Banda Desenata, O Modalitate de Stimulare a Interesului Pentru Lectura la Elevi

Se spune despre benzile desenate că sunt la fel de vechi ca și filmele, poate chiar mai vechi. Primul autor de benzi desenate este considerat elvețianul Rudolphe Topffer, care a creat în 1827 o serie de benzi desenate, în care fiecare secvență avea un text sub ea. Acestea au fost publicate într-un volum de 40 de pagini. În general, benzile desenate erau publicate în ziare sau reviste, cu câte o secvență sau câte un episod la fiecare numar, în care apăreau de regulă aceleași personaje. De aici și ideea de a face cărți cu benzi desenate, fără să mai fie nevoie să aștepți numărul urmator al ziarului respectiv.
Prima carte de benzi desenate îi aparține lui Richard Fenton Outcalt, din 1896, care a introdus pentru prima oară într-o bandă desenată bulele, acele spații în care sunt scrise replicile personajelor.
Primele benzi desenate, publicate în reviste, erau umoristice. Începând din 1929, benzile desenate au intrat într-o altă perioadă de dezvoltare, așa numita Golden Age, care a marcat apariția a trei tipuri de genuri de benzi desenate: science-fiction, povești cu detectivi și aventură. Acestea aveau o grafică destul de elaborată, însă odată cu aparitîa comics-ului Tintin, desenat de belgianul Herge, s-a făcut remarcat și stilul mai puțin elaborat, cu o linie foarte clară și simplă.
Anii ’30 reprezintă începuturile dezvoltării industriei de benzi desenate în America, odată cu lansarea celor mai de succes comics-uri, și anume acelea în care apăreau personaje super eroi gen: Superman, Batman, The Phantom, Captain America etc. Superman este primul erou de benzi desenate cu puteri supraomenești.

In România, se poate spune că o cultură a benzilor desenate a început abia din ’90, reprezentanți sunt Roman Tolici, Alex Ciubotaru, Matei Branea.

1.2. Definiție

Banda desenată sau comicsul este numele dat unor „povestiri prezentate sub formă de desene seriale (publicate în reviste, broșuri etc.), însoțite de texte scurte” (DEX, s.v. comics).

Banda desenată poate apărea și fără comentarii, caz în care imaginile vorbesc de la sine. Dar, în majoritatea cazurilor, ele vorbesc prin intermediul textelor introductive sau concluzive sau (mai ales) prin intermediul textului înscris:

– într-o bandă numită în didactică filacteră sau filacteriu;

– într-un balon sau o bulă (spațiu delimitat de o curbă închisă în apropierea gurii unui personaj de bandă desenată, care conține cuvintele sau gândurile; linie curbă închisă care înconjoară textul atribuit unui personaj desenat).

Ieșită din tradiție (să nu uităm că mănăstirile din Nordul Moldovei sunt decorate cu scene din Biblie sub formă de benzi desenate!), banda desenată are caracteristici proprii care o deosebesc de alte forme de expresie ale presei scrise:

– decupajul acțiunii într-un număr limitat de secvențe discontinue, separate de spații albe;

– alegerea anumitor unghiuri din care sunt prezentate imaginile (asemănătoare cu cele din cinema);

– utilizarea unui sistem de semne grafice reprezentând mișcările sau sentimentele personajelor etc.;

– utilizarea unui important registru de onomatopee destinate să evoce zgomotele.

1.3. Descriere

Banda desenată înseamnă, așadar, imagine și text. Este pasul intermediar între silabisire și lectura de texte, conținând multe imagini și puțin text. Astfel, trecerea se face nu doar ușor, ci și plăcut. Efortul este minim, iar atracția este maximă! Banda desenata este cel mai bun început să îi vedem pe copii îndrăgostiți de lectură,. Ei vor învăța să citească cu plăcere, să urmarească firul epic al unei povestiri, să scoată ideile principale și, în timp, să se exprime corect sintactic și gramatical.
Banda desenată mai are însă și un alt efect. Astăzi, a citi înseamnă tot mai mult a întelege, a descifra un mesaj. Poți citi imagini, poți citi harți, tabele, diagrame, analize medicale, note muzicale și multe altele. Banda desenată prezintă un montaj între cuvinte și imagini, iar copilul își exersează ambele capacități de interpretare: vizuală și verbală.
Copiii pot citi cu plăcere, dar și învăța, căci benzile desenate prezintă fapte fascinante din istoria românilor sau istoria universală, din viața unui sfânt creștin, sau chiar o descoperire impresionantă din domeniul științei. Astfel, copilul nu doar citește și își dezvoltă vocabularul și capacitatea de sinteza, dar și învață lucruri folositoare.
La noi, Octav Avramescu și Anamaria Pravicencu au deschis prima librărie de bandă desenată din țară.

2. Compoziția unei benzi desenate

2.1. Imaginea este elementul esențial al benzii desenate, deoarece ea furnizează informații paralingvistice iconice ca:

– aspectul personajelor (îmbrăcăminte, mimică, sex, vârstă etc.);

– locul derulării scenei;

– personajul care vorbește (prin indicarea sursei mesajului).

În alb-negru sau în culori, banda desenată face, din punctul de vedere al tehnicii de realizare, trecerea de la desenul umoristic la desenul animat.

Elementele forte ale oricărei benzi desenate de succes sunt personajele și ideogramele.

Personajele de bandă desenată se caracterizează printr-o stereotipie care le face ușor de recunoscut. Ca și în viața de zi cu zi, și personajele de bandă desenată se individualizează prin gest și mimică.

a) Gesturile personajelor vorbesc despre emoțiile, sentimentele sau senzațiile trăite. Diferitele părți ale corpului sau corpul în întregime pot fi tot atâtea indicii, decodarea făcându-se cu ajutorul expresiilor sau al locuțiunilor în alcătuirea cărora intră termenii care le desemnează:

– capul sugerează curajul (cu capul sus), disperarea (a da cu capul de pereți) etc.;

– dinții – frigul sau teama (a-i clănțăni dinții în gură);

– fesele – nerăbdarea (a sta ca pe ace);

– mâinile – abandonul (a se spăla pe mâini ca Pilat din Pont) sau satisfacția (a-și freca palmele de bucurie);

– membrele – surpriza (a cădea pe spate);

– ochii – mânia (a străpunge cu privirea);

– părul – teama (a avea pielea de găină, a ți se face părul măciucă);

– picioarele – oboseala sau frica (a avea picioarele moi ca de cârpă);

– spatele – teama (a te trece fiori de frică pe spate);

b) Mimica personajelor „vorbește” prin linie și culoare, aceasta din urmă fiind utilizată conform unui cod al culorilor fix, în care fiecare culoare semnifică ceva:

– albastrul – seninătatea, inocența;

– cenușiul – tristețea, sărăcia (a avea o existență cenușie);

– galbenul – spaima (a îngălbeni la față de spaimă);

– negrul – moartea, amenințarea, pesimismul (a avea gânduri negre, a vedea negru înaintea ochilor, nori negri la orizont, a fi oaia neagră a familiei, a vedea totul în negru);

– roșul – mânia, rușinea (a fi roșu de mânie, a vedea roșu înaintea ochilor, a se face la față ca sfecla, a o sfecli)

– rozul – optimismul (a vedea totul în roz);

– verdele – ciuda (a se înverzi de ciudă).

2.2. Textul benzii desenate se reduce la replici și zgomote emise de personaje și înscris în fâșiile sau în bulele albe care însoțesc imaginile.

Elevii trebuie să știe și cum pot fi redate vizual informațiile verbale. Astfel:

– propozițiile enunțiative, cele de legătură, cât și cele care indică timpul și locul acțiunii sunt redate prin încadrarea într-un mod specific;

– propozițiile care redau acțiunea sau o descriu se introduc direct în imagine;

– zgomotele și mișcările se redau cu ajutorul semnelor știute;

– dialogul se redă în textele însoțitoare, încercuite în baloane.

În funcție de publicul căruia îi este adresată, se disting două tipuri de bandă desenată – pentru copii și pentru adulți.

3. Banda desenată pentru copii folosita in orele de lectura si nu numai

În banda desenată pentru copii, importantă este mai degrabă acțiunea decât interacțiunea personajelor (specifică desenelor animate). Create pentru a distra și pentru a spune povești, benzile desenate pentru copii sunt eminamente explicite, personajele fiind cele care pun punctul pe„i” pentru ca totul să fie pe înțelesul copiilor. O serie de convenții facilitează înțelegerea intrigii de către cei mici: situarea acțiunii de către un personaj în introducere; enunțarea „cu voce tare” de către personaje a ceea ce se întâmplă; marcarea tipografică a intonației.

În plus, decupajul scenelor se face prin: schimbarea locului; informarea asupra acțiunii într-o legendă amplasată deasupra imaginii.

Iată, în cele ce urmează, exemple de utilizare a comicsurilor în predarea limbii române la ciclul primar.

a)Comicsul poate fi folosit ca o povestire în imagini.

Se recomandă :

– exerciții pentru redarea conținutului imaginilor în mod obiectiv sau subiectiv;

– transformarea comicsului într-o povestire, insistându-se asupra mecanismelor folosite pentru redarea vizuală și asupra legăturilor dintre imagini;

– continuarea în scris a unui comics cu început dat;

– completarea unui comics când începutul și sfârșitul sunt date.

b). Exerciții (compensatoare) de dezvoltare a vorbirii

Datorită funcției speciale pe care o are limbajul folosit de comicsuri, cât și din cauza asemănării lui cu limba uzuală, vorbită, comicsurile sunt foarte indicate pentru efectuarea unor exerciții compensatoare de dezvoltare a vorbirii. Pentru aceasta se recomandă exerciții de completare a imaginilor cu texte corespunzătoare ca :

– născocirea unor texte însoțitoare, corespunzătoare imaginilor date;

– desenarea unor comicsuri, după texte sau idei date.

– transformarea textelor însoțitoare, explicative, în vorbire indirectă, și invers;

– stabilirea diferitelor sensuri ale vorbirii directe pe baza diferitelor forme grafice (baloane etc.), în care sunt prezentate textele însoțitoare;

– introducerea propozițiilor imperative, folosind formele de încercuire corespunzătoare;

– exerciții pentru îmbogățirea vocabularului elevilor, prin substituirea verbelor și a expresiilor generale cu altele mai plastice.

Cunoștințele de bază de care trebuie să dispună toți elevii pot fi însușite încă din clasa a II-a. Este vorba de cunoașterea tehnicii citirii, a citirii după imagini și a funcțiilor pe care le îndeplinesc imaginea și textul într-un comics. Se insistă în mod special asupra verbalizării mecanismelor vizuale (importanța textelor ce însoțesc imaginile, importanța liniilor de mișcare, importanța cuvintelor onomatopee și importanța imaginilor).

Clasa a III-a. În centrul atenției trebuie să stea analiza limbajului specific comicsurilor și folosirea acestui limbaj în comicsurile executate de elevi. În clasa a IV-a se aplică în mod practic cunoștințele însușite în clasele a II-a și a III-a, cerându-li-se elevilor să alcătuiască ei înșiși un comics. Comics-ul utilizat aici reprezintă o sinteză a analizelor anterioare.

Iata cateva sarcini pe care le pot avea elevii in cadrul orelor de lectura:

– Cititi textul benzii desenate si identificati titlul, personajele.

– Povestiți oral și apoi în scris banda desenată.

– Imaginați continuarea benzii desenate.

– Imaginați textul ultimei viniete din banda desenată.

– Imaginați-vă dialogurile din banda desenată.

Scopul școlii nu poate fi acela de a include comicsurile în așa-zisa literatură „pretențioasă”, dar nici de a le condamna ca pe niște produse inferioare. Școala trebuie să îi educe și să îi îndrume pe elevi să adopte o atitudine critică față de aceste produse, să-și dea seama de puterea lor de sugestie; pe de altă parte, școala nu are voie să le ia elevilor acest mijloc de petrecere a timpului liber, atât de variat în posibilități. O cercetare amănunțită evidențiază deopotrivă atât efectele instructive ale studierii comicsurilor în școală (ca tehnică de comunicare), cât și a utilizării lor ca mijloc didactic în predarea unor discipline școlare. Dacă elevul vrea să studieze comicsurile în mod obiectiv și să le aprecieze în mod critic, trebuie să știe: cum se citesc, cum se alcătuiesc, ce fel de mecanisme se folosesc pentru redarea vizuală a mișcării, a zgomotului și a stărilor emotive, ce funcții îndeplinesc imaginile și textele și cum să alcătuiască el însuși comicsuri.

Interdependența dintre text și imagine poate fi demonstrată elevilor dacă învățătorul le citește acestora numai textul, fără a le arăta imaginile, sau dacă ei privesc imaginile ale căror texte însoțitoare sunt acoperite. Caracterul grafic al comicsurilor poate fi demonstrat cu ajutorul textelor însoțitoare explicative, care transformă diferitele forme de dialog în imagini vizuale.

Citindu-le copiilor, îi introducem în lumea fascinantă a lecturii. În acest fel, le vom aprinde interesul pentru lectură și povești. Copiii citesc din ce în ce mai puțin. Este realitatea zilelor noastre, o realitate ce ar trebui să ne pună pe gânduri pe noi dascălii și părinții și să ne impulsioneze spre a încerca să schimbăm cumva lucrurile.
Bibliografie
1. http://www.hotcity.ro/social/dosar/arta-urbana/benzile-desenate

2.http://www.mediafax.ro/cultura-media/prima-librarie-de-benzi-desenate-in-romania-4678808

3.http://meki.ro/press-room/Vocabularul-copiilor-si-benzile-desenate-Meki–eID441.html

4. Maria Palicica, Presa scisa si lectia, Editura Mirton, Timisoara, 2006

REZUMAT

Se spune despre benzile desenate că sunt la fel de vechi ca și filmele, poate chiar mai vechi. Banda desenată înseamnă, așadar, imagine și text. Este pasul intermediar între silabisire și lectura de texte, conținând multe imagini și puțin text. Astfel, trecerea se face nu doar ușor, ci și plăcut. Efortul este minim, iar atracția este maximă! Banda desenata este cel mai bun început să îi vedem pe copii îndrăgostiți de lectură,. Ei vor învăța să citească cu plăcere, să urmarească firul epic al unei povestiri, să scoată ideile principale și, în timp, să se exprime corect sintactic și gramatical.
Banda desenată mai are însă și un alt efect. Astăzi, a citi înseamnă tot mai mult a întelege, a descifra un mesaj. Poți citi imagini, poți citi harți, tabele, diagrame, analize medicale, note muzicale și multe altele. Banda desenată prezintă un montaj între cuvinte și imagini, iar copilul își exersează ambele capacități de interpretare: vizuală și verbală. Astfel, copilul nu doar citește și își dezvoltă vocabularul și capacitatea de sinteza, dar și învață lucruri folositoare.

Scopul școlii nu poate fi acela de a include comicsurile în așa-zisa literatură „pretențioasă”, dar nici de a le condamna ca pe niște produse inferioare. Școala trebuie să îi educe și să îi îndrume pe elevi să adopte o atitudine critică față de aceste produse, să-și dea seama de puterea lor de sugestie; pe de altă parte, școala nu are voie să le ia elevilor acest mijloc de petrecere a timpului liber, atât de variat în posibilități.