Cateheza Si Educatie In Contextul Actualului Sistem Educational
INTRODUCERE 3
Argument 4
CAPITOLUL I 6
Personalitatea 6
Definiții și concepte ale personalității 6
Factori de personalitate 10
Structura și dinamica personalității 12
Teorii ale dezvoltării personalității 17
Genetica personalității 25
CAPITOLUL II 28
Asumarea deprinderile moral-civice în școală și în Biserică 28
2.1 Școala ca loc de formare a unor atitudini și deprinderi morale 38
2.2 Elemente de cateheză generală 48
2.3 Cateheza ca formă de cunoaștere și asumare a unor valori moral – religioase și civice 50
CAPITOLUL III 54
Violența și criminalitatea juvenilă în școală 54
3.1 Violenta juvenilă în școală 55
3.2 Criminalitatea juvenilă în școală 59
3.3 Abordare teologică 64
CAPITOLUL IV 67
Strategii și metode didactice specifice dezvoltării creativității educației 67
4.1 Metode și strategii pentru dezvoltarea spiritului critic 67
4.2 Metode și strategii pentru dezvoltarea spiritului creativ 72
4.3 Metode și strategii pentru dezvoltarea spiritului activ-etic 77
CAPITOLUL V 85
Filantropia creștină ca mijloc de modelare a personalității tinerilor 85
5.1 Filantropia în Sfânta Scriptură 85
5.2 Filantropia la Sfinții Părinți 91
5.3 Filantropia în zilele noastre 98
Concluzii 106
Bibliografie 108
INTRODUCERE
Educația este procesul prin care oamenii se străduiesc să transmită copiilor sau altor persoane cunoștințele dobândite și aspirațiile lor spre o lume mai bună. Acest proces începe imediat după naștere, părinții învățând copilul să se comporte conform cerințelor culturii lor. Școlarizarea sau educația formală completează rolul familiei în procesul de socializare a tinerilor. Scopul educației, ca acțiune sistematică de formare a omului, a fost definit ca formarea personalității morale, a omului de caracter. Această formare nu se poate realiza fără participarea voită, din convingere, a celui educat. De aceea principiile morale trebuie practicate, nu trebuie enunțate și memorate. Astfel se produce în sufletul celui educat o întreită convingere: intelectuală, afectivă și volițională care-l va caracteriza toată viața.
Comunitatea este mediul firesc, necesar omului, de aceea copiii trebuie pregătiți pentru activitatea în comunitate. În comunitate copiii învață să cunoască și să prețuiască solidaritatea socială, temeiul educației morale, deprind sentimentul și ideea de responsabilitate.
O parte a educației o primim și în Biserică, cu ajutorul catehezelor.
Catehetica este definită de Dumitru Călugăr ca „studiul care se ocupă de catehizare, cu normele de predare a învățământului religios-educativ.” Th. Harnak a definit catehetica ca „disciplina despre funcția catehetică a Bisericii, adică despre creșterea celor nevârstnici spre o maturitate spirituală prin învățământ și educație creștin bisericească.” Catehetica se ocupă cu învățarea principiilor religioase și morale. Activitatea catehetică se îndreaptă mai ales spre credincioșii care au nevoie de o deosebită dragoste, de o îngrijirea duhovnicească, astfel catehizarea este atenționată de cele mai multe ori către copiii, cărora le sunt oferite toate învățăturile Bisericii pentru a deveni un bun creștin.
Catehizarea este educație, ea este cea mai importantă parte a educației religioase și care cuprinde întreaga educație religioasă. Ea este educarea, pregătirea, conducerea credincioșilor spre o viață desăvârșită, după cuvintele Mântuitorului „fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Mt. 5,48). Cateheza are în vederea atât viața de pe pământ cât și cea de dincolo, ea are menirea să supravegheze educația religioasă și morală a credincioșilor ca să nu sufere nici o deviere.
Argument
Am ales să scriu lucrarea de disertație despre „Cateheză și educație în contextul actualului sistem educațional” deoarece educația are o importanță deosebită în viața fiecărei persoane, iar odată cu evoluția sistemelor și metodelor de învățământ vine și necesitatea unei conștientizări scriptice a persoanelor care se folosesc de ele.
În Noul Testament avem și îndrumarea către educare și formare: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la Sfârșitul veacului”(Mt. 28, 19-20). Aceasta este o obligație explicită pentru clerici, având ca scop mântuirea, intrarea în Împărăția lui Dumnezeu.
Educația se face începând de la naștere și până la încheierea vieții materiale, însă cea mai importantă educație și care se imprimă cel mai bine în personalitatea omenească e cea deprinsă din familie, numită și „cei șapte ani de acasă”, din Biserică, cu ajutorul catehezelor, o educație morală fără de care ar fi un adevărat haos între oameni, și școală care oferă posibilitatea de a se dezvolta în direcția pe care o dorește cu scopul dobândirii unei poziții sociale.
De-a lungul secolelor, educația a fost legată de religie. În antichitate, în Orient, școlile funcționau, în general pe lângă temple. În Occident, mânăstirile erau centre de cultură pe lângă care funcționau școli, atât pentru viitorii clerici, cât și pentru laici. În secolul al XI-lea existau școli pentru pregătirea preoților pe lângă mănăstiri și centre episcopale, cu predare în limba latină, greacă și slavă.
În cultivarea sufletului educația religioasă nu este unilaterală, ea apelează și chiar mai mult își găsește unele premise care o fortifică în educația civică, estetică și morală, raportându-ne la ființa divină, la Dumnezeu, deoarece este singurul model formativ existențial.
Astfel pentru a fi inițiat din punct de vedere religios înseamnă a fi educat în acest spirit, a avea capacitatea de a spori educația și de a continua de unul singur. Educația religioasă deschide dorința către perfecționare de sine, perfecționare din punct de vedere intelectual, moral, estetic, civic etc.
Reprezintă o modalitate de responsabilizare a eului în legătură cu opțiunile ulterioare.
CAPITOLUL I
Personalitatea
Când vorbim despre personalitate, discutăm în termeni majori despre om; în personalitate este implicată atât existența umană în ceea ce are substanțial și spiritual, cât și întreg ansamblul de valori acumulate istoric, însușite de om, realizate în prezent și proiectate în viitor.
Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din Univers fiind o realitate deosebit de complexă și dinamică deoarece integrează o varietate de componente diferite ca structură, funcționalitate și finalitate care deși dispunând de trăsături relativ stabile, cunoaște o evoluție în timp, atât în plan filogenetic, cât și în plan ontogenetic. Astfel, personalitatea nu poate fi cercetată de o singură știință ci necesită o abordare multidisciplinară din varii domenii precum: antropologia fizică și culturală, sociologie, pedagogie, istorie, morală, estetică, medicină, psihologie și teologie.
Conceptul de personalitate este întâlnit în toate științele socio-umane și în filozofie (fiind vizată esența umană), punându-se în evidență aspectele specifice, unghiul de abordare fiind diferit (ceea ce impune cu atât mai mult o convergență a perspectivelor).
Independent de știință, literatura și arta au adus contribuții semnificative în ceea ce privește înțelegerea vieții omului și cunoașterea complexă a diverselor profiluri umane. Însă, știința aduce un aport în plus pe linia descoperirilor legilor implicate în fenomenul de personalitate.
Definiții și concepte ale personalității
Personalitatea poate fi definită ca o serie de pattern-uri distincte și caracteristice de gândire, emoții și comportament care alcătuiesc stilul personal al unui individ de a interacționa cu mediul fizic și social.
În cercetările teoretice și aplicative studiul personalității ocupă un loc principal. În psihologie, în afară de inteligență, nici un alt concept nu este atât de vast și totuși nedeterminat ca cel de personalitate.
Personalitatea are o funcție integrativ-adaptativă a omului și presupune coexistența cu dimensiunile biologică și fiziologică. Prima apariție a personalității se leagă de momentul formării conștiinței de sine care presupune analiza propriei conduite, a dorințelor intime în raportare cu alții; aplicarea acelorași reguli, restricții, criterii care se aplică și altor persoane. Evoluția personalității are loc datorită interacțiunilor contradictorii dintre conștiința obiectivă și autoconștiință. Acesta este un proces de învățare și internalizare a modelelor acționale, semnificaților, criteriilor și simbolurilor care are loc după cu totul alt sistem decât comportamentele care alcătuiesc individul ca dat biologic.
Noțiunea de personalitate cuprinde esența omului ca subiect și obiect în procesul social-istoric exteriorizându-se sub formă de sistem de atribute biopsihosociale: structuri psihice care apar în procesul de cunoaștere senzorială și logică a mediului înconjurător, stări și însușiri cu un pattern organizat și caracterizat de o stabilitate relativă, comportamente, determinate de acțiuni caracterial-temperamentale și influențate de valorile individuale.
Într-un concept mai vast modelul personalității include: apartenența la specia umană, manifestarea biologică, unicitatea psihică, dependența socială, creativitatea și congruența.
Existența, evoluția și manifestarea ființei umane presupune prezența mai multor ipostaze care, deși ființează în unitate, în interdependență și interacțiune, constituie o obiectivare de sine stătătoare. Pe de o parte vizăm unitatea ființei umane și pe de altă parte subliniem manifestarea ei prin mai multe ipostaze. Nu putem vorbi despre personalitate fără a trece prin revistă noțiunile de individ, individualitate, persoană, personaj, acestea reprezentând alături de personalitate ipostaze distincte ale subiectului uman. Deoarece în literatura de specialitate acești termeni apar de multe ori nediferențiați, sinonimi, se impune delimitarea lor teoretică.
Conform etimologiei cuvântului noțiunea de individ (lat. Individum) are prin excelență un sens biologic, sugerând însușirea de unitate indivizibilă a organismului cu mediul înconjurător (mediul natural). Pe când, individualitatea reprezintă expresia individului diferențiat în plan biologic și psihologic. Astfel, rezultă o diversificare și diferențiere a organizării structural-funcționale a individului într-un mod particular. Dacă individul este suportul individualității, individualitatea este felul de a fi a individului.
În ceea ce privește noțiunea de persoană unii autori înlocuiesc termenul de personalitate cu cel de persoană. Această preferință apare din două motive. Primul motiv exprimă alegerea termenului mai concret și comprehensiv în care persoana este o ființă concretă, bio-psiho-socială, în timp ce personalitatea este o abstracție psihologică. Cel de-al doilea motiv dezvăluie o deosebire între sferele acestor concepte, care la rândul ei, implică o deosebire de conținut. Prin personalitate se înțelege uneori o persoană remarcabilă, excepțional înzestrată, cu o poziție de conducere și autoritate în societate; orice personalitate este o persoană, dar numai unele persoane sunt personalități. Plehanov folosește termenul de personalitate tocmai în acest înțeles de persoană cu prestigiu și autoritate în societate. Termenul de persoană a fost preluat din practica teatrului, fiind utilizat de-a lungul timpului de filosofi, teologi, eseiști, sociologi, literați, fără a-și pierde, până în prezent, nimic din importanța lui.
Evoluția termenului de persoană s-a realizat în strânsă dependență cu evoluția conceptului de om, deoarece persoana îl exprimă pe om într-o anumită postură. Atunci când vorbim de om de cele mai multe ori ne raportăm la personalitatea lui, psihologia personalității devenind un domeniu de cercetare de actualitate, în condițiile în care omul este coroana creației lui Dumnezeu, prin protopărinții noștri Adam și Eva. Termenul de persoană vine din latinescul persona, ce deriva din grecescul prosopon chologică. Cel de-al doilea motiv dezvăluie o deosebire între sferele acestor concepte, care la rândul ei, implică o deosebire de conținut. Prin personalitate se înțelege uneori o persoană remarcabilă, excepțional înzestrată, cu o poziție de conducere și autoritate în societate; orice personalitate este o persoană, dar numai unele persoane sunt personalități. Plehanov folosește termenul de personalitate tocmai în acest înțeles de persoană cu prestigiu și autoritate în societate. Termenul de persoană a fost preluat din practica teatrului, fiind utilizat de-a lungul timpului de filosofi, teologi, eseiști, sociologi, literați, fără a-și pierde, până în prezent, nimic din importanța lui.
Evoluția termenului de persoană s-a realizat în strânsă dependență cu evoluția conceptului de om, deoarece persoana îl exprimă pe om într-o anumită postură. Atunci când vorbim de om de cele mai multe ori ne raportăm la personalitatea lui, psihologia personalității devenind un domeniu de cercetare de actualitate, în condițiile în care omul este coroana creației lui Dumnezeu, prin protopărinții noștri Adam și Eva. Termenul de persoană vine din latinescul persona, ce deriva din grecescul prosopon care a însemnat, pe rând, în teatrul grec din Antichitate, masca actorului, rolul acestuia, actorul însuși, pentru ca, ieșind din incinta teatrului, să se generalizeze asupra omului. Procesul similar s-a petrecut și cu trecerea de la vechiul cuvânt rusesc licina la cuvântul licinosti, personalitate. Unii filologi derivă termenul de persoană din denumirea phersu, înscrisă sub o figură mascată din mormintele etrusce. Se crede că numele ar aparține unui zeu subteran, înrudit, dacă nu chiar identic, cu Persephona sau Persus. Teatrul roman a preluat masca teatrală de la etrusci.
Astfel, primul sens al cuvântului persoană a fost acela de mască, de „costumație”, prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva de pe scenă. Al doilea sens, obținut prin extensiune, se referă la rolul social îndeplinit de cineva în teatru sau în viață, la funcțiile și obligațiile sociale pe care cineva și le asumă (exteriorizarea, manifestarea publică a persoanei). Un al treilea sens vizează chiar actorul însuși, care joacă rolul (individualitatea corporală și psihică a celui care îndeplinește rolul). Un al patrulea sens adaugă conceptului de persoană un atribut valoric, referindu-se la calitatea de a fi om, la rangul (statutul)său social. Dintre cele patru accepțiuni, o pondere mai mare au dobândit-o persoana ca rol social și exprimând o valoare. Se poate observa cum sub aspect filosofic și psihologic, noțiunea de persoană a evoluat spre cea de personalitate, fiind utilizată pentru a desemna ființa liberă, rațională, conștientă, creatoare de valori și responsabilă de acțiunile sale.
Personajul este persoana în rol, omul interpretat ca un rol social. Deoarece fiecare om poate juca mai multe roluri, el se poate manifesta prin mai multe personaje. Astfel, putem distinge diferite ipostaze ale personajului precum: personajul ca ideal personal (volitiv), personajul ca stereotip social, personajul „mască” și personajul ca refugiu.
Personajul ca ideal personal se automodelează în raport cu propriile idealuri și aspirați, în timp ce, personajul stereotip social este cel care joacă rolul aferent poziției pe care o ocupă în societate, fiind condiționat de imperativele sociale. Personajul „mască” este modalitatea prin care individul prezintă în mod deliberat o anumită ipostază pentru ceilalți, disimulând unele fațete ale propriei personalități. Personajul ca refugiu, în schimb, se referă la conduita impusă de statut fiind un alibi moral pentru propriul comportament.
Între persoană și personaj există o corelație strânsă dar totodată distinctă întrucât personajul se prezintă ca o imagine fragmentară a persoanei, ca o aparență, ca o mască, în timp ce persoana constituie realitatea psihosocială care se ascunde în spatele măștii; nimeni însă nu se poate apropia de persoană decât prin intermediul acestei imagini, care o revelează și o trădează.
În cadrul psihologiei personalității, perspectiva de abordare este dublă: atât analitică, plecând de la elementele componente ale personalității, cât și sintetică, implicând modul de funcționare a personalității. Cele două direcții de abordare rămân utile până la sinteza lor firească, deoarece ambele se dovedesc necesare din punct de vedere practic. Psihologia clinică și cea pedagogică au impus abordarea diferențiată, a specificului fiecărei personalități, și această direcție de cercetare este actual majoră pentru practică (medicină, educație, industrie, etc.).
Factori de personalitate
Datorită evoluției lingvistice majoritatea deosebirilor importante dintre indivizi, utile în viața de zi cu zi, sunt codificate în limbaj. În anii ’30 doi psihologi care au pus mare accent pe personalitate s-au ocupat în mod special de aceasta sarcină. Ei au găsit aproximativ 18 000 de cuvinte care se referă la caracteristici comportamentale. Lista a fost redusă la aproximativ 4500 de cuvinte prin excluderea sinonimelor și a termenilor neclari. La final, cuvintele rămase au fost grupate în funcție de semnificația psihologică.
Gordon Allport și Raymond Cattell sunt printre primii care au studiat personalitatea și au subliniat faptul că ceea ce moștenim la naștere ne formează personalitatea și poate fi la fel de important ca și factorii de mediu.
Raymond Cattell a micșorat lista Allport-Odbert la mai puțin de 200 de trăsături și a obținut evaluări a mai multor persoane pentru fiecare caracteristică. Acesta s-a folosit de analiza factorială pentru a determina câți factori fundamentali ai personalității ar putea fi responsabili pentru crearea unui șablon de corelații dintre scorurile obținute la testări. O cale asemănătoare a fost urmată și de psihologul Hans Eysenck pentru ca în final să ajungă la doi factori ai personalității: introversie-extraversie și stabilitate-instabilitate emoțională, mai târziu a introdus și o a treia dimensiune, nevroticismul.
Axa introversie-extraversie arată modalitatea de raportare a persoanei, spre interior și spre sine sau spre exterior și lumea externă.
Tabelul 1 Factorii de personalitate a lui Eysenck
Cercetarea lui Eysenck se bazează în mare parte pe dimensiunile de extraversiune și nevroticism. Acesta a descoperit faptul că persoanele extravertite se diferențiază de persoanele introvertite prin nivelul de bază al activării corticale; persoanele extravertite au un nivel mai scăzut de activare corticală decât persoanele introvertite. Astfel spus, pentru aceste diferențe este responsabil sistemul activator reticulat ascendent. Din cauza acestui fapt persoanele extravertite caută în mod activ stimularea și emoția. Pe cealaltă parte persoanele introvertite se feresc de stimulare și excitație deoarece nivelul lor de activare corticală este deja ridicat.
Psihologul a descoperit că la baza legăturii nevrotism/stabilitate se află creierul visceral, o formațiune de la baza creierului, alcătuită din hipotalamus, hipocamp și sistemul limbic, responsabilă pentru reacția noastră la activarea emoțională. Persoanele cu un scor înalt pe scala nevroticismului au un prag scăzut al activării creierului visceral, iar aceasta determină anumite manifestări corporale (tremur, transpirație, tahicardie etc) chiar dacă stimularea emoțională este scăzută.
Trăsăturile și dimensiunile sunt în primul rând determinate de ereditate, din perspectiva lui Eysenck, dar nu exclude influența pe care mediul o are în formarea personalității. Acestea rămân stabile de-a lungul vieții, din copilărie până la maturitate, cu toate schimbările la care expusă persoana.
Figura 1 Factorii de personalitate ai lui Eysenck
Despre extrovertiți și introvertiți inclusiv Jung și Freud au avut discuții. Extrovertiții își îndreaptă interesul și energia libido spre lumea exterioară, dar trebuie menționat faptul ca viziunea lui Jung asupra libidoului nu este strict sexuală precum în viziunea lui Freud. Este o noțiune largă care cuprinde în totalitate energia unei persoane, iar sexualitatea joacă doar un rol. Introvertiții sunt atrași de partea interioară. Aceștia au o imagine foarte subiectivă asupra oamenilor și a situațiilor din viața lor. Este timid și uneori neîndemânatec și se refugiază cu plăcere în forul său intern.
În concluzie orice persoane are în ea ambele posibilități de operare de libidoului. De-a lungul vieții acestea două pot alterna în viața unei persoane dar în mod normal una din ele predomină
Structura și dinamica personalității
Prin îmbinarea factorilor endogeni cu factorii exogeni se ajunge la dezvoltarea completă și unitară a însușirilor persoanei, la un construct prin care cineva se distinge ca individ, manifestând un comportament tipic și unic, adică se dezvoltă personalitatea.
Din punct de vedere științific personalitatea este discutată cu ajutorul conceptelor de structură și proces. Structurile sunt organizări ale parților unui sistem iar procesele sunt funcții care ies în evidență datorită acelor parți din sistem. Personalitatea apare ca un ansamblu de structuri; aceasta este un sistem echilibrat.
Perspectiva psihanalitică
Premisa de bază a teoriei psihanalitice este ca o mare parte din ceea ce gândim și facem este determinat de procese inconștiente. Freud a comparat mintea umană cu un aisberg. Partea cea mică, care se arată deasupra apei este conștientul (conștiința noastră curentă) și preconștientul ( toate informațiile care nu se află în mintea noastră în prezent dar pe care le putem aduce dacă acest lucru este necesar). Partea cea mai mare din aisberg, care se află sub apă, reprezintă inconștientul, o mare de impulsuri, dorințe și amintiri la care nu putem ajunge, dar care ne afectează comportamentul de zi cu zi.
Freud a considerat că acest model al aisberg-ului este mult prea simplu pentru a explica personalitatea umană și a început să dezvolte un model structural care împărțea personalitatea în trei sisteme mari care interacționează între ele pentru a ne dirija comportamentul: sinele, eul și supraeul.
Sinele (idul), după Freud, este cea mai primitivă parte a personalității, cea din care se dezvoltă mai târziu eul și supraeul. Acesta cuprinde tot ce este dat omului de la naștere. Sinele se supune principiului plăcerii care vizează obținerea rapidă a trăirilor dorite și îndepărtarea cât mai rapidă a disconfortului. Sinele caută gratificarea imediată a impulsurilor, în special a celor sexuale și de agresivitate. Acesta își satisface pulsiunile prin procese primare, care constau într-un flux continuu de evenimente, care cer o satisfacere imediată. Sinele reprezintă rezervorul instinctelor și al forțelor înnăscute. Sinele funcționează asemenea unui copil mic care funcționează pe obținerea plăcerii fără a ține cont de circumstanțele exterioare.
Eul (egoul) se supune principiului realității, adică satisfacerea impulsurilor trebuie amânată până în momentul în care situația este adecvată. Datorită modului de funcționare acesta susține autoconservarea. Eul funcționează la un nivel mintal mai înalt decât sinele, folosindu-se de procese secundare. Astfel, eul este principalul executor al personalității deoarece el decide care dintre impulsurile sinelui for fi satisfăcute sau nu. Acesta menține legătura cu realitatea și cu conștiința, adică mediază între cererile sinelui, condițiile lumii externe și expectanțele supraeului.
În discuțiile despre relația dintre sine și eu, lui Freud îi făcea plăcere să utilizeze metafora calului și a călărețului: energia calului (sinele) are nevoie să fie controlată de călăreț (eul). Eul reacționează uneori cu anxietate la nevoile impetuoase ale sinelui, dând o stare de disconfort emoțional. Mecanismele de apărare protejează personalitatea, ținând sub control ideile inacceptabile ale sinelui care tind să ajungă la nivelul conștiinței.
Supraeul (supraegoul) este a treia parte a personalității si analizează dacă comportamentele sunt greșite sau corecte. La modul general, supraeul reprezintă valorile și principiile morale ale societății pe care ni le interiorizăm. Acesta acționează în conformitate cu principiul moralității și colaborează cu eul pentru realizarea controlului asupra impulsurilor. În cadrul personalității, supraeul poate fi o forță independentă și dominatoare, acționând împotriva sinelui și eului, conformând în mod excesiv personalitatea la standardele sociale. Cele trei componente ale personalității sunt deseori în conflict; eul amână gratificarea pe care sinele o dorește imediat. Iar supraeul se luptă atât cu sinele cât și cu eul, deoarece adesea comportamentele determinate de ele intră în contradicție cu codul moral. În personalitățile bine conturate, eul exercită cel mai mare control, principiul realității primând.
Perspectiva psihologiei umaniste
Ca și Freud, Carl Rogers și-a construit teoria pe baza activității sale cu pacienții de la o clinică. Rogers a fost impresionat de observația sa cu privire la predispoziția înnăscută a individului către dezvoltare, maturizare și schimbare pozitivă. El a ajuns la concluzia că forța primară care motivează organismul uman este tendința de realizare, o tendință de împlinire sau transpunere în act a tuturor capacităților organizatorii. Un organism în dezvoltare încearcă să-și realizeze potențialul în limitele eredității sale.
Conceptul central în teoria lui Rogers despre personalitate este sinele sau conceptul de sine. Sinele (sau sinele real) se compune din toate ideile, percepțiile și valorile care îl caracterizează pe individ, aceasta include conștientizarea a ceea ce sunt și a ceea ce pot să fac. Acest sine perceput influențează la rândul lui percepția persoanei despre lume și despre comportamentul propriu. După părerea lui Rogers, individul evaluează fiecare experiență în relație cu conceptul de sine. Psihologia lui Abraham Maslow coincide cu cea a lui Carl Rogers din multe puncte de vedere. El a propus o idee că există o ierarhie a nevoilor mergând de la nevoile biologice primare la motivații psihologice mai complexe care devin importante doar după ce nevoile primare au fost satisfăcute.
Pentru Maslow factorii motivaționali sunt suportul personalității. Motivația reprezintă procesul prin care organismele sunt împinse spre scopuri. Nevoile unui nivel trebuie să fie cel puțin parțial satisfăcute înainte ca cele de la nivelul următor să devină factor motivațional.
Nevoia de actualizare a sinelui tinde să nu apară până ce nu există o satisfacere anterioară a nevoilor fiziologice, de siguranță, de dragoste și de stimă. De multe ori satisfacerea nevoilor de bază nu e suficientă pentru apariția unei nevoi de actualizare a sinelui.
Perspectiva social-cognitivă
Abordarea cognitivă este mai degrabă o perspectivă general empirică și un set de probleme legate de modul în care oamenii procesează informațiile despre ei și despre lume. Pentru teoreticienii cognitivi, diferențele de personalitate vin din modul diferit în care indivizii își reprezintă mintal informația.
Conform teoreticienilor învățării sociale, procesele cognitive interne influențează comportamentul la fel de mult ca observarea comportamentelor altor persoane și a mediului înconjurător.
Eul este definit de către Albert Bandura din punct de vedere al structurilor cognitive care funcționează ca sisteme de referință internă, cât și din punct de vedere al funcțiilor care implică percepția, evaluarea și reglarea comportamentului. Eul reprezintă un set de structuri și procese cognitive care reglează percepția și cogniția.
Bandura consideră că sunt două aspecte ale eului care au o mare importanță: întărirea eului și eficiența eului. Întărirea eului sau autoreglarea are o importanță la fel de mare ca și întărirea externă. Bandura consideră că majoritatea comportamentelor umane sunt reglate prin autoreglare. Eficiența eului sau autoeficiență se refera la cât de bine poate individul să își atingă standardele interne. Aceasta se exprimă prin intermediul sentimentelor de autostimă, de valoare personală, de adecvare li eficiență în abordarea realității.
Dinamica personalității
Persoanele care simt impulsul sinelui de a face un lucru care este interzis trăiesc anxietatea. O modalitate de a produce anxietatea este exprimarea impulsului sub o altă formă, care va evita pedeapsa din partea societății sau din partea supraeului. Freud și fiica sa Anna Freud, au descris mai multe mecanisme de apărare sau altfel spus strategii de evitare și reducere a anxietății.
Toți folosim mecanisme de apărare deoarece ele ne ajută să depășim părțile dificile până în momentul în care ne putem ocupa direct de situațiile care generează o stare de stres. Mecanismele devin maladaptative doar în momentul în care ele reprezintă modul predominant de a răspunde la probleme.
Freud considera reprimarea ca fiind mecanismul de apărare fundamental și cel mai important. Prin reprimare, impulsurile și amintirile prea înspăimântătoare sau prea dureroase sunt excluse din conștiință. Se presupune că reprimarea unor impulsuri din copilărie este un adevăr universal valabil. Pe măsură ce individul crește ajunge să reprime sentimente sau amintiri pentru că nu sunt în concordanță cu propriul concept de sine, cu supraeul. Reprimarea nu este același lucru cu suprimarea. Aceasta este procesul de autocontrol deliberat de menținere a controlului asupra impulsurilor și dorințelor sau îndepărtarea pentru o scurtă perioadă de timp a amintirilor dureroase.
Raționalizarea se referă la atribuirea unor motive logice astfel încât să pară că am acționat rațional. Aceasta este utilă în două cazuri: reduce sentimentul de dezamăgire atunci când nu reușim să ne atingem țelul și oferă o explicație acceptabilă pentru comportamentul nostru. De foarte multe ori folosim raționalizarea pentru a ascunde motive pe care vrem să le ascundem și de noi înșine și pentru a ne pune comportamentul într-o lumină favorabilă.
Prin formațiunea reacțională indivizii pot ascunde de ei înșiși un motiv prin exprimarea cu putere a motivului opus.
Mecanismul de apărare numit proiecție ne protejează de recunoașterea propriilor însușiri nedorite prin atribuirea lor altor persoane, într-o modalitate exagerată.
Intelectualizarea este o încercare de detașare de o situație care provoacă stres prin tratarea ei în termeni abstracți, intelectuali.
Atunci când realitatea externă ajunge să fie prea neplăcută, persoana poate recurge la negare, refuzând să recunoască existența realității nedorite.
Prin mecanismul de deplasare, un impuls care nu poate fi satisfăcut într-o anumită formă este orientat spre o nouă formă de satisfacere.
Teorii ale dezvoltării personalității
Allport și-a dedicat o mare parte a timpului său studiului dezvoltării personalității, valorificând noțiunea de sine și și-a dorit să arate cum evoluează acesta de-a lungul dezvoltării.
Primul stadiu, copilăria timpurie, nu implică eul. Bebelușii nu au simțul responsabilității față de ei înșiși și față de mediul lor. Ei sunt conștienți dar nu au o sensibilitate față de sine. Spre exemplu dacă un copil ia un obiect, degetele și obiectul reprezintă același lucru.
Eul corporal reprezintă predecesorul eului și parcurge a doua parte a primului an de viață. Copii dau semne e înțelegere ale unui eu corporal și încep frustrările legate de organism. Acesta reprezintă punctul de start al eului și rămâne cu noi pe toată perioada vieții.
Pe parcursul celui de al doilea an de viață se dezvoltă identitatea de sine, o continuare a eu-ului în trecut dar și în viitor și se manifestă prin procesul de memorie.
Al patrulea stadiu al lui Allport este reprezentat de stima de sine. Eu a evoluat dincolo de corp și de simțul continuității către un sentiment al instrumentalității – abilitatea de a manipula mediul înconjurător. O dată cu acest stadiu se naște și negativismul.
Imaginea de sine reprezintă al cincilea stadiu și este în strânsă legătură cu celelalte stadii. Aceasta este formată din aspirațiile și speranțele care se dezvoltă din percepția și aspirațiile pe care ceilalți le au față de ei.
Între vârsta de 6 și 12 ani se parcurge stadiul al șaselea, operatorul rațional, în timp ce imaginea de sine continuă să se dezvolte. Operatorul rațional reprezintă un simț al sinelui și nu numai că are capacitatea de a rezolva probleme dar de asemenea le poate raționaliza și poate să intervină cu soluții logice. Acesta este asemănător cu ceea ce reprezintă ego-ul pentru Freud; el încearcă să satisfacă corespunzător nevoile organismului, ale mediului ce îl înconjoară și ale societății (supraeu).
În adolescență intervine al șaptelea stadiu, lupta de sine. Se continuă o dezvoltare a imaginii de sine dar se caută acum o identificare de sine. Identitatea de sine se focalizează spre corelarea imaginii adolescentului cu viitorul adult.
În etapa adultă, indivizii funcționează independent de motivațiile copilăriei. Aceștia acționează într-o modalitate rațională și își dezvoltă în mod conștient un plan de viață.
Teoriile personalității
Obiectul fundamental ale studiului personalității îl constituie înțelegerea existenței umane din perspectivă psihologică. Obiectivul fundamental al studierii personalității este înțelegerea existenței umane din perspectivă psihologică. Pentru atingerea acestui obiectiv, psihologia științifică preferă să opereze cu relații și concepte simple introducând testul empiric și folosind metode de cercetare cât mai precise. Această orientare a limitat varietatea conceptelor și metodelor utilizate în studierea personalității.
Teoriile asupra personalității vizează explicații, clasificări privind originea, structura, dinamica și manifestările comportamentale ale personalității în raport cu anumite situații de viață; toate încearcă să surprindă esența personalității, originalitatea și unicitatea sa. Există o varietate și diferențiere extrem de mare a teoriilor respective, chiar daca una și aceeași teorie poate fi integrată în orice altă teorie.
Teoria este un sistem de idei, principii și construcții mentale consonante, elaborat de către savanți pentru a analiza și interpreta diversele manifestări ale individului uman. Componentele teoriei sunt: structura personalității, motivația și dezvoltarea personalității.
Datorită numărului mare de alternative posibile ale teoriilor personalității, se pune problema evaluării acestora, existând teorii de personalitate axate pe structuri ale personalității, motivație și dezvoltarea personalității.
Teoriile personalității pot fi grupate după diverse criterii care, la rândul lor, se pot combina între ele în funcție de specificul teoriei analizate.
Teoriile bazate pe structuri ale personalității privesc structura personalității ca fiind reprezentată în termeni a unor de calități identice, care se găsesc la baza comportamentului. Astfel, structura personalității poate fi descrisă ca o totalitate de trăsături care constituie o categorie relativ independentă desemnată ca tip de personalitate. Teoriile personalității bazate pe motivație privesc personalitatea din perspectiva aspectelor dinamice ale comportamentului individului uman după modelul reducționist-motivațional a lui S. Freud și modelul motivațional ierarhic a lui A. Maslow.
Teoriile personalității axate pe dezvoltarea personalității privesc fenomenul personalității din perspectiva analizei proceselor de schimbare, modificare, transformare a aspectelor motivaționale ale individului pe parcursul vieții.
Teoriile tipologice
Teoriile tipologice sunt acele teorii care au dominat psihologia în perioada premergătoare ideilor psihanalitice și behavioriste, oferind o imagine sumară si limitată asupra persoanei. tipurile psihanalitice reprezintă aspecte parțiale ale personalității, bazându-se pe date morfologice și ignorând în general aspectele socio-culturale. Minkowski, atrage atenția că cel care vorbește de tipuri constituționale sau constituții își atrage reproșul de a fi considerat fatalist. Constituția trebuie considerată ca un tot mobil, deschis spre ambivalență într-un, continuu efort adaptativ. G. Allport considera că „doctrinele psihologice nu susțin nimic mai mult decât că anumiți oameni se aseamănă cu alții într-o anumită privință”. existând multe criterii sau clasificări ale indivizilor, putem constata că o persoană poate fi situată în sute de tipuri posibile, nereușind să-i surprindem structura internă, unică de organizare. referitor la tipurile ideale Allport arată că acestea nu cuprind persoane reale, fiind obținute prin metode raționale și nu empirice.
Cosmovici, ocupându-se de problema tipologiilor, prezintă unele critici la adresa acestor teorii. Acesta susține că psihicul este influențat de constituția biologică, dar și psihicul și constituția sunt influențate la rândul lor de mediu. Nu putem găsi frecvent deosebiri prea nete între indivizi, existând puține tipuri extreme.
Deasemnea majoritatea tipologiilor sunt insuficiente, deoarece în structurile psihice imaginate putem încadra un număr restrâns de persoane, restul având însușiri intermediare. Deficiența principală a tipologiilor elaborate este aceea de a fi disociat teoriile de trăsături. Tipologiile vizează, în general, structuri sau categorii de motive, aspectul și constanța diferitelor trăsături fiind subordonate motivației persoanei. În principiu tipologiile oferă o imagină lacunară, parțială a personalității neglijând aspectele motivaționale și influențele socio-culturale în explicarea persoane. Indivizii pot fi încadrați în numeroase tipologii întrucât nu s-au realizat criterii de tipologizare în diferite structuri, necesitatea unei sinteze în acest sens fiind imperioasă dacă este să ne raportăm la varietatea de tipuri în raport cu diferite criterii.
Teoriile trăsăturilor
O lungă perioadă de timp au existat dezacorduri între mai mulți cercetători ai trăsăturilor personalității. Tiparele de comportament au fost orientate și modificate în trăsături observabile. Majoritate psihologilor au fost de acord că există cinci factori care captează aproape tot din ceea ce se înțelege prin personalitate, trăsături despre care se vorbește ca Big Five. Acest model de trăsături include: extrovertirea, agreabilitatea, conștiinciozitatea, stabilitatea emoțională și deschiderea față de experiențe noi.
Cei cinci factori au fost descoperiți în prima fază printr-o analiză factorială a listei de trăsături Allport-Odbert, urmând ca exact aceeași să rezulte dintr-o mare varietate de teste de personalitate.
O mare parte dintre psihologii care studiază personalitatea consideră descoperirea Big Five-ului una din marile progrese ale psihologiei contemporane.
Tabelul 2 Cei cinci superfactori
Teoriile comportamentului
Abordarea comportamentală pune accentul pe importanța factorilor situaționali sau de mediu în comportament. Comportamentul este rezultatul unei interacțiuni continue între variabilele personale și cele de mediu. Condițiile din mediu determină comportamentul prin învățare iar comportamentul unei persoane influențează mediul. Indivizii și situațiile se influențează unele pe celelalte.
Abordările axate pe stabilirea trăsăturilor de personalitate s-au concentrat pe primul obiectiv, descriind în detaliu diferențele între tipurile de personalitate dar fără a explica de fapt cum funcționează aceasta. Abordarea behavioristă s-a concentrat în primul rând pe proces, acordând foarte puțină atenție aspectelor individuale. Acest tip de abordare acordă în foarte mică măsură vreo importanță determinanților biologici ai comportamentului și se axează pe factorii de mediu.
Behavioriștii sunt optimiști în credința că individul are capacitatea de a-și schimba comportamentul uman prin influența mediului, deși sunt conștienți de anumite forțe pasive care nu se află sub controlul nostru.
Teoriile psihodinamice
Teoriile psihodinamice ale personalității sunt compuse în principal din teoreticieni celebri, cum ar fi Sigmund Freud, Erik Erikson și Alfred Adler.
Teoriile psihodinamice sunt orientate spre aspectul motivațional și spre reacțiile defensive. Se pune problema testării științifice a ipotezelor din punct de vedere al validității conceptuale dar Freud, spre exemplu, nu a fost niciodată interesat de validarea empirică.
Orientarea psihodinamică, din perspectiva lui Freud, pleacă de la observarea comportamentului pacienților cu tulburări de personalitate și imaginează psihismul uman pe trei niveluri: inconștient, preconștient și conștient, realizând un model structural al personalității.
Inconștientul conține gânduri, sentimente, dorințe, și amintiri la care oamenii nu au gradul de conștientizare, dar care influențează fiecare aspect al vieții lor de zi cu zi. Acesta este cel mai profund nivel al psihismului.
Preconștientul conține toate informațiile în afara atenției unei persoane, dar disponibile, dacă este necesar. Acest nivel al psihismul acționează în scopul filtrării doar a impulsurilor și tendințelor acceptabile în calea spre conștiință.
Conștientul conține toate informațiile la care o persoană este atentă la un moment dat. Este partea de suprafață a psihismului. Principalele sale funcții sunt de a menține contactul cu realitatea, de a avea un comportament în concordanță cu normele morale sociale și rolul de apărare.
Alfred Adler este tot un psihanalist iar teoria sa este despre sentimentul de inferioritate și ordinea în care copiii sunt născuți în familie. Teoria lui Alfred Adler afirmă că fiecare dintre noi se naște cu un sentiment de inferioritate după cum reiese din cât de slab și neajutorat este un nou-născut. Prin aceasta, Adler a fost în măsură să explice că această inferioritate este o parte esențială a personalității noastre, în sensul că aceasta este forța motrică care ne împinge să depunem eforturi pentru a deveni superiori.
Fig. 2 Modelul structural al minții create de Freud
În plus față de teoria de inferioritate a personalității, Adler consideră, de asemenea, că nașterea este un factor major în dezvoltarea personalității noastre. El credea că copiii care sunt născuți primii se poate simți inferiori si pot dezvolta chiar un complex de inferioritate față de fratele lor mai mic. Copii care sunt la mijloc, pe de altă parte, nu sunt la fel de răsfățați ca fratele lor mai în vârstă sau mai tineri, dar ei au un sentiment de superioritate în a detrona fratele lor mai mare într-o concurență sănătoasă. Astfel, ei au cel mai mare potențial de a fi de succes în viață. Copiii cei mai mici pot simți ca au cel mai puțin puterea de a influența alți membri ai familiei. Deoarece aceștia sunt de multe ori mai răsfățați, ei pot dezvolta probleme de inferioritate în personalitate la fel ca primul născut.
Un alt psihanalist, Erik Erikson, discută despre teoria dezvoltării psiho-sociale. Etapele de dezvoltare psiho-socială presupune provocări pe care o persoană trebuie să le depășească pentru ca el să devină de succes în etapele ulterioare. În primul rând, de la vârsta de 0 la 1 an, copilul trebuie să aibă capacitatea de a avea încredere în alții; altfel el va deveni temător mai târziu în viața lui și va simți că nu poate avea încredere în nimeni. În al doilea rând, de la vârsta de 1 până la 3 ani, el trebuie să își dezvolte autonomia personală, sau acesta va suferi de rușine și îndoială în viitor. În al treilea rând, de la vârsta de 3 la 6 ani, el trebuie să învețe să se afirme în planificare și în activități de conducere, sau el se va simți vinovat și va rămâne un adept în declin al oportunităților de leadership. În al patrulea rând, de la vârsta de 6 până la 12 ani, copilul trebuie să cultive un sentiment de mândrie și încredere prin realizările sale; altfel el se va simți descurajat și se va îndoi mereu despre ceea ce poate face. În al cincilea rând, în adolescență, adolescentul trebuie să aibă un puternic sentiment de identitate; sau va avea probleme de personalitate în care el devine confuz de ceea ce vrea să realizeze. În al șaselea rând, tânărul poate fi optimist de lucrurile din jurul lui, deoarece el este implicat într-o relație intimă, sau poate deveni pesimist pentru că el nu poate fi angajată într-o relație romantică sănătoasă. A șaptea etapă, în timpul maturității de mijloc, o persoană se simte productivă atunci când este capabilă de a contribui la societate prin muncă grea, în timp ce el se poate simți inutil, atunci când el nu reușește să-și facă treaba bine. În cele din urmă, integritatea ego-ul la vârsta adultă târzie aduce o personalitate veselă, pozitivă, în timp ce disperarea este simțită de cei care se uită înapoi la primii ani și observă cât de neproductivi au fost.
Genetica personalității
Una dintre cele mai noi dar și controversate teorii privind originea personalității este aceea în care trăsăturile personalității sunt în proporție dominantă determinată de genele unui individ, cu care acesta s-a născut.
O mare parte din probele colectate leagă genetica și mediul de personalitate vin de la studiile efectuate pe gemeni. Această metodă compară nivelul de similitudine în personalitate, folosind gemenii identici genetic.
Gemenii identici au corelații mai mari în trăsăturile de personalitate decât gemeni, care indică faptul că factorii genetici influențează personalitatea. Cu toate acestea, în timp ce gemenii identici pot avea anumite trăsături de personalitate similare, ei încă mai au personalități distincte. Acest lucru sugerează faptul ca genetica ar putea avea o influență asupra personalității, dar nu este singurul factor în determinarea acesteia. Un studiu de măsurare a influenței genetice asupra gemenilor în cinci țări diferite, a descoperit faptul că corelațiile de trăsături între gemeni identici au fost de 0,50, în timp ce pentru gemeni dizigoți au fost de aproximativ 0,20. Aceste constatări sugerează faptul ca ereditatea și mediul interacționează pentru a determina personalitatea unui individ.
În formarea personalității unei persoane, influențele genetice și cele de mediu se împletesc încă de la naștere. Este nevoie de un anumit mediu pentru a activa o anumită genă. Există o strânsă legătură între caracteristicile moștenite de copil (genotip) și mediul în care acesta crește. Deoarece inteligența generală este parțial moștenită genetic, părinții cu o inteligență ridicată sunt mai predispuși să aibă copii care vor avea un nivel al inteligenței ridicat, dar în același timp aceștia vor oferi și mai multe posibilități de dezvoltare copilului lor. În același timp copii născuți din părinți cu un nivel al inteligenței scăzut sunt predispuși să se plafoneze de un mediu casnic care întărește orice dezavantaj intelectual.
Pe lângă faptul că genotipul este corelat cu mediul, genele și influențează mediul în anumite moduri. Mediul înconjurător devine un accesoriu în personalitatea copilului prin trei funcții: reactivă, evocativă și proactivă.
Indivizi diferiți, expuși la același mediu vor reacționa, îl interpretează și îl resimt în mod diferit, aceasta fiind interacțiunea reactivă. Personalitatea fiecărui copil extrage un mediu psihic subiectiv din elementele înconjurătoare obiective, iar acesta este modelat în dezvoltarea personalității.
Personalitatea fiecărei persoane trezește reacții diferite în celelalte persoane, aceasta fiind interacțiunea evocativă. Personalitatea copilului poate modela stilul educativ al părinților, care va modela la rândul său personalitatea copilului. Interacțiunea evocativă apare pe tot parcursul vieții.
Pe măsură ce copilul crește, e poate ieși din mediul pe care părinții l-au creat pentru copilul lor și pot începe să aleagă și să își construiască propriul mediu. Aceste medii vor influența personalitatea copilului și procesul este numit interacțiune proactivă.
Importanța celor trei tipuri de interacțiuni personalitate-mediu marchează cursul dezvoltării. Corelația dintre gene și mediu este maximă atunci când copilul este mic și izolat aproape în totalitate în mediul părintesc. Pe măsură ce copilul crește și se dezvoltă, începe să își aleagă propriul mediu iar corelația inițială scade și influența interacțiunilor proactive este în creștere.
CAPITOLUL II
Asumarea deprinderile moral-civice în școală și în Biserică
În condițiile societății actuale, conținuturile educației morale au un pronunțat caracter civic, reflectând valorile competiției deschise, generalizate la nivel economic/economia, de piață, democrația participativă, informatizarea aplicată în toate domeniile. În această perspectivă, educația moral-civică, integrează educația economică, educația politică, educația juridică, exprimând valorile unei „Culturi civice pluraliste, bazată pe comunicare și persuasiune, pe consens și diversitate, care permite schimbarea, modelând-o însă”
Educația moral-civică are un conținut preponderat social și trebuie să înceapă de la cea mai fragedă vârstă. La vârsta preșcolară, copilul este încă dependent de părinți, de educatoare, fapt ce pune în prim plan formarea deprinderilor morale. Trăsăturile morale se consolidează la copil numai dacă există consecvență în atitudinile noastre față de el și dacă munca educativă are continuitate.
În Comunitatea Europeană, în cadrul Curriculei învățământului, educația moral- civică este inserată sub diferite forme. Informațiile ce urmează a fi prezentate au fost preluate după informațiile oferite în site-ul de prezentare a diferitelor sisteme educaționale din Europa. Pentru a face o comparație și pentru a observa locul educației moral-civice în Curriculum, voi prezenta structura curriculară a sistemelor educaționale din 15 state ale Comunității Europene.
Belgia
Religie sau etică
Franceză
Matematici
Istorie și geografie
Educație fizică
Științe
Limbi moderne
Religia ca educație moral-civică este inserată la toate nivelele: primar, gimnazial și liceal.
Danemarca
Limbi moderne și limba maternă
Arte vizuale
Biologie
Limbi moderne pentru începători (daneză și engleză)
Geografie
Istorie și Educație civică
Educație fizică și sport
Latină
Științe
Muzică
Studii clasice
Educație religioasă
Matematici
Biologie
Fizică
Germania
În Germania religia(educația morală) este cuprinsă doar la nivel primar, unde disciplinele de studiu sunt structurate astfel:
Limba germană și limbi moderne
Matematica
Muzica
Arta și lucrul manual
Educația religioasă.
În Germania, religia este integrată în sistemul educațional în majoritatea landurilor.
Grecia
Educație religioasă
Literatură elenă veche
Limba și literatura greacă modernă
Istorie
Științe sociale și civice
Limbi străine
Matematici
Fizică – Chimie
Informatică
Geografie
Biologie
Orientare vocațională
Educație fizică
Științe estetice (dramă, muzică, artă)
Economie
Facem mențiunea că în Grecia timpul alocat pentru educația religioasă este de două ore pe săptămână.
Spania
Cunoașterea mediului
Educație artistică
Educația fizică
Limba și literatura spaniolă
Limba și literatura minorităților
Limbi străine
Matematici
Religie/Activități socio-culturale
Franța
Franceză
Matematici
Prima limbă străină
Istorie, geografie, educație civică
Fizică – chimie
Tehnologie
Învățământ artistic
Educație fizică și sport
După cum putem observa, în Franța educația morală nu este integrată în curriculum, numai educația civică.
Irlanda
Limba 1 (Engleză)
Limba 2 (Irlandeză)
Matematici
Științe
Educație fizică
Educație artistică
Managementul timpului
Educație religioasă
Educația civică lipsește.
Italia
Religie (opțional)
Italiană
Istorie, Educație civică și geografie
Limbi străine
Matematică, Chimie, Fizică și Științele naturii
Educație tehnologică
Artă
Muzică
Educație fizică
Luxemburg
Educație religioasă și morală
Formare morală și socială
Limba și literatura franceză
Limba și literatura germană
Limba și literatura latină
Limba și literatura greacă
Limba și literatura engleză
a patra limbă străină la alegere
Filozofie
Educație civică
Matematici
Noile tehnologii de informare și comunicare
Biologie
Geografie
Fizică
Chimie
Științe economice și sociale
Educație muzicală
Educație fizică
Olanda
În Olanda, religia și educația civică nu este cuprinsă în curriculum. În școala primară, se studiază doar anumite mișcări religioase și ideologice, în cadrul curriculum-ului:
Educație fizică
Germană
Aritmetică și matematici
Engleză
Geografie, Istorie, Științe (incluzând biologia), Structuri sociale (incluzând studii politice) și mișcări ideologice religioase, activități artistice
Educație pentru sănătate
Austria
Educație religioasă
Germană
Limbă modernă străină
Istorie și Științe sociale
Geografie și Științe economice
Matematici
Desen tehnic
Biologie și Știința mediului
Fizică și Chimie
Muzică
Artă și sculptură
Atelier de tehnică
De remarcat că în Austria educației religioase îi sunt rezervate două ore pe săptămână p când educația civică lipsește.
Portugalia
Științele naturii
Arte
Matematici
Fizică și Chimie
Biologie – Geologie
Psihologie
Desen tehnic și geometrie descriptivă
Istoria artei
Teoria designului
Dezvoltarea economică și socială
Sociologie
Limbi străine
Greacă
Morală și educație religioasă
Cu toate că există în curriculă educația morală și educația religioasă are statut de disciplină opțională.
Finlanda
Limbi moderne și literatură (finlandeză și suedeză)
Limbi străine
Matematici
Mediu și științele naturii
Biologie
Geografie
Fizică
Chimie
Discipline legate de valorile umane și credințe: religie/etică, filosofie, psihologie, istorie și studii sociale
Arte și abilități: muzică, arte vizuale, educație fizică
Educație pentru sănătate
Consiliere
Anglia
Engleză
Limbă străină modernă
Matematici
Științe
Geografie
Istorie
Științe economice
Educație tehnologică
Artă
Muzică
Educație fizică
Educație moral – religioasă
Norvegia
Creștinism, Religie și Etică
Norvegiană
Matematici
Științe sociale
Artă și meserii
Științe și mediu
Engleză
Economie
Educație fizică
Opționale
După cum se poate observa din structura curriculum – ului mai sus prezentat în majoritatea statelor Comunității Europene educația moral-civică este cuprinsă în cadrul disciplinelor școlare.
Educația civică este studiată ca disciplină separată și în România în clasele a III-a și a IV-a, iar în învățământul gimnazial la clasele a VII-a și a VIII-a, în aria curriculară „Om și societate” la disciplina „Cultură civică”.
Conținuturile civice ale educației morale pot fi analizate și în mod separat, la nivelul unor coordonate care vizează „acțiunea de socializare” și de valorificare pedagogică a drepturilor fundamentale ale omului:
drepturile civile: dreptul la viață și inviolabilitate, dreptul la egala ocrotire a legii, dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept, dreptul la egalitate între sexe, dreptul la cetățenie, dreptul familiei, dreptul la proprietate, dreptul la viața particulară;
drepturi politice: dreptul la libertatea gândirii, conștiinței, religiei, dreptul la întrunire pașnică, dreptul la libera circulație, dreptul de a alege și de a fi ales, dreptul la imigrare;
drepturi economice și sociale: dreptul la muncă, dreptul la asigurare socială, dreptul la asociere, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la asistență sanitară;
drepturi culturale: dreptul la educație de calitate, dreptul de participare la viața culturală, dreptul de a beneficia de protecția intereselor materiale și morale în cazul operelor științifice, artistice, etc.
Metodologia educației morale reflectă dimensiunea funcțională a obiectivelor generale angajate pedagogic la linia de interacțiune dintre teorie (norme morale) și practice (acțiune morală). Această linie evidențiază importanța elementelor care asigură trecerea de la conștiința morală la conștiința practică:
convingerea morală, care integrează resursele cognitive-afective-volitive ale teoriei morale, conferind normei morale o orientare strategică, inovatoare, durabilă în timp și spațiu;
regula morală, care operaționalizează resursele obișnuințelor și atitudinilor morale, în limite de acțiune determinate la nivelul unor stadii psihologice valorificabile în mediul (pre)școlar;
stadiul motric: implică trebuința de exercițiu, cu valorificarea deprinderilor specifice vârstei, deprinderi acumulate deja;
stadiul egocentric: implică imitarea regalei morale impusă din exterior, cu valorificarea resurselor comportamentale ale copilului, dar și ale „constrângerii necesare”, exercitată de adult;
stadiul cooperării morale: implică respectarea regulilor morale comune, cu valorificarea resurselor de control mutuale și de autocontrol limitat sau extins la situații impuse de statalul și rolul de elev;
stadiul codificării morale: implică participarea motivațională la împlinirea regulii morale, cu valorificarea resurselor normative ale acesteia;
stadiul „legii morale”: implică interiorizarea deplină a resurselor normative care constituie nucleul cognitiv-motivațional-caracterial al regulii morale, cu valorificarea conexiunilor existente între planul individual și social al acțiunii morale.
Educația moral-civică formează caractere morale și poate crea o personalitate morală puternică și aptă să servească interesele societății actuale.
Preocuparea permanentă a instituțiilor de învățământ de a găsi cele mai eficiente modalități de realizare a obiectivelor educației moral-civice se reflectă și în actualul proces de reformă ce se axează pe latura formativă, accentuând valențele complexe ale studiului interdisciplinar care să conducă la o educație în care copilul să nu fie simplu obiect, ci un participant activ la construirea propriei personalități și la cultivarea conștientă a acțiunilor din viață.
Astfel observăm că noile orientări pun accentul mai mult pe dezvoltarea parteneriatelor între școală, familie și comunitate, avându-se în vedere asigurarea continuității între familie și școală pentru ca produsul procesului educațional să fie apt pentru a intra în comunitate și în societatea care e în permanentă schimbare.
2.1 Școala ca loc de formare a unor atitudini și deprinderi morale
Școala este cea care continuă pregătirea copilului pentru viață, iar părinții sunt cei care trebuie să colaboreze cu școala pentru pregătirea copiilor în vederea orientării vieții profesionale, ca tineri să-și poată alege o profesie corespunzătoare cu vocația și pregătirea lor. Părinții să trezească și să dezvolte în ei sentimentul răspunderii, să-i facă să înțeleagă rolul social al profesiei, frumusețea și măreția datoriei profesionale, să-și împlinească obligațiile față de semenii săi, să-și dea seama de urmările pe care actele sale le pot avea asupra vieții lor. Nu există loc de îndoială că dragostea pe care o au părinții față de copiii lor nu lipsește la nici un părinte. Cu toate acestea în multe cazuri pot fi contestate măsurile luate și metodele folosite în educarea propriilor copii, de aceea Sf. Apostol Pavel sfătuiește: „voi părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și înțelepciunea Domnului.”(Ef. 6, 4). Copiii pot fi corectați sau ajuți de Biserică și școală, însă cu multă greutate, deoarece deprinderile din copilărie și din familie sunt adânc înrădăcinate.
Educația morală nu se poate realiza decât printr-o simbioză cu autoeducația, cu efortul personal, de a fi mereu bun și de a se autodepăși.
În condițiile mediului școlar și universitar metodologia educației morale include un ansamblu de metode și procedee care pot fi grupate la nivelul a două modele orientative: modelul strategic și modelul instrumental.
Modelul strategic propune integrarea metodelor morale pe două coordonate fundamentale: coordonata instruirii morale(„teoriei” morale) și coordonata conduitei/acțiunii morale(„practicii” morale).
Coordonata instruirii morale implică:
metode verbale: expunerea morală(povestirea-explicația-prelegerea morală), conversația morală(dialogul moral, dezbaterea etică) și studiul de caz;
metode intuitiv-active: exercițiul moral, exemplul moral;
Coordonata conduitei morale care angajează două categorii de metode centrate pe evaluarea acțiunii morale: aprobarea – dezaprobarea.
Modelul instrumental propune un număr apreciabil de metode morale raportate la obiective globale(de instruire morală – de acțiune morală):
Explicația morală, bazată pe „procedee” de stimulare și informare morală care pot fi preluate de la alte metode;
Prelegerea morală, bazată pe un volum de informare asigurat prin procedee expozitiv-verbale de tip demonstrație-pledoarie, conferințe, referate tematice;
Convorbirea morală, bazată pe procedee de dialog moral, dezbatere morală, povestire morală, comentariu moral;
Exemplul moral, cu procedee bazate pe exemple directe-indirecte, reale-imaginare;
Analiza de caz, bazată pe procedee de decizie, prezentare, analiză, dezbatere, recomandare morală;
Exercițiu moral, bazat pe două tipuri de procedee: procedee externe(ordine, dispoziție, îndemn, avertisment, apel, sugestie, lămurire, încurajare, stimulare prin recompense);
Procedee interne(exersarea prin procedee de autoevaluare morală);
Aprobarea morală bazată pe procedee și tehnici de laudă, recunoștință, recompensă;
Dezaprobarea morală, bazată pe procedee și tehnici de observație, avertisment, ironie, reproș, sancțiune etc.
Misiunea profesorului în general și misiunea profesorului de religie în special rezultă din responsabilitatea și din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a personalității, în formarea deprinderilor și atitudinilor de factură moral – religioase și civice a elevilor cărora le oferă educație. Puține sunt profesiunile care cer un nivel atât de ridicat al competenței și o dăruire cum este cea de profesor. Profesoratul este o știință și o artă deopotrivă. O bună parte din viață, copilăria, adolescența și o parte a tinereții ne-o încredințăm profesorilor. Acesta este și motivul pentru care fiecare dintre noi ne aducem aminte cu drag de învățătoarea care ne-a pus creionul în mână și de profesorii care ne-au marcat viața.
Dacă în zilele noastre, oportunitățile de informare și comunicare sunt din ce în ce mai abundente (telefonia mobilă, internetul, e-mail-ul, formele de învățământ la distanță), profesorul rămâne mentorul care ne iluminează și ghidează mințile spre adevăratele valori morale, spre dreptate și adevăr. Calitatea acumulărilor de experiențe culturale tine oarecum de maniera de reproducere a acestora; o cultură mare își construiește și mecanismele dăinuirii sale, “practica educațională” – ca ipostază a culturii – joacă rolul de instanță meta-culturală, de pârghie reglatorie ce conduce la creșterea și sporirea culturală”. Este unanim recunoscut faptul că educație începe o dată cu omul și implicit că pedagogia, ca știință, are o vechime considerabilă. Grecii o cultivau încă din antichitate sub termenul de παιδεία (paideea), cu înțelesul de educare a copiilor.
La greci antici, „idealul educației era formulat în acel cuvânt compus καλὸς κἀγαθός (kalos kagathos), adică îmbinarea armonioasă dintre frumos și bine, bunătatea sufletească într-o frumoasă expresie fizică”. Binele pentru un filosof ca Platon era însăși Dumnezeirea.
În și prin Iisus Hristos pedagogia ca artă și știință a educației este eminamente lucrare divină. În Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos, prin întreaga iconomie a mântuirii, Pedagogul este însuși Hristos. Clement Alexandrinul, care închină una din operele sale educației, o intitulează Pedagogul, contemplând în acest titlu pe Iisus Hristos. El spune: “să fie dar numit Cuvântul cu un singur nume, Pedagog; numai El, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu poate învesti calitatea de pedagog cu atributele desăvârșirii.” Într-o asemenea viziune, cu Mântuitorul Hristos ca Model Suprem, prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, s-a dezvoltat pedagogia creștină.
În acest context, devine atât de actual acel principiu – cu conotații didactice – propus de Fericitul Augustin: dacă nu veți crede, nu veți înțelege.
De precizat este și faptul că între credință și educație, relațiile sunt de un tip special. Viitorul unui om sau al unei comunități se construiește plecând de la supoziția dezirabilității și a credinței că viitorul este cel ce merită a fi conturat, câștigat și atins, „succesul unui act educativ este dat și de insistența cu care educatorul își imaginează conturul personalității viitoare.”
Putem observa că de-a lungul istoriei de educarea individului s-au ocupat numeroși oameni de cultură ai vremii. Astfel pentru J. Locke scopul educației era dobândirea virtuții, fără de care „…omul nu va fi fericit nici pe lumea aceasta, nici pe cealaltă. Drept temelie a virtuții trebuie întipărită în mintea copilului ideea corectă despre divinitate, pe care trebuie să o venereze prin rugăciuni potrivite cu vârsta și cu puterea lor de înțelegere.”
Cerință indispensabilă oricărei activități umane este credința, mai ales atunci când cei ce suportă intervenția sunt ființe umane: „dacă pleci la drum fără credința atingerii unei ținte, șansele de a o îmbrățișa sunt minime.” Prin intermediul educației religioase se pot atenua scepticismul și nihilismul, de care sunt atinse din ce în ce mai multe persoane; „postmodernitatea vine să distrugă vechile repere, să accentueze angoasa individuală.”
Formarea atitudinilor, învățarea și însușirea preceptelor creștine constituie un demers complicat și de durată. “Ontogeneza sentimentelor și afectelor este un proces delicat și de durată, care se află sub influența factorilor de mediu, dar și a factorilor genetici.” Unul din factorii de seamă care contribuie la promovarea educației religioase este profesorul de religie. “Prin personalitatea lui, prin însușirile ce-l caracterizează, profesorul de religie realizează postulatele Bisericii”, prin el se realizează funcția catehetică a Bisericii. “Slujirea catehetică se integrează în misiunea globală de evanghelizare a lumii și de edificare a comunității creștine”, dimensiunea catehetică aparținând înseși ființei Bisericii. Această slujire, după textul Epistolei de la I Cor. 12,28, aparține învestiturii divine, făcând parte integrantă din viața primelor comunități creștine. Începutul misiunii de învățător îl face însuși Hristos. El învață Biserica Sa în continuare, cum susține părintele Stăniloae: “luminând-o cu înțelegerea cuvintelor Lui mântuitoare în contextul fiecărui timp”, făcând-o părtașă acestei slujiri, îndemnând lăuntric mădularele ei să se învețe unele pe altele. Sfântul Chiril al Alexandriei susține că “cei ce nu au puterea de a înțelege singuri taina lui Hristos se vor împărtăși totuși de El, primind ca împreună-lucrători pe cei de aceeași credință.”
Paradoxul învățăturii creștine, al comunicării creștine, este că totul vine de la Dumnezeu, dar omul rămâne pe deplin responsabil față de darul divin, “dar pe care-l dobândim prin tainele inițierii creștine”. După înviere, Mântuitorul poruncește Apostolilor: “mergând, învățați toate neamurile”. Hristos Cel Înviat, pentru a-Și continua lucrarea, se alătură discipolilor Săi: “și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor”. Lucrarea lui Dumnezeu este cea care continuă și nu doar lucrarea omului. Dumnezeu transcende omul (catehetul) pentru a întâlni lumea.
În funcție de cât conștientizăm și ne asumăm, ca profesori de religie, această misiune, ne angajăm pentru lucrul bine făcut. Lucrul bine făcut implică din partea noastră un efort constant în domeniul cercetării moral-religioase și civice. “Cunoașterea copiilor și a orientărilor lor, în vederea dirijării acțiunilor ulterioare, reclamă discernământ și multă răbdare”. Acest lucru nu este tocmai simplu; știința face progrese enorme, progresul științific ne apare ca un dat fundamental al istoriei umanității. Teologia însăși are dinamica ei; istoria Bisericii ne conturează existența unui progres dogmatic.
Suntem obligați, volens nolens, să observăm rezultatele ultimelor cercetări pe tărâmul didacticii generale. Astfel în această direcție, putem schița o paralelă a câtorva idei directoare între didactica tradițională și cea modernă: dacă didactica tradițională considera percepția drept sursă a cunoștințelor, didactica modernă consideră acțiunea externă mintală drept sursă a cunoștințelor; în didactica tradițională se punea accent pe transmiterea de idei gata făcute, în didactica modernă se pune accentul pe latura formativă și educativă a învățării. Elevul era privit în didactica tradițională ca obiect al educației, în didactica modernă elevul devine subiect al educației; el trece drept partener egal în cadrul procesului de învățământ. În ceea ce privește evaluarea didactică, în didactica tradițională accentul cădea pe reproducerea noțiunilor; în didactica modernă, accentul cade pe îmbinarea învățării cu activități aplicative. Spre exemplu, la lecția de religie verificăm nu doar faptul că elevul a învățat o rugăciune, ci totodată observăm dacă el o rostește și o aplică vieții lui personale.
Consider că realizarea educației religioase este facilitată de respectarea unor metode și principii didactice. Principiile și metodele generale ale didacticii pot fi respectate și în contextul specific predării religiei, cu precizarea că fiecare principiu și metodă propusă să fie întotdeauna în serviciul credinței și misiunii Bisericii.
Profesorul de religie, în desfășurarea activității, este într-o tensiune continuă, astfel că nu putem scoate din ecuație particularitățile și problemele lui personale. Dacă ne referim la normele și metodologiile moderne de comunicare și predare fără spirit de discernământ, apare pericolul pierderii substanței, a fondului, a specificului mărturisirii creștine. Este imperativ necesară vigilența, trezvia minții, pentru a rămâne fideli învățăturii Bisericii. În acest sens, Păr. Prof. Sebastian Șebu sublinia faptul că metodele și mijloacele de învățământ trebuie “să fie ilustrate prin exemple luate din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, cuvinte ale scriitorilor bisericești și ale părinților duhovnicești contemporani”.
Tensiunea teologică în care ne duce misiunea noastră este o tensiune dificilă ca o coardă întinsă deasupra unui abis. Riscăm uneori să operăm cu unele clișee stereotipe care și-au pierdut actualitatea, pe de o parte, iar pe de altă parte putem risca o fidelitate față de prezent care omite veșnicia, care omite imutabilitatea Cuvântului revelat. Lucrul bine făcut incumbă o dublă fidelitate: față de Evanghelie și fața de realitatea contemporană. Educația religioasă se cere a fi direcționată “atât teoretic, cât și practic, spre binele sufletesc al credincioșilor și spre folosul lor social”. Pentru exercitarea criteriilor morale divine, în vorbă, în scris și în atitudine, “Biserica și școala îndeosebi trebuie să facă eforturi pentru a instala cenzura morală în conștiințe”. Biserica și școala, ca instituții care au misiunea de a-i înnobila pe oameni și de a face bine înțeleasă libertatea, sunt îndreptățite să-și împreuneze eforturile în vederea îndrumării tinerilor în a accepta criteriile morale recomandate de Evanghelie. “Creștinismul a schimbat față lumii datorită schimbărilor lăuntrice ale oamenilor.”
Demersul nostru se înscrie oarecum în tonul logicii bivalente. Aceasta pentru faptul că profesorul de religie se situează între universitate și școală. Activitatea și rezultatele profesorului de religie în școala în care predă constituie un mod de autoevaluare pentru profesorii săi din facultate. Finalitățile cercetării universitare nu sunt cuantificate doar prin notele obținute de către studentul teolog la examenul de licență/disertație/lucrare de doctorat, ci și prin rezultatele obținute de el ca profesor de religie.
Profesorul de religie este el însuși mentor și ucenic în școala lui. Este mentor deoarece menirea lui este aceea de a forma caractere religios-morale, de a forma opinii, dar tot el va urmări flexibilizarea și fluidizarea canalelor și a fluxului de informație pe orizontală și pe verticală între religie și alte discipline ale procesului de învățământ. Perspectiva istorică asupra relației dintre educație și religie conduce la concluzia că misiunea școlii și misiunea Bisericii nu se exclud, ci sunt interdependente, se stimulează reciproc, tinzând să interfereze cu vremea noastră.
Alături de educație, tehnică și civică, este necesară educație religioasă și culturală. Obiectivul acestei interferențe este de a-i ajuta pe tineri să se orienteze în lumea valorilor materiale și spirituale, să lupte împotriva dezumanizării oamenilor și totodată să facă din valorile spirituale și culturale priorități ale vieții lor. Suntem conștienți de faptul că “propovăduirea harului mântuitor conduce pe oameni la participarea în comuniunea cu Dumnezeu”. O educație a tineretului ruptă de spiritul Evangheliei este o educație care nu va avea finalitate. Educația dirijată de repere ideologice ateiste se întoarce împotriva omului. Exemple sunt nenumărate în acest caz. În egală măsură profesorii de religie pot participa la elaborarea unor materiale informative și pot observa oportunitățile de colaborare cu mass-media. Pot fi implicați și părinții în rezolvarea nevoilor spirituale ale copiilor. În cadrul procesului de învățământ, identificarea problemelor cu care se confruntă elevii constituie o etapă valoroasă.
În școală, cu ajutorul catedrele de religie, este facilitată întărirea legăturii dintre Școală și Biserică. Biserica își aduce mesajul său în favorizarea climatului școlar. Este de dorit ca profesorii de religie să fie aduși în centrul vieții parohiale, iar preoții din parohii să-și cunoască într-o mai bună măsură profesorii de religie care activează pe raza parohiei lor. Mai nou, prin directivele date de Ministerul Educației și Cercetării, există posibilitatea creării unor posturi de consilieri în școli. Un consilier competent poate fi și profesorul de religie.
Profesorul de religie este ca un ghețar. Este mai degrabă ceea ce nu se vede decât ceea ce se vede. Ca la oricare alt profesor, putem să-i observăm cunoștințele de specialitate, conduita profesională, conceptele privind procesul educațional, etc. Ceea ce nu se vede sunt sentimentele lui, conștiința, atitudinile și mai ales vocația.
Profesorul de religie este partener egal cu elevii săi și preotul comunității de care aparțin elevii. El este alături de elevi în soluționarea situațiilor dificile prin care trec ei și familiile lor, cooperând cu preotul în parohia căruia se află școala.
Am precizat mai sus că profesorul de religie este ucenic în școala lui. Este de apreciat ca noi să privim statutul nostru ca fiind al ucenicului care mereu are ceva de învățat. Orice tânăr profesor, când trece pentru prima oară pragul unei școli, este plin de entuziasm și hotărât să-și pună în evidentă toate cunoștințele acumulate în anii de facultate. Totodată, el trebuie să fie conștient de lacunele percepției copiilor și de dificultățile predării unor noțiuni și concepte însușite în timpul studiilor universitare, „psihologia cotidiană însușită de fiecare dintre noi prin experiență socială nu este suficientă pentru a deveni buni cunoscători ai problemelor psihologice inerente instruirii și educației elevilor”. Sunt greu de identificat cauzele abaterilor disciplinare repetate. Dificultățile și frământările elevilor noștri sunt de o mare complexitate. Toate acestea reclamă o justă apreciere a elementelor de psiho-pedagogie școlară. Trebuie să avem în vedere faptul că fiecare dintre noi putem deveni prizonieri ai rutinei.
Nu e nimănui ușor să accepte ideea că nu știm încă suficient de mult despre subtilitățile meseriei de dascăl; nu este ușor să concepem că educație se poate face și altfel; nu renunțăm ușor la asumpții false, la suficiențe. Se știe că în procesul de învățământ sunt prezenți trei factori: profesorul, subiectul de educat (elevul) și materia de învățământ. Pentru ca procesul de învățământ să-și atingă obiectivele, este necesară existența unei concordanțe între acești factori. Orice profesor, cu toată știința și experiența pe care și-a acumulat-o în decursul activității sale didactice, este obligat să se pregătească temeinic pentru lecțiile care urmează să le predea. Fiind prin excelență o profesie socială, “activitatea profesorului este întotdeauna un joc la scenă deschisă, fără sufleur și fără timp de reflecție situațională”. Dacă pentru partea de proiectare a obiectivelor, metodologiilor și conținuturilor avem timp pentru deliberări și opțiuni între alternative, în timpul predării, desfășurarea propriu-zisă a lecției devine un joc ireversibil: câștigi sau pierzi încrederea elevilor.
În eforturile noastre ne confruntăm și cu unele greutăți: indiferentism religios, rețineri din partea unora, aroganță și afront din partea altora. Departe de a ne descuraja, aceste lucruri pot fi un imbold pentru noi. Biserica lucrează asupra lumii, transfigurând-o. Această transfigurare este opera harului divin, dar sunt necesare și eforturile noastre. Istoria Bisericii ne arată limpede ce muncă uriașă și ce suferințe imense au fost necesare pentru crearea și susținerea culturii creștine.
Observăm că în zilele noastre omul contemporan nu se prea interesează de principiul ultim al existenței, ci de lumea fizică/materială; nu își mai caută un sens al existenței lui. Asistăm în cultura postmodernă la încercări efemere de construire a paradisului pământesc. Konrad Lorenz (laureat al premiului Nobel) afirma că omul zilelor noastre preferă să trăiască într-o lume de agitație și zgomot, fiindcă îi este teamă să se întâlnească chiar și cu sine însuși. Secularizarea din societățile noastre contemporane europene contestă legitimarea religioasă a lumii în care trăim și nu doar pentru câțiva indivizi izolați, ci pentru grupuri largi ale societății. Fenomenul se manifestă și în societatea românească cu tot mai multă îndrăzneală.
Sunt de părere că societatea cu problemele ei trebuie să stea în centrul atenției noastre.
Cu siguranță, în secolul XXI nu vom mai transmite în același mod mesajul evanghelic cum s-a făcut în secolul al XIX-lea. Dar vom transmite aceleași valori veșnice revelate de Dumnezeu. Diferențele sunt datorate doar de schimbări ale etapelor și generațiilor cu care Biserica își reînnoiește și mijloacele pastorale. Biserica rămâne aceeași în principiile ei privind credința, dar se revigorează mereu în maniera de expunere a credinței. Trăim într-o lume a schimbărilor, a modernizărilor pe toate planurile și trebuie să avem în vedere faptul că Biserica este sensibilă la aceste schimbări. Personal mi se pare sugestiv îndemnul Î.P.S. Antonie Plămădeală: “a fi în pas cu lumea, dar nu ca lumea”, reactualizând valorile creștine moderne adaptând contextul fiecărei generații.
Anumite fenomene sociale, cum ar fi violenta, corupția, șomajul, pot fi privite din perspectiva etică și spirituală și putem să promovăm în locul lor dreptatea socială, cinstea, onestitatea, corectitudinea. Idealul educației creștine este și a fost întotdeauna viețuirea după voia lui Dumnezeu.
Trebuie să conștientizăm ca misiunea noastră comună va avea finalitate în măsura în care se va realiza prin lumina și iubirea lui Hristos. Creștinul autentic este omul iubirii și trăirii evanghelice, al iubirii ce năzuiește mereu spre autodepășire. Cunoașterea creștină este un act de iubire, o iubire de natură etică, dar mai ales existențială. Prin întoarcerea către teologia patristică putem evidenția faptul că Dumnezeu rămâne transcendent după ființa Sa, dar totodată Se face prezent în imanența creației, prin lumina Sa necreată împărtășită de Duhul Sfânt.
2.2 Elemente de cateheză generală
Pentru a înțelege mai bine termenul de cateheză trebuie să definim studiul care se ocupă, și anume, catehetica. Catehetica, potrivit lui Dumitru Călugăr, este „studiul care se ocupă cu catehizarea, cu normele de predare a învățământului religios-educativ”. Catehetica este definită de Th. Harnak ca „disciplina despre funcția catehetică a Bisericii, adică despre creșterea celor nevârsnici spre o maturitate spirituală prin învățământ și educație creștină bisericească”. Catehetica se ocupă cu învățarea principiilor religioase și morale. Activitatea catehetică se îndreaptă mai ales spre credincioșii, dar mai important e ca aceasta să se îndrepte spre copiii care au nevoie de o deosebită dragoste, de o deosebită îngrijire duhovnicească pentru a deveni buni creștin.
Apostolii sunt primii care au practicat lucrarea catehetică la îndemnul lui Iisus Hristos. Având datoria să-i educe pe credincioși în gândire și viață creștină, urmărind prin cateheză să-i ajute să cunoască temeinic adevărurile de credință pe care se zidește viața creștină. Astfel una din activitățile principale ale pastorației este învățământul catehetic sau religios. „Și apropiindu-Se Iisus le-a grăit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, învățându-le să păzească toate câte V-am poruncit vouă; și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului.”(Mt. 28, 18-20). Aceste sunt cuvintele biblice care lămuresc pe deplin noțiunea și obiectul și obiectul catehezei.
Acțiunea de catehizare este cea mai importanta parte a educației religioase. Este pregătirea care conduce credincioșii spre o viață desăvârșită, după cuvintele Mântuitorului „fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este”.(Mt. 5, 48). Catehizarea are în vedere atât viața de aici cât și cea de dincolo, ea are menirea să supravegheze educația religioasă și morală a credincioșilor ca să nu sufere nici o abatere de la dreapta credință.
Educația religioasă este absolut necesară pentru existența comunității bisericești, ea are datoria de a-i pregăti pe membrii acestei comunități să se facă părtași la învățătura lui Hristos.
În educarea religios-morală a tinerilor putem identifica trei factori importanți: familia, Biserica și școala. O bună educație religioasă nu se face doar cu aportul unui singur segment. Educația care o primim din cadrul familiei este completată de școală și înnobilată prin participarea la Sfânta Liturghie și împărtășirea cu Sfintele Taine.
Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârșită deoarece cuvântul împărtășit atât în Liturghia Cuvântului cât și în Liturghia Euharistică, se împlinește în Taină. „Prin Taină noi devenim părtași Aceluia care vine și rămâne în noi în cuvânt. În Taină Hristos Cuvântul devine viața noastră”. Primirea cuvintelor vieții veșnice este pecetluită așadar de unirea cu Dumnezeu Cuvântul făcut trup. Liturghia Cuvântului are un caracter preponderent catehetic. În această parte a Liturghiei cuvântul răsună în Biserică în special prin lecturile biblice și predică. Dar cuvântul răsună în continuare și în timpul Liturghiei Euharistice, împlinind și o funcție catehetică, prin rostirea simbolului de credință, prin anaforaua liturgică, prin celelalte rugăciuni, ecfonise și imne liturgice. Epicleza reprezintă momentul culminant în care cuvântul se unește cu Taina: „Acum se săvârșește Taina. Acum se unește adânc Cuvântul cu Taina. Până acum a lucrat Cuvântul: – Cuvânt este Evanghelia, cuvânt dumnezeiesc. Cuvânt este predica, κήρυγμα (kerygma – propovăduire), cuvânt în numele lui Dumnezeu – Cuvântul. Cuvânt este rugăciunea. Cuvânt este Epicleza însăși, este Cuvântul care cheamă Duhul Sfânt. Dar Taina, Sacramentul prin care Duhul Sfânt preface Darurile în Trupul și Sângele lui Hristos, aceasta e mai mult decât cuvântul, este act. Taina este plinirea Cuvântului, este πλήρωμα (pliroma – plinătate) cuvântului în iconomia mântuirii noastre. – „Și Cuvântul s-a făcut trup…” prin Duhul Sfânt. Aceasta este Taina: plinătatea sfințirii și momentul suprem al dumnezeieștii Liturghii. – ”Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea voastră” (I Tesaloniceni 4, 3)”.
Biserica trebuie să se ocupe de întreaga viață a omului și de aceea are un rol deosebit de important în progresul și dezvoltarea educației prin utilizarea tuturor mijloacelor moderne de catehizare la care are acces.
2.3 Cateheza ca formă de cunoaștere și asumare a unor valori moral – religioase și civice
Toate credințele încearcă să se perpetueze prin credincioșii ei, însă problema răspândirii credinței, inițierii și formării religioase ține de miezul intim al oricărui edificiu religios. De altfel, fiecare religie își asumă și un program educațional, pedagogic, pe măsură să cultive și să propage adevăruri de credințe. Unde există credință religioasă, există și educație. Credința pretinde împărtășirea în comun, efuziune de idei și simțire. Numeroase sunt chemările către educare și formare.
Pentru clerici educația religioasă constituie o obligație explicită, de ordin deontologic. Fiecare persoană trebuie îndreptată spre Dumnezeu, trebuie să ajungă la un sens profund al vieții și al existenței. Scopul ultim al formării religioase este mântuirea, intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru aceasta este necesar să se folosească toate prilejurile, inclusiv cel școlar, pentru ca omul să ajungă la o stare de comuniune cu Dumnezeu.
De precizat e și faptul că primele școli au apărut pe lângă Biserici și datorită faptului că Biserica are ca misiune principală învățarea.
Centru cultului divin și de comuniune cu Dumnezeu, în jurul căruia gravitează toate celelalte slujbe, îl constituie din cele mai vechi timpuri, conform Sfintei Tradiții, Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie este lucrarea dumnezeiască a unei comunități de credință în colaborare cu Mântuitorul și Sfântul Duh. Cu Mântuitorul deoarece El este Marele Arhiereu și care săvârșește Sfânta Jertfă care constituie conținutul neprețuit al vieții Lui Pământești, al morții Lui pe lemnul crucii și al învierii Lui biruitoare. În Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile preotul se roagă în rugăciunea de după sfințirea darurilor astfel: „Iar pe noi toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh și pe niciunul dintre noi să nu ne faci a ne împărtăși cu Sfântul Trup și Sânge al Hristos-ului Tău spre judecată sau spre osândă, ci să aflăm milă și har împreună cu toți sfinții care din veac au bineplăcut ție: cu strămoșii, părinții, patriarhii, proorocii, mucenicii, mărturisitorii, dascălii și cu tot sufletul cel drept ce s-a săvârșit întru credință”.
Liturghia are ca scop mulțumirea, adorarea și lauda adusă de comunitate credincioșilor lui Dumnezeu și de a face pe creștini părtași la darurile jertfei liturgice. De aici desprindem cele două funcții principale ale liturghiei: funcția harismatică-sfințitoare și latreutico-euharistică.
Liturghia reproduce mistic pe pământ prin ciclul sărbătorilor de peste an fazele vieții lui Iisus Hristos, continuând astfel rugăciunea și cateheza Lui.
Importanța Sf. Liturghii nu se mărginește numai la satisfacerea scopului material, ci are și o puternică influență cultivatoare. Cu ajutorul adevărurilor de credință expuse în imnuri, tropare, heruvice, doxologii, cântări de laudă și de mulțumire, Sf. Liturghie nu se adresează astfel numai inteligenței și rațiunii, pe care le dezvoltă, ci mai ales sentimentelor superioare, adică a vieții afective înalte. Cultivă prin felul în care este formulată, toate aceste sentimente. Cine vrea să se încredințeze de acest fapt are această posibilitate, citind rugăciunile pe care preotul le rostește în timpul liturghiei.
Pentru a se realiza educația moral-religioasă a credincioșilor, în Sfânta Liturghie se face contactul direct cu Mântuitorul prin prezența Sa pe altarul liturgic în Sfânta Euharistie. De aceea tot ce se săvârșește în Sfânta Liturghie are un profund caracter hristocentric.
Puterea educativă a exemplului este foarte mare. Sfânta Liturghie este o comoară de exemple, care sădește în inimile credincioșilor certitudinea de nezdruncinat, că învățătura creștină a fost realizată cu adevărat de sfinți și de mulțimea nesfârșită de martiri care se roagă pentru noi.
Sărbătorirea sfinților și martirilor naște în sufletele noastre iubire, încredere, venerație și admirație care invită la imitație, deoarece ei ne sunt dați spre pildă, viața lor ca să aprindă în noi râvna sfințeniei și a desăvârșirii în Hristos.
Darul multor clerici de a sluji Sfânta Liturghie atât cu darurile naturale cât și cu o pătrundere are o însemnătate deosebită pentru acțiunea de catehizare făcându-ne să trăim misterul cu o căldură molipsitoare.
Este dureros când credincioșii nu cunosc semnificația actelor liturgice și de aceea ei asistă în mod pasiv și mecanic la Sfintele Taine. Această lipsă trebuie îndreptată prin catehizarea credincioșilor de toate vârstele. Prin cateheze, predici catehetice și liturgice, preotul trebuie să facă educația credincioșilor în așa fel încât să fie o legătură cu viața credincioșilor, cu bucuriile, cu durerile și necesitățile lor.
Adevărurile dogmatice, principiile moral-creștine, cunoștințele istorice și liturgice, darurile care se revarsă asupra credincioșilor de pe Sfânta Masă, cultivă și formează inima lor, îi împărtășește cu spiritul viu, darul sfânt și mântuitor trezind în viața lor energii spirituale uriașe.
CAPITOLUL III
Violența și criminalitatea juvenilă în școală
Alături de puterea poftitoare, în sufletul omenesc stă puterea agresivă sau irascibilă. Această putere ține de însăși firea omului, fiind una dintre componentele sufletului omenesc încă de la crearea sa.
La fel ca în societate și în școală violența reprezintă o problemă care își face simțită prezența. Un motiv ar putea fi vârsta care-i provoacă la încălcarea regulilor, atitudine care poate genera de altfel și un comportament violent. Mediatizarea excesivă a cazurilor de violență, indisciplina și lipsa modelelor de viață influențează comportamentul fiind tentați să imite ceea ce le-a fost prezentat de Mass-media.
În școală violența nu se manifestă doar prin acte de violență care sunt condamnate de lege sub diferite forme cum ar fi: tentative de omor, vătămări corporale, violuri, furturi, tâlhării s.a., ci și prin fapte care nu sunt sesizate de nimeni deoarece instituțiile nu se implică activ în semnalarea acestor cazuri.
Manifestările agresive pe care le manifestă elevii se datorează, în cea mai mare parte, și familiilor care trec prin conflicte, crize, a membrilor care abuzează de alcool și neglijența față de copiii.
Formele de violență întâlnite în societate sunt de mai multe feluri: violența spontană, violența instituționalizată, violența comportamentală, violența ideologică și, cea mai întâlnită violența, verbală.
Indiferent forma de agresiune, care se desfășoară între elevi sau oameni, este greu de înțeles. Violența este o izbucnire necontrolată sau psihică opusă educației morale învățată în școală, părinți și total opusă învățăturii ortodoxe.
În orele de religie din școală cât și în Biserică se vorbește și se predică despre pace care este un dar a lui Dumnezeu pentru oameni: „Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau; nu precum v-o dă lumea v-o dau Eu”(In 14, 27). De aici apare și necesitatea orelor de religie în care se vorbește de o necesitate supremă a zilelor noastre, adică de cele două feluri de pace: pacea lumească și pacea duhovnicească. Pacea este unul din obiectivele principale ale educației în general și predicate în Biserică.
Școala este un punctul comun de plecare în această viață, care trebuie să ne îndrume spre comuniunea cu Dumnezeu. Prin educație omul își găsește echilibrul, consolidează conștiința și ajută la eliminarea comportamentelor antisociale.
O societate violentă, necreativă și reactivă apare datorită neglijenței față de copiii, educația slabă și imoralității prezentate zi de zi prin mijloacele mass-media.
3.1 Violenta juvenilă în școală
Omul este o ființă întotdeauna capabilă să uimească. El poate să creeze, să hrănească, să se protejeze, să se îmbogățească, să se educe și să se educe. De asemenea el se poate degrada, umili, înrobi, poate urî, distruge și ucide. Un bărbat poate ține cu tandrețe un nou născut în brațe, iar peste câteva momente este capabil să o lovească pe mama acestuia. Violenta s-a infiltrat în societatea umană. În toate societățile și culturile, atât în trecut, cât și în prezent, violența a jucat un rol nefast în pofida evoluției socio-culturale. Pe lângă faptul că societatea nu a reușit să se debaraseze de violență, se constată o diversificare teribilă a tipurilor și a gradelor de violență în diverse culturi și timpuri. În unele culturi, violența întâmplătoare de pe stradă este înlocuită cu o violență instituțională opresivă, iar în altele violența interfamilială este rară, în timp ce violența intrafamilială, violența asupra soțiilor și copiilor, este extrem de răspândită.
Dacă ne gândim la comportamentul violent pe lângă atacurile fizice, tentativele de omor, crime, utilizarea drogurilor și suicid trebuie să conștientizăm că și intenția de a cauza violență fizică și intimidarea sunt tot o forme de comportament violent. Astfel ne putem da seama de extinderea comportamentului de la incidente relativ minore până la acte grave de violență care se întâlnesc mai ales la adolescenți.
În școală violența nu este tot timpul fatală, însă poate cauza întreruperi în dezvoltarea copiilor sau a tinerilor. Pe lângă acestea violența poate fi orientată către elevi, către personalul didactic, dar și împotriva unor reprezentanți ai unor instituții sau comunități.
Violența școlară afectează starea de sănătate mentală pozitivă, cauzând anxietate, frică, percepția nesiguranței. Starea de sănătate mentală include:
un sens pozitiv al stării de bine;
resurse individuale: stimă de sine, deprinderi sociale, optimism, un sens al încrederii în sine și al coerenței;
abilitatea de a iniția, dezvolta și susține relații personale mutuale satisfăcătoare;
abilitatea de coping în fața adversităților;
abilitatea de a raționaliza, înțelege și dezbate cu colegii, adulții și instituțiile sociale diversele rațiuni care legitimează violența.
Violența în școală este o problemă la nivel mondial, dezbătută în multe școli din Europa unde au fost inițiate programe pentru combaterea violenței care poate avea consecințe negative pentru climat școlar general și pentru dreptul studenților de a învăța într-un mediu sigur fără frică. Intimidarea poate avea, de asemenea, consecințe negative, pe tot parcursul vieții, atât pentru studenții care sunt agresivi cât și pentru victimele lor. Problemele asociate cu agresiunea au fost notate și discutate în toate mediile de școlarizare existente.
În procesul de intimidarea persoana acționează prin comportamente directe, cum ar fi tachinarea, batjocorirea, amenințarea, furtul s.a., care sunt inițiate de către una sau mai multe persoane împotriva unei victime.
Agresiunea mai poate fi indirectă provocată prin excluderea intenționată, izolarea socială a persoanei.
Violența se manifestă diferit la fete față de băieți. Băieții, în general, se angajeze în metode de intimidare directe, pe când fetele se folosesc de strategii indirecte, mai subtile, cum ar fi răspândirea de zvonuri și aplicarea izolării sociale.
Indiferent dacă intimidarea este direct sau indirect, componenta cheie de agresiune este intimidarea, fie fizică, fie psihologică.
În timp ce agresiune fizică directă scade cu înaintarea în vârsta, abuzul verbal tinde să rămân constant. Zona de agresiune, rurală sau urbană, nu reprezintă un factor în apariția violenței, iar persoanele de sex masculin se angajeze cel mai des în acte de violență, dar sunt și victime ale agresorilor mult mai frecvent decât persoanele de sex feminin.
Cei care acționează în scopul intimidării simt nevoie de a controla și de a deține puterea. Persoanele violente obține satisfacție provocând vătămări și suferință altora, par a fi lipsiți de afecțiune față de victimele lor.
În școli agresori se apără prin condamnarea persoanei agresate de cele mai multe ori spunând că au fost provocați de către victimă.
Agresorii provin din familiile care se folosesc în scopul educării de pedepse fizice, sunt învățați să riposteze cu agresivitate pentru a putea face față problemelor, iar afecțiunea părinților de multe ori lipsește.
Copiii cu un comportamente agresiv sunt, în general, sfidători sau în opoziție față de colegi, adulți, antisociali și apți pentru încălcarea regulilor impuse de școlile din care provin, pe când copiii care sunt victime ale agresiunii sunt de obicei nerăbdător, nesigur, precaut și suferă de la stima de sine scăzută, rareori se apăra sau reproșează atunci când se confruntă cu
studenții care îi intimidează.
Elevii care sunt de cele mai multe ori victime au tendința de a fi mai apropiați de părinții lor, descriși ca fiind „prea protectori”. O caracteristică specifică a copiilor-victimă poate fi numai aspectul fizic, pe când ochelarii, rochiile, greutatea etc. nu pot fi corelate cu acest aspect.
Necesitatea depistării persoanelor agresive și corectarea agresivității vine odată cu depistarea victimele care se tem de acela mai multe ori de școală și consideră școală un loc nesigur și nefericit. Elevilor le apare dorința de a sta acasă, izolare fiind și protejarea față de persoanele care intimidează.
Violența are efecte negative asupra sănătății fizice și mintale, precum și asupra dezvoltării sociale a elevilor. Atât victimele, cât și agresorii pot suferii diverse traume fizice sau chiar moartea. Violența are legătură cu o serie de probleme psihice: traume, stres, afectarea atașamentului și diminuarea nivelului stimei de sine, cauzând imposibilitatea stabilirii unor relații interpersonale. Tinerii supuși violenței prezintă un comportament de risc ridicat asociat cu anxietatea și neputință dobândită. Aceste comportamente de risc includ: abuz de substanțe, absenteism școlar sau exmatriculare, relații sexuale precoce, iar în unele cazuri sentimente de autoblamare și autoculpabilizare care pot genera un comportament suicidar. De cele mai multe ori persoanele care au fost hărțuite în școală adoptă astfel de atitudini care nu mai dispar nici la maturitate.
În mediul social intimidarea este o problemă de care abuzează sau sunt abuzați majoritatea. Agresiune are loc în contexte sociale în care profesorii și părinții sunt în general conștient de amploarea problemei, dar fie reticenți și nu se implică sau pur și simplu nu știu cum să ajute.
În situațiile de agresiune, o intervenție eficientă trebuie să implice întreaga comunitate școlară, având o importanță mai mare decât se descopere pe autorii faptelor și victimele lor.
Pentru combaterea acțiunilor de intimidare o opțiune ar fi dezvoltarea unor politici împotriva acestora prin care școala să pună în aplicare măsuri curriculare, îmbunătățirea mediului de colaborare între elevi și consiliere la egal la egal.
Pentru abordarea de reducere a agresiunilor în școală aș propune următoarele acțiuni:
discuțiile de sensibilizare a părinților în timpul ședințelor sau în particular părinte-profesor zile, prin înștiințarea părinților având ca scop creșterea gradului de implicare a părinților în combaterea comportamentului deficitar.
Munca în comun a profesorilor și elevilor pentru elaborarea unor norme împotriva intimidării. Un exemplu ar fi jocurile de rol din care elevii pot învăța să se implice direct în alternative și metode de interacțiune și combatere, care să antreneze elevii din școlii să nu fie toleranți la agresiuni
Intervenții individualizate cu agresori și victime prin punerea în aplicare a activităților de învățare prin cooperare, cu scopul de a reduce izolare sociala și supravegherea unui adult în creștere, la momente cheie.
În urma experiențelor violente pe care le întâmpină elevii apar trăiri depresive, frică, lipsa de concentrare, erori prin omisiune cum ar fi traversarea străzii fără să se asigure, evitarea de a purta ochelari fiindcă este luat în derâdere, nu urmează instrucțiile din sala de gimnastică s.a.
Violența influențează în mod negativ educația eficientă. Elevii care sunt victime ale actelor violente absentează de la școală, prezintă probleme de concentrare, întreaga lor dezvoltarea cognitivă fiind afectată. Elevii expuși violenței școlare fie refuză să frecventeze școala din cauza amenințărilor, fie poartă la ei diverse arme pentru a se apăra. În multe cazuri elevii sunt exmatriculați din școală datorită numeroaselor acte de violență pe care le comit. La nivelul corpului profesoral apare sindromul de “burn out”. Apariția acestui sindrom este rezultatul confruntării îndelungate cu probleme de disciplină, acte de violență, precum și cu amenințări de natură agresogenă din partea elevilor.
3.2 Criminalitatea juvenilă în școală
Criminologia este știința care studiază fenomenul social al criminalității în scopul prevenirii și combaterii acestuia. Obiectul de studiu al criminologiei cuprinde:
criminalitatea ca fenomen;
infracțiunea;
infractorul;
reacția socială împotriva criminalității.
Criminalitatea ca fenomen social reprezintă obiectul sintetic al criminologiei, un sistem cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente.
Criminologia a analizat și continuă să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice, culturale etc. care au relevanță pentru alegerea conduitei infracționale. Sfera criminologiei vizează fenomenul infracțional în complexitatea lui, iar pe infractor în contextul său social și al evoluției către „starea periculoasă” și „trecerea la act”.
Criminologia operează cu actul de personalitate a infractorului ca variantă a personalității umane înțeleasă în accepțiunea largă de unitate bio-psiho-socială. Individul este reprezentantul speciei din care face parte, caracterizat prin trăsăturile biologice care îi asigură adaptarea la mediul natural.
Personalitatea este un concept operațional de ordin descriptiv care înfățișează rezultatul unui proces de adaptare a ființei umane la lume, cu scop de conservare și dezvoltare. Dispozițiile individuale native care constituie premisa formării personalității sub influențe decisiv de condițiile sociale, economice, culturale și psihice în care se dezvoltă ființa umană.
Gradele de activare a energiei bio-psihice sunt exprimate prin temperament, putând fi integrat ca element explicativ în etimologia crimei, dar trebuie luat în considerare faptul că nu există tipuri pure de temperament și că tipurile conțin trăsături pozitive și negative. Toți ne naștem cu un temperament care ne îndeamnă să reacționăm într-un anumit mod, fiind modelat de împrejurări și care contribuie la evidențierea părților bune și rele. Temperamentul este reglat și stăpânit de caracterul fiecărei persoane.
Caracterul reprezintă îmbinarea specifică a particularității psihice esențiale și constante care condiționează modul tipic de comportare a omului în diferite împrejurări și momente.
Caracterul reprezintă un ansamblu de însușiri care se manifestă constant și durabil în faptele de conduită ale individului și se manifestă prin capacitatea subiectului de a-și regla în mod conștient activitatea și conduita.
Comportamentul uman se caracterizează prin coeficientul cel mai înalt de complexitatea, atât în ceea ce privește nivelele de integrare neuro-fiziologice, cât și formele de manifestare. Comportamentul este rezultatul interacțiunii componentelor personalității, înscris într-o matrice cu un înalt grad de stabilitate. Este condițional sociale-istoric în viața socială. Fiecare situație socială impune o normă de comportare care exprimă cerințele societății. La baza fiecărui comportament se află o motivație care susține energetic realizarea acțiunilor faptelor, atitudinilor precum și ansambluri de mobiluri și stimuli conștientizați sau nu.
Comportamentul deviant este cel care se abate de la normele acreditate în cadrul unui sistem social. Este definit concret, în raport cu grupul sau colectivitatea și constă în abaterile negative.
Prin conduita deviantă este desemnat tipul de comportament care vine în contradicție cu valorile și normele dintr-un anumit sistem. Devianta, în cadrul societății umane, apare ca fiind constituită din formele de conduită ce încalcă regulile de comportament stabilite și a căror respectare este asigurată prin mecanismul controlului social.
Delicvența este una din formele fenomenului de deviantă, cu profunde implicații pentru individ și colectivitate, care afectează dezvoltarea întregii societăți, luând în considerare gradul său de pericol și disfuncționalitățile pe care le generează în organismul social.
În ceea ce privește criminalitatea, delimitarea comportamentului deviant de cel normal se face prin raportarea la norme juridice instituționalizate de societate. Legea penală, în definirea actului de criminalitate pune accentul pe caracterul social periculos al faptei și pe vinovăția în comiterea acesteia.
Caracteristica delicvenților, din punct de vedere socio-psihologic, o constituie atitudine lor de neconformare la modelul social, încercând să-și realizeze normele pe căi sociale neacceptabile, adoptând un comportament deviant de la valorile și normele socio-morale.
Însă, conceptul de comportament deviat are o sferă mult mai largă decât conceptul juridic de infracțiune, comportamentul infracțional sancționabil de lege constituind doar un caz particular, în cadrul devierii de la cerințele unui sistem valoric-normativ dar. Astfel, ansamblul faptelor antisociale incriminate de legea penală săvârșite într-o anumită perioadă într-o societate, constituie fenomenul de delicvență sau criminalitate.
De-a lungul procesului de maturizare biologică și socială, individul își formează propria personalitate prin învățarea și asimilarea treptată a modelului socio-cultural predominant, socializarea devenind pozitivă sau negativă ca urmare a preexistenței unui complex de factori sociali care determină sau favorizează orientarea antisocială a persoanelor.
Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleași sfere ale vieții sociale(familie, școală, medii de producție etc.) ca și personalitatea nondelicventă. Ceea ce diferă este conținutul informațiilor receptate și valoarea acordată acestora.
Complexitatea fenomenului infracțional determină în mod necesar o abordare interdisciplinară, fiind necesare investigații cu caracter sociologic, psihologic, psihiatric, biologic, antropologic, juridic, spiritual etc., datele obținute fiind integrate și corelate teoretic într-o manieră metodologică proprie științei criminologiei.
Metodologia criminologică urmărește depistarea factorilor și condițiilor care favorizează apariția manifestărilor predelicvente și delicvente în rândul anumitor categorii de minori și tineri se recurge la metode și tehnici de investigare cum sunt:
analiza statistică a datelor existente în dosarele minorilor internați precum și a datelor rezultate din foile matricole și anchetele sociale referitoare la statutul social-economic al familiei minorului, forma de organizare a familiei, climatul conjugal și relațiile interfamiliale, inserția școlară a minorului, rezultatele și performanțele școlare, grupul de prieteni etc.
convorbiri nedirijate cu minorii internați, în vederea evidențierii contextului familial și școlar în care au fost educați și a identificării circumstanțelor care au declanșat actul delincvent.
convorbiri și interviuri purtate cu reprezentanții unor organe specializate de control social(judecători, procurori, profesori, educatori, autoritatea tutelară etc.).
observația coparticipată, prin contactul direct cu minorii și personalul specializat din școlile de reeducare.
Majoritatea minorilor internați în școlile datorită delincvențelor prezintă deficiențe de școlarizare familială și școlară, concretizate prin fuga de acasă, abandon școlar, consum de alcool, anturaje nefaste, care accentuate de labilitatea lor morală și afectivă, au constituit factori importanți în structura comportamentului lor criminogen. Consecințele disfuncționale ale organizării familiale asupra profesiunii spre devinata minorilor și a tinerilor a arătat că furtul și fuga de acasă apar cu o frecvență mai mare atât în cazul familiilor dezorganizate cât și în cele organizate, compuse din doi părinți, dar unde există conflicte și dificultăți între aceștia.
Manifestările de acest fel sunt tipice și pentru familiile în care unul dintre soți nu este părintele copilului, ceea ce conduce la tendința de evadare a acestuia dintr-un mediu familial unde se simte străin. Alături de deficiențele socializării familiale delicvența multor minori internați, a fost influențată de eșecul și abandonul școlar. Evidențierea gradului scăzut de integrare școlară a minorilor delicvenți, concretizat în performanțele scăzute la învățătură, frecvența și disciplina, trebuie corelată cu unele aspecte disfuncționale intervenite în relația inversă: școală-elev.
Astfel ne putem da seama că rezultatele și performanțele scăzute se datorează deficienților de socializare familială sau tulburărilor, față de această situație „negativă”, cadrele didactice au adoptat o atitudine pasivă, nereușind să canalizeze și să dirijeze conduita acestor elevi „problemă” spre căi dezirabile. Acesta ar fi și motivul apariției unor reacții de respingere a școlii, de fuga din colectivul școlar și de vagabondaj în compania altor elevi cu rezultate slabe la disciplinele școlare.
Un factor favorizant pentru declanșarea unor acțiuni delicvente este reprezentat de constituirea unor grupuri și anturaje negative, formate de multe ori spontan și ocazional.
Grupurile de acțiuni delicvente sunt stimulate de o serie de factori cum ar fi: privarea minorului de bunurile necesare traiului zilnic, lipsa relațiilor afective între părinți, între părinți și copiii, inexistența unor modalități de comunicare familială și petrecerea timpului liber cu părinții, eșecul și abandonul școlar, frustrarea școlară sau profesională, permisivitatea comunității locale(vecini, profesori, autorități tutelare etc.).
Studiul anamnestic reprezintă un instrument util în reconstituirea și reevaluarea „carierei” delicvente a minorilor internați în școlile de reeducare, însă el nu permite suspendarea acelor situații socio-culturale și individuale implicate în geneza unor manifestări delicvente, trebuind să fie completate de studiul cazuistic, ce permite evidențierea unor factori delictogeni cu un grad mai ridicat de influență și intensitate.
3.3 Abordare teologică
În Sfânta Scriptură, păcatul apare ca neascultare și nerecunoștință față de Dumnezeu, nelegiuire, nebunie, minciună, mândrie, nesocotirea și ofensa lui Dumnezeu, absurditate, vină, violarea legii, abaterea de la ordinea morală. În ordinea harică la aceasta se adaugă: părăsirea iubirii și a prieteniei lui Dumnezeu, necinstirea lui Hristos și a harului Său, pângărirea templului lui Dumnezeu.
Sufletul omului înclinat spre mânie ca o pornire dezordonată după răzbunare este și cauza multor păcate: „O dorință aprinsă prin cel mâniat caută să se răzbune asupra celui ce l-a întristat în adevăr, sau numai i se pare așa”. Mânia se opune blândeții prin exces. În ea distingem două elemente dezordonate: tulburare a părții irascibile și răzbunare care nu are temei sau e disproporționată față de cauza care o produce.
Mânia întunecă mintea, așa că cel stăpânit de ea nu-și dă seama de ceea ce face.
Violența este folosirea ilicită a forței, pentru a răni pe cineva sau recurgerea la intimidare, amenințând pe alții cu o asemenea acțiune. Prima crimă citată de către Biblie este uciderea lui Abel de către Cain(Gen. 4, 8), iar primul delict care figurează în cele care figurează în cele zece porunci este omorul. Potopul a fost o pedeapsa divină, ca răspuns la corupție și la violență. Iacov i-a condamna pe fiii săi, Șimon și Levi pentru violența lor sălbatică contra bărbaților din Sihem(Gen. 34, 30; 49, 5-7).
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să nu ținem mânie în versetul: „Mâniați-vă, dar nu păcătuiți; peste mânia voastră să nu apună soarele”(Ef. 4, 26).
Mântuitorul ne cere să nu ducem nici un dar la altarul până nu ne-am împăcat cu fratele nostru: „Lasă-ți darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi și te împacă cu fratele tău și numai după aceea întoarce-te și adu-ți darul”(Mt. 5, 24).
Mâniosul este mereu amenințat cu pierderea sufletului chiar din această viață, inima transformându-se în poarta iadului și chinuindu-l. Mânia vatămă sănătatea și scurtează viața: „Gelozia și furia scurtează viața, iar grijile te-mbătrânesc înainte de vreme”(Sir. 30, 24).
Sfinții Părinți, Ioan Casian, Evagrie Ponticul și Nil Ascetul ne sfătuiesc să ne ferim de a ne mânia chiar pentru pricini întemeiate, pentru că și în cazul acesta mânia „întunecă puterea văzătoare și odată dezlănțuită e greu de stăpânit”.
Mânia poate avea consecințe grave cum este ucidere, precizată în Decalog ca poruncă a VI-a: „Să nu ucizi”. Aceasta oprește furia mâniei, ridicarea vieții cuiva, atât omorul cât și sinuciderea.
Viața este cel mai prețios dintre bunurile cu care cineva a fost înzestrat de Dumnezeu și premisa tuturor celorlalte bunuri. De aceea omul are datoria să o prețuiască, să o păstreze și să o îngrijească deoarece: „nimeni vreodată nu și-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrănește și-l încălzește, precum Hristos Biserica”(Ef. 5, 29). Dumnezeu l-a făcut pe om trup și suflet, iar în viața pământească trebuie să păstreze legătura nedespărțită a acestora, cu atât mai mult cu cât trupul este „templul Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19).
Dacă viața fiecăruia este atât de scumpă, atunci omul trebuie să prețuiască tot astfel și viața aproapelui său. Omului îi este oprit să atenteze la integritatea trupească a altuia și îi este oprit a-i ridica viața sau a-l ucide, A ucide înseamnă a-i lua viața trupească, a ucide trupul, ceea ce este identic cu uciderea sufletului, care este un păcat și mai mare decât uciderea trupească. De păcatul uciderii se fac vinovați și cei ce se folosesc de aproapele lor la săvârșirea unor munci istovitoare, care îi grăbesc sfârșitul, cei ce supun pe aproapele lor la pedepse fizice crunte(bătăi, chinuri etc.), cei ce nu dau hrană suficientă slujitorilor lor, cei ce pun în primejdie viața aproapelui lor, cei ce, cu bună știință, încuviințează sau practică întreruperea sarcinii: femei căsătorite, necăsătorite, medici, părinți, soți etc.
După doctrina Bisericii Ortodoxe, Dumnezeu este creatorul omului, de aceea nimeni nu are drept asupra vieți sale numai singurul Dumnezeu. Și pentru că omul trăiește în societate, înseamnă că prin ucidere sau sinucidere se calcă nu numai datoria iubirii față de aproapele și față de sine, ci și datoria dreptății, deoarece se lipsește societatea de un membru al ei, nesocotește și se calcă dreptatea socială, motiv pentru care Sfânta Scriptură socotește uciderea un păcat strigător la cer: „…Glasul fratelui tău strigă spre Mine din pământ”(Fc. 4, 10).
Extinzând înțelesul, această poruncă oprește și uciderea sufletească pe care o pot face ereticii, dascălii mincinoși sau creștinii răi, cei care îndeamnă pe aproapele lor la păcat, cei ce urăsc, clevetesc și doresc răul aproapelui, deoarece: „Tot cel ce-și urăște fratele e ucigător de oameni; și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică rămânând întru el”(I In. 3, 15).
Mântuitorul vorbește despre uciderea sufletească atunci când zice că este mai bine să-și lege cineva o piatră de gât și să se arunce în mare decât să certe pe copil, iar când ne îndeamnă să nu ne temem de cei ce ucid trupul, deoarece sufletul nu-l pot ucide, ci să ne temem doar de Dumnezeu care poate ucide pe veci trupul și sufletul.
Biserica noastră dispune și recomandă variante și eficiente mijloace pentru prevenirea și vindecarea patimilor și păcatelor. Unele dintre acestea țin de harul divin, pe care-l primim prin Sfintele Taine și Ierurgii, iar altele aparțin în bună parte omului și acestea sunt virtuțile.
Munca intelectuală și fizică este considerată ca unul dintre cele mai puternice mijloace pentru evitarea și vindecarea de păcate.
CAPITOLUL IV
Strategii și metode didactice specifice dezvoltării creativității educației
4.1 Metode și strategii pentru dezvoltarea spiritului critic
Etimologicul termenului „critic”, provine din cuvântul grecesc κριτικός având semnificația de „capabil de a alege, de a judeca, de a discerne, decide, separa”, ceea ce duce la concluzia că „spiritul critic” este un spirit activ, reflexiv și de discernământ și reprezintă, în prezent, un instrument indispensabil pentru a trece cunoștințele prin „filtrul” gândirii proprii și pentru a dobândi o cunoaștere științifică, declarativă, procedurală și strategică.
Un elev are deprinderi de gândire critică atunci când:
se implică în mod activ în procesul de învățare și formare;
are o atitudine critică, privește critic elementele de conținut, este „sceptic”(însă nu a nega sceptic și în mod constructiv, orice idee, teorie, aserțiune etc.);
se îndoiește pozitiv de conținuturi, nu acceptă „ideile gata făcute”, fără să se interogheze asupra valorilor lor;
nu are numai „cunoștințe rigide”, ci reflectează, adoptă o atitudine cognitivă și o postură intelectuală de „rezistență” față de ideile enunțate;
își adresează și adresează întrebări(se interoghează și interoghează), caută răspunsuri, explicații, cauze, implicații, corelații, alternative, etc., reconsiderând, resemnificând, reconfigurând și recontextualizând datele și faptele;
examinează liber, propune ipoteze și le confruntă cu experiența, caută, cercetează, adună dovezi, obține certitudini;
„se decentrează” de ceea ce știe deja, de propriul punct de vedere pentru a putea judeca obiectiv, neinfluențat, detașat de alte opinii și argumente;
problematizează conținuturile cu care se confruntă și realizează propriile sale „descoperiri”;
preferă gândirea complexă, multireferențială;
își exercită „liberul arbitru”;
are încredere în propria valoare, în propriul potențial, ceea ce îl motivează intrinsec, îl ajută să își dezvolte încrederea în forțele proprii și să își cucerească autonomia cognitivă și educativă, fiind receptiv față de nou.
David Klooster (2001), de asemenea identifică cinci caracteristici fundamentale ale gândirii critice:
este o gândire independentă, care cultivă libertatea de a gândi și de a se exprima;
consideră informațiile ca fiind puncte de plecare în demersurile intelectuale (puncte „de start”, nu „puncte finale”), cu alte cuvinte, nu se poate forma în afara unui conținut, ci numai pornind de la o anumită „zestre de cunoștințe și achiziții”, care le permite elevilor exersarea și dezvoltarea acelui conținut;
începe cu punere de întrebări și cu rezolvarea de probleme, care menține trează curiozitatea și „ alimentează” interesul cognitiv;
se bazează pe oferirea de argumente logice, raționale și convingătoare pentru problemele cu care se confruntă individul;
are o dimensiune socială, este orientată spre planul social, întrucât se realizează în prezența altor indivizi, în comunitate.
În continuare am să prezint câteva metode folosite pentru dezvoltarea spiritului critic:
Metoda „cubului”
„Cubul” este o metodă care poate fi aplicată individual, în perechi sau în grupuri mici, pentru abordare și tratarea complexă, din perspective multiple, sau interogatoare, a unei situații. Profesorul le cere elevilor să abordeze situația/problematica, pe baza „instrucțiunilor” scrise pe fețele unui cub, elevii rezolvând astfel, treptat, sarcinile de lucru pe care le presupun „instrucțiunile” date.
Tabelul 3 Metoda „cubului”
Exemplu de cub cu tema: „Sfântă Biserică – locaș de închinare”:
Descrie o biserică(având arhitectură bizantină);
Compară o biserică cu arhitectură bizantină cu o biserică cu arhitectura gotică;
Asociază „biserica” – locaș de închinare” cu „Sfânta Biserică” – comunitate a credincioșilor”;
Aplică importanța bisericii în viața noastră pământească;
Analizează importanța și simbolul prezenței Sfintelor icoane și a iconostasului în Sfânta Biserică;
Argumentează pro/contra ideea: „Nu are importanță unde, când, cum sau cu cine te rogi, important e să te rogi lui Dumnezeu
Notă: Pentru reușita acestei lecții, se recomandă vizitarea și observarea, în prealabil, a unei Sfinte catedrale cu arhitectură bizantină și a uneia cu arhitectură gotică, dar și folosirea în timpul lecției a unor imagini sugestive, reprezentând modele ale celor două tipuri de arhitectură bisericească. De altfel se poate face un tur online a unor catedrale folosindu-ne de un calculator conectat la o rețea de internet.
Metoda „cvintetului”
Capacitate de a rezuma informațiile, de a surprinde complexitatea ideilor, sentimentelor și convingerilor, în câteva cuvinte, este o deprindere importantă și destul de greu de dobândit. Ea necesită o reflecție adâncă. Bazată pe înțelegerea nuanțată a sensurilor. Un cvintet este o poezie care necesită sintetizarea informației și materialelor în exprimări concise, care descriu sau exprimă reflecții asupra subiectului.
Termenul de „cvintet” provine din limba franceză și denumește o poezie care are cinci versuri. Astfel, când se va prezenta clasei acest „termen”, se vor prezenta mai întâi regulile de scriere a acestei poezii, iar apoi se vor oferii câteva „monstre”. O sugestie pentru această metodă e ca elevii să lucreze în perechi. Astfel elevii vor primi un subiect și 5-7 minute pentru a le scrie. Varianta inițială trebuie să fie individuală, după care, fiecare pereche va reține din cele două poezii ceea ce consideră că este mai reușit și vor rescrie cvintetul final.
Această metodă stimulează discuția despre motivele pentru care au scris, permițând continuarea și adâncirea reflecției critice asupra subiectului. De altfel, fiecare elev trebuie să extragă din varianta care a fost făcută de perechea sa idei cu care să fie de acord amândoi. Variantele finale sunt comunicate colegilor.
Structura trebuie alcătuită astfel:
Primul vers un cuvânt care descrie subiectul( în general substantiv);
Al doilea vers format din două cuvinte care descriu subiectul(în general două adjective);
Al treilea vers este format din trei cuvinte care exprimă acțiuni(verbe);
Al patrulea vers v-a conține patru cuvinte care exprimă sentimente față de subiect;
Ultimul vers v-a fi format dintr-un cuvânt care să exprime esența subiectului;
Pentru disciplina educației moral-religioase, un „cvintet” realizat pe subiectul „Sfinții Apostoli” poate fi următorul:
Exemplu: Apostolii,
Aleși, dăruiți
Botezau, învățau, sfințeau
Dar și-acum se roagă
Mântuind.
„Cvintetele” se pot utiliza pentru a sintetiza informații complexe, ca mijloc de evaluare a înțelegerii elevilor și de exprimare a creativității. Această metodă este una rapidă. Eficientă, de reflecție, sinteză și rezumă conceptele și informațiile predate elevilor.
Metoda „predării reciproce”
Predarea este cea mai eficientă metodă de a învăța, dar și cea mai utilizată în rândul profesorilor.
Metoda „predării reciproce” este o modalitate de a învăța, care le permite tuturor participanților „să experimenteze” rolul profesorului, călăuzindu-i pe ceilalți într-un text. Această metodă este foarte potrivită în special când este vorba despre un text informativ, care poate fi studiat de elevi prin implicarea directă a lor determinându-i să „guste” materialul despre care se discută.
Această metodă se poate aplica grupurilor formate din patru până la șapte participanți. Participanții vor avea exemple din același text și vor juca pe rând rolul profesorului astfel:
Textul va fi împărțit în atâtea părți câți elevi vor fi în grup;
Vor citi toți primul paragraf, iar unul dintre ei, desemnat anterior, îl „predă”, îl rezumă, va adresa o întrebare celorlalți și va face clarificările necesare;
Elevii vor prezice despre ce este vorba în paragraful următor, pe care îl vor citi toți și reluată metoda aplicată primului paragraf, până la epuizarea textului.
O altă metodă destul de utilizată în predare este metoda „cadranelor”
Este o metodă de returnare și sintetizare a materialelor cu conținut informațional, solicitând participarea activă și implicarea elevilor în înțelegerea adecvată a acestui conținut.
Pentru aplicarea acestei metode se vor trasa doua axe principale și perpendiculare una peste alta, astfel încât vor apărea patru cadrane:
Figura 3 Metoda „cadranelor”
Participanții vor asculta sau citi un text, iar apoi li se va solicita să noteze în cadrane astfel:
ideile principale din text;
sentimentele pe care le-a trezit conținutul textului;
să stabilească o legătură între conținutul textului și experiența lor de viață;
morala sau învățătura desprinsă din conținutul de idei prezentat.
Această metodă poate fi utilizată cu succes în predarea Pildelor și a minunilor săvârșite de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Acestea sunt câteva din cele mai utilizate metode de predare însă pe lângă aceste mai putem enumera metode cum sunt: „Știu/Vreau să știu/Am Învățat”, metoda „ciorchinelui”, „Prelegerea intensificată”, „Jurnalul cu dublă intrare”, sistemul „SINELG”, etc.
4.2 Metode și strategii pentru dezvoltarea spiritului creativ
Etimologicul termenului „creație” provine din latinescul „creatio, -onis”, având semnificația de produs original, de naștere, născocire, ceea ce ne conduce la ideea că pedagogia interactivă și exersarea spiritului creativ sunt legate între ele. Pedagogia activă și interactivă contemporană valorizează libertatea spiritului creator și actul creației, atât ca și activitate educațională, cât și ca rezultat al acesteia, țintind să contribuie la formarea personalității creatoare, înzestrate cu capacitatea de a realiza produse noi, originale și de a produce și dezvolta idei.
Sintagma: „formarea personalității creative” este prezentă și în formularea idealului educațional actual al școlii românești: „Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și creative”.
„Gândirea creativă” sau „spiritul creativ” reprezintă „demersul relativ autonom al unui individ care acționează în și asupra mediului înconjurător, demers care conduce la un rezultat/produs cu caracter de noutate, relativ original, personalizat”. Este un spirit activ, reflexiv, critic, inovator, care:
se implică în mod activ în procesul de învățare și formare, adoptă o atitudine activă și interactivă;
gândește critic și are deprinderi de gândire critică;
are spirit de observație bine dezvoltat;
explorează mediul care îl înconjoară și descoperă soluții personale la diferite probleme(noua cunoaștere se bazează pe descoperirea de noi relații între diferite elemente);
preferă gândirea divergentă, imaginativă și creativă;
se decentrază de ceea ce știe deja, de propriul punct de vedere pentru a adopta altele și pentru a putea judeca obiectiv, neinfluențat. Detașat de alte opinii și argumente;
problematizează conținuturi cu care se confruntă și face descoperiri;
își exercită „liberul arbitru”;
are încredere în propria valoare, în propriul potențial, ceea ce îl motivează intrinsec, îl ajută să își dezvolte încrederea în forțele proprii, să își alimenteze tendința de autodepășire și să își cucerească autonomia;
își asumă riscuri în procesul de învățare și formare;
nu se descurajează în fața ambiguității și a frustrării, ci are o toleranță puternică la acestea și perseverează;
devine responsabil și autonom în dobândirea noului, anticipează și își asumă răspunderea găsirii soluțiilor;
contribuie prin forțele proprii la atingerea obiectivelor;
elaborează semnificații personale și le articulează în sisteme coerente, personalizând produsele activității proprii;
elaborează produse intelectuale și materiale unice, originale.
„Creativitatea nu poate fi redusă la componenta ei intelectuală, ci trebuie privită ca un fenomen complex, cu dimensiuni multiple, dar, în același timp, unitar, care angajează întreaga personalitate și întregul potențial al individului. (…) Așadar, activitățile creatoare corespund și răspund unor nevoi emoționale ale elevilor – cea de a realiza și de a se realiza, de a se modela și împlini ca personalitate unică”.
Pentru stimularea creativității în școală am putea folosi următoarele recomandări:
crearea unei atmosfere permisive, nestresante, deschise spre inovație, pentru elevi;
stimularea permanentă a gândirii elevilor și crearea unei „clase sigure pentru gândire”;
încurajarea elevilor de a pune întrebări, de a-și pune întrebări și de a face predicții;
încurajarea elevilor de a formula probleme, de a problematiza si de a soluționa problemele prin mai multe variante, realizând descoperiri;
solicitarea elevilor de a-și imagina și realiza modele ideale și materiale, de a opera cu ele, de a le modifica și de a problematiza contextul în care sunt utilizate;
implicarea elevilor în activități evaluative.
Pentru dezvoltarea spiritului creativ putem utiliza metode cum sunt:
Metoda „brainstorming”( a „asaltului de idei”)
Denumirea de „brainstorming” provine din limba engleză din cuvintele „brain”(creier) și „storm”(furtună), de unde și sintagmele: „luarea cu asalt a creierului”, „metode inteligenței în asalt” și „asalt de idei”, care evidențiază faptul că metoda stimulează spiritul critic, de invenție și creativ. Este cea mai răspândită metodă de stimulare a creativității, în condițiile activității în grup și este revendicată și de specialiștii care se ocupă de sistemul de metode și tehnici de predare – învățare pentru dezvoltarea gândirii critice.
Metoda presupune generare de idei într-o situație de grup, bazată pe principiul suspendării judecății (faza de generare de idei este separată de faza de judecare). Principiile pe care ea se bazează sunt: „cantitatea determină calitatea” și „evaluarea ideilor este amânată.” Evaluarea este realizată de către profesor împreună cu elevii, în faza ulterioară emiterii tuturor ideilor și, eventual, în mai multe „runde”. În final, se ajunge la selectarea a 5-6 idei mai importante.
Din aceste principii menționate mai sus până acum putem desprinde următoarele „reguli”:
judecata de valoare este suspendată, se emit, se „acceptă”, se inventariază și se notează cât mai multe idei(chiar dacă par vagi, confuze, îndepărtate de subiect), oral, în mod spontan, liber, în orice ordine, fără discuții și dezbateri prelungite(se realizează separarea intenționată a actului de imaginație de faza de gândirii critice, raționale);
se încurajează participanții să construiască idei noi și asociații pe baza ideilor celorlalți, respectiv să preia idei emise de alții și să le dezvolte, ajusteze, asocieze, combine, în vederea generării de idei noi, adesea superioare primelor;
se evită orice spirit critic, autocritic, evaluator sau autoevaluator și se promovează spiritul creator;
se încurajează emiterea de idei neconvenționale și originale care se manifestă în libertatea de imaginație.
Metoda „brainstorming” comportă trei faze:
faza de „divergență”;
faza de „realizare a criticii” și a evaluării;
faza de „convergență”, de alegere a soluțiilor.
Metoda „brainstorming”, în cadrul lecțiilor de religie, poate fi folosită cu succes în activitățile axate pe subiecte având ca temă noțiuni de morală creștină sau noțiuni despre slujirea și misiunea creștinului acasă, în societate și în Biserică, cum sunt: „virtuțile – calități ale creștinismului”, „Despre păcat. Păcatul – opusul virtuților”, „Decalogul – Datorii față de Dumnezeu”, „Familia creștină”, „Natura – darul lui Dumnezeu pentru oameni”, „Despre prieteni”, „Orfelinatele – locașuri pentru copiii părăsiți”, „Sinergia – conlucrarea între harul divin și faptele omului”, s.a.
Metoda „FRISCO”
Metoda „FRISCO” are la bază varianta metodei „brainstorming” solicită din partea elevilor/ studenților capacități empatice, spirit critic, punând accentul pe stimularea gândirii, a imaginației și a creativității.
Profesorul trebuie să atribuie fiecărui elev câte un rol specific, care să acopere o anumită dimensiune a personalității și le solicită să abordeze problema/subiectul din mai multe perspective. De exemplu, din perspectiva unui tradiționalist, a unui exuberant, a unui pesimist/optimist etc.
Subiectele care ar putea fi abordate prin metoda „FRISCO” la disciplina educație religioasă enumerăm câteva cum ar fi: „Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ar fi creat omul fără necesitatea/trebuința de a se hrăni/de a se odihni?”, „Ce s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu nu i-ar fi dăruit pe unii oameni aleși ai Vechiului Testament cu darul profeției sau dacă Moise nu ar fi primit Cele Zece Porunci?”, „Ce s-ar întâmpla cu omenirea, cum ar fi putut ea să fie mântuită dacă Însuși Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi întrupat la «plinirea vremii»?”, etc.
Elevilor le pot fi distribuite, în aceste cazuri, roluri cum ar fi: pesimist, optimist, rațional, analitic, exuberantul etc.
Metoda „Philips 6/6”
Această metodă presupune împărțirea elevilor în grupuri de câte 6, care își aleg câte un conducător de grup/moderator și un secretar. Profesorul difuzează în scris o problemă de rezolvat, comună tuturor grupurilor. „Dezbaterea” durează 6 minute, după care moderatorii prezintă „soluțiile” grupurilor pe care le reprezintă, într-o „dezbatere a moderatorilor” sau în fața colegilor. Conducătorii de grup dezbat ideile și opiniile formulate, urmând ca, în colectivul clasei, să se accepte și valideze soluții optime.
Un exemplu de actualitate care ar putea fi abordat prin abordarea acestei metode este: „Cum s-ar putea realiza câteva apropieri/concilieri ăntre membrii multitudinilor de confesiuni existente în contemporanitate?”
Pe lângă aceste metode prezentate mai sus și care pot ajută la dezvoltarea creativității mai sunt și alte metode cum sunt: Starbursting(Explozia stelară), Metoda Pălăriilor gânditoare, Caruselul, Multi-voting, Masa rotundă, Interviul de grup, Studiul de caz, Incidentul critic, Tehnica 6/3/5, Controversa creativă, Fishbowl(tehnica acvariului), Tehnica focus grup, Patru colțuri, Sinectica, Buzz-groups, Metoda Delphi, etc.
4.3 Metode și strategii pentru dezvoltarea spiritului activ-etic
Pentru dezvoltarea spiritului activ etic profesorii se folosesc de diferite metode și strategii. Pentru a ajunge la sufletul elevului, la pătrunderea adevărurilor de credință la cunoașterea lui Dumnezeu prin Hristos, trebuie făcută transpunerea în practică a acestor adevăruri prin diferite metode și strategii. În activitatea didactică trebuie să avem în atenție perfecționarea pregătirii metodice, pentru a realiza o proiectare optimă a activității instructiv-educative, care vizează idealul disciplinei Religie, formarea personalității religios-morale a elevului, creștinul în devenire.
Reflexia personală
Reflexia personală este o metodă didactică activă deoarece reprezintă o dovadă a spiritului activ care caracterizează individul, a faptului că acesta își pune întrebări și se dovedește interesat de dobândirea unei cunoașteri active și profunde, bazate pe căutarea și cercetare reflexivă, conduce la dezvoltarea gândirii independente, permite regăsirea eului, presupune trăirea unor momente de profunzime și de tensiune autentice, favorabile dezvoltării spiritului activ și etic.
„Reflexia personală este o metodă didactică de comunicare la nivelul dialogului și al limbajului intern, care presupune concentrare interioară, precum și focalizarea și acțiunea gândirii asupra unei idei, a unui obiect, a unui subiect, a unei probleme, a unui eveniment, etc. și derularea unui dialog interiorizat în legătură cu acestea(comunicarea cu propria lume interioară)”.
„În cadrul școlar, activitatea reflexivă este o formidabilă mediere între toate experiențele, toate formele de cunoaștere, o posibilitate unică de a le chestiona pentru a le putea apropia mai bine. Pe scurt, un fel de «fir conducător» care dă sens”.
Reflexia personală poate fi utilizată odată cu dezvoltarea la elevi a inteligenței reflexive, deci începând cu vârsta de 11-12 ani și contribuie la autoidentificarea nevoilor educaționale ale subiecților, a așteptărilor pe care le au, a intereselor, a motivației pentru studiul temei respective și la autoidentificarea variabilelor cognitive, respectiv a nivelului și gradului de stăpânire a achizițiilor prealabile, necesare abordării noilor conținuturi.
Reflecția personală se prelungește în activități de transpunere în cuvinte, în limbaj extern, a demersurilor și a operațiilor de gândire exersate de către fiecare în parte.
Indiferent dacă inițiativa de reflecție personală aparține elevilor sau a profesorului, este necesară o raportare permanentă la obiectivele operaționale propuse. Astfel ei au capacitatea de autoevaluare și autoanalizare a demersurilor și a activității în ansamblu raportând-se la obiective.
Pentru cultivarea reflecției trebuie încurajată reflecția personală a elevilor prin asigurarea calității mesajului educațional și dozarea rațională a timpului disponibil, repartizându-l pe etape ale activității didactice, evitarea momentelor în care elevii sunt obosiți, ci să manifeste disponibilitate și cunoștințele necesare pentru o reflecție eficientă.
Această metodă poate fi utilizată cu succes în cadrul disciplinei educației moral-religioase, mai ales în cazul interpretării unor versete biblice, a studierii unor pilde și minuni ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, precum și în cazul prezentării unor povestiri creștin-ortodoxe, când elevii trebuie să reflecteze „în tăcere” asupra celor prezentate pentru întipărirea lor autentică în inimile acestora, care sunt în formare, într-o continuă căutare de modele demne de a fi imitate.
Metode de activitate independentă
Activitățile independente sunt de tip productiv și se finalizează astfel cu elaborarea de diferite „produse intelectuale”, cum ar fi: definiții, explicații, scheme, desene, postere, modele ideale sau materiale, referate, proiecte etc., care să concentreze noile conținuturi.
„Metodele de activitate independente reprezintă acea categorie de metode de învățământ, în care elevii, individual sau colectiv, în contexte formale, non formale sau informale, își însușesc, prin eforturi proprii, noi cunoștințe, competențe, comportamente etc. și găsesc soluții originale, creatoare la problemele cu care se confruntă, eventual sub supravegherea profesorului, fără participarea lui directă.”
Metodele de activitate sunt „active” pentru că se bazează pe stimulare, exersare și dezvoltarea reflecției personale a elevilor, permit individualizarea învățământului, contribuie hotărâtor la formarea priceperilor și deprinderilor de activitate independentă, dezvoltând o motivație intrinsecă superioară pentru studiu și asigurând premisele realizării unei învățări de-a lungul vieții și ale educație permanente.
În activitățile independente se încadrează următoarele categorii:
Studiul independent unde se poate folosi metoda SINELG=Sistemul Interactiv de Notare pentru Eficientizarea Lecturii și a Gândirii, promovând o implicare cognitivă activă și monitorizarea propriei înțelegeri a conținutului ideatic de către elevi;
Lectura(personală) este o metodă care în pedagogia interactivă este acompaniată de construirea unei viziuni personale, rezultate prin înglobarea ideilor, observațiilor, aprobărilor, dezaprobărilor, propunerilor proprii etc. și de trăirea unor emoții și sentimente legate de opera literară respectivă și de mesajele ei. „Printr-o construcție gradată. Progresivă, se ajunge la comentariu literar – înțeles azi ca o oportunitate de exersare a gândirii critice, ca o meditație complexă, profundă și cu posibile implicații multi- sau interdisciplinare”.
Alături de gândire, setea de cunoaștere, bucuria de a înțelege, alimentate permanent de o curiozitate vie, mereu nesatisfăcută, pe care L. De Brogliè le consideră „onoarea speciei noastre” , îl propulsează mereu pe elev către alte orizonturi.
Observarea sistematică și independentă este o variantă de tip participativ a metodei observării, realizată de către subiectul care învață și investighează științific nemijlocind realitatea înconjurătoare. Observarea nesistematică, spontană, incidentală, subiectul asimilează pasiv informațiile pe când observarea sistematică are caracter orientat spre repetabil și dirijată spre un scop bine determinat și acordă grijă colectării de date fiabile.
Învățarea cu ajutorul fișelor de lucru;
Efectuare de lucrări practice;
Efectuare de referate și proiecte care au devenit metode didactice moderne. Pe lângă acestea se, în practica didactică, se utilizează portofolii elaborate de elevi, mape, în care își ordonează diversele activități rezultate din studiului disciplinelor;
Prezentări vizuale în care se folosesc programe precum Power Point, Prezi, Mediator, Photostory, Format Factory, Real Player, Windows Movie Maker, Real Player etc. care pot ajuta la crearea unor prezentări realiste, cu exemple concrete, vizuale și auditive, care ajută imaginația la creații personale mult mai bine conturate.
Conversația
„Conversația este o metodă didactică din categoria metodelor de comunicare orală conversative și constă în realizarea de interacțiuni și schimburi verbale între profesor și elevi, precum și între elevi, în vederea atingerii obiectivelor operaționale prestabilite.”
Învățământul tradițional, de tip scolastic, apela la „conversația catehetică”, bazată pe simpla reproducere de către elevi a unor cunoștințe asimilate anterior, însă învățământul modern impune metoda conversației euharistice, ca formă calitativ superioară a metodei conversației cu un mare potențial activizator, ea implicând elevii, activ și inactiv, în realizarea de schimburi verbale reciproce: profesor-elev și elev-elev. Profesorul George Mead consideră că propria gândire a fi o interiorizare a conversațiilor prin gesturi, realizate în procesele sociale.
Întrebarea ocupă un loc important dovedind o activitate de gândire prealabilă sau ulterioară, care atrage după sine dorința elevului de a găsi un răspuns prin desfășurarea unei activități de informare, cercetare și învățare.
Pentru desfășurarea unei conversații e nevoie de un mediu propice, o atmosferă de lucru destinsă, relaxantă, care să stimuleze elevii, apoi trebuie să se pună întrebări și mai ales încurajați să-și pună întrebări. Cadrul didactic trebuie să fie tolerant, să accepte toate punctele de vedere și toate răspunsurile care trebuie analizate împreună cu aceștia.
În conversație accentul trebuie să se pună pe întrebările problematice, care sunt tensionale, conflictuale și care pun în evidență contradicții reale între cunoștințe, care dezvoltă curiozitatea activă și favorizează astfel căutări active din partea elevilor.
În timpul conversațiilor, cadrul didactic trebuie să fie foarte flexibil: să renunțe la o anumită formulare dacă ea nu a fost înțeleasă de către elevi, să reformuleze și să pună întrebări auxiliare pentru a clarifica enunțul întrebării.
Învățarea cooperativă/prin cooperare
„Învățarea cooperativă este o metodă didactică, bazată pe organizarea, în funcție de obiectivele operaționale bine stabilite, a unei munci colective, fondată pe complementaritate, orientată spre asigurarea aspectului social al învățării și care vizează dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonală, a interacțiunilor, competențelor sociale ale elevilor.”
Profesorii cu o experiență vastă în domeniul învățământului consideră că unul dintre scopuri în pregătirea elevilor este educarea lor în spiritul cooperării și întrajutorării, al subordonării intereselor individuale față de alte colective, educare în spiritul competitivității, al depășirii și autodepășirii, al voinței și al dorinței de a învinge.
Învățarea prin problematizare
Problematizarea și descoperirea reprezintă două orientări didactice inovatoare pentru practica instruirii interactive, cele două orientări aflându-se în relație de strânsă interdependență.
Când elevul se confruntă cu o problemă reală, tensională, conflictuală, care relevă contradicții reale între obiecte, lucruri, fenomene, evenimente, teorii, principii etc. sau cu un conflict de cunoaștere, care orientează gândirea elevului spre cercetarea altor cunoștințe învață prin problematizare.
Învățarea prin problematizare este o metodă didactică activă, asigurând un suport motivațional intern superior pentru învățare, angajând intens elevii în interiorul unor situații problemă care le polarizează interesele și curiozitatea activă, elevii depunând eforturi de activare și reactualizare selectivă a unor achiziții însușite anterior, în legătură cu care sunt obligați să efectueze noi corelații și restructurări, prelucrări, transferuri specifice, elevii gândind independent, flexibil, divergent, imaginativ, creator, ajutând astfel dobândirea unei autonomii cognitive și educative.
Un exemplu de problematizare, prezentat de către Steele, Meredith și Temple, se poate realiza printr-o „rețea de discuții”, urmată de o „dezbare”.
Se va realiza la tablă un exemplu după următoarea schemă, elevii realizând o schema în caiete la fel.
Figura 4 Învățare prin problematizare
Elevii în perechi de câte doi vor răspunde la întrebare enumerând câteva motive argumentând răspunsul și urmând a fi dezbătute mai pe larg.
Profesorul își poate expune punctul de vedere la final argumentând convingător în favoarea părerii susținute.
Învățarea bazată pe joc de rol
„Învățarea bazată pe joc de rol reprezintă acea modalitate de participare activă și interactivă a elevilor în procesul didactic, care constă în desfășurarea activității de simulare de relații interumane, profesiuni, status-uri sociale, funcții, activități de simulare, stări de lucruri, fenomene, sisteme etc., activități urmate de analiza reprezentărilor, sentimentelor, atitudinilor observate în timpul interpretării personajelor. Jocurile de roluri reprezintă cea mai importantă subcategorie a jocurilor de simulare”
Învățarea bazată pe joc de rol este o metodă didactică activă deoarece, aceasta este o activitate de „expresie”, care, solicitând elevilor să interpreteze și să exerseze comportamente sau ansambluri de comportamente, îi implică profund în instruire și îi activează din toate punctele de vedere: afectiv, cognitiv, psihomotoriu, devin „actori autentici” în situațiile simulate, formându-se astfel pentru a face față în viitor, probabil, unor situații asemănătoare, pentru a se integra ulterior activ în viața profesională și socială. Elevii se familiarizează cu modurile de gândire, trăire și acțiune specifice unui anumit status, își dezvoltă imaginația, descoperă noi cunoștințe, experiențe și abordări.
CAPITOLUL V
Filantropia creștină ca mijloc de modelare a personalității tinerilor
Termenul de filantropie a apărut prin secolul XVIII și provine din greacă φίλος (phílos) prieten și άνθρωπος(ánthropos) om care se traduce printr-o atitudine de dragoste, de prietenie sau dragoste față de oameni.
Filantropia este o formă de comportare și convingere care se manifestă prin credința în bunătatea oamenilor, persoanele practicante ale filantropiei își dedică viața și oferă din bogățiile acumulate, în scop caritabil, nevoiașilor.
Filantropia desfășurată de-a lungul istoriei începând cu Vechiul Testament și până în zilele noastre este un exemplu de modelare a personalității creștinilor și nu numai.
5.1 Filantropia în Sfânta Scriptură
Iubirea în Vechiul Testament
Dumnezeu, prin aducerea din neființă la ființă făptura umană pe care a înzestrat-o cu chipul Său a dat expresie iubirii care-l caracterizează(Fc. 1, 27).
Omul este fruct al dragostei divine și este chemat să rămână pururi în comuniune cu Creatorul său, la adăpostul dreptății și al luminii. Omul a fost destinat dobândirii unor daruri care aveau menirea de a-l face să progreseze în asemănarea cu Dumnezeu.
În relația cu omul, Dumnezeu își evidențiază autoritatea(Fc. 2, 16), vorbește imperativ, dar nu fără dragoste, arătându-i calea pe care trebuie să meargă și scopul pentru care trebuie să-L urmeze. Omul a fost înzestrat cu voință liberă care se manifestă numai în sfera binelui, deoarece răul încă nu intrase în lume.
În momentul săvârșirii păcatului se produce ruptura dintre om și Dumnezeu, căderea din comuniune, în întunericul care ia întunecat și conștiința și în care a apărut teama(Fc. 3, 10).
Dacă înainte de cădere, dragostea îl conducea pe om pe calea desăvârșirii, după căderea din comuniunea în dragoste, frica avea rolul de a orienta pe om spre Dumnezeu pe un drum ferit de greșeli. În Vechiul Testament, Dumnezeu face intervenții de amănunt în viața poporului și așază frica la baza relațiilor omului cu El. Frica de Dumnezeu determină trăirea vieții în evlavie, virtute și sfințenie(Ecc. 1, 16).
Dorind îndreptare, Dumnezeu se arată sever, pentru orice greșeală dă o sancțiune, pentru ca omul să nu se încreadă peste măsură în bunăvoința lui Dumnezeu și să greșească mereu. Frica îl ținea pe om în dreptate. Păcatul a aduc cu sine frica și rușinea.
Însă puterea Creatorului se făcea simțită în toate împrejurările vieții poporului ales, dar și dragostea, deoarece chiar frica instaurată în om și întreținută de Dumnezeu, era rod al dragostei divine în perioada de pregătire pentru primirea făgăduințelor. Pentru orice ascultare există o răsplată, iar pentru orice neascultare o pedeapsă(Ir. 19, 5).
Până la cunoașterea Decalogului, frica de Dumnezeu a avut un rol pregătitor. Prin frică, Dumnezeu pune la încercare credința poporului precum oarecând pe a lui Avraam.
Dumnezeu intră în dialog cu Avraam, dar El este prezent în direct și în viața și istoria poporului ales. Pronia divină e prezența în cele mai mici detalii și omul trăiește în această conștiință a „prezenței”.
Dumnezeu remodelează persoana lui Avraam, îl creează din nou, potrivit vocației lui. Avraam rămâne credincios în făgăduințele lui Dumnezeu, are o putere extraordinară de jertfă. Jertfa prin care pecetluiește el legământul, anume jertfirea fiului său Isaac. În acest act se întrepătrunde în chip minunat credința și dragostea Lui. Încrederea în Atotputernicia lui Dumnezeu și puterea de jertfă.
Avraam e pus la încercare. Încrederea și iubirea lui trec prin proba supunerii. Dumnezeu îi cere să jertfească pe Isaac, adică tocmai pe acela în care aveau să îi fie împlinite făgăduințele. Credința și dragostea lui trebuie să biruie, însă Avraam învinge în această probă ultimă care e moartea, prin încrederea în Acela care e viață și izvorul vieții, fidel în a-și ține făgăduințele.
Jertfa lui, plină de sens, în ea e prefigurat Hristos. Nu fără semnificație Isaac îl întreabă pe tatăl său: „Unde e mielul pentru arderea de tot?”(Fc. 22, 2) Mielul era Hristos care va răscumpăra omenirea prin jertfa de pe cruce.
La Moise sensul jertfei în viața religioasă a poporului evreu se definește mai clar. Făgăduința făcută de Dumnezeu lui Avraam se transformă într-un legământ încheiat prin Lege și pecetluit prin jertfă.
Jertfa mielului pascal va înceta atunci când va fi jertfit Hristos.
Patriarhul Avraam împlinind lucrarea iubitoare de străini, vedea înaintea cortului, poftind pe cei ce treceau, și întindea masa tuturor fără deosebire. De aceea s-a învrednicit și de acea minunată masă, ospătând pe îngeri și pe Stăpânul tuturor.
Înaintea lui Dumnezeu avea preț buna comportare a oamenilor în raport cu semenii lor. Profeții îndeamnă pe credincioși să asculte și să cunoască voia lui Dumnezeu.
Porunca cea mare a decalogului cerea oamenilor să iubească pe Dumnezeu din toată inima(Dt. 6, 5). După concepția Vechiului Testament, viața virtuoasă înseamnă nu numai a trăi corect și cinstit, ci și a fi în comuniune cu Dumnezeu prin iubire, ci și în a fi în comuniune cu semenii, iar comuniunea cu semenii duce la slujirea lor.
Printre relele denunțate de profeți este numit și refuzul facerii de bine, care este socotit un act de dreptate față de aproapele. Apelurile stăruitoare la ajutorarea văduvelor și orfanilor au fost fără îndoială, apeluri la binefacere, făcute din sentimentul compasiunii.
Prin gura profetului Osea, Dumnezeu afirmă că El mai mult prețuiește bunătatea, facerea de bine, loialitatea și devoțiunea decât jertfa: „Milă vreau și nu jertfă”(Os. 6, 6).
Datoriile principale ale credinciosului față de aproapele le găsim Vechiului Testament, mai ales în Decalog(Iș. 20, 1-17 și Dt. 5, 6-21) care alcătuiesc nucleul din care s-a dezvoltat întreaga legislație dată de Dumnezeu poporului ales al Său și păstrător al legământului.
Datoriile credinciosului față de Dumnezeu sunt sintetizate în porunca Legii: „Să iubești pe Domnul Dumnezeu tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, și din toată puterea ta”(Dt. 6, 5). Datoriile față de aproapele sunt concentrate în porunca divină: „Să nu te răzbuni cu mâna ta și să n-ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”(Lv. 19, 18).
Aproapele cel mai direct pentru copii sunt părinții, pe care trebuie să-l iubească și să-l cinstească, pentru că în familie începe toată educația viitorilor membri ai societății. Nerespectarea acestei porunci avea consecințe grave.
În porunca din Levitic 19, 18: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, prin „aproapele” se înțelege mai mult vecinul, prietenul(Fc. 28, 12), cu un cuvânt toți cei care aparțin unei familii sau a unei comunități.
Iubirea și îmbrățișarea tuturor oamenilor este accentuată de Lege, pentru că îți sunt creați după chipul lui dumnezeu. Porunca de iubire a lui Dumnezeu și a aproapelui înglobează în sine toate virtuțile.
Respectarea vieții aproapelui are în vedere în primul rând respectarea persoanei umane, viața fiind cel mai înalt bun al omului pe pământ.(Dt. 5, 17)
Umanitarismul și respectul față de om sunt impuse ca o poruncă a lui Dumnezeu. Dispozițiile umanitare cuprind legea iubirii aproapelui și se pot reduce la legea fundamentală creștină: „ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”.
Datoriile față de aproapele au redat omului ceea ce însăși natura i-a dat, dreptul la viață, să facă din om un adevărat om, care să-l respecte și să-l cinstească pe aproapele său. Acestea au fost și rămân un adevărat îndreptar pentru educația vieții religios-morale a fiecărui credincios, deoarece promovează virtuți alese și idei înalte ca: egalitatea, dreptatea, pacea și buna înțelegere între oameni.
Iubirea în Noul Testament
A încerca să vorbești despre iubire înseamnă a încerca să vorbești despre însuși Dumnezeu. Se știe că iubirea este centrul și temelia vieții creștine(I In. 4, 8), aceasta este marea descoperire pe care a adus-o Iisus Hristos în lume.
Iubirea este izvorul focului, cu cât țâșnește mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat de ea. Iubirea este statornicia îngerilor, iubirea este înaintea veacurilor. Fără iubire eternitate ar di încremenit.
Iubirea nu are sfârșit căci nu vom înceta niciodată să progresăm în desăvârșire, nici în timpul de acum și nici în veacul ce va să fie.
Creștinul are imperativul să iubească pe Dumnezeu din tot sufletul său, din toată inima sa și din tot cugetul său căci „Dumnezeu este iubire”(I In. 4,8).
Iubirea presupune o comuniune totală cu Dumnezeu și aproapele. Prin iubire devii duh cu cel pe care-l iubești. Devii un duh cu Hristos. Creștinismul e iubire de Dumnezeu. Limita iubirii este să iubești fără limită.
Cel ce vrea să spună ceva despre dragoste îndrăznește să grăiască despre Dumnezeu însuși.
Cuviosul Nichita Stihatul spune că dragostea este un locaș bisericesc, este o biserică, pentru că totdeauna comuniune și pentru că este curată și sfântă. Aflându-se în ea, te afli în comuniune curată cu Dumnezeu și cu oamenii. Profetul Ieremia exclamă: „Dumnezeu te-a iubit cu dragoste veșnică”(Ir. 31, 2).
Iubirea este inima care pulsează întreaga creștere, ea este esența creștinismului. De aceea ne apropiem cu sfială cucernică de această sfântă a sfintelor. Iubirea nu se poate definii, orice definiție este palidă și necuprinzătoare față de realitatea ei. Iubirea este desăvârșirea supremă, este Dumnezeu. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu în chip de om, ca să realizeze relația de iubire dintre om și Dumnezeu tulburată de păcat.
Atât de mult lăudată este virtutea dragostei, încât Sfântul Apostol Ioan spune că aceasta nu este numai o lucrare a lui Dumnezeu, ci Dumnezeu însuși: „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el”(I In. 4, 16).
Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu am fost îndumnezeiți și ridicați la ceruri, așezați alături de Fiul lui Dumnezeu pe tronul dumnezeirii; cum trebuie să ne purtăm, și cât de sfântă trebuie să ne fie viața, cât de departe trebuie să ne ținem de orice deșertăciune, cât de mult timp trebuie să sporim în dragoste pentru Dumnezeu și unii față de alții.
Pentru om dragostea este forma totală în care divinitatea este comunicată naturii noastre prin Persoanele Sfintei Treimi. Taina Întrupării Cuvântului conține în sine un sens al enigmelor și al simbolurilor. Cel care este inițiat în semnificația ascunsă a Învierii, cunoaște scopul pentru care Dumnezeu încă de la început a creat totul. Taina Crucii și a mormântului este taina iubirii care își află suprema încununare în Taina Învierii.
Slujitorul desăvârșit pe care îl așteaptă profeții Vechiului Testament este însuși Iisus Hristos. Robul care suferă și iubește, robul infinit de blând și compătimitor, robul lui Dumnezeu devenit prin voință rob al oamenilor. El este Dumnezeu care își slujește propria creatură. Prin slujirea lui Dumnezeu îl inițiază pe om în demnitatea de fiu.
Din iubirea față de oameni, Dumnezeu a luat chip de om; S-a făcut mijlocitorul nostru către Tatăl. Iisus Hristos a venit între păcătoși muritori, Nemuritorul Cel drept.
Prin Întrupare, viața de ascultare, Răstignire, Înviere și Înălțarea Fiului lui Dumnezeu ca om, s-a pus, în pârga firii noastre asumate de El, temelia mântuirii noastre. „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea”(In. 3, 16-17).
Lumina deplină a omului este Hristos, este lumina care arată nu numai ținta spre care e făcut, ci îi dă puterea să înainteze spre ea, astfel s-a restabilit adevărata fire a omului prin Iisus Hristos.
Prin iubirea de oameni Hristos s-a făcut model, a descoperit prin aceasta valoarea oamenilor și ne-a dat puterea să-I urmăm pilda viețuirii în El ca Dumnezeu făcut Om. Iisus Hristos este Modelul desăvârșit al milosteniei și tot El se identifică cu cei săraci.
Hristos S-a făcut totul pentru noi, cunoaștere, înțelepciune, lumină, asemănare; pe cei ce Îl iubesc îi învrednicește încă din viața de acum să se bucure în parte de bunurile Sale. Frumusețea Lui naște dorința de a-L vedea. Vederea lui e țelul vieții creștine.
Dragostea lui Hristos față de noi a fost așa de mare, că El nu mai stă departe de noi, ci se face om ca noi, ia firea noastră și vine între noi ca să vorbească cu noi în graiul nostru și să ne învețe față către față nu prin alții, ca în Vechiul Testament. El voia să ne câștige inima prin dragostea Sa, și ne dă pildă văzută de cum să se poarte un om adevărat ca să placă lui Dumnezeu.
Cuvântul Domnului Iisus Hristos despre iubire este muntele cel mai înalt la care trebuie să ne ridicăm, devenind o cetate neclintită întemeiată de El. Hristos este cel mai înalt munte spiritual, un munte al iubirii, care ne cheamă să ne unim cu El.
5.2 Filantropia la Sfinții Părinți
Iubirea aproapelui la Sfinții Părinți
Filantropia , iubirea de oameni este însușirea divină căreia Sfântul Ioan Gură de Aur îi acordă cea mai mare importanță. Din ea trebuie să izvorască slujirea și dăruirea omului pentru frații săi.
Creștinismul, prieten și susținător al celor mici și asupriți, a dat lumii o orientare religioasă și morală progresivă asupra bunurilor economice. Apostolii organizează comunitatea de la Ierusalim pe principiul colectivității, iar creștinii care participau la agape erau datori să alcătuiască o singură masă de dragoste frățească, să pună bucatele în comun.
După cum le arată chiar numele „agape”(dragoste) erau mesele comune organizate de creștini pentru manifestarea dragostei frățești dintre oameni. Aceste mese însoțeau Sfânta Euharistie, amintind de ultima cină luată de Domnul cu ucenicii Săi și simbolizând ospățul ceresc.
Participanții la agape, creștinii, ofereau bucuroși bani, alimente și veșminte. Darurile creștinilor le primea episcopul, ca pe ofrande aduse lui Dumnezeu la altar. Bogatul dă lui Dumnezeu, săracul primea de la Dumnezeu. Darul nu distanța pe bogat și pe sărac, ci-i lega într-o comuniune.
În comunitățile vremii nevoile erau deosebite și ajutate după natura și greutatea lor. La fel ca pe vremea Sfinților Apostoli în frunte stăteau văduvele și orfanii, apoi bătrânii, săracii și bolnavii. O lume nouă se aduna și se îndestula de mulțumire sufletească din iubirea creștină predicată de Iisus Hristos, Care se găsea și El de față.
Agapele erau foarte bine primite, în special în primele trei secole când persecuțiile lăsau în grija Bisericii mulți orfani, văduve, infirmi și săraci, Biserica având o povară socială foarte grea.
Însă rana cea mai mare din punct de vedere social era sclavia. Sclavul nu era considerat om, ci lucru de vânzare sau animal. Sclavul nu avea înaintea legii nici un drept, nici dreptul la viață. Putea fi bătut și maltratat fără a avea nici o apărare.
Creștinismul nu gândea și nu putea să dea milioanelor de sclavi libertatea, care i-ar fi lăsat de altfel pe drumuri, muritori de foame. El le-a dat mai întâi numele și drepturile omului. Sclavul era frate cu toți creștinii și avea ca toți, un drept la viață și un suflet de mântuit, pentru care venise și Se răstignise Fiul lui Dumnezeu.
Sfinții Părinți combat cu mare asprime lepădarea, aruncarea și expunerea copiilor după ce au fost născuți, pentru că lepădarea copiilor era unul din mijloacele de recrutare a sclavilor. Plaga avortului și a lepădării sau expunerii copiilor rodea adânc societatea păgână a primelor veacuri ale erei noastre.
Sfinții Iustin Martirul, Antenagora, Clement Alexandrinul, Fericitul Augustin au combătut avortul și lepădarea copiilor. Mulți dintre copiii lepădați au fost culeși de creștinii care i-au crescut și i-au botezat, făcându-i membrii ai Bisericii.
Vasiliada
Creștinismul a însemnat un mare pas înainte în problema soluționării problemei sclaviei, de altfel creștinismul a legalizat căsătoria sclavilor între ei.
Atitudinea hotărâtă a Sfinților Trei Ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan în apărarea și ajutorarea semenilor în suferințe și nevoilor are la temelie principiul creștin, după care credința lipsită de faptele dragostei nu duce la mântuire.
Pătrunsă de credință și dragoste pentru Dumnezeu și pentru semeni, inima Sfinților Ierarhi nu putea rămâne nepăsătoare față de groaznicele suferințe și strigătoarele nedreptăți din vremea lor.
În anul 368, o secetă cumplită bântuie provincia Capadociei. Acum se manifestă în toată plinătatea ei, grija pentru săraci a Sfântului Vasile cel Mare. El înființează în apropierea Cezareei un vast așezământ filantropic, „un oraș al dragostei” în care toate suferințele își găseau alinarea.A organizat un complex de asistență obștească, care constituia o măreață pildă a iubirii creștine cu fapta, pusă în slujba semenilor. Aceste așezăminte, denumite „Vasiliada” după numele întemeietorului, erau un ansamblu de instituții de binefacere: azile de bătrâni, orfani, văduve, fecioare, ateliere, școli, spitale etc.
Pe lângă această muncă filantropică, în anul 368, când bântuia o foamete cumplită pricinuită de secetă, Sfântu Vasile cel Mare a desfășurat o activitate caritabilă neobosită, salvând de la moarte prin inaniție pe săracii din Cezareea și împrejurimi. El zguduiește foametea ca pe cea mai îngrozitoare mizerie omenească.
Marele Arhiepiscop al Cezareei Capadiciei, supranumit și Filantropul, a cuprins într-un gând și într-o faptă bună toate durerile omenești, ridicând nu o instituție, ci o întreagă cetate a carității creștine. Ea era așezată lângă Cezareea și cuprindea: un azil pentru bătrâni, un spital, o leprozerie, care era primul ospiciu pentru primirea leproșilor de când era lumea, un xenofobi, casă de primire pentru călători, un orfelinat cu școală de meserii pentru copiii crescuți.
Cu toate că Sfântul Vasile cel Mare provenea dintr-o familie bogată, s-a aliat cu săracii și dezmoșteniții. Văzând mulțimea săracilor, bolnavilor, cerșetorilor și infirmilor care mișunau în Antiohia și Constantinopol, sub privirile nepăsătoare ale celor bogați, Sfântul Ioan Gură de Aur le atrage atenția acestora din urmă din urmă, că ei sunt autorii situației grele în care se găsesc cei dintâi. De aceea, fapta milosteniei are caracterul unei restituiri. Cel bogat întoarce paguba pe care a făcut-o semenului prin abuz.
Sfântul Ioan Gură de Aur ține la curent liste cu numărul și numele săracilor. La Antiohia întreținea 3.000 de săraci, în afară de asistența care p dădea prizonierilor, bolnavilor și străinilor și în afară de alimentele și îmbrăcămintea pe care o împărțea zilnic. Nu a stat pe gânduri nici un moment fără să evidențieze posibilitatea și îndatorirea pentru toți oamenii de a practica milostenia.
Dacă Sfântul Atanasie cel Mare reprezintă peste veacuri chipul teologului frământat de profunzimile tâlcuirii adevărurilor de credință sau dacă Sfântul Vasile cel Mare ilustrează modelul cel mai ales al organizatorului vieții monahale și al filantropului desăvârșit, așa cum fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, întruchipează pe misticul dornic de aflarea dumnezeirii, Sfântul Ioan Gură de Aur este exponentul prin excelență al predicatorului autentic, iscusința exegetică și întreaga sa operă de înfrumusețare a vieții morale a credincioșilor rămânând neîntrecute până în zilele noastre.
Un loc deosebit, alături de acești Sfinți Părinți, îl ocupă și Episcopul Asterie al Amasiei, care a devenit apărătorul tuturor celor nedreptățiți. În jurul anului 390 este ales Episcop al Amasiei. Datorită stilului pe care îl aplica în cuvântări și prin bogăția de imagini și comparații, Asterie al Amasiei se alătură marilor Părinți Bisericești care sunt dascăli neîntrecuți în aceste probleme.
Asterie a pornit un adevărat proces împotriva bogaților nesățioși de averi punându-se în slujba celui din urmă sărac, cu care s-a identificat Iisus Hristos, știind că preoția este slujire de samaritean față de aproapele căzut între tâlhari. A acuzat neîncetat zgârcenia, lăcomia, risipa bogaților și a fost apărător neînfricat al dreptății dumnezeiești și sociale, combătând aceste păcate strigătoare la cer.
Preocupările din cuvântările sale sunt izvorâte din spiritul și principalele învățături creștine și marea grijă pentru mântuirea oamenilor.
Asemănările care există între Asterie al Amasiei și Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur sunt destul de evidente. Ele se explică prin faptul că toți aveau aceeași răspundere în fața lui Dumnezeu pentru sufletele păstoriților lor.
Din dragostea și mila sa față de om, Asterie ia apărarea celor oropsiți și combate cu timp și fără timp nedreptățile sociale, lovind puternic cu arma cuvântului în conștiința celor bogați. Episcopul Asterie este unul dintre marii umaniști creștini.
Activitatea filantropica a femeilor creștine
Numeroase împărătese ale Bizanțului au lăsat exemplu nemuritor în istorie, majoritatea vizitând des așezămintele filantropice. Dintre ele chiar au întemeiat astfel de așezăminte pioase: spitale, case de străini, orfelinate, azile de săraci, azile de bătrâni, în care găseau ușurare și dragoste plină de atenție străinul, săracul, bolnavul și cei fără ocrotire.
Prima personalitate feminină a fost împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare. Ea a întemeiat azile de săraci, case de străini și azile de bătrâni. Sfânta Elena împărțea ajutoare săracilor zilnic, cu aceeași ușurință cu care respira. Considera filantropia atât de necesară precum e respirația pentru viața trupului.
În istoria bizantină există și alte exemple asemănătoare. Dinastia lui Teodosie era împodobită de trei împărătese alese: Placilla , Pulheria și Eudochia. Toate trei se întrec una pe alta în ce privește dragostea fierbinte și faptele bune.
Istoricul Teodosie istorisește acțiunea filantropică a Placillei, soția lui Teodosie cel Mare: „Ea se îngrijea în fel și chip de leproși, fără ca să se folosească la aceasta de servitori. În același chip, ea vizita casele de străini ale Bisericii și se îngrijea singură de bolnavii care zăceau în paturi. Sfântul Grigore de Nyssa o numește «chipul original al filantropiei»„.
Pulheria și Eudochia manifestau o atitudine asemănătoare. Pulheria, sora lui Teodosie al II-lea și soția lui Marcian, a înființat case de străini, azile de săraci și azile de bătrâni, iar când a murit a lăsat toată averea ei săracilor. Eudochia, soția lui Teodosie al II-lea, a înființat în Palestina un azil de săraci, în care își găseau adăpostul patru sute de leproși. Ea a mai întemeiat și azile de săraci, case de străini și azile de bătrâni, iar când a murit a lăsat toată averea ei acestora.
Teodora, soția lui Iustinian, a înființat un așezământ cu totul original și în același timp deosebit de binefăcător. Ea este și cea care a întemeiat o mănăstire pe care a denumit-o „Lacul de Pocăință” și a adunat acolo peste cinci sute de tinere care se abătuseră de la viața morală. Multe suflete au fost atrase la Hristos și nenumărate plăgi sociale au fost vindecate în această mănăstire.
Acțiunea filantropică desfășurată de Teodora a fost continuată de urmașa ei Sofia, care, împreună cu soțul ei Iustin, s-a îngrijit în chip deosebit de săraci și de leproși.
Principesa Antuza din dinastia Isaurilor se distinge prin faptele bune făcute după moartea tatălui ei, împărțind o parte a bunurilor săracilor, iar cealaltă a întrebuințat-o pentru ridicarea de mănăstiri și răscumpărarea prizonierelor de război.
O etapă nouă în istoria filantropiei bizantine o constituie opera Irinei Ateniana, care a organizat un sistem cu totul nou pentru hrănirea săracilor. A înființat la Constantinopol o cantină, unde veneau toți cei ce se găseau în lipsuri și primeau în mod gratuit pâine.
Printre numele familiilor imperiale care s-au dedicat operelor filantropice mai amintim pe sora împăratului Teofil, Maria, numită de popor „Maica cea bună” datorită activităților filantropice. Soția lui Leon al-VI-lea, Teofana este o altă împărăteasă care a avut o activitate filantropica deosebită. A fost urmată de Elena, soția lui Constantin Porfirogenetul, care a construit o casă de străini în Constantinopol.
Maria, soția lui Ion Duka a ocrotit pe cei goi, pe cei flămânzi, pe văduve și pe orfani.
Olimpiada este una dintre cele mai cele mai strălucite podoabe ale istoriei, rămânând de tânără văduvă, și-a împărțit averea bisericilor și săracilor. Casa Sfinte Olimpiada a fost o casă primitoare de străini.
Acțiunea ei filantropică a ajuns la maxim mai ales atunci când Sfântul Ioan Hrisostom a fost exilat. Atunci ea a trimis marelui exilat bani și alimente, pe care îl folosea să răscumpere pe prizonierii din mâinile barbarilor, ca să hrănească pe toți câți sufereau din cauza foamei și a fugii.
Au existat, de altfel, numeroase instituțiile de asistență socială născute în viața Bisericii care și-au desfășurat acțiunea lor în cadrul religios și cu scop religios și social: Brefotrofiile, Catotrofiile, Curotrofiile, Curotrofiile, Gherontocomiile, Ghirocomiile, Goptocomiile, Nascocomiile, Orfanotrofiile, Partenocomiile, Ptohiile și Xenodohiile.
Toate acestea au cunoscut o perioadă clasică de dezvoltare și organizare, după ce creștinismul și-a doborât deplina libertate, începând cu vremea lui Constantin cel Mare, desigur că ele au existat de mai înainte.
După rânduiala dată de către Sfinții Apostoli, înainte de a se putea organiza fiecare comunitate creștină, trebuia ca văduvele(I Tim. 5, 9) mai vârstnice, care trăiau în înfrânare și care se dedicau slujirii Bisericii(I Tim. 5, 11; 5, 16; I Co. 7, 8) să fie ajutate și chiar întreținute de obște.
Așezămintele de asistență socială erau administrate de un econom, în caz contrar, persoanele care se ocupau erau obligate să dea socoteală episcopului în legătura cu administrarea respectivelor așezăminte.
5.3 Filantropia în zilele noastre
Este deosebit de important să nu uitam de oameni cu probleme, de familiile nevoiașe, oameni singuri, femei, bărbați, copii, clerici, mireni s.a. deoarece problemele nu ocolesc pe nimeni. Nesiguranța este cuvântul care exprima cel mai bine modul de trai al zilele noastre. Neputința zilelor noastre pentru cei bogați e o necunoscută.
Cei care au avut probleme știu să și ajute prin acte filantropice. În momentul în care depășim episoadele grele din viața noastă nu se poate să nu promitem ceva lui Dumnezeu.
Iubirea lui Dumnezeu față de oameni
Unul dintre cele mai semnificative nume divine sub care este adorat Dumnezeu în rugăciunile și slujbele Bisericii Ortodoxe este „iubitorul de oameni”. Ritualul liturghiei și al Tainelor, al laudelor și ierurgiilor, întreg cultul cuprinde o mulțime de texte prin care se invocă „iubirea de oameni-filantropia” lui Dumnezeu, „iubitorul de oamenii”(filantropul). Astfel întreg cultul ortodox este o doxologie comună către „Dumnezeul milei și al îndurărilor și al iubirii de oameni”.
Filantropia are sens de bunătate față de oameni, sens cunoscut în antichitate, iar sensul revelației divine neotestamentare a iubirii lui Dumnezeu față de oameni: „bunătatea și iubirea de oameni a Mântuitorului s-a arătat”(Tit 3, 4), și apoi în sensul folosit mai des și mai obișnuit, al omului care iubește pe oameni, al omului bun, care din iubire ajută pe semenii săi pentru a-i salva din necazuri, dureri, primejdii și din moarte.
Filantropia este o formă de solidaritate umană care se bazează pe o doctrină religioasă cu aplicare moral-faptică. În creștinismul ortodox filantropia este mai presus de toate, iubirea lui Dumnezeu față de oameni, căci: „Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Unul-Născut, L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(In 3, 16).
Nicolae Cabasila spune că Dumnezeu își arată filantropia, iubirea lui Dumnezeu pentru om, dimpreună cu nepătrunsul său respect față de libertatea umană. „Felul în care ne întinde mâna este cel care face această mână să fie nevăzută. Mâna lui Hristos răstignit ne acoperă ochii, dar prin crăpăturile de ochi pot să zărească.”
Credința este răspunsul nostru la atitudinea chenotică a lui Dumnezeu „Care, Dumnezeu fiind în chip n-a socotit o știrbire a fi El în tocmai cu Dumnezeu. Ci s-a deșertat pe sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișându-se ca un om; S-a smerit pe sine, ascultător făcându-Se până la moarte și încă moarte pe cruce”(Flp. 2, 6-8).
Pentru că omul poate să spună „nu”, „da”-ul său se așază la același registru cu „da”-ul lui Dumnezeu. Și, tot de aceea, Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nerecunoscut, alungat din propria Lui creație. Pe Cruce, Dumnezeu a ținut partea omului, „a fost de-al omului”. Nicolaie Cabasila o spune admirabil: Dumnezeu Se arată, dezvăluindu-Și iubirea… Respins, El așteaptă la ușă… Pentru tot binele care ni l-a făcut, El nu ne cere, în schimbul ștergerii datoriei, decât iubirea. Acest Cerșetor de iubire care stă la poarta inimii: „Iată, Eu stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide, Eu voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”.(Ap. 3, 20)
Fiul vine pe pământ pentru a se așeza la „masa păcătoșilor”. Dragostea este jertfelnică până la moarte. Dumnezeu moare pentru ca omul să trăiască în El.
Credința este reciprocitate care consimte și afirmă întâlnirea iubirii pogorâtoare a lui Dumnezeu cu iubirea ascendentă a omului. Dumnezeu Însuși nu-i poate sili iubirea.
Apoteoza filantropiei creștine este un veritabil și constant caracter de poruncă împlinitoare a iubirii(Mt. 25, 31-46) care are ca scop mângâierea celor din mari lipsuri și dureri mângâierea ce trebuie să lucreze până la îndepărtarea cauzei lipsurilor și durerilor.
Mântuitorul Iisus Hristos este pentru noi, creștinii, și de fapt pentru toată lumea „supremul Filantrop”. El a iubit atât de mult lumea încât S-a jertfit pentru ea.(Flp. 2, 8)
Terminologia liturgică are legătură directă cu acțiunea euharistică. Numele „iubitorul de oameni” nu sugerează niciodată un atribut al lui Dumnezeu. În cadrul liturghiei ortodoxă „iubire de oameni” se refuză la esența lucrării lui Dumnezeu în raport cu creația Sa, la această „theurgie” care atinge punctul culminant în jertfa euharistică. Mai precis „iubirea de oameni” al lui Dumnezeu este pusă în legătură cu slujirea sacerdotală a lui Hristos, ceea ce constituie unul din elementele cele mai importante ale teologiei liturgice. De altfel, legătura dintre preoția veșnică a Mântuitorului și „filanthropia” divină trebuie considerată o trăsătură esențială a soteriologiei ortodoxe.
Restabilirea comuniunii originare nu este posibilă din partea omului care ajunse să-L urască pe dumnezeu și să ucidă pe fratele său(Rm. 5, 10). Cu toate acestea, destinul omului nu putea fi scos din planul divin al creației.
Lumea însăși este opera a iubirii lui Dumnezeu, atât sub aspectul creației, cât și al mântuirii omului. Iubirea apare ca o manifestare existențială a vieții trainice, Dumnezeu în ființa Sa este iubire.
Revărsându-Și iubirea Sa asupra omului prin faptul că l-a creat și l-a făcut părtaș bunătăților Sale, creștinul prin harul divin pe care l-a primit răspunde la iubirea lui Dumnezeu tot prin iubire.
Omul în Hristos este infinit și nemuritor pentru că a trecut din moarte la viață(In. 5, 24). Viețuind în Domnul Cel înviat, el devine nemuritor, făcând nemurirea de sine prin sfințirea lui Hristos. Numai cel care învinge moartea și izbăvește neamul omenesc de moarte are iubire adevărată. Pentru aceasta Domnul Iisus Hristos este „Singurul Iubitor de oameni”.
Realitatea tainică a iubirii divine, iubirea lui Dumnezeu pentru oameni este cea care produce în mod treptat iubirea oamenilor între ei. Dumnezeu este neschimbabil în iubirea Sa. El participă la aceste suferințe pentru a ajuta acestei lumi să se elibereze de ele, prin compasiunea Sa, El poate face lumea să se deschidă iubirii Lui și să se unească din nou cu El în iubire. Este singura posibilitate de a ajuta lumea fără ai anula libertatea.
Cuviosul Siluan spune: „mare este iubirea cu care ne iubește pe noi Domnul; El ne vrea mântuirea tuturor, dorește ca toți să cunoască pe Dumnezeu. Domnul este milostiv, este nesfârșit de blând și smerit și atunci când Îl vede, sufletul se preface în întregime în iubire de Dumnezeu și de aproapele, devine el însuși blând și smerit. Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubii pe Cel iubit”.
Nu există hotar al iubirii Lui Dumnezeu, Domnul ne iubește și ne primește cu dragoste fără să ne facă reproșuri așa cum în Evanghelie, tatăl fiului risipitor nu i-a făcut reproșuri.
Dragostea este răspunsul de sus a lui Dumnezeu. Dragostea presupune nepătimire, unde sunt patimi nu poate fi dragoste. De aceea iubirea vine în suflet doar după ce omul a ajuns la nepătimire. Dar dragostea divină este și darul lui Dumnezeu ce se coboară în suflet ajuns la această stare.
Precum Dumnezeu iubește pe toți la fel, pe cel virtuos slăvindu-l, iar pe cel rău de cel rău milostivindu-se și căutând să-l îndrepte, tot așa cel ce iubește pe Dumnezeu, iubește pe toți la fel.
Înainte de a fi o ființă cugetătoare, omul este o ființă voitoare. Omul este ființa prin care se descoperă datorită învierii lui Hristos o nouă rânduială în lume. Totodată, el descoperă urmele frumuseții nepieritoare, în toate realitățile de pe pământ. Pentru cel care iubește, pământul se transformă în Rai, pentru că el însuși poartă raiul în el, într-o statornică împărtășire cu Dumnezeu.
Toate zidirile sunt chemate la unire desăvârșită cu Dumnezeu, care se împlinește în sinergie, adică în conlucrarea voințelor create cu voințele-ideii divine. Ori lumea este un întreg, iar omul un microcosmos. Dumnezeu care a rânduit iubire în om, produce și în celelalte făpturi iubirea care le face să tindă spre El. „În El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute… Toate s-au făcut prin El și pentru El…toate prin El sunt așezate.”(Col. 1, 16-17)
Din componența ființei unei etnii sau a unui neam face parte și pământul, însă nici el nu mai este o determinantă fizică exterioară pentru familie și etnie. Este o realitate de profunde înrâuriri spirituale. El este un paradis, o fereastră deschisă spre Dumnezeu și descoperirea unei noi ordini divine în lume.
Lumea nu există decât pentru că este dorită și iubită de Dumnezeu. Iubirea trebuie să existe în Dumnezeu, adică ea trebuie să fie legată de existența Lui veșnică. Iubirea aceasta absolută e viața Sfintei Treimi.
Cosmosul este cea dintâi carte a descoperirii slavei lui Dumnezeu, a nemărginitei Lui iubiri față de făptură. În același timp, însă, prin iubire, Dumnezeu se reflectă în propria Sa creație. Astfel iubirea este conținutul ei cosmic, slavă dumnezeiască sau lumină, care izvorând din misterul divin, se revarsă în cascade asupra lumii. Astfel Dionisie Areopagitul se exprimă astfel: „Dumnezeu este Frumusețe…, este acea frumusețe care… mișcă toate ființele și le păstrează în dragostea lor, să dăruiască propria lor frumusețe.”
Dumnezeu așteaptă răspunsul liber din partea omului. El este gata să prefacă pentru fiecare și pentru întreaga omenire spațiul morții în spațiul Duhului, altfel spus, să îndumnezeiască pe om și să înveșnicească lumea sau cosmosul în care ne aflăm.
Dumnezeu îl iubește pe om până la această nemărginită patimă care așteaptă un răspuns liber, ca și crearea nesilită a unei comunități ființiale între Dumnezeu și copilul Său. „Toate îi sunt cu putință lui Dumnezeu, afară de puterea de a-l sili pe om să-L iubească”. Dumnezeu vrea ca libertatea de a-L refuza să nu aibă limite. Acesta este infernul iubirii divine. El renunță la orice putere: „Am venit ca să vă slujesc”. Aceasta este „nebuneasca iubire” a lui Dumnezeu față de om.
Singurul răspuns este acela de a spune că „Dumnezeu este slab”, că El nu poate decât să sufere împreună cu noi și că suferința este „pâinea pe care Dumnezeu o împarte cu oamenii”.
Prin Sfintele Taine, care vestesc moartea și îngroparea Mântuitorului, ne naștem și noi la viața duhovnicească, iar cu ajutorul ei creștem și ajungem să ne unim în chip minunat cu însuși Iisus Hristos.
Prin Taina Botezului sunt fundamentate liniile importante ale unui neam întreg, având o dimensiune etnică, prin Botez ne naștem a doua oară și astfel ne naștem pentru un neam întreg.
Răspunsul comunității dat lui Dumnezeu este exprimarea credinței etnice. Credința este un imperativ, iar imperativul e o revendicare a lui Dumnezeu, a darurilor primite de la El.
Pe lângă această virtute mai avem și virtutea nădejdii, iar nădejdea e Taina Mirungerii, un dar personal al desăvârșirii noastre, unde primim pe însuși Duhul Sfânt ca dar suprem. Prin această Sfântă Taină devenim hristofori și pnevmatofori punându-ne în legătură directă cu focul Duhului Sfânt.
Liturghia din punct de vedere filantropic este participarea la lucrarea cea tainică a Mântuitorului Iisus Hristos în lume, iar unirea cerului cu pământul face ca din această sfântă slujbă să odrăslească liturghia cosmică, care a însoțit neamul românesc de-a lungul istoriei.
De câte ori se săvârșește Sfânta Liturghie, Hristos vine la noi așa cum a intrat la Sfinții Apostoli prin ușile încuiate. La Sfânta Liturghie Hristos petrece cu noi în spațiul învierii. Astfel Iisus Hristos Dumnezeu, Marele Filantrop devine slujitor al oamenilor.
În Predica de pe Munte, Mântuitorul acordă o mare atenție raporturilor de bună conviețuire între oameni, punând la baza lor principiile religios-morale ale noii religii-bazate pe iubirea aproapelui.
Dumnezeu îi scoate în cale omului semeni care să fie de ajutor ca pe un dar, cu condiția de a răspunde lui Dumnezeu cu darul personal, dar și ca datorie față de semeni. Binele și mila pe care o facem față de aproapele facem ca pe o jertfă de mântuire lui Dumnezeu.
Mila stă lângă tronul lui Dumnezeu. Când vom fi judecați, fără veste va sta de față și ne va izbăvi de pedeapsă, acoperindu-ne cu aripile ei. Pe aceasta o dorește Dumnezeu, iar jertfa zice Sfântul Ioan Gură de Aur.
Dragostea ia de braț și stă de vorbă cu cel disprețuit, întinde mâna semenului, poartă poverile celor slabi, sfătuiește în bine pe cel ce este gata să cadă în ispită, rugându-se pentru el, ea satură pe cel flămând, adapă pe cel însetat, îmbracă pe cel gol, cercetează pe cel bolnav. Dragostea apropie pe om de om și pune pe om în slujba omului, ea apropie pe cel învățat de cel neînvățat, pe cel mic de cel mare, pe cel tare de cel slab.
Dragostea ne face să ieșim din noi înșine pentru a ne apropia cu gânduri curate și simțiri frățești de toți oamenii. În fața dragostei toți oamenii sunt egali. În fața ei cade orice zid despărțitor dintre oameni. Dragostea pe unde trece, împrospătează, pune temelii și zidește. Ea este elementul cel mai adânc și mai autentic al omului.
Cel ce prețuiește pe cel iubit îl stimează, îl ajută, luând asupra lui slăbiciunile lui, chiar cu riscul de a cădea el înfrânt în locul celuilalt.
Porunca iubirii ne obligă să lucrăm nu numai pentru mântuirea veșnică a aproapelui, ci și pentru împlinirea nevoilor lui temporare. Iubirea aproapelui constă din trăirea unor stări sufletești, îndreptate spre binele aproapelui: bucuria pentru cele bune, suferința pentru cele rele ale aproapelui, dorința de a dobândi cele bune. Cu alte cuvinte, este o dăruire dezinteresată a tuturor puterilor noastre sufletești, în slujba aproapelui. Iubirea creștină iubește pe orice om. Iubirea nu se consideră niciodată satisfăcută cu ceea ce face; ea se socotește mereu „datoare”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Creștinul iubește pe semenul său ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu față de el, îl iubește pentru că și în el, același chip al lui Dumnezeu, îl iubește fiindcă este mădular al trupului tainic al lui Iisus Hristos, toți oamenii fiind destinați la o comuniune de viață veșnică și fericită cu Dumnezeu.
Actualitatea iubirii creștine decurge din permanenta actualitate a năzuințelor firii omenești după comuniune. Purtând pecetea desăvârșirii, înfăptuirile iubirii nu sunt totuși desăvârșirea însăși. Între fapta de iubire și modelul desăvârșit al iubirii rămâne întotdeauna distanță dintre limitat și nelimitat. Istoria nu cunoaște om și nu cunoaște epocă în care iubirea să fi atins un nivel dincolo de care să nu se poată trece.
Concluzii
În lucrarea de față am prezentat situația actuală a educației din școli, evidențiind importanța educației în general și în special a educației morale-civice prin orele de religie în școală, Biserică și în viața de zi cu zi.
Se poate observa cum, în urma unei educații moral-civice în școală, persoanele contemporane se dezvoltă și pot face față confruntărilor pe care le întâmpină. Astfel am încercat să ating puncte sensibile în fiecare capitol și subcapitol și am căutat metodele de rezolvare a problemelor care pot să influențeze direcția de dezvoltare a individului.
Biserica Ortodoxă a fost mereu implicată prin activitatea sa în educație morală-civică, dar și în consolidarea relațiilor de pace între popoare având un rol de stabilizare în Europa de-a lungul istoriei.
În al III-lea capitol am încercat să atrag atenția asupra comportamentului antisociale specific perioadei adolescenței care ar putea influența și chiar stopa dezvoltarea individului. Strategiile de prevenție trebuie elaborate cu multă atenție și trebuie avut în vedere opoziție comportamentului antisociale cu educația religioasă, morală și civică de filantropie. Din acest capitol reiese și ceea ce spune Jean-Claude Larchet: „la omul căzut, puterea bolnavă se vădește mai ales prin mânie(în sensul larg pe care Sfinții Părinți îl dau acestui cuvânt”.
Capitolul al IV-lea am cuprins o serie de metode care pot fi folosite ca ajutor pentru ca elevii să dobândească dezvoltarea spiritului critic, creativ și activ-etic la elevi. Folosirea metodelor și strategiilor, care au fost catalogate ca fiind foarte eficiente, ajută la dezvoltarea personalității elevilor și pregătirea pentru o viață echilibrată
În ceea ce privește filantropia creștină, Mântuitorul ne spune că în ziua judecății, la trâmbițele îngerilor, se vor aduna toate neamurile pământului, de la întemeiere până la sfârșitul lumii și va alege, prin îngerii Săi, pe cei buni dintre cei răi, și fiecare om va da seamă înaintea lui Dumnezeu de toate faptele bune sau rele săvârșite în viață, din copilărie până la moarte. Astfel suntem datori ca în toată viața noastră să miluim pe aproapele nostru prin milostenia materială, dar și sufletească prin sfătuire, mângâiere, cărți sfinte, rugăciuni s.a.
Educația, spre deosebire de lucrurile pe care le dobândim în această viață, nu ne-o poate lua nimeni și este cheia care ne deschide ușa sufletului și a bunei conduite.
Bibliografie
IZVOARE
Sfânta Scriptură sau Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997;
Catehism, Învățătura de credință creștină ortodoxă, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1996;
Liturghier, Liturghia Sfântului Vasile, Ed. IBMBOR, București, 2000.
CĂRȚI
ALMOND, Gabriel Abraham, Sidney Verba, The Civic Culture Revised (Paperback), London, Ed. Sage Publications, 1989;
AMÉGAN, Samuel, Pour une pédagogie active et créative, Québec, Ed. Presses de l'Université du Québec, 1993;
ATHONITUL, Siluan, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, ediția a IV-a revizuită, trad. Ioan Ică jr. Sibiu, Ed. Deisis, 2001;
BĂLAN, Ioanichie, Călăuza ortodoxă în familie și societate, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2004;
BELU Dumitru, Despre iubire, Craiova, Ed. Omniscop, 1997;
BENGA, Ileana, Introducere în neuropatologie pediatrică, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1994;
BOCOȘ, Mușata, Instruirea interactivă, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002;
BOTOȘĂNENAUL, Calinic, Biblia în Filocalie, vol. I, Iași, Ed. Trinitas, 1995;
BROGLIÈ Louis , Certitudinile și Incertitudinile Științei, Ed. Politică, 1980;
CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, ediția a II-a, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, București, Ed. IBMBOR, 2001;
CĂLIN, Marin C., Procesul instructiv-educativ, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1995;
CĂLUGĂR, Dumitru, Catehetica, Cluj-Napoca, Ed. Renașterea, 2005;
CĂLUGĂR, Dumitru, Catehetul, în Îndrumări metodologice și didactice pentru predarea religiei în școală, București, Ed. IBMBOR, 1990;
CĂLUGĂR, Pr. Dumitru, Catehetica, Cluj-Napoca, Ed. Renașterea, 2005;
COSMOVICI, Andrei și Luminița Iacob, Psihologie școlară, Iași, Ed. Polirom, 1998;
COSMOVICI, Andrei, Mariana Caluschi, Adolescentul și timpul său liber, Iași, Editura Junimea, 1985;
CUCOȘ, Constantin, Educația religioasă, conținut și forme de realizare, București. Ed. Didactică și Pedagogică, 1996;
CUCOȘ, Constantin, Pedagogie, Iași, Ed. Polirom, 1996;
DINCU, Aurel, Criminologia, București, Ed. Tipografia Universității, 1984;
DRAGOMIRESCU, Virgil, Psihosociologia comportamentului deviant, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1976;
DUMITRESCU, Sorin, 7 Dimineți cu Părintele Stăniloaie, București, Ed. Anastasia, 1992;
DURA, Nicolae, Propovăduirea și Sfintele Taine, București, Ed. IBMBOR, 1998;
EVDOKIMOV, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. Teodor Baconsky, București, Ed. Anastasia, 1992;
EVDOKIMOV, Paul, Vârstele vieții spirituale, București, Ed. Christiana, 1993;
GALERIU, Constantin, Pedagogia creștină și pedagogia laică în Îndrumări metodologice și didactice pentru predarea religiei în școală, București, Ed. IBMBOR, 1990;
GUNTRIP, Harry, Personality structure and human interactions: The developing syntesis of psychodynamic Theory, Exeter, Editura Haresfield Lbrary, 1995;
HERBERT, Mead George, L'Esprit, le Soi et la Société, Paris, Presses Universitaires de France, 1963;
IONESCU, Miron, Ioan Radu, Didactica modernă, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1995;
LARCHET, Jean-Clude, Terapeutica bolilor spiritual, București, Ed. Sofia, 2001;
LIPOVETSKY, Gilles, L'ère du vide, Paris, Ed. Gallimard, 1983;
McCRAE Robert, Paul Costa, Validation of the five-factor model of personality across instruments and observers, în “Journal of personality and social psychology”, nr. 52/1987;
MIHĂLȚAN, Ioan, Experiențe pastorale, Oradea, 1995;
MLADIN, Mit. Nicolae, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003;
MLADIN, Mit. Nicolae, Teologie Morală Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1980;
MOLDOVAN, Ilie, Adevărul și frumusețea căsătoriei, Teologia iubirii, vol. I, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 1996;
MOLDOVEANU, Nicolae, Dicționar de înțelepciune patristică, Comori dezgropate, cugetări din vechii scriitori creștini, Ed. Casa Școalelor, București, 1997;
PIAGET, Jean, Psihologia copilului, Chișinău, Ed. Cartier, 2006;
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Biserica în mers, vol. I, Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1999;
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Biserica în mers, vol. II, Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1999;
ROGERS, Carl, A way of being, New york, Editura Houghton Mifflin Company, 1995;
ROȘAN, Adrian, Violența juvenilă școlară, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2006;
SCHMEMANN, Alexander, Euharistia. Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu, București, Ed. Anastasia, 1992;
SMITH, Edward, Susan Nolen-Hoeksema, Barbara Fredrickson, Geoffrey Loftus, Introducere în psihologie, București, Editura Tehnică 55, 2005;
STĂNILOAE, Dumitru, Mica dogmatică vorbită, Sibiu, Ed. Deisis, 1995;
STĂNILOAE, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, București, Ed. IBMBOR, 1997;
STĂNILOAIE, Dumitru, Ascetica și Mistica Creștină, Alba-Iulia, Ed. Deisis, 1993;
STĂNILOAIE, Dumitru, Hristos lumina lumii și Îndumnezeirea omului, București, Ed. Anastasia, 1982;
STĂNOIU, Rodica Mihaela, Introducere în criminologie, București, Ed. Academiei, 1989;
STEELE, Jeannic L., Kurtis S. Meredith,Charles Temple, Lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice, vol. II, Cluj-Napoca, Ed. Gloria, 2000;
STRĂCHINARU, Ion, Pedagogie pentru învățământul superior tehnic, coordonatori: Ioan Bontaș, Ioan Nicola, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1983;
ȘEBU, Sebastian, Monica Opriș, Dorin Opriș, Metodica predării religiei, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2000;
ȘEBU, Sebastian, Propovăduirea Evangheliei în Biserica Română din Transilvania, în Revista „Mitropolia Ardealului”, Contribuții transilvane la teologia ortodoxă, Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1988;
ȚUȚU, Corina Mihaela, Psihologia personalității, București, Editura România de Mâine, 2007;
WYLER, Alain, L’éducateur au service de la foi, Paris, Ed. Le Centurion, 1978.
ARTICOLE
ALLPORT, Gordon, Henry Odbert, Trait-names: a psycholexical study, în “Psychological Monographs”, nr. 47/1936, p. 221;
BANDURA, Albert, Human agency in social cognitive theory, “American Psychologist”. nr. 44/sept 1989, pp. 1177-1178;
BANDURA, Albert, Social cognitive theory: An agentic perspective, în “Annual review of psychology”, nr. 52/2001, pp.1-26;
BOUCHARD, Tremblay, Despres, Nadeau, Lupien, Theriault, Dusault, Maorjani, Pinault, Fournier, The response to long-term overeating in identical twins, în “New England Journal of Medicine”, nr. 322/1990, pp. 1477-1482;
EYSENCK, Hans, Stanley Rachman, The future of clinical psychology, în “Bulletin of the British Psychological Society”, nr. 26/1973, pp. 113-116;
OZER, Daniel, Steven Reise, Personality assessement, în “Annual review of Psychology”, nr. 45/1994, pp. 357-388;
SCARR, Sandra, How people;make their own environments: Implications for parents and policy makers, în “Psychology Public Policy and Law”, nr. 2/1996, pp. 204-228;
SCARR, Sandra, Kathleen McCartney, How people make their own environments: A theory of genotype-environment effects, în “Child Development”, nr. 54/1983, pp. 424-435.
OPERE PATRISTICE
CLEMENT ALEXANDRINUL, Pedagogul, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, în vol. Părinți și Scriitori bisericești, nr. 4, Ed. IBMBOR, București, 1992;
Filocalia, vol. VI, ediția a IV-a, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Harisma, București;
GRIGORE DE NYSSA, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, trad. Pr. Dumitru Stăniloaie și Pr. Ioan Bugea, Ed. IBMBOR, 1982;
IOAN CASIAN, Scrieri alese, trad. de Prof. Vasile Cojocarul și Prof. David Popescu, în vol. Părinți și Scriitori bisericești, nr. 57, Ed. IBMBOR, București, 1990
IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, cartea a III-a, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Librăriei Teologice, București, 1938;
IOAN SCĂRARUL, Scara Raiului, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, în Filocalia, nr. IX, Ed. IBMBOR, București, 1980;
REVISTE TEOLOGICE
BRIE, Ioan, „Iisus Hristos-Iubitorul de oameni”, în Revista „Ortodoxia”, nr. 1, 1966, p. 54;
COMAN, Ioan G., „Atitudinea practică a Sfinților Trei Ierarhi”, în Revista „Glasul Bisericii”, nr. 10, 1965, p. 540;
COMAN, Ioan G., „Lupta Sfinților Părinți împotriva sclaviei”, în Revista „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1977, p. 222;
FRANCEA, Ilie, „Sfântul Ioan Scărarul, Despre legătura celor trei virtuți: credința, nădejdea și dragostea”, în Revista „Mitropolia Ardealului”, nr.1-3, 1980, p. 112;
GALERIU, Constantin, ”Mărturisirea dreptei credințe prin Sfânta Liturghie”, în Revista „Ortodoxia”, nr. 1/1981, p. 38;
IACOBESCU, Ilie V., „Filantropia creștină în trecut și azi”, în Revista „Studii Teologice”, nr. 4, 1990, p. 105;
IONESCU, Miron și Mușata Bocoș, „Metodologia instruirii”, în „Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor”, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001;
KLOOSTER, David, „What is Critical Thinking?”, în Jurnalul „Thinking Classroom”, nr. 4, Ed. Vilnius, 2001, pp. 26-27;
LALANNE, Anne, „La philosophie à l'école élémentaire: mission impossible?” În Revista „Cahiers Pédagogiques”, nr. 386, 2000, p. 27;
Legea învățământului, nr. 84/1995, art. 3, aliniatul 2;
MASTROGHIANNOPULOS, Ilias, „Bizanț o lume a spiritului și a dragostei”, trad. Pr. Olimp N. Căciulă, în Revista „Mitropolia Olteniei”, nr.5-6, 1975, pp. 389-391;
MIHĂLȚAN, Ioan, „Temeiuri teologice ale iubirii creștine”, în Revista „Studii Teologice”, nr.7-8, 1975, p. 556;
POPESCU, Teodor, „Caritatea creștină în Biserica veche”, în Revista „Bisericii Ortodoxe Române”, nr. 1-3, 1945, pp. 20-26;
SÂRBU Corneliu, „Sfinții Vasile, Grigore și Ioan, îndrumători ai teologiei actuale”, în Revista „Mitropolia Ardealului”, nr. 1-2, 1973, p. 49;
STREZA Liviu și Nicolae Dura, „Studii și preocupări liturgice în Transilvania”, în Revista „Mitropolia Ardealului”, „Contribuții transilvane la teologia ortodoxă”, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1988, p. 220;
TIMIȘ, Vasile, „Misiunea Bisericii și educația”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 28;
TODORAN, Isidor, „Eros și Agape”, în Revista „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1956, p. 143;
VORNICESCU, Nestor, „Combaterea nedreptăților sociale în cuvântările episcopului Asterie al Amasiei”, în Revista „Studii Teologice”, nr. 9-10, 1958, pp. 454-455;
ZĂGREAN, Ioan, „Sensul activ al iubirii creștine”, în Revista „Mitropolia Ardealului”, nr. 4-6, 1970, p. 273;
PAGINI WEB
www.eurydice.org/Eurybase – The information database on Education System in Europe – 23.03.2014;
Bibliografie
IZVOARE
Sfânta Scriptură sau Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997;
Catehism, Învățătura de credință creștină ortodoxă, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1996;
Liturghier, Liturghia Sfântului Vasile, Ed. IBMBOR, București, 2000.
CĂRȚI
ALMOND, Gabriel Abraham, Sidney Verba, The Civic Culture Revised (Paperback), London, Ed. Sage Publications, 1989;
AMÉGAN, Samuel, Pour une pédagogie active et créative, Québec, Ed. Presses de l'Université du Québec, 1993;
ATHONITUL, Siluan, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, ediția a IV-a revizuită, trad. Ioan Ică jr. Sibiu, Ed. Deisis, 2001;
BĂLAN, Ioanichie, Călăuza ortodoxă în familie și societate, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2004;
BELU Dumitru, Despre iubire, Craiova, Ed. Omniscop, 1997;
BENGA, Ileana, Introducere în neuropatologie pediatrică, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1994;
BOCOȘ, Mușata, Instruirea interactivă, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002;
BOTOȘĂNENAUL, Calinic, Biblia în Filocalie, vol. I, Iași, Ed. Trinitas, 1995;
BROGLIÈ Louis , Certitudinile și Incertitudinile Științei, Ed. Politică, 1980;
CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, ediția a II-a, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, București, Ed. IBMBOR, 2001;
CĂLIN, Marin C., Procesul instructiv-educativ, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1995;
CĂLUGĂR, Dumitru, Catehetica, Cluj-Napoca, Ed. Renașterea, 2005;
CĂLUGĂR, Dumitru, Catehetul, în Îndrumări metodologice și didactice pentru predarea religiei în școală, București, Ed. IBMBOR, 1990;
CĂLUGĂR, Pr. Dumitru, Catehetica, Cluj-Napoca, Ed. Renașterea, 2005;
COSMOVICI, Andrei și Luminița Iacob, Psihologie școlară, Iași, Ed. Polirom, 1998;
COSMOVICI, Andrei, Mariana Caluschi, Adolescentul și timpul său liber, Iași, Editura Junimea, 1985;
CUCOȘ, Constantin, Educația religioasă, conținut și forme de realizare, București. Ed. Didactică și Pedagogică, 1996;
CUCOȘ, Constantin, Pedagogie, Iași, Ed. Polirom, 1996;
DINCU, Aurel, Criminologia, București, Ed. Tipografia Universității, 1984;
DRAGOMIRESCU, Virgil, Psihosociologia comportamentului deviant, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1976;
DUMITRESCU, Sorin, 7 Dimineți cu Părintele Stăniloaie, București, Ed. Anastasia, 1992;
DURA, Nicolae, Propovăduirea și Sfintele Taine, București, Ed. IBMBOR, 1998;
EVDOKIMOV, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. Teodor Baconsky, București, Ed. Anastasia, 1992;
EVDOKIMOV, Paul, Vârstele vieții spirituale, București, Ed. Christiana, 1993;
GALERIU, Constantin, Pedagogia creștină și pedagogia laică în Îndrumări metodologice și didactice pentru predarea religiei în școală, București, Ed. IBMBOR, 1990;
GUNTRIP, Harry, Personality structure and human interactions: The developing syntesis of psychodynamic Theory, Exeter, Editura Haresfield Lbrary, 1995;
HERBERT, Mead George, L'Esprit, le Soi et la Société, Paris, Presses Universitaires de France, 1963;
IONESCU, Miron, Ioan Radu, Didactica modernă, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1995;
LARCHET, Jean-Clude, Terapeutica bolilor spiritual, București, Ed. Sofia, 2001;
LIPOVETSKY, Gilles, L'ère du vide, Paris, Ed. Gallimard, 1983;
McCRAE Robert, Paul Costa, Validation of the five-factor model of personality across instruments and observers, în “Journal of personality and social psychology”, nr. 52/1987;
MIHĂLȚAN, Ioan, Experiențe pastorale, Oradea, 1995;
MLADIN, Mit. Nicolae, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003;
MLADIN, Mit. Nicolae, Teologie Morală Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1980;
MOLDOVAN, Ilie, Adevărul și frumusețea căsătoriei, Teologia iubirii, vol. I, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 1996;
MOLDOVEANU, Nicolae, Dicționar de înțelepciune patristică, Comori dezgropate, cugetări din vechii scriitori creștini, Ed. Casa Școalelor, București, 1997;
PIAGET, Jean, Psihologia copilului, Chișinău, Ed. Cartier, 2006;
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Biserica în mers, vol. I, Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1999;
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Biserica în mers, vol. II, Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1999;
ROGERS, Carl, A way of being, New york, Editura Houghton Mifflin Company, 1995;
ROȘAN, Adrian, Violența juvenilă școlară, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2006;
SCHMEMANN, Alexander, Euharistia. Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu, București, Ed. Anastasia, 1992;
SMITH, Edward, Susan Nolen-Hoeksema, Barbara Fredrickson, Geoffrey Loftus, Introducere în psihologie, București, Editura Tehnică 55, 2005;
STĂNILOAE, Dumitru, Mica dogmatică vorbită, Sibiu, Ed. Deisis, 1995;
STĂNILOAE, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, București, Ed. IBMBOR, 1997;
STĂNILOAIE, Dumitru, Ascetica și Mistica Creștină, Alba-Iulia, Ed. Deisis, 1993;
STĂNILOAIE, Dumitru, Hristos lumina lumii și Îndumnezeirea omului, București, Ed. Anastasia, 1982;
STĂNOIU, Rodica Mihaela, Introducere în criminologie, București, Ed. Academiei, 1989;
STEELE, Jeannic L., Kurtis S. Meredith,Charles Temple, Lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice, vol. II, Cluj-Napoca, Ed. Gloria, 2000;
STRĂCHINARU, Ion, Pedagogie pentru învățământul superior tehnic, coordonatori: Ioan Bontaș, Ioan Nicola, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1983;
ȘEBU, Sebastian, Monica Opriș, Dorin Opriș, Metodica predării religiei, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2000;
ȘEBU, Sebastian, Propovăduirea Evangheliei în Biserica Română din Transilvania, în Revista „Mitropolia Ardealului”, Contribuții transilvane la teologia ortodoxă, Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1988;
ȚUȚU, Corina Mihaela, Psihologia personalității, București, Editura România de Mâine, 2007;
WYLER, Alain, L’éducateur au service de la foi, Paris, Ed. Le Centurion, 1978.
ARTICOLE
ALLPORT, Gordon, Henry Odbert, Trait-names: a psycholexical study, în “Psychological Monographs”, nr. 47/1936, p. 221;
BANDURA, Albert, Human agency in social cognitive theory, “American Psychologist”. nr. 44/sept 1989, pp. 1177-1178;
BANDURA, Albert, Social cognitive theory: An agentic perspective, în “Annual review of psychology”, nr. 52/2001, pp.1-26;
BOUCHARD, Tremblay, Despres, Nadeau, Lupien, Theriault, Dusault, Maorjani, Pinault, Fournier, The response to long-term overeating in identical twins, în “New England Journal of Medicine”, nr. 322/1990, pp. 1477-1482;
EYSENCK, Hans, Stanley Rachman, The future of clinical psychology, în “Bulletin of the British Psychological Society”, nr. 26/1973, pp. 113-116;
OZER, Daniel, Steven Reise, Personality assessement, în “Annual review of Psychology”, nr. 45/1994, pp. 357-388;
SCARR, Sandra, How people;make their own environments: Implications for parents and policy makers, în “Psychology Public Policy and Law”, nr. 2/1996, pp. 204-228;
SCARR, Sandra, Kathleen McCartney, How people make their own environments: A theory of genotype-environment effects, în “Child Development”, nr. 54/1983, pp. 424-435.
OPERE PATRISTICE
CLEMENT ALEXANDRINUL, Pedagogul, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, în vol. Părinți și Scriitori bisericești, nr. 4, Ed. IBMBOR, București, 1992;
Filocalia, vol. VI, ediția a IV-a, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Harisma, București;
GRIGORE DE NYSSA, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, trad. Pr. Dumitru Stăniloaie și Pr. Ioan Bugea, Ed. IBMBOR, 1982;
IOAN CASIAN, Scrieri alese, trad. de Prof. Vasile Cojocarul și Prof. David Popescu, în vol. Părinți și Scriitori bisericești, nr. 57, Ed. IBMBOR, București, 1990
IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, cartea a III-a, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Librăriei Teologice, București, 1938;
IOAN SCĂRARUL, Scara Raiului, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, în Filocalia, nr. IX, Ed. IBMBOR, București, 1980;
REVISTE TEOLOGICE
BRIE, Ioan, „Iisus Hristos-Iubitorul de oameni”, în Revista „Ortodoxia”, nr. 1, 1966, p. 54;
COMAN, Ioan G., „Atitudinea practică a Sfinților Trei Ierarhi”, în Revista „Glasul Bisericii”, nr. 10, 1965, p. 540;
COMAN, Ioan G., „Lupta Sfinților Părinți împotriva sclaviei”, în Revista „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1977, p. 222;
FRANCEA, Ilie, „Sfântul Ioan Scărarul, Despre legătura celor trei virtuți: credința, nădejdea și dragostea”, în Revista „Mitropolia Ardealului”, nr.1-3, 1980, p. 112;
GALERIU, Constantin, ”Mărturisirea dreptei credințe prin Sfânta Liturghie”, în Revista „Ortodoxia”, nr. 1/1981, p. 38;
IACOBESCU, Ilie V., „Filantropia creștină în trecut și azi”, în Revista „Studii Teologice”, nr. 4, 1990, p. 105;
IONESCU, Miron și Mușata Bocoș, „Metodologia instruirii”, în „Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor”, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001;
KLOOSTER, David, „What is Critical Thinking?”, în Jurnalul „Thinking Classroom”, nr. 4, Ed. Vilnius, 2001, pp. 26-27;
LALANNE, Anne, „La philosophie à l'école élémentaire: mission impossible?” În Revista „Cahiers Pédagogiques”, nr. 386, 2000, p. 27;
Legea învățământului, nr. 84/1995, art. 3, aliniatul 2;
MASTROGHIANNOPULOS, Ilias, „Bizanț o lume a spiritului și a dragostei”, trad. Pr. Olimp N. Căciulă, în Revista „Mitropolia Olteniei”, nr.5-6, 1975, pp. 389-391;
MIHĂLȚAN, Ioan, „Temeiuri teologice ale iubirii creștine”, în Revista „Studii Teologice”, nr.7-8, 1975, p. 556;
POPESCU, Teodor, „Caritatea creștină în Biserica veche”, în Revista „Bisericii Ortodoxe Române”, nr. 1-3, 1945, pp. 20-26;
SÂRBU Corneliu, „Sfinții Vasile, Grigore și Ioan, îndrumători ai teologiei actuale”, în Revista „Mitropolia Ardealului”, nr. 1-2, 1973, p. 49;
STREZA Liviu și Nicolae Dura, „Studii și preocupări liturgice în Transilvania”, în Revista „Mitropolia Ardealului”, „Contribuții transilvane la teologia ortodoxă”, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1988, p. 220;
TIMIȘ, Vasile, „Misiunea Bisericii și educația”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 28;
TODORAN, Isidor, „Eros și Agape”, în Revista „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1956, p. 143;
VORNICESCU, Nestor, „Combaterea nedreptăților sociale în cuvântările episcopului Asterie al Amasiei”, în Revista „Studii Teologice”, nr. 9-10, 1958, pp. 454-455;
ZĂGREAN, Ioan, „Sensul activ al iubirii creștine”, în Revista „Mitropolia Ardealului”, nr. 4-6, 1970, p. 273;
PAGINI WEB
www.eurydice.org/Eurybase – The information database on Education System in Europe – 23.03.2014;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cateheza Si Educatie In Contextul Actualului Sistem Educational (ID: 158853)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.