Caracteristicile Dezvoltarii Psihologice ale Elevilor de 7

Pedagogii au atătat o atenție aparte exercițiilor fizice, jocului în cadrul educării tinerei generații.

În concepția pedagogică a lui Pestalozzi, cuprinsul educației fizice și sport s-a dezvoltat. Pestalozzi vedea o posibilă evoluție a personalității omului prin legătura strânsă dintre educația fizică, educația intelectuală și cea morală. El a considerat că:, ,educația fizică este cea dintâi acțiune de influiențare rațională a adultului asupra copiilor. Când copilul intră în școală, educația fizică ia un caracter nou si variat: realizează dezvoltarea fizică, dar formează și deprinderile de care va avea nevoie acesta mai târziu, în activitatea profesională, îl pregătește pentru viață”. (I.Bontaș ,,PEDAGOGIE”, Editura ALL Educațional, București, 1998).

Educația fizică este necesară pentru educarea voinței, spune Herbart. Ingrijirea sănătății se leagă de educația caracterului: ,,caracterul e desăvârșit atunci când există echilibru perfect între voință și putință”.

Și astăzi specialiștii sectorului nostru, dar și pedagogii, psihologii, consideră favorabilă acțiunea exercițiului fizic asupra evoluției personalității școlarului – a omului.

Ioan Nicola arăta că: ,, referitor la procesele cognitive, educația fizică contribuie la dezvoltarea percepțiilor, a spiritului de observație, a atenției, a gândirii…. la dezvoltarea percepțiilor complexe ( spațiale, de mișcare, chinestezice, temporale) ” (I. Nicola ,,Tratat de pedagogie școlară”, E.D.P., București, 1996, pag. 326)

Spiritul de observație este un potențial mult solicitat în jocurile sportive. Acesta se caracterizează prin rapiditatea cu care sunt descoperite unele aspecte și manifestări mai puțin vizibile și evidente, dar importante dintr-un anumit punct de vedere. Observarea rapidă a intențiilor rivalului pe baza celor mai mici amănunte și reacții ale acestuia, este un indiciu al fineții spiritului de observație.

Educația fizică avantajază prin excelență producerea stărilor afective pozitive care influențează într-o mare măsură conduita elevilor, atitudinea lor pe parcursul desfășurării activităților, dar formează și conduite pentru viitoarea personalitate.

V. Horghidan și M.Epuran disting mai multe categorii de astfel de stări afective:

stări afective produse de o activitate musculară mai intensă; vioiciune, bucurie, satisfacție,

stări afective produse de percepeerea caracteristilor exterioare ale mișcărilor și acțiunuilor: emoții și sentimente estetice provocate de frumusețea ritmului și alte caracteristici ale mișcărilor;

stări afective provocate de execuția unor exerciții dificile, complicate sau periculoase: încredere în forțele proprii, bucurie satisfacție;

stări afective provocate de pregătirea pentru exercitii, pentru joc sau pentru concurs: neliniștea, nerăbdarea, încordarea emotivă, frica, apatia, indiferența, etc;

stări afective ce se declanșează în însuși procesul executării exercițiilor și desfășurării întrecerilor: bucuria reușitei, mobilizarea sau demobilizarea, îndârjirea etc;

stări afective provocate de ambianța in care se desfășoară activitatea (estetica ambiantei, a terenului, a sălii): bucurie, încredere, dorința de a face totul pentru reușită etc. (M.Epuran, V. Horghidan ,,PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI FIZICE”, Univ. Ecologică București, 1997, pag.137)

Ioan și Marian Ene (1987) citează pe Corman care înțelege bugetul energetic al organismului uman astfel:

Fig. 1

Ioan și Marian Ene – Capital disponibil (activități externe) – 1987

Perioada școlarității este perioada în care se formează Eul, conștiința de sine, personalitatea, conștiința morală, socializarea conduitei.

La această vârstă pentru perfecționarea personalității, elevul simte:

nevoia de cunoaștere;

nevoia de relație de grup;

nevoia de independență și autodeterminare;

nevoia de distracție și culturalizare;

nevoia de afecțiune;

nevoia de implinire.

Educația fizică si sportul influențează prin însușirile sale toate aceste nevoi, susținând copilul în această dificilă perioadă, pubertatea, la ,,o a doua naștere a sa” așa cum spunea J.J. Rousseau (1973).

2. 1. 2 MOTRICITATEA LA VÂRSTA ȘCOLARĂ MICĂ – PERIOADA ANTEPUBERTARĂ (6-10/11  ANI)

            Masa musculara se dezvolta relativ lent, tonusul muscular are valori mai reduse ceea ce favorizeaza efectuarea unor mișcări cu amplitudine, forța musculară este realtiv redusă, iar menținerea echilibrului necesită un efort suplimentar. Activitățile cognitive favorizează o dezvoltare intelectuală evidentă, ce conferă copilului o mare receptivitate. Predominanta excitației corticale face ca stimulii externi să producă reacții motrice exagerate, insuficient coordonate, explicabile și printr-o slabă inhibiție de diferențiere. Motricitatea în această etapă este foarte mare, capacitatea de învățare motrică-remarcabilă, dar posibilitățile de fixare a mișcărilor noi sunt reduse. În consecință, doar repetarea sistematică integrează și stabilizează structura nouă, în repertoriul motric al copilului.  Deprinderile motrice fundamentale se supun unui proces  de consolidare- perfecționare.

La începutul perioadei  7 ani , are dificultăți de plasare în spațiu, în raport cu traiectoria mingii. La 9-11 ani, deplasările la minge sunt mai sigure și se caracterizează prin menținerea stabilității posturale verticale.

Etapa pubertară reprezintă un interval optim pentru învățarea majorității deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport, percum și pentru dezvoltarea calităților- viteză, rezistență, coordonare. Pe lângă perfecționarea deprinderilor motrice de baza, însușite în etape anterioare, inițierea în practicarea unor ramuri și probe sportive prin însușirea elementelor tehnico-tactice specifice acestora reprezintă unul dintre obiectivele importante ale acestei etape.

Caracterizarea noțiunii de capacitate motrică a interesat și mai interesează și în prezent specialiștii datorită laturii pluri-factoriale a acestei noțiuni.

„Terminologia educației fizice și sportului” caracterizează noțiunea de capacitate motrică „ansamblul posibilităților motrice naturale și dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură și dozare”, caracterizare acceptată și de Gheorghe Cârstea.

Gh. Cârstea (2000) îi citează pe Mihai Epuran, Hebeliuc, Flehman, Mathews D.K., care au ajuns la concluzia: ”capacitatea motrică este un potențial uman dinamic (progresiv sau regresiv) dat de unitatea dialectică dintre calitățile și deprinderile sau priceperile motrice”.

M. Epuran și V. Horghidan(1997) completează definirea capacității motrice: „aceasta este o reacție complexă la stimulii ambianței și cuprinde într-o unitate caracteristică mai multe elemente cum sunt:aptitudinile motrice-atletice (ca expresie concretă a celor de mai sus) toate influențate, structurate divers și potențate la niveluri diferite de maturizare firească a funcțiilor de exersare și de factori interni motivaționali”. (M.Epuran, V.Horghidan, ”Psihologia educatiei fizice”, Univ. Ecologică, București 1997, pag. 137)

V. Albu,(1999) definește capacitatea motrică ca: ”un sistem de posibilități psiho-motrice înnăscute și dobândite prin care individul rezolvă, la un anumit grad, diferite sarcini motrice.”

A. Bota și A. Dragnea (2000) realizează o caracterizare mai cuprinzătoare a noțiunii de capacitate motrică, acestea cuprinzând:

componente de stare: stări emoționale, motivație, care pot favoriza, reduce sau bloca exprimarea capacității motrice.

componente stabile: aptitudini, calități motrice, deprinderi motrice, deprinderi motrice, structuri operaționale, cunoștințe, experiență.

Din acest motiv, capacitatea motrică este apreciată ca o rezultantă pluri-factorială și definită ca „ un complex de manifestări preponderent motrice (priceperi și deprinderi) condiționat de nivelul de dezvoltare a calităților motrice, indicii morfo-funcționali, procesele psihice (cognitive, afective, motivaționale) și procesele biochimice metabolice, toate însumate, corelate și reciproc condiționate, având ca rezultat efectuarea eficientă a acțiunii și actelor solicitate de condițiile specifice în care se practică activitățile motrice”. (A. Dragnea A. Bota -Teoria activitatilor motrice-E.D.P., Bucuresti, 1999)

Dragnea (1984) îl reproduce pe E. Fleishman, care înțelege prin capacitate motrică, un complex de factori reprezentați astfel:

Fig. 2

Dragnea A. Bota – Capacitatea motrică, 1984

Am considerat necesar a defini noțiunea de capacitate motrică, întrucât evoluția, dezvoltarea acesteia reprezintă finalitatea procesului instructiv-educativ. De asemenea, eficiența dezvoltării capacității motrice este în armonie cu particularitățile de vârstă, psihice, somatice, funcționale.

Având în vedere cele consemnate mai sus putem trage concluzia că elementele componente ale capacității motrice sunt:

aptitudinile psihomotrice;

calitățile motrice;

deprinderile și priceperile motrice;

indicii morfo-funcționali;

procesele biochimice metabolice.

Aptitudinile psihomotrice după M. Epuran și V. Horghidan sunt:

– capacitatea formării deprinderilor;

– capacitatea mobilizării resurselor energetice și capacitatea refacerii după efort intens. ( M. Epuran V. Horghidan “Problematica motricității”, Globus, București, 2000, p.231)

Capacitățile, priceperile, și deprinderile motrice sunt elemente care influențează dezvoltarea capacității motrice prin exersare, iar testele pentru aprecierea dezvoltării acesteia sunt adresate acestor elemente.

Procesele biochimice metabolice și indicii morfo-funcționali pot acționa în mod pozitiv sau negativ dezvoltarea capacității motrice. Sunt totodată teste pentru evaluarea dezvoltării corespunzătoare a acestor elemente, baza de plecare în planificarea efortului în activitățile motrice.

În acest capitol mă voi referi la aprecierea deprinderilor, priceperilor și calităților motrice, elemente componente ale capacității motrice, pentru care se lucrează preponderent în activitatea de educație fizică școlară.

În perioada micii școlarități, datorită fenomenului de „accelerație” se constată disponibilități motrice mari, ceea ce permite formarea corectă a priceperilor și deprinderilor motrice de bază, cu caracter aplicativ și specific diferitelor ramuri sportive, iar pentru sportul de performanță posibilitatea pregătirii sistematice timpurii.

Particularitățile dezvoltării motrice a copilului de 6-7 ani pot fi studiate prin prisma calităților motrice a deprinderilor motrice de bază.

2. 1. 3 CALITĂTILE MOTRICE

Calitătile motrice de bază: viteza, îndemânarea, rezistența și forța, dar și deprinderile și priceperile motrice de bază, compun capacitatea motrică generală.

2. 1. 3. 1 FORȚA

„Capacitatea organismului de a învinge o rezistență (internă sau externă) prin intermediul contracției musculare” (M. Epuran V. Horghidan “Problematica motricității”, Globus, București, 2000, p.231). Conform specialiștilor, în funcție de participarea grupelor musculare, forța se poate clasifica în :

forță generală- la care participă prin contracție principalele grupe musculare ale organismului uman;

forța specifică- în care participă pentru contracție doar una sau câteva din grupele musculare ale organismului uman

Capacitatea de forță, mai ales la clasele I-II, nu este prea mare. De la 7-8 ani crește moderat forța tuturor grupelor musculare și în special a extensorilor membrelor inferioare, flexorilor plantari și redresorii trunchiului. La nivelul membrelor superioare se constată o situație inversă: forța flexorilor este mai mare decât a extensorilor. Eforturile crescute de forță la această vârstă sunt contraindicate. Elevii obosesc repede la efortul static și la mișcările monotone. ”Trebuie pus accent pe dezvoltarea forței musculaturii de postură, a forței dinamice la nivelul membrelor superioare și inferioare și a forței musculaturii abdominale.”(M. Epuran “Psihologia educației fizice” Ed. Sport Turism, București, 1972, p. 106)

2. 1. 3. 2 VITEZA

Este „capacitatea organismului uman de a executa acte și acțiuni motrice cu întreg corpul sau cu anumite segmente (părți)ale acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci cu rapiditate (repeziciune, iuțeală) maximă, în funcție de condițiile existente”. (M. Epuran “Psihologia educației fizice” Ed. Sport Turism, București, 1972, p. 106)

Viteza poate fi:

de reacție-dependentă de cele cinci componente (apariția excitației în receptor; transmiterea pe cale aferentă a excitației;analiza semnalului;transmiterea pe cale eferentă a semnalului către organul efector, excitarea mușchiului);

de execuție- dată de timpul consumat de la începerea efectuării unui act sau acțiune motrică, până la terminarea acesteia;

de repetiție- o variantă a vitezei de execuție și se referă la efectuarea aceleiași mișcări în unitate de timp sau la un interval de timp prestabilit.

de deplasare- variantă care cumulează toate celelalte forme de manifestare.

viteză în regimul altor calități motrice- în regim de forță(detentă), în regim de rezistență, în regim de îndemânare.

În procesul instructiv-educativ de educație fizică se poate acționa asupra dezvoltării tuturor formelor de manifestare a vitezei, dar la această vârstă în mod deosebit asupra vitezei de reacție și a celei de execuție.

2. 1. 3. 3 REZISTENȚA

„Capacitatea organismului de a depune eforturi cu o durată relativ lungă și o intensitate relativ mare, menționând indici constanți de eficacitate optimă este rezistența. Este deci, capacitatea psihofizică de a depune eforturi fără apariția stării de oboseală (senzorială, emoțională, fizică, etc.)sau prin învingerea acestui fenomen (oboseala) (A. Demeter „Bazele fiziologice și biochimice ale formării deprinderilor motrice”, Editura Sport Turism, București, 1982, p. 87.)

Rezistența se clasifică astfel:

rezistența generală – caracteristică efectuării în timp îndelungat a unor acte și acțiuni motrice care angrenează principalele grupe musculare; (cca70%)

rezistența specifică (specială)- caracteristică depunerii eforturilor pe care le implică probele sau ramurile de sport. Aceasta la rândul ei poate fi: locală și angrenează mai puțin de o treime din musculatura corpului, sau regională când se angrenează între 1/3 și 2/3 din musculatura organismului.

2. 1. 3. 4 ÎNDEMÂNAREA

Este apreciată de majoritatea specialiștilor ca o calitate motrică deosebit de complexă. Ea implică: ”capacitatea de coordonare a segmentelor corpului sau ale acestuia în întregime pentru efectuarea unor acte sau acțiuni motrice;echilibru, orientare spațio-temporală (inclusiv ritm), amplitudine, ambiteralitate (ambidextrie), etc, toate acestea trebuie subordonate obținerii unei eficiențe maxime, mai ales în condiții neobișnuite, ca un consum minim de energie.” (M. Epuran V. Horghidan “Problematica motricității”, Globus, București, 2000, p. 125).

În literatura de specialitate îndemânarea se clasifică astfel:

îndemânare generală-necesară efectuării tuturor actelor și acțiunilor motrice;

îndemânare specifică-caracteristică diferitelor ramuri sportive sau unor profesii bazate pe efort fizic complex;

îndemânare în regimul altor calități motrice-în regim de viteză, forță, rezistență.

2. 2 PARTICULARITĂȚILE DEZVOLTĂRII MOTRICE -ÎNDEMÂNAREA

Îndemânarea este o calitate complexă, cu o multitudine de interferențe încă insuficient studiată și greu perfectibilă mai ales la nivelul școlar. Conținutul îndemânării, multitudinea de forme în care se poate manifesta, relaționată și cu alte calități motrice sunt tot atâtea domenii care oferă câmp de cercetare și soluționare practică de dezvoltare a îndemânării la diferite categorii de vârstă.

Îndemânarea, în diferitele ei forme de manifestare este prezentă în toate actele și acțiunile motrice aflate atât în etape de învățare, cât și de evaluare a acestora, în condiții neobișnuite.  Principalele conținuturi în care îndemânarea își face simțită prezența constant și care presupune coordonări ale segmentelor corporale, în relație cu materialele sportive folosite, cu partenerii și adversarii, sunt jocurile sportive și gimnastica.

Datorită predominării proceselor de excitație la vârsta de 7-11 ani, îndemânarea se dezvoltă intens. De la această vârstă copiii se orientează relativ ușor în privința direcțiilor, spre repere situate în apropierea lor. Capacitatea de apreciere a mărimilor spațiale este destul de slabă, dar se poate ameliora în mod apreciabil. Sub aspectul coordonării, în execuția anumitor acte motrice (mai ales la aruncări), fetele prezintă valori mai scăzute decât băieții. ”Gradul de precizie al execuției crește până la 7 ani și stagnează între 9- 10 ani. Se remarcă un nivel mai mare de coordonare în mișcările efectuate de mușchii mici ai mâinii.”((M. Epuran V. Horghidan “Problematica motricității”, Globus, București, 2000, p. 125)

2.2.1 DEFINIȚIE

Capacitatea de a coordona, fie mișcările unor segemente ale corpului, fie acțiuni de mișcare la care participă întregul sistem locomotor. (Șiclovan)

Capacitatea individului de a însuși și efectua acțiuni motrice cu grade diferite de dificultate dirijând precis și economic mișcările în timp și spațiu cu vitezele și încordările necesare în deplina concordanță cu condițiile impuse și cu situațiile ce apar pe parcursul efectuării acțiunii. (Mitra.Mogoș)

Se definește în primul rând ca o aptitudine de a însuși rapid mișcările noi (aptitudinea de a învăța rapid) și în al doilea rând ca o aptitudine de a restructura rapid activitatea motrică potrivit împrejurărilor care se schimbă brusc. (Mateev)

Reprezintă o formă de exprimare complexă a capacității de performanță prin învățarea rapidă a mișcărilor noi și adaptarea rapidă la situații variate conform specificului fiecărei ramuri de sport sau a altor deprinderi motrice de bază și aplicative.(Dragnea)

Capacitatea omului de a efectua acte și acțiuni motrice cu grad superior de coordonare în condiții de eficiență și cu un minim de consum energetic și nervos. (P.Dragomir,Barta)

N. A. Berștein definește îndemânarea ca fiind “ capacitatea de a alege și executa mișcările necesare corect, rapid, adaptat situației” ….” mai ales cele care apar pe neașteptate” completează definiția.(N.Ozolin.) k

După Hirtz îndemânarea este definită: “calitatea care ne permite să realizăm coordonarea unor mișcări complicate; în al doilea rînd, îndemânarea asigură însușirea rapidă a deprinderilor și perfecționarea lor, ca și folosirea acestora în funcție de cerințe și de adaptarea la situații variate”. H) “Capacitatea omului de a executa mișcări coordonate și precise în timp și spațiu, conform sarcinii propuse, în cele mai variate condiții de mediu”. (A.D.Semenov)

“Aptitudinea de a stăpâni coordonarea motrică, de a o transfera și comuta de la anumite acțiuni precis coordonate spre altele, în concordanță cu cerințele mediului înconjurător în continuă schimbare”

“Capacitatea individului de a-și însuși,de a efectua sau coordona mișcări cu diferite grade de complexitate în condiții neașteptate și variate, în funcție de specificul ramurii de sport cu un consum economic de energie” (Laura.Pașca)

“Capacitatea omului de a executa mișcări coordonate și precise în timp și spațiu, conform sarcinii propuse, în cele mai variate condiții de mediu”. (A.D.Semenov)

2. 2. 2 FORME DE MANIFESTARE

Îndemânare generală

Reprezintă capacitatea globală a individului de aș adecva comportamentul motric la diferite solicitări cotidiene. Îndemânarea generală este definită de D. Harre (Centrul de cercetări științifice în domeniul educației educației fizice și sportului) a fi: „capacitatea de a efectua rațional și creator diverse acțiuni motrice”. Caracteristicile ei se definesc prin prisma oportunității acțiunilor, economicitatea și ușurința în modul lor de realizare precum și prin eficiența acțiunilor în raport cu sarcina dată. Ea este întâlnită în:

deprinderi motrice utilitare;

deprinderi motrice de bază;

deprinderi motrice specifice (profesionale și sportive)

Metodele si mijloacele asigură creșterea bagajului motric, factor de bază care condiționează valoarea îndemânarii ; asigură perfecționarea analizatorilor și reglarilor funcționale implicate în procesul de coordonare, perfecționarea percepțiilor și reprezentărilor motrice. Procesul de învățare trebuie să fie continuu, fără întreruperi de lunga durată. Deprinderile motrice odată consolidate, executarea lor devenind automatizată, nu mai influenteazaă semnificativ îndemânarea.

În condițiile educației fizice școlare, folosind aceste metode si mijloace, pentru dezvoltarea îndemânării trebuie să ținem seama de următoarele :

la clasele mici se insistă asupra însușirii componentelor spațiale, temporeale si structurale ale mișcării ( poziții, direcții , ritmuri ) acționând la început cu un singur segment în condiții de simetrie (brațe înainte, brațe lateral, piciorul drept înainte, etc.), apoi cu două segmente, tot în condiții de simetrie (brațe lateral, piciorul lateral ) .

la clasele a III a și a IV a pot fi incluse în acțiune mai multe segmente în condiții de simetrie și simultaneitate.

Îndemânare specifică

Reprezintă capacitatea specializată a individului de a efectua acte și acțiuni motrice de o anumită categorie cu indici sporiți de eficiență. Este o formă de manifestare a îndemânării care se pune în evidență în momentul solicitărilor impuse de practicarea unor structuri de mișcare combinate, complexe și caracteristice unor domenii profesionale sau unor ramuri de sport care implică prezența efortului fizic complex.

Din analiza factorilor care condiționează îndemânarea s-a putut constata că această calitate are multe aspecte comune cu mecanismele de formare a deprinderilor și priceperilor motrice și cu substratul fiziologic și psihologic al celorlalte calități. În consecință, formele de manifestare a îndemânării sunt extrem de numeroase.

Teoretic, nu există mișcare, deprindere motrică utilitară sau de bază, procedee tehnice și tactice, exerciții concepute în vederea dezvoltării unei calități motrice care să nu solicite un anumit indice de îndemânare, pentru a efectua rațional, dezinvolt, economic, coordonat, adecvat scopului urmărit.

Metodele si mijloacele pentru dezvoltarea îndemânarii specifice sunt multiple:

folosirea în executarea exercițiilor a unor poziții neobișnuite; executarea mișcării în oglindă; efectuarea exercițiului cu segmente mai puțin îndemânatic; modificarea condițiilor de efectuare a acțiunii; efectuarea exercițiului la comenzi inverse; schimbarea partenerului de execuție; legarea exercițiilor cunoscute în structuri complexe;

jocurile de mișcare, jocurile pregătitoare, ștafetele și parcursurile aplicative perfectionează la indici superiori îndemânarea.

liniile acrobatice si cele artistice solicită elevul să combine într-o înlănțuire originală elementele cunoscute. În acest fel îndemânarea este exersată în relație directă cu procese psihice extrem de importante – imaginatie, inventivitate, independenta, etc.

probele tehnice specifice ramurilor sportive individuale, prevăzute în programele școlare. Efectuarea acestora în condiții de întrecere creează premisele pentru ca îndemânarea să fie exersată la indici superiori.

jocurile sportive – elementele tehnico – tactice și jocurilor sub forma de întreceri bilaterale .

2.3 STRATEGII DIDACTICE INTEGRATE DE DEZVOLTARE MOTRICĂ – ÎNDEMÂNAREA

Efectuarea unor acte și/sau acțiuni motrice în condiții relativ constante reprezintă un procedeu metodic care este operant pentru educarea îndemânării atâta timp cât structurile de mișcare care se situează în etapa de inițiere din cadrul învățării motrice. Argumentele care stau la baza utilizării acestui procedeu în contextul menționat sunt:

achiziționarea de noi acte, acțiuni motrice, determină creșterea bagajului motric care se constituie în factorul de bază ce condiționează valoarea îndemânării;

prin solicitările specifice pe care le implică acțiunea de învățare se ameliorează activitatea analizatorilor și se reglează diferitele funcții ale organismului implicate în procesele de coordonare;

în etapa de inițiere motrică se perfecționează percepțiile și reprezentările motrice îmbunătățindu-se capacitatea de adecvare motrică la situațiile date; se favorizează calitatea execuțiilor și se faciliteză trecerea subiecților la acțiune prin declanșarea unor activități reflectate la nivelul SNC și legate de experiența motrică personală anterioară a fiecărui individ. Odată cu fixarea, consolidarea actelor, acțiunilor motrice, efectuarea acestora se realizează în mai mare măsură în mod automatizat iar influența asupra dezvoltării îndemânării se diminuează semnificativ.

Efectuarea actelor și/sau acțiunilor motrice în condiții îngreunate (procedeul se realizează prin sporirea treptatăa dificultății de execuție și structurilor de mișcare). Dintre elementele de îngreuiere care vor fi solicitate în ami mare măsură menționăm:

modificarea pozițiilor inițiale de execuție;

schimbarea succesiunii de execuție a diferitelor deprinderi motrice;

schimbarea ritmului de execuție;

efectuarea unor exerciții fizice pe fond muzical;

micșorarea dimensiunilor spațiului de lucru;

mărirea numărului de execuții pe același spațiu;

introducerea unor sarcini de lucru suplimentare;

efectuarea unor deprinderi motrice în prezența unui partener sau în colaborare cu mai mulți coechipieri;

efectuarea unor acțiuni motrice în prezența unor adversari pasivi, semiactivi, activi;

consolidarea unor structuri motrice în condiții de efort crescut , reacții de răspuns la comenzi date prin surprindere care solicită pe lângă viteza de reacție și îndemânarea prin selecționarea adecvată a răspunsurilor și coordonarea eficiență a mișcărilor.Superioritatea acestui procedeu față de precedentul constă în faptul că se extinde asupra unor arii sporite de activități motrice; el nu se implică numai în efectuarea unor procedee tehnice care cuprind de regulă un număr limitat de mișcări ci și o multitudine de acțiuni și mișcări.

Efectuarea actelor sau acțiunilor motrice în condiții variabile de aplicabilitate (procesul are la bază ideea că atât în activitatea de educație fizică școlară cât și în cea sportivă deprinderile motrice mai mult sau mai puțin automatizate nu se folosesc izolat și nici în condiții de aplicare externe și interne identice). Ca urmare aceste condiții impun permanent din partea școlarilor procese complexe de adaptare și corecții ale mișcărilor ce intră în componența acțiunilor motrice la un moment dat fapt ce determină solicitarea la indici superiori ai capacității de îndemânare.

Principalele căi de aplicare practică a procedeului se bazează pe folosirea următoarelor categorii de mijloace:

jocurile de mișcare, pregătitoare și ștafetele cu condiția să militeze explicația sau demonstrația subiectului modul de realizare;

parcursuri aplicative.

Prin intermediul acestor activități școlarul e solicitat să dovedească că poate valorifica rezultatele obținute în procesul de însușire a deprinderilor motrice, utilizându-și repertoriul motric în condiții de eficiență sporită:

deprinderi și/sau priceperi motrice aparținând unor ramuri sau probe sportive individuale efectuate în condiții de întrecere și care creează premisele pentru ca îndemânarea să fie educată la indici superiori. Emoțiile întrecerii, dorința de a obține performanțe bune schimbă apreciabil condițiile în care au fost consolidate diferitele procedee tehnice solicitând subiecților unele intervenții de adaptare și corecții ale mișcărilor.

deprinderi și/sau priceperi motrice specifice unor jocuri sportive și jocul sportiv realizat integral reprezintăprincipala categorie de mijloace care influențează poziții, dezvoltarea îndemânării. Condițiile în care se aplică procedeele tehnico-tactice în cadrul jocurilor sportive sunt mereu noi, neprevăzute și impun sesizarea situațiilor , alegerea soluțiilor , corectarea din mers a execuției, modificarea planului și intențiile inițiale de acțiune , sincronizarea propriilor acțiuni cu ale partenerilor (ducând astfel la un grad ridicat de coordonare).

Pentru aplicarea cu eficiență a procedeelor metodice specifice dezvoltarea se impun respectarea următoarelor (Gh. Mitra, Al. Mogoș):

accentul în procesul de instruire va fi pus pe lărgirea continuă a experienței motrice a subiecților

structurile motrice ale exercițiilor cu care va acționa dezvoltarea îndemânării trebuie să prezinte un grad cât maimare de difilcutate principalul parametru al efortului implicat fiind dat de complexitatea acestuia.

pentru a se evita automatizarea actelor, acțiunilor motrice (caz în care solicitările privind îndemânarea vor fi diminuate mai ales în situațiile în care condițiile de exersarev rămân neschimbate) volumul în schimb un sistem mai larg de lecții cu astfel de lecții;

în cazul în care actele sau acțiunile motrice prezintă cu preponderență un conținutul lor elemente de mișcare naturale (mers, alergare, săritura, aruncare) exersarea se va realiza global. Fragmentarea învățării în situația dobândită în conformitate cu regula „de la simplu la complex” nu va avea capacitatea de a influența pozitiv îndemânarea

temele planificate pentru abordarea îndemânării vor fi abordate imediat după partea pregătitoare (încălzire) atunci când organizarea se află în stare optimă de realizare a eforturilor fizice și psihice specifice.

intervalele de odihnă (pauzele dintre repetarea exercițiilor concepute pentru dezvolatrea îndemânării trebuie să fie suficient de lungi pentru a putea permite refacerea organismului după efortul depus și să aibă un caracter activ pentru a menține SNC ăn stare de excitabilitate

perioadele de vârstă cele mai favorabile pentru dezvoltarea îndemânării sunt: copilăria, pubertatea și adolescența. Acționările specifive se vor realiza selectiv ăn funcție de perioadele menționate.

2. 4 PRINCIPALELE MIJLOACE DE PERFECȚIONARE A CAPACITĂȚII DE MENȚINERE A ECHILIBRULUI

Prin echilibru se înțelege capacitatea de a menține o poziție stabilă a corpului. Distingem echilibrul static (adică echilibrul în poziții statice) și echilibrul dinamic (echilibrul de mișcare). La menținerea unei poziții sau a alteia, corpul omenesc nu rămâne absolut imobil , ci se mișcă tot timpul. Omul pare că își pierde pentru o clipă echilibrul și și-l restabilește din nou. Pe măsură ce funcția echilibrului se perfecționează, crește capacitatea omului de a-și restabili echilibrul și scade amplitudinea oscilațiilor corpului.

Educarea capacității de menținere a echilibrului se obține în principal pe două căi:

prima cale are la bază exercițiile de echilibru, adică mișcări și poziții în condiții care îngreunează menținerea echilibrului. Scopul acestor exerciții nu este acela de a adopta permanent o poziție cât mai mobilă. Adeseori sunt mai utile pierderile premeditate ale echilibrului cu restabilirea ulterioară a poziției stabile. Are un echilibru bun cel care știe să îl restabilească repede.

a doua cale se bazează pe perfecționarea selectivă a analizatorilor care asigură menținerea echilibrului (vestibular și motric). Pentru perfecționarea funcției vestibulare se utilizează exerciții cu accelerări rectilinii și unghiulare. Pentru persoanele cu funcția echilibrului slăbită, a doua cale este mai eficientă (V. V. Medvedev). Aceeași cale dă rezultatele cele mai bune și în lecțiile cu copiii. 

Este mult mai ușor de menținut echilibrul dacă mișcarea se execută corect din punct de vedere tehnic. Astfel, la menținerea echilibrului în poziția stând, se recomandă fixarea privirii asupra unui anumit obiect, strict la orizontală. Echilibrul trebuie menținut pe seama mișcărilor în articulațiile apropiate de suprafața de sprijin (de exemplu, gimnaștii, la executarea poziției stând pe mâini, mențin echilibrul pe seama mișcărilor în articulațiile umerilor; acrobații care merg pe sârmă, la circ, pe seama mișcărilor în articulațiile genunchilor etc). 

În cadrul lecțiilor de educație fizică, se acordă o importanță deosebită educării și dezvoltării simtului echilibrului datorită rolului însemnat pe care îl are acesta în mișcarea omului.

Baza tehnica a exercițiilor de echilibru o constitue mentinerea centrului de greutate deasupra poligonului de sprijin . Pierderea sau recapatarea echilibrului se realizeaza cu efortul fortelor interne si externe ale miscarii , un rol important atribuindu-se miscarilor de compensare . Atunci când baza de sustinere este mai mare iar centru de greutate este mai aproape de ea , echilibrul este mai stabil.

Exercițiile de echilibru pot fi executate de pe loc sau din deplasare, pe suprafețe diferite ca dimensiuni și înălțimi . Au o largă aplicativitate în lecția de educație fizică , fiind folosite pe tot parcursul acesteia.

Metodica de predare a acestor exerciții se efectuează după cum urmează:

executarea la sol a diferitelor poziții reducând suprafața de sprijin ( pe vârfuri );

executarea mișcărilor pe linii trasate pe sol;

executarea mișcărilor la înălțime mică pe suprafața de sprijin mare ( partea laterală a băncii de gimnastică );

executarea mișcărilor la înălțime mică pe suprafața de sprijin mică;

executarea mișcărilor la înălțime mare pe suprafata de sprijin mare;- executarea mișcărilor la înălțime mare pe suprafața de sprijin mică;

executarea mișcărilor cu trecerea de la un aparat la altul, pe plan înclinat , suprafațe și înălțimi diferite;

complicarea execuției prin introducerea unor mișcări suplimentare (întoarceri , balansări, sărituri);

combinarea mișcărilor cu exerciții de transport, cu treceri peste obstacole;

eliminarea controlului vizual.

Gradul de complexitate al acestor exerciții poate fi mărit prin:

reducerea bazei de susținere;

modificarea procedeelor de deplasare și a poziției brațelor;

modificarea direcției de deplasare;

modificarea vitezei de executie;

modificarea înălțimii aparatului.

2. 4. 1 CLASIFICAREA EXERCIȚIILOR DE ECHILIBRU:

A. Exerciții de echilibru de pe loc care pot fi:

a) diferite poziții: stând ; stând pe vârfuri ; stând pe vârfuri departat în plan sagital sau frontal; stând pe un picior cu celalalt îndoit sau întins lateral, înainte, înapoi; stând pe vârful unui picior; ghemuit pe vârfuri; ghemuit pe un picior cu cel liber înainte, lateral, înapoi pe un genunchi cu celalalt îndoit sau întins , înainte, lateral , înapoi. Toate aceste poziții pot fi efectuate cu diferite poziții principale sau derivate ale segmentelor.

b) diferite mișcări de echilibru de pe loc: treceri dintr-o poziție în alta – din poziții înalte în poziții joase și invers; schimbări ale pozițiilor simetrice și asimetrice ale brațelor: mișcări de brațe, balansari, rotări; întoarceri și piruete .

B. Exerciții de echilibru în deplasare .

a) deplasări în echilibru cu variante de mers: mers cu spatele pe direcția de deplasare ; pe vârfuri; ghemuit; cu pas înalt; cu pas adăugat; cu pas încrucișat; pe genunchi cu sprijin înainte; cu întoarceri.

b) deplasări în echilibru cu variante de alergare și sărituri: alergare; pas sărit; pas săltat ; sărituri de pe un picior pe celalălt; sărituri pe un picior; sărituri pe ambele picioare .

c) deplasare în echilibru cu transport de greutăți: transportul obiectelor portative sau greutăților într-o mână sau în ambele cum ar fi cercuri,  bastoane, mingii, mingii medicinale, saci de nisip, etc; transportul unor obiecte în echilibru pe cap susținute sau nu cu mâinile; culegerea unor obiecte și așezarea lor; transportul unui partener; aruncarea și prinderea unui obiect .

d) deplasare în echilibru și treceri peste obstacole: treceri peste mingii și alte obiecte portative; treceri peste un partener aflat într-o poziție joasă pe aparat; treceri prin cercuri ținute vertical de colegi; treceri de pe un aparat pe altul .

e) deplasare în echilibru pe două aparate alăturate: deplasare cu picioarele departate; în ghemuit cu sprijin pe mâini în lungimea aparatelor; deplasare pe genunchi cu sprijin pe mâini  în lungimea aparatelor; deplasare în perechi și cu aruncarea mingii.

2. 4. 2 JOCURI ȘI ȘTAFETE PENTRU DEZVOLTAREA ECHILIBRULUI :

– cursa într-un picior; lupta cocoșilor; stafeta cu sacul pe cap;

– cursa în ghemuit; îmbrăcarea și dezbrăcarea treningului pe bârnă ;

– cursa peste obstacole; care pe care; ștafeta cu mingea rostogolită pe banca ;

– cursa pe cuburi ; curs ape mingi medicinale prin rulare cu talpile ;

– cursa pe bârne mobile sau două bastoane , etc .

2. 5 JOCUL – MIJLOC DE DEZVOLTARE A ÎNDEMÂNĂRII

Jocul constituie principalul mijloc de angrenare a copilului școlar într-o activitate complexă, specifică acestei vârste. Prin intermediul lui se realizează dezvoltarea motrică și psihică a copilului, se pun bazele conduitei în colectiv și se contribuie la formarea trăsăturilor de caracter.

Datorită influenței asupra întregii personalități a copilului, jocurile sportive, ca și jocurile de mișcare în general, constituie mijlocul prin care profesorii pot răspunde celebrului dicton „minte sănătoasă în corp sănătos”.

La vârsta mică copii sunt deficitari la capitolul forță, rezistență și atenție. De aceea este necesar ca la alegerea jocurilor să se opteze pentru acelea care conțin alergări scurte, sărituri, prinderi și aruncări, aruncări la țintă. Prin intermediul lor se urmărește dezvoltarea coordonării mișcărilor în mers și alergare, dezvoltarea deprinderii de a arunca și prinde mingi mici și mijlocii sau alte obiecte.

O atenție specială trebuie acordată dezvoltării vitezei și îndemânării.Spre deosebire de clasele I și aIIa, la clasele a III a și a IV a, pe lângă viteză și îndemânare, forța și rezistența prezintă indici crescuți. Acum se dezvoltă memoria, iar atenția devine mai stabilă, ceea ce le permite copiilor să rezolve acțiuni relativ complicate. În aceste clase elevii posedă capacitatea de coordonare a mișcărilor mai complexe și se încadrează mai ușor în colectivele de joc. Ca urmare, opțiunea profesorului se va îndrepta spre jocurile de mișcare cu caracter de întrecere, cu combinații de alergări, sărituri, prinderi și aruncări de mingi,v ștafete simple, și cu obstacole naturale sau aparate de gimnastică. Tot acum se organizează și jocuri cu elemente de rezistență și forță, dar de scurtă durată.

După organizarea corespunzătoare a colectivului pentru joc, ceea ce presupune și așezarea acestuia în formație corespunzătoare, se poate trece la explicarea și demonstrarea jocului. De reținut că explicațiile se dau numai după ce colectivul a fost așezat în formația jocului ce urmează să se desfășoare, pentru a ușura înțelegerea lui de către toți copiii. Este necesară instaurarea unui climat de liniște, pentru a nu se distrage atenția.

Explicația și demonstrația contribuie la formarea unei reprezentări corecte în mintea copiilor, în măsura în care se folosește un limbaj accesibil, concis și clar. Explicarea și demonstrarea jocului diferă în funcție de vârsta copiilor. La o vârstă mai mică demonstrația însoțește explicațiile, deoarece elevii nu pot să-și reprezinte acțiunile numai pe baza descrierii jocului. Demonstrația acestuia intră în sarcina profesorului. Dacă, datorită vârstei sau a altor motive, acesta nu poate demonstra, va pune un copil cu calități recunoscute de colegi, să execute în locul său. Demonstrația presupune realizarea unei succesiuni logice a elementelor reprezentative ale jocului respectiv.

În planul explicației aș recomanda următoarea succesiune:

denumirea jocului;

descrierea succintă a acțiunii jocului;

evidențierea principalelor reguli de joc;

stabilirea condițiilor de câștigare a jocului și de punctaj;

stabilirea semnalelor de începere și de încetare a jocului.

Este bine ca profesorul să se asigure că elevii au înțeles jocul, iar dacă mai sunt nelămuriri să revină asupra explicației și demonstrației, atrăgând atenția întregului colectiv asupra elementelor mai dificile. Rolul profesorului în joc este deosebit de important:

urmărește desfășurarea și observă corectitudinea execuției;

depistează greșelile de execuție;

observă comportamentul în timpul jocului.

Profesorul trebuie să combată tendința unora de a obține victoria cu orice preț, să preîntâmpine manifestările brutale ce pot surveni în joc, să sancționeze prompt sportivii cu atitudini necorespunzătoare prin eliminări, dar mai ales prin atribuirea de puncte negative echipei din care face parte.

În conducerea jocului profesorul trebuie :

să fie imparțial;

să fie permanent preocupat de joc;

să folosească tonul moderat;

să participe la joc alături de copiii mici;

să asigure disciplina,fără a încătușa entuziasmul.

În cadrul jocurilor un profesor care vrea să obțină rezultate și chiar performanță știe:

să aleagă jocul în funcție de temă și colectiv;

să formeze echipe de valoare apropiată;

să țină cont de baza materială pe care o are la dispoziție;

să urmărească rolul stimulator în realizarea obiectivelor propuse;

să observe pe fiecare și să facă observațiile și aprecierile în final.

Profesorul care iubește sportul și tratează ora de educație fizică ca fiind la fel de importantă ca matematica, este mai iubit, mai respectat și mai apreciat de către elevii săi și cred că asta ne dorim cu toții de la viață.

2. 5. 1 JOCURILE DE MIȘCARE

  Integrate în conținutul complex al activității corpului, jocurile de mișcare, ștafetele și parcursurile aplicative sunt considerate de specialiști drept mijloace cu importante valențe formativ – educative.

Prin integrarea jocurilor de mișcare, a ștafetelor și parcursurilor aplicative în lecția de educație fizică, s-a urmărit eliminarea monotoniei, utilizarea timpului într-un mod cât mai plăcut, trezind în rândul elevilor plăcerea pentru competiție, dorința de a se întrece pe sine și pe ceilalți, nevoia de a dori să aibă un organism sănătos și armonios dezvoltat, și nu în cele din urmă, atingerea obiectivelor lecției de educație fizică.

Este cunoscut faptul că la această vârsta 7 / 8 ani, jocul reprezintă pentru copii un lucru serios și care trebuie sfârșit corect. Jocurile de mișcare nu ar trebui să lipsească din cadrul nici unei lecției de educație fizică. Ele sunt mijloace prin care profesorul poate atrage copiii în dorința de a practica sportul și totodată constituie instrumente ușor de aplicat și cu mare eficiență în procesul de predare – învățare – evaluare.

Dintre variatele genuri de jocuri, cele de mișcare sunt, în general, preferate de copii. Jocurile de mișcare au la bază acțiuni motrice mai simple sau mai complexe, a căror execuție este dirijată parțial de reguli. Astfel, prin intermediul lor se consolidează priceperile și deprinderile motrice de bază, ca mersul, alergarea, aruncarea, prinderea, săritura, precum și cele utilitare: cățărarea, echilibrul, târârea, tracțiunea, împingerea, transportul, escaladarea. De asemenea, jocul dezvoltă calitățile motrice – viteza, forța, îndemanarea, rezistența și implicit ritmul și coordonarea în condițiile unei stări emoționale pozitive, într-un climat de veselie și optimism.

Corect organizate și conduse, jocurile de mișcare pot preîntâmpina apariția și manifestarea unor trăsături negative ca: sentimentul de izolare, irascibilitatea, egoismul, îngâmfarea, încapățânarea etc.

În activitatea cu școlarii se folosesc frecvent jocurile însoțite de melodii sau texte, acestea sporind eficacitatea muncii educative. Jocurile de mișcare au o temă precisă, reguli simple, organizare strictă și se desfășoară pe un spațiu relativ redus.

D. Branga și N. Mujicikov, în cele trei ediții ale culegerilor de jocuri pentru copii și tineret, prezintă o sistematizare a jocurilor de mișcare colective bazată pe criteriile:

relațiile reciproce: fără împărțire pe echipe, cu împărțire pe echipe;

materialul folosit: fără obiecte, cu obiecte;

pregătitoare pentru jocurile sportive: handbal, baschet, volei.

Apar și alte grupări de jocuri: în apă, jocuri de iarnă, jocuri distrative.

Jocurile de mișcare cu reguli trebuie să fie accesibile grupei de vârstă căreia i se adresează. La clasa pregătitoare, jocurile de mișcare au reguli simple, la clasele mai mari au reguli mai complexe.

Valoarea educativă a jocurilor este dată de bogăția de idei a jocului, de puterea de atracție pe care o exercită acestea,  de intensitatea emoției, a efortului intelectual, de voința spiritului de organizare al fiecăruia dintre participantii la joc.

Pe de altă parte, fără o bună organizare a colectivului de copii nu este posibilă desfășurarea cu succes a jocului, prin aceasta deprinzând copiii să acționeze în colectiv și făcându-i să trăiască viața colectivului.

Jocurile de mișcare cu reguli dezvoltă la copii comportarea disciplinată. De exemplu, ei învață că nu au voie să arunce cu mingea până nu le vine rândul, că trebuie să fugă numai până la punctul stabilit, că trebuie să asculte de conducătorul jocului etc. Așadar, regula jocului constituie unul dintre mijloacele prin care copiilor le este controlată și corectată comportarea.

 Regulile jocului stabilesc relațiile dintre jucători în timpul jocului. Oricare încălcare a acestor reguli de către unii jucători produce nemulțumirea îndreptățită a celorlalți. Copilul învață astfel să țină seama nu  numai de dorințele personale, ci și de condițiile comune și regulile generale.

Respectarea regulilor jocului de mișcare ajută la dezvoltarea curajului, a stăpânirii de sine, a perseverenței, a chibzuinței. Jocurile de mișcare cu reguli dezvoltă și atenția copiilor.

În timpul jocului, copilul trebuie să urmărească atât activitatea sa, cât și a celorlalți copii. Succesul personal al copilului depinde deseori de o hotărâre sau de o reacție promptă, de un cuvânt spus la timp, de executarea unei mișcări, de observarea unui obiect ascuns. Jocurile de mișcare dau copilului posibilitatea să capete impresii noi, îi dezvoltă gândirea și imaginatia. Jocurile de mișcare cu reguli trebuie executate vesel, vioi, fără prisos de zgomote și agitatie. Cel mai important lucru este să se stimuleze interesul copiilor pentru joc.

Reușita jocului depinde adesea de priceperea profesorul de a amenaja terenul și de a organiza jucătorii. Acesta va urmări ca jocurile să se desfășoare atât în interior, cât și în exterior, în aer liber, unde copiii au spațiu suficient și pot să fie mai vioi.

 Terenul pentru jocurile de mișcare cu reguli trebuie să fie amenajat corespunzator: curat, fără gropi, fără porțiuni alunecoase, deoarece copiii, absorbiți de rolul în joc, se pot accidenta.

Pentru a antrena cât mai mulți copii în joc, profesorul trebuie să explice clar și corect regulile jocului, să trezească interesul și dorința copiilor de a participa la joc. Dirijarea jocului trebuie să o facă sistematic, dar în același timp cu delicatețe și tact, fără intervenții brutale.

Cunoscând particularitățile individuale și de vârstă ale copiilor, profesorul trebuie să limiteze atent intensitatea și participarea copiilor, o grijă deosebită acordându-le celor timizi, fricoși, instabili.

 Acesta trebuie să participe cu veselie la joc, de multe ori dând tonul prin comportamentul propriu, să susțină conștient interesul copiilor pentru joc și bună dispoziție. Participarea cu sinceritate și veselie a profesorul la joc îi atrage pe copii și le produce o nespusă bucurie.

În același timp, profesorul va avea în vedere ca, treptat, să formeze copiilor deprinderea de a-și organiza și desfășura singuri jocurile, fără a mai fi nevoie de participarea ei directă. Dacă la grupele mici profesorul a îndeplinit rolul de conducător al jocului, la clasele primare copiii pot organiza singuri jocurile preferate, numind pe unul dintre ei conducător al jocului, îndrumarea din exterior fiind specifică jocurilor de mișcare cu reguli.

Nu se recomanda desfășurarea jocurilor în suită, ci repetarea aceluiași joc de 2-3 ori sau chiar de mai multe ori.

Graba excesivă în schimbarea jocurilor, precum și renunțarea la repetarea celor vechi, duce la rezultate negative. Repetarea jocului, cu adăugări interesante și noi, care îi complică regulile și conținutul, este plăcută copiilor.

În timpul jocului, copiii trebuie supravegheați cu mare atenție, ferindu-i de mișcări greșite. Sunt necesare grija și atenția, evitarea exceselor, supra-mobilizării, oboselii și, mai ales, a extenuării fizice, jocurile de mișcare alternând cu jocurile liniștitoare.

La sfârșitul jocurilor de mișcare cu reguli, toți copiii vor fi laudați pentru participarea și efortul depus, iar unii vor fi chiar premiați.

2. 5. 1. 1 SARCINILE JOCULUI DE MIȘCARE

Sarcinile de bază ale jocurilor de mișcare se substituie sarcinilor educației fizice. Astfel, în linii mari, putem considera că jocul de mișcare contribuie la:

formarea și perfecționarea deprinderilor motrice de bază, aplicative și specifice ramurilor sportive;

dezvoltarea calităților motrice de bază;

formarea și dezvoltarea calităților psihice (colectivismul, inițiativa, stăpânirea de sine, răspunderea personală, perseverența, curajul etc.).

Fiecare dintre aceste sarcini generale se individualizează, se exprimă printre altele particulare privind dezvoltarea unei calități motrice, a unei deprinderi motrice etc. În realizarea acestor sarcini de bază există o relație de interdependență în cadrul jocului de mișcare. Fiind complex, bine orientat și condus, acesta trebuie să realizeze în același timp și deprinderi și calități motrice sau psihice. (Marathon ,Vol I , 2009 p.201)

2.5.1.2 CLASIFICAREA JOCURILOR DE MIȘCARE:

A. Jocuri pentru formarea și perfecționarea deprinderilor motrice de baza și utilitare:

a)  jocuri pentru alergare;

b)  jocuri pentru sărituri;

c)  jocuri pentru aruncări;

d)  jocuri de târâre;

e)   jocuri de cățărare și escaladare.

B. Jocuri pentru formarea și perfecționarea de deprinderi motrice specifice diverselor ramuri sportive:

a)     jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive (fotbal, volei, baschet, handbal); b)jocuri pregatitoare pentru atletism.

C.  Jocuri pentru dezvoltarea calitatilor motrice de baza: pentru viteza, forta, indemanare, rezistenta.

D.  Jocuri pentru dezvoltarea atentiei.

         Nu se poate vorbi de o clasificare universală a jocurilor de mișcare, deoarece criteriile sunt foarte numeroase, iar varietatea lor greu de încadrat într-o singură clasificare.

 Jocurile le folosim în orice moment al activității:

în momentele 1 și 2 pentru captarea atenției și pregătirea organismului pentru efort;

în momentele 2 și 3 pentru dezvoltarea calităților motrice, consolidarea deprinderilor motrice, iar la sfârșitul activității pentru deconectare, pentru liniștirea organismului.

Aceste jocuri au ca element esențial mișcarea subordonată anumitor reguli și condiții mereu schimbătoare. Pentru ca jocurile să aibă eficiența dorită, trebuie avut grijă la alegerea locului de desfășurare, a materialelor necesare și a numărului de participanți. Jocurile se desfășoară mai mult în aer liber, iar când este necesar se trasează marcaje, se fixează unele aparate. Se insistă ca școlarii să respecte regulile de joc precum și disciplina, iar arbitrajul trebuie să fie cât mai corect.

Pornind de la ideea că jocurile de mișcare se folosesc în educația fizică cu scopul definit arătat mai sus, considerăm că criteriul care ar da o mai corectă și cuprinzătoare sistematizare a jocurilor este criteriul sarcinilor de rezolvat.