Cai de Insusire a Matematicii In Invatamantul Primar

Conceptul de strategie didactică i se atribuie mai multe conotații care nu se exclud, ci se îngrăgesc reciproc. Prin definiție, ea poate fi astfel privită ca: un mod interactiv de abordare și acțiune , o structură procedurală, o înlănțuire de decizii si , mai nou, o interacțiune optimă între strategii de predare și strategii de învățare.

Bunul mers al procesului de învățământ și rezultatele obținute depind de metodele utilizate. Marii pedagogi au evidențiat faptul că folosindu-se metode diferite se obțin diferențe esențiale în pregătirea elevilor, că însușirea unor noi cunoștințe sau comportamente se poate realiza mai ușor sau mai greu, în funcție de metodele utilizate.

În viziunea mea, strategia didactică este modalitatea eficientă prin care învățătorul îi ajută pe elevi să acceadă la cunoaștere și să-și dezvolte capacitățile intelectuale, principiale, aptitudinale, și emoționale. Ea se constituie dintr-un complex și circular de metode, tehnici, mijloace de învățământ și forme de organizare a activității, complementare, pe baza cărora învățătorul elaborează un demers cu elevii, în vederea realizării cu eficiență a învățării.

Metodele sunt instrumente importante aflate la dispoziția profesorului, de a căror cunoștințe și utilizare depinde eficiența muncii educative. Profesorul, cunoscând varietatea metodelor, particularitățile elevilor cu care lucrează, obiectivele pe care trebuie să le atingă, trebuie să acționeze pentru a-și valorifica pe deplin personalitatea, devenind el însuși un creator în materie articulare a strategiilor, metodelor și procedeelor didactice.

Antrenarea permanentă a elevilor la un efort intelectual susținut și înarmarea acestora cu capacități necesare unei activități de învățare productivă reprezintă modalitatea cea mai eficientă de educare a elevilor în spiritul unei atitudini conștiente și active.

Cerința primordială a educației progresiviste, cum spune Jean Piaget, este de a asigura o metodologie diversificată bazată pe îmbinarea activităților de învățare și de munca independentă, cu activitățile de cooperare, de învățare în grup și de munca interdependentă. Deși învățarea este eminamente o activitate proprie, ținând de efortul individual depus în înțelegerea și conștientizarea semnificațiilor științei, nu este mai puțin adevărat ca relațiile interpersonale, de grup sunt un factor indispensabil apariției și construirii învățării personale și colective. “Învățarea în grup exersează capacitatea de decizie și de inițiativă, dă o notă mai personală muncii, dar și o complementaritate mai mare aptitudinilor și talentelor, ceea ce asigură o participare mai vie, mai activă, susținută de foarte multe elemente de emulatie, de stimulare reciprocă, de cooperare fructuoasă.” Specific metodelor interactive de grup este faptul că ele promovează interacțiunea dintre mințile participanților, dintre personalitățile lor, ducând la o învățare mai activă și cu rezultate evidente. Acest tip de interactivitate determină “identificarea subiectului cu situația de învățare în care acesta este antrenat”, ceea ce duce la transformarea elevului în stăpânul propriei transformări și formări.

2.2. Elemente componente.

Organizarea unei strategii didactice se constituie ca un exerciții de rezolvare creativa a unei situatii-problemă ce implica abordari și soluții motodologice complexe din partea învățătorului.

Cadrul de organizare a strategiilor instruirii propus de (Dan Potolea, 1989, p. 143) cuprinde urmatoarele componente:

• sistemul formelor de organizare și desfășurare a activității educaționale,

• sistemul metodologic respectiv sistemul metodelor si procedeelor didactice,

• sistemul mijloacelor de învatamânt, respectiv a resurselor utilizate,

2.3. Caracteristici ale strategiei didactice

Strategiile didactice implică pe cel care învață în situații specifice de învățare. Raționalizează și aduce conținutul instruirii la nivelul particularitățile psihoindividuale. Creează premise pentru manifestarea optimă a interacțiunilor dintre celelalte componente ale procesului de instruire. Presupune combinarea contextuală, originală, unică, uneori, a elementelor procesului instructiv-educativ.

Construirea unei strategii adecvate intereselor elevilor și nivelului lor de pregătire, reprezintă din acest punct de vedere o provocare continuă și un efort permanent de creativitate didactică din partea învățătorului.

2.4.Tipuri de strategii didactice

Cercetările arată că o mare diversitate de strategiilor îl sprijină real pe profesor în activitatea didactică. Stapânirea unui spectru mai larg al strategiilor și capacitatea de combinare a acestora va putea stapânii situațiile cu care se confruntă.

1. strategii inductive, al caror demers didactic este de la particular la general;

2. strategii deductive( invers față de cele inductive) : general -> particular,legi sau principii-> concretizarea lor în exemple;

3. strategii analogice – predarea și învățarea se desfășoară cu ajutorul modelelor;

4. strategii transductive cum sunt explicațiile prin metafore;

5. strategii mixte: inductiv-deductive și deductiv-inductive;

6. strategii algoritmice: explicativ-demonstrative, intuitive, expozitive, imitative, programate și algoritmice propriu-zise;

7. strategii euristice – de elaborare a cunoștințelor prin efort propriu de gândire, folosind problematizarea, descoperirea, modelarea, formularea de ipoteze, dialogul euristic, experimentul de investigare, asaltul de idei, având ca efect stimularea creativității.

BIBLIOGRAFIE

Potolea , Dan, ,,Profesorul și strategiilor conducerii învățării”,

În Structuri, strategii și performanțe în învățământ, București, Editura Academiei Române, 1989