Cercetarea Pedagogica Privind Rolul Familiei In Formarea Si Dezvoltarea Personalitatii Copilului

Argument

Elevii vor crește și vor învăța să se adapteze schimbărilor permanente din lumea noastră de zi cu zi, cea de azi și cea de mâine, asigurând o continuitate a culturii și civilizației umane. Copilul își trăiește primele experiențe importante de viață în familie. În mediul social , alături de părinți, alături de frați și de rudele sale, copilul dobândește primele sale experiențe sociale. Căminul în care crește și se dezvoltă, căldura pe care o primește acolo sau indiferența acestuia, îi vor modela ulterior, puternic modul de viață, personalitatea dar și integrarea socială.

Mulți părinți susțin că știu ce au de făcut ca să-și crească bine copiii și nu am nevoie de sprijin. Părinții din ziua de azi sunt de părere că pot fi parteneri egali în stabilirea și aplicarea regulilor față de copiii lor, dar ei cred că părinții anilor 50-60 aveau o viziune total diferită de ce-a de acum. De obicei mamele casnice stabileau regulile, iar tații, care lucrau, le aplicau.

Ei nu se implicau deloc în creșterea copiilor, lăsându-i doar în grija mamelor. Astfel părinții aveau conflicte mai puține cu copiii lor. Însă copiii de cele mai multe ori sunt influențați de lucrurile la care părinții, nici nu te gândesc. De aceea, mulți dintre părinți, fiind luați prin surprindere de situațiile de criză prin care trec copiii lor, adoptă unele metode violente, ceea ce va afecta cu siguranță personalitatea copiilor atunci când vor ajunge adulți. Unui copil este necesar mereu să îi explicăm, să îl corectăm când este cazul pentru a-și însuși comportamente acceptabile și pentru a fi un adult responsabil pe viitor.

Copiii trebuie ocrotiți și sprijiniți să se dezvolte, dar mai ales trebuie educați. Ei au dreptul de a crește și de a se dezvolta, au dreptul la o familie care să-i ocrotească și au dreptul la o educație cât mai bună pentru ca ei să fie împliniți. Deși ei primesc cea mai bună educație, de multe ori se întâmplă ca în familie să se petreacă drame care influențează ulterior viața și soarta unor copii.

Părinții care nu sunt interesați de soarta și educația copiilor, lăsându-i pe mâini străine, sunt precum acei proprietari care își arendează moșiile oamenilor interesați, iar ei duc un trai de lux și lenevesc prin țările străine, fără să le pese de soarta copiilo. La reîntoarcere însă, ei vor găsi sufletele copiilor ruinate și o cu siguranță nu vor mai putea să îi aducă pe drumul cel bun.

Educația este un fenomen complex ce poate fi studiat din mai multe perspective, fiecare dintre aceste perspective dându-i noi sensuri și înțelesuri. Educația se poate defini ca fiind socializarea metodică a tinerei generații. Ea este acea acțiune exercitată de către generațiile adulte asupra celor care nu sunt maturi încă pentru viața socială. Ea are ca obiect de studiu nu omul așa cum l-a creat natura, ci omul pe care vrea să-l formeze societatea, iar ea, la rândul ei îl vrea așa cum îi cere structura sa interioară. Pentru a putea exista, orice societate are nevoie de omogenitate, iar educația este singurul mijlocul prin care societatea reînoiește orice legătură cu condițiile propriei sale existențe, sădind în sufletul copilului acele sentimente esențiale care sunt cele mai adecvate tipului respectiv de societate. Scopul educației este așadar acela de a face individul biologic să socialiezeze prin construirea ființei sale sociale care să se suprapună peste cea individuală.

Educația și disciplina care stă la baza educației sunt principalele fundamente care ajută la dezvoltarea preșcolarului, și asta, datorită faptului că în această perioadă copilul se formează ca adult. Între 3 ani și 6-7 ani copilul învață tot ceea ce este în jurul său, asimilând toate informațiile foarte rapid, creierul său făcând conexiuni care vor dura pe întreg parcusul vieții sale. Cel puțin teoretic, am putea spune că educația preșcolară instituționalizată dispune de următoarele obiective:

formarea și educarea personalității copilului prin identificarea cu anumite modele valoroase, dezvoltarea sinelui, dezvoltarea conștiinței morale și dezvoltarea conduitei care devine una civilizată.;

dezvoltarea aptitudinilor de comunicare prin intermediul discuțilori libere, dar și a celor realizate în grup;

cunoașterea și înțelegerea lumii și a tot ceea ce ne înconjoară, mai întâi prin formarea primelor reprezentări despre mediul familial, apoi prin lărgirea sferei de reprezentări din mediul urban și din mediul rural;

dezvoltarea unor simțuri estetice și a creativității;

dezvoltarea psihologică care ține de joc, jocul fiind activitatea de bază care dezvoltă relațiile interpersonale;

dezvoltarea deprinderilor logico-matematice, precum număratul, ordonarea numerelor;

pregătirea pentru studiu, școală, probabil cel mai important moment educațional al învățământului preșcolar, ceea ce duce la obișnuința cu mediul și regulile instituției educaționale;

La vârsta de 3 ani, copiii se află la vârsta preșcolarității, vîrstă la care reușesc să urmeze anumite reguli simple și reușesc să indeplinească instrucțiunile părinților. Este vârsta la care au autocontrolul necesar pentru a înțelege lucrurile pe care și le doresc și vârsta la care își gestionează frustrările produse de situațiile care nu le plac. Comportamentul neadecvat la preșcolar nu este unul intenționat, ci se manifestă involuntar, iar acest lucru se întâmplă din diverse motive: fie gelozie,fie lipsa atenției, fie stresul, etc. Părinții sunt cei care trebuie să înțeleagă că atenția copiilor lor este foarte importantă pentru copil. Acesta își dorește toată atenția părinților, fie ea pozitivă cînd primesc recompense, fie ea negativă, când sunt certați. Din acest motiv, este important pentru părinți să le acorde copiilor atenție, iar în timp cei care au un comportament inadecvat, vor reuși să pășească pe calea cea bună. Este însă și foarte important ca ei să fie atenționați atunci când greșesc. Prin urmare pauza și izolarea preșcolarului sunt disciplinar utile, atunci când ei au un comportament neadecvat.

Părinții, au rolul de a pune în valoare scopul disciplinei la preșcolar și trebuie să impărtășească cunoștințelor despre lucrurile și valorile esențiale ale vieții, care duc spre armonia sufletului. Comunicarea dintre părinți și copii este extrem de importantă, fiindcă preșcolarul trebuie să afle care sunt așteptările părinților de la el. La această vârstă fragedă copilul este destul de matur și destul de inteligent pentru a procesa toate informațiile pe care le primește.

Rolul familiei este acela de a fi un prim educator al copilului, deoarece ei reprezintă un factor important în stabilirea parteneriatului dintre instituțiile de educație timpurie și familie. Părinții trebuie să facă eforturi și sacrificii,iar educatorii trebuie să utilizeze un bagaj bogat de informații, de experiențe și să colaboreze cu familia pentru a asigura cele mai bune condiții de creștere și de dezvoltare ale copiilor. Familia reprezintă mediul socio- cultural în care copilul s-a născut și în care crește și de aceea este foarte important respectul pentru moștenirea culturală a fiecarei familii și valorificarea acesteia în spațiul grupei.

Părinții trebuie să regăsească un sprijin în instituția de educație timpurie, să se simtă bineveniți pentru a colabora cu educatorii și a participa la orice activități realizate cu copiii.

Cooperarea dintre părinți și educatori este esnțială pentru a asigura coerența și consecvența acțiunii educaționale a celor doi factori de educație asupra copilului, precum și a celor două medii în care copilul trăiește cea mai mare parte din perioada lui timpurie.

Introducere

Educația a fost definită în nenumărate feluri, de către mulți pedagogi, în viziunea cărora ea este un proces ce se desfășoară în școală, dar și în orice moment al vieții unui individ, al cărui scop este acela de a dezvolta, de a forma, de a educa și de a forma un comportament adecvat.

Familia este mediul în care copilul se naște, trăiește se dezvoltă și se formează. Este principalul instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul social. În educarea copilului părinți, educatorii, școala și societatea în general sunt mijloace importante de educație și instruire. Familia prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi dar și primele modele comportamentale, echivalentul psihi-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-familial. Comportamentul copilului, bun sau rău este influențat de o mulțime de factori genetici.

Am putea spune că personalitatea oamenilor este una dintre cele mai complexe și mai dramatice realități umane cu care suntem puși față în față și pe care urmează să o influențăm, să o asimilăm sau să o schimbăm. Personalitatea reprezintă principalul element în modelarea și dezvoltarea omului. Educația trebuie să dezvolte copiilor sentimente ca respectul și stima față de sine, respectul față de semeni, convingerea ca orice comportament are consecințele sale, rezistența la presiunile sociale ( negative). Pentru a educa un copil și pentru a-l pregăti pentru viața socială este o sarcină destul de dificilă și compexă, iar acest lucru nu poate fi înfăptuit fără ajutorul familiei. Aceasta este prima etapă din viața copilului când el începe să fie educat și adeseori ea exercită asupra acestuia o influență foarte pronunțată, astfel încât urmele ei rămân imprimate în personalitatea copiilor pentru tot restul vieții lor. În ceea ce privește colaborarea școlii cu părinții elevilor se pot folosi diverse forme de colaborare precum: vizitele familiale, consultațiile pedagogice cu părinții, convorbirile individuale, lecturile pedagogice, organizarea unor evenimente de lectură pedagogică, difuzarea unor materiale pedagogice pentru părinți(scrisori metodice).

Un rol aparte, pentru colaborarea dintre familie și școală și participarea la gestiunea școlii, dar și pentru educația părinților îl au asociațiile de părinți, a căror scop este, protecția copilului cu ajutorul educației. Asociațiile de părinți pot fi deosebite și după scopurile lor, care ar fi: ca grup de susținere a școlii, în ceea ce privește problemele needucaționale; ca grup de cooperare și susținere care consideră educația ca fiind un proces comun în care părinții și profesorii sunt parteneri; ca grup de apărare a intereselor copiilor care consideră că părinții au interese ce pot fi promovate în raport cu dorințele și necesitățile altor grupe.

Funcția fundamentală a educației este aceea de a pregăti omul pentru integrarea socială. Educația nu vizează formarea unui om abstract, ci a omului necesar societăți. Rolul școlii este acela de formare a persoanelor capabile să utilizeze o bază de informații tot mai largă, să se adapteze flezibil la noile medii și condiții, să lucreze în mod efectiv, echipa să aibă o atitudine empatică autentică.

Colaborarea dintre grădiniță și familie se referă la dezvoltarea unor relații pozitive între cele două părți, la o intersectare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când aceștia văd că educatoarea este în relații bune cu părinții, sfătuindu-se cu aceștia. Ceea ce învață copiii în primul an de viață reprezintă mai mult de jumătate decât vor învăța tot restul vieți.

Obiectivele parteneriatelor grădiniță-familie privind dezvoltarea timpurie este acela de a ajuta dezvoltarea psihică emoțională și socială a copiilor. Focalizarea pe educația timpurie și anii preșcolarității este importantă, deoarece este perioada când copiii se dezvoltă rapid și dacă procesul de dezvoltare este neglijat în acest stadiu, este mult mai dificil și mai costisitor să compensezi aceste pierderi, mai târziu. Educația timpurie reprezintă totalitatea experiențelor individuale și sociale existente sau organizate de care beneficiază copilul în primi ani de viață. Ele au rol de a proteja, crește și dezvolta ființa umană prin înzestrarea cu capacități și achiziții fizice, psihice, culturale specifice care să îi ofere identitate și demnitate proprie.

În cele din urmă, am putea spune că reușita care stă la baza dezvoltarii umane a copilului depinde foarte mult de o colaborare dintre doi factori educaționali de bază: familia și grădinița.

Prin acest studiu doresc să urmăresc investigarea și determinarea nevoilor de educație din unitatea școlară, ca priorități ale actului educațional. Pe baza determinării acestor nevoi ale copiilor, în domeniul educațional, se vor putea elabora strategii și programe diferențiate, specifice pentru o mai buna educare a copiilor.

CAPITOLUL I

Noțiuni generale despre familie și rolul ei în educație

I.1 Definiția și caracterizarea familiei

Educația, a fost definită ca fiind un proces a cărei finalitate esențială este aceea de a schimba o anumită modificare de comportament. Părinții sunt primii educatori ai copilului, deoarece ei încep educarea lui în mediul familial. Împreună cu părinții, școala își are rolul ei bine stabilit,rolul ei fiind acela a dezvoltării primare a copilului. Părinții sunt primii cărora le revine rolul principal în creșterea copiilor, asigurându-le acestora nu doar partea materială, dar și un climat familial afectiv din punct de vedere moral. Apar însă situații în care familia este de părere că este suficient să se ocupe doar de partea financiară a copiilor, doar de satisfacerea nevoilor primare cum ar fi: hrană, îmbrăcăminte, locuință, ignorând astfel importanța unei comunicări afective și morale. Familia este mediul în care copilul se naște, trăiește, se dezvoltă și se formează ca om pentru viața socială. Este cel mai important instrument de reglare a interacțiunilor și relațiilor dintre copil și mediul social. Totodată, în primii ani de viață, adică cei petrecuți în familie copilului i se formează imaginea de sine, care este importantă pentru funcționarea sa socială ca om. Rolul de părinte este extrem de important, reprezintă cea mai nobilă vocație pe care o putem avea în viață. Cum nu putem elimina toate influențele negative, trebuie să creați niște experiențe, valori și credințe semnificative, consistente, profunde și bine înrădăcinate, în măsură să le contracareze pe cele negative. Faptul că e dificil nu înseamnă că este mai puțin important sau mai puțin necesar. Tot ceea ce vor fi copiii dumneacoastră cândva se formează acum. Chiar acum ei sunt în plină dezvoltare, ca o casă nuoă construită din temelii. Mult prea adesea, comunicarea dintre dumneavoastră și copii apare numai după declanșarea unei crize. Este important să discutați despre probleme vitale în afara situațiilor problematice. Uneori, atunci când vine vorba de comunicare, sincronizarea e totul. De asemenea, nu vă rezumați eforturile de comunicare numai la rezolvarea problemelor curente. După cum am mai spus, dacă problemele reprezintă singurul subiect de conversație într-o relație, atunci aveți cu siguranță o relație-problemă.

Este la fel de important să discutați despre acele lucruri care nu contează, deoarece ele servesc drept exercițiu și creează o bază a încrederii pentru momentele în care va fi nevoie să discutați despre lucruri serioase. Dacă copilul a ajuns să aprecieze multe aspecte diferite ale personalității dumneavoastră cu ar fi: umorul, compasiunea sau vulnerabilitatea, atunci se va simți în largul său știind cum să înceapă o conversație semnificativă și putând să prevadă deznodământul ei.

Rețineți, scopul este să comunicați, nu să dominați. E mult mai important să le comunicați mesajul decât să încercați să-i controlați. Poate că nu vă dați în vânt după ideea de a trebui să-i convingeți de valabilitatea punctului dumneavoastră de vedere în loc să vi-l impuneți pur și simplu, dar aceasta este singura șansă reală de a avea un adevărat impact asupra comportamentului lor atunci când nu sunteți prin preajmă. Și în caz că nu ați observat cu cât se fac mai mari, cu atât veți avea mai puțin timp pentru a fi lângă ei și cu atât mai importante vor fi deciziile pe care ei vor trebui să le ia.

În ceea ce privește dezvoltarea individuală a copilului, familia ar trebui să îndeplinească anumite roluri. Primul ar fi acela de a fi primul grup social în care copilul învață să se comporte și se descoperă pe sine. Al doilea ar fi acela de a oferi securitate afectivă care este foarte importantă pentru dezvoltarea personalității sale, dar și pentru a-i oferi echilibru și tărie pentru rezolvarea problemelor. Un al rol ar fi cel de a fi primul mediu de dezvoltare din punct de vedere intelectual, afectiv și moral. Totodată familia ar trebui să ofere primul model pentru comportamentele sociale viitoare, model realizat prin imitație și interacțiune. Familia este cea care ajută copilul să se identifice pe sine, fiind cadrul de dezvoltare a individualității sale.

Părinții sunt primii care educă copilul, iar pentru a avea succes ei trebuie să fie conștienți care sunt responsabilitățile pe care le au cu în ceea ce privește educarea copilului și care sunt nevoile acestuia.

Unii autori sunt de părere că stilul educativ poate fi identificat cu atmosfera familială, cu climatul familial și cu tehnicile care au fost adoptate în familie. Dintre acestea am putea aminti : relația de autoritate- liberalism, care se referă la constrângerile impuse de părinți în activitățile copilului și responsabilitățile pe care le dau acestea copiilor; relația de atașament- respingere, care reprezintă gradul de angajare al părinților în activitățile copiilor, dar și sprijinul pe care aceștia îl acorda acestora, timpul alocat, stările afective raportate la nevoile emoționale ale copilului.

Controlul părinților și sprijinul pe care aceștia îl oferă copiilor pot fi grupate în trei stiluri educative:

stilul permisiv: caracterizat printr-un control slab, prin responsabilități și norme de conduită mai puține;

stilul autoritar- caracterizat printr-un control puternic care este asociat cu o susținere restrânsă a activității copilului, regulile și normele fiind foarte rigide;

stilul autorizat- caracterizat prin îmbinarea controlulului cu sprijinul parental, părinții stabilind regulile și controlând respectarea acestora, dar fără a le impune.

Interacțiunând cu adulții din familie, precum părinții și alte persoane de referință din familie, copilul se poate simți valorizat, apreciat și poate dobândi încredere în forțele proprii. Acest lucru este important pentru integrarea lui socială și școlară. Studiile au demonstrat că un părinte bun este acel părinte care reușește să înțeleagă și să răspundă adecvat nevoilor copilului său, încurajându-l și asigurând autonomia acestuia chiar de la o vârstă fragedă, arătând respect și bunăvoință pentru individualitatea copilului. Făcându-se o analiză între relația dintre stilul parental și comportamentul social al copilului, s-a constatat că relațiile permisive determină anumite comportamente imprecise, ascultare și neascultare. Relațiile autoritare se asociază cu obediența, cu lipsa de inițiativă și respect de sine, iar relațiile supraprotective duc la comportamente pasive și la dependență și lipsa de reacție din partea copilului.

Pentru a fi văzut ca un părinte ideal, părintele trebuie să dețină un set de deprinderi sociale ce țin de dezvoltarea lui personală și care îi asigură o funcționare socială corespunzătoare. Dintre aceste deprinderi am putea aminti:

autoritate optimă;

dragoste și acceptarea copiilor;

sensibilitate la nevoile copiilor;

încredere în munca și abilitățile copilului;

așteptări asemănătoare cu potențialul copilului;

timp alocat pentru a povesti copiilor din experiența lor, pentru a petrece cu copii timpul liber, pentru a se juca împreună;

comunicare deschisă cu copii și ascultarea acestora cu atenție;

stăpânirea situațiile stresante;

evitarea pedepselor dure și încurajarea comportamentelor pozitive;

încearcarea de a vedea lucrurile din prisma copilului;

Alături de școală și diferite organizații, familia este unul din factorii care se preocupă de educația copilului. De educația oamenilor se ocupă și alte persoane, instituții sau anumite organizații sociale, dar influențele educative exercitate de acestea nu sunt atât de organizate ca și cele care provin din mediul familial, școală și organizațiile de tineret. Familia exercită o influență aparte și profundă asupra copiilor.

Cea mai mare parte dintre cunoștințele despre natură, societate, despre deprinderile igienice, despre obișnuințele de comportament, elevul le datorează educației primite în familie. De aceea unii oameni folosesc deseori expresia ,,cei șapte ani de acasă”.

În ceea ce privește perspectiva sociologică, am putea spune că familia este instituția fundamentală în societate. Familia este un văzută ca un grup social permanent de indivizi legați între ei prin origine, căsătorie sau legături.. În societatea românească, putem vorbi de anumite versiuni ale familiei precum: familia nucleu și familia extinsă. Mai există și un al treilea tip de familie, numită familia poligamă.

Familia nucleu, numită și familia nucleară este acea familie care constă în relația dintre doi adulți de sex opus care întrețin o relație sexuală aprobată se societate, împreună cu proprii lor copii sau cu copii adoptați. Familia nucleu se împarte în două feluri: familie nucleu de orientare și familie nucleu de procreare. Familia nucleară de orientare este familia în care oamenii se nasc și în care ei ocupă statutul de copil. Familia nucleu de procreare este acea familie pe care o cream prin căsătorie și obținem apoi statutul de adult.

Familia extinsă denumită și familia cosangvină , este acea familie care constă din două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura părinte-copil, ce include și legături între frați și surori.

Factorii care influențează educația din cadrul familiei moderne produc unele mutații, care constă în înlocuirea familiei formată din trei generații cu familia formată din două generații.Prin urmare putem concluziona că bunicii participă din ce în ce mai puțin la educația nepoților. Alte influențe sociale ar putea fi considerate a fi migrația de la sat la oraș și urbanizarea satelor.

Din această cauză cresc posibilitățile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica modernă, preocupările culturale și sportive, și de aici rezultă o schimbare în mentalitatea familiei. Nivelul de trai scăzut îi provoacă pe ambii părinți să își găsească cel puțin un loc de muncă pentru a le putea asigura un trai decent copiilor lor. Astfel condițiile care stau la baza supravegherii copiilor este limitată, sau este încredințată altor persoane sau instituții sociale, precum creșa sau alte centre educative.

Un caz aparte sunt acele familii în care unul dintre părinți nu lucrează. Implicit, celălalt părinte este obligat să se ocupe mai mult de copii, din punct de vedere financiar, dar problema majoră a acestei familii este asigurarea celor necesare pentru un trai modest. Situația familiilor în care ambii părinți sunt fără loc de muncă, este una foarte critică, deoarece cu două ajutoare de șomaj de abia se poate asigura hrana necesară.

În educarea "puiului de om", părinții, educatorii, școala și societatea, in general, sunt mijloace importante de educație și instrucție. Printre problemele împortante ale învățământului în această etapă de schimbare și modernizare rapidă se găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționali, între care familia ocupă un loc privilegiat. Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi dar și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-familial.

Ca primă veriga a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse. Întreabarea care se pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-și îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Alte familiim deși doresc să asigure educația corespunzătoare copiilor le lipsesc pregătirea psihopedagogică, experiența.

Factorii care influențează azi mediul educativ sunt: noua concepție care se cristalizează asupra educației ca serviciul social și extinderea mass-media (T.V). Părinții trebuie să-și întărească fundamentarea relațiilor pe baza dragostei lor față de proprii copii și de dorința lor ca aceștia să aibă performanțe și succes în viață. Aceasta nu se poate realiza dacă părinții nu cunosc personalitatea propriului copil. Educația copilului este factorul principal care dezvoltă personalitatea lui. În educația copiilor trebuie să existe între părinți înțelegere și acord în diferite probleme și de aici decurg normal și celelalte.

În activitatea de educație în familie un rol important îl are "climatul" care este rezultatul raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi și caracterul lor pot forma "climatul pozitiv" (favorabil) sau "climatul negativ" (nefavorabil) educației, adică formarea copilului ca cetățean, ca om.

Raporturile dintre părinți și copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării lor, lucru de care ar trebui să fie conștienți toți părinții. Atitudinile, comportamentului nostru, vorbele noastre, ale părinților influențează atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor.

Voi enumera câteva din posibile atitudini și comportamente ale părinților și implicațiile lor în formarea profilului moral al copilului.

"Familia severă" în anumite limite imprimă ordine, disciplină, seriozitate, asigură unitate și echilibrul familiei. Severitatea este necesară în raporturile educaționale din familie, dar cu măsură. Ce s-ar întâmpla în cazul în care părinții aplică copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul crește timorat cu gândul pedepsei, ascunde greșelile făcute, simte nevoia să mintă, se îndepărtează afectiv și efectiv de părinți și își caută înțelegerea și afectivitatea în altă parte. Așa se nasc "găștile" și "bandele" de minori. Mai gravă este situația când părinții sunt împărțiți in "tabere": unul sever și unul indulgent. Astfel se formează viitorul demagog, viitorul ipocrit, trăsături de personalitate pe care nu și le dorește nici un părinte pentru copilul său.

"Familia permisivă" stă la polul opus al familiei severe, are un climat de "puf". Asemenea copil va fi neajutorat, un egoist, un meschin, căci în familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în timp ce părinții, doar datorii. Un asemenea copil se adaptează și se încadrează cu mari dificultăți în colectivele de școală sau mai târziu la locul de muncă.

"Familia rigidă" prejudiciază maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama de nereușită și sancțiune. Învățătorul trebuie să intervină, după ce cunoaște situația reală, prin vizite la domiciliu, discuții cu părinții (în particular, nu în ședințe) sugerându-le cu discrețe, tact și calm în ce mod și sub ce formă se poate atenua și echilibra severitatea.

Învățătorul trebuie să fie postura sfătuitorului și nu a judecătorului.

"Familia libertină" creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau împiedica maturizarea socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înșiși. Învățătorul trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranța de sine în sensul obținerii unor rezultate bune la învățătură, capacitatea de decizie, spiritul de independență. Punerea în gardă a părinților în legătură cu pericolul evoluției nefavorabile a copiilor este posibilă și necesară.

Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre fapta și măsura ei educațională. În climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia ( severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea, lărghețea și strictețea) toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.

Un proverb spune: "O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul."

I.2 Sarcinile familiei în educația copiilor

Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere:

Fizic

Intelectual

Moral

Estetic

1.Dezvoltarea fizică

Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana și îmbrăcămintea copiilor, îi ferește de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiții cât mai bune de odihnă și se îngrijesc de sănătatea lor. Un regim rațional de viață nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală și socială și îl obișnuiește să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. În perioada pubertății, schimbările fiziologice produse în organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizică a copilului; prin îndrumări perseverente și afectuase, prin modificarea regimului de odihnă, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit.

2.Dezvoltarea intelectuală

În cadrul familiei copilul își însușește limbajul. Volumul, precizia vocabularului și corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinți în această direcție. Ca prim factor de educație, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale(ex: despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă și de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observație, memoria și gândirea.

Părinții încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene și obiecte pentru a le putea înțelege. Copiii pun cele mai multe întrebări în jurul vârstei de 3-6 ani, iar părinții îi ajută să-și însușească un număr mare de cunoștințe, răspunzând cât se poate de corect și exact.

Când sunt în școala primară, familia vine în sprijinul ei, susținând "gustul de citit" al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozității copilului de a citi, prin cumpărarea unor cărți care să pună bazele unei mici biblioteci. În preadoleșcență este posibilă o deviere de la subiectele strict legate de școală sau indicate vârstei fragede; astfel, datoria părinților este de a îndruma copilul să citească ceea ce corespunde vârstei sale. Dorința de lectură poate deveni excesivă, copilul sacrificând astfel orele de somn. Copilul obține rezultatele la școală în funcție de modul în care părinții se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului; rechizite școlare, cărți de lectură, manuale școlare etc., cât și niște condiții bune de muncă: un birou, un computer și nu în ultimul rând liniște pentru a se putea concentra. Părinții trebuie să-și ajute copiii la învățătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinții se vor limita la controlarea temelor de casă și a carnetului de note. Deci, atitudinea părinților trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.

3. Dezvoltarea morală

Educația morală a copiilor. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drep și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten.

4.Dezvoltarea estetică

Familia contribuie și la educația estetică a copilului. Părinții sunt cei care realizează contactul copilului cu frumusețile naturii (culorile și mirosul florilor, cântecul păsărilor verdele câmpului etc.), cu viața socială (tradiții, obiceiuri străvechi etc).

Mijloacele mass-mesia și în mod special televiziunea, exercită o influență puternică asupra educației estetice. Nu se poate vorbi despre o influență strict pozitivă sau strict

negativă; pe de o parte există numeroase emisiuni culturale, de îmbogățire a cunoștințelor, dar pe de altă parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginația inocentă a copiilor într-un sens negativ.

Părinții trebuie să controleze atât timpul pe care copilul îl petrece în fața televizorului cât și emisiunile pe care le urmărește. În unele familii preocuparea pentru cultura estetică a copilului lipsește cu desăvârșire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are aptitudini și nici plăcere pentru diferite arte (balet, muzică, teatru etc.), părinții trebuie să respecte opțiunea copilului.

Atmosfera generală a vieții noastre cotidiene comune își va pune petecea asupra amintirilor copiilor despre viața de familie. Experiențele și relațiile de care au avut parte în anii de formare vor construi fundalul relațiilor lor de mai târziu în căsnicie, în familia proprie, în viitor, în general.

Așa cum am mai spus, important este ce facem cu copiii noștri, mult mai important decât ceea ce spunem sau chiar decât ceea ce credem. Valorile noastre se transmit de la o generație la alta prin internediul comportamentului nostru. Copiii ne urmăresc și absorb ca un burete felul în care trăim împreună zi de zi, iar ceea ce învață le servesc drept model toată viața, afectându-i nu numai pe ei.

Ne putem găndi la actele noastre iubitoare ca la un fel de lanț al dragostei care se întinde peste generații, de la cele trecute la cele viitoare. Faptul că le oferim copiilor noștri o lume plină de încurajare, toleranță și prețuire, o lume în care să aibă parte de acceptare, aprobare și recunoașterea noastră, o lume în care să dăruiască din tot sufletul și să se aștepte în schimb la corectitudine, bunăvoință și considerație le poate transforma viața și poate transforma calitatea vieți tuturor celor care le sunt în preajmă.

La început , pentru copiii noștri lumea înseamnă familia. De la noi învață pe ce să pună preț cum să se poarte, la ce să se aștepte de la viață. Adesea copiii noștri recepționeză cele mai puternice mesaje privind valorile și comportamentul nostru exact în clipa când habar n-avem că le dau atenția. Nu putem fi toată viața alături de copiii noștri, le putem însă însufla din copilărie în puternic sentiment de siguranță, care își va spune cuvântul și la maturitate. Ajutândui să creadă în ei îi facem să se simtă în siguranță alături de alții. Fără singuranța de sine și fără să creadă în ei copiii nu vor ști nici să se bucure de viață când lucrurile vor merge bine, nici să înfrunte greutățile. Pentru a trece la acțiune copiii au nevoie să creadă în ei însuși și în viziunea pe care o au asupra lucrurilor. Dacă nu au încredere în propriile lor decizii sau dacă nu cred în ei însuși le va fi foarte dificil să se afirme. O modalitate de ai ajuta să capete această încredere este să avem noi încredere în ei.

Prin urmare familia este factorul cel mai important în dezvoltarea educației copiilor, pentru că de la familie învață cele mai importante lucruri și familia este mereu un factor prezent în dezvoltarea și educația lor.

CAPITOLUL II

Factorii care influențează formarea personalității copilului

II. 1. Ereditatea, școala și mediul

Comportamentul copilului, bun sau rău, este influențat de o mulțime de factori: genetici, emoționali, sociali, de mediu etc., care-și pun amprenta și asupra dezvoltării lui emoționale. Se pare că și testosteronul sau mass media reprezintă factori demni de luat în seamă pentru impactul pe care-l au asupra comportamentului celor mici.

Factorii care influențează dezvoltarea personalității copilului sunt dezbătuți și la ora actuală de către specialiști în domeniu. Există mai multe teorii referitoare la factorii care determină conturarea personalității unui copil, cele mai cunoscute și acceptate fiind ereditatea, factorii sociali, educația și culturea. Personalitatea reprezintă un set complex de calități, opinii, gânduri, atitudini și idei pe care și le formează și însușește copilul și care-l diferențiază de alți copii.

Descoperirea factorilor care influențează modul în care se formează personalitatea reprezintă încă țelul actual al multor cercetători, iar dezbaterile din jurul lor nu au încetat încă!

Ereditarea

Există o mulțime de teorii care pledează pentru ideea că ereditatea este unul dintre aspectele esențiale care contribuie la dezvoltarea personalității umane.

Se consideră că anumite trăsături de personalitate sunt transmise genetic prin intermediul unor procese de natură biologică în timpul sarcinii.

Factorii genetici

La fel ca și în cazul formării personalității, există câțiva factori genetici care pot accentua anumite trăsături de comportament ale copiilor. S-a descoperit, de exemplu, că există anumite gene care îi predispun pe copii la agresivitate sau violență, însă nu sunt definitorii în purtarea lui la maturitate și pot fi ținute în frâu sau educate.

Factorii emoționali

Problemele emoționale cu care se poate confrunta copilul influențează și modul în care se poartă. În cazul în care suferă de afecțiuni precum ADHD sau este hiperactiv, comportamentul lui se va plia se simptomatologia acestor tulburări. Chiar și tratamentele pentru aceste afecțiuni pot influența conduita copilului, determinând iritabilitate și tristețe.

Factorii sociali

Din momentul în care se naște, și chiar din burtica mamei, copilul întră în contact cu o mulțime de persoane. Interacțiunile cu alte persoane dezvoltă latura socială a copilului. Aceasta are un impact esențial asupra dezvoltării anumitor tipologii de comportamente. Odată cu înscrierea la școală, copilul aderă la anumite grupuri de copii. Anturajul din care face parte îi poate modela anumite comportamente și îl poate influența în deciziile pe care le ia zilnic.

Un alt factor important în dezvoltarea personalității copilului îl reprezintă influența părinților sau mediul de acasă. Modul în care te comporți cu micuțul, felul în care îl încurajezi să socializeze cu ceilalți, cultura la care este expus și care îi este inocilată de mic și mediul emoțional în care este crescut contribuie din plin la dezvoltarea lui emoțională.

Copilul începe să înțeleagă prima oară ce simte și să recunoască emoțiile cu care se confruntă prin intermediul și cu ajutorul mamei. Învață despre iubire, sprijin, înțelegere, empatie, generozitate de la părinți. Pe măsură ce crește, copilul dezvoltă și alte emoții, unele negative, altele pozitive. El experimentează și stări și sentimente de frică, anxietate, gelozie, furie și timiditate.

Depinde foarte mult de modul în care părinții reușesc să îl încurajeze pe copil să implementeze în personalitatea lui doar emoții pozitive și să le lase deoparte pe cele negative.

Copilul are nevoie de ambii părințipentru a-și forma în mod armonios personalitatea. Absența unuia dintre părinți își pune amprenta asupra dezvoltării emoționale a copilului, implicit a personalității acestuia. Fcatorii sociali implică și grupurile de oameni cu care copilul intră în contact (prieteni, colegi, rude, cunoștințe), dar și valorile religioase și spirituale, care sunt moștenite prin intermediul familiei.

Factorul cultural este strâns legat cu cel social în formarea personalității unui copil. Modelarea personalității depinde, printre altele, și de modul în care copilul asimilează și interiorizează elementele culturii la care este expus de la naștere. În fiecare societate există o cultură predominantă. Cultura europeană corespunde unui anumit model de personalitate,

care este conturat de către familie în educație și modul de dezvoltare ale copiilor. Principalele caracteristici ale culturii europene sunt: sociabilitatea; competivitatea; cooperarea; pragmatismul; punctualitatea; creativitatea.

Educația

Și educația își pune amprenta în conturarea personalității copilului, însă într-o măsură mai mică decât celelalte. Educația este esențială în special în modelarea comportamentului copilului.

Înscrierea la grădiniță și apoi la școală, îl supune pe copil unui nou mediu, din care are multe de învățat și asimilat.

Factorii de mediu

Factorii de mediu care-și pun cel mai mult amprenta asupra formării comportamentului sunt: educația, stilul parental și atmosfera familială în care crește copilul. Educația este de departe cel mai important factor care influențează comportamentul copilului. Dacă este disciplinat corect încă de mic, i se impun limite și reguli și este întotdeauna orientat spre comportamente pozitive, atunci copilul va fi manierat și se va purta civilizat și la maturitate. Stilul parental pe care-l aplici în educația copilului trasează și felul în care copilul își formează comportamentul, iar atmosfera familială în care este crescut și educat, formată dintr-un mediu armonios din punct de vedere emoțional, ajută la deprinderea modelelor de comportament pozitive.

II.2. Importanța școlii în educație

Personalitatea este cea mai complexă și adeseori cea mai dramatică realitate umană cu care luăm contact și pe care urmează să o influențăm, s-o ameliorăm sau s-o schimbăm; ea, personalitatea reprezintă principalul ghid în modelarea concretă a omului.

În fiecare om distingem ”ființa individuală”, iar scopul educației este de a cizela ”ființa socială” a omului. Școala pune copilul în contact cu o societate determinată și utilizează un ansamblu de practici educative în relație cu cele ale familiei. Școala dezvoltă în copil anumite stări fizice, intelectuale și morale pe care le reclamă de la el societatea.

Există, desigur, reguli generale ale bunei conviețuiri sociale. Dar există și reguli specifice, scrise și nescrise, bazate pe experiența fiecărui popor, a fiecărei națiuni. Credem că, în orice timp și-n orice loc, omul civilizat nu poate renunța la regulile bunei cuviințe, reguli care, trebuie să recunoaștem, în zilele noastre sunt nu o dată uitate sau omise ori încălcate cu premeditare.

Educația morală realizează formarea și dezvoltarea conștiinței și comportamentului social-moral al omului, cultivarea relațiilor individuale cu ceilalți oameni, cu societatea. Urmărește să formeze și să dezvolte calități și însușiri ca: cinstea, onestitatea, modestia, solidaritatea, respectul față de ceilalți, demnitatea, repudierea minciunii, a nedreptății pe baza lor să se poată integra alături de celelalte state europene.

Pentru țările membre ale Uniuni Europene, educația școlară este o prioritate. Libera circulație a ideilor și persoanelor pe terotoriul UE presupune și un spațiu educativ propice schimburilor, în condițiile afirmării valorilor comune europene și păstrării identității naționale, întării unității economice și sociale, pentru stimularea zonelor în dificultate. Accentul se pune pe școala care formează oameni capabili să coopereze, să facă cercetare în condițiile afirmării parteneriatului româno-italian, și în condițiile cooperării internaționale. Problemele reale sunt cele legate de creșterea calității învățământului, orientarea școlară și profesională, care să țină seamă de aptitudinile și motivațiile elevilor români și italieni, dar și de posibilitățile, nevoile, perspectivele dezvoltării unei țări. Se urmărește stimularea informării elevilor asupra profesiilor, asupra meseriilor și asupra pieței muncii din țară și din străinătate.

Școala conduce copilul spre viață, prin viață și pentru viață. Una din dimensiunile esențiale pentru întreaga dezvoltare și afirmare a personalității copiilor o reprezintă creativitatea. Creativitatea este un proces complex, o activitate psihică complexă ce se finalizează printr-un anumit proces, este acea capacitate psihică a individului uman de a realiza noul curriculum sub diferite forme.

Noul curriculum pentru educația timpurie precizează explicit că mediul educațional trebuie să permită dezvoltarea liberă a copilului și să pună în evidență dimensiunea interculturală și pe cea a incluziunii sociale. Pentru aceasta trebuie avute în vedere diferite elemente ale cadrului în care se desfășoară activitățile în serviciile de educație timpurie, include:

mediul fizic, decorarea sălilor și a spațiilor comune ale grădiniței;

dotarea centrelor cu materiale și jucării;

metodele de lucru utilizate, divizarea pe grupe a copiilor;

împărțirea copiilor în grupe și evitarea segregării.

Desigur, în toate aceste elemente este importantă reflectarea diversității în general, dar, în mod deosebit, reflectarea diversității ce se regăsește concret la nivelul comunității locale. Nu este vorba despre diversitarea etnică, deși aceasta este incontestabil foarte importantă, dar și de aspecte lingvistice, religioase, de gen, de mediul social, etc.

Modul în care sunt reflectate aceste aspecte ale diversității trebuie făcut în așa fel încât să nu contrubuie la reproducerea stereotipurilor, ci să ajute copiii să se situeze corect în mediul socio-cultural local, să le asigure suport pentru dezvoltarea stimei de sine și a unei imagini pozitive a proprilui grup etnocultural și a familiei, precum și să dezvolte abilitățile și sensibilitatea interculturală a copiiilor.

CAPITOLUL III

Parteneriatele educaționale și importanța lor în educația copilului de vârstă timpurie

III.1. Parteneriatele educaționale- aspecte generale

În această societate modernă omul trebuie să fie flexibil și creativ pentru a se adapta unor condiții și cerințe de muncă permanent redefinite de avansul tehnologiilor, de schimbarea relațiilor de putere și de schimbările normelor care definesc cultura organizațiilor. Familiile sunt configurate diferit (crește procentul familiilor monoparentale), oamenii se mută dintr-un loc într-altul, iar societatea trece de la modul de viață tradițional la era informațională bazată pe servicii. Din punct de vedere politic și civic, individul se confruntă cu probleme ridicate de noile tehnologii în planul libertății, egalității și moralei într-un context aproape total diferit de perioadele anterioare de dezvoltare socială.

Pornind de la citatul celebru al marelui scriitor romantic francez Victor Hugo prin care afirmă că ”Fiecare copil pe care-l instruim este un OM pe care-l câștigăm”, aș putea spune că educând, ne propunem formarea unor oameni cu virtuți caracteristice perioadei istorice, căci, ”a educa” înseamnă ”a conduce” deci a îndruma într-un scop anumit. A conduce undeva nu e de ajuns, destinația este: adevărul, binele, frumosul.

Idealul educațional al școlii românești este întemeiat pe tradițiile umaniste, pe valorile democrației și pe aspirațiile societății românești și contribuie la păstrarea identității naționale. De aceea, în vederea atingerii acestui ideal, educația este concepută ca o rezultanță a acțiunii sistemice, interdisciplinară.

Educația trebuie să dezvolte copiilor sentimente, ca: respectul și stima față de sine; respectul față de semeni; convingerea că orice comportament își are consecințele sale; rezistența la presiunile sociale (negative). Educația se realizează prin acțiuni specifice. Unele dintre acestea se află în afara sistemului de învățământ, dar este menit să atingă scopurile pedagogice identificabile. De aceea școala nu rămâne indiferentă față de marea bogăție de forme de educație extrașcolară pe care se structurează comunicarea umană contemporană.

Consider, excursia ca pe cea mai complexă formă de educație a elevilor, prin multitudinea de aspecte ale vieții- istorice, sociale, geografice, culturale- pe care le

înglobează. O execursie în natură îi ajută pe elevi să înțeleagă legătura care există între om și natură, între cunoștințele dobândite la diferite discipline de studiu și lumea din afara școlii; dă posibilitatea elevilor de a se implica și organiza prin investigarea individuală sau de grup, autoconducându-și procesul de educație; îi pune în contact cu comunitatea și le creează posibilitatea de a-și susține în mod public opiniile.

Copiii au posibilitatea să se simtă în ipostaza de mici cercetători ai realității; se simt responsabili, implicându-se cu plăcere, urmarea sfaturilor date; înțeleg semnificația unor norme, dezvoltându-si gustul pentru descoperirea adevărurilor și legităților naturii din jurul lor, învață cum să iubească și cum să respecte natura, în ansamblu ei. Excursia reușește cel mai bine să dezvolte interesul elevilor, îmbogățindu-le orizontul de cunoaștere. Ea a fost studiată pe parcusul anilor de mai mulți psihologi care au tras o concluzie evidentă și anume că munca în echipă dezvoltă capacitatea elevilor de a lucra împreună, o competență importantă pentru viață și activitatea viitorilor cetățeni. Învățarea prin cooperare solicită toleranță față de modurile diferite de gândire și simțire, valorizând nevoia elevilor de a lucra împreună, într-un climat prietenos, de susținere reciprocă.

III.2. Trăsături ale parteneriatului educațional

Principalele trăsături caracteristice ale unui parteneriat educațional sunt:

-realizarea unei interacțiuni psihosociale, bazată pe sprijin reciproc, pe toleranță, pe efort susținut din partea celor implicați, indreptată către acelaș scop;

-atenția este îndreptată asupra procesului de elaborare împreună prin colaborare a demersurilor de realizare a sarcinilor;

-motivația este rezultatul acțiunilor conjugate a tuturor membrilor ce urmăresc un destin comun;

se reduce stresul în cazul evaluării, nu se urmărește sancționarea greșelilor ci acordarea ajutorului pentru a obține un rezultat indvidual dar și colectiv.

Parteneriatul educațional presupune participarea activă la realizarea unor acțiuni comune bazate pe schimbul de propuneri și idei. Cuvântul ,,parteneriat” presupune existența a doi sau mai mulți parteneri, care împreună încearcă să rezolve o problemă ,sarcină prin acțiuni participanții activi, la care se pot adăuga ca parteneri diferite instituții din comunitatea locala (ONG-uri, bibliotecă, consilii locale, palate ale copiilor, inspectorate de mediu etc.).

Realizarea unui parteneriat educațional intr-un anumit domeniu presupune o muncă laborioasă din partea coordonatorului de proiect sau echipei de implementare a parteneriatului.

I.Coordonatorii parteneriatului educațional

Coordonatorii parteneriatului stabliesc împreună tipul parteneriatului ce urmeaza a fi derulat. În multe cazuri se pornește de la un coordonator care își caută parteneri de colaborare. În acest caz persoana respectivă trebuie să aibă anumite competențe organizatorice pentru că, în funcție de modul de elaborare și prezentarea a proiectului, potențialii parteneri vor solicita sau nu colaborarea.

Coordonatorii trebuie :

să alegă o temă de interes general,interesantă și atractivă, pentru alte cadre didactice, potențiali parteneri ai comunității locale și elevii implicați;

să întocmească programul de parteneriat ținând cont de tematica aleasă, să stabilească scopul și obiectivele generale;

să evalueze corect toate segmentele proiectului,adică resursle umane și materiale, acțiunile comune ce urmează a se derule, activitățile de informare, metodele de evaluare;

să asigure strategii de lucru pentru fiecare etapă ce urmează a fi derulată;

să explice participanților importanța derulării parteneriatului și avantajele ce derivă din acesta;

să ofere posiblitatea participanților de a fi consiliați și avea acces la informații și materiale;

să asigure realizare legăturii între parteneri, stabilirea întâlnirilor pentru a realiza activități comune si schimb de informație și idei;

să explice modul de evaluare a parteneriat.

Pentru că în timpul derulării parteneriatului participanții să dobândeascăcât mai multe competențe formative, să se implice cât mai mult unul în activitatea celuilalt, să dorească să ofere ceva nou și practic partenerului, să comunice și să acumuleze informații. Coordonatorii trebuie să respecte anumite reguli:

să elaboreze un plan de lucru în care să treacă elementele importante ce urmează a fi studiate, sarcinile fiecărui membru, aplicațiile, locul de desfășurare a activităților;

să ofere elevilor spre rezolvare sarcini cu largă aplicabilitate a cărei importanță să stimuleze participarea elevilor.

Metodele interactive folosite în cadrul parteneriatului stimulează munca în grup desfășurată de cei implicați în activitate, în cadrul căreia, toți participă cu ceva și nimeni nu pleacă cu nimic. Se obține un câștig atât pentru grup cât și pentru fiecare individ în parte. Buna desfășurare a parteneriatului presupune existența unor competențe din partea coordonatorului sau dobândirea unora noi, prin experiență proprie pe parcursul activităților. Nu ne naștem gata învățați, toți dobândim pe parcursul vieții și prin diferite experiențe, noi calități, abilități, competențe. Chiar dacă ele nu sunt bine stăpânite de la început, prin exercițiu și studiu pot fi aprofundate și însușite.

Competențele coordonatorului de parteneriat trebuie să fie următoarele:

competențe științifice, care se referă la corectitudinea științifică, la calitatea, structurarea logic internă și transpoziția didactică a conținuturilor care vor contribui la atingerea obiectivelor stabilite și dezvoltarea la elevi a structurilor operatorii, afective, motivaționale, volitive și acționale.

competențe psihopedagogice și metodice prin care se asigură eficiența psihopedagogică a demersurilor instructiv- educative, logică didactică;

competențe manageriale și psihosociale ce țin de managementul educațional și de organizarea relațiilor sociale în clasa de elevi;

competența organizatorică care are în vedere abilitatea de a organiza colectivele implicate în proiect, de a impune respectarea regulilor, de a menține legătura între participanți și a conduce activitățile pentru o eficientizare maximă;

competență ludică: capacitatea de a răspunde la joc prin joc și de a face învățarea mai eficientă și plăcută;

comptență energizantă: capacitatea coordonatorului de a implica cât mai multe persoane în parteneriat din domenii cât mai diferite, de vârste diferite, asigurând astfel un schimb maxim de idei;

competență empatică: abilitatea de a lucra cu participanții, reușind să se transpună în situațiile pe care aceștia le parcurg;

competență inter-relațională: ce presupune disponibilități de comunicare cu partenerii, astfel încât să le dezvolte la aceștia abilități necesare integrării optime în colectiv, deschidere față de nou și încurajarea originalității.

II. Participanții activi ai parteneriatului educațional

Elevii care participă la derularea parteneriatului trebuie la rândul lor să prezinte anumite calități pentru a facilita soluționarea problemelor în cadrul parteneriatului.

Ei trebuie selectați în funcție de următoarele criterii:

să dorească participarea și colaborarea cu alți colegi;

să dețină abilități optime de comunicare;

să fie capabil să selecteze informația și să o distribuie;

să accepte ajutorul și să știe la rândul lor să-l ofere celor aflați în dificultate;

să nu fie egoiști;

să fie toleranți.

Valențele formativ educative ale parteneriatului educațional sunt:

se descurajează practicile de învățare doar pentru notă; se dezvoltă comunicarea la elevi

se exersează capacitatea de analiză, de luare a deciziilor oportune la momentul potrivit;

se asigură o mai bună clarificare a cunoștințelor;

se asigură o mai bună punere în practică a cunoștințelor, exersarea priceperilor și capacităților în variate contexte și situații;

se dezvoltă spiritul civic prin faptul că se obține un produs final care reprezintă întregul colectiv;

se valorifică și se stimulează potențialul creativ și originalitatea elevului;

se stimulează implicarea activă în sarcină a elevului, acesta fiind mai conștient de responsabilitatea ce și-o asumă.

Reușita parteneriatului nu se datorează în exclusivitate coordonatorilor sau numai participanților, ci este rezultatul muncii fiecărei părți, rezultatul muncii partenerilor care comunică permanent și învață unul de la celălat. Într-un parteneriat membrii participanți au personalități diferite, studii diferite, compentențe și experiențe diferite. Este foarte importatn ca pentru reușita desfășurării parteneriatului toți să se concentreze asupra scopului propus,să manifeste solidaritatea și camaraderie. Partenerii trebuie să înțeleagă că randamentul și calitatea muncii ficăruia influențează rezultaul final.

Partenerii trebuie:

să împartă responsabliltățile pentru atingerea țelurilor;

să se cunoască intre ei;

să aiba țeluri comune;

să stabilească responsabilitățile și sarcinile între membrii parteneri;

să aiba resurse necesare ca să efecuteze munca;

să stabilească clar ce metode de muncă vor folosi;

să creeze o atmosfera constructivă

Parteneriatele educative realizate între diferite școli și diferite instiuții ajută elevii și cadrele didactice să intre în contact direct cu probleme noi ale societății sau comunității din care fac parte. Îi ajută pe parteneri să-și lămurească unele probleme de mediu, să participe efectiv la luarea unor decizi iar prin activitățile practice cu elevii, realizate în natură, pe langa scpectul localității sau măcar a unei mici părți ale acesteia”Progresul omenirii nu este posibil fără activitatea creatoare , teoretică sau practiă a oamenilor. Din acest motiv este firesc ca activitatea creatoare să fie considerată ca forma cea mai înaltă a activității omenești” (Al.Roșca).

Creația are o valoare imensă pentru modelarea personalității, pentru devenirea umană, ea trebuie să fie în centrul preocupărilor educatorilor ți mai ales trebuie să fie stimulată

Alături de factorii intelecuali și caracteriali, un rol important îl au factorii sociali.

Societatea cu cerințele ei, caracterul stimulativ al mediului în care trăiește și se dezvoltă omul și calitatea procesului educativ la care este supus acesta își au importanța lor deosebită în dezvoltarea potențialui creativ. Astfel, se impune ca activitatea educativă să fie condusă în mod conștient în direcția stimulării activităților cu caracter de creație în scopul formării, dezvoltării potențialului creativ.

Chiar din școală trebuie să-l facem pe copil să participe la ocupațiile și preocupările societății în care va trăi. Școala are menirea de a realiza, atât prin cea ce execută, cât si prin calitățile și capacitățile pe care le dezvoltă, o inițiere în viața reală.

Oferta educațională a școlii trebuie să fie determinată, pe de o parte, de viziunea grupurilor de interes în legăturp cu țintele strategice ale dezvoltării, si, pe de altă parte , de nevoile educaționale ale omenirii și de resursele pe care acesta le pune în joc pentru satisfacerea acesot nevoi.

Societatea contemporană este marcată de o explozie informațională de intensitate și amploare fără precedent și de aceea educația este mai importantă ca oricând. Educația nu este numai pregătire școlară , ci este înțeleasă tot mai mult ca un flux continuu de influențe modelatoare și transformatoare exercitate pe tot parcusul vieții individului. Educația este eficientă atunci când situeaza copilul în centrul ei, ca parte activă și motivată la propia devenire.

Școala este extrem de importantă, dar ea nu este totul, ci numai o componentă a educației. Ea are nevoie de familie, de comunitatea, de întreaga societate, pentru a sprijini și îndruma adecvat copilul.

Despre colaborarea cu familia în educația copilului se supune că este freu să crești un copil, dar și mai greu este să-l educi. Familiile trăiesc astăzi o realitate diferită față de cea a generațiilor anterioare, părinții și copiii își petrec foarte puțin timp împreună. Părinții recunosc acest lucru și recunosc totodată necesitatea implicării lor în educație copiilor. Dar această problemă va putea fi rezolvată numai printr-un efort comun care să implice în acelși timp părinții, scolile, comunitatea. E nevoie ca școlile să răspundă necesităților părinților și să le acorde tot sprijinul pentru ca ei să se poată implica în procesul de învățare al copiilor. În același timp și părinții trebuie să acorde mai multă importanță educației copiilor, să fie un model pentru copiii lor. S-a constatat că atunci când părinții devin parteneri în educația copiilor, indiferent de mdeiul cultural sau economic al familiei, se simt rezultate în performanța elevilor, se asigură o mai bună fecventare a școlii, o reducere a abandonului școlar și o scădere a fenomenului delincvenței.În clasa pe care o conduc, majoritatea părinților sunt la primul copil școlar și am considerat că mulți dintre ei simt nevoia împărtășirii problemelor cu alți părinți, cu cadre didactice sau cu specialiști care i-ar putea ajuta în obținerea performanțelor scontate.

De aceea i-am invitat încă din primele săptămâni de școală la parcurgerea împreună a unui program educațional prin care să căută, un răspuns la toate probleme cu care ne vom confrunta pe parcursul perioadei de școlarizare. Toți au răspuns afirmativ scrisorilor de intenție. Am elaborat astfel un proiect educațional intitula ,, Familia – partener în educția copilului”prin care urmăresc de fapt o educație a părinților astfel încât ei să devină buni educatori ai propriilor copii.

Din experiența anilor anteriori am constatat câteva cauze ale neîndeplinirii sarcinilor școlare în urma cărora am formulat unele măsuri prin care părinții i-ar putea ajuta pe copiii lor. Încă de la primele întâlniri le-am făcut cunoscute aceste măsuri sub forma unor sugestii:

Elaborați un program zilnic pentru teme! Verificați-l regulat, asigurați un loc liniștit pentru studiu, fără TV, radio sau calculator. Încurajați eforturile copilului și fiți disponibili să le răspundeți întrebărilor. Discutați cu ei ceea ce și-au însușit.

Citiți împreună cu copilul! Asigurați-i cărți și materiale potrivite vârstei lui.

Folosiți televizorul si calculatorul cu înțelepciune! Stabiliți anumite ore pentru privitul la TV și ajutați-l să-și aleagă programe potrivite. Selectați programe pe care să le urmăriți și să discutați împreună subiectele respective. Urmăriți de asemenea jocurile de pe calculator și evitați-le pe cele care promovează violența și alte comportamente negative.

Păstrați legătura cu școala! Nu așteptați ca școala să fie cea care vă anunță cum evoluează copilul. Informați-vă ce învață copilul, care-i sunt temele și cum și le rezolvă. Treceți lunar pe la școală ca să vorbiți cu învățătoarea sau cel puțin dați un telefon o dată pe luna. Nu așteptați până când apar problemele. Parteneriatul dintre părți și învățătoare reprezintă cheoa creării unui climat favorabil învățării atât la școală cât și acasă.

Lăudați-i pe copii și apreciați-le efortul! Încurajați-i să persevereze. Cultivați acasă o atmosferă blândă, suportivă, dar în același timp stabiliți și standarde referitoare la modul de elaborare a temelor. Sprijinți-i să-și elaboreze toate temele, introduceți-i în programe de îmbunătățire a activității lor, dar și în activități extrașcolare în care își pot valorifica talentul.

Comunicați cu copilul d-voastră! Încercați să-i cunoașteți prietenii și locurile de joacă.

Implicați-l în activitățile familiei. Stabiliți niște reguli pe care să le respecte, ,fiți perseverenți în resprectarea lor și nu vă lăsați înduplecați atunci când va încearcă să vă convingă să renunțați la una dintre ele. Adunceți întotdeauna argumente la ceea ce faceți și la ce îi cereți lui să facă.Insist foarte mult asupra comunicării căci numai așa putem descoperi cauzele problemelor și în același timp numai comunicând putem găsi și căile de rezolvare.Prin comunicarea părinții au posibilitatea de a-și pregăti copiii pentru a învăța , de a le prezenta școala ca fiind interesantă și importantă , de a discuta cu învățătoarea și ceilalți profesori ai copiilor stabilind o relație adecvată cu ei. O convorbire telefonică scurtă, o întâlnire la școala sau acasă la copil îi pot uni pe amândoi, în scopul de a acționa așa cum trebuie. Comunicând cu copilul cât și cu cadrul didactic, părinții află ce se întâmplă la școală, despre activitatea la clasă și desprealte activități extrașcolare.

Dar despre comunicarea și rolul ei s-ar putea crea un capitol aparte, de aceea revenind asupra tuturor problemelor prezentate ajung la concluzia că un an școlar este insuficient pentru a le realiza pe toate, că educația părinților trebuie să fie o activitate permanentă și că trebuiesc asigurate toate condițiile de sustenabilitate a proiectului.

CAPITOLUL IV

Cercetarea pedagogică privind rolul familiei în formarea si dezvoltarea personalității copilului

IV.1. Scopul, obiectivele și ipoteza cercetării

Funcția fundamentală a educației este aceea de a pregăti omul pentru integrarea socială. Educația nu vizează formarea unui om abstract, ci a omului necesar societății respective, potrivit cerințelor acesteia. Functia axiologică reprezintă educația pentru și prin valori.

Elevul trebuie să înțeleagă că societatea în care trăiește se conduce după anumite reguli și norme, pe care și el trebuie să le cunoască, să le aplice și să le respecte printr-un comportament corespunzător specific vârstei, prin valori sociale și atitudini morale care să ducă la armonia comunității și la progresul acesteia. Aceasta s-ar putea realiza prin readucerea emoției și a trăirii active a narațiunii în care este implicat elevul în spațiul școlar.

Rolul școlii este acela de formare a persoanelor capabile să utilizeze o bază de informații tot mai largă, să se adapteze flexibil la noile medii și condiții, să lucreze in mod efectiv in echipă, să aibă o atitudine empatică autentică față de alte grupuri și culturi și să rezoneze moral în mod responsabil la noile provocări și influențe distructive.

Oricât de bine ar fi pregătit un elev, nu se va integra in viața socială dacă nu practică un comportament civic (activ, liber, responsabil, deschis, tolerant, comunicativ, reflexiv, autoevaluativ), unele atitudini și valori morale (cinstea, corectitudinea, sinceritatea, respectul față de prieteni, părinți, oameni in general, față de școală, muncă).

Parteneriatele școală — familie – comunitate au la bază ideea că profesorii, elevii, părinții ceilalți membri ai comunității sunt parteneri în educație. Dacă în trecut aceste parteneriate erau activități cu caracter opțional și țineau mai mult de domeniul relațiilor publice, în prezent ele au un rol esențial în procesul de educație a elevilor, deoarece îi ajută să- și dezvolte competențe și abilități sociale încă din primii ani ai copilăriei, pregătindu-i să aibă succes la scoală și mai târziu, în viață și în carieră.

În jurul elevilor se creează o comunitate de suport care începe să funcționeze in contextul în care părinții, elevii și ceilalți membrii ai comunității se consideră unii pe alții

parteneri. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esențială în organizarea școlii și a clasei de elevi. Acestea nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opțional sau o problemă de natura relațiilor publice. În fiecare țară din Uniunea Europeana există structuri formale organizate de participare a părinților in sistemul educational. Legislațiile și proiectele de reformă educațională ale anilor '90 au definit în majoritatea țărilor noi legi referitoare la participarea parentală în sistemele educaționale. Autonomia școlilor și participarea părinților la gestiunea lor se afla in centrul dezbaterilor și legislațiilor actuale. În ceea ce privește relația școală-familie se impun deschideri oferite părinților privind aspectele școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc următoarele forme mai importante de organizare (instituționalizată) a educației părinților și a colaborării școală-familie: asociații ale părinților (și profesorilor) care au o largă libertate de inițiativă (au apărut pentru prima oară in Statele Unite ale Americii in secolul trecut); școli ale părinților (inițiate în Franța în perioada interbelică) și școli ale mamelor (inițiate în Germania); consilii de administrație școlară formate (excluiv sau in majoritate) din părinți, cu rol informațional, consultativ și decizional (ființează in Belgia, Danemarcă, Olanda și în alte țări occidentale); comitete de părinți pe clase și școli, fără rol decizional, care sprijină școala în rezolvarea unor probleme (în țările est-europene).

Se recomandă, în general, o restrângere a programului de educație a părinților pe problemele ce satisfac nevoile pecifice (de regulă, exprimate de părinți), îmbinându-se aspectele îngrijirii fizice, medicale, cu aspectele psihosociale și psihopedagogice. Programul trebuie să țină seama de rețeaua instituțiilor ce pot corela oferta cu cererea de educație exprimată – ceea ce impune întemeierea lui pe cercetări sistematice.

Problemele relației școală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinți, cât și la profesori și administratori școlari) sau de ordin material (relația școala-familie cere un surplus de efort material și de timp). Dificultățile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului și a familiei privind educația copiilor; libertatea de alegere a școlii de către părinți sau unicitatea învătământului; impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare ale copilului; randamentul pedagogic și datoria parentală; participarea părinților la gestionarea și procesul decizional din instituția școlară. Se consideră, în general, că problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinți, cât și la profesori, că relația de colaborare școală-familie (nu)este doar un "drept de opțiune".

Punctele negative referitoare la părinți față de colaborarea cu școala sunt: apatia (nu vin la reuniuni anunțate); lipsa de responsabilitate (așteaptă inițiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere in sine); participare cu ingerințe (critica cu impertinență școala); preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul școlar (notele copilului); rolul parental rău definit (nu înțeleg corect funcțiile și rolurile în educația copilului); contacte limitate cu școala (numai in situații excepționale, de criza în comportarea copilului); conservatorism (reacții negative la idei noi), activitatea cu părinții are un caracter neorganizat, sporadic și la întâmplare sau este ignorată în multe școli.

În ceea ce privește profesorii privind colaborarea cu familiile elevilor reproșurile sunt similare, inclusiv privind: dificultăți de a stabili relația cu adulții (tratează părinții ca pe copii și nu ca parteneri in educația copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinții); definirea imprecisă a rolului de profesor (oscilează între autonomia tradițională și perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregătirii privind relația școală-familie.

Ședințe lunare cu aceștia, consultații bilunare, ori când se ivesc diferite probleme.

Vizite la domiciliul lor.

Corespondența cu părinții.

Lectorate pedagogice organizate pe cicluri de învățământ sau pe seriile aceleași clase, în cazul claselor paralele.

La gimnaziu și liceu se mai pot adăuga și alte forme noi de realizare a legăturii cu părinții, ca de pildă: adunări comune cu elevii și părinții, reuniuni, excursii, manifestări cultural- distractive etc.

În condițiile unei societăți democratice cu o economie de piață se pune și problema: părinții și elevii sunt utilizatori (clienți) sau consumatori? Se exprima următoarele puncte de vedere:

deoarece guvernanții finanțează școala în profitul public, guvernanții și electorii lor sunt clienții instituției școlare;

deoarece părinții poartă responsabilitatea fundamentala a educației copilului (până la vârsta de 16 ani), iar școlile nu sunt decât ca să-i ajute, părinții trebuie considerați clienții școlii, iar elevii drept consumatori;

atitudine intermediară consideră părinții drept clienți ai școlii din punct de vedere al copilului; colectivitatea drept client al școlii sub unghiul gestiunii instituției școlare și guvernul drept client al școlii in planul politicii generale a educației.

O bună parte din problema se rezolvă în măsura în care părinții și profesorii dispun de mecanisme de evaluare a activității școlare. Discuțiile (critice) ale specialiștilor și politicienilor despre instituția școlară, protestele elevilor, studenților și cadrelor didactice, alte tensiuni de acest gen au tendința de a slăbi susținerea parentală a școlii. Relația familie-școală apare justificată în măsura în care restabilește încrederea colectivității în instituția educativă.

Informarea și formarea părinților în ceea ce privește școlaritatea copilului presupune, cel puțin, ca fiecare părinte să cunoască: obligațiile legale privind educația copilului; drepturile de care dispune pentru educația copilului; importanța atitudinii lui pentru reușita școlară a copilului; metodele de colaborare cu școala. În acest scop este necesar un dialog între profesori și părinți; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de relație cu părinții iar competența lor în aceasta materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională; părinții trebuie să fie pregătiți pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; școlile trebuie să asigure (asociațiilor) părinților asistența necesară.

Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului individual nu se poate substitui participării părinților la gestiunea școlii, din mai multe motive: părinții sunt responsabili legali a educației copiilor lor, deci trebuie să aibă posibilitatea de a influența natura acestei educații; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative și la orientarea adaptării școlii la schimbările din societate; este necesară o influențare pe plan local asupra rezolvării problemelor locale și luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos cu putință; este necesară contrabalansarea "îndepărtării" (indiferenței) guvernamentale; cei care sunt afectați de o decizie trebuie să poată avea o influență asupra ei; dezechilibrele balanței grupurilor de interes trebuie să fie corijate autorizând persoanele interesate sa fie reprezentate după importanța implicării lor în instituția școlară; participarea trebuie să facă apel la competențele locale; participarea poate stimula inițiativele și inovațiile.

Reprezentanții părinților în cele mai multe dintre țări în consiliile de administrație (gestiune) școlară sunt delegați de asociațiile de părinți, ceea ce le da un statut legal suplimentar de autoritate. Un minimum esențial al participării democratice la gestiunea școlii constă în instituirea prin lege a consiliului de administrație școlară, în care părinții sunt reprezentați corespunzător, și au nu numai rol informational și consultativ, dar și rol decizional și de control.

În vederea unei cooperări eficace se consideră necesară adoptarea unor comportamente corespunzătoare de către membrii consiliului: comunicarea liberă de informații; toleranță când limbajul profesional nu este înțeles de nespecialiști (dintre părinți); încurajarea dezbaterilor pe probleme educaționale majore (și nu doar discuții pe probleme administrativ-gospodărești); considerarea reciprocă a părinților și profesorilor ca parteneri.

Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-școala și participarea la gestiunea școlii,cât și pentru educația părinților îl au asociațiile de părinți, a căror finalitate este, în principiu, protecția copilului prin educație. Se pot deosebi asociațiile de părinți și după scopurile lor, astfel: ca grup de susținere a școlii, în probleme needucaționale; ca grup de cooperare care consideră educația ca un proces comun în care părinții și profesorii sunt parteneri, care decid împreună viitoarele programe; ca grup de apărare a intereselor care consideră că părinții au interese ce trebuie promovate în raport cu interesele altor grupuri. Exista doua teorii importante privind relația școală – familie:

– teoria profesionalismului care considera că un element esențial serviciul făcut altora, fără a gândi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competența, servirea clienlilor, un cod de etica profesională;

-teoria schimbului care consideră acțiunea umană în funcție de un câștig personal; se consideră privilegii tradiționale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiție restrânsă.

Din aceasta perspectiva se pune întrebarea: ce câștigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se apreciază că acest câștig poate fi un statut revalorizator în ochii societății; cooperarea cu familia poate fi un test profesional și poate fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece: părinții sunt clienți ai școlii; eficacitatea învățământului (evaluată la școli și profesori) poate fi ameliorată prin cooperarea între școală și familie; părinții sunt responsabili legali de educația copiilor lor și pot avea exigente de a evalua rezultatele activității școlare.

În acest context se pune și problema: de relația cu familiile trebuie să se ocupe profesori specializați sau toți profesorii? În mai multe țări (între care Anglia, Danemarca,

Franța) există profesori specializați (consilieri) care răspund de această problemă. Soluția ideală pare a fi: toți profesorii să aibă relații obișnuite de colaborare cu familiile; profesorii specializați să rezolve cazuri particulare, dificile, să efectueze vizite in familii, când este necesar și să organizeze reuniunile cu părinții.

Se pot deosebi trei etape in evoluția relației familie – școală:

-etapa școlii autosuficiente: școala este considerată o instituție închisă, care nu influențează mediul familial și nu se lasă influențată de el. Caracteristicile etapei sunt: contactele cu părinții sunt rare, formale; părinții accepta ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se întâmplă în școală; administrația alege școala pentru copii; părinții nu participă la consiliile de administrație școlară; asociațiile de părinți nu sunt încurajate; formarea profesorilor neglijează relația între familie și școala.

-etapa de incertitudine profesională: profesorii încep să recunoască influența factorilor familiali asupra rezultatelor școlare dar părinții continuă să creadă că școala este autosuficientă. Caracteristicile etapei sunt: tendința de a crește acuzarea familiei pentru proastele rezultate școlare; administrația școlara are tendința de a conserva atitudinea din `etapa anterioară; contactele formale, de rutina cu părinții continuă; apar experiențe localizate privind comunicarea cu părinții; apar organizațiile voluntare de părinți; se constituie consilii de gestiune școlară, în care participarea părinților are un rol minor, nedecizional; formarea profesorilor abordează relația familie-școală ca o problema de importanță secundară.

-etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinții și profesorii descoperă împreună că neîncrederea este puțin câte puțin înlocuită cu încrederea unora față de alții. Caracteristicile etapei sunt: relația cu familiile este din ce în ce mai încurajată de școală; consiliul școlar include reprezentanți ai (asociațiilor) părinților, cu rol decizional în toate problemele educaționale; organizațiile de părinți sunt acceptate și încurajate în activitatea școlară; profesori specializați (consilieri) tratează problemele excepționale ale colaborării cu familiile; organizațiile de profesori recunosc statutul și rolul asociațiilor de părinți; administratorii și politicienii educației insistă asupra importanței relației familie-școală; formarea profesorilor abordează problema relației cu familia, ca una din problemele importante; se organizează cursuri pentru profesori și părinți.

Se prevede că în țările Comunității Europene să se treacă la o noua etapă a colaborării școlii cu familia în care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinți

și profesori, pe un "contract parental" privind copilul individual; contractul între familie și școală nu se mai considera doar ca un "drept optional", ci ca un sistem de obligații reciproce în cooperarea părinților cu profesorii.

A forma un bun cetățean, a-1 învăța pe copil să-și construiască civilitatea înseamnă a-1 instrui și a-1 educa civic. Necunoașterea, ignoranța poate fi și este de multe ori cauza comportamentelor reprobabile.

Pentru ca orele de dirigenție să aibă efectul scontat trebuie respectate unele cerințe: predarea – învățarea lecțiilor de educație civică trebuie să se facă interdisciplinar, să se folosească toate resursele și posibilitățile: lecțiile să fie axate pe achiziționarea de trăiri, atitudini, sentimente.

Parteneriatul grădiniță-familie se referă la construirea unor relații pozitive între familie și grădinița, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când aceștia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinții.

Toți părinții au nevoie de informații de bază referitoare la copiii lor. Ei trebuie informați despre scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor și trebuie implicați in luarea deciziilor. Părinții trebuie să fie la curent cu progresele copilului lor, dar și cu percepția pe care o are grădinița despre calitățile și problemele copilului. Educatoarea va sugera acestora modul în care își pot ajuta copiii acasă, căci sunt părinți care oferă copiilor sprijin suplimentar în învătare.

Parteneriatul, asigurarea coerenței influențelor educative și ale tuturor factorilor care acționează asupra copiilor este un deziderat major și trebuie să se realizeze. Problemele pe care le implică acest domeniu sunt multiple. Copiii care vin în grădiniță pot avea dificultăți de adaptare, atât în sensul socializării, cât și din punt de vedere intelectual, estetic, fizic. Cauzele acestora se pot identifica de către educatoare, împreună cu părinții. Atât părinții copiilor cu dificultăți, cât și ai celor cu dezvoltare firească, este bine să fie consultați pentru a stabili programe educative, în care să se implice și familia. Parteneriatul dintre

grădiniță și familie cunoaște numeroase forme în care activitatea propusă conduce la creșterea și educarea copilului prin armonizarea celor doi factori educativi: ședințe cu părinții — în care sunt prezentate principalele aspecte ale activității grădiniței; mese rotunde; propaganda vizuală — afișarea diverselor materiale pe teme de educație, în special materiale ce arată activitatea copiilor; vizitarea grădiniței de către părinți; participarea la activități, plimbări, excursii, alături de copiii lor, serbări.

Grădinița nu poate face minuni, iar educația dată în această instituție nu va avea rezultate bune, dacă nu se va sprijini și nu va colabora cu familiile copiilor.

În concluzie, putem spune că reușita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare prodigioasă dintre doi factori educaționali de bază: grădinița și familia. De aceea, în cadrul acestui parteneriat responsabil dorim să descoperim cheia unității de acțiune ce deschide porțile succesului educațional.

Studiul urmărește investigarea și determinarea nevoilor de educație din unitatea școlară, ca priorități ale actului educațional. Pe baza determinării acestor nevoi ale elevilor, în domeniul școlar, se vor putea elabora strategii și programe diferențiate, specifice.

Argument: Copilul cu nevoile sale concret-individuale, este produsul școlii și, pentru ca să ajungă la reușită școlară trebuie să beneficieze de o școală, ea însăși reușită ca instituție educativă. Orice program educativ realizat, nu poate deveni eficient decât în măsura angajării competente a tuturor oamenilor școlii, cei care pot demonstra cum se poate transforma ethosul școlar. Investigarea și determinarea nevoilor de educație din fiecare unitate școlară sunt priorități ale actului educațional. Pe baza determinării acestor nevoi ale părinților și elevilor, în domeniul școlar, se vor putea elabora strategii și programe diferențiate, specifice. Proiectul vizează întărirea relației între școală și familie, creșterea gradului de implicare a profesorilor și părinților, a tuturor factorilor educaționali in unitatea școlară.

Obiectivul programelor de dezvoltare timpurie este acela de a ajuta dezvoltarea psihică, emoțională și socială a copiilor și, pe termen lung, de a promova supraviețuirea copilului. Focalizarea pe educația timpurie și anii preșcolarității este importantă deoarece aceasta este perioada când copiii se dezvoltă rapid și, dacă procesul de dezvoltare este neglijat în acest stadiu, este mult mai dificil și mai costisitor să compensezi aceste pierderi mai târziu. Educația timpurie reprezintă totalitatea experiențelor individuale și sociale existente sau organizate, de care beneficiază copilul în primii ani de viață. Ele au rolul de a proteja, crește și dezvolta ființa umană prin înzestrarea cu capacități și achiziții fizice, psihice, culturale specifice care să-i ofere identitate și demnitate proprie. Educația timpurie asigură fundamentele dezvoltării fizice și psihice sănătoase și ale dezvoltării sociale.

Ceea ce învață copiii in primii ani de viață reprezintă mai mult de jumătate decât vor învăța tot restul vieții. Educația timpurie se realizează ca educație informală în familie, în relații de vecinătate și în relații comunitare, prin mass-media — ca educație formală în creșe, grădinițe și alte instituții de ocrotire și educație; și sub forma educației nonformale în cluburi sportive, cluburi ale copiilor și elevilor, biblioteci, muzee etc. Această educație, ca primă treaptă de pregătire pentru educația formală, asigură intrarea copilului în sistemul de învățământ obligatoriu (în jurul vârstei de 6 ani), prin formarea capacității de a învăța. Învățarea timpurie favorizează oportunitățile de învățare de mai târziu.

Deprinderile și cunoștințele dobândite devreme favorizează dezvoltarea altora ulterior, iar deficiențele de cunoștințe și deprinderi produc în timp deficiențe mai mari, oportunități de învățare ratate sau slab valorificate. Î n România, de regulă, se vorbește despre educație timpurie odată cu intrarea copilului în grădiniță. În același context, se consideră că grădinița asigură mediul care garantează siguranța și sănătatea copiilor și care, ținând cont de caracteristicile psihologice ale dezvoltării copilului, implică atât familia cât și comunitatea în procesul de învățare. Pentru că vârsta timpurie este cea mai importantă perioadă pentru dezvoltarea personalității copilului, și perioada de la naștere până la intrarea în școală cere stimulare, în dezvoltarea optimă a copilului este necesar parteneriatul educational încheiat între grădiniță, respectiv școală și familie, comunitate ori instituții care au rol în creșterea, îngrijirea și educarea copilului. Parteneriatele implementează un sistem de educație timpurie, un proces complex și îndelungat care cere o colaborare strânsă și continua și o comunicare între Ministerul Educației, Cercetării și Inovării și alte instituții (incluzând familia, care este o instituție) în vederea asigurării coordonării tuturor măsurilor privind drepturile, protecția și dezvoltarea viitoare a copilului. În cadrul acestor parteneriate se pot parcurge următoarele conținuturi: transmiterea unor informații despre ecologie, dobândirea unor cunoștințe despre relația om-mediu, educarea unor comportamente și conduite civilizate, îmbogățirea vocabularului activ cu cuvinte din diferite domenii, cultivarea unor atitudini de investigare, cercetare etc .

O resursă și un sprijin permanent în educarea și dezvoltarea copiilor o constituie implicarea familiei, părinților ca parteneri în educație. Părinții sunt încurajați să ia parte la planificarea și derularea programelor educative pentru copiii de vârste mici, ceea ce implică o responsabilizare și o eficiență sporită. În zonele urbane nivelul de ocupare a populației a crescut; părinții nu au suficient timp să-și supravegheze copilul în familie, pe când în zonele rurale natura ocupațiilor, în special cele legate de agricultură, oferă, aparent, mai mult timp părinților pentru supravegherea copilului în familie. De asemenea, modelul familiei lărgite (părinți, copii și bunici), care este conservat îndeosebi în zonele rurale, este în favoarea educării copilului în familie în această perioadă a vârstelor mici. Parteneriatele încheiate cu familia, în special cele încheiate în cadrul unităților educaționale în care activăm ca și cadre didactice, vizează dezvoltarea și implementarea unor programe de formare pentru părinți, inclusiv formare pentru creșterea implicării taților. De asemenea, formarea trebuie să garanteze faptul că părinții vor deveni mai sensibili la problemele sociale și psihologice, precum și la probleme de orice gen atunci când își cresc copiii. Astfel, părinții au posibilitatea să-și cunoască mai bine copiii, modul lor de manifestare în viața de grup, pot înțelege mai bine rolul lor educativ. Printre obiectivele pe care tind să le atingă acest gen de parteneriate în dezvoltarea copilului de vârstă timpurie amintim: înlăturarea factorilor perturbatori în cadrul comunicării grădiniță – școală – familie; creșterea gradului de implicare a părinților în toate activitățile școlare și extrașcolare; schimbarea mentalității neadecvate a unor părinți față de grădiniță / școală; cunoașterea de către părinți a posibilităților și nevoilor psiho-fizice ale copiilor; învățarea unor deprinderi și tehnici de muncă intelectuală sub formă de activități comune elevi — părinți — cadre didactice.

Rezultate așteptate: consolidărea abilitălilor de comunicare părinte — cadru didactic, îmbunătățirea situației școlare a copiilor. Prin acest tip de parteneriate se stabilesc relații mai apropiate și mai deschise între educatoare și părinți, iar părinții, cunoscându-se mai bine între ei, pot colabora mai ușor în luarea unor decizii importante pentru grădiniță. Principala răspundere pentru protecția, creșterea și dezvoltarea copiilor îi revine familiei și, ca atare, familia este îndreptățită să beneficieze de toată protecția și sprijinul de care are nevoie. Prin urmare, accesul părinților, familiilor, tutorilor, al persoanelor care au în îngrijire copii și al copiilor înșiși la o gamă completă de informații și servicii este o prioritate, parteneriatele încheiate cu familia fiind menite să sprijine educația copiilor de vârstă timpurie.Dezvoltarea fizică, psihică, spirituală, socială, afectivă, cognitivă și culturală a copiilor constituie o prioritate națională și globală.Parteneriatele cu instituții care pot contribui în mod deosebit la dezvoltarea copilului de vârstă timpurie pot include implicarea directă (pe lângă familie) a autorităților locale, a parlamentarilor, a organizațiilor neguvernamentale, a sectorului privat și a agenților economici, a conducătorilor religioși, spirituali, culturali, ai liderilor și ai membrilor comunităților.

Acest gen de parteneriate vizează stimularea mentală, antrenarea fizică și dezvoltarea amplă a abilităților copiilor prin diferite activități, cum ar fi: muzica, abilitatea manuală; formarea unor deprinderi de colaborare; desfășurarea unor activități didactice cu teme istorice și creștine etc.Grădinița, respectiv școala ocupă un loc central în comunitate.

Rolul este de a crea viitori cetățeni iar acest lucru nu este suficient a se învăta doar în cadrul activitătilor de educație pentru societate. De aceea, este nevoie de participarea la activități extracurriculare, la viața comunității. Astfel, procesul educațional început în grădinită se extinde și asupra comunității. Copilul are posibilitatea să recunoască problemele acesteia, să fie mult mai atent la ce se petrece în jurul lui, să caute să rezolve probleme, să-și dezvolte spiritul de inițiativă. Proiectele de parteneriat educațional cu Comunitatea Locală – Primărie, Poliție — au ca argument educația preșcolarilor pentru cetățenie democratică în vederea formării unor cetățeni activi si responsabili. Prin acțiunile desfășurate în acest sens copiii își însușesc concepte cheie — libertate, justiție, egalitate, solidaritate, cunosc modul de functionare a instituțiilor democratice, sunt puși în diferite situații de a respecta pe cei de lângă ei, își formează deprinderi de a-și proteja propria persoană și pe ceilalți. Încheierea unui parteneriat între grădiniță / școală și comunitate înseamnă participarea activă a copilului în mediul școlii și al comunității. Beneficiile participării elevilor la viața comunității se reflectă în dezvoltarea capacității de cooperare cu autoritățile locale (ex. Poliția) în rezolvarea unor probleme. Un rol important în dezvoltarea copilului de vârstă timpurie îl au ONG-urile, prin încheierea de parteneriate cu acestea, având ca scopuri promovarea și valorizarea diversității și egalității în drepturi; promovarea și respectarea personalității și a drepturilor copilului; conștientizarea importanței educatiei pentru sănătate; promovarea comportamentelor sănătoase și prevenirea comportamentelor cu risc (campanii antidrog, împotriva fumatului etc)

O altă dimensiune a educației pentru societate o reprezintă educația religioasă a cărei calitate poate fi îmbunătătită prin parteneriate cu reprezentanți ai Bisericii. Astfel, se pot realiza vizite, convorbiri tematice, cântece, colinde, excursii care au ca obiectiv turistic mănăstiri. Într-o accepțiune generală, educația este procesul (acțiunea) prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane. Educația este contiună. Ea incepe din primele momente ale vieții și se încheie odată cu ea. Fiecare copil este unic, iar educația trebuie să țină cont de particularitățile individuale ale fiecărui copil. Rolul educatoarei este extrem de mare în acest sens.

Educatoarea este persoana care trebuie să ofere ocazii de dezvoltare fiecărui copil în parte, pentru că grădinița este locul unde are loc procesul de dezvoltare a personalității ca parte componentă a educației timpurii. De aceea, formarea continua a cadrelor didactice, a asistenților sociali și a altor categorii de personal de îngrijire care, prin activitatea lor, trebuie să colaboreze cu părinții în domeniul educației și îngrijirii copilului, este una dintre componentele psihopedagogice esențiale în atingerea scopului propus.,,Menirea firească a școlii nu este să dea învățătură, ci să deștepte, cultivând destoiniciile intelectuale în mintea copilului, trebuința de a învăța toată viața." (Ioan Slavici)

IV.2. Desfășurarea propriu-zisă a cercetării. Prezentarea rezultatelor cercetării si interpretarea lor

Studiul de față abordează o problemă deosebit de importantă și anume calitatea implicării familiei în educația copilului și relația pe care familia o are cu dirigintele, profesorii și școala în general. Această implicare, se constată cu ajutorul studiului că este într-o strânsă legătură cu performanțele școlare ale elevului, care sunt cu atât mai bune cu cât și implicarea familiei este una mai activă și mai responsabilă. În mod cert principalii responsabili pentru calitatea actului educativ sunt cadrele didactice, însă multi părinți își neglijează rolul foarte important pe care îl au în educația propriului copil și de aceea consider că se impune studierea amănunțită a modului de implicare al părinților, cât și relația, care ar trebui să fie una de colaborare cu școala.

1. Tema: Implicarea familiei în educația copilului și relația dintre familie și școală

2. Concepte fundamentale

a) Modelul cultural

b) Comportament

c) Tineret

d) Tânăra generație

3. Universul: Grădinița

4. Eșantionul:

50 elevi (aprox 10% din efectivul total de elevi al școlii)

50 părinți.

5. Obiectivele cercetării

a) Obiective generale:

• identificarea dimensiunilor prin care familia înțelege nevoia comunicării cu școala.

b) Obiective specifice:

• cunoașterea opiniilor părinților privind educația copilului în școală și gradul de implicare al școlii în dezvoltarea relației familie-școlă.

• cunoașterea opiniilor elevilor față de implicarea familiei în educația lor.

• cunoașterea opiniilor elevilor referitoare la implicarea familiei de către școală în procesul de învățământ.

• urmărirea concordanței dintre opiniile formulate de părinți și elevi privind relația familie- școală.

• elaborarea, pe baza concluziilor obținute, a unui program concret pentru o mai bună colaborarea între familie și școală.

6. Ipoteze de lucru:

– dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.

– dacă școala nu este eficientă în colaborarea cu familia atunci elevul profită de aceste neglijențe ale școlii, iar modul de apreciere al școlii se diferențiază în funcție de acestea.

– în funcție de interesul părinților față de școală și față de educația pe care o primesc copiii lor se manifestă și interesul copilului față de școală.

7. Dimensiuni

a) Implicarea familiei în educația copilului

Variabile:

– supravegherea mai atentă a copilului;

– raportarea comportamentului la ceilalți membrii ai colectivului școlar;

– cunoașterea normelor de disciplină;

– acceptarea acestora;

– respectarea regulametului;

– cunoașterea poziției copilului în cadrul colectivului din care face parte.

b) Implicarea școlii în relația familie-școală

Variabile:

– cunoașterea situației familiale a copilului;

– ințelegerea nevoilor și a comportamentului acestuia;

– comunicarea eficientă între cele două părți: părinți și școală; – aprecierea nevoilor elevului; – acceptarea și respectarea poziției acestuia față de comunitatea sau grupul din care face parte;

– recunoașterea sistemului de norme și cerințe ale familiei din care face parte și în funcție de care va fi evaluat in continuare;

– cunoașterea comunității din care face parte;

– aprecierea și evaluarea din partea membriilor comunității din care face parte.

8. Atitudini

Pozitive: – supunere, adaptare, acceptare, satisfacție, înțelegere, conformism.

Negative: – nesupunere, absenteism, respingere,antipatie, necomunicare, izolare.

9. Eșalonarea pe etape

a)Studiul și documentarea psiho-pedagogică privind „Relația familie-școală"

b)Investigarea opiniilor elevilor, părinților.

c)Centralizarea opiniilor.

d)Elaborarea concluziilor

e)Întocmirea și realizarea programului de acțiuni.

Instrumente de cercetare

Chestionarul pentru elevi

Este evident faptul că părinții și profesorii împărtășesc o responsabilitate uriașă.

Împreună oferă copiilor dorința de a învăța și de a muncii din greu. O bună colaborarea între ei este esențială succesului motivării copiilor pentru învățare și al creșterii interesului lor în această direcție.

Pentru a ne ajuta în activitatea de cercetare a implicării familiei în educația copilului, vă rugăm să răspundeți la următoarele întrebări:

I. Considerați că școala colaborează suficient cu membrii familiei tale?

R.DA

I. Care crezi că este cea mai bună metodă prin care școala ar trebui să comunice cu familia?

R. ȘEDINTELE CU PĂRINȚI

I.Vă înștiințați părinții despre eventualele probleme apărute la școală?

R.DA

I. Considerați că este de datoria școlii să înștiințeze familia despre problemele apărute in școală?

R.DA

I. Credeți că înștiințarea părinților de către școală ar reduce riscul apariției anumitor probleme?

R.DA

Te rog să apreciezi despre care dintre următoarele probleme crezi că ar trebui înștiințată familia ta periodic?

Credeți că părinții se vor sesiza dacă vor fi înștiințați prin bilete despre situația la învățătură și purtare?

Cum credeți că va evolua relația vostră cu părinții dacă aceștia vor afla situația voastră școlară, precum și problemele de comportament?

Regulamentul de ordine interioară al unității școlare de care aparțineți este cunoscut de părinți?

Cât de des sunteți întrebați de către un membru al familiei despre ce s-a mai întâmplat la școală?

Ce părere au părinții dumneavoastră dacă veniți acasă cu o notă proastă?

S-a întâmplat să fiți pedepsiți dacă părinții au fost înștiințați despre deviațiile comportamentale apărute in cadrul unității școlare?

S-a întămplat ca părinții dumneavoastră să aibă păreri diferite referitoare la educația dumneavoastă?

Ce părere au părinții despre comportamentul vostru în societate și în cardul școlii?

Considerați că părinții colaborează suficient cu școala?

Cât de des vin la școală părinții tăi pentru a se interesa de evoluția ta?

Ce considerați că ar trebui să facă școala pentru a exista o mai bună colaborare între familie si școală?

Chestionarul pentru părinți

Sexul?

Feminin

Studiile dumneavostră?

Studii superioare

Profesia?

Asistentă medicală

Mediul de provenientă?

Rural

Starea civilă?

Casatorita

Familie monoparentală, datorată?

Nu

Vă întrebați în fiecare zi copilul despre ce s-a întâmplat la școală?

Da

Se întămplă des ca atitudinea dumneavoastră față de copil să nu fie în concordanță cu cea a dirigintelui?

Câteodata

Este necesar să insiste copilul dumneavoatră pentru ca să participați la ședințele cu părinții?

Nu

Țineți cont de părerile și sfaturile profesorului diriginte?

Da intotdeauna

Cum considerați colaborarea dumneavoastră cu școala?

Satisfăcătoare

Cât de des vizitați școala copilului dvs?

Destul de des

Când vizitați școala copilului dvs?

De câte ori am ocazia

Cum păstrafi legătura cu dirigintele copilului?

Prin telefon, e-mail

Considerați că acordați timp suficient și atenție suficientă problemelor școlare ale copilului?

Nu intotdeauna

Care este motivul pentru care acordați atât de puțin timp discutării problemelor școlare cu copilul dumneavoastră?

Serviciu

Cui credeți că se datorează lipsa succesului școlar al copilului dumneavoastră?

Lui,din dezinteres față de școala.

Vă rugăm să vă exprimați acordul în ceea ce privește regulile și regulamentul școlar .

Cum apreciați contribuția școlii la succesul personal și profesional al copilului dumneavoastră?

Satisfacatoare

Considerați că i-ați oferit copilului dumneavoastră o bună educație în familie?

Da pe cât se poate

Ce considerați că ar trebui să facă școala pentru a exista o mai bună colaborare între familie si școală?

Să se facă cât mai multe ședințe cu părinți, să li se comunice acestora tot ceea ce are legatură cu copii lor, să se facă cât mai multe parteneriate grădiniță-familie.

Prezentarea și interpretarea datelor

a) chestionarul destinat elevilor

Scopul principal al acestui chestionar a fost determinarea părerii elevilor referitor la actuala implicare a familiei de către școală în educația lor, precum și aflarea consecințelor ce vor apărea dupa o implicare mai agresivă în educația lor a părinților.

Eșantionul a fost reprezentat de 50 de elevi din clase diferite, aparținănd unor categorii

sociale diferiete și provenind din medii diferite.

Un set de întrebări a vizat dezvăluirea condițiilor în care se face în momentul actual colaborarea dintre familie și școală. Răspunsurile date de elevi au relevat faptul că în momentul de față nu există o colaborare strânsă între părinți și școală, fapt care le permite să aibă o atitudine superficială față de sistemul educational. Peste 75% dintre cei intervievați au ajuns la concluzia că implicarea și informarea cât mai bună, eficientă și periodică a părinților despre situația lor școlară și comportamentul lor ar duce la diminuarea problemelor comportamentale și o implicare mai activă în procesul de învățare.

La intrebarea: Cât de des sunteți întrebați de către un membru al familiei despre ce s-a mai întâmplat la școală?, elevii au raspuns:

a) zilnic 12%

b) de două on pe saptămână 15,23%

c) in weekend 11%

d) o data pe săptămână 35%

e) o dată pe lună 26,77%

O reprezentate grafică pentru o mai bună exemplificare a implicării familiei în viața copilului, de fapt se pare a neimplicării, este următoarea:

Figura 1.1 Reprezentare grafica reprezentant interesul familiei fata de scoala

După cum se poate observa din aceste grafice, implicarea familiei în acest moment în educația copilului este deficitară.

Din următorul grafic va rezulta foarte clar părerea celor chestionați despre modificarea comportamentului lor în cazul unei mai bune colaborări dintre familie și școală.

„Credeți că înștiințarea părinților de către școală ar reduce riscul apariției anumitor probleme?"

Figura 1.2. Reprezentare grafica reprezentant interesul familiei față de școală

b) chestionarul destinat părinților

Chestionarul adresat părinților scoate în evidență o situație de interes a acestora față de școală cel mai des în momentul în care sunt atenționați prin diverse metode de către diriginte despre situația școlară a elevului sau despre deviațiile comportamentale ale acestuia.

Când vizitați școala copilului dumneavoastră?

a) Când sunteți invitat la școală

b) Când aveți anumite plângeri/ nemulțumiri

c) Prin participare voluntară la proiectele școlare

d) Zilnic prin intermediul internetului

e) Alte situații (vă rugăm să le menționați)

Figura 1.3. reprezentarea grafică privind vizita părinților la școala în care învață copii lor

PROIECT DE PARTENERIAT

Parteneriat între grădiniță și familie

ARGUMENT

Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape ale vieții revine în primul rând familiei sale. Chiar și atunci când instituția preșcolară oferă programe instructiv — educative de calitate, ea nu poate contracara experientele negative acumulate de copil în familia sa.

Pentru ca eficiența educației din grădinița să aibă un randament sporit este necesar ca programul educativ să fie cunoscut și înțeles de către familie și realizat prin colaborare între familie și instituția preșcolară.

Toate aceste motivații conduc spre necesitatea unui parteneriat real, activ cu implicarea susținută a familiei.

ECHIPA DE IMPLEMENTARE

PARTENER 1

Educatoarele

PARTENER 2

Familiile copiilor de la cele două grupe.

PARTENER 3

Medic pediatru, consilier școlar, psiholog.

OBIECTIVUL GENERAL AL PARTENERIATULUI

Consilierea părinților privind cunoașterea propriilor copii și aplicarea unor strategii educaționale corecte, atat în cadrul familiei cât și în instituția preșcolară.

OBIECTIVE SPECIFICE PARTENERIATULUI

educatoarele să informeze părinții cu privire la standardele de dezvoltare ale copiilor în funcție de vârstă ;

părinții să informeze educatoarea cu sinceritate, asupra atitudinilor și comportamentelor copilului în famile ;

educatoarele să contribuie la diseminarea bunelor experiențe educative în rândul părinților ;

părinții să continue în familie programul educațional propus de instituția preșcolară;

educatoarele să acorde consiliere individuală și/sau în grup pe teme de educație în familie și în instituția preșcolară ;

părinții să dea dovadă de perseverență în acțiunile educative, solicitând sprijinul cadrului didactic ori de câte ori este cazul ;

părinții și educatoarele să participe activ în cadrul parteneriatului familie — grădiniță, să se sitµeze permanent alături de copii, să-i sprijine, solicitând asistența specializată ori de câte ori este cazul.

PERIOADA DE DESFĂȘURARE

1 noiembrie 2015 — 1 iunie 2016

RESURSE ALOCATE (umane si materiale)

Echipa de parteneriat formată din cadrele didactice de la Grădiniță cu program normal.

Imagini video cu aspecte din activitatea instructiv — educativă, suporturi de curs, referate, expoziții cu creații ale preșcolarilor.

ACȚIUNI PREVĂZUTE ÎN CADRUL PARTENERIATULUI

FINALITATEA PARTENERIATULUI

album cu fotografii de la activitățile desfășurate ;

expoziție cu creațiile copiilor ;

activitate finala — analiza desfășurării parteneriatului ;

diplome pentru părinți

Președinții comitetelor ,părinți

1) grupa mica

2) grupa mijlocie

CONCLUZII

Comunicarea între cele două categorii implicate nu trebuie să fie limitată. Pot fi angajați în discuții și bunicii, unchii, mătușile, frații, surorile și prietenii apropiați ai familiei. Important este ca fiecare copil să aibă un adult interesat de progresul său școlar.

Vom prezenta câteva beneficii ale comunicării, avantaje pentru toți cei angajați în acest proces.

Părinții

-să își pregătească copiii pentru a învăța. Să le prezinte școala ca fiind interesantă și importantă și să le precizeze faptul că se constituie în parteneri valoroși;

-să discute cu profesorii copiilor lor. Să stabilească o relație adecvată cu ei. Să conștientizeze faptul că fiecare are de învățat de la celălalt. O convorbire telefonică scurtă sau o întâlnire la școală sau acasă la copil îi pot uni pe armândoi, în scopul de a-1 ajuta pe copil;

-să participe la evenimentele din școală. Ședințele cu profesorii, evenimentele sportive și jocurile în școală – toate le oferă șansa de a-i cunoaște pe profesorii copilului lor. Mai mult de- atât, copilul va fi foarte mândru când părinții săi merg la școală;

-să fie pregătiți. Să cunoască profesorii, orarul copilului și regulile din școală. Să știe ce tip de temă i se dă și în cât timp trebuie să finalizeze;

-să discute permanent cu copilul despre ce se întâmplă la școală. Să-i pună întrebări specifice, legate de activitatea din clasă, de profesori și de alte acțiuni suplimentare;

-să creeze acasă un mediu bun de învățare. Să sprijine învățarea, prin desfășurarea de activități zilnice cu copilul. Să citească cu el. Să-i verifice tema. Să-i limiteze accesul la TV sau la jocurile video;

-să observe și să asculte. Să discute cu prietenii copilului pentru a avea o vedere de ansamblu a ceea ce se întâmplă la școală. Să cunoască și rezultatele altor elevi, pentru a putea să conștientizeze nivelul la care se află propriul copil;

-să ceară și sfatul profesorilor. Aceștia știu mai multe despre dezvoltarea copilului și își petrec mult timp cu el;

-să le ofere informașii utile profesorilor. Schimbarea condișiilor familiale, cum ar fi divorțul, boala părinților sau chiar moartea unui animal preferat pot determina tulburări de concentrare în învătare;

-să ceară angajatorului lor să sprijine eforturile sale îndreptate spre educația copilului. Politici familiale „prietenoase", cum ar fi un orar mai flexibil, ore de pauză mai multe și săptămâni comprimate de lucru oferă angajaților câteva ore în timpul zilei de școală, pentru a se implica în activitățile de aici. Orele libere obținute pot fi folosite pentru a merge mai târziu la slujbă sau pentru a veni mai devreme acasă;

-să se ofere voluntari. Să ceară membrilor comunității să procedeze în mod similar. Implicarea adulților îmbunătățește activitatea școlii. Fiecare acțiune din școală trebuie făcută cu entuziasm;

-să se implice in organizațiile care sprijină colaborarea părinte-profesor și în reforma școlii. Să învețe cum funcționează consiliul școlii respective. Să ajute conducerea la stabilirea de reguli. Să ceară sfatul unui profesor, al directorului sau al altui părinte în legătură cu modul în care se pot implica.

Părinții și educatorii, împreună:

-să aibă expectații ridicate și să-i laude adesea pe copii;

-să stabilească obiceiuri bune de învățare. Să-i ajute pe copii să își planifice activitățile și să le dezvolte interesul în diverse domenii;

-să se angajeze în discuții unii cu alții, fie personal, fie la telefon, pentru că dacă apare o situație dificilă le va fi mai ușor să o discute, dacă anterior au stabilit o relație bună.

-să discute personal, la telefon sau să trimită note scrise, când există probleme sau când apar aspecte bune;

-să folosească fax sau e-mail, dacă există acasă și la școală, pentru a ușura comunicarea;

-să se aibă în vedere și stabilirea de întâlniri în locuri convenabile ambelor părți, dacă nu este posibil să se vadă la școală;

-fiecare să elaboreze o listă cu întrebări și să o prezinte. Nici unul nu trebuie însă să comenteze asupra ideilor celuilalt;

-nu trebuie să se uite că părinții și profesorii au cea mai mare influență asupra tinerilor. Fiecare să încerce să ofere oportunități de învățare. Să lucreze ca parteneri.

Educatorii

-să-i determine pe părinți să înțeleagă că ușa le este deschisă și că întotdeauna vor fi bine primiți, dacă doresc să intre în clasă și să-i vadă pe copii la lucru;

-să mențină fluxul comunicațional pozitiv. Să trimită lunar câteva însemnări părintelui, prin care acesta este înștiințat în legătură cu activitățile clasei. Să dea „veștile bune" personal sau să le telefoneze părinților de câteva ori pe an;

-să caute oportunități pentru discuții informale. Să meargă pe terenul de joacă în fiecare zi câteva minute, pentru a le oferi oportunitatea părinților de a-1 cunoaște. Să participe la evenimentele comunității;

-să învețe despre cultura, viața, locul de muncă al celor din familii, pentru a realiza impactul tuturor acestora asupra copiilor. Să fie receptivi la alți membri ai familiei sau prieteni apropiați ai acestora, care sunt interesați de educația copiilor;

-să explice clar politica de atribuire a temelor sau de stabilire a regulilor clasei;

-să descrie părinților modul în care vor fi împlinite obiectivele educative propuse;

-să spună fiecărui părinte ceva special despre copilul său, astfel încât acesta să înțeleagă motivele pentru care profesorul crede că elevul va avea succes;

-să ceară părinților să se înscrie ca voluntari. Dacă aceștia nu pot fi prezenți în timpul orelor de școală, atunci să le solicite sprijinul în proiecte, care se pot realiza în afara orarului obișnuit;

-să-i informeze pe părinți în legătură cu probleme curente ale învățământului. Să le explice structura consiliului școlii și politicile școlare. Să le ofere un glosar de termeni și să evite folosirea lor, dacă părinții nu-i stăpânesc încă;

-să participe la organizațiile care sprijină colaborarea profesor – părinte. Să le ajute să se centreze pe scopuri specifice și să le dezvolte. Să atragă atenția asupra nevoilor unor familii, care nu sunt prezente la ședințele cu părinții, dar ai căror copii vin totuși la școală;

-să caute seminarii de dezvoltare profesională sau literatură despre modul în care pot fi contactați părinții. Să ceară directorului sau consiliului școlii să furnizeze instruire inițială în domeniul implicării părinților în școală, precum și cea referitoare la rolurile educatorilor;

-să-i ajute pe părinți să înțeleeagă importanța sprijinului lor. Să mulțumească acestora pentru implicare și să explice care vor fi avantajele acțiunilor lor pentru copil și pentru școală.

BIBLIOGRAFIE:

Adina Băran- Păscaru(2004). „ Parteneriat in educație" / familie- școală- societate, Editura Aramis București

Gutium I, Mămăligă M, Mumjiev G. – Parteneriatul pas cu pas , Editura Fundația Internațională pentru sisteme Electorale, Chișinău, 2000

Mămăligă M, Mumjiev G (2000). Parteneriatul pas cu pas , Editura Fundația lnternațională pentru sisteme Electorale, Chișinău,

Radu, I., Ionescu, M., (1987). Cercetarea pedagogică — moment al perfecționării și creativității, in "Experiență didactică și creativitate", Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Sincan E., Alexandru Gheorghe(1993). " Școala și familia ", editura Gh-Cartu Alexandru, Craiova

Velea , Luciana și colaboratorii(2006) . Participarea elevilor in școală și in comunitate, Ghid pentru profesori și elevi , Editura Agata

Vlăsceanu ,Gheorghe coord., Neculau , Adrian (2002). Școala la răscruce. Schimbare și

Albu Gabriel(1998). Introducere într-o pedagogie a libertății .Editura Polirom, Iași

Alexandru Rosca(1981).Creativitatea generală și specified. Editura Academiei Republicii Socialiste România,

Culea Laurenția(2009). Curriculum pentru educarea timpurie — o provocare ? Editura

Bocoș M. (2003). Teoria și practica cercetării pedagogice. Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca

Bunescu Gheorghe (1998)." Școala și valorile morale ", EDP .R.A, București ,

E. Durkheim. Educatie si sociologie, Bucuresti, E.D.P., 1980;

Ionescu, Ion I.,( 1997). Sociolagia școlii , Ed. Polirom, Iași

Emile Planchard(1992). Pedagogia școlară contemporană, E.D.P., București

continuitate in curriculumul învățământului obligatoriu. Studiu de impact, Editura Polirom

Diana •

http://www.pagini-scolare.ro/articol/Parteneriat-in-educatiefamilie-scoala- comunitate/Familia-partener-in-educatia-copiilor.html

http://www.pagini-scolare.ro/articol/Parteneriat-in-educatiefamilie-scoala- comunitate/PARTENERIATELE-EDUCAȚIONALE- ȘI-IMPORTANȚA-LOR.html