se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 10-11°C, prin temperatura medie a lunii iulie de 21-22°C, în vestul Câmpiei Timișului, a lunii ianuarie între 0 și 1°C, prin maxime absolute destul de mari (38 pînă la peste 39°C) și prin minime absolute mai puțin scăzute decît în Cîmpia Română (-26.5 pînă la -29.2°, față de sub -32°C în Cîmpia Română). Iernile blânde și primăverile timpurii sunt frecvente mai ales în partea de sud a câmpiei, unde se resimte influența climatului submediteranean. Porțiunile cele mai coborâte ale câmpiei favorizează inversiunile de temperatură. Precipitațiile, cuprinse între 550 și 650 mm (anual), ar fi insuficiente pentru a întreține umiditatea în sol în lipsa aportului râurilor alohtone. Solurile cele mai răspîndite sunt cernoziomurile cambice, cernoziomurile carbo-natice, cernoziomurile gleizate, la care se adaugă lăcoviști, solonețuri, soluri aluviale, nisipuri slab solificate, ca soluri intrazonale cu o largă răspîndire. În funcție de variația pe direcție nord-sud a condițiilor morfohidrografice și litologice, precum și a asociațiilor vegetale și solurilor se pot identifica următoarele subunități: Cîmpia joasă a Someșului, Cîmpia Careiului, Cîmpia de divagare a Crișurilor, Cîmpia Mureșului, Cîmpia Timișului
[Badea, 1983].
Fig. I.2. Relieful Bazinului Begăi (BADEA, 1983)
I.3. HIDROLOGIA
Structura acviferă și potențialul acvifer sunt în corelație cu condițiile de acumulare a depozitelor purtătoare de apă, ce se disting în întreaga zonă cuprinsă în culoarul Bega – Timiș. În cadrul culoarului Bega – Timiș se individualizează sectoare caracterizate prin acumulări și resurse acvifere diferite:
– în sectorul superior al Timișului straturile acvifere sunt construite preponderent din depozite detritice grosiere: nisipuri mari, pietrișuri,bolovănișuri cu grosimi medii M=10 – 20 m. Coeficientul de filtrație mediu Kfm = 50-60 m/zi, iar potențialul acvifer cu debite specifice medii qm = 2,0 – 2,2 l/s/m.
– în sectorul superior al râului Bega straturile freatice sunt constituite din nisipuri medii – fine cu intercalații de pietrișuri și bolovănișuri cu grosimi totale de 8 – 10 m. Coeficientul de premabilitate Kf = 3,0 – 6,0 m/zi, debitul specific q = 0,4 – 1,57 l/s/m.
-sectorul mijlociu al culoarului Bega – Timiș se caracterizează prin acumulări importante de apă, cu cel mai mare potențial acvifer din întreaga zonă. Stratele acvifere sunt constituite din depozite aluvionare grosiere: nisipuri ari – medii, pietrișuri, pe alocuri bolovănișuri cu grosimi totale de 7-17,0 m. Coeficientul de premabilitate Kf = 25,0 – 46,0 m/zi, debitul specific q = 2,9 – 5,8 l/s/m.
-pe sectorul inferior straturile acvifere sunt constituite din nisipuri medii – fine, pe alocuri mijlocii. Predominanța granulometrilor fine este pregnantă în extremitatea vestică. Coeficientul de premabilitate este de Kf = 24,0 – 32,0 m/zi, care în vest scade la Kf = 5,4 -13,5 m/zi. Potențialul acvifer cu debite specifice de q = 1,06 – 2,95 l/s/m, spre vest scade q = 0,14 – 0,80 l/s/m. De asemenea grosimea straturilor scade fiind înjur de 4,3 – 6,3 m pe interfluviul Bega – Timiș în sectorul piemontan freaticul este cantonat la adîncimi mari sau lipsește.
– pe sectorul central orizontul freatic este dezvoltat, cu grosimi de la 6,0 – 30,0 m, constituit din nisipuri grosiere, pietrișuri și bolovănișuri. Coeficientul de premabilitate este mare conform cu granulometria stratelor Kf = 13,0 – 55,8 m/zi. Potențialul acvifer este deosebit de mare cu debite specifice de 3,46- 17,5 l/s/m.
-în sectorul inferior freaticul este alcătuit din granulometrii medii care spre extremitatea de vârf devin fine.
I.3.1.REGIMUL HIDROLOGIC AL RÂULUI BEGA
RÂUL BEGA izvorăște din Munții Poiana Ruscă și se varsă în râul Tisa după un traseu de 244 km, fiind cel mai sudic afluent al acestuia. De la Faget, Bega este canalizată. De la Timisoara până la vărsare, Bega este canal navigabil pe o distanță de 115km.
CANALUL BEGA are o importanță economică notabilă pentru Timisoara, făcând legatura prin sisteme de canale europene, cu Marea Neagra, Marea Adriatica si Marea Nordului. Cantitatea de precipitații care cade în zona de câmpie are valoarea medie anuală de 600 mm, iar în zona montană între 800 – 1200 mm. Precipitațiile maxime sunt de circa 80 mm în 24 ore și de obicei cad în perioada mai – iunie și numai accidental în lunile iulie – august.
I.3.2.REPARTIȚIA REGIMULUI HIDRIC
Analizând repartiția regimului hidric pe sezoane, se constată că pe toate râurile din Banat, cel mai mare debit se realizează primăvara în lunile III-V. În această perioadă cele mai mici procente din volumul hidric mediu anual se întâlnesc în bazinul superior al canalului Bega (35.7 %). Valorile mai reduse ale debitului de primăvară se explică atât prin existența unor cantități de zăpadă relativ reduse, cât și prin faptul că precipitațiile lichide ce cad pe versantul vestic al masivului Poiana Ruscăi sunt reprezentate în timpul anului mult mai uniform decât în restul Banatului.
Cea mai redusă cantitate din volumul debitului mediu multianual se întâlnește pe toate râurile din Banat în perioada de toamnă, în lunile IX-XII. Aceasta se datorește cantităților reduse de precipitații și extinderii perioadelor de secetă, care au cele mai mari durate în timpul lunii a IX-a.
Iarna se caracterizează pentru majoritatea râurilor din Banat prin procente destul de ridicate din debitul mediu anual în comparație cu celelalte râuri din România. Astfel, valorile procentuale ale debitului de iarnă variază de la aproximativ 18 % până la mai mult de 28 %. Aceste valori ridicate se datoresc frecventei intercalări a perioadelor reci cu perioade calde, în timpul cărora cad ploi și se produc topiri ale stratului de zăpadă. În luna ianuarie procentele din volumul mediu al debitului anual nu coboară sub 6 %.
I.3.3.CALITATEA APEI
Încadrarea calității apelor curgătoare de suprafață, conform STAS 4706 / 88, s-a efectuat în raport cu concentrația ponderată a valorii indicatorilor calitativi cu debitul râului în momentul recoltării probelor de apă.
Calitatea apei râului Bega a fost urmaritâ în cursul anului 2000 în 4 secțiuni de supraveghere de ordinul I, respectiv: Luncani, Balint, Amonte Timișoara si Otelec.
Secțiunea LUNCANI
Este considerată secțiune martor și este amplasată în zona superioară a cursului de apă Bega, unde nu există surse de poluare punctiforme. Toți indicatorii ce calitate determinați se încadrează în categoria I de calitate, fără să se înregistreze valori crescute la nici un indicator de calitate.
Secțiunea BALINT
Se află amplasată în aval de unele surse de poluare de mică importanță cum ar fi S.G.C.L. Faget sau SC Solventul – secția Margina, secție care începând din cursul anului 1999 și-a redus mult activitatea, dar cu toate acestea prezintă un potențial pericol de poluare cu fenoli de pe câmpurile de aspersie (ape fenolice), în special în perioadele cu precipitații abundente.
Calitatea apei se menține în categoria I de calitate la toți indicatorii în afară de "fenoli" (0.0010 mg/l) și "fier" (0.43 mg/l) care au valori ușor crescute încadrându-se în categoria a II-a de calitate. Aceste depășiri provin din cadrul natural, fiind specifici zonei.
Secțiunea AMONTE TIMIȘOARA
Este una din cele mai importante secțiuni de control din bazin, fiind situată în dreptul prizei de captare a apei pentru potabilizare la Uzinele 2 și 4 ale municipiului Timișoara, cu un debit captat de 2.2 m3/s.
Calitatea globală a apei în secțiune se menține în categoria I la toți indicatorii, excepție "fenolii" care sunt de categoria a II-a având concentrația medie ponderată cu debitul de 0.001 mg/l, cu proveniența din cadrul natural în perioadele cu precipitații.
Cu toate ca "fierul" se încadrează în categoria I de calitate, s-a înregistrat o valoare maximă de 0.95 mg/l (cu aport din cadrul natural) în luna martie 2000, în perioada cu precipitații abundente, dar fără să influențeze negativ concentrația ponderată cu debitul în această secțiune.
Sectiunea OTELEC
Amplasată aproape de frontiera iugoslavă, calitatea apei se încadrează în categoria I de calitate la indicatorii aferenți grupelor "grad de mineralizare" și "toxice speciale" si în categoria a II-a la "regimul de oxigen".
Valorile maxime înregistrate în masurile directe la indicatorii aferenti grupei de calitate "toxice speciale" sunt de: amoniu – 4.67 mg/l (octombrie), fenoli – 0.006 mg/l (februarie), fosfor – 0.52 mg/l (septembrie), zinc – 0.73 mg/l (mai), dar aceste depășiri nu influențează defavorabil calitatea grupei "toxice speciale".
Categoria a II-a la "regimul de oxigen" se menține și în anul 2000 la fel ca în anul 1999 și este determinată de indicatorii: CBO5 – 7.5 mg/l și CCO-Mn/O2 – 11.3 mg/l, ca medie ponderată cu debitul.
Calitatea apei în această secțiune este afectată de evacuările apelor uzate de pe vatra municipiului Timișoara cu un debit de până la 3 m3/s, (24 % din volumul colectat din canalizare a fost evacuat fără nici un fel de epurare, dar numai în lunile ianuarie-iulie; în lunile august-decembrie a intrat în funcțiune o nouă gură de evacuare pentru ape uzate epurate mecanic, dar eficiența epurării pentru aceste ape uzate (epurate numai mecanic) – 5.4 % din totalul epurat, este foarte scazută), cât și datorită fermentării accentuate a nămolului în perioadele calde ale anului, nămol depozitat pe patul albiei canalului Bega.
Factorii care contribuie la mărirea anuală a cantității de nămol ce se va depozita pe patul albiei canalului Bega sunt:
viteza redusă de curgere a apei în cele doua biefuri;
debitele relativ scăzute ale canalului Bega în perioada de vegetație.
Nămolul depozitat are influentă majoră asupra calității apei și în special asupra oxigenului dizolvat din apă în perioada caldă a anului din primavară până toamna, când are loc o scădere a cantității de oxigen sub limita biologică.
Din analizele de apă efectuate zilnic de către laboratorul satelit din Otelec în 43 zile din anul 2000, oxigenul dizolvat are valori sub 4 mg/l, valori mai mici decât categoria a III-a de calitate din zona de frontiera, ceea ce reprezintă 12 % din numărul zilelor dintr-un an.
I.4. ISTORICUL CANALULUI BEGA
Canalul Bega este primul canal navigabil construit în România. Lungimea totală navigabilă este de 44 km pe teritoriul României si 72 km pe teritoriul Serbiei. Traversează orașul Timișoara. În prezent nu este navigabil.
Canalizarea râului Bega (Begheului) a început în 1728 în amonte de Timișoara, când contele Claudius Mercy a dispus săparea unui canal care să contribuie la asanarea terenurilor inundabile din jurul Timișoarei. În 1739, inginerul olandez Fremaut continuă canalizarea intervenind cu diguri pentru reglementarea cursului Begheului. Ca urmare Timișoara beneficiază enorm de reducerea riscului de inundații, dar mai ales prin uscarea mlaștinilor din împrejurimi. Ulterior canalul începe să fie folosit la transportul buștenilor din pădurile de lângă Făget, în orașul Timișoara.
Extinderea. Au urmat în a doua fază lucrările la extinderea în aval. S-a construit astfel canalul navigabil propriu-zis, pe un traseu complet nou, actuala Bega Veche, cu o lungime totală de 116 km, până la confluența cu Tisa. În noiembrie 1732 circulă primul vapor, până la Pancevo. Din cauza dificultăților de navigare, în special a numeroaselor praguri de nisip cauzate de numeroase secțiuni tortuoase, traseul este abandonat.
A doua variantă. Între 1735 și 1754 se construiește o nouă variantă, mai la sud, între Timișoara și Klekk. Noul traseu este mult mai drept și favorabil navigației însă depinde mult de nivelul apei a cărui debit oscilează constant între extreme. Fermaut soluționează această problemă și începe în 1758 construcția în amonte a unui nod hidrotehnic între Topolovăț pe Bega și Coștei pe râul Timiș. Nodul permite transferul de debit între Bega și Timiș, în funcție de nevoi. Astfel se rezolvă problema debitului pe canalul Bega, dar se și îmbunătățește în mod dramatic gospodărirea apelor într-o zonă cunoscută istoric pentru terenurile mlăștinoase și inundațiile frecvente.
Transportul de mărfuri. În anul 1752 exista deja Portul Timișoara în cartierul Iosefin. Cantitatea de mărfuri transportată pe Bega era de 20.000 tone. Până la începutul Primului război mondial navigau pe canal 563 ambarcațiuni comerciale, timp de 305 zile pe an. Volumul de mărfuri transportate ajunge la un maxim de 250.000 tone/an în perioada 1937 – 1938. Traficul suferă grav din cauza celui de-al doilea război mondial iar în 1958 transportul de mărfuri încetează.
Transportul de pasageri. În anul 1869 pe canalul Bega se fac primele curse de pasageri. Timișoara devine astfel primul oraș de pe teritoriul actual al României care utilizează acest mijloc de transport în comun. Transportul de pasageri pe canal a cunoscut un varf de circa 500.000 pasageri în anul 1944, navele de pasageri fiind retrase în anul 1967. O mică porțiune rămâne navigabilă pe raza municipiului Timișoara pentru un număr redus de nave de agrement.
În prezent. După anul 1990 redeschiderea canalului revine în discuție. Abia în anul 2002, cu sprijinul guvernului olandez, se elaborează primul studiu de fezabilitate pentru redeschiderea traficului pe partea română. Un studiu similar este efectuat și de partea sârbă. Studiul prognozează un volum de trafic de mărfuri de circa 600.000 tone/an, în principal din partea companiilor interesate din municipiul Timișoara (Fabrica de zahăr, CET, Dermatina, Spumotim). Studiul are în vedere și redeschiderea traficului de pasageri și de agrement pe segmentul de 44 km din teritoriul român. Canalul Bega reprezintă pentru Timișoara o oportunitate de dezvoltare economică durabilă. În anul 2007 încep lucrările de dragare si ecologizare a canalului dar numai până la frontiera cu Serbia.
În anul 2013 a demarat proiectul de amenajare, lucrările presupunând amenajarea și construirea de alei pietonale, montarea de bănci și lampioane electrice de iluminat, gradene, scene, locuri de joacă. Vor fi create peste 140 de locuri de muncă, iar pentru turiști va fi, cu certitudine, o atracție deosebită în peisajul urban. "Ne pregătim, astfel, pentru introducerea transportului naval în municipiu, ca alternativă la cel actual și crearea infrastructurii specifice transportului public pe Canalul Bega. Vor fi montate case pentru vinderea biletelor și amenajate nouă stații de ambarcare/debarcare", a completat N. Robu, primarul Timișoarei. Estimările Primăriei prevăd că peste 15 mii de persoane vor utiliza anual vaporeto pentru transportul în comun și 17 mii de bicicliști vor rula pe pistele amenajate pe malurile canalului, astfel că există șanse reale să scadă poluarea în oraș.
I. 5. CLIMA
Poziția dealurilor Banato-Crișane în sectorul de influență oceanică explică în mare măsură clima mai umedă, de tranziție între munți și câmpie. Aceasta este caracterizată prin temperaturi medii anuale ce cresc cu 1-2°C spre vest și spre sud, prin precipitații mai ridicate decât în câmpie, ajungând la peste 700 mm anual, iar la contactul cu muntele, la 800-900 mm. Deplasarea frecventă a maselor de aer oceanic de origine polară în tot timpul anului face ca precipitațiile cele mai abundente să fie în mai-iunie și, uneori, în decembrie.
Climatul, în general, mai umed se reflectă atât în regimul râurilor mari și mijlocii, care le traversează (Someșul, Crasna, Barcăul, Crișurile, Mureșul, Bega, Timișul etc), cât și în cel al pâraielor autohtone, mai mici, dar cu debit permanent, alimentate din bogatele ape subterane acumulate în formațiunile sedimentare. Râurile se caracterizează prin viituri mai mici în timpul toamnei și iernii (în sud) datorită influențelor submediteraneene.
Poziția câmpiei Banato-Crișene în sectorul de influență vestică și sud-vestică explică climatul moderat continental, cu amplitudini termice mai accentuate decât în dealurile și munții de la est (- 2° iarna și peste 20°C vara, în nord și est), dar cu precipitații mai reduse (500- 650 mm/an). Media anuală a temperaturii aerului descrește din sud-vest, de la 11°C spre nord până la 9°C. Vecinătatea Munților Apuseni cu precipitații bogate (1000 – 1400 mm anual), panta generală mai mică, cu meandrări și despletiri de albii condiționează o densitate a rețelei hidrografice de 0,20-0,30 km/km2 și o scurgere a râurilor de 1-2 l/s. km2. Acestea se caracterizează printr-o alimentare predominant nivală și prin creșteri de nivel de iarnă și primăvară mai ales în partea estică a câmpiei.
Zona Timișoara se încadrează în climatul temperat continental moderat, caracteristic părții de sud-est a Depresiunii Panonice, cu unele influențe submediteraneene (varianta adriatică). Trăsăturile sale generale sunt marcate de diversitatea și neregularitatea proceselor atmosferice.
Masele de aer dominante, în timpul primăverii și verii, sunt cele temperate, de proveniență oceanică, care aduc precipitații semnificative. În mod frecvent, chiar în timpul iernii, sosesc dinspre Atlantic mase de aer umed, aducând ploi și zăpezi însemnate, mai rar valuri de frig.
Din septembrie până în februarie se manifestă frecvente pătrunderi ale maselor de aer polar continental, venind dinspre est. Cu toate acestea, în Banat se resimte puternic și influența ciclonilor și maselor de aer cald dinspre Marea Adriatică și Marea Mediterană, care iarna generează dezgheț complet, iar vara impun perioade de căldură înăbușitoare.
Temperatura medie anuală este de 10,6ºC, luna cea mai caldă fiind iulie (21,1ºC), rezultând o amplitudine termică medie de 22,7ºC, sub cea a Câmpiei Române, ceea ce atestă influența benefică a maselor de aer oceanic. Din punct de vedere practic, numărul zilelor cu temperaturi favorabile dezvoltării optime a culturilor, adică cele care au medii de peste 15ºC, este de143/an, cuprinse între 7 mai și 26 septembrie. Temperatura activă, însumând 2761ºC, asigură condiții foarte bune pentru maturizarea plantelor de cultură, inclusiv a unora de proveniență mediteraneană.
Aflându-se predominant sub influența maselor de aer maritim dinspre nord-vest, Timișoara primește o cantitate de precipitații mai mare decât orașele din Câmpia Română. Media anuală, de 592 mm, apropiată de media țării, este realizată îndeosebi ca urmare a precipitațiilor bogate din lunile mai, iunie, iulie (34,4% din totalul anual) și a celor din lunile noiembrie și decembrie, când se înregistreză un maxim secundar, reflex al influențelor climatice submediteraneene. În perioada propice culturilor agricole, cad aproape 80% din precipitații, ceea ce constituie o condiție favorabilă dezvoltării plantelor de cultură autohtone. Regimul precipitațiilor are însă un caracter neregulat, cu ani mult mai umezi decât media și ani cu precipitații foarte puține.
Urmare a poziției sale în câmp deschis, dar situat la distanțe nu prea mari de masivele carpatice și de principalele culoare de vale care le separă în această parte de țară (culoarul Timiș-Cerna, valea Mureșului etc.), Timișoara suportă, din direcția nord-vest și vest, o mișcare a maselor de aer puțin diferită de circulația generală a aerului deasupra părții de vest a României. Canalizările locale ale circulației aerului și echilibrele instabile dintre centrii barici impun o mare variabilitate a frecvenței vânturilor pe principalele direcții.
Cele mai frecvente sunt vânturile de nord-vest (13%) și cele de vest (9,8%), reflex al activității anticiclonului Azorelor, cu extensiune maximă în lunile de vară. În aprilie-mai, o frecvență mare o au și vânturile de sud (8,4% din total). Celelalte direcții înregistrează frecvențe reduse. Ca intensitate, vânturile ating uneori gradul 10 (scara Beaufort), furtunile cu caracter ciclonal venind totdeauna dinspre vest, sud-vest (1929, 1942, 1960, 1969, 1994). Distribuția vânturilor dominante afectează, într-o anumită măsură, calitatea aerului orașului Timișoara, ca urmare a faptului că sunt antrenați poluanții emanați de unitățile industriale de pe platformele din vestul și sudul localității, stagnarea acestora deasupra fiind facilitată atât de morfologia de ansamblu a vetrei, cu aspect de cuvetă, cât și de ponderea mare a calmului atmosferic (45,9%).
6. FLORA ȘI VEGETAȚIA
I.6.1.FLORA ȘI VEGETAȚIA CURSULUI SUPERIOR AL RÂULUI BEGA – MASIVUL POIANA RUSCĂ
Distribuția geografică a vegetației din Poiana Ruscă este pusă pe seama regimului termic și a umidității, acesta diferențiindu-se și el în funcție de latitudine, altitudine și longitudine. Pe de altă parte, unele variații locale mai accentuate ale regimului termic, hidric și trofic al biotopurilor au determinat, pe alocuri, inversiuni de vegetație sau penetrări ale unor specii de la un etaj de vegetație la altul. Aparținând categoriei munților mijlocii, dar mai mult scunzi, creșterea altitudinii determină o scădere treptată a temperaturii aerului și, concomitent, o mărire cantitativă a precipitațiilor atmosferice, fapt care motivează, pregnant, zonarea vegetației în altitudine. Totodată, în funcție de natura petrografică a suportului vegetației, pădurile prezente pe suprafețe mici, cu poieni pe mari întinderi, apar ca specifice pe șisturi cristaline, calcare și dolomite, în timp ce pe formațiunile sedimentare din partea nordică sau de la periferia masivului se dezvoltă quercincele în amestec cu mojdreanul (Fraxinus ornus), carpenul (Carpinus betulus), paltinul (Acer pseudoplatanus), iar pe culmile mai înalte și însorite apar fragmente de făgete cu afin (Vaccinium myrtillus) și zmeuriș (Rubus idaeus).
În cuprinsul văilor mai largi se individualizează fâșii de arin alb, arin negru (Alnus glutinosa), ce alternează, pe suprafețe mici, cu mlaștini cu pipiriguri și mușuroaie înierbate, în timp ce în preajma așezărilor de culme, culturile agricole parcelate completează peisajul geografic, întrepătrund vegetația naturală. Domeniul suprafeței de nivelare Padeș-Rusca apare acoperit cu rășinoase, de-o parte și de alta a cursurilor superioare ale Șoimului, Ruscăi, Dobrei și Begăi.
Totodată, evoluția vegetației din Poiana Ruscăi trebuie raportată și la impactul tropic, începând cu intrarea peisajului natural în faza evoluției sale istorice. Despăduririle au fost determinate atât de nevoile agropastorale și miniere, cât și de necesarul de material lemnos, având în vedere că în zona înaltă a masivului sunt prezente peste 30 de așezări rurale. Folosirea lemnului pentru cuptoarele de prelucrare a minereurilor de fier de la Toplița, Hunedoara, apoi Nădrag, Bistra a condus la restrângerea învelișului forestier din părțile estică și sudică ale masivului, la acestea contribuind și necesarul de terenuri agricole. Concomitent s-a procedat la refacerea, pe unele suprafețe, a fondului forestier în timp ce unele terenuri au devenit neproductive sau slab productive ca urmare a accelerării proceselor de degradare pe spațiile defrișate. Pe de altă parte modificările antropice suferite de pădurea Masivului Poiana Ruscăi au determinat și păstrarea unor masive forestiere de tip "codru", cu poieni, redimensionate, pe alocuri, sau înlocuite parțial cu formațiuni tinere de tip "crâng", fie în Ținutul Pădurenilor, fie în zona dintre văile Rusca și Nădrag.
Distribuția geografică a vegetației în Poiana Ruscăi se exprimă, în primul rând, printr-o zonalitate altitudinală. Astfel, de la periferia masivului până în părțile cele mai înalte ale Culmii Padeș-Rusca, pădurile sunt alcătuite, predominant, din foioase, mai ales din gorun (Quercus petraea) și fag (Fagus sylvatica). În acest spațiu, se conturează, astfel, un singur etaj de vegetație – cel al pădurilor de foioase – cu modificări în alcătuirea speciilor și poziția lor în altitudine. Pădurile de foioase se reprezintă altitudinal până la 600 m, excepție făcând partea estică a masivului, unde pătrunderile de gorun (Quercus petraea) sunt evidente și la 700 m alt. Mai sus, făgetele în amestec cu quercinee și făgetele pure urcă până la 1000-1200 m alt, dincolo de care intră în amestec cu rășinoasele. În esență, vegetația zonală pe altitudine este reprezentată prin unități și subunități: etajul nemoral (al pădurilor de foioase cu subetajul pădurilor de gorun și de amestec al făgetelor cu gorun, al pădurilor de fag și de amestec de fag cu rășinoase).
Dincolo de aceste subunități de vegetație, învelișul vegetal al Masivului Poiana Ruscăi mai cuprinde, pe suprafețe mult mai mici, având condiții microclimatice sau edafice specifice în cuprinsul pădurilor și care formează vegetația intrazonală și azonală: vegetația de stâncă și grohotișuri, de izvoare și pâraie, de mlaștini și de luncă. Pădurile Masivului Poiana Ruscăi dețin peste 70% din întinderea sa și sunt alcătuite din plante lemnoase, ierburi, mușchi, ciuperci, alge etc., în care se includ numeroase spccii de animale și microorganisme.
Pădurile de amestec de fag și răsinoase formează componenta etajului nemoral din Poiana Ruscai aflată în partea centrală, cea mai înaltă a masivului, cu o principală extindere pe aliniamentul vest-est, de unde înaintează spre nord-est (30-32 km lungime și 15-20km lățime). Suprafața de amestec de fag, cu răsinoase mai apar, izolat, pe interfluviile dintreVadu Dobrii-Fercgi-Bunila, Dealul Socilor-Titiana si Dealul Florusului, între Bistra ș iȘoimul. Limita inferioară coboară, pe alocuri la 700 m în bazinul Cornetului (partea sud-vestică a masivului) și la 800- 900 m, în partea estică a masivului.
Fig. I.3. Păduri de amestec la confluența Valea Mică-Bega Poieni
Vegetația zonală primară este reprezentată prin păduri de amestec (fag – Fagus sylvatica, molid – Picea abies , brad – Abies alba), în combinații variate, fie câte două, fie câte trei/specii, care nu sunt distribuite uniform. Cel mai bine reprezentate sunt grupările de brad (Abies alba) și fag (Fagus sylvatica) și cele de molid (Picea abies) și fag (Fagus sylvatica), cu trecere de la una la alta prin amestecul de molid (Picea abies) și brad (Abies alba). Alteori, se.conturează fragmente sau areale mai mari, ce se extind, pe culmile plate dinspre nord și nord-estul masivului, cu făgete sau rășinoase pure, în sectorul Rușchița-Vadu Dobrii. Brădete pure sunt grupate la sud de Feregi, pe valea Cernișoara, în bazinul superior al râului Padeș și la nord de Poiana Padeșului, fapt pus pe seama protejării prin măsuri silviculturale și a absenței căilor de acces spre culmile înalte ale masivului. Totodată, pâlcurile de brădete nu ajung să depășească 1100 m altitudine, în timp ce făgetele pure depășesc această înălțime, contactând, pe alocuri, cu plantele pitice de culme ori ienupărul (Juniperus communis) și întinsele poieni în cuprinsul suprafeței I de nivelare. Văile râurilor principale din arealul subetajului, cu versanți abrupți și umbriți, cu precipitații atmosferice ce întrec evapotranspirația, prezintă fâșii înguste de esențe moi (plop – Populus nigra, mesteacăn – Betula pendula, arin – Alnus glutinosa ) în timp ce pe versanții însoriți se dczvoltă pădurile de făgete cu elemente de asimetrie în repartiția vegetației arborescente. Pajiștile secundare sunt dominate de unele formațiuni de păiuș roșu (Festuca pratensis), țepoșică (Nardus stricta), arbuști sau mușchi, colțișor (Cardamine bulbifera), laptele câinelui (Euphorbia cyparissias), urzica moartă (Lamium album), vinarița (Asperula odorata), măcrișul iepurelui (Oxalis acetosella) și leurda (Allium ursinum ).
Un alt tip de vegetație îl reprezintă pădurile de brădete din partea nordică a Poienii Răchițelii, unde, sub generația mai bătrână de brad, se instalează, treptat, brazii tineri, care vor înlocui, cu timpul, bradul din stratul superior, fapt care se reia la sud de Lunca Cernii-Negoi și în bazinul Begăi, unde bradul pătrunde tentacular în arealul fagului și fagul se instalează în dauna rășinoaselor. De altfel, înlocuirile, prin plantarea de puieți, se fac pe întinderi mari, în bazinele râurilor Begăi, Șoimului, Morii, Negoiului, Cenușoriței, Dobrei, Sașei și Fierului și au ca efect regenerarea bradului, care, pe alocuri, apare subordonat ierburilor înalte și zmeurișului, care limitează dezvoltarea și depășirea stadiului de abrupt.
Specia principală a acestor păduri este fagul (Fagus sylvatica), care se asociază în proporții variate fie cu bradul, fie cu molidul, fie cu amândouă, la care se mai adaugă frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus minor) și carpenul (Carpinus betulus). Stratul de arbuști aproape că lipsește în pădurile de foioase compacte, iar acolo unde apar se reprezintă, prin alun (Corylus avellana), soc roșu (Sambucus racemosa), caprifoi ( Lonicera caprifolium) și ierburi.
Pădurile de fag ocupă arealul ce se desfășoară concentric spre periferia masivului dinspre pădurile de amestec de fag cu rășinoase, predominant între 600 și 800-900 m alt, cu o extindere mai mare în partea sudică a masivului, unde acest subetaj se continuă dincolo de Culoarul Bistrei, în Masivul Retezat-Godeanu. Desigur că în structura arborilor predomină fagul (Fagus sylvatica var moesiaca), asociat pe alocuri, cu paltinul (Acer pseudoplatanus) și ulmul de munte (Ulmus minor), frasinul (Fraxinus excelsior), mesteacănul (Betula pendula) și plopul tremurător (Populus tremula) apoi, dintre arbuști, alunul (Corylus avellana), socul roșu (Sambucus racemosa) și zmeurul (Rubus idaeus). Dacă în părțile sudică și vestică ale masivului, fagul este bine reprezentat, în părțile estică și nordică apare, uneori, repartizat, fie insular, fie în amestec cu quercineele. Azonal, în cuprinsul acestui subetaj, în lungul văilor se disting fâșii înguste de esențe moi (arin – Alnus glutinosa, salcie – Salix fragilis, mesteacăn – Betula pendula), iar în golurile poienițelor predomină păiușca (Agrostis tenuis), feriga (Dryopteris filix-mas), țepoșica (Nardus stricta), întrerupte de terenuri parcelate cu culturi agricole. Tot în aceste părți ale masivului puritatea făgetelor este întreruptă de prezența altor specii răzlețe, în exemplare rare: ulm (Ulmus minor), molid (Picea abies), mesteacăn (Betula pendula), gorun (Quercus petraea), tei (Tilia cordata), frasin (Fraxinus excelsior), cireș păsăresc (Prunus avium), alun (Corylus avellana), corn (Cornus mas), lemn câinesc (Ligustrum vulgare) și sânger (Cornus sanguinea), care au frecvență mai mare la contactul cu pădurile de quercinee. Pajiștile aparținând perimetrelor neforestiere sunt de altfel, intens folosite ea bază furajeră, fapt confirmat de prezența multor stâne și turme de ovine și bovine.
Pădurile de gorun în amestec cu făgete se grupează spre extremitățile estică și vestică, spre contactul cu unitățile naturale vecine, între 400 și 600 m alt. Sunt formate, predominant, din specia Qucrcus petraca, cu puține exemplare de fag (Fagus sylvatica), frasin (Fraxinus excelsior), cireș ( Prunus avium), paltin (Acer platanoides), jugastru (Acer campestre), tei (Tilia cordata), apoi arbuști (corn – Cornus mas, lemn câinesc – Ligustrum vulgare, sânger – Cornus sanguinea), ierburi cu troficitate ridicată (flora de mull), gramince. Pe de altă parte, pădurile de cer și gârniță apar repartizate pe versanții nordici, spre Valea Mureșului, până la 300-400 m alt, ca specii de stejar submezofil- termofil. Aceste specii de Quercus cerris și Quercurs frainetto sunt însoțite de gorun (Quercus petraea), stejar pedunculat (Quercus pedunculiflora), fag (Fagus sylvatica), frasin (Fraxinus excelsior), ulm (Ulmus minor), arțar (Acer platanoides), jugastru (Acer campestre), păr pădureț (Pyrus sp) și tei (Tilia cordata), diferite specii de arbuști și ierburi. Răzleț, spre periferia nordică, nord-vestică și estică, apar și specii de stejar pufos (Quercus pubescens), aparținând unor foste păduri mai întinse, ulterior degradate și transformate într-un tufăriș puternic poienit. Spre extremitatea nord-estică a masivului – în Dealul Cetății – se adaugă unele elemente termofile submediteranee: mojdreanul (Fraxinus ornus) și scumpia (Cotinus coggygria), în amestec cu arbuștii (alun – Corylus avellana, corn – Cornus mas, sânger – Cornus sanguinea, lemn câinesc – Ligustrum vulgare, soc – Sambucus nigra, măceș – Rosa canina), graminee și pajiști (păiușca – Festuca altissima, păiușuri și genul Stipa).
Cât privește valorificarea resurselor vegetale, acestea se reprezintă prin cantitatea de biomasă specifică, ponderea cea mai mare revenind subetajului pădurilor de amestec de fag cu rășinoasc, care dețin peste 2/3 din totalul acesteia.
Masa lemnoasă reprezintă, pe ansamblu, 51,09% din cantitatea de biomasă, cea mai ridicată concentrare lemnoasă aparținând pădurilor de fag, care formează, de altfel, principalul areal de exploatarea lemnului pentru industrie [Ilinca, 1994].
I.6.2.FLORA ȘI VEGETAȚIA CURSULUI MIJLOCIU ȘI INFERIOR AL RÂULUI BEGA
Geobotanic, interfluviul Timiș-Bega aparține la două zone de vegetație. Partea vestică începând de la graniță și până în apropierea Timișoarei aparține silvostepei, iar cea situată între Timișoara și Coștei, în apropiere de Lugoj, aparține zonei forestiere. Există deosebiri față de fitocenozele specifice silvostepei. Aici sunt păduri de șleau de luncă alcătuite din speciile: Quercus robur, Fraxinus excelsior, Ulmus foliacea, Carpinus betulus, Rosa canina, Evonimus europaea, Ligustrum vulgare, Cornus mas, C. sanguinea, Crataegus monogyna, Populus alba etc. Nu se găsesc, în schimb, în câmpia înaltă a Banatului există specii specifice silvostepei, cum ar fi: Quercus pubescens, Q. cerris, Q. frainetto etc. Apare, în aval de Timișoara o vegetație proprie, cu character forestier mezofil, instalată în luncile râurilor, paralel cu o vegetație praticolă continental xerofitică, care ocupă terenurile sărăturate. Acest covor vegetal mozaicat este delimitat în partea nord-estică de o zonă de vegetație de silvostepă tipică, iar în cea sud-estică de zona forestieră.
Partea estică a interfluviului aparține zonei forestiere, reprezentată prin păduri de amestec alcătuite din: Quercus robur, Fraxinus excelsior, Tilia tomentosa, Tilia cordata, Carpinus betulus, Acer campestre, A. tataricum, Ulmus foliacea, Cornus mas, C. sanguinea, Crataegus monogyna, Evonimus europaea, Ligustrum vulgare, Hedera helix, Euphorbia amygdaloides, Corydalia bulbosa, Polygonatum latifolium, Scilla bifolia, Viola odorata, Alliaria officinalis etc. în care apar mai rar Quercus cerris, Q. frainetto.
Din punct de vedere fitogeografic, interfluviul cuprinde un număr mare de specii termofile. În trecut, râurile Bega și Timiș își schimbau în permanență cursul, lucru care a dus la formarea de bălți și mlaștini în care se dezvoltă luxuriant o bogată și variată vegetație acvatică și palustră. Începând cu secolul XVIII regiunea a fost supusă unor ample lucrări de desecări și corectări ale râurilor, devenind, cu excepția sărăturilor, o câmpie cu foarte multe plante cultivate.
Hidrologia teritoriului este influențată de precipitații, de natura sa litologică, dar mai ales de prezența celor două cursuri de apă: Bega și Timiș. Apa freatică se ridică de la 0,3 m până la 3 m spre straturile superficiale ale solului, ajungând în depresiuni la suprafață, unde produce băltirea și mențineun exces de umiditate care favorizează dezvoltarea vegetației palustre sau a pajiștilor higrofile.
Climatul din zona cursului mijlociu și inferior al râului Bega (continental-moderată cu influențe mediteraneene și atlantice) a determinat creșterea și dezvoltarea a numeroase specii de origine sudică: Vitis sylvestris, Tamus communis, Hedera helix, Eyagrum perfoliatum, Sedum caespitosum, Trifolium striatum, T. micranthum, T. ornithopodioides, T. subterraneum, Medicago rigidula, Vicia lutea, Vulpia myuros etc.
Bioformele sunt dominate de hemicriptofite (40,5%) și terofite (36,6%). Este evidentă proporția mare a terofitelor – îndeosebi specii din flora segetală – și slaba reprezentare a fanerofitelor (6,3%) ca expresie a extinderii suprafețelor arabile, restrangerii pădurilor și pajistilor. Factorii antropici și ariditatea climatului în timpul verii sunt cei care au dus la creșterea proporției terofitelor pe seama atât a fanerofitelor cât și a hemicriptofitelor.
Elementele floristice sunt dominate de speciile eurasiatice (32,9%) ca expresie a apartenenței interfluviului la această regiune floristică. La aceasta se adaugă în proporții apreciabile cele europene (9,4%), continentale (11,3%), central-europene (6,2%) și îndeosebi mediteraneene (13,8%). Influențele provinciilor floristice învecinate se resimt prin prezența speciilor panonice, pontice, atlantice, balcanice, dacice, etc, care deși nu se află în proporții mari, prezența lor este concludentă pentru demonstrarea punctului de interferență fitogeografică reprezentat prin interfluviul Timis-Bega. Se întâlnesc aici balcanicele Euphorbia amygdaloides, Allium antropurpureum, Ononis pseudohircina, Melissa officinalis, Centaurea banatica, atlanticele Tamus comunis, Trifolium micranthum, Tr. ornithopodiode, mediteranean-atlanticele: Vicia lutea, Hedera helix, Ligustrum vulgare, ponticele Camphorosma annua, Rorippa austriaca, Statice gmelini, Pholirius pannonicus, mediteraneenele Quercus cerris, Rumex pulcher, Consolida orientalis, Myagrum perfoliatum, Sedum caespitosum, Lathyrus latifolius, Vicia strieta, Trifolium subterraneum, etc. cu cele eurasiatice, europene, continentale, central-europene, circumpolare, cosmopolite, adventive etc. Totodată proporția mare (circa 25%) a speciilor termofile în general demonstrează grăitor prezența golfului climatic submediteraneean în această zonă. Multe din aceste specii participă ca edificatori ai fitocenozelor, îndeosebi în vegetația antropofilă și halofilă, iar altele caracterizează prin constanța lor unele fitoceneze.
O participare însemnată ca edificatori sau indicatori de fitoceneze o au și elementele circumpolare, îndeosebi în vegetatie acvatică și pelustră, precum și cele adventive și cosmopolite, îndeosebi în fitocenoze antropofile.
Vegetația spontană este reprezentată prin 143 asociații vegetale, 100 subasociații și nenumărate faciesuri. Dintre acestea 9 asociații (Amaranthetum deflexi, Rumicetum limosae, Lepidio-Matricarietum, Salsoleto-Festucetum rupicolae, Plantaginetum schwarzenbergianae-cornuti banaticum, Rumicetum obtusifolii banaticum, Sisymbrietum sophiae banaticum, Rumicetum obsutifolii banaticum, Sisymbrio – Asperugetum banaticum) și 40 subasociații sunt necunoscute în literatura de până acum. Numărul mare de fitocenoze existente exprimă caracterul microstațiunilor foarte variate.
Vegetația palustră și acvatică ocupă ultimele vestigii ale Lacului panonic, canalele de irigații, marginile cursurilor de apă și de multe ori suprafețele inundate în urma precipitațiilor abundente. Compoziția floristică a cenotaxonilor oglindește specificul microstațiunilor locale, dar și caracterul termofil al acestora. S-au identificat 35 de asociații și 24 de subasociații. Fitocenozele identificate sunt o mărturie a trecutului nu prea îndepărtat, când teritoriul era caracterizat de mlaștini și de vegetația specifică acestora.
Vegetația praticolă, cu excepția celei halofile, este alcătuită în cea mai mare parte din fitocenoze mezohigrofile, mezofile și mezoxerofile, cele xerofile întâlnindu-se numai în anumite microstațiuni apărute artificial. S-au identificat 16 asociații și 18 subasociații, majoritatea aparținând pajiștilor de luncă, iar restul celor mezoxerofile și xerofile situate îndeosebi pe taluzurile sudice ale digurilor. Dintre asociațiile praticole, una este considerată ca nouă: Salsoleto-Festucetum rupicole.
În aval de Timișoara crește o floră cormofitică, halofilă, bogată și variată, ca urmare a influenței factorilor naturali pedoclimatici, dar mai ales a celor antropici. Diversitatea solurilor sărăturate și condițiile climatice proprii acestei regiuni au dus la existența unor specii halofile rare în restul țării și a unor fitocenoze specifice dispuse mozaicat. Din acestea 3 asociații sunt noi pentru Banat, 7 nu au fost cunoscute anterior, iar asociația Plantaginetum schwarzenbergianae-Cornuti banaticum reprezintă o variantă regională a acestei fitocenoze. Alte asociații sunt: Lepidio-Matricarietum, Matricario-Atriplicatum litoralis etc – caracterul specific al vegetației halofile din această zonă. Cele mai răspândite asociații halofile sunt: Artemisio-Festucetum pseudovinae, Achillea-Festucetum pseudovinae, Alopecurato-Rorippetum kerneri, Puccinellietum limosae.
Vegetația segetală și ruderală reprezintă aproximativ ¾ din totalul asociațiilor nitrofile cunoscute în România. S-au identificat 66 de asociații, 32 subasociații și nenumărate faciesuri. Din acestea, 7 sunt nou identificate: Sisymbrio-Asperugetum banaticum, Rumicetum limosae, Veroniceto-Lamietum banaticum, Lepidio-Matricarietum, Rumicetum obtusifolii banaticum, Amaranthetum deflexi, Sisymbrietum sophiae banaticum.
Vegetația forestieră este destul de slab reprezentată în interfluviu de obicei de-a lungul râurilor. S-au identificat 8 asociații și o subasociație. Mai însemnate sunt: Quercus robur, Fraxinus excelsior, Ulmus foliacea etc. La acestea se adaugă sălcetele și plopișurile situate în lungul râurilor.
Vegetația de silvostepă a fost înlocuită în bună parte de culturi agricole. în lunci apar azonal specii mezo- și mezohigrofile, cu pilcuri de pădure de stejar pedunculat. Un caracter aparte îl reprezintă vegetația din Cîmpia Someșului (la nord-est de Crasna), unde terenurile agricole alternează cu pajiști mezo- și mezohigrofile, iar pe alocuri cu vegetație higrofilă și halofilă. în Cîmpia Careiului, cu dune de nisip fixate și mobile, alături de culturi recente de viță de vie se întîlnesc plantații de plopi, o vegetație arenicolă și mlaștini eutrofe [Badea, 1983].
CAP. II NOȚIUNI GENERALE DESPRE DIATOMEE
Încrengătura Bacillariophyta cuprinde un grup de alge monocelulare, 8000 de specii actuale și fosile, aparținând la 190 de genuri, cunoscute îndeosebi sub numele de diatomee. Celulele, cu lungimea sau diametrul de 2-400 μm, trăiesc fie izolate, fie unite în colonii și sunt caracterizate în principal, prin prezența la exterior a unui schelet silicios numit frustulă. Ornamentațiile frustulei, constând din striuri, puncte, areole, loje, etc, cu dispuneri diferite de la o specie la alta, stau la baza sistemelor de clasificare a diatomeelor.
II. 1. MORFOLOGIE
Învelișul celulei diatomeelor este dublu [Mangin, 1908; Liebisch, 1928, 1929; Hustedt, 1930]. El constă dintr-o membrană organică, pectică, la interior și un perete anorganic (frustula, theca) la exterior, alcătuit dintr-un oxid de siliciu hidratat, asemănător opalului, transparent, cu densitatea de circa 2,1 și grosimea de 0,08-2,25 μm [Proșkina-Lavrenko și colab. , 1949]. Cele două jumătăți ale frustulei, care se îmbină ca două capace ale unei cutii, epiteca și hipoteca, sunt formele din valvă și inel conectival. Valva are o suprafață mai mult sau mai puțin plată – discul valvei, cu o margine curbată pleura, iar inelul prezintă un cordon îngust ce înconjoară extremitatea pleurei, de care aderă. Epiteca se îmbină cu hipoteca prin marginile libere ale inelelor conectivale. Aceste inele apar la microscop sub foma unei benzi biconturate (banda, zona conectivală sau conectivă). În cursul diviziunii sau în cazul formării auxosporilor, protoplastul se umflă și, prin presiune, dislocă conectiva epitecii de cea a hipotecii, deschizând cele două jumătăți ale frustulei (același proces poate fi provocat experimental prin includerea diatomeelor într-o soluție de IK). Construcția frustulei se complică la o serie de genuri la care există și benzi intercalare, interpuse între inelul conectival și pleură. Numărul benzilor intercalare diferă, unele genuri având constant doar câte 2 – 4 (Denticula, Pithemia, Grammatophora, Licmophora) , altele în număr mare, variabil, și uneori inegal în epiteca și hipoteca aceleiași frustule (Rhabdonema, Tetracyclus, Striatella). La unele diatomee, benzile intercalare nu sunt inelare și au aspect de solzi imbricați, romboidali și trapezoidali (Rhizosolenia), asemenea formațiuni numindu-se interpleure (copule). Benzile intercalare și interpleurele se prelungesc adesea în interiorul celulelor prin septe dispuse în general paralel cu peretele valvelor, delimitând astfel un număr de camere deschise ce comunică între ele. Frustulele sunt caracterizate prin aspectul lor geometric, prin definirea și reprezentarea precisă a formelor fiind necesare cunoașterea raporturilor dintre planurile și axele lor de simetrie.
La Pennatae și la o serie de Centricae se disting trei planuri fundamentale de simetrie care secționează frustula în jumătăți simetrice: a. planul longitudinal, apical sau sagital, trecând de-a lungul celulei, perpendicular pe valve; b. planul transversal sau transapical, trecând de-a latul celulei, tot perpendicular pe valve și c. planul valvar (intervalvar), paralel cu valvele și perpendicular cu primele două planuri. Corespunzător acestor planuri se deosebesc trei axe de simetrie perpendiculare între ele: a. axul longitudinal, apical sau sagital; b. axul transversal sau transapical, care coincide cu planurile respective de simetrie, precum și c. axul prevalvar sau central, care este perpendicular pe planul intervalvar, unind centrul acestuia cu centrul celor două valve. La majoritatea centricelor, ale căror valve sunt rotunde, în locul planurilor longitudinal și transversal și al axelor corespunzătoare pot fi trasate un număr infinit de planuri și axe, ultimele reprezentând totodată și diametrele valvelor.
Frustulele diatomeelor pot fi perfect simetrice, având toate cele trei planuri de simetrie (majoritatea speciilor genurilor Navicula, Pinnularia); imperfect simetrice, lipsite de unul sau două planuri de simetrie (Gomphonema, Amphora) sau total asimetrice (Rhoicosphaenia).
Între diatomeele cu simetrie imperfectă distingem formele heteropolare și cele dorsoventrale. La formele heteropolare (Gomphonema), planurile longitudinal și intervalvar împart frustula în jumătăți simetrice, asimetria apărând în plan transversal, datorându-se faptului că polii sau capetele valvelor au aspecte diferite (nu identice ca la formele izopolare, a căror simetrie este perfectă). Capătul mai lat al frustulei heteropolare poartă numele de capăt cefalic, iar cel îngust de capăt bazal (acesta aderând la substrat). La formele dorsoventrale (Amphora), asimetria apare în plan longitudinal, frustula având o parte ventrală, concavă și o parte dorsală convexă.
Diatomeele asimetrice au frustula heteropolară și curbată în toate cele trei planuri (genul Rhoicosphenia).
Clasificarea diatomeelor depinde în mare parte de structura complicată a porilor și de aranjarea pereților organismelor (oceli, portule, rafe și coarne). Anatomia valvei nu este perfect vizibilă la lumină microscopică și poate fi studiată în toate detaliile sale utilizând microscopia transmisiei de electroni sau scanând microscopia electronilor. Valvele reprezintă sisteme importante alcătuite din nervuri de siliciu care se dezvoltă dintr-o matriță circulară sau prelungită în timpul de formare al valvei. Astfel, nervurile formate sunt unite între ele prin legături în formă de cruce, alcătuite din alte nervuri laterale scurte, care duc la formarea unui sistem sau rețele de siliciu. În alte cazuri, structura valvei este complicată din cauza excesului de siliciu. Ca și rezultat, valva poate fi alcătuită din camere, podelele camerelor reprezintă rețeaua principală, în timp ce acestea, împreună cu pereții camerelor reprezintă sistemul secundar. Spațiile dintre nervuri și salturile către alte sisteme sunt umplute de porii de siliciu.
Sistemul principal de nervuri sau rețeaua principală se poate deosebi foarte ușor în valvele formate în întregime, chiar în prezența unui exces de siliciu. Unele genuri prezintă o rețea secundară incompletă. La unele diatomee, nervurile radiază în afară printr-un inel sau anulus; la altele sunt împarțite pornind de la o nervură principală foarte subțire sau sternum. Diatomeele centrice prezintă valve circulare, în timp ce diatomeele penate prezintă valvele bipolare sau alungite. Asocierea dintre deschizătura rafei și stern este atât de apropiată încât împreună formează o structură complexă numită stern-rafă. O privire asupra genurilor de diatomee, ne arată cât de variată este forma valvei. Unele valve sunt emisferice sau usor curbate. Cercetătorii Round și Crawford au sugerat faptul că astfel de forme sunt primitive iar consecința naturală a evoluției diatomeelor de la forma sferică la cea elipsoidală este moștenită. Alte diatomee prezintă valve clar diferențiate: late sau sub formă de straturi. Nodul dintre suprafața valvei și stratul acesteia este uneori abrupt sau curbat, iar la speciile coloniale prezintă șiruri de ghimpi care ajută la unirea celulelor adiacente.
Forma și structura valvelor sunt foarte diverse, dar în pofida variabilității lor, diatomeele pot fi grupate în două tipuri fundamentale: 1) cu valve actinomorfe (rotunjite sau multiangulare) și cu ornamentația dispusă radial și 2) cu valve alungite și cu ornamentația dispusă în simetrie bilaterală. Împărțirea diatomeelor în cele două clase – Centricae și Pennatae corespunde acestor două tipuri.
Definirea precisă a formei valvelor are însemnătate deosebită în sudiul diatomeelor. În cazul valvelor actinomorfe (de la Centricae), ele pot fi rotunde (orbiculare) sau tri-, cvadri- ori pluriangulare. În cazul valvelor alungite (de la Pennatae) se deosebesc două forme principale – izopolare si heteropolare. Formele izopolare pot fi rotunjite, elipsoidale, lanceolate, liniare, romboidale, panduriforme, sigmoidale sau semilunare. Formele heteropolare pot fi ovate, clavate sau cuneiforme. Se mai întâlnesc forme combinate (alungite-eliptice, alungit-lanceolat, liniar-lanceolate etc.).
Capetele valvelor au, de asemenea, aspecte variabile, fiind ascuțite, obtuze (rotunjit-tesite), lat-rotunjite (rotundate), atenuate, rostrate (brusc îngustate și alungite în ”cioc de rață”), capitate.
Microstructura frustulei (ornamentația) este extrem de variată și de complexă. Cele mai frecvente elemente structurale sunt striurile, alcătuite din serii de puncte, uneori mai bine distincte, și de cele mai multe ori foarte mărunte și dispuse compact; câteodată, striurile sunt alcătuite din lineole – serii de striuri extrem de fine. La unele diatomee, în locul striurilor, sau alături de ele, există coaste, reprezentând fie îngroșări, cutări, ale peretelui frustulei, fie loje alungite, deschise în cavitatea celulară sau comunicând cu aceasta printr-un orificiu. La o serie de genuri (Goscinoscus, Thalassiosira etc), suprafața valvei pare reticulată, fiind alcătuită din cavități relativ mari, rotunde sau poligonale, denumite areole. Acestea pot fi închise în peretele valvei (Pennatae) sau deschise spre cavitatea celulei ori spre exterior (Centricae).
Peretele areolei este de regulă perforat de pori minusculi ce asigură comunicarea plasmei celulare cu mediul extern; porii se află dispuși direct pe suprafața valvei. Diametrul lor este extrem de redus (0,1 – 0,6 μm), iar lungimea variabilă, depinzând de grosimea frustulei; la frustulele groase porii se extind în canale poroase, sub forma unor tubulete ultrafine, cu rol în comunicarea dintre protoplast și mediul ambiant; canalele poroase sunt dispuse fie în șiruri, apărând la microscopul în lumină directă sub formă de striri, fie în retea, apărând sub formă de puncte. Uneori 2 – 3 canale poroase converg într-un canal comun deschis în cavitatea celulară. Există și pori mucilaginoși, mai mari, prin care se secretă mucilagiul celular, cu ajutorul căruia unele specii își fixează celulele între ele sau de substrat.
Lojele, în esență escavații alungite în peretele valvei cunosc o diversitate de aspecte și complicații. La Pinnularia, coastele transversale de pe valve sunt de fapt loje lungi, unite cu cavitatea celulară printr-un orificiu; șiruri de orificii ale lojelor apar la microscop sub forma a două linii fine ce intersectează coastele. La Isthmia nervosa și Coscinodiscus asteromphalus, valvele apar la microscop structurate cu areole, acestea fiind în realitate loje deschise în cavitatea celulei, cu pereții exteriori perforați de poroizi și cu septe străpunse de canale poroidale. La examinarea cu obiectiv de magnitudine mică, valva de Triceratium favum are aspect de retea; în realitate, așa cum rezultă din observare sub obiectiv de imersie de 100 x, suprafața valvei este acoperită cu loje poligonale, deschise spre exterior, asemenea unui fagure, în comunicare cu celula prin numeroși pori și poroizi.
În alte cazuri există valve bistratificate sau tristratificate (Melosira faust, M. camarensis, Endictya oceanica etc.).
Elementele structurale descrise sunt dispuse pe valvă fie radial (Centricae), fie penat (Pennatae); ultimul mod de dispunere definește așezarea elementelor ornamentale transversal pe valvă, de o parte și de alta a axului, ± perpendicular pe acesta. Striurile și coastele transversale pot fi paralele între ele, ori radiale (divergente catre marginea valvei) sau convergente.
O particularitate esențială a structurii valvelor este constanța numărului de elemente structurale pe unitatea liniară de 10 μm; datorită acestui fapt unele specii (Pleurosigma elongatum, P. angulatum etc. ) sunt folosite la verificarea calității lentilelor microscopice.
Comunicarea protoplastului cu mediul extern este amplificată la Pennatae prin prezența rafei. Structura ei este foarte diferită de la o simplă fantă filiformă, până la un sistem complicat de șanțuri și canale (prin care curge citoplasma). La Fragilariales, rafa lipsește, în locul ei existând o arie axială netedă. La Eunotiales, există o pseudorafă, pe una din valve (Peronia) sau pe ambele (Eunotia), de forma unor fante scurte situate numai la capetele valvei. La Achnanthaceae, rafa sub formă de de fantă este perfect dezvoltată dar ea se află doar pe valva interioară, pentru ca la Naviculaceae să fie prezentă pe ambele valve. În concluzie, la Bacillariales și la Surirellales găsim forme evoluate de rafă,cu aspect de canale.
O caracteristică importantă a tuturor genurilor penate este reprezentată de prezența unor deschizături longitudinale prin valve, împreună constituind sistemul de rafe. În majoritatea cazurilor, există două deschizături de rafe, aranjate la capătul sau la mijlocul valvei. Acestea sunt separate de un pod de siliciu, care este mai subțire decât restul valvei numit “nodul central”. Rafa este o simplă deschizătură, dar adesea ia forma unei secțiuni, considerată un dispozitiv de prevenire a despicarii valvei longitudinal în timpul unei presiuni. Cercetătorul Mann a sugerat că rafa-stern este o structură complexă care a fost elaborată prin fuziunea ontogenetică și filogenetică a sternului fără rafă, cu ajutorul a două tipare asociate cu deschizăturile rafei care se puteau dezvolta din rinoportule, lucru sugerat de Hasle. La capătul distal al fiecărei deschizături, lângă polul valvei, rafa se termină în interior într-o structură foarte mică care se aseamănă cu o limbă rulată, numită helictoglosa. Aceasta variază puțin privind forma, excepție făcând Cymbella, la care este întoarsă pe o parte, variind doar mărimea. Deschizăturile rafei pot continua în exteriorul valvei, după poziția internă a helictoglosei. Această secție a rafei este reprezentată de un șanț numit fisură terminală. Fisura terminală este adesea agățată ontogenetic de a doua parte a valvei și împreună cu discontinuitățile, reprezintă un indicator important.
În altă parte, fisura terminală poate fi dublă, precum în formele T sau Y la Frustulia sau Neidium sau absente la Cocconeis. La unele diatomee sigmoide, de exemplu la Pleurosigma și Gyrosigma o fisură terminală este agățată de prima parte a valvei iar cealaltă de a doua parte a acesteia. Ocazional, există structuri asemănătoare cu helictoglossa la capătul central intern al deschizăturii rafei, precum și la unele Bacillariophiceae, la altele sunt curbate sau simple precum la Gomphonema și Pinnularia, sau în formă de T la Scolioneis. La Cymbella și Pinnularia capetele central-interne, sunt ascunse prin creșterea nodulară a siliciului pe prima parte a rafei-stern. Capătul central extern, al rafei variază între simplu sau extins, continuă apoi cu canale oarbe precum fisurile terminale, agățate în forma de T.
Rafa în formă de fantă este așezată în câmpul median sau central al valvei – o zonă netedă, nestructurată, pe axul ei longitudinal – fiind întreruptă pe mijloc de nodulul central și terminându-se la capetele valvei prin câte un nodul polar. Uneori, nodulul central se extinde până la marginile valvei, formând o zonă hialină care reflectă puternic lumina, denumită stauros (dezvoltată în mod special la toate speciile g. Stauroneis). Adesea, la Naviculaceae, rafa fiecărei valve este alcătuită nu dintr-o fantă simplă, ci din două fante adiacente, exterioară și interioară (ca la Pinnularia), apărând la microscop sub forma unei linii sinuoase, bine conturate. În nodulul central carereprezintă o îngroșare a peretelui valvei, în partea lui interioară se cufundă fanta exterioară, unindu-se cu cea interioară prin intermediul a două mici canale orientate pe verticală, numite canale cuanomorfe; tot aici, un alt mic canal situat în paralel cu suprafața internă a nodulului unește cele două segmente ale rafei, care la suprafața valvei apar separate de nodulul central. Locurile în care se află canalele cuanomorfe se văd la microscop sub forma a două puncte, numite pori centrali, care de regulă aparușor deviați față de axul longitudinal al valvei. În nodulii polari, îngroșați atât spre interiorul cât și spre exteriorul peretelui valvei, terminația fantei exterioare a rafei (un canalicul semilunar, ușor sinuos) și a fantei interioare (un canalicul elicoidal) se încrucișează, formând un mic canal cu aspect de pâlnie. Ambele sisteme de canalicule terminale ale rafei sunt curbate, în cele mai frecvente cazuri în aceeași direcție, dar fiecare din cele două fante corespunzătoare celor două rafe au una față de cealaltă curburile în direcții opuse, astfel încât sistemele celor două rafe par a se completa unul pe celălalt.
Rafa-canal reprezintă în esență, un canal cilindric ce trece prin peretele valvar; ea se află în comunicare cu mediul extern printr-o fantă îngustă, iar cu celula printr-o serie de pori mai mari (la Surirellales), prin canalicule dispuse pe peretele interior al canalulei. Modul în care este dispusă pe valvă diferă de la un gen la altul. La Epithemia, ea se întinde de la polii valvei către mijlocul acesteia, unde ambele ramuri se arcuiesc, unindu-se într-un unghi ascuțit; la Dentricula proemină ca o carenă îngustă situată fie pe axul longitudinal al valvei, fie către marginea ei; la Nitzscha și Hantzschia rafa-canal se află situată de-a lungul uneia dintre marginile valvei, în care caz porii înșirați de-a lungul canalului (la microscop au aspectul unor puncte) se numesc puncte carenale; la Surirellales rafele-canale sunt “montate” în marginile aliilor (formațiuni rezultate din extinderea valvelor în zona trecerii lor în pleură), comunicarea cu mediul extern făcându-se printr-o fantă externă, iar cea cu celula prin cavitățî tubuliforme formate din cutele valvelor, numite canale alare. Valvele acestui ultim ordin diferă de restul diatomeelor rafate prin aceea că au două rafe.
Valvele multor diatomee prezintă diferite excreșcențe (coarne peri, spini, ace, plăci etc.) ce servesc fie pentru a mări suprafața frustulei (la formele planctonice), fie pentru fixarea celulelor învecinate în colonii. Adesea, excreșcențele sunt goale pe dinăuntru sau sunt străbătute de un canal deschis spre exterior prin care este secretat un mucilagiu, în general cu rol în fixarea celulelor în colonii. În categoria excreșcențelor se include și carenele și aliile prin care trec rafele-canal la Bacillariales și Surirellales.
Ca formațiuni silicioase aparte trebuie menționate craticulele și valvele secundare. Craticulele reprezintă schelete silicioase situate în interiorul celulei, formate din coaste ce aderă de suprafața internă a valvei fără a concrește direct cu aceasta. Cauzele apariției lor au rămas necunoscute, indivizi cu și fără craticule apărând simultan la aceeași specie ( de ex. la Navicula cuspidata) și în aceleași condiții de mediu. Valvele secundare se dezvoltă relativ frecvent la unele diatomee (Meridian circulare, Eunotia serpentina, Navicula constricta) în interiorul frustulei. Structura lor diferă de cea a valvelor normale. De pildă, la Eunotia serpentina, valvele interne sunt lipsite de rafă, , striația este neordonată și mult mai fină comparativ cu a valvei principale, normală. Numărul valvelor interne, secundare, este variabil, de la una la câteva (la Eunotia serpentina ajungând până la 16).
La unele diatomee se cunosc cazuri de dimorfism și polimorfism al frustulelor acelorași specii. De pildă, la genurile coloniale Melosira, Eucampia și Rhizosolenia, aceeași colonie cuprinde atât celule cu pereții groși și structură grosieră, cât și celule cu pereții subțiri și structura delicată; mai mult chiar, uneori apare și o a treia categorie cu structura intermediară față de primele două. În coloniile de Chaetoceros, celulele terminale se deosebesc net de celulele mediane atât prin formă, cât și prin dimensiuni.
Unele cazuri de dimorfism se explică prin deosebirile induse de condițiile de mediu în care trăiesc diverse populații ale aceleiași specii. La Gorethroninerme și Ghaetoceros concavicornis există forme lipsite de peri, acestea trăind în apele mai adânci ale oceanului și reprezentând un stadiu cvasilatent al formelor cu peri ce viețuiesc în straturile mai apropiate de suprafață.
Diatomeele au celule eucariote tipice, formate din citoplasmă, nucleu și alte organite. Protoplastul lor se distruge foarte lent, păstrându-se sub forma contractată ani în șir după moartea celulei, dacă frustula rămâne nevătămată. S-au observat resturi de protoplast chiar și în celulele fosile.
Membrana pectică se află imediat sub valve, aderând de acestea și pătrunzând în toate cvitățile interioare; ea nu îmbracă întreaga frustulă, ci doar epiteca și hipoteca până la marginile inelului conectival. Se pune în evidență prin plasmoliză. În cursul formării auxosporilor membrana pectică se umflă și după desprinderea epitecii de hipotecă se transformă într-o veziculă cu citoplasmă, devenind o membrană celulară compactă apoi, în urma genezei noilor valve, sub acestea se formează o altă membrană pectică, independent de cea veche.
Citoplasma este reprezentată fie printr-un strat fin pe suprafața internă a frustulei (Centricae), mai ales fie printr-o concentrare plasmatică spre mijlocul celulei care, fuzionează cu stratul parietal prin punți de plasmă (Pennatae); în spațiile fără citoplasmă se află vacuole; la unele genuri vacuolele sunt contractile în cursul vegetației sau doar în timpul diviziunii.
Cloroplastele sunt așezate în stratul periferic al citoplasmei și au formă, dimensiuni și număr variabile; în general, la Centricae sunt mici granulare și numeroase, iar la Pennatae, mari, lamelare, lobate și în număr mic. Nu întotdeauna un anume tip de cloroplaste este caracteristic unui anumit grup sistematic, forma și dimensiunile lor fiind diferite în cadrul aceluiași gen uneori chiar și la aceeași specie. Pe un plan mai general însă, există o legătură între formă și mai ales dimensiunile cloroplastelor și locul de viață al diatomeelor; cloroplastele discoidale și mici sunt caracteristice speciilor planctonice, iar cele lamelare și mari, speciilor bentale.
Colorația cloroplastelor este galbenă-aurie, brună sau verzuie-brună. Echipamentul pigmentar este foarte eterogen, în componența sa intrând nu mai puțin de 8 pigmenți: clorofila a, clorofila c, ß-carotenul, fucoxantina, diatoxantina, diadinoxantina, neofucoxantina A și neufucoxantina B; unii autori indică, de asemenea, și prezența în cantități minime a xantofilei și ferofitinei. Proporțiile în care se află diverșii pigmenți sunt extrem de variabile chiar în cazul aceleiași specii.
Matricea plastidială este străbătută de lame plastidiale alcătuite din câte trei tilacoide; lamela de centură tritilacoidală înconjură cloroplastul sub învelișul plastidial dublat de cisterna periplastidială. La unele specii, îndeosebi de Pennatae, cloroplastele posedă pirenoizi interni, corpusculi rotunzi sau reticulari, străbătuți de 1 – 2 lame plastidiale, fără înveliș, de materie de rezervă.
Vacuolele, ale căror moduri de dispunere au fost precizate, conțin volutină (metacromatină), crizolaminaran și diverse alte substanțe de natură lipidică, denumite în literatura de specialitate prin termenul general de “ulei”; respectivii compuși conferă vacuolelor o refrigerență deosebită comparabilă cu cea a feofitelor. Este notabilă, în acest context, prezența unui pigment deosebit, lipo-caroteno-proteic (marenina), de un albastru-azuriu, în vacuolele și citoplasma speciilor Navicula ostrearia și N. fusiformis. Ingerate de stridii (în culturile cărora trăiesc), respectivele diatomee le colorează carnea în albastru, dându-le un aspect bizar (cu implicații nefavorabile în comercializarea acestor bivalve).
Mitocondriile, de aspect mai mult sau mai puțin filamentos, au rol în schimburile intracelulare. Ele concentrează enzime ce participă la sintezele din celula cu producere de energie, precum și la procesul respirator.
Aparatul Golgi este reprezentat prin plăcuțe discoidale, incolore și slab refringente, lipsite de nucleu, precum și dispersate în citoplasma peri-nucleară. Natura exactă a acestor plăcuțe este însă puțin cunoscută.
Nucleul este unic, central, cu mai mulți nucleoli și un aparat cromozomial în rețea cu granule de cromatină.
II.2. LOCOMOȚIE ȘI PLUTIRE
Diatomeele cu rafă se mișcă sacadat, în linie dreaptă (ca la Naviculaceae și Nitzschiaceae) sau în sens circular (ca la Surirellaceae); de un mod deosebit de locomoție dispune Bacillaria la care celulele din colonie se deplasează una față de alta prin alunecări pe direcția axului lor longitudinal.
Locomoția este rezultatul frecării plasmei care circulă prin rafă cu substratul. Existența acestui curent plasmatic a fost evidențiată încă la sfârșitul secolului trecut pe Naviculaceae tratate cu carmin sau cu cerneală de sepia.
Fluxul plasmatic trece prin fanta externă a rafei, de la unul din poli spre nodulul central și apoi spre celălalt pol, întorcându-se în sens invers prin fanta internă. Pătrunderea plasmei în sistemul canalelor cuanomorfe ale rafei este determinată de presiunea osmotică celulară care atinge 4-5 atm., iar impulsurile sacadate ale curentului plasmatic ejectat sunt asigurate de forma sinuoasă a canalelor respective. Locomoția nu se produce însă numai în condițiile în care rafa se află în contact cu un substrat solid. Deplasarea multor specii are loc și în cazul în care partea lor conectivală este orientată spre substratul solid. Un argument pentru un asemenea punct de vedere este și prezența mișcării de rotire.
Capacitatea de locomoție este o caracteristică proprie formelor bentale. Cele planctonice sunt adaptate pentru a se menține cât mai mult posibil în stare de plutire.
Nedispunând de nici un fel de organite care să le permită o cât de slabă posibilitate de înnot, adaptările diatomeelor în viața pelagică constau în esența în reducerea greutății și în creșterea suprafeței specifice. Printre adaptările morfologice care au condus la micșorarea greutății specifice sunt notabile reducerea grosimii frustulei și prezența numeroaselor picături de ulei în citoplasmă, iar printre cele funcționale, eliminarea activă de către celulă a ionilor grei în mediul extern. Această capacitate permite celulei să-și autoregleze greutatea specifică până la cea a apei, uneori chiar sub valoarea ei. Mărirea suprafeței specifice este asigurată de însăși particularitățile formei diverselor specii planctonice (sfere, discuri cu diametrul mare, bețișoare lungi și subțiri), de existența diverselor și mai cu seamă, de capacitatea de formare a coloniilor, care indiferent de aspectul lor variat realizează o modalitate laxă, “afânată”, de unire a celulelor.
II.3. REPRODUCERE
Diatomeele se înmulțesc atât pe cale vegetativă, cât și pe cale sexuată.
Diviziunea binară este calea principală de multiplicare, fiecare celulă împărțindu-se în două în decursul unui interval de timp relativ scurt (de ordinul orelor, până la câteva zile), variabil de la specie la specie, în funcție de starea fiziologică a celulei și de factorii de mediu.
Înainte de diviziune, volumul citoplasmei crește, presând asupra epitecii și hipotecii, care se dizlocă, rămânând unite doar prin marginile externe ele inelului conectival. În același timp, în interiorul celulei se produc o serie de modificări. Astfel, nucleul se rotunjește, iar granulele de cromatină se grupează alcătuind spiremul; din nucleu se desprinde centrozomul în jurul căruia apar fire citoplasmatice; centrozomul se apropie apoi de nucleu luând forma cilindrică, iar din el se formează fusul de diviziune care pătrunde în cavitatea nucleară. Curând, după ce începe diviziunea mitotică, se produce și separarea în două părți a masei citoplasmatice, în plan paralel cu valvele, de la poli către centrul celulei. La formele cu 1 – 2 cloroplaste, are loc deplasarea acestora către zona conectivală, unde se divid longitudinal, în plan paralel cu valvele; la formele cu cloroplaste multe, fiecare din cele două mase citoplasmatice va avea jumătate din numărul lor, urmând ca prin diviziunea ulterioară să se restabilească numărul normal în fiecare celulă. Suprafețele celor două mase citoplasmatice se acoperă de-a lungul planului de diviziune cu o valvă silicioasă, inițial foarte subțire, care se formează de la centru spre poli. Atingând marginile frustulei materne, valva nouă se curbează, constituindu-se astfel pleura, apoi inelul conectival, care aderă strâns de suprafața internă a celuilalt inel conectival aparținând valvei materne. Când noile valve sunt formate definitiv, epiteca și hipoteca celulei materne se desprind, punându-se în libertate celulele-fiice; epiteca și hipoteca celulei materne sunt preluate, fiecare dintre ele devenind epitece ale celor două celule nou formate.
Întrucât frustula silicioasă, odată formată, nu crește, seriile de urmași care moștenesc hipotecile materne, devin din ce în ce mai mici (scurtându-se cu două grosimi de frustulă la fiecare nouă generație). Diviziunile repetate provoacă astfel considerabile reduceri în dimensiunile indivizilor până la 1/2-1/3 din cele ale celulei inițiale. Totuși, se cunoaște și cazul de excepție de la Eunotia pectinalis var. minor, ale cărei celule nu se micșorează în urma diviziunilor repetate; acest caz nu pare a fi singular, dacă se iau în considerație observațiile privind unele diatomee planctonice cu frustula foarte subțire (ca Nitzschia closterium f. minutissima) care în culturi pure nu-și reduc dimensiunile nici după doi ani. Se presupune că la diatomeele respective, creșterea frustulei se produce prin așa numitul fenomen de intususcepție, prin care, în frustula existentă, se acumulează permanent noi părți de siliciu luate de celula din mediul extern.
După Karsten (1926), ornamentația de pe suprafața externă a valvei este generată de stratul extracelular de plasmă ce iese prin porii frustulei. În acest mod se formează excrescențele și apendicele străbătute de canale poroase. De pildă, delicatele tuburi silicioase ce unesc în colonii celulele de Sceletonema costatum apar din niște punți citoplasmatice situate între indivizii în curs de formare.
În timpul reproducerii sexuate, celula, micșorată sub dimensiunile naturale ale speciei în urma numeroaselor diviziuni, părăsește frustula și începe să crească până la mărimea inițială după care își elaborează noua frustulă. Acest proces se numește auxosporulare, celulele în creștere, fără frustulă, fiind auxospori.
Diatomeele constituie unicul grup de plante care au în ciclul lor vital stadiul de auxosporulare. Unii autori au considerat procesul de auxosporulare ca un stadiu de intindere a celulelor degenerate. Observațiile ulterioare au arătat însă că la numeroase specii auxosporularea însoțește procesul sexual și că maturizarea auxosporilor este precedată de meioza, cu formarea gameților haploizi. Trebuie notat că interesul pentru studiul auxosporilor și al procesului sexual a permis să se stabilească faptul că toate diatomeele sunt diploide, haploizii fiind doar gameții, răsturnându-se astfel concepția care consideră numai penatele diploide, iar centricele haploide și lipsite de proces sexual. Procesul sexual la diatomee este normal sau reducțional, tipul procesului sexual nefiind legat de poziția lor sistematică.
Procesul sexual normal este de trei tipuri: izogamie, anizogamie și oogamie.
Izogamia. În urma diviziunii, două celule produc câte doi gameți activi, dar neflagelați, care se apropie și se acopăr cu un strat mucilaginos comun, își desfac frustulele; gameții mobili copulează doi câte doi, formându-se doi zigoți care dau auxospori. Izogamia este proprie multor specii din g. Amphora, Amphiprora, Epithemia, Rhopalodia și la Surirella ovalis.
Anizogamia (heterogamia), se produce în două moduri:
* Două celule se apropie și își secretă un strat mucilaginos comun. În fiecare celulă are loc o dublă diviziune a nucleului, prima fiind meiotică, a doua miotică; ca rezultat se formează două mase citoplasmatica uninucleare (gameții), ceilalți doi nuclei degenerând. Un gamet este mobil, celălalt imobil. Gametul mobil părăsește celula maternă îndepărtându-se spre gametul imobil cu care copulează. Ca rezultat, în fiecare celulă se formează un zigot din care se dezvoltă auxosporul. Această modalitate este caracteristică majorității speciilor de Naviculaceae, precum și unor specii din g. Nitzschia.
* Există două celule, una cu 2 gameți imobili, iar cealaltă cu gameți activi; aceștia din urmă trec în celula cu gamecealaltă cu gameți activi; aceștia din urmă trec în celula cu gamți imobili unde se formează 2 zigoți, ce dau 2 auxospori.
Această modalitate s-a observat la Navicula halophila, Synedra ulna ș.a .
Oogamia. Celula inițială feminină (oogonul) se transformă într-o oosferă (la Melosira varians, Steplianopyxis) sau în două oosfere (la Biddulphia mobiliensis); celula inițială masculină (spermatogonul) se transformă în doi spermatozoizi (la Melosira varians) sau în patru (la Biddulphia rhombus, Rhabdonema adriaaticum, Cyclotella sp.). Spermatozoidul fecundează oosfera, formând zigotul, care se transformă în auxospor.
Procesul sexual reducțional se petrece în forme diverse. În auxospori pot avea loc fenomene de partenogeneză și apomixie, iar geneza zigoților este posibilă și pe cale vegetativă. Procesul poate lua următoarele forme concrete:
Celula maternă se transformă în zigot, apoi în auxospor prin apomixie (la Chaetoceros borealis, C. densus, Grammatophoravmarina, Cyclotella menengheniana ș. a.).
Celula maternă dezvoltă partenogenetic un auxospor (la unele specii de Cocconeis, Cymatopleura, Cymbella, precum și la Meridion circulare, Navicula grevillei, Surirella gema ș. a. ).
Celula maternă formează auxospori vegetativi (Melosira sp., Bacillaria paradoxa).
Microsporii sunt mici corpuscule rotunjite, cu sau fără flageli, existente în unele celule vegetative de la numeroase specii de diatomee marine, îndeosebi planctonice (Coscinodiscus, Chaetoceros, Rhizosolenia, Biddulphia, Cocconeis ș.a.). Cercetările făcute asupra acestor corpuscule încă din secolul trecut au descoperit atât microspori de talie redusă și incolori, cât și microspori cu talie mare și cu cloroplaste. Numărul lor este variabil, de la 8-16 la Coscinodiscus până la 64 la Biddulphia mobiliensis. Formarea și rolul lor rămân încă probleme neclarificate. Dar, până în prezent, se cunoaște numai un unic caz de reproducere prin microspori (și aceasta de reproducere vegetatină) la Cocconeis ceticola, diatomee ce trăiește fixată pe pielea balenelor. După ieșirea din celula vegetativă , microsporii neflagelați se fixează pe corpul balenei, unde germinează formând, fiecare, câte o nouă celulă care-și elaborează apoi frustula.
Endosporii (spori de repaus) sunt caracteristici majorității formelor marine neritice și unor specii dulcicole de Attheya, Rhizosolenia, Melosira ș. a. Formarea lor este precedată de regulă, de diviziunea celulei materne, după care în celulele-fiice citoplastul se contractă, se rotunjește și se acoperă cu două valve cu pereții groși ce se află în contact direct una cu alta (întrucât endosporii nu au conectivă). Valva ce apare prima este valva primară, cealaltă, secundară. La speciile g. Chaetoceros, pe supafața valvei primare se dezvoltă proeminențe de forme și dimensiuni diferite, valva secundară fiind mai mult sau mai puțin netedă. Datorită prezenței foarte frecvente a endosporilor la Chaetoceros, forma și structura valvelor constituie caractere sistematice principale pentru speciile genului.
După perioada de repaus, endosporii germinează, formând celule vegetative normale. Conform observațiilor pe Ditylum brightwellii, în timpul germinării, endosporul se rotunjește, se umflă, devenind asemănător unui auxospor; diametrul celulei vegetative astfel formată este aproximativ de două ori mai mare decât celula inițială.
Endosporii apar ca având un dublu rol, atât ca fază în ciclul dezvoltării diatomeelor, cât și ca stadiu de repaus. La unele forme marine neritice (Chaetoceros, Leptocylindrus, Detonula), sedimentarea concordă cu stadiul de repaus sub formă de endospori, care le permite supraviețuirea când condițiile vegetării lor în pelagial sunt nefavorabile (Bodeanu, 1969, 1978). De pildă, în sectorul românesc al Mării Negre, sporii unor specii planctonice ating densități însemnate (îndeosebi sporii de Le au fost găsiți în cantități de ordinul sutelor de mii de exemplare pe cm3); asemenea spori au fost găsiți în probe de sedimente și de alți autori. S-a obținut germinarea sporilor din sedimente prin introducerea în culturi. Există fapte care atestă că aceste stadii de repaus ale diatomeelor planctonice nu sunt neapărat marcate prin sporulare; astfel s-au descris stadii de fund în care nu se formează spori, ci au loc doar unele modificări morfologice neesențiale ale celulei vegetative. Dealtfel, în bentos se produc adesea acumulări importante de celule vegetative planctonice vii, în perioade în care dezvoltarea lor în pelagial este slabă ori nu a început încă. Asemenea acumulări, găsite inițial în bazinele dulcicole, au fost constatate și în Marea Neagră. Identificarea pe funduri cu adâncime mică a acumulărilor de alge neritice (sporulate sau nesporulate) care urmează ca în condiții favorabile să vegeteze în pelagial, deschide perspective în prognozarea dezvoltării fitoplanctonului, acțiune ce prezintă interes în practica pescuitului și în alte activități economice.
II.4. ECOLOGIE
Multe diatomee formează colonii, apartența acestora fiind asigurată de niște benzi intercalare, ghimpi silicioși, creste și tulpini de mucilagiu.
Acestea sunt după cum urmează:
Legături cu structură silicioasă
Mai multe diatomee formează lanțuri în care celulele sunt alăturate prin valvele lor, iar în unele dintre acestea, celulele sunt unite cu ajutorul ghimpilor sau a altor structuri silicioase. Din moment ce valvele sunt formate simultan, în cadrul frustulei-mamă, este posibil ca legăturile intercalare să fie produse iar acestea nu pot fi desfăcute din moment ce au fost formate în întregime. Astfel de conexiuni sunt formate de speciile de Fragillaria, Cymatosira și Aulacoseria.
Un caz aparte îl constituie specia Bacillaria paxillifer, a cărei lanțuri sunt ținute împreună de o combinație de lacăte și chei, un sistem de șanțuri formate din stern și secreții.
Legături din căptușeli sau tulpini de mucilagiu
Lanțurile de celule sunt de asemenea produse de diatomee fără ghimpi silicioși. Aici, alipirea este realizată de materiale polizaharide, de asemenea natura acestor substanțe fiind foarte rar întâlnită, celulele pot fi unite deasupra întregii valve, precum și la Fragilariopsis, sau doar a unei parți a valvei la Nitzschia din grupul Pseudonitzschia.
Mai multe arafide penate și alte genuri centrice formează colonii, în cadrul cărora celulele sunt ținute împreună prin mici căptușeli de mucilagiu produse la capetele valvelor. În funcție de locul de producere al acestor căptușeli, coloniile formate vor avea forme predominante precum: stele sau zig-zag. Coloniile în formă de stea sunt formate de Asterionella, Asterionellopsis și Nitzchia, iar cele în formă de zig-zag pot fi întâlnite la Grammatophora, Striatella și alte câteva genuri. Unele genuri precum Diatoma, Tabellaria pot forma colonii de ambele tipuri. La alte specii precum, Synedra formează colonii în smoc, atașate la plante de dimensiuni mai mari sau la substraturi anorganice cu ajutorul unei mici perne de mucilagiu.
Includerea celulelor în tuburile mucilaginoase, plicuri sau teci
Un număr de specii din câteva genuri formează tuburi: Amphipleura, Navicula, Gyrosigma, Cymbella și Nitzschia.
Cercetătorul Cox, a speculat faptul că tuburile externe ale unor specii pot fi parțial silicifiate, deoarece uneori ele supraviețuiesc curățirii acide. Diatomeele se mișcă în cadrul tubului și astfel există un mecanism asociat rafei, de motilitate.
Colonii unite prin fire de polizaharide
În cadrul acestui grup, celulele sunt unite în lanțuri libere, prin filamente de polizaharide. Acest lucru se produce doar la câteva genuri, precum Coscinosira și Thalassiosira. Filamentele pot fi alcătuite din chitină, deoare fibre similare secretate de Cyclotella cryptica și Thalassiosia fluviatilis au fost găsite ca fiind forme pur cristaline, de chitină, ambele fiind secretate prin fultoportule. Câteva genuri au fost definite în mod tradițional prin forma coloniilor produse de ele, precum Fragillaria, iar cercetătorul Round susține că acest fapt poate fi justificat în ciuda rezultatelor contrare recente.
Diatomeele sunt răspândite practic în toate mediile, atât acvatice, cât și terestre. În sol, ele trăiec până la adâncimi însemnate la 0,25 și chiar la 1 m; în mediu terestru însă, trăiesc doar un număr redus de specii, dintre formele ubicviste, capabile să viețuiască în același timp în diverse bazine acvatice. Dintre diatomeele “edafice” sunt citate: Hantzschia amphioxys, Pinnularia borealis, Nitzschia palea, N. frustulum var. perminuta. Sărăcia diatomoflorei mediului terestru sugerează faptul că în epoca geologică actuală, diatomeele parcurg o fază ințială din procesul populării uscatului, fază la care participă, deocamdată, doar specii dintre cele mai răspândite, adaptate la cea mai largă varietate de condiții. Ele au fost găsite și în blocuri de gheață, la 36° C.
Mediul în care diatomeele cunosc cea mai mare diversitate specifică și dezvoltarea calitativă este cel acvatic. În toate tipurile de bazine de la cele dulci până la cele ultrahaline diatomeele sunt, cu rari excepții, partea cea mai însemnată a fitoplanctonului și aproape în exclusivitate microfitobentosul.
În funcție de domeniul în care își desfășoară procesele vitale pelagial sau bental diatomeele se raportează la trei grupe biocenotice: 1) planctonică; 2) bentală și 3) tichopelagică; ultima grupă este reprezentată prin specii care, foarte probabil, își petrec cea mai mare parte din viață ca organisme sedentare, dar care “pot adopta un mod de plutire pentru un timp” în cazul speciilor din apele marine acest mod le permite să trăiască în pelagial nu numai în spațiul neritic, dar și în cel oceanic.
Salinitatea este unul din cei mai însemnați factori ecologici care condiționează răspândirea diatomeelor. Diversele specii au grade diferite de rezistență la salinitate, la oscilațiile ei, unele fiind eurihaline, altele stenohaline.
După regimul de salinitate din bazinele de origine ale diverselor forme se distig patru grupe de specii: a) marine (Sceletonema costatum, Cerataulina bergonii); b) salmastricole (Chaetoceros muellerii, Navicula halophila); c)dulcicole-salmastricole (Cyclotella menegheniana, Diatoma elongatum); d) dulcicole (Cyclotella steligera, Meridian circulare). Trebuie notat însă, că grupele respective nu sunt izolate unele de altele, în fiecare bazin trăind alături de grupul propriu, majoritar, și reprezentanți ai altor grupe ecologice. În mod deosebit, în unele bazine salmastre legate de Oceanul Planetar, viețuiesc în proporții însemnate, specii din toate cele patru grupe ecologice. Așa este cazul Mării Negre, unde structura pe grupe ecologice a diatomoflorei reflectă de fapt amestecul apelor marine, salmastre și dulci, mai cu seamă în sectorul românesc, unde flora de diatomee este o combinație din elemente pur marine (50%), salmastricole (21%), dulcicole-salmastricole (15%) și pur dulcicole (14%). Formele halobionte (primele două grupe) fie provenite din vechile mări Sarmatică și Meotică (speciile aborigene), fie pătrunse ulterior din Oceanul Planetar prin Bosfor sau din apele continentale salmastre și naturalizate în bazinul pontic (speciile eratice) reprezintă partea autohtonă a diatomoflorei. Speciile acestei categorii sunt, în general, răspândite în toate sectoarele Mării Negre, au o frecvență permanentă, iar multe dintre ele cunosc dezvoltări periodice remarcabile. Prezența oligobiontelor (ultimele două grupe) este, în general, legată de volumul, oscilant în timp, al apelor dulci ce se varsă în mare. Aceste specii vegetează mai ales în vecinătatea surselor de îndulcire, iar dezvoltarea lor cantitativă este adesea sincronă cu vegetarea lor maximă din apele continentale dulci de unde provin. Ele reprezintă partea alohtonă a diatomoflorei din Marea Neagră.
Arealele speciilor sunt foarte diferite ca extindere, din acest punct de vedere existând atât forme ubicviste și cosmopolite, cât și forme endemice. Cunoștințele acumulate în domeniul răspândirii diatomeelor permit deosebirea a patru grupe fitogeografice, stabilite în funcție de întinderea arealelor lor originale: 1) specii cosmopolite; 2)arctico-boreale; 3) specii boreale; 4) specii boreal-tropicale. Dar, ca și în cazul grupelor alcătuite după rezistență la salinități diferite, nici aceste grupe fitogeografice nu sunt rigide, în orice bazin trăind, alături de formele ce își au acolo arealul originar, și specii pătrunse ulterior din alte areale, care s-au adaptat, tind să se adapteze, ori au o existență efemeră în noile condiții găsite. Marea Neagră, unde procesul pătrunderii prin Bosfor și aclimatizării de noi organisme se produce continuu, reprezintă un caz deosebit de eterogenitate fitogeografică pentru diatomoflora sa.
Natura substratului, pentru diatomeele bentale, este un factor de însemnătate deosebită în repartiția speciilor. În general, sedimentele mobile unde organismele sunt supuse sub acțiuneaa hidrodinamismului, târârii și îngropării împreună cu particulele instabile ale acestuia sunt proprii pentru diatomeele necoloniale și mobile, în timp ce substratul compact (pietre, stânci, macrofite etc.) este accesibil diatomeelor fixate.
Între factorii ecologici de mare însemnătate sunt și cei ce determină dezvoltarea cantitativă a acestui grup de alge, factorii primari, ce intervin direct în procesul producției primare (cantitatea de energie luminoasă, de săruri minerale, de substanțe organice inclusiv de metaboliți eliminați de organisme în mediul extern) și secundari, ce condiționează procesul respectiv (viteza de reproducere a diatomeelor, consumul lor de către ierbivore, moartea lor, mișcările verticale ale apei, care aduc sau scot dintr-o zonă o parte din populațiile de diatomee).
Acțiunea diverșilor factori ecologici asupra populațiilor de diatomee este în general conjugată, diatomoflora fiind supusă, în timp, sub rezultanța acestei acțiuni, la diverse modificări. Modificările sunt, de regulă, mai însemnate în cazul diatomeelor din fitoplancton decât a acelora din fitobenitos. Majoritatea diatomeelor din bental vegetează în toate anotimpurile anului, fapt determinat de relativa constantă a temperaturii și salinității, de largă euritermie și eurihalinitate a celor mai multe alge microbentale, de absența stadiilor de repaus. Pe fundul bazinului sunt rare cazurile similare cu înfloririle din plancton, caracterizate prin dezvoltarea intensivă a unei specii sau a unui grup restrâns de specii. În bental, procesele dinamice (dezvoltările bruște și temporare ale unor forme, netele predominanțe periodice ale acestora asupra celorlalte componente, înlocuirile succesive între specii) sunt atenuate.
În pelagial, structura calitativă și cantitativă a populațiilor de diatomee suferă însemnate schimbări temporare, deosebindu-se variații bruște și variții cu caracter regulat.
Variațiile bruște sunt determinate de rapidele schimbări ale condițiilor hidrometeorologice, de sporadicitatea vegetării unor specii planctonice, de oscilația cantităților de elemente floristice alohtone (ridicare-vremelnică în masa apei a unor forme bentale, aport de forme dintr-un bazin învecinat cu alt regim de salinitate). Instabilitatea condițiilor hidrometeorologice imprimă modificări rapide, adesea radicale, în compoziția specifică, în cantitatea populațiilor, în distribuția lor în plan orizontal și vertical. Valurile, antrenând suspensiile minerale, au adesea rol distructiv, astfel încât după furtuni se produc îndeosebi în spațiul neritic al mărilor reduceri rapide (la intervale de zile sau chiar numai de ore) ale cantității și diversității specifice a diatomeelor din plancton. De asemenea, microflora este transportată de masele de apă în mișcare, apărând astfel zone mai sărace și altele mai bogate în diatomee și în general în fitoplancton. Multe diatomee planctonice au o durată de vegetație scurtă și neregulată în timp, fapt care contribuie la modificările calitative și cantitative ale algoflorei planctonice.
Variațiile regulate sunt determinate de schimbări cu caracter periodic, îndeosebi în regimul termic și lotic al apei și în conținutul ei în săruri minerale. Ca urmare, în dezvoltarea fitoplanctonului oricărui bazin se poate distinge o anumită periodicitate. Astfel, în dinamica anuală a fitoplanctonului sectorului românesc al Mării Negre se disting trei perioade. Una dintre ele, care calendaristic corespunde lunilor februarie-aprilie, se caracterizează prin cea mai îndelungată și mai însemnată dezvoltare cantitativă a diatomeelor, stimulată de intensul proces de ridicare din adâncuri a apelor bogate în nutrienți. Intensitatea și durata vegetării speciilor de masă, precum și modul în care se succed ele au implicații directe asupra dinamicii anuale calitative și cantitative a fitoplanctonului. Diatomeele au reprezentanți printre speciile de masă în toate sezoanele. De pildă, în bazinele marine și salmastre din zona temperată, se disting net ca forme de masă, în epoca rece: Sceletonema costatum, Chaetoceros socialis f. radians, Thalassiosira parva, T. subsalina, Detonula confervaceae, Chaetoceros similis, iar în cea caldă: Cyclotella caspia, Thalassionema nitzschioides, Rhizosolenia fragilissima, Chaetoceros curvisetus, Cerataulina bergonii.
În anumite condiții favorabile, unele specii de rasă proliferează abundent, determinând “înflorirea apei”.
Înfloririle cu diatomee se produc de regulă în perioadele reci ale anului, mai frecvent la începutul primăverii. Faptul reprezintă unul dintre motivele pentru care aceste înfloriri sunt arareori urmate de procese de degradare a mediului și de asfixie a animalelor acvatice, proprii fenomenelor similare produse vara în condițiile de temperatură crescută. Dezvoltarea de lungă durată a diatomei Nitzschia seriata în partea vestică a Mării Negre s-a repercutat negativ și asupra pescuitului. Ca element al nivelului trofic primar, diatomeele au rol esențial, cantitățile de fitoplancton și de microfitobentos depinzând în primul rând de ele.
Ținând seama de rolul important al diatomeelor ca producătoare primare și ca obiecte trofice pentru animalele acvatice, apare evident că de cantitățile acestor alge depinde în mare măsură producția consumatorilor direcți și, în general, bioproductivitatea fiecărui bazin.
CAP. III. MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU
III.1. STABILIREA STAȚIILOR DE PRELEVARE A PROBELOR
Prelevare probelor s-a făcut în anul 2006 (28.10.2006) cursul superior, mijlociu și inferior al râului Bega, dar și din unul din afluenții acestuia: Valea Mare, precum și din Canalul care leagă râul Timiș de râul Bega.
Atunci când am selectat stațiile de prelevare a probelor, am ales locuri care sunt reprezentative din punct de vedere fizic (adâncimi, viteze de curgere, depuneri de sedimente, transparența), dar și a bogăției cursului de apă pe care trebuie să-l monitorizăm. Acestea sunt locurile unde viteza de curgere a apei este scăzută (0,2-0,4 m/s), unde adâncimea apei este de 0,4-0,6 m și sedimentele sunt uniforme, similare în mărime și fără variații semnificative la nivelul depunerilor. Suprafața apei trebuie să fie liniară sau rar acoperită de valuri. Este important să înregistrăm informații despre locurile de colectare. Acest lucru poate să includă: numele locului, harta de referință, vegetația de pe malul stâng și malul drept, gradul de transparență, înclinarea suprafeței apei, gradul de prindere al vegetației, adâncimea și viteza apei compoziția substratului, fotografierea locului de colectare se va face cu fiecare ocazie de colectare. Am ales un număr de 16 stații de prelevare a probelor după cum urmează:
Stația 1 este plasată pe unul din brațele râului Bega – Bega Luncani;
Fig. III.1. Bega Luncani
Stația 2 este plasată pe brațul Begăi Begăi – Bega Poieni;
Fig. III.2. Bega Luncani
Stația 3 este plasată în amonte de confluența Bega Luncani – Bega Poieni, după pod;
Fig. III.3. Confluența Bega Luncani – Bega Poieni
Stația 4 este plasată pe afluentul Begăi Poieni – Valea Mare, în apropiere de Cabana Romsilva – Cheia;
Fig. III.4. Valea Mare
Stația 5 este plasată pe Bega Poieni, în amonte de cabana Romsilva – Cheia;
Fig. III.5. Bega Poieni
Stația 6 este plasată pe afluentul Begăi Poieni– Valea Mică aflat la 2 km în amonte de cabana Romsilva – Cheia;
Fig. III.6. Valea Mică
Stația 7 este plasată în amonte de localitatea Margina, lângă pod;
Fig. III.7. Bega la Margina
Stația 8 este plasată În localitatea Mănăștur, lângă podul nou din localitate;
Stația 9 este plasată sub podul care trece peste canalul Timiș – Bega în localitatea Coșteiu;
Fig. III.8. Bega la Coștei
Stația 10 este plasată sub podul din localitatea Chizătău
Fig. III.9. Bega la Chizătău
Stația 11 este plasată în amonte de Uzina de apă, la aproximativ 1 km, în dreptul podului;
Stația 12 este plasată în aval de Uzina de apă;
Stația 13 este plasată în centrul orașului Timișoara, lângă Restaurantul Flora;
Stația 14 este plasată în aval de stația de epurare;
Stația 15 este plasată în aval de podul din localitatea Sânmihaiul Român;
Stația 16 este plasată la podul din localitatea Otelec.
Probele au fost prelevate în cursul anului 2006, în luna mai (8 mai) și în luna octombrie (28 octombrie). Probele colectate au fost folosite pentru prelucrări strict calitative, de identificare a speciilor de diatomee care populează canalul Bega.
III.2. PRELEVAREA PROBELOR
Inundațiile, în special cele care determină mișcarea materialului de pe fundul apei, pot să determine si mișcarea perifitonului de la locul lui. Pentru a se stabiliza, este nevoie de până la patru săptămâni, de aceea, pentru a obține o mostră reală de perifiton, trebuie să treacă cel puțin patru săptămâni de la ploi și inundații, de aceea probele au fost luate respectând acest lucru..
Dacă substratul a fost reprezentat de nisip sau nămol, am folosit pentru prelevarea probelor necesare, o seringă cu care am extras, de pe suprafața substratului, cantitatea necesară de probă. Am transferat conținutul siringii în recipientul pentru probe.
Dacă substratul a fost reprezentat de pietre, am luat prima piatră care se poate atinge. Dacă este prea mare, atunci am lut una pe care să o putem ridica. Se pune piatra pe tăvița pe care o avem în dotare, cu o parte din apa de râu și ne reîntoarcem pe malul apei. Se spală piatra foarte bine și se curăță cu ajutorul unei periuțe, pentru a se îndepărta complet perifitonul. Se perie toate laturile pietrei și se ia cât mai mult perifiton. O periere de 2 minute este suficientă pentru o piatră de mărime mare (bolovan). Se transferă conținutul tăviței în recipientul pentru probe.
Dacă substratul a fost reprezentat de diferite plante, atunci se va preleva fragmentul de plantă și se va trece în recipientul de păstrare a probelor împreună cu o anumită cantitate din apa râului.
III.3. FIXAREA ȘI CONSERVAREA PROBELOR
După ce a fost făcută colectarea, fixarea și păstrarea probelor reprezintă o problemă serioasă, deoarece este important ca probele să nu sufere modificări. Ideal, toate probele trebuie transportate la laborator cât mai curând posibil după colectare. S-au fixat în formol. Este necesară o cantitate de 2 – 4 ml la 100 ml de probă. Este utilă această metodă pentru că este de durată, probele putând fi păstrate mai mulți ani. Este o metodă de fixare ieftină, ingredientele fiind ușor de obținut și avantajoase din punct de vedere financiar. Se va proceda cu foarte mare atenție întrucât formolul este toxic.
III.4. EFECTUAREA MONTĂRILOR PERMANENTE
Multe probe vor conține tot felul de materiale, precum și diatomee – alte alge, grohotiș, fragmente de plante. Pentru curățarea lor se pot folosi diferiți acizi. Curățarea s-a făcut cu acizi minerali (H2SO4, HNO3), fără a fi urmată de fierbere. S-a tratat proba, inițial, cu o canrtitate mică de acid, restul adăugânduse după 24-48 de ore, pentru evitarea efervescenței. Au fost lăsate timp de 14 zile într-un loc aerisit, pentru ca apoi să fie îndepărtat supernatantul cu ajutorul unei pompe cu vid. Ulterior s-a adăugat apă distilată în mod repetat, până la îndepărtarea completă a acidului din probe și obținerea unui ph 7. S-au lăsat probele la sedimentare, o perioadă de timp.
Incinerarea s-a făcut cu ajutorul unui bec cu gaz, pe plăci metalice timp de 4-6 ore, până când materialul a primit o culoare cenușie. Pe placa metalică au fost așezate lamele degresate în prealabil, pe care s-a picurat o cantitate de probă. Pentru fiecare probă s-au pregătit 2 lamele.
Montarea preparatelor s-a făcut în colofoniu, în felul următor: pe lamele microscopice s-a pus o cantitate mică de colofoniu care mai apoi s-a lichefiat pe plită electrică cu termostat fixat la 60-70°C pentru a se evita apariția bulelor de gaz. Când colofoniul s-a lichefiat, lamelele cu proba s-au întors pe lamă. După răcire s-a îndepărtat excesul de colofoniu de pe margini și s-au etichetat probele.
III.5. IDENTIFICAREA TAXONOMICĂ
Pentru a se putea realiza determinările, preparatele obținute s-au analizat la microscop de tipul IOR – ML – 4M trinocular cu pregătire în prealabil (cu IM calculat), cu ajutorul obiectivului de imersie 90x. În cadrul determinărilor s-au urmărit: numărul de striuri/10µ, dispunerea acestora, conturul valvei, dimensiunile și ornamentația sa.
Determinatoarele utilizate au fost cele din seria Süsswasserflora von Mitteleuropa [KRAMMER și LANGE-BERTALOT– vol. 2/1, 1986; vol. 2/2, 1988; vol. 2/3, 1991a; vol. 2/4, 1991b; vol. 2/5, 2000] și Diatoms of Europe [coordonată de LANGE-BERTALOT – vol. 1, 2000; vol. 2, 2001; vol. 3, 2002; vol. 4, 2003]. Au fost utilizate de asemenea unele site-uri dedicate diatomeelor [http://craticula.ncl.ac.uk/EADiatomKey/html/index.html; http://www.lbm.go.jp/ohtsuka/atlas/menu1.html;http://rbgweb2.rbge.org.uk.ADIAC/db/Adiacgen.html]. Tabelul floristic a fost organizat după sistemul prezentat în lucrarea The Diatoms [ROUND, 2000]. La acesta s-au adus unele completări, pentru a respecta sistemul de clasificare adoptat s-au folosit denumirile mai vechi, acolo unde a fost cazul, trecându-se în paranteză denumirile noi.
Fotografierea s-a făcut cu ajutorul unui echipament compus din: cameră digitală Nixon Coolpix 4500, cu un obiectiv de macrofotografiere Super Micro Lens și un dispozitiv de declanșare DigiSnap 2000 care permite mărirea, focusarea și declanșarea prin intermediul unui cablu. Pentru fiecare individ s-a făcut o măsurare, atât pentru identificare cât și pentru a putea reprezenta dimensiunile reale în fotografie. Dimensiunile indivizilor din fotografii au fost calculate prin exploatarea relației dimensiune reală (µm) – dimensiune în fotografie (mm). Prelucrarea fotografiilor pe calculator s-a făcut cu ajutorul programului Adobe Photoshop.
CAP. IV FLORA DE DIATOMEE DIN CANALUL BEGA
IV. 1. CONSPECTUL FLOREI DE DIATOMEE IDENTIFICATE
În urma determinărilor taxonomice a fost sintetizată următoarea listă floristică:
Divisio Bacillariophyta
Clasa Coscinodiscophyceae Round & Crawford
Subclasa Thalassiosirophycidae Round & Crawford
Ordinul Thalassiosirales Glezer & Makarova
Familia Stephanodiscaceae Glezer & Makarova
Cyclotella menenghiniana Kützing
Cyclotella pseudostelligera Hustedt
Clasa Fragilariophyceae Round
Subclasa Fragilariophycidae Round
Ordinul Fragilariales Silva
Familia Fragilariaceae
Diatoma mesodon Bory de St.-Vincent, var. capitulata Grunow
Diatoma vulgaris (Ehrenberg) Kützing
Hannaea arcus (Cleve) Foged (Fragilaria arcus (Ehrenberg) Cleve)
Fragilaria capucina Desmazières var. vaucheriae (Kützing) Lange-Bertalot
Clasa Bacillariophyceae Haeckel
Subclasa Eunotiophycidae D. G. Mann
Subclasa Bacillariophycidae D. G. Mann
Ordinul Mastogloiales D. G. Mann
Familia Mastogloiaceae Mereschkowsky
Aneumastus stroesei (Østrup) Mann & Stickle (Navicula tuscula var. stroesei Østrup)
Ordinul Cymbelalles D. G. Mann
Familia Cymbellaceae Greville
8. Cymbella affinis Kützing
Cymbella cistula (Ehrenberg) Kirchner
Cymbella compacta Østrup
Cymbella excisa Kützing
Cymbella minuta Hilse
Cymbella parva W. Smith
Cymbella tumida (Brébisson) van Heurck
Familia Gomphonemataceae Kützing
Gomphonema augur var. augur Ehrenberg
Gomphonema acuminatum Ehrenberg
Gomphonema clavatum
Gomphonema minutum (Agardh) Agardh
Gomphonema olivaceum (Hornemann) Brébisson
Gomphonema pseudoaugur Lange-Bert.
Dydimosphaenia geminata M. Schmidt
Reimeria sinuata (Gregory) Kociolek & Stoermer
Ordinul Achnanthales Silva
Familia Achnantaceae Kützing
Achnanthes lanceolata (Brébisson) Grunow ssp. lanceolata (Brébisson) Grunow var. lanceolata
Achnanthes minutissima Kützing
Familia Cocconeidaceae Kützing
Cocconeis placentula Ehrenberg
Cocconeis placentula Ehrenberg var. lineata (Ehrenberg) van Heurck
Cocconeis placentula var klinoraphis
Ordinul Naviculales Bessey
Subordinul Naviculineae Hendey
Familia Naviculaceae Kützing
Navicula cincta (Ehrenberg) Ralfs
Navicula cryptocephala Kützing
Navicula lanceolata (Agardh) Ehrenberg
Navicula mutica Kützing
Navicula radiosa Kützing
Navicula salinarum Grunow in Cleve & Grunow
Navicula tripunctata (O. F. Müller) Bory
Navicula vulpina Kützing
Navicula wiesneri Lange-Bertalot
Hippodonta capitata Eherenberg
Familia Pleurosigmataceae Mereschkowsky
38. Gyrosigma nodiferum (Grunow) Reimer
39. Gyrosigma spencerii(Quekett) Griffith &Henfrey
40. Pleurosigma elongatum W. Smith
41. Pleurosigma salinarum Grunow
Ordinul Thalassiophysales D. G. Mann
Familia Catenulaceae Mereschkowsky
42. Amphora ovalis (Kützing) Kützing
Ordinul Bacilariales Hendey
Familia Bacillariaceae Ehrenberg
Nitzschia linearis (Agardh) W. Smith
Nitzschia palea (Kützing) W. Smith
Nitzschia sigmoidea (Nitzsch) W. Smith
Ordinul Surirellales D. G. Mann
Familia Surirellaceae Kützing
Cymatopleura solea (Brébisson) W. Smith
Surirella astridae Hustedt
Surirella bifrons Ehrenberg
Surirella brebissonii Kützing
Surirella elegans Ehrenberg
Surirella ovalis Brébisson
Surirella tenera Greg.
Surirella tenuis A. Mayer
IV.2. CARACTERIZAREA SPECIILOR DE DIATOMEE IDENTIFICATE
Caracterizarea speciilor identificate s-a făcut folosind sursele bibliografice enunțate în Cap. III (III. 5.) și cuprinde referiri la răspândirea generală a taxonilor, precum și la preferințele ecologice ale acestora. Pentru a fi consecvenți sistemului de clasificare adoptat, acesta a fost păstrat și redat și în prezenta caracterizare:
Divisio Bacillariophyta
Clasa Coscinodiscophyceae Round & Crawford
Subclasa Thalassiosirophycidae Round & Crawford
Ordinul Thalassiosirales Glezer & Makarova
Familia Stephanodiscaceae Glezer & Makarova
Cyclotella menenghiniana Kützing – formă litorală, rar în plancton. Frecventă în bălți, râuri și lacuri eutrofe, îndeosebi în teritoriul costier al Europei. Preferă apele salmastre, fiind considerat un element halofil. Există afirmații asupra acestei specii că s-ar înmulți și în apele oligotrofe.
Fig.IV.1. Cyclotella menenghiniana
Cyclotella pseudostelligera Hustedt – specie cu răspândire cosmopolită, de apă dulce, preferențial planctonică.
Fig.IV.2. Cyclotella pseudostelligera
Clasa Fragilariophyceae Round
Subclasa Fragilariophycidae Round
Ordinul Fragilariales Silva
Diatoma mesodon (Ehrenberg) Kützing – element bentonic cu răspândire cosmopolită, una din cele mai comune diatomee, pe alocuri dezvoltând comunități însemnate în regiunile muntoase, mai ales în izvoare. Apare frecvent și în apele curgătoare din zona de câmpie; indicatoare de ape oligosaprobe.
Diatoma vulgaris Bory de St.-Vincent – specie cu răspândire cosmopolită, răspândită frecvent în zona litorală și în tichoplanctonul din lacuri și apele curgătoare lente cu o concentrație medie a electroliților. În lacurile puțin adânci apar colonii temporare în plancton. Considerată bioindicator al apelor β – mezosaprobe.
Hannaea arcus (Cleve) Foged (Fragilaria arcus (Ehrenberg) Cleve) – specie cu distribuție cosmopolită, îndeosebi în regiunile muntoase, sporadic la câmpie. Ecologic, preferă apele curgătoare reci și repezi, circumneutrale spre moderat acide (nu alcalibiont!), cu conținut în electroliți scăzut și mediu, rar pe păturile de mușchi; indicatoare de ape oligo – oligo – β – mezosaprobe.
Fig.IV.3. Hannaea arcus
Fragilaria capucina Desmazières var. vaucheriae (Kützing) Lange-Bertalot – cu amplitudinea ecologică largă, deseori greu de delimitat de taxonii grupului capucina.
Clasa Bacillariophyceae Haeckel
Subclasa Eunotiophycidae D. G. Mann
Subclasa Bacillariophycidae D. G. Mann
Ordinul Mastogloiales D. G. Mann
Familia Mastogloiaceae Mereschkowsky
Aneumastus stroesei (Østrup) Mann & Stickle (Navicula tuscula var. stroesei Østrup) – mai bine cunoscut în Europa, destul de rar întâlnit în rest, este în declin datorită eutrofizării biotopurilor. Trăiește în lacuri oligo până la mezotrofe, bogate în carbonat de calciu.
Fig.IV.4. Aneumastus stroesei
Ordinul Cymbelalles D. G. Mann
Familia Cymbellaceae Greville
Cymbella affinis Kützing – cu răspândire cosmopolită, ca formă litorală epipelică și epifitică în apele stagnante și curgătoare; frecventă la munte. Este indicatoare de ape oligo – oligo – β – mezosaprobe.
Fig.IV.5. Cymbella affinis
Cymbella cistula (Ehrenberg) Kirchner – specie cu răspândire cosmopolită, frecventă îndeosebi ca epifită în zona litorală a apelor stagnante și curgătoare oligo până la eutrofe, cu conținut în electroliți moderat ridicat; indicatoare de ape oligo – oligo – β – mezosaprobe.
Fig.IV.6. Cymbella cistula
Cymbella compacta Østrup – deși este larg răspândită în zona temperată, acest taxon a fost mai puțin întâlnit. Este abundent în habitatele eutrofice. După Hustedt (1955), acest taxon este larg răspândit în ape cu un pH mai mare de 7.
Fig.IV.7. Cymbella compacta
Cymbella excisa Kützing – specie cu răspândire cosmopolită, epilitică și epifitică în apele stagnante și cele curgătoare, abundentă în zonele montane. Preferă apele mezotrofe, cu un conținut mediu în electroliți.
Fig.IV.8. Cymbella excisa
Cymbella minuta Hilse – specie cu răspândire cosmopolită, mai frecventă în nordul Europei; numeroase forme au raportul lungime/lățime ceva mai mare decât în Europa Centrală. Preferă apele oligotrofe cu conținut în electroliți moderat; indicatoare de ape oligo – β – mezosaprobe.
Fig.IV.9. Cymbella minuta
Cymbella parva W. Smith – valve slab sau moderat dorsiventrale (părțile dorsale și ventrale sunt distincte), lanceolate, marginile dorsale puternic convexe, marginile ventrale slab convexe. Capetele nu sunt alungite ci sunt puțin rotunjite. Lungimea 15-47 μm , lățime 7-10 μm (var. angusta e mai mică), raportul maxim lățime/lungime a celulelor normale 4.5 Aria axiala strâmtă, puțin curbată. Aria centrală e absentă sau foarte mică.
Fig.IV.10. Cymbella parva
Cymbella tumida (Brébisson) van Heurck – specie cu răspândire cosmopolită, frecventă în zona tropicală, răspândită de la câmpie la munte, însă relativ rară, mai ales epifitică în apele mezotrofe până la eutrofe; indicatoare de ape oligo – β – mezosaprobe.
Fig.IV.11. Cymbella tumida
Familia Gomphonemataceae Kützing
Gomphonema augur Ehrenberg – este o specie probabil cosmopolită, este destul de rară în arealul pe care îl ocupă, numai în unele zone este mai des întâlnită. Se găsește în ape cu calități diferite, poate fi întâlnită în ape cu un grad ridicat de încărcare – α, β mezosaprobe. Se găsește în biotopuri cu ape mezotrofe, bogate în electroliți.
Fig.IV.12. Gomphonema augur
Gomphonema acuminatum Ehrenberg – specie cu distribuție cosmopolită, frecventă. Tolerantă pentru apele cu nivel oligo – β – mezosaprob.
Fig.IV.13. Gomphonema acuminatum
Gomphonema clavatum (Ehrenberg) – Valvele asimetrice față de axa transapicală (heteropolar), simetrice cu axa apicală. Valve în mod normal lanceolate, dar, uneori, se unduiesc în schiță. Celulele ușor sub formă de pană în vedere brâu cu pseudosepta vizibil. Vârfuri rotunjite pentru linii mari, sub-rostrate. Raphe ușor sinuoase. Un singur stigmat este prezentă pe o parte a zonei centrale. Striuri sunt foarte grosiere și prezente în zona centrală. Există un singur cloroplast în formă de H, cu un pyrenoid centrală.
Gomphonema minutum (Agardh) Agardh – răspândirea puțin cunoscută, probabil adeseori confundată sau ignorată. Frecventă mai ales în apele eutrofe, dar sensibilă la poluare, lipsind în apele cu nivel saprobic peste cel β – mezosaprob.
Fig.IV.14. Gomphonema minutum
Gomphonema olivaceum (Hornemann) Brébisson – răspândită probabil cosmopolit, una dintre cele mai frecvente specii ale genului, în apele stagnante oligotrofe până în apele curgătoare, puternic eutrofizate, însă nu apare în mediile în care se depășește nivelul saprobic critic (β – α – mezosaprob). Evită biotipurile cu conținut în electroliți redus, fiind prezentă din apele salmastre până la cele cavernicole.
Fig.IV.15. Gomphonema olivaceum
Gomphonema pseudoaugur Lange-Bert. Valvele sunt asimetrice la axa transapicală, simetrice la axa apicală, deseori având contur lanceolat. Pe o parte a zonei centrale este prezentă o stigmă. Aici striurile sunt mai groase și distanța dintre ele este mai mare. În plan valvar celulele sunt bine conturate, iar septele sunt vizibile.
Dydimosphaenia geminata M. Schmidt – răspândită în regiunile boreal – alpine ale Europei, Asiei (și Himalaya), Americii de Nord, foarte rară, numai în ape oligotrofe, reci, cu conținut în electroliți moderat până la ridicat, din zona alpină. Considerată specie invazivă în ultimii ani, dezvoltându-se abundent chiar și în râurile din regiuni joase.
Fig.IV.16. Dydimosphaenia geminata
Reimeria sinuata (Gregory) Kociolek & Stoermer. Marginile dorsale sunt convexe, cele ventrale sunt drepte până la rotunde cu capetele rotunjite. Rafa e aproape dreaptă și localizată ușor ventral. Stigma e localizată central. Pe partea ventrală, în zona centrală striurile lipsesc.
Ordinul Achnanthales Silva
Familia Achnantaceae Kützing
Achnanthes lanceolata (Brébisson) Grunow var. lanceolata – specie cu răspândire cosmopolită, cu amplitudinea ecologică foarte restrânsă. Apare și în ape cu pH circumneutru până la alcalin, oligo – β – mezosaprobe – α – mezosaprobe.
Fig.IV.17. Achnanthes lanceolata var. lanceolata
Achnanthes minutissima Kützing – specie cu răspândire cosmopolită, indiferentă la variațiile locale, întâlnită la un pH de 4,3 – 9,2, în ape β – α – mezosaprobe.
Fig.IV.18. Achnanthes minutissima
Familia Cocconeidaceae Kützing
Cocconeis placentula Ehrenberg – specie cu distribuție cosmopolită, preponderent dezvoltată pe plante acvatice, dar și pe substraturi ca lemne sau pietre; indicatoare de ape β – mezosaprobe.
Fig.IV.19. Cocconeis placentula
Cocconeis placentula var. lineata Ehrenberg. Celule mici 18-23/10 μm, celulele mari 16-18/10 μm, lungime 10-80 μm. Striurile sunt puternic punctate, punctele sunt ceva mai puternic răspândite liniar și stau izolate una de alta. Apical formează 3 până la 10 rânduri ce sunt neregulate sau de cele mai multe ori se ondulează în zig-zag. Extrema cealaltă e reprezentată de forme la care valva fără rafă posedă multe dungi (fâșii) duble în formă lirată, cum sunt la multe valve fără rafă de la C. pediculus. Asemenea valve, se pot deosebi usor de C. pediculus, pentru că sunt neted costruite și nu au acea complicată formă tridimensională. Ecologie: specie cu distribuție cosmopolită, preponderent dezvoltată pe plante acvatice, dar și pe substraturi ca lemne sau pietre; indicatoare de ape β – mezosaprobe.
Cocconeis placentula var klinoraphis – structura valvelor este asemănătoare cu cea întâlnită la C. placentula excepție făcând faptul că zona axială a ambelor valve este diagonală pe axa apicală.
Fig.IV.20 Cocconeis placentula var klinoraphis
Ordinul Naviculales Bessey
Subordinul Naviculineae Hendey
Familia Naviculaceae Kützing
Navicula cincta (Ehrenberg) Ralfs – cu răspândire cosmopolită, destul de frecventă, mai ales în apele cu conținut în electroliți ridicat până la apele salmastre, și chiar în apele puternic poluate (α – mezosaprobe).
Fig.IV.21 Navicula cincta
Navicula cryptotenella Lange-Bertalot – cu răspândire cosmopolită, foarte frecventă în toate apele dulci, cu excepția celor cu conținut în electroliți extrem de scăzut și extrem de ridicat; din punct de vedere ecologic, indicator al calității apei, β – mezosaprob sau mai bun. Sensibilitatea la contaminanți este apreciată prin dispariția acestei specii la gradul critic de poluare (β – α – mezosaprob).
Fig.IV.22 Navicula cryptotenella
Navicula lanceolata (Agardh) Ehrenberg – cosmopolită, fără îndoială, una dintre cele mai frecvente diatomee, trăind în tuburi mucilaginoase. Apare în ape cu spectru ecologic larg, de la cursul superior al râurilor până în apele salmastre, din domeniul oligosaprob până la cel β – α – mezosaprob. În lunile de vară se reduce puternic rata de înmulțire. Preferințele sale sunt pentru temperaturile reduse, dezvoltându-se în masă, în timpul semestrului rece, mai frecventă chiar și în ape cu nivel α – mezosaprob, fiind semnificativ mai tolerantă decât N. tripunctata; indicatoare de ape β – mezosaprobe – β – α – mezosaprobe.
Fig.IV.23 Navicula lanceolata
Navicula mutica Kützing. Valvele sunt eliptice, eliptic-lanceolate, cu marginile laterale rotunjite. Zona axială se lărgește spre porțiunea centrală a valvei. Striurile sunt radiare. Lungime 7-29 μm, lățime 5.5-8 μm, striuri 16-20/ 10 μm. Specie cosmopolită.
Navicula radiosa Kützing – cosmopolită, destul de frecventă, probabil indiferentă pentru pH și conținutul în electroliți sub nivelul salmastru, sensibilă la nivelul moderat de încărcătură organică (β – mezosaprob), răspândită în domeniul xeno – oligo – β – mezosaprob.
Fig.IV.24 Navicula radiosa
Navicula salinarum Grunow in Cleve & Grunow 1880 – valvele sunt largi lanceolate, capetele alungite, lungime 18-50 μm, lățime 6.5-12 μm. Rafa filiformă puțin în lateral, aria axială este strâmtă, aria centrală este mică, aproape circulară. De obicei striurile sunt puternic radiare, mai mult sau mai puțin curbate, parale către slab convergente la capete, alternativ lungi si scurte în jurul ariei centrale, 12.5-17/10 μm.
Fig.IV.25 Navicula salinarum
Navicula tripunctata (O. F. Müller) Bory. Valve linear-lanceolate. Striurile sunt paralele de-a lungul valvei deși uneori sunt puțin radiare în zona centrală sau puțin convergente la capete. În zona centrală, 2 sau 3 perechi de striuri sunt mai scurte, deci aria centrală e rectangulară și ocupă jumătate din lățimea valvei. Specie cu răspândire cosmopolită, frecventă, în principal în apele bogate în electroliți până la cele sălcii, trăind în tuburi mucilaginoase, doar până la nivelul saprobic critic (β – α – mezosaprob), fiind un bun bioindicator.
Navicula vulpina Kützing. Acest taxon are valvele linear-lanceolate, iar capetele sunt rotunde. Aria axială e îngustă și se lărgește spre aria centrală. Striurile sunt radiare spre centru și convergente în zona capetelor. Lungime 50-140 μm, lățime 10-20 μm, striuri 10-12/10 μm. Principalele caracteristici ale acestui taxon sunt zona centrală largă și nodulii terminali largi. Specia preferă apele dulci și e mezotrofică. Se întâlnește în lacuri, iazuri, izvoare, râuri, lagune. Ph-ul preferat 4.0-6.5.
Fig.IV.26 Navicula vulpina
Navicula wiesneri Lange-Bertalot. Valvele sunt eliptice până la eliptic-lanceolate, capetele sunt rotunde. Lungime 13-38 μm, lățime 4.5-6 μm. Rafa e filiformă. Striurile radiare, convergente la capete 11.5-14/10 μm. Specie cosmopolită foarte comună în Europa. Întâlnită în apele slab electrolitice, eutrofice.
Hippodonta capitata (Eherenberg) – valve eliptice lanceolate, cu capetele rotunjite, forma e alungită, lungimea 20-30 μm, lățimea 5-7 μm. Rafa e dreaptă, filiformă, porii centrali sunt destul de apropiați. Aria axială este strâmtă, lărgindu-se în zona centrală de obicei mică în jurul porilor centrali, zonele terminale au forma de pălării (caliptre). Striatiile sunt vizibile, radiare în mijloc, convergente la capete, 8-10/10 μm . Distributie: Specie cosmopolită, inclusiv în emisfera sudică, de obicei populatii cu putini indivizi. Ecologie: se găsește în principal în apele eutrofice cu continut electrolitic moderat până la mare, tolerând poluarea până la niveluri critice (B –- α -mezosaprobe).
Familia Pleurosigmataceae Mereschkowsky
Gyrosigma nodiferum (Grunow) Reimer. Acest taxon are o valvă usor sigmoidă, liniară iar capetele sunt rotunde. Aria axială și rafa sunt sigmoide sau ușor ondulate. Rafa proximală se termină curbat și în direcții opuse. Striurile transversale sunt mai distincte decât striurile longitudinale. Lungime 60-150 μm, lățime 11-14 μm. Specie cu răspândire cosmopolită, formă litorală epipelică, în ape cu conținut în electroliți moderat ridicat, însă de cele mai multe ori izolat, mai frecventă în sedimentele apelor dulci, din nord. Răspândită și în estuarele râurilor; indicatoare de ape β – mezosaprobe.
Gyrosigma spencerii (Quekett) Griffith &Henfrey. Este o specie cosmopolită, este foarte răspândită în ape cu un conținut mediu și mare de electroliți. Nu este ușor de recunoscut în comparație cu formele asemănătoare, putând fi ușor de confundat, dar striația fină și nodul central îi sunt caracteristice. Conturul valvei este moderat sigmoid și lanceolat cu capetele rotude. Aria axială și rafa sunt puțin ondulate. Această specie are o zonă centrală mică și eliptică. Striurile longitudinale și transversale sunt evidente. Lungime 70-220 μm, lățime 12-25 μm, striuri 17-23/ 10 μm.
Fig.IV.27 Gyrosigma spencerii
Pleurosigma elongatum W. Smith – valva este ușor sigmoidă, capetele au vârfurile rotunjite. Zona centrală este mică, cu formă eliptică sau rombică.
Pleurosigma salinarum Grunow – este o specie cosmopolită, este o formă acvatică care trăiește în apele sărate și în saline. Această specie este des întâlnită. Este diferită de P. angulatum prin dimensiunile mai mici și prin structura mai fină.
Fig.IV.27 Pleurosigma salinarum
Ordinul Thalassiophysales D. G. Mann
Familia Catenulaceae Mereschkowsky
Amphora ovalis (Kützing) Kützing. Valvele lunate, cu celule biconvexe și de obicei, în plan pleural cu marginile dorsale mai adânci decât cele ventrale. Celulele sunt greu de focalizat într-un anumit plan. Rafa se află spre marginea ventrală și e arcuată. Marginea dorsală e ușor hialină. Lungime: 30-105 μm, lățime: 17-50 μm, striuri 10-13/10 μm. Specie cu distribuție cosmopolită, formă litorală în ape stagnante și curgătoare, frecventă, se pare că preferă apele cu conținut în electroliți mediu, semnalată și în apele interioare ușor salmastre și sărate; indicatoare de ape oligo – β – mezosaprobe.
Fig.IV.28 Amphora ovalis
Ordinul Bacilariales Hendey
Familia Bacillariaceae Ehrenberg
Nitzschia linearis (Agardh) W. Smith. Celule solitare. Frustulele sunt izopolare, simetrice bilateral. Celulele de obicei stau în plan pleular, apărând liniare sau cu o constricție centrală foarte mică. În centrul valvei sunt vizibile mici „crestături” indicând limitele rafei. Valvele izolate stau în plan valvar sau pleular. Valvele sunt simetrice bilateral, liniare sau lanceolat-liniare. Capetele sunt subrostrate, rostrate sau ascuțite în plan valvar și apar asimetrice sau rotunjite în plan pleular. În cadrul frustulei sistemele corespunzătoare rafei celor 2 valve stau în planuri opuse (simetrie nitzschiană). Răspândire probabil cosmopolită, apare în ape curgătoare (pârâuri, izvoare) și are o probabilitate redusă de a fi confundată cu o altă specie, datorită formei eliptic-alungită. Este tolerantă la poluare.
Fig.IV.29 Nitzschia linearis
Nitzschia palea (Kützing) W. Smith – cosmopolită, una dintre cele mai frecvente specii de diatomee. Preferă apele cu nivel saprobic de la α – mezosaprob la polisaprob, apele industriale cu origine diversă, excesiv poluate; apare și în apele cu nivel saprobic inferior.
Fig.IV.30 Nitzschia palea
Nitzschia sigmoidea (Nitzsch) W. Smith – cu răspândire cosmopolită, destul de frecventă în apele mezotrofe până la cele eutrofe, cu conținut în electroliți mediu până la ridicat și nivel critic de încărcătură poluantă. Frecvent epipelică în detritusul apelor stagnante sau în cele lent curgătoare.
Ordinul Surirellales D. G. Mann
Familia Surirellaceae Kützing
Cymatopleura solea (Brébisson) W. Smith. Celule solitare. Frustulele sunt izopolare. Valvele sunt alungite, în centru fiind prezentă o constricție. Această constricție e superficială la formele mici dar e largă și adâncă la indivizii mari. Sistemul rafei străbate tot perimetrul valvei, fiind ridicată foarte puțin deasupra feței valvei. Fața valvei e proeminent ondulată, structurată omogen, conținând striuri foarte fine care se ramnifică în direcții diferite, conform poziției lor relative în cadrul ondulației. Nu există structură axială, dar se observă o linie, formată la locul unde se întâlnesc seturi de striuri opuse. Taxon cosmopolit, frecvent epipelic și epifitic în zona litorală precum și pelagic în apele eutrofe cu concentrație medie până la ridicată în electroliți; indicatoare de ape β – mezosaprobe – β – α – mezosaprobe.
Fig.IV.31 Cymatopleura solea
Surirella astridae Hustedt. Capetele valvei sunt heteropolare, unul e mai rotunjit, oval, iar celălalt ascuțit. Lungime 70-145 μm, lățime 30-35 μm, striuri 9-15/100 μm. Este o specie des întâlnită, fiind răspândită în lacuri oligotrofe, dar și în râurile din Europa de Nord. Este o specie care preferă apele cu un conținut mic sau mediu de electroliți.
Fig.IV.32 Surirella astridae
Surirella bifrons Ehrenberg. Celulele sunt izopolare până la slab heteropolare la capete. Lungimea 76-150 μm, lățimea 30-60 μm, striuri 12-22/10 μm. Specie cu răspândire cosmopolită, răspândită frecvent în zona litorală, în apele oligotrofe, cu conținut elecrolitic moderat.
Fig.IV.33 Surirella bifrons
Surirella brebissonii Kützing. Celule solitare. Frustulele sunt heteropolare în plan valvar și pleural. Valvele sunt simetrice bilateral, heteropolare, cu un pol mai ascuțit și celălalt mai rotunjit. Striurile sunt vizibile, oarecum neregulate, întrerupte înaintea liniei centrale a valvei de o zonă liniară sau neregulată. Cosmopolită, în ape cu conținut electrolitic mediu, până la ridicat, semnalată și în apele salmastre (Marea Baltică și Marea Nordului). Indicatoare de ape cu nivel saprobic critic (β – α – mezosaprobe).
Surirella elegans Ehrenberg – a fost denumită și S. norvegica Eulenstein, S. saxonica Auerswald, S. hyyppaei Mölder. Această specie are capetele mai mult sau mai puțin ascuțite. Lungimea este de 110-400 μm, iar lățimea este între 35-90 μm. În plan pleural este greu de observat.
Fig.IV.34 Surirella elegans
Surirella ovalis Brébisson – cosmopolită, frecvent întâlnită în apele interioare cu conținut în electroliți mediu până la ridicat, semnalată deseori și în zona costieră a mărilor. Indică un nivel saprobic ridicat (α – mezosaprob) în apele în care se dezvoltă.
Fig.IV.35 Surirella ovalis
Surirella tenera Gregory – este o specie cosmopolită, trăiește în bentos și plancton, populează lacurile și bălțile. Apare mai rar decât în trecut. S-a identificat mai ales în ape oligotrofe cu un conținut mediu de electroliți.
Fig.IV.36 Surirella tenera
Surirella tenuis A. Mayer – este o specie care se găsește în ape cu conținut mediu de electroliți. În habitat specia are anumite asemănări cu forme mici de S. Linearis. Abundența acestei specii este destul de redusă.
Fig.IV.37 Surirella tenuis
IV. 3. ANALIZA FLOREI DE DIATOMEE
IV.3.1. ANALIZA TAXONOMICĂ A FLOREI
În urma analizei taxonomice a florei studiate, s-au identificat 53 de specii, repartizate pe 12 familii, 9 ordine, 3 subclase și 3 clase.
Cele mai bogate genuri în specii sunt Navicula (9 specii), urmate de Surirella și Cymbella (cu câte 7 specii) și Gomphonema (6 specii).
Cele mai sărace genuri în specii sunt: Cocconeis și Nitzschia (cu câte 3 specii), Cyclotella, Diatoma, Achnantes, Pleurosigma (cu câte 2 specii) și Amphora, Hypodonta, Reimeria, Dydimosphaenia, Hannaea, Fragilaria, Aneumastus, Cymatopleura (cu câte 1 specie).
Fig. IV.1. Repartiția speciilor de diatomee în cadrul genurilor
Cele mai bine reprezentate sunt familiile Fragilariaceae și Gomphonemataceae (3 genuri).
Ordinele cel mai bine reprezentate sunt: Cymbelalles, Achnanthales și Naviculales ( cu câte 2 familii).
IV.3.2. ANALIZA ECOLOGICĂ A FLOREI
În urma unei analize ecologice amănunțite, din totalul 53 de specii, 29 au fost caracterizate sub aspect saprobic: 2 specii oligosaprobe, 26 specii mezosaprobe și 1 specie polisaprobă, așa cum se poate observa în graficul de mai jos.
Fig. IV.2. Saprobitatea apei, evaluată cu ajutorul speciilor de diatomee
Din totalul 53 de specii, 19 au fost caracterizate sub aspect trofic, după cum urmează: 6 specii oligotrofe, 6 specii mezotrofe și 7 specii eutrofe, după cum se poate observa și în graficul de mai jos.
Fig. IV.3. Troficitatea apei evaluată cu ajutorul speciilor de diatomee
Din totalul 53 de specii, 23 de specii au fost caracterizate sub aspectul conținutului în electroliți al apei în care trăiesc, după cum urmează: 3 specii se găsesc în ape cu un conținut scăzut de electroliți, 15 specii se găsesc în ape cu un conținut mediu de electroliți și 5 specii se găsesc în ape cu un conținut ridicat de electroliți.
Fig.IV.4. Distribuția speciilor de diatomee în funcție de conținutul de electroliți al apei
Din totalul 53 de specii, 5 specii au fost caracterizate sub aspectul pH-ului, după cum urmează: 2 specii în apele cu pH alcalin, 1 specie în apele cu pH neutru și 2 specii în apele cu pH acid, după cum se poate observa în graficul următor.
Fig. IV.5. Distribuția speciilor de diatomee în funcție de pH-ul apei
Din totalul de 53 de specii, 38 au fost caracterizate în funcție de răspândirea lor, după cum urmează: 35 de specii sunt cosmopolite și 3 specii sunt prezente doar în Europa, după cum se poate observa și în graficul următor.
Fig. IV.6. Răspândirea speciilor de diatomee
Din totalul de 53 de specii, 24 de specii au fost caracterizate în funcție de habitatul lor, după cum urmează: 2 specii caracteristice doar râurilor și 22 de specii prezente în râuri dar și în alte habitate acvatice, după cum se poate observa și în graficul următor.
Fig. IV.7. Habitatul speciilor de diatomee
CAP. V VALORIFICAREA REZULTATELOR CERCETARII IN PROCESUL INSTRUCTIV – EDUCATIV
V. 1. CONSIDERAȚII METODICE REFERITOARE LA PREDAREA LECȚIILOR DE BIOLOGIE
În cadrul acestei lucrări am elaborat un proiect pentru popularizarea Parcului Dendrologic Bazoș, acesta situându-se în bazinul hidrografic Bega. Parcul Dendrologic Bazoș este o arie protejată. În cadrul proiectului “Model de conviețuire om – natură! Parcul Dendrologic Bazoș” am desfășurat activități practice cu elevii de la Școala Gimnazială Nr. 7 „Sfânta Maria” Timișoara. Pentru realizarea acestor activități am folosit metode activ-participative, învățarea prin cooperare și învățarea asistată de calculator. În cele ce urmează voi descrie o parte din metodele folosite în cadrul orelor de biologie, la clasă, dar și în cadrul proiectului mai sus amintit.
V.1.1.Rolul metodelor didactice utilizate în predarea biologiei
Dintre componentele procesului de învățământ domeniul cel mai mobil, mai deschis înnoirilor este cel al metodologiei didactice.Metodele de învățământ suferă cele mai multe modificări privind adaptarea la condițiile noi.
Metodologia modernă operează schimbări care țin de pondere, dar mai ales de valorizare, de sporirea potențialului formativ al metodelor clasice prin accentuarea caracterului lor euristic și activ- participative. Selecția și combinarea metodelor la nivelul unităților de muncă independent trbuie gândite în funcție de anumiți parametrii, de anumite condiții ale învățării:
Obiective didactice
Conținutul învățământului
Caracteristici psihopedagogice
Timp de învățare
Experiență și factori de personalitate ai profesorului
Costuri materiale
Fiecare metodă sau complex de procedee indică modul de acționare pentru obținerea unor rezultate optime la învățătură. Cerghit I. arată că “prin intermediul metodei educatorul stăpânește acțiunea instructive, o dirijează, o corectează și o reglează continuu în direcția impusă de finalitățile actului de învățământ.”
Prin funcțiile pe care le indeplinesc, metodele de învățământ reprezintă unul din elementele esențiale de reașezare și optimizare a activității instructive-educative. Ele contribuie la sporirea eficienței formative a conținuturilor învățământului prin antrenarea elevilor la o participare activă în procesul instruirii. Alegerea și utilizarea metodelor și procedeelor de învățământ depind de specificul disciplinei predate, de specificul formării noțiunilor din domeniul științei respective, de particularitățile de vârstă ale elevilor, de nivelul dezvoltării psihice și de experiența achiziționată.
Pentru formarea competențelor curriculare, la biologie, este necesar ca profesorul să utilizeze un ansamblu de metode care să-i pună pe elevi într-o situație de învățare dirijată în scopul descoperirii adevărurilor științifice din realitatea înconjurătoare și raportarea acestora la necesitățile practice ale vieții și activității omului. Metodele trebuie astfel combinate încât să constituie strategii de învățare.
Metodele folosite în predarea biologiei au rolul de a promova interacțiunea dintre elevi, ducând la o învățare activă și cu rezultate evidente.
V.1.2.Metode activ-participative folosite cu elevii la biologie
Având în vedere particularitățile psihologice ale elevilor, se urmărește prin dobândirea de cunoștințe din domeniul biologiei, să se dezvolte la aceștia operații mentale, intelectuale, formarea unor reprezentări și noțiuni specifice acestei discipline.
“Activizarea elevilor reprezintă o serie de acțiuni de instruire-autoinstruire, de dezvoltare și modelare a personalității lor prin stimularea și dirijarea metodică a activității pe care o desfășoară. Aceste acțiuni de instruire cuprind în principal:
Stimularea și direcționarea elevilor spre cunoaștere;
Valorificarea inteligenței elevilor și a celorlalte funcții psihice ale acestora prin efortul pe care ei îl depun;
Formarea și exersarea abilităților de orientare autonomă în probleme practice;
Formarea și exersarea capacității de însușire a cunoștințelor;
Cultivarea spiritului de investigație, a căutărilor personale și a atitudinii epistemice prin antrenarea elevilor în organizarea, conducerea, desfășurarea și evaluarea activității școlare și extrașcolare.
Verigă importantă a procesului de învățământ, învățarea activă se referă la următoarele aspecte:
În procesul de percepere a informației și asigurarea receptării fenomenului psihic în complexitatea sa trebuie incluși mai mulți analizatori.
Crearea unor focare de excitabilitate optimă la nivelul scoarței cerebrale deoarece percepția clară, completă și corectă a conținutului predat necesită efort de atenție din partea elevilor.
Îmbinarea permanentă a limbajului cu suporturile intuitive.
Utilizarea unor strategii de instruire și autoinstruire bazate pe activitatea proprie a elevilor, respective pe un sistem de metode activizante îmbinate cu mijloacele de învățământ eficiente și adecvate.
Învățarea activă pune accentul pe folosirea metodelor activizante, utilizând ca forme de organizare a elevilor, activitatea individuală și pe grupe team-teaching
Studiile de specialitate subliniază faptul că metodele active :
Creează o învățare mai profundă și o mai bună aplicare a cunoștințelor.
Elevii memorează mai ușor.
Elevii dezvoltă aptitudini de gândire mai bune.
Sunt mai apreciate de elevi.
Metodele activ-participative sunt capabile să mobilizeze energia elevilor, să le concentreze atenția, să-i facă să urmărească cu interes lecția, sa-i câștige adeziunea logică și afectivă față de cele nou învațate, să-i îndrume să-și pună în joc imaginația,înțelegerea, puterea de anticipație, memoria etc.
V.1.2.1.Observația
Metoda observației independente constă în explorarea direct, perceptive a realității, a naturii.În procesul de predare-învățare a geografiei, folosirea metodei observației este cerută de specificul acestei discipline deoarece are o valoare cognitive deosebita în explorarea și descoperirea de către elevi a naturii.Această metodă pune elevul în contact direct cu procesele și fenomenele geografice, prin urmărirea modului de desfășurare al acestora.
Din punct de vedere pedagogic, deosebim următoarele forme:
Observația spontană și neorganizată;
Observarea enumerativă și descriptivă;
Observarea ca cercetare organizată și sistematică, bazată pe autodirijare (independentă);
Observația bazată pe dirijare impusă din afară (sistematică);
Etapele observării, care implică acesteia un caracter activ, de cercetare, sunt:
Se pleacă de la o problemă concretă;
Se clarifică problema, se precizează obiectivele și sarcinile concrete;
Se pot formula întrebări problemă, se stabilesc indicatori de observare, se asigură etapizarea observării după un plan elaborat de către elevi și după un program propriu de activitate;
Se stabilesc aspecte organizatorice privind angajarea efectivă a elevilor în sarcina de observare;
Datele culese se notează în caietele de observații sau în fișe speciale;
Se vor realiza operații de identificare, de discriminare, de comparație, de ordonare și clasificare;
Datele obținute se analizează, se prelucrează, se analizează (schițe, grafice etc.), se supun dezbaterii colective;
Noile achiziții vor fi verificate pe calea reflecției sau pe calea experimentală;
Noile achiziții vor fi valorificate în cadrul unor lecții sau activități aplicative;
Elevii vor continua căutarea, și vor trece la modificarea obiectivului observării prin experimentare [IANOVICI, 2006].
Din punct de vedere al locului unde se realizează observarea independentă poate fi:
În școală;
În afara școlii.
După modul de efectuare a observațiilor acestea pot fi:
De lungă durată;
De scurtă durată:
Macroscopice;
Pe baza disecțiilor;
Cu ajutorul lupei;
Cu ajutorul microscopului.
În raport cu natura obiectului, observațiile pot fi pe materiale naturale, pe anumite modele, prin deplasarea obiectului în laborator, asupra unor materiale imagistice [IANOVICI, 2006].
V.1.2.2. Învățarea prin descoperire
Învățarea prin descoperire este o orientare contemporană deosebit de eficientă pentru realizarea unui învățământ biologic activ și formativ, care leagă cercetarea de practică. Descoperirea sau aflarea unui lucru necunoscut se poate realiza în mod întâmplător sau pe baza unei căutări sau cercetări special. Metoda cuprinde un sistem de operații privind organizarea activității didactice astfel ca elevii să descopere cu forțele proprii noi caracteristici, principii, legi etc.
Metoda solicită gândirea creativă, asemănându-se cu problematizarea. În procesul de învățare, descoperirea trebuie să fie realizată de către elevi, de fapt ei redescoperă ceea ce în știință este deja cunoscut.Această metodă sporește contribuția elevilor la procesul de învățare.
Metoda constă în parcurgerea mai multor etape:
Confruntarea cu problema;
Declanșarea procesului de explorare – experimentare;
Sesizarea prin efort propriu a relațiilor cauzale sau a legăturilor cu cunoștințele anterioare;
Formularea rezultatelor.
În funcție de raționament, descoperirea poate fi:
Descoperire inductivă: de la particular la general. În acest raționament se trece de la cunoscut la necunoscut ți este eficient în predarea la clasele gimnaziale;
Descoperire deductivă: se pleacă de la adevăruri generale (principii, legi etc.) la cunoștințe particulare. Metoda constă în stabilirea apartenenței sau neapartenenței cazurilor particulare la principiul general. Se aplică mai ales la liceu;
Descoperire analogică: se realizează pe baza asemănării unor componente a două sisteme biologice.
În școală are loc de fapt o învățare prin descoperire dirijată [IANOVICI, 2006].
V.1.2.3.Problematizarea
Este o metodă modernă de instruire care constă în crearea de către profesor, a unor probleme, situații – problemă sau prin formularea unor întrebări problematice cu scopul de a genera o stare de îndoială și incertitudine la elevi. Această orientare metodologică presupune crearea în mintea elevilor a unor contradicții, a unor situații problemă care să conducă la descoperirea întregului conținut de idei al temei. Asemenea situații sau întrebări sun create în lecțiile de comunicare, înainte de anunțarea subiectului, cu scopul de a le stimula elevilor interesul pentru cunoștințele noi ce urmează a fi transmise, pe baza cărora vor rezolva situația create. Utilizarea problematizării în studierea biologiei, pe lângă dezvoltarea gândirii elevilor, contribuie și la trezirea interesului și curiozității pentru cunoașterea mediului înconjurător, a proceselor și fenomenelor naturale, a răspândirii viețuitoarelor, vegetației.
Specificul acestei metode constă în faptul că profesorul nu comunică cunoștințe gata elaborate, ci dezvoltă elevilor săi adevăruri, punându-l în situația de căutare și descoperire. Problematizarea are mai multe etape
Momentul declanșator sau perceperea problemei: profesorul prezintă probleme noi, teoretice sau practice, oral sau scris;
Momentul tensional: studierea aprofundată și restructurarea datelor problemei prin activitatea independentă a elevului;
Căutarea soluțiilor posibile;
Momentul retiv: obținerea rezultatului final și evaluarea acestuia pe baza confruntării și comparării diferitelor variante [IANOVICI, 2006].
V.1.2.4. Modelarea
Este o metodă didactică, cu un pronunțat caracter activ-participativ, de explorare indirectă a realității, a fenomenelor din natură ce asigură cercetarea originalului prin analogie cu ajutorul modelelor.
Se clasifică în:
Modelarea prin similitudine: construcția artificială a unor obiecte izomorfe de tipul modelelor materiale utilizate la altă scară, de obicei miniaturizate (machete, mulaje);
Modelarea prin analogie: își gîsește expresie în modelele ideale, abstracte. Aici se regăsesc schemele abstrace de tipul modelelor grafice care redau într-o formă simplificată, stilizată, obiete și fenomene, procese și acțiuni complexe;
Modelarea simulatorie: imită unele fenomene, procese, fapte, acțiuni sau comportamente.
Învățarea cu ajutorul modelelorfavorizează o cunoaștere ușoară, mai rapidă și substanțială [IANOVICI, 2006].
V.1.2.5. Algoritmizarea
Această metodă este controversată deoarece are și acracter de etapă în alte metode. Algoritmizarea presupune:
Familiarizarea de ansamblu cu noul algoritm;
Precizarea succesiunii secvențelor și învățarea analitică a fiecăruia;
Cuplarea și înlănțuirea secvențelor.
Pentru rezolvarea unui algoritm este nevoie să descompunem procesul respectiv în secvențe mici, definite clar, între care să stabilim logic interrelațiile și elementele care determină desfășurarea lor liniară [IANOVICI, 2006].
V.1.3. Metode și tehnici interactive de grup practicate la orele de biologie
Valențele formative – educative care recomandă utilizarea metodelor interactive ca practici de succes atât pentru învățare cât și pentru evaluare, sunt următoarele:
Stimulează implicarea activă în sarcină a elevilor, aceștia fiind mai conștienți de responsabilitatea ce și-o asumă;
Exersează capacitățile de analiză și de luare a deciziilor oportune la momentul potrivit, stimulând inițiative tuturor elevilor implicați în sarcină;
Asigură o mai bună punere în practică a cunoștințelor, exersarea priceperilor și capacităților în variate contexte și situații;
Asigură o mai bună clarificare conceptuală și o integrare ușoară a cunoștințelor asimilate în sistemul notional, devenind astfel operaționale;
Unele dintre ele, cum ar fi portofoliul, oferă o perspectivă de ansamblu asupra activității elevului pe o perioadă mai lungă de timp, depășind neajunsurile altor metode tradiționale de evaluare cu character de sondaj;
Asigură un demers interactiv al actului de predare-învățare-evaluare, adaptat nevoilor de individualizare a sarcinilor de lucru pentru fiecare elev, valorificând și stimulând potențialul creativ și originalitatea acestuia;
Descurajează practicile de speculare sau de învățare doar pentru notă;
V.1.3. 1. Metoda Stiu/ Vreau să știu/ Am învățat
Învățarea cunoștințelor biologice de către elevi este optimizată atunci când se bazează pe cunoaștere și experiențe anterioare care le permit acestora să lege ceea ce știu deja de informațiile care trebuie învățate. Prin utilizarea acestei metode se trece în revistă ceea ce elevii știu despre o anumită temă și apoi se formulează de către elevi întrebări la care se așteaptă găsirea răspunsurilor în lecție.
Etapele aplicării metodei:
Organizarea elevilor în perechi;
Profesorul le cere elevilor să alcătuiască o listă cu ceea ce știu despre tema abordată;
Profesorul desenează un tabel cu coloanele Stiu/Vreau să știu/Am învățat;
Se notează în prima coloană informațiile pe care elevii le cunosc deja după discutarea acestora cu întreaga clasă;
Elevii abordează o listă de întrebări cu ceea ce ar trebui să cunoască despre tema abordată;
Profesorul completează cea de-a doua coloană a tabelului cu întrebările identificate de elevi.Aceste întrebări vor evidenția nevoile de învățare ale elevilor în legătură cu tema abordată;
Elevii citesc textul;
După lecturarea textului, se revine asupra întrebărilor formulate în coloana a doua și se identifică cele la care s-au găsit răspunsurile în text.Acestea se trec în coloana Am învățat;
Elevii fac comparație între ceea ce știau deja despre tema abordată, tipul și conținutul întrebărilor formulate și ceea ce au învățat prin lecturarea textelor;
Se discută despre tema abordată;
Informația cuprinsă în coloana a treia poate fi organizată în diverse categorii.
Întrebările formulate de către elevi pot fi folosite ca punct de plecare pentru alte investigații.La acele întrebări la care textul din manual nu a furnizat prin informatiile sale răspunsul, profesorul indică elevilor și alte surse bibliografice.
Avantajele utilizării metodei:
Facilitează integrarea informațiilor dobândite de elevi pe parcursul învățării și completarea cu altele noi;
Exersează gândirea liberă a elevilor asupra unei teme;
Contribuie la organizarea reprezentărilor;
Stimulează capacitatea elevilor de a înțelege un nou conținut.
Prin această metodă se exersează gândirea liberă a alevilor asupra unei teme și facilitează realizarea unor conexiuni între idei deschizând căile de acces a noilor informații prin actualizarea cunoștințelor anterioare.
V.1.3. 2.Învățarea prin cooperare
Învățarea prin cooperare este o metodă de interacțiune, o metodă bazată pe utilizarea și dezvoltarea relaționărilor în cadrul grupului.
Învățarea prin cooperare reprezintă un set de strategii instrucționale ce angajează mici echipe de elevi pentru a promova interacțiunea colegială și colaborarea în abordarea unor subiecte de studiu, reunind mai multe activități precum: observația, conversația, descoperirea, toate evidențiind importanța implicării elevului în procesul învățării. Are loc atunci când elevii lucrează împreună pentru a rezolva o problemă, pentru a explora o temă nouă sau pentru a crea idei noi, deci pentru a atinge un obiectiv comun.
Etape de implementare:
Selectarea conținutului învățării;
Selectarea strategiei de învățare prin cooperare și a dimensiunilor grupului de elevi implicați;
Repartizarea elevilor în grupe;
Aranjarea clasei în vederea facilitării interacțiunilor de grup;
Oferirea de instrucțiuni privind sarcinile și modul de lucru, dar și verificarea înțelegerii acestora pentru asigurarea bunei desfășurări a lecției;
Monitorizarea acțiunilor dintre elevii în grup, oferirea de sprijin și explicații grupurilor și membrilor lor, facilitarea rezolvării sarcinilor;
Evaluarea rezultatelor activității grupurilor;
Recompensarea rezultatelor activității.
Condiții de implementare:
Implicarea și participarea efectivă a tuturor membrilor grupului;
Demonstrarea contribuției fiecărui membru al grupului.
Avantaje
Este ușor de implementat;
Nu este costisitoare;
Îmbunătațește relațiile și comunicarea între elevi, între elevi și professor;
Facilitează dobândirea de cunoștințe și deprinderi;
Motivează elevii;
Răsplătește succesul muncii în grup.
Competiția și colaborarea sunt practici care se întâlnesc în școala contemporană și sunt ambele necesare.Totuși în mediul școlar este larg răspândită opinia că relațiile competitive generază o motivație adecvată pentru învățare. Competiția este o formă motivțională a afirmării de sine, incluzând activitatea de afirmare proprie în care individul rivalizează cu ceilalți pentru dobândirea superiorității; ea stimulează efortul și productivitatea individului, promovează norme și aspirații înalte. Se spune că nu putem avea o reușită atâta vreme cât nu există competiție, orice rezultat trebuie adus în comparație cu altul căci altfel își pierde din valoare.
Faptul că mediul școlar se constituie ca un mediu competitiv, resimțit ca atare de elevi se întâmplă în principal din cauza manierei de notare practicate de majoritatea profesorilor, care are darul de a stimula competiția. Dintre cele două modele de apreciere, notarea prin raportarea la grup și notarea individualizată, primul este cel utilizat cu precădere. Acest model contribuie decisiv la crearea unor norme ce consacră competiția, elevii înțelegând ca nu pot obține note mari decât dacă unora dintre colegii lor li se atribuie note mici. Situația este des întâlnită când, la o întrebare a profesorului, elevii se grăbesc să răspundă ridicând mâna (cei care știu răspunsul). Profesorul îl numește doar pe unul dintre aceștia și îi oferă doar lui o notă bună, deși era evident că și alți elevi posedau un răspuns corect; mai mult, ceilalți își doresc ca acesta să greșească pentru a avea ei ocazia să fie întrebați, să ofere răspunsul corect și să primească o notă bună.
O astfel de viziune asupra procesului de învățământ oferă într-adevăr cadrul propice de formare a unei atitudini concurențiale, iată de ce folosirea unei activități de echipă care să permită, pe de o parte, implicarea tuturor elevilor și pe de alta, oferirea unui feedback pozitiv celor care își îndeplinesc activitățile propuse, reprezintă o perspectivă otimizatoare asupra procesului de formare-instruire. Altenativa recomandabilă la această modalitate de evaluare nu este notarea individualizată a rezultatelor obținute de elevi, ci una care să incurajeze colaborarea.
Cooperare are la bază principiul coeziunii grupului, argumentarii gradului de interacțiune între elevi, presupune formarea conștiinței și a conduitei cooperant-participative a elevilor. Cultivarea conștiinței cooperante presupune cunoașterea și înțelegerea de către elevi a diverselor reguli și cerințe pe care le propune viața în comun, concomitent cu declanșarea unor trăiri afective. Astfel, elevii urmează să cunoască și să înțeleagă ce înseamnă dependența individului față de colectiv, a unui colectiv mai mic față de unul mai mare, care sunt obligațiile pe care ei le au față de colectiv, în ce sens și cum, urmărirea unor secțiuni colective este și în interesul lor.
Principiile învățării în condiții de cooperare presupun o largă varietate de forme de interacțiune, de la ajutarea episodică a colegului de bancă, de către elevul mai avansat, până la grupurile cooperative de învățare organizate de profesor.
Strategia educării cooperante a elevilor implică inițierea și desfășurarea unor activități concrete. Condițiile pedagogice ale strategiei educaționale cooperante se referă la formularea unor cerințe clare și a unor perspective care să mobilizeze energia colectivului bine format. Asemenea cerințe și perspective reprezintă sarcini comune pe care colectivul urmează să le înfăptuiască, scopuri pe care să le atingă. Dintre acestea am putea menționa angajarea colectivului în obținerea unor rezultate bune la învățătură, câștigarea unor concursuri. Aceste perspective au un efect pedagogic în măsura în care sunt realizabile, sunt stimulative și atrăgatoare, exprimă năzuințele elevilor și îi antrenează.
Învățarea prin cooperare este o metodă interactivă ce implică angajarea elevilor în învățarea în grupe sau echipe. Obiectivele unui asemenea grup, definite cu atenție și interrelaționare pozitivă dintre membrii grupului, este o condiție necesară pentru asigurarea reușitei. Fiecare elev din grup e responsabil de stăpânirea materialului dat și are datoria să-i învețe pe ceilalți membrii ai grupului câte un segment din sarcină dacă lecția necesită o abordare de tip „fierăstrău”. O activitate de acest tip presupune divizarea unei mari cantități de informații, în părți mai mici. Fiecare membru al echipei devine responsabil cu parcurgerea unei părți specifice din sarcină- text (se aseamănă cu metoda mozaicului), toți elevii sunt obligați să stăpânească materialul ce aparține sarcinii date.
Se poate proiecta cooperarea pentru diverse momente ale predării-învățării biologiei, cum ar fi pentru:
Studierea unei bibliografii vaste;
Producerea unor modele obiectuale și analoage;
Derularea unor jocuri didactice;
Efectuarea unor observații macroscopice în echipe.
Profesorul va stabili din timp situația de învățare și activitatea teoretică sau practică în care elevii vor coopera, mijloacele de învățământ necesare cooperării, precum și alcătuirea echipelor de cooperare. Pot fi formate din elevi cu un nivel de pregătire relativ asemanator – echipe omogene, sau pot fi formate din anumiți membrii ai grupului școlar cu niveluri de pregătire deosebite – echipe neomogene.
V.1.3. 3.Instruirea asistată pe calculator (I.A.C.)
Instruirea asistată de calculator este o metodă didactică ce valorifică principiile de modelare și analiză cibernetică a activității de instruire în contextul noilor tehnologii informatice și de comunicații. Sinteza dintre resursele pedagogice ale instruirii programate și disponibilitățile tehnologice ale calculatorului (sistem de procesare a informației) conferă acestei metode de învățământ importante calități privind :informatizarea activității de predare-învățare-evaluare; îmbunătățirea instruirii prin intermediul unor acțiuni de gestionare-documentare-interogare și stimularea automatizată interactivă a cunoștințelor și capacităților angajate în procesul de învățământ, conform documentelor oficiale de planificare a educației.
Calculatorul poate să îndeplinească mai multe funcții:
Transmițător de noi conținuturi biologice;
Dirijare riguroasă a asimilării conținuturilor biologice transmise prin tehnici specifice de programare;
Demonstrarea unor fenomene care nu pot fi prezentate elevilor în clasă;
Practicarea de jocuri didactice ce solicită atenția, gândirea, spiritul de observație, creativitatea elevilor;
Asigură feed-back-ul în instruirea elevilor;
Asigură individualizarea învățării, în funcție de nevoile și posibilitățile elevilor.
Instruirea bazată pe calculator este o modalitate de lucru integrată organic în sistemul de predare – învățare. Specificul acesteia constă în faptul că oferă inserții de secvențe, lecții, fragmente demonstrative prin calculator, concepute în stiluri de prezentare variate, de la materiale tip text de lecturat până la materiale de simulare și vizualizare integrate în programul obișnuit de lucru al școlii. Acestea sunt distribuite pe DVD, CD, stick sau concepute de profesor, în raport cu sarcinile concrete de învățare. Elevii au astfel posibilitatea să studieze, fie în grup (colectivul clasei), fie individual, în ritm propriu și independent de ceilalți, asemenea produse didactice. Impactul acestor inserții tehnologice asuprea calității instruirii este dependent de calitatea înregistrărilor, de măsura în care proiectarea acestora are în vedere încorporarea diferitelor medii statice (text, grafică, imagine) și medii dinamice (audio, tehnici video, animație).
Utilizarea calculatorului în procesul instructiv-educativ facilitează realizarea scopurilor didactice și idealurilor educționale:
Sensibilizarea elevilor în vederea desfășurării activității didactice
Comunicarea, transmiterea, demonstrarea și ilustrarea noului;
Înțelegerea noului de către elevi;
Aplicare și exersarea noilor cunoștințe teoretice și practice;
Fixarea și consolidarea noilor cunoștințe și competențe;
Verificarea și evaluarea cunoștințelor și abilităților elevilor;
Asumându-și o serie de roluri și funcții în cadrul realizării acestui tip de instruire, calculatorul poate fi privit ca al treilea actor care, impreună cu profesorul și elevii, contribuie la căutarea și găsirea unor soluții mai bune la problemele specifice activității didactice.
Computerul poate fi un instrument de lucru pentru elev și profesor prin:
Prezentarea informației sub formă grafică;
Întocmirea și utilizarea unor „bănci de date”;
Învățarea unui limbaj de programare.
Computerul poate interveni în procesul instructiv în două moduri:
Direct, când poate indeplini sarcina de predare a profesorului, organizând procesul de învățare;
Indirect, când computerul este managerul instruirii. În acest caz se prezintă elevului obiectivele de atins, atribuir sarcini de lucru specifice, administrează teste pentru determinarea progresului elevului în raport cu obiectivele prestabilite, înregistrează și raportează rezultatele obținute, în final prescrie ce secvențe va studia elevul în funcție de rezultatele testului anterior.
Pentru optimizarea învățării, programele de instruire conțin între secvențele de instruire, dar și în cadrul lor, anumite indicații, aprecieri care au rolul de stimulare a motivației instruirii, a imaginației, creativității, de centrare a atențieie, de activizare a elevului.
Existența laboratoarelor AEL permite realizarea lecțiilor interactive de biologie, stimulînd creativitatea profesorului, spiritul de echipă al elevilor într-un proces didactic modern. Softurile educaționale de simulare substituie materialele și instrumentele didactice clasice, asigură monitorizarea, evidența fiecărui elev, iar într-o perspectivă nu foarte îndepărtată învățarea la distanță [IANOVICI, 2006].
V.1.3. 4.Excursia
Excursia este o chintesență a muncii educative. Ea unește în chipul cel mai fascinant toate laturile educației. Ea pătrunde cu toate acele gânduri nespuse sau neîmplinite în alte activități. Interdisciplinaritatea pe care o favorizează excursia este mult mai eficientă și mai permisivă decât cea pe care o realizăm în mod obișnuit într-o oră de curs. Desfășurarea activităților cu elevii în orizontul local accesibilizează trecerea de la gândirea concretă la cea abstractă și invers, constituind locul cel mai eficient pentru exemplificare și experimentare, pentru înțelegerea cauzalității fenomenelor și evoluția lor în timp. Se realizează stări afective, trăiri emoționale și sentiment de atașament față de locurile natale.
Scopul didactic:
Dezvoltarea abilității de a găsi soluții variate pentru situații reale sau create;
Dezvoltarea capacităților și deprinderilor de a elabora planuri de acțiune utilizând informația dobândită în cadrul mai multor discipline: geografie, științe ale naturii, istorie, literatură, religie;
Dezvoltarea unei atitudini active (responsabilitate, inițiativă de grup sau personală, igienă de grup sau personală).
Obiective operaționale:
să sesizeze particularitățile zonelor vizitate plasându-le în timp și spațiu;
să aprecieze morala creștină românească și frumusețile florei și faunei din unele zone ale țării;
să valorifice intra- și interdisciplinar conținutul informațiilor primite;
să motiveze importanța protejării monumentelor istorice, religioase, a mediului înconjurător;
să protejeze mediul înconjurător (în popasurile făcute);
Metode și procedee: explicația, învățarea prin descoperire, conversația, problematizarea, jocul, brainstorming;
Material didactic: ghiduri ale obiectivelor studiate, determinatoare, materiale naturale adunate pe traseu, aparate de fotografiat, mingi, diplome;
Etapele unei excursii sunt:
1. Pregătirea excursiei
a. Parcurgerea materiei planificate prin:
– lectură suplimentară recomandată de profesor – procurarea de busole și hărți (rutiere și turistice) potrivite itinerariului propus;
– confecționarea de diplome sau alte stimulente ce vor fi acordate.
b. Stabilirea normelor de comportare și de protecție pentru excursie;
2. Excursia propriu-zisă
3.Evaluarea
marcarea itinerariului parcurs pe harta clasei;
prezentarea notițelor
desprinderea învățămintelor ;
expunerea celor mai reușite fotografii, a desenelor, caricaturilor, reportajelor;
redactarea unor compuneri;
realizarea unui pliant.
Folosind o parte din metodele descrise mai sus am elaborat proiecte didactice folosite la orele de biologie.
Lecția trebuie înțeleasă astăzi ca o componentă operațională pe termen scurt a unității de învățare. Proiectarea unității de conținut (lecției), am realizat-o folosind o parte din metodele prezentate anterior. Organizarea pe clase și lecții, indiferent care ar fi noile orientări, rămâne intrinsecă școlii românești. Lecția a fost considerată forma fundamentală de organizare a activității profesorului cu elevii unei clase [IANOVICI, 2006].
Lecție de dobândire și însușire de noi cunoștințe
PROIECT DIDACTIC
Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială Nr. 7 “Sfânta Maria” Timișoara
Profesor: Lavinia Ardelean
Disciplina: Biologie
Clasa: a V-a
Nr. ore/săpt.:2 h
Clasa: Ecologie, clasa a VIII-a
Unitatea de învățare : Echilibre și dezechilibre în ecosisteme
Aria curriculară: Matematică și științe ale naturii
Titlul lecției: Tipuri de poluare
Scopul lecției: completarea sistemului de cunoștițte al elevilor cu date despre principalele căi de deteriorare a a mediului, fiind capabili la sfârsitul activității să stabilească măsurile de prevenire și de combatere a poluării.
Tipul lecției: dobândire și însușire de noi cunoștințe.
Competențe specifice :
2.1. Utilizarea de mijloace și metode adecvate explorǎrii/investigǎrii ecosistemelor;
4.1. Formarea deprinderilor de documentare și de comunicare;
5.2. Demonstrarea înțelegerii consecințelor propriului comportament în raport cu mediul.
Competențe derivate:
C1. Identificarea/evidențierea principalelor cai de deteriorare a mediului – tipuri de poluare în funcție de substrat;
C2. Stabilirea cauzelor care duc la apariția poluării;
C3. Precizarea efectelor poluării și a măsurilor de combatere și prevenire;
C4. Formarea unei atitudini pozitive de protectie a mediului.
Strategia didactică:
Metode și procedee: conversatia euristică, explicatia, observația, problematizarea,
turul galeriei.
Resurse materiale: materiale: manual, materiale aduse de elevi din diferite surse, calculator.
Tipul de organizare a activității: frontal, pe grupe.
Locul de desfășurare: sala de clasă
Evaluare: formativă prin chestionare scrise și fișe de activitate
Bibliografie
MIHAIL, A., MOHAN, G., 2005 – Biologie. Manual pentru clasa aVIII-a, Ed. ALL, București;
LAZĂR, V., NICOLAE, M., 2007 – Lectia- forma de baza a organizarii procesului de predare invatare la disciplina Biologie, Ed. Arves, Craiova;
LAZĂR, V., CAPRARIN D., 2008 – Metode didactice utilizate in predarea biologiei, Ed.Arves, Craiova;
BOTNARIUC N., 1982 – Ecologie, Ed. didactica si pedagogica, Bucuresti;
Programa de biologie pentru gimnaziu, clasa a VIII-a, aprobată cu ordinul MedCT.
DESFASURAREA LECȚIEI
Nume și prenume: Data:
Clasa:
TEST
1 p 1. Alege răspunsurile corecte privind comportamentul ecologic al omului:
a. distruge cuiburile păsărelelor;
b. folosește rațional resursele naturale;
c. pescuiește tot timpul anului ;
d. taie copacii ce-ți stau în cale;
e. vânează în toate perioadele anului;
f. adună gunoaiele în locuri special amenajate;
0,75 p 2. Precizează importanța agroecosistemelor: (0,25×3)
-satisfacerea necesităților de …………………….
– materie primă pentru …………………………….
– ……………………………………………………………..
2 p 3. Ce acțiuni ale omului în natură sunt responsabile de efectele înscrise mai jos? Scrieți denumirea acțiunii în spațiul din dreapta.(0,5×4)
1 p 4. Dați 2 exemple de surse de poluare din localitatea voastră.(0,5×2)
–
–
0,5 p 5.. Alege răspunsul corect
Poluarea afectează :
a. numai plantele;
b. numai animalele;
c. numai omul;
d. toate organismele.
0,75 p 6. Care sunt tipurile de poluare în funcție de substratul afectat? (0,25×3)
–
–
–
1 p 7. Cum credeți că ar fi posibil scăderea gradului de poluare la nivel planetar ?
1 p 8. Cum credeți că ați putea voi, ca elevi să participați la reducerea poluării?
Notă
Timp de lucru: 50 min
2 p din oficiu
Lecție de dobandire de noi cunostinte
PROIECT DIDACTIC
Unitatea de învățîmânt: Școala Gimnazială Nr. 7 “Sfânta Maria” Timișoara
Disciplina: Botanică
Clasa: a V-a
Nr. ore/săpt.:2 h
Unitatea de învățare: Regnul Plante-Angiosperme
Aria curriculară: Matematică și științe ale naturii
Subiectul: Stejarul
Profesor: Lavinia Ardelean
Scopul lectiei: Completarea sistemului de cunostinte al elevilor cu date despre particularitățile morfologice si anatomice ale stejarului și despre cunoașterea altor specii din pădurile de foioase; consolidarea unor comportamente actionale: desenul (frunza de stejar).
Tipul lectiei: dobandire de noi cunostinte si dezvoltare a strategiilor cognitive, varianta bazată pe învățarea prin descoperire.
Competențe specifice:
1.1.Identificarea unor grupe și specii din Regnul Plante;
1.4. Explicarea alcătuirii generale a unei plante cu flori;
2.1. Utilizarea de metode și mijloace adecvate explorării/ investigării lumii vegetale;
4.1. Utilizarea corectă a terminologiei specifice biologiei în diferite situații de comunicare;
4.2. Prezentarea informațiilor folosind diverse metode de comunicare.
Competențe derivate:
1. Descrierea alcătuirii stejarului;
2. Observarea particularităților structurale ale organelor stejarului;
3. Identificarea plantelor înrudite;
4. Conștientizarea importanței pădurilor de foioase în viața omului.
Strategia didactică
Metode si procedee: observația, conversația, învățarea prin descoperire , problematizarea
Mijloace de invatamant: manuale, videoproiector, atlas digital, fișe de lucru, material biologic natural: frunze de stejar si sectiune prin tulpina de stejar.
Forme de organizare: individuală, frontală.
Locul de desfășurare: sala de clasă
Evaluare: formativă prin chestionare orală și fișe de activitate
Bibliografie
DOBRAN, F., 1997 – Biologia, manual pentru clasa aV-a”, Ed. Teora, Bucuresti;
MOHAN, GH., ARDELEAN A., 2000 – Biologia, manual pentru clasa aV-a, Ed. ALL, Bucuresti;
LAZĂR, V., NICOLAE, M., 2007 – Lectia – forma de bază a organizării procesului de predare-învățare-evaluare la disciplina biologie, Ed Arves, Craiova.
DESFASURAREA LECȚIEI
SCHEMA TABLEI
plantă lemnoasă, perenă
Mediul de viață: – la câmpie
Alcătuirea plantei:
Rădacina rămuroasă
Tulpina – trunchi cu scoarta brazdată de șanțuri adânci
– coroana cu ramuri orizontale
Frunza simplă cu lobi.
florile – barbatesti, grupate in inflorescențe = mâțișori (sepale+stamine)
– femeiești, ca niște mugurași (sepale+pistil)
fructul = ghinda
sămânța bogată în amidon și grăsimi
Plante înrudite: – castanul comestibil, fagul
Arbori din padurile de foioase: – ulmul, teiul, carpenul, frasinul, etc.
Importanța arborilor din padurile de foioase
producerea de oxigen;
plante melifere și medicinale (teiul);
hrana animalelor sălbatice (jirul, ghinda), etc.…efacerea fertilitatii soluluiucerna, trifoiul,etc.tea raspunsurilor si a activitatii la orele de biologie.
FIȘA DE ACTIVITATE – STEJARUL
Mediul de viață:
Tipul de plantă:
Rădăcina:
Tulpina: – cu coroana rara – padurea este ……………….
Frunza:
Florile:
Fructul și sămânța:
Rudele:
Alți arbori din pădurile de foioase:
Importanța pădurilor de foioase:
Lecție de dobândire și însușire de noi cunoștințe
PROIECT DIDACTIC
Unitatea de învățîmânt: Școala Gimnazială Nr. 7 “Sfânta Maria” Timișoara
Disciplina: Botanică
Clasa: a V-a
Nr. ore/săpt.:2 h
Aria curriculară: Matematică și științe ale naturii
Unitatea de învățare: Diversitatea lumii vii
Subiectul: Regnul Protista – Flagelate și alge verzi
Profesor: Lavinia Ardelean
Scopul lectiei: Descoperirea și cunoașterea de către elevi a principalelor caracteristici structurale ale flagelatelor și ale algelor în vederea formării unor noțiuni cu caracter operațional, necesare înțelegerii modului de viață și progresului morfo-funcțional înregistrat de flagelate și alge pe scară evolutivă.
Tipul lectiei: dobandire de noi cunostinte si dezvoltare a strategiilor cognitive, varianta bazată pe învățarea prin descoperire.
Competențe specifice:
1.1.să identifice grupe și specii de plante;
1.2.să stabilească relații între factorii de mediu și diversitatea plantelor;
2.1.să utilizeze metode și mijloace adecvate explorării/investigării lumii vegetale.
Competențe derivate:
Pe parcursul și la sfârșitul lecției elevii trebuie să fie capabili:
1.să descrie componentele strucuturale ale euglenei și ale unor alge verzi și să le identifice pe planșă;
2.să indice elementele structurale ale euglenei verzi și ale unei alge verzi,care le imprimă superioritatea evolutivă față de bacterii;
3.să explice modul de hrănire al flagelatelor și al algelor verzi, definind noțiunile de heterotrof și autotrof;
4.să evidențieze importanța algelor pentru mediu și om, enumerând cel puțin 2 domenii în care sunt utilizate.
Strategia didactică
Metode si procedee: observația, explicația, comparația, conversația euristică, demonstrația, metoda cubului, învățarea prin descoperire , problematizarea.
Mijloace de invatamant: cub confecționat pe care sunt notate unele cerințe de rezolvat,
manual, planșă pentru întreaga clasa, atlase botanic, coli mari de bloc.
Forme de organizare: individuală, pe grupe, frontală.
Locul de desfășurare: sala de clasă
Evaluare: formativă prin chestionare orală și fișe de activitate
Bibliografie:
DOBRAN, F., 2004 – Biologie.Manual pentru clasa a V a, Editura Teora, București.
LAZĂR, V., NICOLAE, M., 2007 – Lecția forma de bază a organizării procesului de predare-învățare-evaluare la disciplina biologie, Editura Arvis, Craiova.
MOHAN, GH., MIHAIL, A., 2003 – Biologie, Manual pentru clasa a V-a, Editura All Educational, București
POPOVICI, I., MORUZI, C., TOMA, I., – 2003 – Atlas Botanic, Editura Didactică și Pedagogică, București.
DESFĂȘURAREA LECȚIEI
Schema tablei
Regnul Protista: Flagelatele și algele verzi
Euglena verde
Mediul de viață: – trăiește în bălți, lacuri și în apele acumulate în fânețe.
Alcătuirea corpului:
Membrana – rol de protecție
Un nucleu mare așezat central
Numeroase cloroplaste dispuse radiar în jurul nucleului
O vacuolă cu rol în hrănire
Citoplasmă
Anterior- un flagel – Flagelate
La baza flagelului se găsește o pată roșie care se numește stigmă și este sensibilă la lumină.
Alcătuirea corpului la euglena verde – http://euglena2012.blogspot.ro/2012/05/euglena-verde.html
Hrănirea:
Autotrof- prin fotosinteză- cloroplaste- ca și plantele- ziua
Heterotrof- prin vacuolă- ca și animalele –noaptea + euglena verde este un nod de legătură –din ea pe de o parte au evoluat plantele și pe de altă plante animale.
Organismele care au un nucleu bine individualizat se numesc eucariote- lb. greaca- eu=adevărat și korion=nucleu.
Verzeala zidurilor
Mediul de viață:
Algă verde unicelulară care trăiește pe scoarța copacilor, ziduri și stânci.
Alcătuirea corpului:
Celulă sferică- în citoplasmă are un nucleu mare, așezat central, înconjurat de un cloroplast mare în formă de potcoavă.
Înmulțire: – diviziune- se divide nucleul- apare un perete despărțitor –apoi citoplasma = 2 celule- 4 celule- din fiecare ia naștere o nouă algă.
Verzeala zidurilor – imagine microscopic – http://www.bioplek.org/techniekkaartenbovenbouw/techniek811pleurococcus.html
Mătasea-broaștei
Alcătuirea corpului:
Este o algă verde pluricelulară- celule –aspect de filament lung și subțire.
Citoplasmă- cloroplast în formă de panglică spiralată.
Mătasea broaștei – imagine microscopic – http://acvablog.ro/ro/spirogyra/
Înmulțirea:
vara –asexuat- diviziune transversal- filamentul se alungește continuu
toamna – sexuat- 2 filamente de sex diferit- apropiere- canal unde se unesc celulele sexual diferite= celula-ou (zigot)- cade pe fundul apei- primăvara= o nouă algă.
Importanța algelor
În ape dulci sau marine, constiuie hrana multor animale;
Principala sursă de oxigen pentru respirația viețuitoarelor în apă;
Pentru om –recoltate și folosite în alimentație, animale-nutreț, îngrășământ natural în agricultură.
Nume elevului…………………………
Data:
FIȘĂ DE EVALUARE
BACTERII
Încercuiți litera corespunzătoare a variantei corecte: (20 p)
Bacteriile prezintă în citoplasmă:
nucleul;
două mase nucleare libere în citiplasmă;
flageli;
pseudopode.
Cocii sunt bacterii care au formă:
sferică;
pătrată;
de spirală;
de virgulă.
Care din plantele de mai jos au nodozități pe rădăcină?
trandafirul;
mazărea;
salcâmul;
usturoiul.
Algele albastre sunt organisme unicelulare reunite în colonii:
sferică;
rotundă;
filamentoasă;
amestecată.
Completați spațiile de mai jos cu noțiunile corespunzătoare corecte: (25 p)
Algele…………………..sunt organisme……………………….procariote reunite în …………………….filamentoase. Aceste alge conțin un ……………………..albastru. Hrana o prepară prin …………………………………, deci sunt organisme……………………
În gospodăriile oamenilor bacteriile au un ………………..important: transformă……………….în oțet, laptele dulce în …………………bătut, ……………….., iar altele acresc …………………….dulce și ………………………….Pe rădăcina lucernei se găsesc…………………… care conțin ……………………….fixatoare de …………………….
Notați cu Fals (F) sau Adevărat (A) următoarele enunțuri: (45p)
Bacteriile au formă sferică și de bastonaș.
Algele albastre verzi sunt organisme ce conțin un pigment violet.
Pneumonia este o boala provocată de o bacterii parazită.
Bacteriile saprofite sunt folositoare și au rol în formarea solului.
Oscilatoria este o bacterie sub formă de bastonaș.
+ 10 p- oficiu.
PROIECTUL DE CERCETARE
În cadrul Bazinului Begăi este inclusă și aria protejată Parcul Dendrologic Bazoș. Chiar dacă nu este pe cursul apei, această zonă merită atenție întrucât este o oază de liniște și verdeață pentru locuitorii Timișoarei, un oraș din ce în ce mai poluat.
INTRODUCERE
Omul reprezintă o parte inseparabilă a naturii și împreună cu factorii de mediu formează un tot unitar, un adevărat sistem aflat în echilibru. Acest echilibru devine din ce în ce mai fragil, pentru că lumea modernă tinde să rupă armonia din natură. În prezent copiii trăiesc foarte departe de natură și au puține prilejuri de a intra în contact intim cu ea sau de a avea experiențe directe în mediul natural.
De fapt copiii au nevoie să trăiască într-un spațiu natural, nepoluat, ferit de noxele lumii civilizate, au nevoie să cunoască natura în frumusețea și acuratețea ei. Prin educația ecologică copiilor li se dezvoltă disponibilități pentru ocrotirea naturii și sunt sensibilizați prin trăiri empatice în spiritual protejării și ocrotirii plantelor și animalelor, a mediului natural.Prin activitățile de educație ecologică se urmărește familiarizarea copiilor cu mediul natural în care trăiesc și adaptarea lor la condițiile de viață impuse de realitatea lumii î nconjurătoare. Dacă copiii sunt educați în spirit ecologic, mâine vom avea o TERRA mai curată, mai verde, mai veselă și mai proaspătă. Considerăm că realizarea acestor deziderate majore de care depinde viitorul omenirii, al vieții pe Planeta Pământ, nu este posibilă fără implicarea adulților, a părinților, a comunității, a tuturor celor care, prin exemplul personal, pot forma comportamentele ecologice ale elevilor. Este nevoie de o temeinică educație ecologică, foarte bine realizată, dar și foarte bine recepționată, încă de la cele mai fragede vârste.
Noi, elevii, fiind foarte receptivi la problemele din jurul nostru și dornici de schimbare, am considerat necesară demararea unui proiect care să ne implice activ în identificarea principalelor puncte sensibile ale Parcului Dendrologic Bazoș, propunerea și aplicarea unor soluții viabile pentru rezolvarea problemelor.
Problema pe care am ales să o studiem este problema interacțiunii omului cu aria protejată, iar ca arie protejată am ales Parcul Dendrologic Bazoș, ca zonă protejată din apropierea orașului Timișoara, întrucât am considerat că este o problemă delicată în județul nostru, dar și în țară. Zonele verzi din apropierea orașului Timișoara, mai ales cele împădurite, sunt singurele oaze de oxigen din apropierea unui ecosistem urban din ce în ce mai poluat, deci problema lor ar trebui receptată mult mai serios de către comunitate și autorități locale.
Subliniem că deși se cunosc regulile se continuă cu comportamente ecologice iresponsabile.
Din fericire, Romania are încă foarte multe păduri care ne oferă oxigen, dar aglomerările urbane din zonele de câmpie au în apropierea lor puține păduri care să ofere populației aer curat și posibilități de relaxare civilizată.
SCOP
Scopul acestui proiect constă în elaborarea unui plan de acțiune menit să determine formarea în rândul elevilor a unui comportament ecologic responsabil într-o arie protejată, dar și popularizarea ariei protejate Parcul Dendrologic Bazoș.
Pentru realizarea scopului ne-am propus urmatoarele obiective:
1.Sa identifice problemele ariilor protejate;
2. Să se documenteze cu privire la Parcul Dendrologic Bazoș;
3.Să descopere soluții alternative privind aria protejată Bazoș;
4.Să identifice soluția optimă cu privire la aria protejată Bazoș.
1.IDENTIFICAREA PROBLEMELOR ARIILOR PROTEJATE SE FACE PRIN URMĂTOARELE ACTIVITĂȚI:
a. CHESTIONARE aplicate elevilor clasei a V-a H, precum și membrilor Consiliului elevilor, părinților, dar și unui grup de cadre didactice din Școala Gimnazială Nr. 7 ‘Sfânta Maria” Timișoara;
Chestionar pentru elevi:
Ce este o arie protejata?
Au știut
Nu au știut
Enumerați 3 arii protejate din țară.
Nu au știut nici o arie protejată
Au știut 1 protejată
Au știut 2 arii protejate
Au știut 3 arii protejate
Enumerați 3 arii protejate din județul Timiș.
Nu au știut nici o arie protejată
Au știut 1 protejată
Au știut 2 arii protejate
Au știut 3 arii protejate
Într-o arie protejată sunt interzise următoarele activități:
Culegerea de plante
Aprinderea focului
Vizitarea
Îngroparea gunoiului
Fotografierea
Omorârea animalelor
Stresarea animalelor prin emiterea de zgomote puternice.
Propuneți 2 activități de formare a unui comportament ecologic.
Nu au știut nici o activitate
Au știut 1 activitate
Au știut 2 activități.
Rezultatele chestionarului aplicat elevilor au fost următoarele:
Întrebarea 1:
39% au știut
61% nu au știut
Întrebarea 2:
11 % nu au știut
22 % au știut 1 arie protejată
52 % au știut 2 arii protejate
15 % au știut 3 arii protejate
Întrebarea 3:
9 % nu au știut
25 % au știut 1 arie protejată
43 % au știut 2 arii protejate
23 % au știut 3 arii protejate
Întrebarea 4:
3 % nu recunosc nici o activitate interzisă
67 % recunosc parțial activitățile interzise
30 % recunosc toate activitățile interzise.
Întrebarea 5:
1. 19 % nu au știut nici o activitate
2. 45 % Au știut 1 activitate
3. 36 % Au știut 2 activități.
Chestionar pentru părinți:
1.Ce este o arie protejata?
1. Au știut
2. Nu au știut
2. Enumerați 3 arii protejate din țară.
Nu au știut nici o arie protejată
Au știut 1 protejată
Au știut 2 arii protejate
Au știut 3 arii protejate
3.Enumerați 3 arii protejate din județul Timiș.
1.Nu au știut nici o arie protejată
2.Au știut 1 protejată
3.Au știut 2 arii protejate
4.Au știut 3 arii protejate
4.Într-o arie protejată sunt interzise următoarele activități:
a.Culegerea de plante
b.Aprinderea focului
c.Vizitarea
d.Îngroparea gunoiului
e.Fotografierea
f.Omorârea animalelor
g.Stresarea animalelor prin emiterea de zgomote puternice
h.organizarea unui grătar cu prietenii.
5. Propuneți 2 activități de formare a unui comportament ecologic.
1.Nu au știut nici o activitate
2.Au știut 1 activitate
3.Au știut 2 activități.
6. Respectați regulile ecologice dintr-o arie protejată?
1. da
2. nu
3. nu întotdeauna
Rezultatele chestionarului aplicat părinților au fost următoarele:
Întrebarea 1:
43 %
57 %
Întrebarea 2:
6 %
43 %
28 %
23 %
Întrebarea 3:
2 %
39 %
31 %
28 %
Întrebarea 4:
Nu au știut nici o regulă 1 %
Au știut parțial regulile 56 %
Au știut toate regulile 43 %
Întrebarea 5:
5 %
67 %
28 %
Întrebarea 6:
19 %
28 %
53 %
Chestionar pentru cadrele didactice:
Enumerați 3 arii protejate din țară.
Nu au știut nici o arie protejată
Au știut 1 arie protejată
Au știut 2 arii protejate
Au știut 3 arii protejate
Enumerați 3 arii protejate din județul Timiș
1. Nu au știut nici o arie protejată
2. Au știut 1 arie protejată
3. Au știut 2 arii protejate
4. Au știut 3 arii protejate
3. Care este gradul de cunoaștere a regulilor unui comportament ecologic responsabil în rândul elevilor:
1. mic
2. mediu
3. mare
4. Care sunt cele mai eficiente activități de conștientizare a comportamentului ecologic?
1. activități teoretice
2. activități practice
3. ambele tipuri de activități
Rezultatele chestionarului aplicat cadrelor didactice au fost următoarele:
Întrebarea 1:
1 %
23 %
40 %
36 %
Întrebarea 2:
2 %
71 %
10 %
17 %
Întrebarea 3:
63 %
31 %
6 %
Întrebarea 4:
1 %
7 %
92 %
b. INTERVIU cu 2 părinți, cu un cadru didactic universitar al Facultății de Chimie-Biologie-Geografie, Secția Biologie, primarul comunei Bucovăț, 2 cadre didactice de la școala din localitate.
Sinitean Adrian – lector dr. Facultatea de Chimie-Biologie-Geografie, SecțiaBiologie
Problema spațiilor verzi este o problemă importantă pentru toți, prin materiile predate în cadrul Facultății de Biologie absolvenții vor veni în sprijinul comunității în rezolvarea problemelor legate de mediu, deci implicit și problemele spațiilor verzi protejate din apropierea zonelor urbane.
Politica autorităților locale este deficitară în privința ariilor protejate, deoarece se acorda prea puține fonduri pentru reabilitarea acestora.
Soluțiile de rezolvare nu pot fi impuse decât pe bază de argumente solide care să sublinieze interesul general.
Jivan Tiberiu – primar Bucovăț
Fiind aflat pe raza comune noastre, acest parc este un motiv de mândrie, dar în același timp cetățenii comunei trebuie să devină mai responsabili privind protecția și promovarea acestuia, cunoașterea mai bine a acestei zone protejate ar putea să devină o sursă de venit prin creșterea numărului de vizitatori. Prin accesarea de fonduri europene de către cetățeni pentru construirea unei pensiuni, s-ar putea populariza zona și prin urmare și Parcul Dendrologic Bazoș.
Rădoiu Minerva – profesor de matematică Școala Gimnazială Bucovăț
Împreună cu elevii școlii din localitate, ne-am implicat în numeroase campanii de ecologizare a acestui parc. Copiii au fost foarte receptivi la acest gen de activități ecologice.
Dinu Camelia – profesor de geografie Școala Gimnazială Bucovăț
Am organizat excursii în acest parc pentru cunoașterea elementelor specifice orientării în pădure, iar colega de biologie folosește parcul pentru aprofundarea cunoștințelor de botanică, în special a cunoașterii plantelor lemnoase.
5.Calagiu Costel Mircea – părinte
Problema este importantă pentru că de ea depinde sănătatea generațiilor viitoare. Ar trebui să existe partide care în platforma lor politică să promoveze grija pentru mediul înconjurător și să adune toate forțele politice în rezolvarea acestei probleme, de grijă pentru ariile protejate din apropierea orașului Timișoara.
Există totuși o legislație în domeniu, dar aplicarea ei nu se poate monitoriza suficient din lipsă de personal calificat, fonduri și interes din partea comunitățiilor locale.
6.Hamad-Chețan Ioana – părinte
Nu știu cum să spun asta mai frumos, dar chiar nu există niciun motiv pe lumea asta pentru care să-ți arunci gunoaiele pe jos. Folosește coșurile și tomberoanele special amenajate, iar în lipsa lor păstrează-ți resturile în geantă până la următoarea ocazie. Nu există locuri murdare, ci oameni care fac mizerie.
Florile, frunzele, plantele sunt foarte frumoase, dar numai la locul lor. Se vor usca până ajungi acasă. In plus, s-ar putea să primesti o amendă dacă acestea sunt protejate prin lege.
Rezultatele chestionarelor și interviurilor:
Ariile protejate din județul Timiș sunt puțin cunoscute și popularizate;
Comportamentul ecologic este deficitar;
2.DOCUMENTAREA PRIVIND ARIILE PROTEJATE:Această documentare s-a făcut prin următoarele activități: consultarea legislației în vigoare, ariile protejate din județul Timiș, localizarea, istoricul și sistematica speciilor din Parcul Dendrologic Bazoș.
CUNOAȘTEREA LEGISLAȚIEI ÎN VIGOARE
O parte din legislația aflată în vigoare este reprezentată de:
Legea nr. 137/1995
– în Capitolul III, Secțiunea a IV-a, Art. 55-60 sunt prezentate date despre protecția ariilor protejate;
– protecția mediului revine autorităților publice centrale și locale;
– în activitatea de protecție a mediului trebuie să se implice și organismele nestatale, neguvernamentale.
Legea nr. 265 pentru aprobare O.U. a Guvernului Nr. 195/2005 privind protecția mediului
această lege are 16 capitole.
Hotărârea nr. 878/2005 privind accesul publicului la informația privind mediul
această hotărâre are 8 capitole;
autoritățile publice sunt obligate să elaboreze baze de date cu informația privind mediul.
Legea nr. 49/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice.
ISTORICUL PARCULUI DENDROLOGIC BAZOȘ
Parcul Dendrologic Bazoș s-a născut prin străduința contelui Ludovic Ambrozy, care a fost ambasador al Imperiului Austro – Ungar în Statele Unite ale Americii. Între 1909 și 1914 acesta a amenajat și a populat pădurea aparținând moșiei familiei cu zeci de specii botanice provenind de pe continentul nord american, în special de la arboretumul Universității Harvard. În1934 a fost cumpărat de Casa Pădurilor Statului fiind dat în folosință Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice. Din 1954 a primit statutul de rezervație științifică, iar în1982 a fost declarat monument al naturii (Wikipedia).
Parcul Dendrologic Bazos, care se află pe raza comunei Bucovăț, este constituit din rezervația propriu – zisă (17,8 ha), Parcul american (1,6 ha), o pepinieră pentru specii exotice (1,2ha), poieni destinate culturii experimentale a speciilor (3,6 ha) și o seră dendrologică (0,2 ha). (Rezervatii si monumente ale naturii din Romania, Gh. Mohan, A. Ardelean, M. Georgescu, Casa de editura si comert, Scaiul, 1993).
Harta Parcului Dendrologic Bazoș
Castelul a fost distrus cu ocazia frământărilor din 1918, iar apoi, în 1934, întreaga proprietate a fost cumpărată de „Casa Autonomă a Pădurilor", devenind parc dendrologic, sub auspiciile Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice. La data cumpărării, parcul dispunea de 194 specii de arbori și arbuști. Începând din 1937 s-a trecut la îmbogățirea colecției, în special pe baza schimburilor intemaționale de semințe, jungând în prezent la peste 1.100 taxoni. Suprafața parcului este de 60 ha, amenajată astfel:
-pădure naturală de stejar, cu vârste până la 160 ani – 36 ha; -colecția dendrologică de specii nord-americane – 1,5 ha;
-colecția dendrologică de specii asiatice – 1.0 ha;
-parc dendrologic în stil peisager, cu specii de diverse origini – ll,5ha.
În cuprinsul parcului există numeroase alei, poieni, linii somiere, amenajări modeste pentru odihnă, precum și pepiniere și clădiri administrative. Parcul a fost amenajat în stil peisager, asociind suprafeței de pădure naturală, numeroase goluri, plantate pe contur cu mult gust cu specii ornamentale, în special rășinoase.
În afară de valoarea sa științifică, parcul este în prezent și o bază recreativă. Nu este amenajată și destinată unei recreări de sejur, ci mai mult recreări de o zi, asociată cu o activitate instructivă. Nu există amenajări pentru picnic, dar odihna pe iarbă, în poieni, asociată cu plimbarea printr-o mare varietate de situații structurale, oferă condițiile unei recreări eficiente pentru o zi.
Parcul este vizitat din primăvară, o dată cu înflorirea magnoliilor și până toamna târziu, când este mult apreciat coloritul frunzelor în uscare. Obișnuit, în duminicile frumoase, se înregistreazâ 300 – 400 vizitatori, dar au existat și zile cu peste 1.000 de vizitatori. (Din volumul „Timișoara verde" de V. Ciupa, R. Radoslav, C. Oarcea, Z. Oarcea, Editura „Marineasa", Timișoara, 2005).
SISTEMATICA SPECIILOR DIN PARCUL DENDROLOGIC BAZOȘ
Rezervație forestieră, cu o suprafață de 60,4 ha, situată în regiunea câmpiilor joase cu climat submediteraneean, la circa 15 km sud – est de orașul Timișoara și la 8 km sud de comuna Remetea Mare.
Parcul Bazos este constituit din rezervația propriu – zisă (17,8 ha), Parcul american (1,6 ha), o pepinieră pentru specii exotice (1,2ha), poieni destinate culturii experimentale a speciilor (3,6 ha) și o seră dendrologică (0,2 ha). (Rezervatii si monumente ale naturii din Romania, Gh. Mohan, A. Ardelean, M. Georgescu, Casa de editura si comert, Scaiul, 1993).
Folosind Botanica sistematică, Hodișan I., Pop I, Ed. EDP, 1976, am clasificat câteva din speciile prezente în parc, după cum urmează:
Gimnosperme
Familia Taxacee Taxus baccata, T. brevifolia
Familia Pinaceae Pinus sylvestris
Picea abies
Abies alba
Larix decidua
Familia Cupresaceae Thuja orientalis, T. occidentalis
Angiosperme
Familia Magnoliaceae Magnolia sp.
Familia Moraceae Maclura pomifera
Familia Fagaceae Quercus velutina, Q. falcata, Q. montana, Q. stelata, Q. borealis
Castanea sativa, C. dentata, C. pumila
Familia Juglandaceae Juglans nigra
Carya ovata, C. glauca
Familia Rosaceae Rosa rubra
Padus mahaleb
Familia Cannabaceae Celtis australis
Familia Fabaceae Robinia pseudacacia
Gleditschia triacanthos
Familia Anacardiaceae Rhus typhina
Familia Hydrangeaceae Philadelphus lemoinei
Familia Buxaceae Buxus sempervirens
Familia Tiliaceae Tilia platyphylus, T. Euchlora, T. americana
Familia Aceraceae Acer monspesulanum, A. rubrum, A. sacharinum
Platanus occidentalis
Familia Bignoniaceae Catalpa bignonioides
Familia Oleaceae Fraxinus sp.
Forsythia intermedia
Vom prezenta pozele speciilor din sistematica de mai sus:
Taxus bacata, T. brevifolia – tisa – în Parcul Mare;
Larix decidua – laricele – în Parcul Mare;
Magnolia sp. – magnolia – în Parcul American, specie exotică;
Maclura pomifera – maclura – în Parcul American, specie exotică;
Castanea sativa – castanul – în Parcul Mare;
Castanea dentata , C. Pumila – castan – în Parcul American, specie exotică;
Juglans nigra – nuc american – în Parcul American, specie exotică;
Carya ovata, C. Glauca – caria – în Parcul American, specie exotică;
Rosa rubra – trandafirul sălbatic – în Parcul Mare, arbust;
Padus mahaleb – vișin turcesc în Parcul Mare;
Celtis australis, C. occidentalis – sâmbovina – în Parcul Mare;
Robinia pseudaccacia – salcâmul- în Parcul Mare;
Gleditschia triacanthos – glădița – în Parcul Mare, arbust;
Rhus typhina – oțetarul – în Parcul Mare, arbust;
Philadelphus lemoinei – lămâița – în Parcul Mare, arbust;
Buxus sempervirens – cimișir – în Parcul Mare, arbust
Tilia platyphylos, T. euchlora – teiul – în Parcul Mare;
Acer monspessulanum – jugastrul de Banat – în Parcul Mare;
Acer rubrum – paltinul roșu – în Parcul American, specie exotică;
Platanus occidentalis – platan american – în Parcul American, specie exotică;
Catalpa bignonioides – catalpa- în Parcul American, specie exotică;
Fraxinus sp. – frasin – în Parcul Mare;
Forsythia intermedia – forsitia – în Parcul Mare, arbust;
Importanța științifică a acestui parc este încercarea aclimatizării unor specii exotice în țara noastră.
Face parte din Asociația Internațională a Grădinilor Botanice. Reprezintă una dintre atracțiile turistice ale județuluiTimiș.
3.DESCOPERIREA DE SOLUȚII ALTERNATIVE PRIVIND ARIA PROTEJATĂ BAZOȘ:
1. Prezentarea în cadrul orelor de dirigenție a unor comportamente ecologice responsabile;
2. Dezvoltarea unor comportamente ecologice responsabile prin vizitarea ariilor protejate din județul nostru;
3. Propuneri privind amenajarea în cadrul Parcului Dendrologic Bazoș a unei zone de agrement în așa fel încât restul rezervației să nu fie afectată de intervenția umană;
4. Întocmirea de către autoritățile locale, primăria comunei Bucovăț, a unui proiect care să acceseze fonduri europene pentru a reamenaja Parcul Dendrologic Bazoș și a introduce noi specii, pentru ca acesta să devină un punct principal de atracție pe harta județului nostru.
4.IDENTIFICAREA SOLUȚIEI OPTIME:
Organizarea de excursii în care să se evidențieze aspectele pozitive și negative apărute în comportamentul elevilor și popularizarea în rândul elevilor a importanței zonelor verzi din apropierea orașului Timișoara pentru menținerea sănătății lor.
Activitatea prin care am realizat această soluție optimă este excursia didactică ecologică, desfășurată împreună cu elevii clasei a V-a H din cadrul școlii noastre, elevii putând să admire frumusețea Parcului Dendrologic Bazoș. Pentru ca această excursie să fie posibilă s-a realizat un protocol de colaborare cu Asociația „Împreună pentru copii”, această asociație a părinților pe școală facilitând organizarea excursiei în Parcul Dendrologic Bazoș.
Data de 04.04. 2014, este data organizării excursiei în Parcul Dendrologic Bazoș, cu ocazia căreia elevii:
– Au aprofundat cunoștințele de botanică sistematică, activitate pe care puteți să o observați prin pozele realizate în parc;
– Au observat un lucru și anume că modul în care omul conviețuiește cu natura este deficitar, ei putând să identifice activități umane negative care conduc la degradarea mediului și să adopte o atitudine corespunzătoare în raport cu aceasta, contribuind astfel la protejarea naturii, prin următoarele activități:
Au organizat o campanie de ecologizare a parcului în timpul pe care l-au petrecut în aria protejată;
Au desfășurat jocuri de grup, într-un mediu curat, propice pentru o relaxare activă, elevii bucurându-se de aerul curat și de multitudinea de arbori și plante ierboase din Poiana Mare a parcului.
Au înțeles că natura are nevoie de prieteni și că oricare copil poate deveni prieten al acesteia cu condiția să o cunoască, să o apere, să o protejeze și să o respecte.
RESURSE ȘI METODE
RESURSE
– umane: cadre didactice, elevi ai școlii noastre, părinți ai elevilor;
– materiale: aparate de fotografiat, pliante, mape, calculator, coli pentru desen, acuarele, carioca, creioane colorate, imprimantă, hârtie, carton, panouri, material naturale,material reciclabile, saci menajeri, mănuși de protecție, chestionare, materiale bilbliografice, internet.
– detimp: anulșcolar 2013-2014, lunile aprilie – mai.
METODE: observația, excursia didactică, chestionarul, comparația, explicația, conversatia euristica, învațarea prin descoperire, modelarea.
REZULTATE
Proiectul s-a derulat în lunile aprilie-mai 2014, timp în care am parcurs etapele prezentate anterior. Proiectul este o continuare a activităților ecologice desfășurate de școala noastră, în anii precedenți: „Săptămâna Pământului”, „Oaze de oxigen într-un oraș poluat”.
În urma derulării proiectului, cei 30 de elevi ai clasei A v-a H, au popularizat Parcul Dendrologic Bazoș în școala noastră prin participarea la un concurs de realizare de postere și machete, unde au obținut diplome, dar și prin întocmirea unei expoziții care a cuprins: machetele, posterele obținute în cadrul concursului, fotografii și material documentar-referate.
Concursul proiectului “Model de conviețuire om-natură”! s-a desfășurat în sala de clasă a clasei a V-a H. Au participat toți cei 30 de elevi ai clasei implicate în proiect. Acest concurs s-a desfășurat în data de 11.04.2014. Elevii au fost organizați în echipe de câte 5 elevi în fiecare echipă, aceștia au adus materiale informative pentru confecționarea unor postere corecte din punct de vedere științific.
Pentru ca acest concurs să fie posibil, s-a obținut un contract de sponsorizare cu o firmă din Timișoara care a pus la dispoziția elevilor toate materialele necesare: cartoane, hârtie xerox, tuș pentru imprimantă, carioci, creioane colorate. În urma desfășurării concursului s-au obținut 6 postere și o machetă. Elevii au primit diplome de participare, dar a fost acordată și o diplomă pentru originalitate, echipei care a confecționat macheta cu harta Parcului Dendrologic Bazoș.
Expoziția cu lucrările realizate în cadrul concursului, dar și cu referate și poze ale speciilor din parc este un alt rezultat al proiectului „Model de interacțiune om-natură!” prin care s-a popularizat Parcul Dendrologic Bazoș în cadrul Școlii Gimnaziale Nr. 7 „Sfânta Maria” Timișoara. Expoziția a fost concepută de către elevii implicați în proiect, în data de 23.04.2014, aceasta putând fi vizitată timp de o săptămână în holul principal al școlii noastre.
Materialul Power Point–„Reguli de comportare corectă într-o arie protejată” este cel de al treilea rezultat al acestui proiect. Acest material fost întocmit de elevii clasei a V-a H, acesta vizează comportamentul ecologic într-o arie protejată, el fiind prezentat în orele de dirigenție ale claselor din ciclul gimnazial. În felul acesta informațiile au fost diseminate unui număr de 250 de elevi ai ciclului gimnazial, începând cu data de11.04.2014 și până în data de 31.05.2014. În cele ce urmează vom prezenta cîteva poze din cadrul orelor de dirigenție unde a fost diseminat materialul Power Point –„Reguli de comportare corectă într-o arie protejată”.
Prezentarea în clase, la orele de dirigenție
Vizitarea parcului, studiul speciilor prezente în Parcul Dendrologic Bazoș contribuie la consolidarea cunoștințelor de sistematică vegetală dobândite în timpul orelor de curs, lista speciilor fiind prezentată mai sus.
Articolul prin care proiectul nostru a fost popularizat în revista școlii Steaua Polară, pe sem. II, revistă apărută în data de 17.04.2014, dar și prin postarea activităților pe site-ul școlii – www.scoala7timișoara.ro și pe pagina de facebook.
Calendarul editat pentru anul 2014, pe care l-am expus în clasele gimnaziale, calendar folositor pentru elevii din clasele respective, care popularizează aria protejată, Parcul Dendrologic Bazoș.
Calendar afișat în clase Calendar afișat în clase
Ghid de reguli de comportare civilizată într-o arie protejată – ghidul a fost conceput pentru a învăța copiii cum să se comporte într-o arie protejată. Ghidul a fost multiplicat și împărțit la 250 de elevi din clasele gimnaziale, în luna mai a anului 2014, acesta fiind împărțit la orele de dirigenție de către elevii implicați direct în proiect.
Pentru a asigura continuitatea proiectului, în anul școlar următor ne-am propus să popularizăm o altă arie protejată din apropierea orașului Timișoara – Mlaștinile de la Satchinez. Vom stabili un calendar anual de popularizare a ariilor protejate din județ – 1 arie protejată -1 an.
După cum am amintit și mai sus, s-a realizat un parteneriat cu Asociația „Împreună pentru copii”, asociație a părinților pe școală, parteneriat prin care s-a colaborat pentru realizarea optimă a proiectului, asociația facilitându-ne popularizarea proiectului Model de conviețuire om-natură! Parcul Dendrologic Bazoș, prin intermediul membrilor săi (părinții).
CONCLUZII ALE PROIECTULUI
Proiectul a fost bine primit în rândul elevilor ciclului gimnazial, dar și al părinților și cadrelor didactice din școala noastră.
Proiectul Model de conviețuire om-natură! Parcul Dendrologic Bazoș, a schimbat, în opinia noastră, în mare parte, atitudinea elevilor față de ariile protejate.
Popularizarea făcută în revista școlii, cu un tiraj de 900 exemplare, considerăm că a avut o foarte mare importanță, întrucât 900 de familii au aflat informații despre Parcul Dendrologic Bazoș, una din rezervațiile importante ale județului și care trebuie să devină tot mai mult un exemplu de conviețuire om-natură, așa cum ne-am propus și în proiectul nostru.
Ca urmare a impactului proiectului asupra elevilor s-a hotărât continuarea proiectului și în anul școlar următor. În urma discuțiilor avute cu elevii s-a hotărât ca aria protejată care va fi vizitată și popularizată în anul școlar 2014-2015, să fie Mlaștinile de la Satchinez.
BIBLIOGARFIA PROIECTULUI
CIUPA, V., RADOSLAV R., OARCEA, Z., 2005 – Timișoara verde, Editura „Marineasa", Timișoara;
Gh. MOHAN, GH., ARDELEAN, A., GEORGESCU M., 1976 – Rezervatii si monumente ale naturii din Romania, Casa de editura si comert Scaiul, București;
HODIȘAN, I., POP, I., 1976 – Botanica sistematică, Ed. EDP;
Wikipedia;
http://legeaz.net/legislatie-mediu-protectia-mediului.
CONCLUZII
Concluzii științifice
În urma studiului zonei cercetate, râul Bega, am identificat un număr de 53 specii de diatomee. În urma analizei florei de diatomee am observat că cele mai bogate genuri în specii sunt Navicula (9 specii), urmate de Surirella și Cymbella (cu câte 7 specii) și Gomphonema (6 specii). Cele mai bine reprezentate sunt familiile Fragilariaceae și Gomphonemataceae (3 genuri). Ordinele cel mai bine reprezentate sunt: Cymbelalles, Achnanthales și Naviculales ( cu câte 2 familii).
În urma unei analize ecologice amănunțite, din totalul 53 de specii, 29 au fost caracterizate sub aspectul saprobității apei, fiind indicatori în acest sens: 2 specii caracteristice apelor oligosaprobe, 26 specii pentru cele mezosaprobe și 1 specie indică ape polisaprobe.
19 specii au fost caracterizate sub aspect troficității apei, după cum urmează: 6 specii de ape oligotrofe, 6 specii de ape mezotrofe și 7 specii de ape eutrofe.
23 de specii au fost caracterizate sub aspectul conținutului în electroliți al apei în care trăiesc, după cum urmează: 3 specii se găsesc în ape cu un conținut scăzut de electroliți, 15 specii se găsesc în ape cu un conținut mediu de electroliți și 5 specii se găsesc în ape cu un conținut ridicat de electroliți.
Datele despre speciile de diatomee în ape cu diferite pH-uri sunt destul de limitate, 5 specii au fost caracterizate sub aspectul pH-ului, după cum urmează: 2 specii în apele cu pH alcalin, 1 specie în apele cu pH neutru și 2 specii în apele cu pH acid.
Din cele 53 de specii de diatomee identificate, 38 au fost caracterizate în funcție de răspândirea lor, după cum urmează: 35 de specii sunt cosmopolite și 3 specii sunt prezente doar în Europa.
Din totalul de 53 de specii, 24 de specii au fost caracterizate în funcție de habitatul lor, după cum urmează: 2 specii caracteristice doar râurilor și 22 de specii prezente în râuri dar și în alte areale.
Majoritatea speciilor de diatomee identificate sunt cosmopolite, se găsesc în ape cu un nivel mediu de electroliți și sunt mezosaprobe.
Concluzii didactice
Rezultatele cercetării au fost folosite în procesul didactic, în activitățile cu elevii, atât în cadrul lecțiilor de predare-învățare-evaluare cât și în timpul activităților extrașcolare, excursia didactică din cadrul proiectului de cercetare.
Pentru orele de biologie desfășurate în laborator, această lucrare oferă informații științifice care pot fi utilizate în cadrul lecțiilor la clasa a V-a și la clasa a VIII-a, diatomeele fiind bioindicatori pentru apele în care trăiesc. Implicarea elevilor în asemenea activități extrașcolare a dezvoltat interesul acestora pentru lumea vie, nu doar la nivel macroscopic ci și microscopic, elevii descoperind o nouă lume extrem de interesantă. De asemenea consider că în astfel de activități este încurajată și munca în echipă, un element important și de viitor în predarea orelor de biologie.
BIBLIOGRAFIE
BADEA, L., GÂȘTESCU, P., VELCEA, V., 1983 – Geografia României, Geografia fizică, Vol. I, Ed. Academiei R.S.R, București;
BADEA, L., BUGĂ, D., 1992 – Geografia României, Regiunile Pericarpatice, Vol. IV, Ed. Academiei R.S.R, București;
BIGGS, B.J.F., KILROY, C., 2000 – Stream Periphyton Monitoring Manual, NIWA, Christchurch, 234 pp.;
BOCOȘ, M., JUCAN, D., 2008 – Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculumului, Edit. Paralela 45, Pitești;
BOTNARIUC N., 1982 – Ecologie, Ed. didactica si pedagogica, Bucuresti;
CERGHIT, I., 1997 – Metode de învățământ, Ed. Didactică și Pedagogică, București;
CIUPA, V., RADOSLAV R., OARCEA, Z., 2005 – Timișoara verde, Editura „Marineasa", Timișoara;
DESCY, J.P., 1979 – A new approach to water quality estimation using diatoms, Nova Hedwigia, Beiheft 64, pp. 305-323;
DIXIT, S.S., SMOL, J.P., KINGSTON, J.C., CHARLES, D.F., 1992 – Diatoms: powerfull indicators of environmental change, Environ. Sci. Technol., 26,1, pp. 23-33;
DOBRAN, F., 1997 – Biologia, manual pentru clasa aV-a”, Ed. Teora, Bucuresti;
DULAMĂ, M.L., 2008 – Metodologie didactică. Teorie și aplicații, Ediția a 2-a, Edit. Clusium, Cluj-Napoca;
GLIGA, I., 2001 – Învățarea activă, Editura MEC ,București;
HAMILTON, P.B., GOSSELAIN, V., 2000 – Algamica – Guide manual, Montreal, Canada;
HILL, B. H., et all., 2001 – Comparison of correlation between environmental characterristics and stream diatom assemblages charactherized at genus and species levels, J. N. American Benthological Society, 20 (2), 299-310;
HODIȘAN, I., POP, I., 1976 – Botanica sistematică, Ed. EDP;
IANOVICI, N., 2006 – Didactica biologiei, suport de curs și seminar, Ed. Mirton, Timișoara;
KIRSCHTEL, D., 1996 – Biovol, the program, www.uvm.edu/kirchtel/biovol;
KRAMMER, K., LANGE-BERTALOT, H., 1986 – Bacillariophyceae: Naviculaceae, în Ettl, H., Gerloff, J., Heyning, H., Mollenhauer, D. (red), Susswasserflora von Mitteleuropa, Vol. 2/1, G. Fischer, Stuttgart, 876 pp.;
KISS, A., 2005 – Metode calitative și cantitative utilizate în cercetarea algelor dulcicole, referat I la lucrarea de doctorat, UBB, Cluj-Napoca;
KRAMMER, K., LANGE-BERTALOT, H., 1988 – Bacillariophyceae: Bacillariaceae, Epithemiaceae, Surirellaceae, în Ettl, H., Gerloff, J., Heyning, H., Mollenhauer, D. (red), Susswasserflora von Mitteleuropa, Vol. 2/2, G.Fischer, Stuttgart, 595 pp.;
KRAMMER, K., LANGE-BERTALOT, H., 1991a – Bacillariophyceae: Centrales, Fragilariaceae, Eunotiaceae, în Ettl, H., Gerloff, J., Heyning, H., Mollenhauer, D. (red), Susswasserflora von Mitteleuropa, Vol. 2/3, G. Fischer, Stuttgart, 576 pp.;
KRAMMER, K., LANGE-BERTALOT, H., 1991b – Bacillariophyceae: Achnanthaceae. Kristische Erganzungen zu Navicula (Lineolatae) und Gomphonema, în Ettl, H., Gerloff, J., Heyning, H., Mollenhauer, D. (red), Susswasserflora von Mitteleuropa, Vol. 2/4, G. Fischer, Stuttgart, 437 pp.;
KRAMMER, K., LANGE-BERTALOT, H., 2000 – Bacillariophyceae: English and French translation of the keys, în Budel, B., Gartner, G., Krienitz, L. Lokhorst, G. M. (red.), Susswasserflora von Mitteleuropa, Vol. 2/5, G. Fischer, Stuttgart, 311 pp.;
KRAUTNER, H.G., 1984 – Poiana Ruscă, Ed. Sport-Turism, București;
KWANDRANS, J., ELORANTA, P., KAWACKA, B., WOJTAN, K., 1999 – Use of benthic diatom communities to evaluate water quality in rivers of southern Poland, în: Prygiel, J., Whitton, B.A., Bukowaska, J., (red), Use of algae for monitoring rivers III, Agence de l’eau Artois-Picardie, pp.154-164;
LAZĂR, V., NICOLAE, M., 2007 – Lectia- forma de baza a organizarii procesului de predare invatare la disciplina Biologie, Ed. Arves, Craiova;
LAZĂR, V., CAPRARIN D., 2008 – Metode didactice utilizate in predarea biologiei, Ed.Arves, Craiova;
LĂZĂRESCU, GH., 1976 – Masivul Poiana Ruscă, lucrarea de doctorat-Studiu geomorfologic, Iași;
MIHAIL, A., MOHAN, G., 2005 – Biologie. Manual pentru clasa aVIII-a, Ed. ALL, București;
MOHAN, GH., ARDELEAN A., 2000 – Biologia, manual pentru clasa aV-a, Ed. ALL, Bucuresti;
MOHAN, GH., ARDELEAN, A., GEORGESCU M., 1976 – Rezervatii si monumente ale naturii din Romania, Casa de editura si comert Scaiul, București;
MUNTEANU, I., MUNTEANU, R., 2002, – Timișoara-monografie, Editura Mirton, Timișoara;
MUTIHAC, V., IONESI, L., 1973 – Geologia României, Editura tehnică, București;
OLRIK, K., et all., 1998 – Methods for Quantitative Assessment of Phytoplancton in Freshwaters, Part1: Sampling, Processing and Application in Freshwater Environmental monitoring programmes, Naturvårdsverket Förlag, Uppsala, Sweden;
PAPADOPOL, M., 1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică), Facultatea de Biologie, Universitatea București;
PATRICK, R., 1977 – Ecology of freschwater diatoms and diatom communities, în: Werner, D. (red), The Biology of Diatoms, Blackwell Sci. Publ, Oxford-London-Edinburgh-Melbourne, pp. 284-332;
PATRICK, R., REIMER, C.W., 1966 – The Diatoms of the United States, Exclusive of Alaska and Hawaii, vol.1, Monogr. Acad. Nat. Sci. Philadelphia, 688 pp;
PRICOPE, F., 1999 – Hidrobiologie, editura Ion Borcea, București;
PRYGIEL, J., COSTE, M., (coord.), 2000 – Guide Métodologique pour la mise en oeuvre de l’Indice Biologique Diatomées, Ag. Eau Artois-Picardie – Cemagref, Bordeaux;
PRYGIEL, J., COSTE, M., 1999 – Progress in the use of diatoms for monitoring rivers in France, în: Prygiel, J., Whitton, B. B., Bukowska, J., (red), Use of algae for monitoring rivers III, Agence de l’Eau Artois-Picardie, pp. 165-179;
PRYGIEL, J., COSTE, M., BUKOWSKA, J., 1999 – Review of the major diatom-based techniques for the quality assessment of rivers- State of the art in Europe, în: Prygiel, J., Whitton, B.A., Bukowska, J., (red), Use of algae for monitoring rivers III, Agence de l’Eau Artois-Picardie, pp. 224-238;
RASIGA, A., 2001 – Compoziția și structura comunitaților de diatomee din Someșul Mic, Univ. „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, (teza de doctorat);
RASIGA, A., – 1999 – Use of algae for monitoring rivers: general information on Romania în J. Prygiel, B.A. Whitton Si J. Bukowska, Use of algae for monitoring rivers III Agence de l’eau Artois-Picardie, pp. 102-109;
RASIGA, A., 1997 – Metode de analiză a structurii comunităților algale, referat I la lucrarea de doctorat, UBB, Cluj-Napoca;
RASIGA, A., 1997 – Compoziția floristică a comunităților de diatomee din Someșul Mic, referat II la lucrarea de doctorat, UBB, Cluj-Napoca;
ROUND, F. E., CRAWFORD, R. M., MANN, D. G., 2000 – The Diatoms, Cambridge University Press;
SIOBHAN FENNESSY, M., et all., 2004 – Review of rapid methods for assessing wetland conditions, EPA;
SLADECEK, V., 1973 – System of water quality from the biological point of view, în: Elster H.J., Ohle, W., Ergebnisse der Limnologie, Schweitzerh. Verl., Stuttgart: pp. 1-121;
SOURNIA, A., 1976 – Phytoplancton Manual, UNESCO, Paris;
STĂNESCU, S., 1964, – Studii de hidrologie, Întrepinderea poligrafică „Grafica nouă“, București;
STEVENSON, J.R., BAHLS, L.L., 1999 – Periphyton protocols. – in Barbour, T.M., Gerrintsen, J., Snyder, D.B., Stribling, B.J., – Rapid Bioassesment Protocols For Use in Streams and Wadeable Rivers: Periphyton, Benthic Macroinvertebrates and Fish, Second edition, U.S. Enviromental Protection Agency, Office of Water, Washington, DC., pp. 6 – 1-23;
STUGREN, B., 1982 – Bazele ecologiei generale, Ed. Științifică și Enciclop., București;
TOMESCU, N., GABOE, M., 1989 – Hidrobiologie, Universitatea din Cluj Napoca;
VOICINCO, N., 2005 – Principalele metode utilizate în studiul diatomeelor, referat I la lucrarea de doctorat, UBB, Cluj-Napoca;
WERNER, D., 1977 – The Biology of Diatoms, Blackwell Scientific Publications, London;
Programa de biologie pentru gimnaziu, clasa a VIII-a, aprobată cu ordinul MedCT.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetari Asupra Comunitatilor de Diatomee din Raul Bega Si Utilizarea Datelor In Procesul Didactic (ID: 158880)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.