Autocefalia Biserici Ortodoxe Romane
Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române
Cuprins
Introducere:
Libertatea și demnitatea unei Biserici Autocefale
Capitolul I
Considerații canonice și teologice privind Principiul Autocefaliei
I.1 Autocefalia bisericească:unitate de credință și libertate de conducere
I.2Principile canonice fundamentale ale Ortodoxiei
I.3 Autocefalia in Bisericia Ortodoxă: Considerați istorice si canonice
I.4 Autocefalia in Biserica Ortodoxă : Studiu Canonic
Capitolul al-II-lea
Libertate si demnitate în formele de manifestare ale Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române până in secolul al-XIX- lea
II.1 Sfințirea Sfântului si Marelui Mir in Biserica Ortodoxă Română in secolele XVII-XIX
II.2 Arta ortodoxă din țările române , premisă a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
II.3 Tiparirea carților de cult in limba română , premisă a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
Capitolul al-III–lea
1855-Recunoașterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
III.1 Mitropolitul Primat Calinic Miclescu si recunoașterea autocefaliei
III.2Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române in corespondența diplomatică românească
III.3 Reflectarea legislativă a proclamării autocefaliei și a ridicării la rang de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române
III.4 Autocefalie si Patriarhie
Libertatea si demnitatea unei Biserici Autocefale
În Tomosul patriarhal și sinodal al Patriarhiei de Constantinopol din anul 1855, prin care se recunoaște autocefalia Bisericii Ortodoxe a României, se face mai intâi constatarea ca Biserica României a păstrat neclintită și ne știrbită dreapta credință primită de la Mântuitorul Iisus Hristos și de Sfinții Apostoli.Ca atare, acestei Biserici i se recunoaste autocefalia, adica dreptul de a avea conducere proprie și de a se administra de sine, fără amestec din afară.Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este declarant “ frate în Hristos”, iar întâistătătorul Bisericii Române are datoria de a pomeni la Sfânta Liturghie pe patriarhul ecumenic și pe ceilalți patriarhi si Bisericilor Ortodoxe surori, precum și datoria de a se consulta și a hotarî impreună cu ceilalți intâistătători ai Bisericilor Ortodoxe cele ce privesc binele comun al Ortodoxiei. In esență ,autocefalia este recunoașterea maturițății spirituale și a libertății administrative și pastorale a unei Biserici Ortodoxe dintr-o țară devenită stat independent. De fapt, autocefalia a fost recunoscută in anul 1885, după ce in prealabil s-a realizat unirea Principatelor Române, in anul 1859, după Războiul de Independemță din anul 1877 și după ce România a devenit regat în anul 1881. Iar rangul de Patriarhie l-a primit in anul 1925, după ce, mai inainte , in anul 1918, s-a realizat reîntregirea României Mari in vechile ei hotare.
Din puct de vedere bisericesc autocefalia, ca maturitate spirituală a unei Biserici locale, are, potrivit Tomisului de autocefalie, două componențe majore: libertatea de conducere administrativă locală ( națională ) și coresponsabilitate universală sau ecumenică. In principiul autocefaliei ortodoxe este depășită unitatea ca subordonare a Bisericilor locale din popoare sau etnii diferite, unui vcentru eclesial unic sau unui centru extern și recunoscută legitimitatea și egalitatea diverselor Biserici Ortodoxe locale urori, unirea cu Hristos și înteolaltă prin aceeași învățătură de credință, viață sacramentală și disciplină canonică, dar complet libere in privința conducerii de sine in plan administrativ și pastoral bisericesc.Biserica autocefală iși formează propriul ei cler și își alege episcopii și pe întâistătătorul ei , arhiepiscop, mitropolit sau patriarh, fără amestec sau confirmare din partea unei autorități bisericești externe.Sfântul Sinod al Bisericii autocefale și întâistătătorul lui au însă datoria de a păstra comuniunea ortodoxă universală.
Autoritatea supremă de conducere în Biseerica Ortodoxă autocefalăeste Sfântul Sinod prezidat de întâistătătorul ei( arhiepiscop, mitropolit sau patriarh), iar la nivel ecumenic sau universal autoritatea supremă este Sinodul Ecumenic, prezidat de Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, fiind primul între ceilalți patriarhi și întâistătători ai Bisericii Ortodoxe surori. Principiul sinodalității și al întâietății (primatului) ca slujire în interiorul sinodalități este elocvent exprimat in canonul 34 apostolic care prevede că: „episcopii fiecărui neam (etnie ) trebuie să cunoască pe cel dimtâi dintre ei și să-l socotească pe el drept căpetenie , și nimic mai de seamă să nu facă fără încuviințarea acestuia și fiecare să săvârșească numai acelea care privesc eparhia sa, iar cei dintîi să nu facă ceva fară încuviințarea tuturor, căci numai astfel va fi înțelegere și se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl , Fiul și Duhul Sfânt”. Așadar, acest canon constituie temeiul cel mai clar al înțelegerii ortodoxe a autocefaliei unei Biserici locale etnice sau naționale.În principiul sinodalitații ortodoxe, unnitatea nu se realizează în sens unic prin subordonarea tuturor față de unul singur (unus super omnes ), ci prin consultarea reciprocă între primul ierarh și toți ceilalți ( primus inter pares ).Deci, întâietatea sau primatul în înțelesul ortodox nu se opune și nu se suprapune sinodalitații, ci se integrează ei,astfel încât comuniunea Bisericilor Ortodoxe surori să poata fi în istorie o icoană a comuniunii Sfintei Treimi, în care Persoanele divine se recunosc reciproc, se iubesc reciproc și se confirmă reciproc(cf.Ioan 21-22).
Biserica se manifestă în modul cel mai intens ca Biserică sau comuniune de iubire a oamenilor cu Preasfânta Treime și întreolaltă prin săvârșirea, în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii Euharistice când ea aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale și se unește mistic cu Hristos, Capul ei și Arhiereul Cel veșnic. Din acest motiv, comemorarea și cocelebrarea întâistătătorilor Bisericilor autocefale surori în timpul Sfintei Liturghii Euharistice constituie manifestarea cea mai intensă și solemnă a comuniunii ortodoxe universale.Astfel se vede că Ortodoxia este, în același timp locală (națională ) și sobornicească sau universală.Pomenirea numelor tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe surori de către întâistătătorul unei Biserici Ortodoxe autocefale, atunci când acesta slujește in Biserica lui, exprimă atât identitatea propie a Bisericii Ortodoxe autocefale dintr-o țară anume, cât și comuniunea și coresponsabilitatea tuturor Bisericilor Ortodoxe în fața Preasfintei Treimi, Izvorul și Modelul viețiiBisericii lui Hristos.Împlinirea a 129 de ani de autocefalie românească ( 1885-2014 ) ne oferă prilejul de-a evidenția primcipile teologice, canonice și misionare ale autocefaliei eclesiale, ca notă specifică a eclesiologiei ortodoxe, care armonizează unitatea de credință cu libertatea de acțiune , sensul textului sacru al Tradiției comune cu specificul contextului istoric al misiunii fiecărei Bisericii locale.
Capitolul I
Considerații teologice și canonice privind Principiul Autocefaliei
I.1 Autocefalia bisericească: unitate de credință și libertate de conducere
A Drepturile unie Biserici autocefale
Biserica autocefală este o Biserică având conducere proprie sau de sine ( în grecește εαυτός=de sine, propriu; κεφάλι=cap, conducere). Organismul de conducere al unie Biserici autocefale este Sfântul Sinod prezidat de întâistătătorul acelei Biserici: patriarh, mitropolit sau arhiepiscop. Bisericile autocefale sunt Biserici surori, egale între ele și libere unele în raport cu celelalte în ceea ce privește organizarea întregii vieți bisericești.
Autocefalia unei Biserici implică în același timp: multe drepturi, multă libertate și multă responsabilitate în hotărârile pe care le ia aceasta.Deși drepturile unei Biserici autocefale nu sunt expuse într-un cod canonic, ele derivă dintr-un consens al practicii vieții Bisericilor aotocefale de-a lungul veacurilor întrucât totdeauna au existat mai multe Biserici autocefale, în frunte cu patriarhiile vechi Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim ( Palestina), iar Sinodul III Ecumenic de la Efes din 431, prin canonul 8 acorda autocefalie și Bisericii Ciprului.
Drepturile Bisericilor autocefale sunt:
a) dreptul de a avea propiul sinod al episcopilor , prezidat de un patriarh, mitropolit sau episcop,acest sinod fiind singura autoritate canonicăpentru tot ceea ce privește organizarea vieții bisericești; hotărârile sale sunt definitiveși nu trebuie confirmate de vreo autoritate eclesială externă:
b) dreptul de a alege proprii săi episcopi, inclusiv pe întâistătătorul ei, ( patriarh, mitropolit, sau arhiepiscop), fără o confirmare a acestora de către o autoritate bisericească externă;
c) dreptul de a înființa și organiza eparhii sau mitropolii, sinoade mitropolitane și adunări bisericești eparhiale care privesc comunitățile din jurizdicția sa canonică;
d) dreptul de a întocmi și promulga legi sau regulamente și reguli bisericești cu valabilitate pentru toate comunitățile bisericești din jurizdicția sa;
e) dreptul de a înființa instanțe canonice de judecată sau tribunale bisericești în vederea reglementării disciplinei bisericești;
f) dreptul de a cultiva relații fraterne cu alte Biserici Ortodoxe autocefale și de a întreprinde acțiuni de interes comun într-o anumită regiune, precum și dreptul de a iniția dialoguri bilaterale de ordin practic cu unele confesiuni creștine, desigur în numele ortodoxiei întregi;
g) dreptul de a sfinți Sfântul și Marele Mir ( care este folosit la săvârșirea Sfintei Taine a Mirungerii, la sfințirea antimiselor și a bisericilor );
h) dreptul de a canoniza sfinți locali și de a compune slujbe dedicate lor;
i) dreptul de a înființa școli teologice;
j) dreptul de a păstori propria sa diasporă, asigurând preoți și ierarhi pentru aceasta.
În rezumat , Biserica autocefală este o Biserică liberă în decizile sale privind: alegerea și hirotonirea episcopilor , administrația bisericească, organizarea educației teologice, a vieții liturgice și a activității pastorale și misionare, liberă în ceea ce privește misiunea sau slujirea sa în societate, relațiile frățești sau de cooperare cu alte Biserici, precum și relațiile cu autoritățile civile din țara în care păstorește comunități eclesiale.O Biserică autonomă se destinge de o Biserică autocefală prin faptul că nu se bucură de toate aceste drepturi enumerate mai sus:de pildă, întâistătătorul sau primatul ei trebuie să fie confirmat de Biserica Mamă, care își rezervă dreptul de a întocmi și prpmulga legi bisericești , de a înființa instanțe canonice și mai ales dreptul de a consacra Sfântul și Marele Mir, iar uneori și dreptul de a supraveghea relațiile Bisericii autonome cu late Biserici Ortodoxe autocefale sau cu unele confesiuni creștine.
B Condițiile obținerii autocefaliei
În ceea ce privește acordarea sau recunoașterea autocefaliei unie Biserici locale de către o Biserică Mamă și de către totalitatea Bisericilor Ortodoxe autocefale, trebuie să precizăm că Ortodoxia nu dispune la ora actuală de reguli canonice unanim acceptate privind modalitatea acordarii sau recunoașterii autocefaliei, fapt pentru care această temă a și fost înscrisă pe agenda viitorului Sinod panortodox.În decursul istoriei, recunoașterea autocefaliei unei Biserici dintr-o țară sau regiune a fost, uneori, un proces complicat și dificil, condiționat nu numai de principii canonice eclesiale, ci și de diferiți factori de ordin istoric, misionar, etnic și politic. Astfel, au fost cazuri în care unele Biserici autocefale și-au pierdut autocefalia pentru o perioadă anume, sau chiar în mai multe rânduri (de pildă, Biserica Ortodoxă Sârbă), tocmai datorită fluctuațiilor istoriei, a stăpânirilor și a frontierelor politice statale.Însă când contextul istoric a fost favorabil, autocefalia s-a impus ca o necesitate pastoral-misionară, ca libertate de acțiune sporita.Această orientare are o bază canonică solidă în hotărâri ale Sinodului IV Ecumnic și ale Sinodului VI Ecumenic, care peruni creștine.
B Condițiile obținerii autocefaliei
În ceea ce privește acordarea sau recunoașterea autocefaliei unie Biserici locale de către o Biserică Mamă și de către totalitatea Bisericilor Ortodoxe autocefale, trebuie să precizăm că Ortodoxia nu dispune la ora actuală de reguli canonice unanim acceptate privind modalitatea acordarii sau recunoașterii autocefaliei, fapt pentru care această temă a și fost înscrisă pe agenda viitorului Sinod panortodox.În decursul istoriei, recunoașterea autocefaliei unei Biserici dintr-o țară sau regiune a fost, uneori, un proces complicat și dificil, condiționat nu numai de principii canonice eclesiale, ci și de diferiți factori de ordin istoric, misionar, etnic și politic. Astfel, au fost cazuri în care unele Biserici autocefale și-au pierdut autocefalia pentru o perioadă anume, sau chiar în mai multe rânduri (de pildă, Biserica Ortodoxă Sârbă), tocmai datorită fluctuațiilor istoriei, a stăpânirilor și a frontierelor politice statale.Însă când contextul istoric a fost favorabil, autocefalia s-a impus ca o necesitate pastoral-misionară, ca libertate de acțiune sporita.Această orientare are o bază canonică solidă în hotărâri ale Sinodului IV Ecumnic și ale Sinodului VI Ecumenic, care permit Bisericii o adoptare misionară și pastorală adecvată contextului istoric. De altfel, spre deosebire de sfintele dogme care privesc credința ortodoxă, sfintele canoane sunt reguli pastorale de organizare a vieții astfel încât să fie apărată și promovată lucrarea Evangheliei lui Hristos în viațapoporului creștin( cf. canonul 8 al Sinodului III Ecumenic).
Condițiile obținerii autocefaliei sunt:
a) capacitatea spirituală și materială a unei Biserici locale de a menține și promova credința ortodoxă și de a organiza viața bisericească a unui popor în totalitatea sa, fapt dovedit în decursul unei lungi perioade de timp;
b) numărul suficent (cel pușin trei ) al episcopilor titulari
c) dorința sau voința episcopilor, a clerului și credinceoșilor din eparhiile dintr-o țară de a se organiza ca Biserică autocefală;
d) un teritoriu bine definit și un context etnic sau cultural în care această Biserică locală și-a arătat capacitatea sa misionară și pastorală.
e) autocefalia a fost adesea condiționată de independența statală sau politică a teritoriului sau a țării în care se află Biserica locală respectivă.Această condiționare a organizării vieții biserice/ști de evoluția organizării statale derivă din spiritul canoanelor 17 și 28 ale Sinodului IV Ecumenic(451),precum și al canonului 38 al Sinodului IV Ecumenic(Trulan 692) potrivit carora,pentru o mai bună coordonare a vieți bisericești și a activității misionare, organizarea bisericească trebuie să țină seama de evoluția organizării civile din Imperiu roman creștin.Însă, dupa ce imperiile creștine și Imperiul otoman s-au destrămat au apărut statele independente naționale, în care Bisericile s-au organizat progresiv ca Biserici autocefale, iar unele dintre acestea au devenit mai târziu Patriarhii noi, adăugându-se la vechile Patriarhi din timpul Imperiului creștin , după cum într-o familie, copiii care ajung la maturitate îmtemeiază propiile lor familii alăturii de familia în care s-au născut.
Biserica Mamă, care are responsabilitatea canonică și pastorală pentru Biserica locală fiică aflată sub jurizdicția sa, trebuie să fie convinsă de posibilitatea și necesitatea acordarii sau recunoașterii autocefaliei dorită de această Biserică locală-fiică. Recunoașterea acestei autocefalii și, în general, drepturile și îndatoririle majore legate de ea, sunt precizate într-un act oficial și solemn, numit Tomos; această recunoaștere a autocefaliei de catre Biserica Mamă, este adusă la cunoștință tuturor Bisericilor Ortodoxe surori , cărora li se cere să recunoască, la rândul lor, Biserica respectivă ca Biserică autocefală soră. În prezent, această procedură este considerată insuficientă și se află în dezbatere în cadrul unei comisii panortodoxe.Patriarhia Ecumenică dorește ca Tomosul de autocefalie să fie semnat doar de Patriarhul Ecumenic, pe când alte patriarhii(Rusă și Română) doresc ca Tomosul să fie semnat de toți întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe surori, după modelul actelor Sinoadelor ecumenice semnate de toți ierarhii care au participat la ele.
C Scopul autocefaliei: comuniunea bisericească fraternă sau unitate în libertate responsabilă
Atât autocefalia cât și autonomia unei Biserici nu sunt un scop în sine, ci ele vizează realitatea comuniunii fraterne și responsabile între diferite Biserici locale, reprezentate prin episcopii lor, comuniune care nu este nici unitate constrângătoare, nici libertate schismatică ( separatistă), sau pretext de izolare și de indiferență față de viața altor Biserici.
Bisericile autocefale nu sunt Biserici independente după modelul statelor independente și suverane, care pot schimba, intr-un fel sau altul, regimul social-politic și constituția lor fundamentală, deoarece Bisericile autocefale ortodoxe au o constituție sacramentală și canonică-pastorală comună, adică o identitate fundamentală care le unește pe toate si care transcede principiul autocefaliei ca principiu de conducere administrativă proprie.Acest fapt implică îndatorirea fiecarei Biserici autocefale de a păstra unitatea de credință, de viață sacramentală și structurăcanonicăcu toate celelalteBiserici Ortodoxe, în spiritul Tradiției apostolice și patristice a Biserici nedespărțite a lui Hristos.
Vocația primordială și esențială a Biserici este comuniunea oamenilor cu Sfânta Treime , prin predicarea Sfintei Evanghelii, prin Sfântul Botez, prin Sfânta Euharistie și prin toate Sfintele Taine, toate săvârșite de episcopi, prepți și diaconi ortodocși canonici, astfel încât viața Biserici să fie o icoană a comuniunii Sfintei Treimi, “ ca toți să fie una, precum Noi suntem una”( Ioan 17, 21).
O studiere atentă a raportului dintre unitate și libertate eclesială în înțelegerea lor ortodoxă, arată că unitatea bisericească autentică nu derivă din subordonare constrângatoare, ci din consultarea reciprocă și cooperare fraternă, nici libertatea autentică bisericească nu derivă din izolare și indiferență față de alții, ci este o libertate pentru comuniune, deci libertate responsabilă.De ce ? Pentru că iubirea creștină, slujirea și responsabilitatea în Biserică sunt cu atât mai autentice, cu cât sunt împlinite în mai multă libertate.Această legatură strânsă care există între menținerea unitații de credință și libertatea bisericească responsabilă este admirabil exprimată în conținutul Tomisului de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române din anul 1885, care cuprinde, de fapt, principiile de bază ale învățăturii ortodoxe despre autocefalie.
Din acest Tomos reies urmatoarele principii:
a)Condiția primordială a acordarii sau recunoasterii autocefaliei unei Biserici este:conservarea ”unității indisolubile a credinței în legătură cu dragostei”.”Această unitate rămând neatinsă și neclintită în toate veacurile –se spine în tomis-, chestiunile de administrație eclesiastică și ordinea demnităților se pot modifica potrivit cu starea țărilor. Deaceea, și Preasfânta, Marea Biserică a lui Hristos, aprobând cu toată bunăvoința și recunoscând cu duhul pacii și al dragostei schimbările necesare administrației duhovnicești din Sfintele Biserici locale, le binecuvintează și le confirmă spre mai buna zidire a comunitații credinceoșilor”.
Deci putem afirma că recunoașterea sau acordarea autocefaliei unei Biserici locale care n-a făcut, timp îmdelungat, dovada capacității sale de a păstra neclintită unitatea credinței ortodoxe nu constitue un bine pentru viața spirituală a acelei Biserici și nici o acțiune responsabilă din partea Bisericii-Mame.
b)Autoritatea supremă responsabilă de administrare sau conducere a unei Biserici autocefaleeste Sfântul Sinod al acesteia, prezidat de un episcop , mitropolit sau patriarh.Sfântul Sinod al acestei Biserici nu este subordonat altei autorități eclesiale, dar, Sfântul Sinod al unei Biserici autocefale trebuie să exercite acestă libertate totală de conducere bisericească având conștiințaresponsabilitații directe în fața lui Hristos, Capul Bisericii și Arhiereu Veșnic, după cum se spune în Tomos: “ așadar după cum am deliberat în Sfântul Sinod,cel de pe lângă noi, al iubiților noștri frați în Sfântul Duh și coliturghisitori, declarăm că Biserica Ortodoxă din România să fie și să se numească și să se recunoască de către toți neatârnată și auotcefală, administrându-se de propiul și Sfântul său Sinod, având ca președinte pe Înaltpreasfințitul și Preastimatul Mitropolit al Ungrovlahiei și Primat al României, cel după vreme, nerecunoscând în prpria sa administrație internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe Capul Biserici Ortodoxe celei una, sfântă, catolică și apostolică, pe Mântuitorul Dumnezeup-Omul, Care este singura temelie și piatra cea din capul unghiului, și întâiul și supremul și veșnicul Arhiereu și Arhipastor.”
c)Recunoașterea autocefaliei unei Biserici locale implică , deci, recunoașterea autorității sale canonice egală cu autoritatea canonică a celorlalte Bisericii surori.De aceea, Sinodul noii Biserici autocefale este numit “Sinod frate în Hristos”. Prin recunoașterea autocefaliei, o Biserică fiică devine Biserică soră având maturitate eclesială deplină. Această nouă Biserică autocefală se face cunoscută tuturor Bisericilor autocefale, pentru a fi primită în comuniunea lor universală.
d)În Tomosul de autocefalie se mai precizează că această conducere de sine, în deplină libertate, implică, însă, o conformare liberă cu Tradiția continuă și neîntreruptă a Bisericii Ortodoxe.
În partea finală a Tomosului se enumeră și alte responsabilități ale Biserici Ortodoxe autocefale:
e)Biserica autocefală, deși se bucură de toate prerogativele și drepturile inerente autocefaliei are totuși, datoria de a păstra comuniunea de credință și de viață sacramentală cu celelalte Biserici autocefale și, ca atare, Sfântul ei Sinod trebuie să pomenească în dipticele sale pe întâistătătorii acestor Biserici; să colaboreze și să se înțeleagă cu celelalte Biserici Ortodoxe “ în toate chestiunile importante canonice și dogmatice, care au trebuință de o chibzuire mai generală și mai comună, după sfântul obicei al părinților, păstrat de la început”
Toate acestea arată că principiul autocefaliei nu este libertate în izolare, ci libertate în comuniune. Iar dacă această comuniune se manifestă mai ales la nivelul comemorării în timpul Liturghiei celebrată de întâistătătorul unei Biserici autocefale, al informării reciproce privind întronizarea noilor întâistătători și al consfătuirilor privind problemele de ordin bisericesc, o colaborare mai intensă în ceea ce privește viața pastorală în diaspora, misiunea și mărturia comună astăzi în lume, ar putea contribui și mai mult la convingerea că libertatea pe care o oferă autocefalia nu se manifestă în izolare sau autarhie, ci în dinamica vieții bisericești, în cooperare și ajutare frățească .
I.2 Principile canonice fundamentale ale Ortodoxiei
În general, princiipile canonice fundamentale ale Ortodoxiei se cuprind, pe de o parte, în charta constituțională universală a Bisericii, care constă în colecția Sfintelor Canoane, pe de altă parte, în practica îndelungată și constantă a vieții bisericesti devenită obicei al dreptului canonic.Unele dintre aceste principii au conținut sau fundament dogmatic, iar nu numai fundament juridic sau canonic. Astfel, pe baza conținutului putem să le împarțim pe acestea în două categorii. În prima categorie sunt cuprinse princiipile canonice fundamentale cu conținut sau fundament dogmatic:1.Principiul eclesiologic-instituțional;2.Principiul Organic sau constituțional bisericesc;3.Principiul ecumenicități;4.Principiul ierarhic; 5.Principiul sinodal; 6.Principiul iconomiei; 7.Principiul autonomiei externe; 8.Principiul loialități față de stat. În a doua categorie sunt cuprinse următoarele principii canonice fundamentale cu fundament juridic sau canonic: 1.Principiul autocefaliei; 2.Principiul autonomiei interne 3.Principiul nomocanonic; 4.Principiul teritorial.
Principile primei categorii sunt exprimări juridice și canonice ale adevărurilor dogmatice, învățături de căpătâi ale Bisericii,care se aplică la organizarea continuă a vieții creștine.Aceste aplicări se manifestă în relațiile concrete de viață, în învățătura despre ființa Bisericii, în modul de articulare și lucrare a Bisericii, în modul prin care se face vădită autenticitatea Bisericii, în modul prin care se exercită puterea bisericească, cât și prin modul în care se comportă Biserica față de celelalte forme de organizare ale vieții umane și în mod deosebit față de stat.Principiile canonice cu fundament juridic și canonic constituie exprimări ale modului prin care Biserica a rânduit și a organizat, în prevederi generale,structurile cele mai potriviteale acesteia, prin care și-a reglementat legăturile dintre marile centre teritoriale ale acesteia, ca efect al relațiilor vremii, și mai apoi al legaturilor acesteia cu principalii factori externi, cu care intră în contact viața administrativă a Bisericii și, firește, cu granițele statale și legile.Desigur că la principiile, precum cele mai sus menționate, se poate adăuga și altele, iar sistematizarea acestora e posibilă să se facă și în alt mod.Totuși, analiza și cercetarea amănunțită a celor mai importante principii canonice ale Ortodoxiei le va aduce în mod necesar într-o clasificare asemănătoare acestora, făcută după ponderea conținutului, după sfera aplicării acestora și după ethosul ortodox pe care îl exprimă. Principiile amintite au devenit atât de cunoscute, încât și numai enumerarea acestora este în măsură să stârnească suficente cunostințe, care le vor face pe acestea inteligibile tuturor slujitorilor și celor ce se ostenesc în sânul Bisericii Ortodoxe.De aceea, consider fără sens o analiză amănunțită a acestora.Dimpotrivă, voi încerca să subliniez tot ceea ce este mai caracteristic și mai esențial în concepția canonică a Ortodoxiei și în perseverența acesteia în manifestarea ei tradițională.
În primul rând, voi analiza așa-zisul principiu eclesiologic-instituțional.Prin acest principiu fundamental Ortodoxia a înțeles și continuă să înțeleagă adevărul relevat că Biserica a fost întemeiată și înzestrată, ca și comunitate văzută, cu toate mijloacele pentru realizarea sfințeniei și a lucrurilor mântuitoare a ei.Lucrarea ei, așadar, se desfășoara în spațiu văzut al comunităților locale și spațiu eclesiologic al întregii lumi.Aceste două aspecte se prezintă ca doi poli ai lucrării mântuitoare a Bisericii.Manifestarea acestor două aspecte în desfășurarea lucrarii Bisericii, depinde atât de natura și lucrarea harului dumnezeiesc, cu care este înzestrată Biserica,cât și de natura și modul lucrării oamenilor, care nu sunt numai instrumente ale stricăciunii și decăderii, ci, dimpotrivă, datorită lucrării harului, sunt și mijloace ale transformării lor în “corturi” ale harului dumnezeiesc.Principiul eclesiologic-instituțional se reflectă în întreaga învățătură a Bisericii, precum și în viața și lucrarea ei, și subliniază caracterul comunității văzute a Bisericii, organizate după legiuiri religioase și omenești-comune de conviețuire socială.Acest principiu este caracterizat cel mai deplin, desigur, în legislația canonică a Bisericii, care exprimă cuprinzător viața și lucrarea Bisericii, potrivit mijloacelor umane comune, îmbracă și constitue prin dispoziții organizatorice și cu aspecte istorice o realitate care depășește istoria. Întreaga istorie și actuala lucrare a Bisericii ca instituție, mărturisesc unitatea și necesitate prezenței și lucrării Bisericii ca instituție, care având un aspect comunitar văzut se organizează pe fundamentele dreptului.
Eficacitatea prin care propovăduiește și lucrează Biserica folosindu-se de acest principiu, arată cât de greșită este părerea acelora care blamează Ortodoxia, cum că aceasta,prin instituționalizare, și-ar fi pierdut atât natura, cât și eficiența ei harică-mântuitoare.Principiul eclesiologic-instituțional constitue “alfa” principiilor canonice ale Ortodoxiei și din aceasta rezultă sau, cel puțin, pe aceasta se sprijină toate celelalte principii canonice de organizare și fucționare a Bisericii Ortodoxe. Nu mai puțin caracteristic și în mod deosebit ortodox este principiul organic, numit și principiul constituțional-bisericcesc sau, mai bine spus, principiul participării laicilor la întreaga lucrare a Bisericii. Studierea acestui principiu , precum și a principalelor aspecte practice ale acestuia, a fost cauza multor discuții între cercetătorii teologi din Grecia, multe studii și articole au fost scrise pe aceasta temă.Interesul viu care a fost arătat asupra acestei probleme de către teologi greci, în cadrul Bisericii grecesti, a atras mare atenție din partea întregii lumi ortodoxe, iar mintea și inima teologilor români s-a aflat în totdeauma alături de aceeia care s-au poziționat în favoarea principiului organic sau constituțional-bisericesc. Lund în considerare poziția și importanța tuturor categoriilor de membri în viața Bisericii, Conciliul II de la Vatican s-a aflat în postura de a recunoaște el însuși, contrar cu îndelungata practică a Bisericii Romano-Catolice, poziția justă și constantă a Ortodoxiei în această problemă, introducând în hotărârile cu referire la misiune urmatoarea lămurire ziditoare: “Biserica nu este cu adevărat întemeiată, nu trăiește deplin și nu există ca semn absolut al lui Hristos dacă elementul mirean lipsește sau dacă acesta nu conlucrează cu ierarhia”Dintre principile canonice fundamentale ale Ortodoxiei, principiile ierarhic și sinodal, ca și principii canonice cu conținut dogmatic, s-au aflat în ultimul secol în centru multor discuții și a preocupărilor bisericești din cauza hotărârilor Conciliilor I și II Vatican.Aceste două principii canonice fundamentale sun suficent de limpezi și explicite într-un mod atât de clasic, astfel încât nu ar fi fost nevoie să insistăm asupra lor dacă nu ar fi fost aduse în discuție în vederea denaturării fundamentului lor dogmatic.
Ultimul principiu la care voi încerca să subliniez anumite considerente este principiul sinodal. Acest principiu este foarte cunoscut , prin urmare nu este nevoie să insistăm asupra lui.Se cunoaște că el este consacrat în istorie și în viațt actuală a Bisericii, atât prin sinoadele arhiereilor cât și prin sinoadele mixte.Învățătura și practica permanentă a Bisericii nedespărțite a fost superioritatea sinodalității, puterea care susținea întreaga Biserică fiind sinodalitatea, care e reprezentată de Sinodul Ecumenic, în diferite alte părți ale Bisericii de alte feluri de sinoade, ăn fucție de unitațile bisericești existente în Biserica Universală. Principiul conducerii sinodale a Bisericii, la toate nivelurile, este recunoscut teoretic și practic de către Biserica Apuseană, de multe secole, încă și după Schisma cea Mare. La Conciliu II Vatican a avut loc acesată recunoaștere.Însă cu toate încercările și insistențele,Conciliu nu a satisfăcut dorințele justificate ale acelora care militau pentru reașezarea acestui principiu între principiile canonice fundamentale ale Bisericii Apusene.Care sunt felurile de manifestare ale principiului sinodal la care a facut referire Conciliu II Vatican și care exprimă în mod clar reîntoarcerea la trecut ?Acestea sunt:
Sinodul Episcopilor care dublează Curia Romană în orice împrejurare;
Conferințele naționale ale episcopilor Bisericilor locale, cu anumite responsabilități clare , potrivit, chiar și numai în parte, cu canonul 34 apostolic;
Comsiile permanente și sinodale permanente ale conferințelor naționale ale episcopilor,
Conferințele eparhiale ale preoților și conferințele pastorale eparhiale
I.3 Autocefalia in Bisericia Ortodoxă: Considerați istorice si canonice
Preliminarii
Biserica s-a organizat încă de la început în comunități locale, care, la rândul lor, se bucurau de oarecare independență administrativă în organizarea și desfășurarea activităților pastoral-misionare și de cult, dar, în același timp, păstrau legătura cu Biserica de pretutindeni, prin mărturisirea aceleiași credințe, formulată de Sfinții Părinți la Sinoadel Ecumenice și locale, fapt ce poate fi constatat cu ușurință dacă privim în trecutul istoriei ei.De la început, trebuie subliniată preocuparea de-a lungul secolelor pentru buna desfășurare și organizare a vieții bisericești a teologilor, istoricilor, eclesiologilor și canoniștilor dornici să contribuie la afirmarea învățăturii de credință și a principilor fundamentale de organizare înscrise atât în doctrina canonică, cât și în legislația bisericească.
În ultimele decenii, problema autocefaliei a făcut obiectul mai multor discuții și studii atât cu ocazia acordării sau recunoașterii autocefaliei, precum și a unor evenimente festive din viața Bisericilor locale autocefale, cât și în cadrul sinoadelor locale și panortodoxe. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2010 să fie dedicat în Biserica noastră ca an al Crezului si autocefaliei, fapt ce a determinat un mai mare interes asupra cercetării celor două subiecte în multe din eparhiile Bisericii noastre.
I Autocefalia în Biserica veche
Încă din primele secole organizarea administrativă exterioară a Bisericii s-a făcut atăt în mod autocefal, căt și autonom.Prin acești termeni exprimându-se stări și tipuri de organizare adoptate de Biserica Ortodoxă în cele peste două milenii de existență.
Autocefalia este independența unei unități bisericești față de orice altă unitate bisericească din puct de vedere administrativ-teritorial.Aceasta presupune existența unui subiect de drept, investit cu depline puteri ăn ce privește treburile și interesele sale proprii.Condiția sau calitatea juridică a deținătorului unor astfel de puteri se exprimă în mod obișnuit prin cuvintele independență, neatârnare și suveranitate.
Din puct de vedere etimologic, termenul provine din limba greacă, fiind compus din …..-însuși și …… – cap.Acești doi termeni se regăsesc menționați alături în canonul 34 apostolic, de altfel este singurul canon care îi menționează.Abia mai târziu s-a contopit, formând cuvântul cu sensul pe care îl folosim astăzi în limbajul juridico-canonic. Despre folosire lui în limbajul bisericesc “ nu avem știri sigure ănainte de veacul al V-lea sau al VI-lea în Răsărit, iar în Apus îl găsim folosit din veacul al VI-lea” .Prima lucrare în care întâlnim cuvântul autocefalie este o Notitiea- arătare sau listă a unităților eparhiale de sub jurizdicția scaunului de la Constantinopol, atribiută Sfântului Epifanie al Ciprului(311-403).Canonistul român Pr. Prof. Liviu Stan consideră că folosirea atât de târziu a acestuia nu exclude existența acestei realități în viața Bisericii primare, ci, probabil, că era desemnată prin diverși termeni până la consacrarea autocefaliei în sensul de astăzi.
Așadar, Biserica autocefală este unitatea bisericească, ierarhic, sinodal și teritorial determinată, care are o conducere de sine-stătătoare,este egală în dreptiri cu toate celelalte Biserici, nu depinde de nici una dintre ele în problemele ce privesc organizarea, dar păstrează initatea dogmatică, cultică și canonică cu Ortodoxia ecumenică, întrucât “principiu autocefaliei nu este libertate în izolzre, ci libertate ăn comuniune. “
Trebuie precizat faptul că actuala organizare a Biserici Ortodoxe nu a fost stabilită de la început, ci ea este consecința transformărilor politice, care au determinat schimbări la nivelul organizăriisocietății.Dar, organizarea bisericească a urmat îndeaproape organizarea politică a națiunii respective , așa cum s-a arătat în canonul 34 apostolic, care prezintă și confirm principiul territorial al organizării Bisericești în practica vieții bisericești ca pe unul dintre principiile fundamentale. Astfel, organizarea administrative a Bisericii a cunoscut, însă, mai multe etape, determinate de condițiile în care Biserica și-a desfășurat activitatea, precum și de dezvoltarea ierarhiei sacramentale de drept divin.
Din puct de vedere al formării și organizării Bisericii- comunitate locală, trebuie subliniat că, primele comunități creștine s-au organizat în acele cetăți, comunități în care Sfinții Apostoli au predicat Evanghelia, precum și în cele înfințate ulterior prin predica ucenicilor acestora. Privind în ansamblu organizarea Bisericii în epoca apostolică și postapostolică , vom constata că acestea era organizată în unități bisericești grupate conform principiului etnic după modelul organizării statului roman, care până la Dioclețian a avut mai mult un caracter etnic decât unul prevalent administrtiv, ce se impune abia prin reforma lui Dioclețian.Tocmai de aceea Canoanele apostlice accentuează principiul etnic în organizarea Bisericii.Toate aceste unității bisericești erau din puct de vedereadministrativ autocefale(can. 34,35,37 apost., can.2 III ecum.,can.12 IV ecum.etc.)
Așadar, autocefalia este anterioară Sinoadelor Ecumenice, contemporană acestora și posterioară lor , până astăzi existând situații în care o nouă Bisercă obține statutul juridic de autocefalie, în condițiile îndeplinirii criterilor canonice.Indiferent de forma în care s-au organizat aceste comunități, la început având o structură omogenă etnică sau plurietnică, ele au stat la baza organizării Bisericii. În primele două veacuri episcopii erau autocefali, independenți unul de altul, dar supuși sinodului episcopilor, după modelul Apostolilor care erau supuși Sinodului Apostolic capul Bisericii fiind numai Hristos, de aceea, autoritatea în Biserica primului mileniu se exercită în mod colegial și sinodal, iar nu de persoane separate.
Abia prin canoanele 34 apost. , 9 Ant., ei au trebuit să-și recunoască protos-ul sau mitropolitul Bisericii de care aparțin (can.35apost. , can. 6,15 sin.I ecum.).Sistemul urmat în organizarea administrativă a episcopilor a fost dictat de adoptarea sau acomodarea Bisericii la împărțirea administrativă civilă a Imperiului Roman.Toți episcopii unui anumit popor , care în Imperiu Roman s-au bucurat de autonomie regională recunoscută, formau o conducere aparte în raport administrativ bisericesc, cu sediu în capitala acelei provincii.În primele secole creștine, episcopii, în calitate de întâistătătorii ai parohiilor, au avut doar o jurizdicție de natură religioasă (can.30 Ap.).Această jurizdicție a fost dublată de o jurizdicție propiu-zisă la sfârșitul secolului al II-lea începutul secolului al III-lea. În legislația canonică această realitate ecleziologică a fost confirmată la începutul secolului al IV-lea(can.34 apost. can.6,7;I ecum.;can. 2,II ecum.;can. 8,III ecum.;can. 28, IV ecum.)
Deci în momentul în care au început să se cristalizeze unitățile bisericești ierarhic superioare, primele și-au pierdut autocefalia,devenind autonome în cadrul acelei Biserici autocefale care se constituia ca unitate bisericească superioară.Așa s-a ajuns la cea mai cuprinzatoare formă de autocefalie, patriarhia, care s-a organizat pe baza originii apostolice a Bisericii respective, dar și pe baza importanței politice a scunului de reședință.
Astfel, până în secolul al IV-lea unitatea administrativă autocefală era mitropolia provincială , cu reședința în capitala politică a provinciei, de unde numele de mitropolit ( can. 4,6 sin.I ecum.), care cuprinde ca unități autonome episcopiile (can.34,35 apost.;9 Ant.;6, 15, I ecum.). La ședințele sinodului mitropolitan se discutau problemele care depașau limitele episcopiei, acestea aparținând supravegherii și hotărârii Sinodului episcopilor.
Sistemul mitropolitan a existat și înainte de secolul al IV-lea, dar în a doua perioadă ia o amploare deosebită. Cu toate că în fiecare provincie de găsea câte un mitroplit, abia acum putem vorbi de acest rang, deoarece este perioada în care mai multe provincii formează, din puct de vedere politic-administrativ,o dieceză,iar mai multe dieceze formează o prefectură, episcopul cu reședința în capitala provinciei, în metropolă, devenind căpetenia și protos-ul episcopilor din provincia lui, adică mitropolitul lui.
În secolul al IV-lea apare exarhatul constituit în cadru unităților teritoriale ale statului. În fruntea acestuia se afla un exarh sau arhiepiscop și reduce autocefalia mitropoliților la autonomie(can.2 II ec.;9,12,17 28 IV ec.; 8,35 VII ec.). Această organizare este atestată de Sinoadele ecumenice, can.9 Sard. , 2,6 II ec.9,IV ec. , 17, IV ec., dar și de sinoadele locale.Oorganizație bisericească în care sistemul diecezan s-a suprapus sistemului mitropolitan, fără a desfința autocefalia mitropoliilor, găsim în Africa de nord.
Încă din secolul al III-lea, pe lângă Sinodul mitropolitans-au creat sinoade generale, chiar mai ample decât sinoadele diecezane.Ambele tipiri de sinoade erau fucționale, dar canonul 95 Cartagina preciza că sinoadele generale qasi-diecezane, având proprietățiile și însemnătatea unor sinoade ca cele patriarhale, săse întrunească numai când nevoia o cere, fără a afecta buna fucționare a sistemului mitropolitan.În prima jumătate a secolului al V-lea, Africa proconsulară, fiind invadată de vandalii, nu a avut nimeni autoritate să-i răpească autocefalia.
Eliberată de Justinian în 535, aceasta i-a confirmat prin Novelele XXXVII și CXXXI vechea autocefalie. Acelaș lucru s-a întâmplat și în Bisericile din Italia, Galia și Spania,care, organizându-se după sistemul mitroploitan, ai cuprins în sânul lor numeroase mitropolii autocefale.Aceste unități teritoriale, autocefale la început,iar mai apoi cele inferioare acestora, adică cele cu statut de autonomie au fost organizate în cadrul unităților teritoriale ale Imperiului Roman.
În secolul al V-lea în Biserică se formează instituția patriarhului, inserat în limitele teritoriale ale prefecturilor imperiului romanși care, cuprinzând exarhatele din regiunea respectivă,le transformă în unități bisericești autonome (Cf.can.28;IVec.și 36Trulan).Această organizare este consacrată în principiul teritorial ce dă expresie canoanelor 17,IV ec. Și 38,VI ec.O situație specială o reprezintă din această perioadă existența arhiepiscopiilor care și-au păstrat autocefalia(Cf. can. 9,12,17;IV ec.) și după apariția unităților bisericești superioare.
Astfel de arhiepiscopii, care și-au păstrat autocefalia a fost și cel de la Tomis și arhiepiscopia Justiniana Prima.În urma acestei evoluții în organizarea administrativă a Bisericii în primul mileniu putem vorbi de cinci scaune patriarhale autocefale și anume, Roma, Constantinopol, Alexandria,Antiohia,Ierusalim, la care se adaugă și Mitropolia Ciprului, care și-a păstrat în continuare autocefalia recunscută prin canoanele 8,III ec. și 39,VI ec. ,și alte arhiepiscopii autocefale, create probabil prin împărțirea unor mitropolii în două sau mai multe unității mitropolitane(cf.can.12,IV ec.).Ele nu aveau altă episcopie sub jurizdicția lor, iar forma de independență sau autocefală era asemănătoare episcopiilor din epoca apostolică și postapostolică.În secolul al X-lea se cunoaște un număr de 51 de astfel de arhiepiscopii.Justinian însuși a creat în Iliric Biserica autocefală cunoscută sub numele Justiniana Prima ăn anul 535 (Novela XI).
Organizarea acestor arhiepiscopii autocefale nu a dus la căderea din comuniunea Bisericii ortodoxe și ecumenicitatea ei sau la lipsirea Bisericii de drepturile inerente instituției autocefaliei.Ierarhii acestor unității administrativ-bisericești administrau treburile eparhiei lor fără a exercita acste prerogative în jurizdicția altor unități bisericești locale.
De altfel, sinodul Bisericii respective exercita aceste drepturii conferite prin can.6,7, I ec. ;2,3 II ec ;28, IV ec. ;36 Trulan, 96 Cart., care stabilesc granițele și rangul unității bisericeștii, respectiv mitropolie, exarh, patriarhie.Pe lângă aceste Biserici, în primul mileniu mai putem vorbi despre înfințarea a două Biserici autocefale: Biserica Georgiei și Biserica Bulgariei.Prima dintre ele s-a proclamat autocefală la anul 556 și a fost recunoscută abia în 604.Condițile istorice au dus la pierderea autocefaliei, dar și-a redobândit-o la 1918 din partea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse.
În secolul al X-lea (927) s-a onstituit prima biserică autocefală a Bulgariei, cu titlu de Arhiepiscopiesau chiar de Patriarhie cu reședința la Dârstor ( Silistra ).Din cauza conjucturilor istorice, Biserica Bulgară a fost âncorporată în mai multe rânduri în jurizdicția Patriarhiei de Constantinopol, cu sediu la Târnovo. Abia în secolul al XIX-lea Biserica Bulgară reia demersurile pentru autocefalie în urma războaielor de independență din Balcani, proclamând-o în 1870, dar este recunoscută abia în 1945. Astfel, putem constata că organizarea autocefală a unor biserici locale nu aduce atingere unității Ortodoxiei, ci îi permite să valorifice specificul național al fiecăreia dintre ele în contextul policromei etnice a Biserici ecumenice, în care“nu mai este evreu ,nici elin, nici sclav, nici slobod, ci în Hristos toți suntem una“(Coloseni III,11), adică toți au aceleași drepturi, în condițiile în care jertfa lui Hristos a fost adusă odată pentru toate popoarele și pentru toate generațiile.
II. Autocefalia în zilele noastre
Astăzi, există două categorii de biserici autocefale: prima având în frunte patriarhi și ceea de a doua având căpetenii din treapta arhiepiscopilorsau mitropolițiilor.Din prima categorie fac parte în ordine ierarhică următoarele:Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului; Patriarhia Alexandriei;Patriarhia Ierusalimului; Patriarhia Moscovei; Patriarhia Georgiei; Patriarhia Serbiei; Patriarhia României și Patriarhia Bulgariei.Din a doua categorie fac parte: Arhiepiscopia Ciprului, Arhiepiscopia Eladei, Arhiepiscopia Tiranei, Mitropolia Poloniei, Mitropolia Cehiei și Slovaciei.Din datele care se cunosc din literature referitoare la modul în care s-au constituit autocefaliile existente astăzi, se constată că în cazul fiecăreia s-au obeservat rânduielile tradiționale, dogmatice și canonice ale Ortodoxiei.Necesitatea organizarii unor unități administrative mai mari a fost determinată de dorința de a păstra unitatea Bisericii, deoarece fiecare episcop fiind autocefal în eparhia sa, s-ar fi fărămițat foarte mult puterea bisericească în dauna bunului mers al Bisericii, încălcându-se principiul unității Bisericii și a altor principii consacrate de doctrina canonică.
De aceea, pe de o parte, trebuințele crescânde ale Bisericii, iar pe de altă parte, dezvoltarea firească a organizării Bisericești, au făcut ca să se restrângă tot mai mult numărul episcopilor autocefali, conducând la dezvoltarea instituției patriarhiei.
III. Afirmarea stării de autocefalie în doctrina canonică
Limitele determinate de ordinea juridică a Bisericii în care are dreptul de a-și exercita cele trei ramuri ale puterii bisericești și raporturile care se stabilesc între unitățile bisericești ierarhic superioare și inferioare precum și cele de același nivel au fost stabilite prin canoanele emise de către Sinoadele ecumenice și locale, care, în fucție de problemele care apăreau în organizarea și buna fucționare a instituțiilor ecleziale, au luat hotărârile respective ca normative pentru desfășurarea în condiții optime a vieții bisericești.
Astfel, canonul 34 apostolic prezintă viața Bisericii anterior Sinoadelor ecumenice, precum și dreptul fiecărui neam la autoguvernare bisericească, deci la autocefalie.Termenul “entos” utilizat de către autorii canonului desemnează o grupare etnică, o unitate disctintă, care are caracteristicile unei națiuni.Așadar, pe baza principiului etnic se pot organiza unități bisericeși mai mari și autocefale.De asemenea, este precizat rolul primatului unei Biserici locale constituită într-un cadru etnic și geografic bine determinat – principiu afirmat de toată legislația canonică conciliară ( sinodală) , ecumenică din primul mileniu.Pe de altă parte, textul canonului confirmă principiul adaptării organizării bisericești la cea de stat organizată într-un etnic.Aceasta reiese din faptul că Statul roman cuceritor recunoștea națiunilor individulaitatea și le garanta minime libertăți naționale și religioase, spre a-și asigura supunerea din partea lor.Referindu-se la Sinodul Național, Mitropolitan, canonul 9 al Sinodului de la Antiohia (340/341) repetă apropae integral acest canon, care prevede că primatul Bisericii este supus sinodului format din toți episcopii neamului respectiv.
Primul Episcop al fiecărei eparhi este Mitropolitul, mai apoi a devenit Patriarhul cu care se de rezolvare și activitate.”În principal canonul acesta stabilește că episcopul eparhiot nu poate nimic lucra fără a se consulta cu mitropolitul, în cazurile de ordine generală, în care este vorba de totalitatea episcopilor care se află în cuprinsul eparhiei mitropolitului”.
Expresia un cap indică sensul de a îndeplini fucția de căpetenie, ca primul între egali, deoarece singurul și adevăratul cap al Bisericii este Iisus Hristos, mai mult decât atât, este Sfânta Treime,care reprezintă arhietipul.Prin unitatea dintre episcopii Bisericii se vor slăvi Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, astfel încât primatul unei Biserici naționale nu poate să facă nimic fără avizul tuturor.Regimul sinodal se exprimă ăntâi de toate în acest spirit de comuniune între toți episcopii, care este, pe de o parte, rațiunea de a fi a Bisericii.Textul canonului arată că “instituția primatului, la nivel național, eparhial, regional și ecumenic nu este definită în termen de putere sau de jurizdicție, deoarece nici primatul respective nu poate să facă nimic fără avizul tuturor.Acest tip de prima teste, deci, expresia concretă a umanității tuturor episcopilor, deci, a tuturor Bisericilor”
Astfel fiind organizată o Biserică autocefală în cadru etnic, nici primatul și nici sinodul ei nu sunt supuse vreunei autorității bisericești din afară în materie de conducere a treburilor proprii.Doar în acest mod de independență constă autocefalia, căci în Biserica ortodoxă principiul etnic, ca bază a organizării bisericilor autocefale naționale, a fost întodeauna recunoscut, deși nu a fost singurul pe baza căruia s-a admis organizarea bisericilor autocefale.
Canonul 35 apostolic delimitează noțiunile de autocefalie și autonomie, precizănd că mitropolitul unei eparhii autocefale are dreptul de a hirotoni episcopi în cuprinsul unității bisericești în fruntea căreia se află, dar se interzice ( chiar de ccanonul 34 apost.), hirotonia de episcop pentru alte dieceze autocefale (can.6,I ec. ; 8, III ec. ), obicei care s-a ținut dintru început.Acest canon nu investește mitropolitul cu puteri nelimitate, ci-l “oprește de a lucra ceva de interes general, fără socoteala episcopilor.Canonul urmărește a se da lucrurilor însemnate dezlegările cele mai nimerite, păstrându-se dragostea și armonia între conducătorii Bisericii fără de care orice lucrare individuală rămâne nespornică ”.
Canoanele 37 apostolic; 4 și 5, I ec. afirmă regimul sinodalității în cadrul Bisericilor autocefale pentru hotarîrea diverselor problem, vorbind atât despre sinodalitate, respectarea căpeteniei unei provincii,cât și despre independența Bisericilor autocefale în treburile interne.Toate problemele bisericești locale sunt de competența propiului sinod al episcopilor(can. 5, I ec.), inclusive confirmarea episcopului ales de toți episcopii din provincie care revine de drept sinodului episcopal ales de toți episcopii din provincie care revine de drept sinodului episcopal al fiecărei provincii,în fruntea căruia se află mitropolitul, cercetarea ”dogmelor dreptei credințe , hotărârile în această privință”, episcopul chemat fiind la sinod, să meargă și să învețe pentru îndreptarea Bisericii și a celorlalți(can.51,I ec.; 4 II ec. ;19 IV ec. și 6, IV ec.).
Din timpul secolului al-II-lea sau al III-lea, ca întâistătător al sinoadelor provinciale apare un episcop(întâistătător sau protoierarh), care “exprimă simbolic independența sau autocefalia unității teritoriale bisericești în fruntea căreia se găsea un astfel de episcop în calitate de căpetenie”.Trebuie să reținem faptul că pentru canoniști bizantini ai secolului al XII-lea, mitropolitul era un “protos”, adică un “primus” sau o ”căpetenie”.Mai mult, episcopii menționați expres de canonul 6, I ec., adică cei ai Romei, Alexandriei și Antiohiei, erau ei înșiși episcopi mitropolitani sau primați.
Conform canonului 7,I ec .recunoașterea episcopiei Ierusalimului onorurile cuvenite unei episcopii, care rămâne supusă scaunului mitropolitan din Cezareea Palestinei ulterior autocefală(can.36.Trulan).Autocefalia, ca de altfel și autonomia, n-a fost considerată exclusiv în sensul universalității geografice a Bisericii, ci și în sensul “catolicității” acesteia.Intenția autocefaliei este tocmai de a recunoaște în mod canonic plentitudinea ecleziologică a unei Biserici locale.De asemenea, autocefalia, ca și primatul, nu este o poziție sau un privilegiu date doar unei singure Biserici sau numai anumitor Biserici, deoarece orice Biserică locală se află în succesiune apostolică, prin ierarhia ei și prin doctrina ei de credință (can.34,37 apost. 4,5,6 I ec.; 8,III ec.).
Conform canonului 4,I ec. mitropolitul era acela care confirma deciziile sinodale, dar prin această “confirmare”(firmatis) nu era vorba de a da putere de lege deciziilor luate “sinodal”.Comentatorii bizantini ai secolului al XII-lea vorbesc doar de o garanție de canonicitate,sau de legalitatea fucționării sinodului,cum o atestă canonul 17 al Sinodului de la Antiohia, care precizează că ”un sinod complet este acela la care asistă episcopul mitropolitan”.Deci fără convocarea și participarea episcopului propts, fie el mitropolit sau patriarh, un sinod nu este reunit în mod legal și, în consecință, este necanonic sau antisinodal. „Canonicitatea sau legalitatea fucționării unui sinod este deci garantată de prezența și acțiunea președintelui său, adică a mitropolitului sau a patriarhului”.
Dreptul de a hirotoni pe episcopii di diaspora constitue expresia deplinei puteri jurizdicționale, întrucât el este actul prin care se asigură succesiunea apostolică în fiecare unitate bisericească, succesiune ce condiționează întreaga lucrare mântuitoare.Prin ele se conferă și harul de exercitare al orcărei late puteri bisericești.Ca urmare, este cât se poate de limpede că el implică și exercițiu restului puterii jurizdicționale, din partea celui care are dreptul să-l săvârșească.
După cum s-a văzut din cele prezentate, autocefalia unei Biserici nu este veșnică, ea putând fi desființată, și nu este dependent nici de sinoadele ecumenice.Nici un canon nu prevede faptul că autocefalia unei Biserici poate fi obținută în mod exclusive printr-o hotărâre a vreunui sinod ecumenic, nici că aceasta ar fi definitive. Pe parcursul timpului, autocefalia unei Biserici locale a fost recunoscută printr-o varietate de moduri:prin consensul tacit al celorlalte Biserici surori; prin o hotărâre a unui Sinod ecumenic; prin acțiunea Bisericii-mame; prin aprobare imperială.Dar, nu trebuie uitat că starea de autocefalie a orcărei Biserici locale a fost un drept și o realitate.
IV. Condițiile acordarii sau recunoașterii Autocefaliei unei Biserici
De-a lungul timpului, practica și rânduiala canonică a stabilit anumite condiții pentru ca o Biserică să obțină statutul juridic de autocefalie, condiții de care trebuie să se țină seama până în zilele noastre:
trebuie să argumenteze că până la data respectivă a păstrat neschimbate dogmele Bisericii ecumenice a lui Hristos și a acționat în conformitate cu sfintele canoane, în deplin acord cu înteaga tradiție normativă panortodoxă a Biserici Răsăritene;
trebuie să dovedească maturitatea în conducerea vieții bisericești;
trebuie să aibă un număr suficent de arhierei, nu mai puțin de trei, ca să poată săvârși in mod independent hirotoniile de episcopi și să poată forma sinodul ei autocefal;
trebuie să aibă un număr suficient de preoți pentru slujirea independentă și normativă a viții bisericeștiâ;
trebuie să aibă venituri suficente pentru procurarea materialului necesar la nivel de Bisercă autocefală;
să exprime dorința pentru necesitatea autocefaliei nu doar o parte a arhiereilor, ci întreg clerul și popor;
să expună manifestarea ei benevolă de a primi autocefalia într-un document oficial sinodal, în care să argumenteze argumenteze necesitatea autocefaliei;
să trateze acestă problemă cu statul pe teritoriul căreia se află, solicitând ca statul respectiv să o recunoască în frontierele sale ca Biserică autocefală;
după dobândirea autocefaliei, trebuie să comunice acest fapt, prin scrisori oficiale, tuturor celorlalte Biserici autocefale, pentru a o recunoaște în familia Bisericilor ortodoxe autocefale;
ca Biserică, poate primi autocefalia deplină și canonică numai de la Biserica-mamă autocefală, sub a cărei jurizdicție canonică s-a aflat în acel moment.
În această situație, Biserica-mamă are următoarele obligații de îndeplinit:
acordând autocefalie unității sale bisericești din diaspora proprie să nu se amestece în treburile diasporale ale altor Biserici surori, nici în treburile noii Biserici autocefale;
înainte de a acorda autocefalia, trebuie să aibă loc consultații anticipate între reprezentanții Bisericii-mame și ale Bisericii-fice, semnându-se acordul principal referitor la statutul de organizare și fucționare al noii Biserici autocefale;
face cunoscută cererea privind autocefalia, primită în numele sinodului Bisericii-fice;
prin sinodul său primește sau respinge decizia privind acordarea autocefaliei, conducându-se după princiipile normative ale dreptului bisericesc drtodox;
trimite scrisoare irenica tuturor celorlalte Biserici autocefale surori, comunicându-le acordarea autocefaliei;
prin mijlocirea sinodului local, înmânează tomisul patriarhal și sinodal, privind acordarea noii autocefalii, delegației Bisericii-fice, condusă de un episcop;
publică în revistele oficiale tomisul patriarhal și sinodal privind recunoașterea noii Biserici autocefale;
adresează către toate Bisericile surori și către toți reprezentanții Ortodoxiei chemarea de a recunoaște această nouă Biserică autocefală;
trebuie ca ea îmsăși să treacă în diptice noua Biserică autocfală, să pomenească la sfintele slijbe numele întâistătătorului noii Bisericii autocefale, rugând și pe celelalte Biserici autocefale să treacă în dipticele liturgic și să fie ăn comuniune cu ea, în conformitate cu tradiția patristică și cu practica normativă bisericească a Răsăritului.
Astfel, putem concluziona că autocefalia unei Biserici Ortodoxe se bazează pe faptul că același Duh Sfânt însuflețește și conduce în chip nevăzut atât Biserica în totalitatea ei, cât și fiecare Biserică Ortodoxă autocefală împarte, fiind întreg cu lucrarea Lui în întreaga Biserică și în fiecare parte a ei, deci, nu afectează câtuși de puțin unitatea ei canonică, ci o înalță la deplina ei manifestare.Ea își are fundamentul în egalitatea Apostolilor și a episcopilor după modelul apostolic în primele două secole, iar mai târziu a episcopilor care conduceaau unitâți bisericești de același rang, fără a nutri un sentiment de primație jurizdicțională, care a provocat schisme și dezordine în ultimile două secole.
I.4 Autocefalia in Biserica Ortodoxă : Studiu Canonic
În Biserica Ortodoxă,conceptul de autocefalie, ce figurează încă printre cele 10 subiecte ce ar trebui analizate în cadrul viitorului “Sfânt și Mare Sinod Panortodox”, a constituit una dintre celemai discutate noțiuni de către teologi, istoricii și canoniștii ortodocși din secolul trecut.În același timp trebuie subliniat faptul că eclesiologia ortodoxă definește autocefalia ca unul dintre principiile canonice fundamentale de organizare și fucționare ale Bisericii Ortodoxe.În practică în Biserica Ortodoxă, autocefalia reprezintă statutul canonic al unei Biserici locale care beneficiază de autonomie bisericească maximă și care are dreptul să își aleagă întâistătătorul de către propiul său sinod de episcopi fără nicio ingerință externă.Prin urmare pentru a putea înțelege conceptual de autocefalieeste necesar să prezentăm mai întâi noțiunea de autonomie bisericească așa cum este ea prevăzută de doctrina canonică ortodoxă.
I Autonimia bisericească ( etimologie și înțelesul ei în Biserica Ortodoxă)
În Biserica Ortodoxă, atunci cănd se vorbește despre autonomie se înțelege, pe de o parte, independența fiecărei Biserici locale în raport cu autoritatea politică respectivă,iar pe de altă parte, independența administrativă a unei Biserici locale în raport cu Biserica sa Mamă.În primul caz este vorba despre autonomie externă, deoarece aceasta privește relațiile externe ale Bisericii,iar în cel de-al doilea caz este vorba despre autonomie internă, deoarece aceasta privește relațiile din interiorul aceleași Biserici locale.De obicei în limbajul ortodx expresia autonomie bisericească, este folosită pentru a indica autonomia internă.
În practică, autonomia bisericească înseamnă capacitatea unei unități ecleziale ( eparhie, arhiepiscopie, mitropolie, patriarhie sau catolicosat ) de a-și administra indeoendent toate problemele sale, rămânând în același timp în comuniune canoncă, dogmatică și de cult cu Biserica Ortodoxă răspândită în univers.De fapt, prin expresia autonomie bisericească se înțelege sistemul canonic ce privește raportul între, pe de o parte, o eparhie sau o comuniune de eparhii, și, pe de altă parte Biserica lor Mamă.Este vorba despre un raport de comuniune eclezială, șiș în același timp, de independență administrativă. În cazul raportului eparhie – Biserică mamă este vorba despre autonomie eparhială, iar ăn cazul raportului comuniune cu eparhii- Biserica-mamă este vorba despre autonomie bisericească.
II Autonomia bisericească și gradele sale de extensiune în Biserica Ortodoxă
În interiorul Ortodoxiei, autonomia bisericească prezintă diferite niveluri, dintre care cel mai redus este cel al autonomiei eparhiale, iar cel mai ridicat este cel al autocefaliei.Între aceste două extreme , Bisericile locale pot beneficia de diferite grade de autonomie bisericească.
II.1.Autonomia eparhială
Prin expresia autonomia eparhială,ecleziologia ortodoxă indică dreptul fiecărei eparhii de a se administra potrivit propilor legi, păstrând în totdeauna unitatea eclezială bazată pe acel vinculum fidei, cultus et discipline communis.Autonomia episcopului unui loc și implicit a eparhieis ale au fost prevăzute în mod expres în sfintele canoane:
Canonul 35 Apostolic a prevăzut că:”episcopul să nu îndrăznească să săvîrșească hirotonii în afara eparhiei sale, în sate sau orașe ce nu depind de el; iar dacă se va dovedi că a făcut asta făra consințământul celor care au primit aceste sate sau orașe, să se caterisească atât el cât și cei pe care i-a hirotonit “.
Tot cu scopul de a păstra unitatea canonică ,dogmatică și liturgică în Biserică s-au dat canoanele:
20 Trulan interzice episcopului de a învața în mod public în afara cetății sub pedeapsa opririi de la scaunul episcopal;
22 Sinodul de la Antiohia: interzice episcopului dreptul de a hirotoni în alte eparhii, în caz contrar să primească epitimie;
35 Apostolic și 13 Antiohia: epitimia care se aplică ăn cazul încălcării jurizdicției altui episcop este depunerea-caterisirea episcopului vinovat de către Sinodul său.etc.
II.2.Autonomoa bisericească și autocefalia
Încă de al început trebuie reținut faptul că în sfintele canoane nu există prescripții directe pentru a se reglementa autonomia bisericească sau autocefalia unitățiilor superioare eparhiei.Pentru a se reglementa autonomia diferitelor unități bisericești au fost folosite prin analogie, aceleași canoane ce asigură autonomia eparhială.Astfel, autonomia eparhiilor a fost transferată unităților bisericești mai mari, adică mitropoliilor, exarhatelor sau patriarhiilor.
De asemenea, în tomosul de autonomie sunt precizate și limitele acestei autonomii bisericești, adică restricțiile și obligațiile prin care Biserca autonomă rămâne legată de Biserica autocefală sub autoritatea căreia se găsește.
Chiar dacă, de-a lungul secolelor, unele autocefalii au apărut și au dispărut datorită actelor imperiale sau statale, Biserica a susținut că doar ea are dreptul de a acorda sau de a retrage autocefalia, și a respins aceste acte unilaterale, conformându-se canonului 12 al Sinodului IV Ecumenic.
Din tot ceea ce am prezentat aici reiese că autonomia bisericească, cu gradul său maxim- autocefalia – constitue una dintre notele caracteristicve ale Ortodoxiei, prin care este recunoscut statutul unei Biserici locale ce beneficiază de independență administrativă, rămânând în același timp intr-o interdependență canonică, dogmatică și cultică cu Biserica Ortodoxă răspândită în întreaga lume.Eclesiologia ortodoxă precizează că autonomia bisericească și autocefalia nu constitue principii absolute pentru organizarea administrativă a Bisericii, ci aceasta există doar în coroborare cu celelalte principii canonice fundamentale de organizare și fucționare ale Biserici Ortodoxe.
Capitolul al II lea
Libertate si demnitate in formele de manifestare ale Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române până in secolul al-XIX- lea.
II.1 Sfințirea Sfântului si Marelui Mir in Biserica Ortodoxă Română in secolele XVII-XIX
Secole de-a rândul, după întemeierea Bisericii, Sfântul și Marele Mir s-a sfințit de către episcopul fiecărei Biserici locale, “sau se trimite de la o Biserică la lata, potrivit obiceiului canonic și rânduieli statornice.Și aceastsa coresponde întrutotu învațăturii Bisericii, fiindică pregătirea și Sfințirea Sfântului și Marelui Mir “a fost privită de la început ca un privilegiu și o mărturie evidentă a autocefaliei fiecărei comunități ecleziale, condusă de către un episcop”.De altfel, canonul 6 al Sinodului de la Cartagina precizează că episcopal îi este suficientă succesiunea sa apostolică pentru a sfinți Sfântul și Marele Mir pentru Biserica proprie, deoarece aceasta îi dă puterea harică de a o înfăptui.Iar cât privește dreptul de autocefalie “de care s-au bucurat în primele secole episcopii tuturor comunităților”,ea este mai presus de orice îndoială, fiind chiar și sacționată de canonul 34 apostolic, și de canonul 2 al Sinodului II Ecumenic.
Cu timpul, ca rezultat al organizării Bisericii în cadru unei unități etnico-geografice, bine stabilite, în frunte cu cel dintâi episcop al său-“care a primit de-a lungu secolelor titulatura de episcop primat, mitropolit, exarh, arhiepiscop și patriarh “- avea să ajungă să ajungă la Biserica autocefală.De această dată sfințirea Sfântului și Marelui Mir de către Întâistătătorul Bisericii autocefale, înconjurat de membrii ierarhiei acesteia, reprezintă însăși manifestarea autocefaliei, comuniunii și unișății existente în cadrul său.
Din secolul IX, Patriarhia din Constantinopol avea să sfințească Sfântul și Marele Mir doar în catedrala sa patriarhală și, treptat, și-a asumat dreptul exclusiv de a-l sfinții și distribui și celorlalte Bisericii ortodoxe , inclusivPatriarhatelor Apostolice ale Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului.Acest privilegiu exclusiv al Patriarhiei Ecumenice a dus până în jumătatea secolului al XVI, când Întâistătătorii celorlalte Biserici apostolice au început să conteste Patriarhiei de la Constantinopol această stare de lucruri, considerând că sfințirea Sfântului și Marelui Mir nu este o problemă de dogmă, ci de disciplină și practică bisericească.Iată, așadar, motivul pentru care patriarhii acestor Biserici apostolice și ierarhii sinoadelor lor au sfințit și ei Sfântul și Marele Mir.Astfel, patriarhul Alexandriei, Maletie Pigas (1590-1601), într-o scrisoare adresată patriarhului ecumenic Matei al-II-lea (1595, 1598-1602;1603),îi amintea acestuia din urmă despre ”Sfântul Mir pe care l-a săvârșit „ la Alexandria.La rândul lor, patriarhii Antiohiei sfințiseră și ei Sfântul și Marele Mir, chiar cu câțiva ani înainte, ca de exemplu patriarhul Ioachim al V-lea (1580-1592).
Iar în secolul XVII, sfințirea Sfântului și Marelui Mir în Biserica”Sfântul Nicolae“ din Damasc, în vinerea dinaintea Floriilor a anului 1660 patriarhul Antiohiei, Macarie al-III-lea din lunga călătorie întreprinsă în Țările Române și Rusia.În cee ace privește pe patriarhii Ierusalimului, aceștia aveau să sfințească Sfântul și Marele Mir la mai bine de o jumătate de secol după ce ai Antiohiei, și anume în anul 1643, dar nu la Ierusalim, ci pe pământ românesc, la Iași, de către Teofan al III-lea(1608-1644).La Ierusalim, Sfântul și Marele Mir era sfințit în anul 1670 de către fostul patriarh la Ierusalimului Nectarie (1661-1669)-care vizitase Moldovași Țara Românească în anii 1663-1664 -, și de fostul patriarh al Constantinopolului Dionisie al-III-lea(29 iulie1662-210ctombrie 1665), aflat atunci în vizită acolo.Amândoi foștii patriarhi au“sfințit mir, mul și minunat”,potrivit celor consemnate de patriarhul Ierusalimului din acel an, Dositei (1669-1707).
La rândul lor, patriarhii Biserici Ortodoxe Ruse au urmat și ei exemplu celor ai Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, la puțin timp după aceștia, și anume în a doua jumătate a secolului XVII.La sinodul întrunit la Moscova, în anul 1675, patriarhul și ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse decideau ca, începând cu această dată, Sfântul și Marele Mir să fie sfințit atât la Moscova cât și la Kiev.Și întru-adevăr, începând cu acest an ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse au sfințit Sfântul și Marele Mir atât la Moscova cât și la Kiev de obicei în Joia Mare în cadrul Liturghiei Sfântului Vasilie cel Mare.
În ciuda “vechii autocefalii a Bisericii dacice”,de care avea să amintească patriarhul Sofronie al III-lea al Constantinopolului (1863-1866), domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), în scrisoare din 10 iulie 1865, precum și în cida faptului că nici un canon al vreunui sinod ecumenic sau local nu i-a acordat Patriarhiei Ecumenice dreptul exclusiv al sfințirii Sfântului și Marelui Mir pentru Biserica Ortodoxă Română, Constantinopolul a obligat-o să-și procure doar de la cesata.Nici în plin secol al XIX-lea Patriarhia Ecumenică nu se gândea să permită românilor să-și sfințească ei însuși Sfântul și Marele Mir. Mărturie stă în această privință refuzul categoric al Constantinopolului la cererile ce i-au fost adresate de români.De un astfel de răspuns negativ din partea Patriarhiei Ecumenice a avut parte principele Moldovei (Ioniță) Sandu Sturza (1822-1828), care în scrisoarea din 1826 adresată patriarhului ecumenic Agatanghel I (1826-1830) îi ceruse permisiunea sfințirii Sfântului și Marelui Mir de către ierarhii țării sale.
Răspunsul negativ al patriarhului Agatanghel era cuprins în scrisoarea acestuia din 3 octombrie 1826 în care scria printre altele: “Cererea privitoare la sfințirea Sfântului și Marelui Mir s-a dovedit inacceptabilă, deoarece este cunoscut că săvârșirea Sfântului Mir, ca privilegiu extern, a fost rânduită pentru motive canonice doar Marii Biserici a lui Hristos, ca mamă comună a tuturor ortodocșior, și nici decum în altă parte, ci doar aici, în prezența patriarhală și sinodală, s-a rânduit dintotdeauna, din puct de vedere canonic, să se săvârșească Sfântul Mir și să se distribuie Bisericilor de pretutindeni ale ortodocșilor”.
Totodată, în aceiași scrisoare, patriarhul Agatanghel adduce la cunoștiință principelui Ioan Sturza că îi trimite un vas de trei ocale conținând Mir, sigilat cu pecetea noastră patriarhală”, pentru trebuințele Bisericii Moldovei. Patriarhia Ecumenică nu numai că refuză românilor, chiar în secolul al XIX-lea , să sfințească Sfântul și Marele Mir, dar îi și obligă totodată să-l solicite doar de la aceasta .Așa de exempul, atunci când Biserica Ortodoxă a trimis în 1869 la Constantinopol spre avizare Proiectul de Lege – conceput la București în 1867- în virtutea căreia se urmărea emiterea Legii organice pentru buna fucționare a acesteia, patriarhul ecumenic Grigorie al VI-lea (1867-1871) le scria în 1870 românilor să prevadă printre altele în noua Lege organicăce va fi emisă, și obligația Bisericii Ortodoxe Române de a solicita Sfântul și Maele Mir doar de la Patriarhia Ecumenică.
Din cauza obligației de a-si procura Sfântul și Marele Mir de la Patriarhia Ecumenică, Biserica Ortodoxă Română a dus deseori lipsă de acesta.Este cunscut, de exemplu, cazul mitroplitului Ungrovlahiei, Grigorie al-IV-lea Dascălu (1832-1829), care a fost nevoit să solicite Sfântul și Marele Mir de la Constantinopol, tocmai datorita lipesi acestuia în bisericile țării în timpul vlădicei sale cât și în timpul mitropoliților precedenți.
Sfințirea și primirea Sfântului și Marelui Mir de către Biserica Ortodoxă Română înseamnă în același timp și o sursă economică certă pentru Patriarhia Ecumenică.Se adunau în acest scop bani de la preoții episcopilor de către protopopi în cadrul unei dări speciale pentru Sfântul și Marele Mir.
Mitropolitul Grigorie al IV lea Dascălul avea să pună capăt acestei stări de lucrui, interzicând pe mai departe strângerea banilor de la preoți pentru Sfântul și Marele Mir, căci “această practică este o simonie, deoarece Sfântul Mir trebuie să se împartă ca dar”.În acest sens a dispus ca pe viitor acesta să fie adus de la Constantinopol doar pe cheltuiala Mitropoliei, care să-l distribuie gratuit episcopilor eparhioți.Cele scrise de către mitropolitul Grigorie al- IV-lea , la 20 septembrie 1825, episcopului Nifon (1824-1840) al Râmnicului, mărturisesc tocmai acest lucru.
În numele Mitropoliei, Grigorie al IV-lea, recompensa cu multă generozitate Patriarhiei din Constantinopol pentru Sfântul și Marele Mir trimis la București, fiindică “pe lângă altele”, cum se exprimă în scrisoarea adresată lui Neofilit, el îi mai trimetea și cele douăsprezece cașcavaluri primate de la episcopia Râmnicului.Uneori însăși voievozii români solicitau Patriarhiei din Constantinopol să trimită Sfântul și Marele Mir pentru trebuințele Bisericii și țării lor, ca de exemplu Grigorie al IV-lea Ghica(30 ian.1822-29 apr.1828), în scrisoarea sa din 30 ian.1823 adresată patriarhului ecumenic Antim al III-lea (1822-1824).
Pe perioada secolelor XVI-XIX n-au lipsit nici cazurile când Sfântul și Marele Mir a fost sfințit pe pământ românesc, chiar de însuși patriarhul ecumenic.Astfel, în secolul al XV-lea patriarhul Pahomie (1503-1505;1506-1514), cu ocazia venirii sale în Țara Românească pentru a colecta milostenii, însoțit de câțiva clerici de mânăstire și de mir au sfințit Sfântul și Marele Mir la Târgoviște, în anul 1513.Transformările survenite în timp în viața Țărilor Române și a Bisericii acestora nu fuseseră înțelese de către Patriarhia Ecumenică, condamnînd cu fermitate sfințirea Sfântului Mir de către ierarhii Biseicii Ortodoxe Române în anul 1882,Patriarhul Ecumenic condamnă acest gest acuzându-i pe români de încalcarea canoanelor prin exercitarea dreptului de a sfinți mir, considerând gestul necanonic.
Odată cu primirea scrisorii de la Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea în care Sinodul Mitropolitan de la București era acuzat de încalcarea așa-ziselor drepturi jurizdicționale, mitropolitul Calinic îi răspunde patriarhului că Biserica Ortodoxă Română este o istituție de sine stătătoare și autocefală, prin urmare are dreptul să sfințească mir, dacă clerul și poporul i-o cere.În fața atitudinii ferme a Bisericii Ortodoxe Române exprimate în Actul Sinodal, Patriarhia Ecumenică a trebuit să cedeze, și pete trei ani îi va recunoaște autocefalia acesteia.
După semnarea Tomosului de autocefalie al Bisericii Ortodoxe Române, în ”aprilie 1885“ de către patriarhul Ioachim la IV-lea și zece alți ierarhi, membri ai Sfântului sinod patriarchal din Constantinopol, acesta a fost trimis la București.Totodată, patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea aducea la cunoștință tuturor Bisericilor surori ortodoxe, adică patriarhiilor apostolice de Alexandria, Antiohia și Ierusalim, Arhiepiscopiei Ciprului, Bisericilor Rusă, Greacă și Sârbă, precum și Arhiepiscopiei de Carloviț, recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
De atunci și până astăzi Biserica Ortodoxă Română, prin ierarhii ei în frunte cu Întâistătătorul acesteia, își sfințește singură Sfântul și Marele Mir pentru trebuințele sale, asemenea celorlalte Bisericii ortodoxe surori.În ziua de joi, 5 mai 1983, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Patriarhul acesteia, au sfințit Sfântul și Marele Mir în biserica Mănăstirii Antim din București, pentru a 15-a oară.Este de semnalat și faptul că din anul 1921 și până la reînfințarea Patriarhiei Bulgare și recunoașterea autocefaliei acesteia de către Patriarhia Ecumenică în anul 1945, Biserica Ortodoxă a oferit Sfântul și Marele Mir și Bisericii Ortodoxe Bulgare.
II.2 Arta ortodoxă din țările române, premisă a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
Consfințirea statutului de Biserică Autocefală a reprezentat, pentru Ortodoxia Românească, împlinirea firească, în anul 1885, a inul proces desfășurat pe parcursul a peste două decenii, răstimp în care, în urma Unirii Principatelor, de la 1859, apoi cuceririi independenței de stat, în 1877-1878, și a proclamării regatului, în 1881, România, ca țară prin excelență ortodoxă , și-a exprimat, deopotrivă pe linie bisericească și statală, dreptul legitim de a i se recunoaște un statut de sine stătător în rândul Bisericilor Ortodoxe surori, în deplin acord cu realizările acestei etape istorice fundamentale pentru făurirea statului român modern.
Dintr-o perspectivă procesual-istorică și, implicit, temporală de mai mare aplitudine, dobândirea autocefaliei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se conturează, însă, în viața Bisericii Ortodoxe Române, ca rezultat al unei mult mai îndelungate evoluții în care germeni și, apoi, chiar trăsătiri disctinte ale autocefaliei s-au conturat, cu variabilă pregnanță, pe parcursul unei istorii multiseculare, în timp, până spre vremurile înseși ale începuturilor Creștinismului Românesc, a cărui vechime apostolică a deschis calea împletirii procesului de creștinare cu însuși procesul de etnogeneză al poporului român.
O importantă expresie a reprzentat-o, în secolele XV-XVI, constituirea a ceea ce astăzi numim stilul clasic moldovenesc.El s-a născut în vremea în care, după căderea Bozanțului la 1453, Țările Române rămâneau singurele exponente politico-militare cele mai viabile și de avangardă ale apărării Creștinătății în fața pericolului otoman.Statele românești au rămas apărându-și propria ființă, să apere, de fapt, întreaga Europă Creștină și să dea măsura ceea mai înaltă a supraviețuirii, în spirit și formă, a civilizației bizantine.Renumita sintagmă a lui Nicolae Iorga “Bizanț după Bizanț”, și-a găsit la noi și prin noi ceea mai pregnantă formă de expresie.Stilul clasic moldovenesc a ilustrat, cu autoritate, în arta bisericească ortodoxă o formă de continuitate și, totodată, de creativitate în spirit pesonal.
Ca și în cazul celeilalte culmi ale artei noastre medievale, reprezentată de stilul casic moldovenesc din secolele XV-XVI, stilul brâncovenesc prezintă aceeași rețetă a sccesului desăvârșit: cea a sintezei dintre elementele tradiționale majore ale Ortodoxiei Românești de filiație bizantină, și pachetul limitat al unor ingediente alogene, reprezentate în acest caz, de formele barocului occidental.Așadar, asemenea rezultatului obținut mai înainte în Moldova, unde stilul moldovenesc apare ca un rod al lucrului, în care goticul a fost filtrat și asimilat cu măsură, sinteza brâncovenească a izbutit o aceeași simbioză, prelund și integrând elemente de factură barocă într-un limbaj autohton, în care tradiția este dominantă, dar capătă, prin câteva acente specifice, o strălucire cu totul aparte.Rezultatul a fost și a rămas, peste veacuri, în mod emblematic, acela de a nu te simți, în nici într-un caz, nici în celălalt, într-un alt spațiu decât cel al uneia și aceleiași Ortodoxi Românești. O Ortodoxie capabilă, precum s-a văzut și se vede pâna astăzi, prin roadele artei bisericești aici evocate, să ramână fidelă, în duh autocefal, sie însăși și rădăcinilor sale, fără a exclude, prin aceasta, unele împrospătări formale care nu i-au alterat, ci i-au îmbogățit fizionomia în procesul unie firești dinamici a tradiției.
A.Pictura bisericească, integrată organic spațiului liturgic, a reprezentat pentru Ortodoxia Românească, o altă importantă cale de a-și exprima mesajul personalității sale liturgice disticte.La începutul existenței statelor feudale românești, pictura bisericilor noastre s-a manifestat înforme care consonau, în mod firesc, cu atra bizantină a epoci paleologe.Mărturisesc cu pregnanță, întru aceasta, frescele amsamblului de mare expresivitate de la biseica „Sfântul Nicolae Domnesc” din Curtea de Argeși , precum și cele din veacul al XV-lea din pronaosul de la Cozia.În legătură cu denumirea domnului Țării Românești, răsfrântă ăn pictura din naosul Coziei semnalez reprezentarea lui Mircea Vodă cu vulturii bicefali brodați la genunchi, ceea ce desemna despoziția sa asupra Dobrogei, în calitate de urmaș al despoților dobrogeni din secolul al XIV-lea,Balica, Dobrotici și Ivanco.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea,în timpul gloriei lui Ștefan cel Mare(1457-1504), și în secolul al XVI-lea, cu o nouă etapă de mare intensitate în vremea lui Petru Rareș(1527-1538;1541-1546, pictura murală, asimilată stilului clasic moldovenesc, a devenit o pregnantă purtătoare de mesaj al dispărutului Bizanț care continua să viețuiască, în spirit și în formă , în Țările Române.Totodată, frescele bisericilor moldovenești au devenit și spațiu de afirmare a năzuințelorluptei pentru libertate, atât în Țările Române, cât și a Creștinătății, în general.
B.Miniaturistica și ornamentica de manuscris au constituil, secole de-a rândul, un alt domeniu de exercitare a talentului unor maeștri români, cel mai adesea călugări din marile noastre lavre ale Moldovei și Țării Românești. Îl putem evoca aici, printre începători, alături de un Teofil, Mihul de la Crișul Alb, Grozie și alții, pe sfântul cuvios Nicodim de la Tismana, cel care scria, spre sfârșitul vieții sale, în timpul retragerii sale la mânăstirea Prislop din ținutul Hațegului, un renumit Tetraevangheliar păstrat la mânăstirea Tismana și dat de el însuși în chiar anul mutării sale la Domnul, 1406.
A.Manuscrisele din Moldova:
– în timpul lui Alexandru cel Bun, Gavriil Urlic a scris la Neamț un Tetraevangheliar, 1429;
– în timpul lui Ștefan cel Mare la Neamț, Nicodim a scris și el un Tetraevanghel, în 1473, pentru mânăstirea Humor; în secolul al XVI-lea a continuat cu același fel de scriere, dar cu alte lucrării: mitropolitul Anania(1545-1558),în,1555-Evanghela de la Putna.
-mitropolitulAnastasieCrimca(1608-1617;1619-1629),considrat ultimul miniaturis moldovean.Lucrările realizate de el însuși în perioada 1609-1616 sunt: Tetraevangheliare și Liturghiere; Apostolul în două exemplare și o Psaltirie.etc.
B.Manuscrisele din Țara Românească:
– în vremea lui Matei Basarab a fost scris Tetraevangheliarul de la Căldărușani, din 1643, executat cu miniaturi de popa Vlaicu;
– Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul al Ungrovlahiei între 1708-1716,Chipurile Vechiului și Noului Testament, operă originală prin concepție și realizare; etc.
Prin aceste câteva lucrări menționate aici,înțelegem în ce înaltă măsură ptin cugetul și faptele lor și a maieștrilor lor, s-a temeluit arta bisericească a Țărilor Române, iar prin arta bisericească s-a temeluit, pas cu pas, nepieritoare, ființa, demnitatea și unitatea poporului român dreptcredinceos precum și autocefalia Bisericii.
II.3.Tiparirea carților de cult in limba română , premisă a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
Începuturile scrisului la români sunt foarte vechi.Evident că nu ne propunem aici să înfățisăm tot ceea ce s-a scris, fie numai și în limba română, căci au făcut-o învățați de renume precum Ioan Bianu și Nerva Hodoș, Nicolae Iorga, Nicolae Cartojan, George Călinescu, ori alți specialiști de maximă autoritate, după ce interesul penteru ceea dintâi carte tipărită a apărut prin Alexandru Odobescu, care, la 1860, descoperise trei exemplare din Liturghierul lui Macarie la mânăstirea Bistrița.
O să trec totuși în revistă foarte pe scurt câteva repere care țin de începuturile scrisului, dar mai ales ale tiparului, cu precădere ce românesc, în ideea că un scris exclusiv românesc unitar avea să pregătească unitatea națională, dar și pe cea bisericească a românilor.Cele două mari evenimente din istoria românilor și a Bisericii lor, Autocefalia și înfințarea Patriarhatului, au fost efectul, într-o mare măsură, acestei acțiuni de unificare a limbii prin tipar.Ori, aceasta se poate dovedi prin circulția cărților tipărite, după cum s-a arătat de multe ori în literatura de specialitate.Oconștiință a unității din cele trei regiuni istorice ale românismuluia existat mereu, iar aceasta s-a întărit prin circulația de carte.
În ceea ce privește scrisul românesc, trebuie spus că este foarte vechi, fiind atestat documentar de prin secolul al-XII-lea, ceea ce înseamnă ca limba era deja formată.Azi nu trebuie să se mai îndoiască nimeni că româna s-a vorbit aici din cele mai vechi timpuri, chiar dacă slavona avea să fie folosită în spațiu oficial al puterii, dar și în cel al Bisericii.Dovada că româna era deja formată și intrată în uz atunci când românii au adoptat pentru unele domenii limba slavonă, este aceea că din cuvintele de origine slavă nu se poate forma în limba română nici o propoziție cu subiect și predicat, chiar dacă 1/6 din lexicul românesc conține cuvinte de origine slavă.Aici trebuie spus că factorul slav a ”alterat” și limbile vorbite la sud de Dunăre, precum greaca.Românii au adoptat slavona, mai cu seamă pentru spațiu bisericesc, nu în mod singular, ci pentru că aceasta se profila deja ca noua limbă a Bisericii, după ceea a Bizanțului.Încă cu mult înainte de căderea Bizanțului, în refectorile din mânăstirile Constantinopolului se traducea literatura patristică sin graca bizantină în slavonă.Se cunosc astfel de exemple care au circulat și la noi.Prima Liturghie se va traduce la Roma.Așadar, slavona avea să devină pentru destulă vreme vehicolul literaturii patristice și pentru spațiu românesc.Românii însă nu vor vorbi mai puțină română.Apariția primei cărți românești a lui Coresi, Evaghelia de la Brașov, până la ultima carte a sa, Evaghelia cu învățături de la 1581, era răspunsul la așteptările preoțimii române, cum aflăm din epilogul celei dintâi: “Amu avutum jelanie pentru sfente cărți creștinești tetroevgl și amu scriu aceste sfente cărți de învățătură, să fie popilor rumânești să înțeleagă, să învețe Rumânii ci-n creștinii.Cumu grăiește și sf-ntul Pavelu ap-slu către Corinteni 14 capete: în sfânta beserecă mai bine e a grăi cici cuvinte cu înțelesu decâtu 10 mie cuvinte neînțelese în limbă străină… ”.De la Coresi, tiparul în românește a intrat în linie dreaptă.Atunci când apare tiparul românesc, nu înseamnă că se inventează limba, ci ea urma să se desăvârșească.Practic, tiparul a fost laboratorul în care s-au experimentat formele limbi române, până la momentul în care la anul 1688 ea ni se dezvăluie în forma ei complete prin tipărirea Bibliei de la București.În cee ace privește sintaxa, de la momentul 1688, limba n-a mai suferit modificări.Pornind de la acest moment am putea periodiza istoria tiparului românesc.
Prima perioadă conține mult mai mult tipărituri în slavonă pentru cartea românească , începând prin Macarie, la Dealu, și se încheie la Plumbuita.
A doua perioadă se distinge prin caracteristici proprii celor două principate Țara Românească și Moldova:
În Moldova s-a tipărit dintr-un început numai carte românească,
Iar în Țara Românească sa tipărit în forma biligvă: textul liturgic în slavonă, iar îndrumările tipiconale în română.
O ultimă perioadă, ce se încadrează drept una de biruință totală a limbi române în tipar a fost ceea a lui Chelasie și Filaret, prin apariția Mineielor de la Râmnic(1776-1780), limba română era intrată definitive în cult.Iar la 1864, prin reformele lui Cuza s-a introdus obligativitatea limbii române pentru cultul Bisericii.Oricum, bine spunea învățatul nostrum ierarh, Antonie Plămpdeală:”Răspândirea manuscriselor și cărților tipărite la Iași, Brașov sau Râmnic,în toate provinciile românești cu mare repeziciune e un alt argument că românii căutau fără deosebire, din cele mai veci timpuri, hrană sufletească pe tot teritoriu locuit de români,înainte de unirea politică și pe când mulți dinafară încercau să-i convingă că sunt națiuni diferite.Solidaritatea între țăriile românești s-a manifestat dincolo de granițele politice, în numele unității de la început “.Clericii au fost aceia care au cultivat sentimentul național al unității și tot ei au pregătitunirea și independența, dar și neatârnarea Bisericii lor, mai ales atunci când, pentru prima oară se afirma în Pravila cea Mare de la Târgoviște(1652) că:”Biserica românească nu se pleacă niceorhideanului, nice țarigradeanului”, fapt pe care-l vom mai auzi și de la Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei.
Nu mai încape azi nici o îndoială că acțiunea introducerii limbii române în spațiu ofocial a fost una concentrată, susținută consecvent de oamenii Bisericii.Rolul lor a fost determinant în progresul limbii și culturii românești, efortul spre afirmarea unității de limbă și de neam fiind cel mai vizibil.Faptul este întărit și de marele P.P.Panaitescu:”Biserica și mânăstirile ai ținut neamul românesc în fața încercărilor de destrămare ale stăpânirii catolice strâine din Transilvania.Biserica Ortodoxă Română din Transilvania, cea populară și cea cnezială, au păstrat coeziunea românilor față de străini.Ortodoxia nu a fost numai o doctrină teologică, ci și semnul unei unități culturale legate de feudaismul răsăritean.Ea a reprezentat și din puct de vedere popular o solidaritate de luptă împotriva cotropitorilor păgâni turci și tătari, a apărare a civilizației specilice orientului European”.
Aici s-a croit un creștinis cu specific românesc, cee ace n-areușit nici o altă nație ortodoxă.Este evident un act de voință națională, politică și bisericească, ce nu putea avea ca effect decât obțnerea autonomiei și autocefaliei Bisericii. Pentru a încheia, mi se par foarte potrivite cuvintele cărturarului ierarh pe care l-am citat în atâtea rânduri:
„Românii au dat creștinismului o formă românească, de aceea, la noi, în întreaga istorie, contradicțiile între spiritual și secular au fost inexistente.Avem un stil propriu în arhitectură, present în construcția bisericilor, dar și în construcția caselor.Avem o muzică a noastră, o pictură, o scluptură, în piatră și în lemn.Avem în Biserică Limba noastră Românească.”
Capitolul al – III – lea
1855-Recunoașterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
III.1 Mitropolitul Primat Calinic Miclescu si recunoașterea autocefaliei
Viața Mitropolitului Calinic Miclescu
Mitropolitul Calinic Miclescu s-a născut la 16 aprilie 1822, în orașul Suceava, din Bucovina anexată de austieci la 1775, unde boierii moldoveni emigraseră în timpul revoluției din 1821.Era fiul marelui logofăt Scarlat Miclescu și al soției sale Maria,născută în Beldimar,ambii descendenți din vechi și însemnate familiiboierești din Moldova.Aprimit la botez numele Constantin și după studiile la școliile timpului a fost dat sub îndrumarea unchiului său de frate, Sofronie Miclescu, episcopul Hușilor(1826-1851), de la care a deprins cunoașterea Scripurii și dragostea pentru viața monahală precum și o educație culturală aleasă.
Văzând că nepotul său are reale însușiri duhovnicești, episcopul Sofronie l-a tuns în monahism, la 18 iunie 1842,dându-i numele Calinic, apoi, l-a hirotonit ierodicon, la 23 aprilie 1843, și ieromonarh, 31 noiembrie 1848.Afodt ridicat la rangul de arhimandrit în 1851 și numit egumen al mânăstirii Slatina, din județu Suceava.La 2 februarie 1855, pe când Sofronie Miclescu, unchiul său, era mitropolit al Moldovei(1851-1860), a fost înălțat la treapta de arhiereu, cu titlu Hariupoleos, iar în noiembrie 1858 a fost numit de guvern, potrivit rânduielilor de atunci, locotenent de episcop al Eparhiei Hușilor, devenită vacantă prin decesul titularului.
Ca locotenent de episcop al Hușilor, fiind însărcinat de mitropolitul Sofronie să gireze și treburile mitropoliei Moldovei, acesta fiind bolnav și silit să plece în străinătate pentru căutarea sănătății, arhiereul Calinic a luat parte activ la mișcarea pentru Unirea Principatelor Române, căutând a zădărnici acțiunea principelui Vogordie, pe atunci Caiacam al Moldovei, care nu dorea unirea, atrăgându-și nu numai admirația nunumai a fruntașilor mișcării ieșene, dar și înalților comisari europeni care veniseră să asculte dorințele moldovenilor.
În decembrie1860, a demisionat din locotenența Episcopiei Hușilor, în semn de protest față de exilarea într-un mod arbitrar a unchiului său, Mitropolitul Sofronie, de către domnitorul A.I.Cuza, cu concursul primului său ministru, Mihail Kogălniceanu, pentru că se opusese imixtiunii Statului în treburile Bisericii, în deosebi față de secularizarea averilor mânăstirești pământene, fără a se da garanții.S-a retra la mânăstirea Slatina, din județu Suceava, al cărei egumen se afla încă de la anul 1851, din timpul lui Grigorie Ghica.
În urma morții mitropolitului Sofronie, petrecută la 18 mai 1861, s-a instituit locotenența mitropolitană, care a fost îndeplinită până la 5 mai 1863 de către arhiereul Chesarie Răsmeriță Sinadon.După retragerea acestuia, domnitorul A.I.Cuza, văzând în arhiereul Calinic Miclescu un slujitor devotat Țării și Bisericii, l-a rechemat la 7 mai 1863 și i-a incredințat locotenența mitropoliei Moldovei, iar la 10 mai 1865 a fost numit mitropolit definitiv, prin decret domnesc, potrivit legii de atunci.
Ca mitropolit a apărat cu tărie drepturile istorice ale Mitropoliei Moldovei, fapt pentru care a avut neplaceri din partea autorităților bisericești de la București.La îmormântarea lui Cuza, în 1873, s-a pus în conflict cu mitropolitul primat Nifon și Sfântul Sinod l-a suspendat din ”administrația bisericeasă a eparhiei sale, pe timp de o lună, începțnd de la 8 noiembrie 1873, s-a revocat în același an la 19 noiembrie„.
La 31 mai 1875, încetând din viață mitropolitul primatNifon, marele Colegiu electoral(Cameră, Senat și Sinod) l-a ales arhiepiscop la Bucureștilor,mitropolit al Ungrovlahiei și primat al României.Afost investit și înscăunat la 15 iunie, acelaș an.
În această înaltă treaptă a ierarhiei Bisericii a lucrat din tot sufletul și cu cel mai mare devotament, pentru ridicarea prestigiului Bisericii românești.La inițiativa și prin stăruințele sale, în octombrie 1880 a reapărut revista Biserica Ortodoxă Română, care își încetase apariția în anii războiului de independență; la 12 noiembrie 1881 s-au deschis cursurile Facultății de Teologie din București,care există până astăzi, atât de necesară pentru pregătirea superioară a clerului, iar la 17 ianuarie 1882 s-a inaugurat Tipografia Cărților Bisericești.
Mitropolitul Calinic a înfințat societatea Caritatea pentru alinarea suferințelor celor săraci și socetatea Ajutorul pentru sprijinirea famililor preoților decedați, fiind ales membru fondator, a ajutat mulți tineri la studii, în țară și în străinătate, unii pe spesele sale și a inițiat proiectul construirii unei noi catedrale ăn București, în acest scop a înfințat o asociație, la 19 martie 1881, și a îndreptat un apel spre credincioși pentru sprijinirea acestui proiect.
”Bibliofil, iubitor de tot ce e frumos, om inteligent,- cum îl caracteriza un contemporan- mitropolitul Calinic, ultimul din șirul ierarhilor Bisericii proveniții din rândurile mari boierimi, avea ceva ce a lipsit predecesorilor săi, și ce nu moșteniră urmașii săi: avea autoritatea numelui, înțelegerea situației și cultura enciclopedică.A lucrat cu zel pentru ridicarea Bisercii ce cârmuia„.
B.Corespondența între mitropolitul primat Calinic Miclescu și patriarhul ecumenic Ioachim al-III-lea cu privire la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române
După proclamarea independenței de stat, la 9 mai 1877, act consfințit, apoi prin jertfele de sânge ale ostașilor români în războiul din 1877-1878 împotriva Imperiului otoman, aotoritatea și prestigiu României independente au crescut în ansamblui statelor europene.O dată cu prestigiu României moderne a sporit și autoritatea și prestigiu Bisericii Ortodoxe Române, încât era necesară și rescunoașterea formală a independenței sale.Dar Patriarhia Ecumenică se opunea acordării autocefaliei.Conflictul a izbugnit cu prilejul trecerii ortodocșilor din Dobrogea sub jurizdicția mitropoliei Ungrovlahiei, a hirotoniei unor arhierei și, mai ales, a sfințirii Sfântului și Marelui Mir la București, de către membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, fără a cere binecuvântarea Scaunului patriarhal, ceea ce a generat o corespondență tensionată între mitropolitul Calinic Miclescu și patriarhul ecumenic Ioachim al-III-lea(1878-1884) pe tema autocefaliei.
Sfințirea Sfântului și Marelui Mir
Când lucrurile păreau să cunoască o evoluție favorabilă, un nou fapt a venit să înăsprească raporturile cu Patriarhia Constantinopolului, întârzind cu câți va ani recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
În ziua de 25 matrie1882, în Joia Mare, mitropolitul Calinic și Ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au sfințit pentru prima dată în țară, la Catedrala mitropolitană din București, Sfântul și Marele Mir, fără a cere încuvințarea de la Constantinopol, fapt interpretat ca o încercare de desprindere totală de sub jurizdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice.
La slujba de sfințire au asistat Regle Carol I, precum și V.A.Urechea, ministrul Cultelor, G.Leca, ministru Finanțelor, alături de un număr mare de enoriași.Cu acest prilej s-a întocmit un act solemn, semnat de Rege, de miniștrii prezenți și de ierarhii Bisericii Române.
Aflânde de săvârșirea acestui act liturgic, comentat pe larg de presa bucureșteană, patriarhul Ioachim al III-lea a trimis, la10 iulie1882, mitropolitului primat Calinic Miclescu o scrisoare din care lipsea cu desăvârșire spiritul ierarhic, prin care învinuia ierarhii români deunele inovațiuni și își reafirma drepturile sale jurizdicționale asupra Bisericii Ortodoxe Române.
Scrisoare patriarhală începea cu reproșul: „Din cele publicate prin ziare a ajuns la cunoștințanoastră, nu cu puțină întristare și supărare, că arhieria voastră, la 25 maetie, anul, curent, ați procedat la săvârșirea Sfântului și Marelui Mir în neîntinatul templu al Mitropoliei din Bicurești,cu o completă ignorare a puterii voastre spirituale și canonice, față adică cu tronul preasfânt patriarhicesc, apostolic și ecumenic, precum și alătirea cu ordinea cea din antichitate are putere în această privință, făcându-vă cu modul acesta, voi înșivă, în loc de păzitor ordinei ce domnește în Biserică, tip al dezordinii, ce merită cuvenitul blam.Căci este o datorie sfântă, ca ordinea să serecunoască de către toț[…] conform cu rațiunea ,(recunoscută) din Antichitate.[…] De aici, nici arhieria voastră nu trebuia nici în vorbă a permite ca să se audă de dezordine în ceea ce privesc, cu atât mai mult a o efectua voi, contravenind ordinei ce domină, conform uzului străvechi eclesiastic”.
În scrisoare se mai spune că:”noi nu ne-am supus tăcerii, lucru ce n-ar fi trebuit să fie, de a neglija ceea ce s-a comis în chestiunea aceasta, alăturea cu ordinea ce din vechime ține de precăderea noastră, dar pentru aceasta, și pentru alte oarecare fame( rele ), precum precum pentru stropire și turmre în loc de Sfântul Botez,pentru îmormântarea eclesiastică a sinucigașilor, pentru calendarul gregorian, pentru demnități patriarhale și alte ca acestea, am socotit să scriem arhieriei voastre, ca despre ceea ce s-a făcut acuma bine cunoscut, inculpându-vă pe voi,ca contravenitori ai ordinei eclesiastice și ca cei ce vă prezentați pe voi înșivă păstoriților voștri tip nu al ascultării legale și al supunerii, dar din contră, alăturea cu dispozițiunile apostolice și sinodale, model de dezordine și neascultare.„ Scrisoarea se termină pe un ton autoritar:”Pentru acestefame(rele), de care noi dispunem, sunteți rugat să vă explicați, sau nu, clar asupra veridicitații lor.Așteptăm, deci, răspunsul vostru asupraacestora”.
Scrisoarea a fost citită în plenul Sfântului Sinod, întrunit în ședința de lucru la 23 octombrie 1882.Toți membrii Sinodului au rămas impresionați de asprimea termenilor și de caracterul unei asemenea scrisori.Unii ierarhi au fost de părere că nici n-ar trebui să răspundă la o asemenea scrisoare, alții au opinat că trebuie să se dea o replică pe măsură.Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Iosif Naniescu, de pildă, a susținut că:”este de datoria și demnitatea Sfântului Sinod să răspundă patriarhului de la Constantinopol la această scrisoare,mai ales că o și cere, și mai ales că vedem din această scrisoare că Sanctitatea Sa a luat o cale greșită,cea a expresiunilor care le întrebuințează, a mustrărilor ce ne face, a pretinsei nesupuneri la disciplina bisericească ce ne atribuie și altele„.
Unindu-se cu vederile mitropolitului Moldovei și Sucevei, susținute și de alțimembri ai Sfântului Sinod, mitropolitul Calinic a adăugat:”Deși suntem în cea mai strânsă legătură dogmatică-canonică cu Biserica ecumenică și suntem zeloși pentru aceasta, nu trebuie să uităm, însă, că avem o țară, o națiune de care nu mai puțini untem și trebuie să fim strâns legați.Prin urmare, trebuie să lucrăm, când nu contrazicem Sfintele Canoane, așa precum reclamă interesele noastre locale naționale”.
În final, la propunerea mitropolitului primat, Sfântul Sinod a ales o comisie formată din mitropolitul Iosif al Moldovei și Sucevei, episcopul Melchisedec al Romanului și episcopul Iosif al Dunării de Jos, care să redacteze răspunsul ce trebuie să se dea scrisorii patriarhale.
În ședința Sfântului Sinod din 25 octombrie 1882, mitropolitul Calinic a pus în vedere comisiei desemnată de Sfântul Sinod cu redactarea răspunsului la scrisoarea patriarhală, că ”această scrisoare, cum vedem, nu este adresată președintelui Sfântului Sinod și primatului României, ci mitropolitului Ungrovlahiei și celorlalți ierarhi din țară, ca și cum patriarhul ecumenic n-ar cunoaște sau n-ar voi să cunoască organizația actulaă a Bisericii Române, așa cum este reglementată prin legile țării, continund a privi lucrurile în starea din timpul când România se afla sub suzeranitatea Turciei”.
Raportul comisiei sinodale, un text cuprinzând aproape 20 de pagini, redactat în formă finală de episcopul Melchisedec al Romanului, prin care se clarifică cu argumente istorice și teologice problema autocefaliei Bisericii Române și se resping toate învinuirile neîntemeiate aduse de patriarh, stăruindu-se asupra dreptului de a sfinți Sfântul și Marele Mir, a fost aprobat de Sfântul Sinod în șesința de la 23 noiembrie 882.Totodată Sfântul Sinod ahotărât să se dea textului formă de „Act Sinodal, învestit cu iscăliturile tuturor ierarhilor țării și cu sigiliu Sinodului și să se păstreze în arhiva Sfântului Sinod ca normă a Bisericii Române pentru totdeauna în raporturile inter-eclesiale cu Patriarhia de Constantinopol”.De asemenea, s-a mai hotărât că”mitropolitul primat și președintele Sfântului Sinod, pe lângă scrisoarea sa, să comunice o copie după acest Act Sinodal patriarhului ecumenic„.
În acest raport, devenit Act Sinodal, se trec în revistă legăturile dintre Biserica creștină de pe pământul românesc și Patriarhia ecumenică, se vorbește despre întemeierea mitropoliilor în Țările Române și se evidențiază modul cum românii au apărat întodeauna autonomia lor bisericească față de încercările arbitrare ale Patriarhiei de a o încălca:
„Patriarhia constantinopolitană nu are nici o supremație asupra Biserici Române: căci românii n-au primit botezul și doctrina creștină de la Constantinopol,nici pe întâii lor episcopi.Căci creștonarea românilor este mai veche, decât existența Constantinopolului.Romanii au venit în Dacia cu sămânța creștinismului încă din veacul al-II-lea după Hristos.Sămânța creștinismului adusă în Dacia s-a dezvoltat aici prin proprile puteri ale poporului, așa că în veacul al-III-lea, după mărturia lui Tertulian, Dacia era plină de creștini, și episcopii Daciei au participat la primele Sinoade Ecumenice. De aceea, nici unul din scriitorii posteriori, care au scris despre creștinarea diferitelor popoare din orientul Europei, precum despre bulgari și ruși, despre unguri, poloni, litvani, nu amintesc nimic despre creștinarea posterioară a romanilor, fiindică ei erau deja creștini din veacurile primare ale creștinismului.
Constatăm, dar,că nici prin canonul 28 al Sinodului al IV lea Eumenic, citat de epistola patriarhicească, nici prin altul al vreunui Sinod Ecumenic ori local, Biserica Română nu este supusă celei constantinopolitane.Românii își adunară puterile lor și, după multe lupte și vărsări de sânge, formară în România actuală, prin veacul al-XII-lea, două state române unul în Muntenia, altul în Moldova, indepedente de orice supremație străină.Pe la sfrșitul veacului al-XIV-lea se ivește întâia oară tentația Patriarhiei de Constantinopol, de a-și întinde jurizdicția asupra Dominantelor române.Patriarhia trimisese în Muntenia doi mitropoliți, unul pentru Valahia-mare, altul pentru Valahia-mică.Tot așa voia să facă și în Moldova, însă aici nu fu primit mitroplitul trimis de Patriarhie.Acesta excomunică întreaga țară, care continuă a se administra bisericește după uzul antic de mitropoliții și episcopii săi.
A intervenit curtea imperială bizantnă și pe căi amicale s liniștit afacerea, silind Patriarhia a nu se amesteca în afacerile interioare ale Bisericii Moldovei, a nu trimite acolo mitropoliți săi, ci a recunoaște pe ai țării și a se pune în relațiune bisericească cu dânșii, iar pe domnul țării, Alexandru cel Bun,l-a înduplecat a se pune în relațiuni bisericețti cu Patriarhia, care este centru a toată Ortodoxia.De aici a început relațiunile noastre cu Patriarhia de Constantinopol.Ele nu au fost reglementate prin nici un canon bisericesc, ori lege politică, ci au fost totdeauna relațiuni amicale de bună voie, niște legături morale cu centru Ortodoxiei”.
În continoare, se amintește de jertfele materiale ale Bisericii Române pentru ajutorarea ortodocșilor de sub dominația turcească și se subliniază că amestecul Patriarhiei în drepturile noastre autocefale datează mai ales din timpul domniilor fanariote:”Pe la finele veacului al- XVI-lea, Patriarhia de Constantinopol, fiind căzută sub dominație turcească, a început a căuta sprijin material, moral și politic la statele ortodoxe.S-au început vizitele prin țările române Muntenia și Moldova, precum și colectele bănești prin țară pentru susținerea Patriarhiei, care era în ultimul pericol[…].Domni noștri cu influiența lor politică la Înalta Poartă, protejau pe patriarh și afacerile Bisericii Ortodoxe; îi ajutau cu mijloace materiale la plata nenumăratelor lor dării[…].Mulți patriarhi detronați de sultani și viziri găseau adăpost în țările române, până se puteau reabilita, ori până la moartea lor[…].Între alte ajutoare, mila românească a mers până acolo că a început să dea în administrația acestor călugări ai Orientului ortodox chiar mănăstirile române, cu averile lor[…].Însă, după ce patriarhii s-au pus bine cu turcii, au vrut să introducă în Biserica Ortodoxă o domonație absolută[…].S-a încercata se face, nu odată, așa și cu Biserica Română.Însă aici, statele române, precum și-au păstrat autonomia politică, tot așa au știut să-și păstreze și autocefalia bisericească, prin puterile lor proprii, de orice încercări arbitrare ale Patriarhiei, precum numirea mitropoliților și episcopilor, administrația și legislația internă a Bisericii[…].Aceste încălcări ale Patriarhiei în drepturile noastre autocefale datează mai ales din timpul domniei fanarioților[…].Favorizați de domnii fanarioții și de influența politică a Patriarhiei, ei se făcuseră stăpâni pe o mare parte din teritoriu României, cu drepturile mânăstirilor române.Ei alungaseră călugări români și îi înlocuiseră cu familile lor, ce le aduceau din Orient, când intrau în egumenate; lăsaseră hiar edificiile ctitorești în derăpănare deplină.Adunau banii veniturilor pentru dânși și pentru membri familiilo lor; după ce se îmbogățeau îndestul, egumenii se întorceau în Orient, unde își agoniseau dregătorii mari bisericești, iar rudele lor deveneau bancheri în Constantinopol și prin alte orașe mari din Orient[…].Dar pentru România n-au făcut nimic bun acești călugări fanarioți: nici o școală pentru cultura clerului și a poporului, nici un spital pentru bolnavi, nici o carte românească pentru cultura limbii, nici o institiție de binefacere, ba încă au lăsat în părăsire și acele testamente ctitorești„.
În Actul Sinodal se mai spune că la 1821, de când datează”epoca renașterii noastre naționale, politice și bisericești„, Biserica Ortodoxă Română a desenit Bisrica unui ”regat liber și independent-Regatul României”, și ea își va apăra autocefalia, așa cum a făcut-o și în trecut.Sunt puse apoi în evidență încercările făcute de Patriarhia ecumenică de a știrbi independența Bisericii Române, începând mai ales, de la 1848 încoace,și se relatează cele petrecute cu privire la Biserică în anii domniei lui A.I.Cuza și după aceea, până la 1882: ”Patriarhia a dezaprobat toate mișcările noastre de renaștere națională și le-a combătut cu toate armele de care acrezut că poate dispune.Sub domnitorul Cuza s-a luat mânăstirile țării din mâna călugărilor fanarioți și s-a dezrobit și redta țării partea înstrăinată din moșiile și veniturile române, spre a se întrebuințanumai pentru dezvoltarea și cultura națională. Patriarhia a dat alarma mmai în toată lumea, a pârât și nu încetează a se plânge pe la toate puterile contra unei închipuite nedreptăți ce i-ar fi făcut România.[…].Guvernul domnitorului a răspuns patriarhului, combătând amestecul lui în afacerile interne ale țării și Biserici Române.Sub domnitorul Carol I, legea organică bisericească făcută sub Cuza, și care depășește oarecare nemulțumire în țară, s-a făcut, punându-i-se ca bază canoanele bisericești, ceea ce a mulțumit toate spiritele în țară.În ea se cuprinde modul alegerii mitropoliților și episcopilor, constituirea Sfântului Sinod și prerogativele lui în afacerile bisericești, administrația parohială, etc.După această lege se conduce Biserica noastră acum, de zeci de ani aproape, și ea în sine nu e decât o continuare și aplicare a uzurilor anterioare. Patriarhia, până azi, se face că nu știe nimic despre originea și poziționarea noastră bisericească.”
În concluzie, se relevă că aceasta este„istoricul autocefaliei Bisericii Române, pe de o parte avută și practivată de români neîntrerupt, ca o demnitate inerentă unei națiuni autonome și apărată cu zel și pietate de toate generațiunile trecute în curgere de mai mulți secoli; pe de altă parte- combătută și îngânătută de Patriarhia de Constantinopol, deși ea nu are în Favoarea sa decât poate unele cazuri regretabile din domnia fanarioților sau reminisciențe de pe atunci.”
Argumentația de mai sus privind autocefalia Bisericii Române și realitățiile sale cu Patriarhia se încheia cu remarca:„Pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislației noastre moderne, pe temeiul demnității statului român și al demnității națiunii române, declară sus și tare că Biserica Română Ortodoxă a fost și este autocefală în cuprinsul teritoriului României și nici o autoritate bisericească străină nu are drept a ne impune ceva.Nu avem nevoie de a fi din nou recunoscută de cineva autocefalia noastră bisericească; ea este un fapt istoric îndestulător pentru nou și pentru cei ce ne iubesc și voiesc a fi cu Biserica și cu Statul nostru în relațiuni amicale.Astfel stăm și astfel vom sta cât va fi în noi o suflare și nimic nu ne va urni din această pozițiune.Declarăm, totodată, că noi, apărând autocefalia Bisericii noastre de orice presiune din afară, nu voim a ne despărți de întregimea Bisericii Ortodoxe.Noi păstrăm aceleași doctrine bisericești, aceeași disciplină, același cult divin, care l-am moștenit de la părinții noștri și care sunt comune Bisericii Ortodoxe din toate țările.Noi recunoaștem în Patriarhia de la Constantinopol un centru moral, de unde trebuie să purceadă direcțiunea în toate chestiunile de interes general ale întregii Biserici Ortodoxe, în privința dogmelor, a disciplinei, a cultului.Patriarhia poate la trebuință a ne consulta și pe noi în asemena materii; putem și noi în asemenea cazuri să o consultăm.Patriarhul este socotit la noi ca primul ierarh al Bisericii Ortodoxe și mitropoliții noștri îl pomenesc la sfintele servicii, implorându-i de la Dumnezeu pace, sănătate, onoare, viață îndelungată și povățuire a Bisericii pe calea ce dreaptă.Vom primi de la aest centru biserices cu dragoste chiar povățuiri spirituale de folos națiunii și Bisercii noastre.Dorim, însă, ca corespondența noastră bisericească să fie în formele obișnuite la noi și cerute de demnitatea reciprocă”.
Trecându-se la Sfințirea Sfântului și Marelui Mir, în Actul Sinodal se arată:„Chestiunea Mirului niciodată la noi n-a devenit obiect de discuție teologică sau de jurizdicție canonică, până în prezent; căci altminterea ea s-ar fi curmat demult,ca multe altele, în puterea autocefaliei noastre bisericești.Din vechime, Sfântul Mir, uneori, uneori se sfinșea în România. Anme, domnitorii noștri, cu ocazia vizitelor Patriarhilor din Orient, ai Constantinopolei, Ierusalimului, ai Antiohiei și ai Alexandriei, îi pofteau se săvârșeau sfințirea Mirului, împreună cu mitropoliții și episcopii țării[…].Alteori, patriarhii din Orient, laocazia diferitelor lor trebuințe, trimeteau mitropoliților Sfânt Mir ca dar; alteori mitropoliții nostri își procurau Sfânt Mir când de la unii, când de la alții, dintre patriarhii Orientului, după relațiunile de apropiere amicală ce erau între dânși.În timpurile din urmă, Sfânt și Mare Mir se lua când de la Constantinopol, când de la Kiev[…].
Așadar, sfințirea Sfântului și Marelui Mir este un atribut indispensabil pentru o Biserică autocefală.Fără acest atribut, acea Bisercă este lipsită de unul din mijloacele principale spre mântuire- comunicarea Sfântului Duh.A căuta Mirul pe la Bisericile altor țări înseamnă a nu avea conștiința și încrederea că Duhul Sfânt se pogoară de la Dumnezeu”.În acest context se precizează: ”Cu această convingere, bazată de canoane, pe istoria generală a Bisericii Ortodoxe și pe istoria Bisericii noastre, precum și pe însemnătatea dogmatică și pe exemplul altor Bisericii autocefale, noi am decis a săvîrși în România, în biserca catedrală a primei mitropolii, sfinșirea mirului, după rânduiala stabilită întru aceasta d Biserică, și după cum de face și la alte Bisericii autocefale.Această deciziune este nestrămutată pentru totdeauna, până când va exista Biseica Ortodoxă a națiunii române”.
În ce privește învinuirile aduse prin epistola patriarhală, ”că pe acolo s-ar fi răspândit zgomotul că în Biserca Română s-ar fi intridus oarecare inovațiuni, precum stropirea și turmarea la Botez; înmormântarea bisericească a sinucigașilor; calendarul Gregorian; dmnitați patriarhale și alte novisme”, cerându-se informații despre asemenea novisme, se precizează că „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu are nici o cunoștință despre asemenea inovațiuni, căci în Biserica Ortodoxă Română s-au păstrat neatinse prescripțiunile canoanelor respective„.
Acest răspuns, iscălit de toți cei 14 ierarhi români, membrii ai Sfântului Sinod, însoșit de o scrisoare a mitropolitului primat Calinic Miclescu și înaintat pe cale diplomatică la Constantinopol, în februarie 1883, a contribuit foarte mult în a determina pe patriarhul ecumenic să mai cedeze din pretențiile sale.
C Recunoașterea autocfaliei Bisericii Ortodoxe Române
Lucrurile au rămas așa până la retragerea din scaun a patriarhului Ioachim al III-lea, cel ce se împotrivise recunoașterii autocefaliei și expediase scrisori vehemente la București.Cu urmașul său, patriarhul Ioachim al IV-lea (1884-1886), „ un bărbat luminat, creștin plin de osârdie, păstor atent al turmei lui Hristos, care din propria lui inițiativă a făcut propunerea de a se recunoaște autocefalia Bisericii Române”- cum a declarat în 1894, la Academia Română, în prezența rgelui Carol I, fostul ministru de Culte, Dimitrie A. Sturdza – autoritățile românești, de stat și bisericești, au început negocieri în decembrie 188, care s-au sfârșit în primăvara anului 1885.S-a procedat cu prudență pentru că patriarhul Ioachim ”se temea de indiserețiuni, care să împiedice realizarea dorinței sale, căci recunoașterea independenței Bisericii Române era legată de rezolvarea mai multor chestiuni delicate,asupra cărora urma încă discuțiuni”. În timp ce „noi ceream recunoaștere necondiționată a autocefaliei Bisericii naționale – mai spune Dimitrie A. Sturdza – împrejurimea Patriarhiei ținea încă la oarecari restricțiuni”.De aceea, ”textul cererii episcopatului nostru către patriarhul ecumenic și răspunsul acestula erau de discutat iute și în secret, până nu se vor amesteca alții, ca să complice situațiunea”.
În acest context, ” se ținu în februarie 1885 o adunare secretă la Mitropolia din București, la care luară parte mitropoliții și episcopii țării.Înainte de a intra la vorbă , toți făcură legământ solemn ca nimic din cele ce aveau să se petreacă să nu fie divulgat, până ce, cu voia și binecuvântarea Celui de Sus, chestiunea nu va fi rezolvată.În taină fu redactată scrisoarea către patriarhul ecumenic; în taină fu îndreptat tomosul de recunoaștere.Urmară încâ câtva timp tratative între București și Scaunul ecumenic, până ce formulele noastre fură adoptate”.
Abia acum s-a putut trece la schimbul oficial de scrisori necesare în asemenea situație.Astfel, la 20 aprilie 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu, în calitate de președinte al Sfântului Sinod, a trimis o scrisoare la Constantinopol, însoțită de o adresă a ministrului Dimitrie A. Sturdza, prin care cerea formal patriarhului ecumenic Ioachimal IV-lea, pe un ton moderat și irenic, să acorde recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.În scrisoare, mitropolitul primat aducea mai întâi la cunoștiință, în mod oficial, Scaunul ecumenic că ”în unire cu datinile vechi, Biserica Ortodxă a României a fost declarată, bucurându-se de o independență egală cu a celorlalte Bisericii autcefale,[…]primind pentru trebuințele bisericești ale Regatului direcțiunea administrativă și disciplinară unicamente de la Sfântul Sinod,[…]prezidat în mod permanent de mitropolitul Ungrovlahiei, primatul României”.În continuare, patriarhul era rugat, în numele Sfântului Sinod, „să recunoască Biserica autocefală a României ca soră de același rit și dea aceeași credință intru toate”, comunicând ”acest fapt și celorlalte trei Scaune patriarhicești ale Răsăritului și tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, pentru ca acestea să îmbrățișeze și ele și să salut Biserica autocefală a României ca soră de aceeași credință creștinească ortodoxă, urmând comunicarea lor frățească cu dânsa în Duhul Sfânt și unitatea credinței”.Totodată, mitropolitul primat asigura pe patriarh că „ Sfântul Sinod al Bisericii autocefale a României ține a conserva intacte dogmele sacre ale sfintei noastre credințe ortodoxe și Tradițiunea Bisericii, și va avea, deci, totdeauna îngrijirea de a da Preasfântului Tron ecumenic și patriarhicesc din Constantinopol, conform cu canoanele și cu învățătura Bisericii, întâietatea de onoare,[…] și de a sepomeni de către președintele Sfântului Sinod, întâiul loc, după obiceiul stabilit, numele patriarhului, care-și are reședința la Tronul ecumenic și apostolic al Răsăritului.Iar pentru a se menține prin mijloace canonice și legale unitatea credinței, va sta întodeauna în legătură dogmatică și canonică cu preasfântul Tron ecumenic, ca și cu celelalte Bisericii Ortodoxe autocefale”.
În adresa cu care a înaintat scrisoarea, ministrul Cultelor își exprima satisfacția că, dânduse curs favorabiș cererii mitropolitului primat, ”se vor stabili rațiuni cordiale” între Biserica autocefală a României și Patriarhia ecumenică, și mulțumea patriarhului, în numele guvernului, ”pentru spiritul plin de bunăvoință și pentru simțămintele înalte arătate în aceste împrejurări pentru a ajunge cu toții la rezultat atât de priincios pentru unitatea și pacea sfintei Biserici a Răsăritului„.
După primirea scrisorii mitropolitului primat, patriarhul ecumenic a adunat Sinodul patriarhal, împreună cu care a hotărât să încuviințeze cele cerute de ierarhul român.Peste câteva zile, la 25 aprilie1885, a trimis răspunsul la București, prin G. Ghica, reprezentantul diplomatic al României la Constantinopol, atât ministrul de Culte, cât și mitropolitul, înaintând o dată cu scrisorile și Tomosul de autocefalie.Ministrul Dimitrie Stuedza i-a scris că a împlinit cererea mitropolitului primat și l-a felicitat pentru ”sentimentele eminamente și pentru lăudabilul zel„ cu care se implică în ”consolidarea relațiilor cordiale dintre Biserica autocefală a României și Biserica noastră ce mare a lui Hristos„.
Iar mitropolitul Calinic Miclescu i-a răspuns că:”luând în considerațiune, împreună cu Sfântul de pe lângă noi Sinod” cererea trimisă „și chibzuind împreună asupra ei, am găsit-o rațională și dreaptă și corespunzătoare cu așezămintele bisericești.De aceea, primind-o, cu iubire frățească am pășit la alcătuirea și subsemnarea sfântului și legalului Tom patriarhicesc și sinodal, prin care cu bucurie sufletească binecuvântăm pe preasfânta Biserică a României, recunoscând-o autocefală și întru toate de sine administrată și proclamând pe Sfântul ei Sinod de frate preaiubit în Hristos”.
Totodată, face cunoscută că „acest sfânt Tom îl trimitem Înaltpreasfinției Voastre” și vestește că a ”comunicat, după prescripțiunile vechi, acest fapt îmbucurător tuturor celorlalte Bisericii Ortodoxe autocefale”.În încheiere, îl felicită pe mitroplitul Calinic și pe ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, ” care țin cu tărie divinele dogme, sfintele canoane și tradițiunile nepătatei noastre credințe, ilustrându-se în fapte bune și prosperând în credință, sub conducerea spirituală cea neadormită și plăcută lui Dumnezeu a Sfântului ei Sinod„.
În Tomos se arată că:„Biserica lui Hirstos conservă nedisolubilă unitatea credinței”,care rămâne „ neatinsă și neclintită în toate veacurile”, și se subliniază că „afacerile de administrație eclesiastică se pot modifica în vedere cu pozițiunea țărilor”, fapt pentru care Marea Biserică „aprobă și recunoaște schimbările necesare administrațiunii duhovnicești în sfintele Biserici locale, spre mai bună zidirea comunității credincioșilor”.În continuare se spune că mitropolitul Ungrovlahiei, pe temeiuri ”drepte și legitime„ , a cerut de la Marea Biserică ”binecuvântarea și recunoașterea Bisericii României ca autocefală„ , iar „smerenia noastră a primit această cerere și dorință ca dreaptă și conformă cu așezămintele bisericești”.Patriarhul mai arată că, „după ce am deliberat cu Sfântul Sinod, cel de pe lângă noi, declarăm că Biserica Ortodoxă din România să fie și să se zică și să se recunoască de către toți neatârnată și autocefală, administrându-se de propriul și Sfântul său Sinod, având de președinte pe Înaltpreasfințitul și preastimatul mitropolit al Ungrovlahiei și primat al României, cel după vremi, nerecunoscând în propria sa administrație internă nici o altă Autoritate bisericească”.
Prin urmare, se spune mai departe, „Biserica Ortodoxă Română, fiind tare întemeiată pe piatra cea din capul unghiului a credinței noastre și pe învățătura cea sănătoasă, pe care ne-a transmis-o nouă părinții neatinsă și fără inovațiune, o recunoaștem prin aest sfânt, patriarhicesc și sinodal Tom, autocefală și de sine administrată întru toate, și proclamăm pe Sfântul ei Sinod frate în Hristos prea iubit, buvurându-se de toate prerogativele și de toate drepturile chiriarhicești, inerente unei Biserici autocefale; încât, în toată podoaba bisericească, ordinea și toate celelalte iconomii bisericești, să se administreze și să se conducă de sine, neîmpiedicată și în toată libertatea, conform cu Tradiția continuă și neîntreruptă a Bisericii sobornicești ortodoxe, și tot astfel să se cunoască de celelalteBiserici Ortodoxe ale Universului și să se numească cu numeleSfântul Sinod al Bisericii României”.
În partea finală a Tomosului se precizează că „Sfântul Sinod al Bisericii Române dorește a pomeni în sfintele sale diptice, după tradiția veche a sfinților și purtătorilor de Dumnezeu părinți, pe preasfântul patriarh ecumenic, pe ceilalți patriarhi, precum și pe toate Bisericile lui Dumnezeu ortodoxe și să se înțeleagă direct cu preasfântul patriarh ecumenic, cu ceilalți patriarhi și cu toate sfintele lui Dumnezeu Biserici Ortodoxe în toate chestiunile importante canonice și dogmatice, care au trebuință de o chibzuire mai generală și mai comună, după sfântul obicei al părinților păstrat de la început”.
De asemenea, se mai spune că ” președintele Sfântului Sinod al Bisericii României, la instalarea sa, datorește a trimite gramatele sinodale necesare către preasfântul patriarh ecumenic și către ceilalți preasfinți patriarhi, precum și către toate Bisericile Ortodoxe autocefale; de asemenea și el este în drept a primi aceleași de la aceștia„.
Concomitent cu trimiterea Tomosului de autocefalie la București, patriarhul Ioachim al IV-lea, după cum a comunicat în epistola către episcopul Calinic, a expediat o scrisoare- enciclică patriarhiilor Ierusalimului, Alexandriei, Arhiepiscopiei Ciprului, sinoadelor Rosiei, Greciei, Serbiei și căte Arhiepiscopia Carlovitzului, prin care le-a făcut cunoscută că „mitropolitul Ungrovlahiei a cerut, în numele Sfântului Sinod al Bisericii din România, de la marea noastră Biserică a lui Hristos,să o recunoască ca autocefală și soră de aceeași creință și dogmă în toate și să anunțe acest fapt atât patriarhiilor din Răsărit, precum și tuturor Bisericilor Ortodoxe Răsăritene”.
Arată, apoi, că, ” primind cu dragostefrățească această cerere, ca una care este rațională, dreaptă și conformă cu legile eclesiastice, am hotărât să recunoaștem pe preasfânta Biserică a României autocefală și de sine administrată în toate și la toate, iar pe Sfântul Sinod să-l proclamăm iubit frate în Hristos”.
Patriarhul mai spune că, „eliberând un sfânt Tomos patriarhicesc și sinodic, anunțătoriu al tuturor acestora, am întărit și consolidat pentru otdeauna această faptă bisericească pentru conservarea veșnică și nestrămutată a unității dogmatice și a celorlalte rațiuni puncturi de unire între această Biserică și între marea noastă Biserică a lui Hristos și celelalte Biserici autocefale Ortodoxe”.Anunțându-le „această faptă eclesiastică”, spre a lua cunoștință de toate detalile, spune că alătură la scrisoare ”o copie după sfântul Tomos patriarhicesc și sinodic„ și le cere ”să recunoașteți pe preasfânta Biserică a României ca autocefală și de sine administrată în toate„.
Îndată ce au sosit la București actele de la Patriarhia Ecumenică, s-a întrunit Sfântul Sinod, la 1 mai 1885, pentru a lua cunoștință de recunoașterea autocefaliei.În mesajul dedeschidere a ședinței, Regele Carol I anunță că autocefalia seculară a Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută și astefe poziția ei ”egal îndreptățită cu celelalte Biserici Ortodoxe autocefale, surorile ei de a ceealși rit, se află bine definită„.Totodată, se exprimă speranța că, stând astfel în poziția ei firească, „se va întări și dezvolta înlăuntru prin strânsa unire a membrilor Sfântului Sinod și prin dragoste creștinească a tuturor slijitorilor altarului”.
După ce mitropolitul Calinic Miclescu și-a mărturisit bucuria pentru „ faptul însemnat al binecuvântării sfintei noastre Biserici Autocefale Ortodoxe Române de către Sanctitatea Sa, patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea” și a subliniat că trebuie „să păstrăm unirea credinței întru legătura dragostei, urmând în frățească și sinceră înțelegere lucrarea noastră sfântă, și să fim siguri că orice încercări potrivnice se vor sfărâma de stânca cea tare a dreptei credințe”, ministrul cultelor D.A.Srurdza, a prezentat Tomosul patriarhal și sinodal de autocefalie, în grecește, și corespondența oficială purtată în acest scop între guvern și primatul României cu Patriarhia ecumenică din Constantinopol.
Tomosul, sris frumos pe pergament cu cerneală colorată, este o operă de artă caligrafică, având în partea de jos, în stânga, icoana Maicii Domnului cu Iisus Hristos,prunc în brațe (deasupra inscripția în grecește); în dreapta insignele Patriarhiei de Constantinopol(acvila bizantină cu coroana imperială; în dreapta crucea, în stânga globul; pe dedesupt inscripția:Ioachim cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop Constantinopolei, Romei nouă, patriarh ecumenic, 1884); la mijloc, sigiliu de argint, prins cu jnur de mătase roșie și albă( si el cu valoare artistică).Tomosul este datat: aprilie 1885, indicționul XII și este semnat de patriarhul Ioachum al IV-lea și de cei zece mitropoliți, membri ai Sinodului patriarhal și anuume: Nicodim al Cizicului, Calinic al Halchedonului, Neofil al Adrianopolei, Sofronie al Amasiei, Procopie al Melenicului, Nichifor al Aritimnei, Chesarie al Moglenei, Antim al Debrei și Velizei, Gavriil al Samosului și Ignatie al Liliței.
Tomosul și întraga corespondență cu Patriarhia ecumenică legată de recunoașterea autocefaliei au fost traduse în românește și citate în ședința Sfântului Sinod din 6 mai 1885. Sfântul Sinod a găsit exactă traducerea actelor patriarhale și le-a aprobat ”cu oarecare rectificări în expresiuni și stil„.Luând cuvântul, mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu, a exprimat bucuria și recunoștința memnrilor Sinodului pentru ”acest mare act bisericesc„ și a mulțumit tuturor celor care a contribuit la realizarea lui.La rândul său, ministrul Cultelor, Dimitrie A. Sturdza, a evidențiat înaltele sentimente ale patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea, „care s-a ridicat mai presus de toate piedicile și a recunoscut drepturile ab antiquo ale sfintei noastre Biserici”.Totodată, la propunerea episcopului Iosif Gheorghian al Dunării de Jos, ministrul Cultelor a promis că va public într-o broșură tomosul și corespondența privitoare la autocefalie, atât în original, cât și în traducere românească, ceea ce a și făcut.
În ședința de a doua zi, 7 mai 1885, Sântul Sinod a hotărât, la propunerea episcopului Melchisedec al Râmnicului,să se trimită patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea o scrisoare de mulțumire și totodată să fie încunoștințate celelalte Biserci Ortodoxe autocefale cu privire la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
Ca urmare, la 30 mai 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu a trimis o epistolă patriarhului Ioachim al IV-lea, anunțându-l că a primit Tomosul de autocefalie și l-a comunicat Sfântului Sinod, care l-a”primit cu cea mai mare bucurie sufletească, ca o netăgăduită și solemnă probă de dragoste„.După ce dă asigurări că Biserica Ortodoxă Română „va trage din această binecuvântare o nouă putere pentru a îndeplini a sa sfântă misiune” , mitropolitul Calinic mărturisește că „smerenia noastră de simte într-adevăr fericită că a putu vedea îndeplinindu-se sub păstoria sa un act de așa mare importanță pentru Biserica Ortodoxă Română” și transmite patriarhului ecumenic călduroasele sale „ mulțumiri pentru dragostea creștinească și frățească arătată cu această ocazie”.
În scrisoarea către întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe autocefale, mitropolitul Calinic împărtășește bucuria ce resimnteBiserica Română pentru recunoașterea autocefaliei sale de către Patriarhia ecumenică și le face cunoscut că alătură la scrisoare „ actul patriarhal, precum și corespondența urmată în această privire, pentru afirmare și mai mult consolidarea relațiunilor dogmatice și canonice ce pururea au legat și leagă Biseric noastră de acea sfântă Biserică ce cu atâta demnitate reprezentați”.
În cursul anului 1885, rând pe rând au sosit la București scrisori de la Bisericile:Serbiei, la 31 iulie; Ierusalimului, la 24 august; Greciei, la 7 octombrie; Ciprului, la 14 octombrie și Rusiei, la 31 octombrie, prin care au recunoscut Biserica Ortodoxă Română ca „autocefală și întru toate de sine administrată” , adresându-i felicitări în duhul dragostei frățești, însoțite de „rugăciuni către Domnul nostru Iisus Hristos ca să o întărească și să o acopere cu sfântul și puternicul Sâu braț, spre a rămâne neclintită în unirea credinței și a păstra cu tărie divinele dogme și sfintele canoane și tradițiuni ale credinței noastre cele neprihănite„.
Recunoașterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică a produs în România, atât în cercurile bisericești, cât și în cele laice, o mare satisfacție și bucurie.Autocefalia Bisericii sprijinea și întărea, totodată, independența politică a țării de curând câștigată.Ea a dat posibilitatea Bisericii Ortodoxe Române de a se lega și mai mult de popor, de idealurile lui de libertate și unitate națională și totodată, a contribiut la creșterea autorității și prestigiului Bisericii noastre în sânul Ortodoxiei și în lumea creștină.
Autocefalia, la a cărei recunoaștere a contribuit și mitropolitul Calinic Miclescu, a fost pasul ultim, necesar și hotărâtor, pentru înfințarea Patriarhiei Române, în anul 1925, încununându-se astfel o lucrare bisericească de veacuri care a înălțat Ortdoxia românească nu numai pe plan intern, ci în egală măsură și pe plan extern.
În testamentul său, mitropolitul Calinic spunea: ”Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române constituie o pagină a istoriei națiunii mele pentru care smerenia mea nădăjduiesc că va găsi dreptate ți înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române există în fapt, însă, lipsește recunoașterea formală din partea celor îndrept.De larecunoașterea formală atârna, pe de o parte, reglementarea canonică a poziției ei față cu Biserica Mântuitorului nostru, în genere și în spwcial față cu celelalte Biserici Ortodoxe răsăritene, iar pe de altă parte, aceea libertate pe care o reclamă într-un mod imperios atât dezvoltarea istorică a însăși Bisericii naționale, după spiritul Bisericii Ortodoxe răsăritene, cât și poziția și însemnătatea politică pe care România le dobândise”.
III.2 Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române in corespondența diplomatică românească
Preliminarii
Recunoașterea canonică a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică, la 25 aprilie 1885, constituie un eveniment semnificativ pentru istoria vieții bisericești și de stat din regatul României, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și pentru relațiile intre-ortodoxe în general.
Baza documentară și istoriografică pentru studierea acestui subiect o constituie corespondența oficială dintre autoritățile politice și bisericești din România cu Patriarhia Ecumenică, publicată în revista Biserica Ortodoxă Română: scrisoarea mitropolitului primat Calinic Miclescuși cea a ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Dimitrie A. Sturdza, trimise patriarhului ecumeenic Ioachim al IV-lea, la 20 aprilie 1885; scrisorile patriarhului ecumenic adresate mitropolitului primat și ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice din București, la 25 aprilie 1885; tomosul patriarhal de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, enciclica Patriarhiei Ecumenice către Patriarhiile Alexandriei și Ierusalimului și către Bisericile Ciprului, Rusiei, Greciei, Serbiei și Carlovitzului, din 25 aprilie 1885; scrisorile mitropolitului primat către patriarhul ecumenic, din 30 mai 1885 și către Bisericile ortodoxe surori, din 1 iulie 1885 și răspunsurile acestora.
Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice a tipărit, de asemenea, în anul 1885, o broșură în care au fost publicate piesele documentare cele mai importante pentru recunoașterea autocefaliei.
Documentele menționate, la care se alătură și unele fonduri documentare inedite din Arhiva Sfântului Sinod, au constituit repere esențiale pentru construirea discursului istoriografic bisericesc românesc pe această temă, în secolul al XX-lea.
Problematica autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a fost studiată într-un context mai larg, istoricii bisericești acordând o atenție mai specială legilor de stat bisericești și corespondenței oficiale din perioada 1864-1885:Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale, din 3 decembrie 1864; Corespondența oficială dintre domnitorul A.I.Cuza și patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea, din anul 1865; Constituția României, din anul 1866; Legea organică, din anul 1872; Corespondența oficială dintre mitropolitul primat Calinic Miclescu și patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea, din anii 1878-1882 și Actele autocefaliei din anul 1885, toate acestea exprimând procesul dificil și îndelungat, la nivelul corespondenței și al tratativelor diplomatice politico-bisericești, de trecere de la stadiul proclamării autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, din partea autorităților de stat românești, la 3 decembrie 1864, la cel al recunoașterii ei canonice, din partea Patriarhiei Ecumenice, la 25 aprilie 1885.Desigur, a existat și preocuparea de a analiza relația autonomiei-autocefale în trecutul îndepărtat al istoriei vieții bisericești a românilor, din puct de vedere canonic-bisericesc.
Majoritatea studiilor de până acum, elaborate pe această temă, menționează așa-numitele tratativre diplomatice, înregistrate în primele luni ale anului 1885, care au pregătit întocmirea actelor oficiale cu referire la autocefalia bisericească, fără a dezvolta, însă, această idee.Primul care a adus în discuție semnificația acestor ”negocieri„ politice bisericești pentru reglementarea relației Biserici Române cu Patriarhia Ecumenică, cu luarea înconsiderație, în mod direct necesar, a poziției Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Dimitrie A.Sturdza, în snul 1894, în răspunsul adresat lui I.Kalinderu, succesorul episcopului Melchisedec Ștefănescu, în rândul membrilor Academiei Române.Lucrările întocmite ulterior, pe tot parcursul secolului al XX-lea, au reluat această informație, rămânând doar la stadiul menționarii ei.
Pe baza unui fond documentar inedit din cadrul Arhivei Diplomatice aMinisterului Afacerilor Externe al României, ne propunem indentificarea mecanismului care a stat în spateele deciziilor oficiale ale autorităților de stat și bisericești în această perioadă.Corespondența cu caracter confidențial, personal sau oficial este foarte importantă pentru că dezvăluie gândirea politică-bisericească specifică pentru relația Stat-Biserică, și invită la o înțelegere mai adecvată a atitudinii Patriarhiei Ecumenice față de acțiunile de stat și bisericești din România șia raportării instituțiilor decizionale la principiile teritorial și etnic specifice autonomiei și autocefaliei bisericești în principal.
I. Cadrul juridic al corespondenței diplomatice
Corespondența diplomatică pe tema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a fost purtată la nivelul Ministerului Afacerilor Externe și al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice cu trimiși extraordinari – miniștiri plenipotențiali ai Legației României la Constantinopol. Președinte al Consiliului de Miniștri a fost, în acea perioadă, liberarul Ioan C. Brătianu.Trimiși extraordinari – miniștri plenipotențiali din Constantinopol au avut un rol esențial în demersurile diplomatice ale Ministerului Afacerilor Străine (cum se numea la acea vreme) pe lângă Patriarhia Ecumenică și pe lângă Poarta Otomană.Poziția lor influentă în cercul diplomatic din Constantinopol, a fost de bun augur din puct de vedere al politicii bisericești, manifestată la nivelul autorităților de stat și bisericești din capitala imperiului otoman.Așa cum reiese, pe marginea documentelor parcurese, acești diplomați dețineau, la acea vreme, temeinice cunoștințe de istorie bisericească și de drept canonic cu privire la această temă.
II. Inițiativa Patriarhiei Ecumenice pentru recunoaștere canonică a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Motivații bisericești și politice.
La 10/22 decembrie 1883, patriarhul ecumenic Ioachim III a avut o întâlnire cu reprezentantul diplomatic al României la Constantinopol, Perte Mavrogheni, pentru a aduce în discuție chestiunea posibilității recunoașterii canonice a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.Exprimându-și părerea de rău pentru prelungirea unei stări nefirești între cele două Biserici, patriarhul recunoștea că de la data constituirii Sinodului Biserici Române și a proclamării autocefaliei bisericești, Sinodul Patriarhiei Ecumenixe nu a recunoscut legalitatea acestui fapt și a protestat. Noilerealități politice- proclamarea regatului independent al României- făceau, însă, posibilă, îngândirea patriarhului ecumenic, recunoașterea, fără dificultăți, a autocefaliei.Erau menționate Bisericile Rusiei, Greciei și Serbiei, cărora li se acordase autocefalia, în urma independenței politice de stat.Actul de recunoaștere necesită însă, o formalitate: solocitarea binecuvântării mitropolitului preșeinte al sinodului Bisericii Române, care putea aduce ulterior, egalitatea cu celelalte Bserici Ortodoxe autocefale.Despre aceste lucruri, patriarhul vorbise și cu Dimitrie Brătianu, unul din ambasadorii extraordinari și miniștrii plenipotențiari antrtiori ai României la Constantinopol(1878-1881)
Reacția reprezentantului diplomatic român la Constantinopol, demonstrează faptul că a fost pus în fața unei situații destul de complicate, în legătură cu care nu fusese pregătit mai deloc înainte, încercând să găsească un răspuns personal ad-hoc, justificat de realitățile bisericești din țară. Arată patriarhului că trebuiau avute în vedere relațiile istorice bisericești din România: ”Autoritatea Bisericii noastre este stabilită de 17 ani și nu este de crezut că s-ar putea îndupleca astăzi pe capii ei ca să ceară, fie și cu simplă formalitate, recunoașterea ei de Patriarhie. Aceasta ar fi negațiunea unui trecut întreg„.
Petre Mavrigheni aduce în discuție, în adresa sa, și o chestiune foarte importantă, aceea a motivației, care l-ar fi determinat pe aptriarhul Ioachim al III- lea, să caute aplanarea acestui conflict înregistrat între Biserica Ortodoxă și Patriarhia Ecumenică.El menționează, pe de o parte, pozișia influentă a Patriarhiei Ecumenice în Imperiul Otoman, pe de altă parte, „îndoita propagandă ruso-bulgară și catolică, care îi sapă acum foarte tare autoritatea în proviincile balcanice”.Într-un context internațional politic și bisericesc complicat, patriarhul ecumenicși-a dat seama de „necesitatea de a curma conflictul religios ce s-a iscat cu proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și de a intra în relațiuni mai bune și mai strânse cu noi”.
La 25 decembrie 1884/6 ianuarie 1885, Petre Mavrogheni a fost vizitat de Constantin Calliadi Bey, membru laic al Marii Adunări a Patriarhiei Ecumenice, consilier al noului patriarh ecumenic Ioachim al IV-lea , care a deschis dinou discuția pe această temă.Arată „mâhnirea ce resimte Prea Sfinția Sa din cauza neîțelegerilor ce s-au iscat între Biserica Română și Patriarhie și a regretabilelor consecințe ce au decurs din o așa falsă situație pentru unitatea Bisericii Ortodoxe întregi”.Erau menționate cauzele Biserici Greciei și Rusiei, dar și preocupările patriarhului pentru strângerea relațiilor cu Biserica Serbiei și cu mitropoliile ortodoxe Din Carloviț și din Cernăuț. Cu atât mai mult, se dovedea necesitatea reglementării raporturilor Patriarhiei cu Biserca României.Patriarhul ecumenic și sinodul său erau bucuroși să recunoască și să proclame independența acestei Biserici, dacă ea îi va adresa pentru formă, o cerere în acest sens, însoțită de o cerere a guvernului român.
Sunt indentificate, încă o dată, obiectivele bisericești și politice urmărite de Patriarhia Ecumenică, prin inițierea acestor tratative diplomatice cu autoritățile bisericești ortodoxe prin intermediu diplomaților țărilor respective la Constantinopol sau prin corespondență directă.Din puct de vedere bisericesc, urma să fie consolidată unirea spirituală a tuturor ramurilor Ortodoxiei, unire la care aspiră inima eminamente creștină a lui Ioachim al IV-lea.Din puct de vedere politic, această acțiune urma să aibă o influență evidentă asupra ”afacerilor orientale„ , în contextul pericolului ”panslavismului„ , manifestat tot mai evident , la aceea vreme, Biserica Rusă devenea un ”instrument servil„ al acestuia.La aceasta se adaugă și faptul că nici Rusia nu agrea acest proiect de solidaritate ortodoxă, al Patriarhiei Ecumenice.Anbasadorul rus, la Constantinopol, nu a agreat restabilirea legăturilor de prietenie ale Patriarhiei Ecumenice cu Biserica Serbiei, în anul 1884, și a rămas surprins de recunoașterea autocefaliei Bisericii Române din partea Patriarhiei Ecumenice.
III Principiul teritorial versum principiul etnic în argumentarea recunoașterii autocefaliei bisericești din partea Patriarhiei Ecumenice
Surprinde faptul că la nivelul acesttor tratative diplomatice politice-bisericești, nu este amintită, deloc, Biserica Bulgară, decât atunci când se vorbește despre ”îndoita propagandă ruso-bulgară și catolică, care îi săpa acum foarte tare, patriarhului, autoritatea în provinciile balcanice”.Merită luată, sumar, în discuție și această chestiune, deoarece, pe fondul înșelegerii situației complexe legate de bulgari, se va putea înțelege și mai bine, atitudinea Patriarhiei Ecumenice față de recunoașterea autocefaliei în cazul Bisericilor sud-est european.
Se cunoaște faptul că, în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, în contextul mileniului creștin ( singura formă de organizare permisă popoarelor creștine din Imperiul Otoman, având în frunte, nu numai pentru chesiuni bisericești, ci și pentru cele administrativ-politice, pe patriarhul ecumenic grec-entarh), organizarea bisericească pe criterii etnice, pe care o cereau bulgarii Patriarhiei Ecumenice, nu era altceva, decât singura lor modalitate de a obțineere a unei autonomii politice – administrative etnice, în cadrul Imperiului Otoman, în contextul mdificării culturale-sociologice care apăruseră în Biserică, la acea dată.Relația de dependență bisericească față de Patriarhia din Constantinopol urma să rămână neschimbată.Conducerea de stat otomană a fost deacord cu creerea bulgarilor de a se organiza autonom, într-un gup etnic bulgar cu conducere bisericească proprie (milet creștin bulgar), rămânând însă, pe mai departe, sub jurizdicția Patriarhiei Eecumenice, în cdrul impriului.
Sinodul Patriarhiei Ecumenice de la începutul anului 1872, a refuzat categoric aceeastă cerere, respingând-o prin argumente exclusiv teologice.A declarat Biserica Bulgară, schismatică, numind filestinism, pretenția unui grup etnic (bulgari) de ași organiza viața biseriească pe principi (structuri bisericești proprii pentru o anumită naționalitate) în cadru unui stat (otoman) și l-a condamntat ca fiind un concept de contrazicere, ăn mod fundamental, eclesiologia ortodoxă:”[…]Am comparta filetismul cu învățătura Evangheliei și cu ordinea Bisericii lui Dumnezeu, care există de secole, și am recunoscut faptul că aceasta nu este doar strain Evangheliei și ordinii bisericești, ci se împotrivește acestora în mod categoric[…].Noi respingem condamnăm și afurisim filetismul , acesta însemnând diferența după rasă, dispută etnică, certurile și separările în Biserica lui Hristos ca negare a învățăturii Evangheliei și a sfintelor canoane ale dumnezeieștilor noștri Sfinți Părinți care sprijină Sfânta Bisercă, care pune ordine în întreaga creștinătate și o conduc spre slăvirea lui Dumnezeu„.
Contextul istoric descopră însă, și alte posibile motivații, fără conținut teologic, pentru luarea respectivei decizii: Patriarhia Ecumenică nu a fost de acord cu proiectul constituirii unui milet bulgar separat, deoarece acest lucru însemna, desigur, și pierderea unei părți considerabile a credinceoșilor pe care i-a avut până atunci.S-a dorit probabil, chiar și împiedicarea împărțirii miletului și diminuarea influenței bulgarilor.Desigur, că printr-o potențială independență politică, începută pe plan bisericesc, și teritoriul imperiului otoman urma să fie restrâns considerabil, lucru pentru care autoritățiile bisericești din Constantnopol puteau fi învinovățite și pedepsite aspru.
Așadar, în anul 1872, în cadrul Imperiului Otoman, se înregistrau ”înverșunate și energice întrebuințate de greci pentru a paraliza aspiriațiunile bulgarilor de a acea o Bisercă națională a lor.Patriarhia Ecunenică n-a fost deacord nici măcar cu o organizare bisericească autonomă a bulgarilor.Autonomia inițială stipulată în firmanul sultanului, stabilea în mod evident, păstrarea, pe mai departe, a unei legături de jurizdicție cu Patriarhia Ecumenică, pe care ”grecii„ au respins-o, însă, dintrun început.
În situația statelor care-și obținuseră independența politică (Grecia,Serbia,România), Patriarhia Ecumenică a fost deacord, în timp, cu recunoașterea independenței bisericești.Argumentul adus în favoarea acestui tip de atitudine, viza principiul teritorial, (independența politică a unui stat din cadrul unui teritoriu bine delimitat) și nicidecum, cel etic, avut în vedere, de fapt, în mod prioritar, de Bisericile Greciei, Serbiei și României, în modul proclamării autocefaliei bisericești.Actul de recunoaștere a autocefaliilor bisericești din partea Patriarhiei din Constantinopol era, desigur, un act canonic, dar era motivat nu doar de principii strict bisricești ci și politice.Surprinde și încercarea Patriarhiei Ecumenice de a purta tratative diplomatice cu Biserici aflate în monarhia austro-ungară (mitropoliile din Carloviț și cea din Ccernăuț), pentru a le atrage , probabil, în sfera ei de influență.
IV Câteva considerații pe marginea tratativelor dipolmatice pentru întocmirea actelor autocefaliei
IV.1.În ultimele zile ale lunii decembrie 1884, Constantin Calladi Bey, înmânase reprezentantului român la Constantinopol, Petre Mavrogheni, o ”schiță de adresă„ , care să fie luată în considerare, de Sfântul Sinod din București, în alcătuirea scrisorii oficiale, prin care urma să fie cerută binecuvântarea și recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, din partea Patriarhiei Ecumenice.
Printr-o adresă, trimisă la București , la 25 decembrie 1884/ 6 ianuarie 1885, Mavrogheni îl informa pe ministrul român de externe, D.A.Sturdza, despre acesta, trimițându-i și așa numita „schiță de adresă” – text care prezenta tema autocefaliei, în legătură directă cu proclamarea regatului României, sub sceptrul regelui Crol I. Se arată că în noua politică există, Biserca Ortodoxă Română urma să aibă aceleași privilegii precum cele ale Bisericilor autocefale ale Rusiei și Greciei, în sensul în care conducerea și administrarea chestiunilor bisericilor reveneau Sfântul Sinod din România, sub președenția mitropolitului Ungrovlahiei. Se făcea referire la legătura romîmilor ortodocși cu Patriarhia Ecumenică, urmând apoi solicitarea pentru binecuvântare și pentru recunoașterea autocefaliei.
IV.2. Răspunsul ministrului D.A.Sturdza, venea abia la 9/21 februarie 1885.Întârzierea era motivată de faptul că, în rezolvarea acestei chestiuni foarte importante, autoritățile de stat au trebuit să ia legătura cu ierarhii români care formau Sfântul Sinod al Bisericii Române.Textul proiectului de scrisoare al Sfântului Sinod păstra „schița de adresă” întocmită la cancelaria patriarhală, ca text de bază.Erau operate doar câteva modificări, considerate indispensabile pentru specificarea foarte clară, a relației de egalitate și unitate cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale, ce urma să fie păstrată la nivel canonic, acordându-se, pe mai departe , întâietatea de onoare, patriarhului ecumenic. În proiectul de scrisoare, era menționată Legea sinodală din anul 1872, ca lege organică de stat, care fixa statutul legal al Bisericii Române.Menționarea, din partea Patriarhiei ecumenice, a formulei „Biserica Ortodoxă a Regatului României”, deranja, întrucâtva, partea română, deoarece, fixa,textual, începutul autocefaliei, la momentul proclamării României ca regat.În cele din urmă, s-a căutat o formulare, care să nu pună „întru nimic la îndoială, independența recunoscută a Bisericii române” și care să nu „jignească susceptibilitățile Patriarhului”.În această primă variantă, textul era semnat de toți ierarhii Sfântului Sinod.
Ministrul român de externe apela la tactul diplomatic al reprezentatului român la Constantinopol, în vederea soluționării pozitive a chestiunii în discuție, indicându-i să-l roage pe patiarh pentru o intervenție în text, care să ”nu atingă drepturile noastre„.Îndată ce textele erau fixate, Ministrul Cultelor urma să convoace Sfântul Sinod, pentru a da o formă oficială înțelegerii stabilite.
IV.3.După noi negocieri cu patriarhul ecumenic, asistat de marele orator al Patriarhiei, Aristarh Bey, ministrul plenipotențial la Constantinopol, Mavrogheni, trimitea, la 19 februarie/3 martie 188, ministrului de extrne, Ion Câmpineanu, o nouă variantă de text, cu noile modificări întreprinse din patrea Patriarhiei Ecumenice și textul tomosului ce urma să consacre autocefalia Bisericii Române.Modificîrile mai importante erau următoarele:
La afirmația că Biserica Ortodoxă a României a fost declarată independentă , s-au adăugat cuvintele ”în țară„
A fost eliminată referirea la Legea organică din anul 1872, pentru a nu se da impresia solcitării recunoașterii unei situații anterioare, nerecunoscută până atunci;
Folosire expresiei „primat al României” , a creat dificultăți partiarhului, pronunțându-se pentru expresia „exarh al întrgii Românii” , considerând că termenul ”primat„, ar fi de influență catolică. În cele din urmă, a admis utilizarea, în limba română, a cuvântului ”primat„ , urmând ca în tomosul redactat în limba greacă, să fie utilizat cuvântul ”exarh„.
Interesantă este și afirmația pe care ministrul Mavrogheni o transmitea cu referire la relația prudentă pe care patriarhul ecumenic urma să o aibe cu sinodul său, în această chestiune, într-un context politic și diplomatic de la Constantinopl, care putea deturna, foarte ușor, mersul lucruirilor.Patriarhul urma să convoace sinodul doar când textele erau definitivate în prealabil, de comun acord, de ambele părți.Se angaja moral să nu tolereze vreo modificare din partea sinodalilor greci, în puctele esențiale ale textului tomosului patriarhal, ce urma să consacre autocefalia Bisericii Române.Cerea în acest sens, multă discreție și din partea părții române „fără ca să poată avea un răsunet oarecare în public sau în presă, mai înainte de a se dobândi aici, un rezultat definitiv„.Până la redactarea finală a textelor, dipolmatul român urma să verifice, încă o dată, conținutul acestora, în traducere fraanceză.
În încheiera adresei sale, Mavrogheni mai aduce în discuție, o chestiune la fel de importantă, de adta aceasta, din puct de vedere al dreptului canonic. Face referire la faptul că, și după proclamarea, în țară, a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, mitropolitul primat al Sfântului Sinod , continuă să pomenească numele patriarhului ecumenic, la rugăciunea: „Întâi pomenește Doamne…„ de la Sfânta Liturghie, indicând faptul că patriarhiile autocefale Alexandria, Antiohia și Ierusalim pomenesc „în acest moment solemn pe toți episcopii ortodocși, iar numele patriarhului ecumenic nu-l menționează decât în diptice”.De asemenea, actele canonice(ekdosis) pentru consacrarea ierarhilor români erau eliberate, în cazul Biserici Ortodoxe Române, pe mai departe, din partea Patriarhiei Ecumenice „pe când el nu mai eliberează asemena acte celorlalte Biserici autocefale, în sânul cărora se îndeplinește consacrarea prelaților lor, fără intervențiunea Patriarhului Ecumenic”.Mavrogheni arată că „aceste două drepturi constituie principalele drepturi ale unei Biserici deplin autocefală.Până astăzi, Biserca noastră nu se bucură de ele”.Această intervenție a ministrului era făcută cu referire la un fragment din textul tomosului ce urma să fie analizat în prealabil de partea română.
IV.4.La 20 aprilie/2 mai 1885, ministrul Cultelor și al Instrucțiunii Publice, D.A.Sturdza, transmitea noului ministru plenipotențial la Constantinopol, George Michael Ghica, textele oficiale ale părții române: scrisoarea mitropolitului primat către patriarhul ecumenic însoțită de o scrisoare oficială din partea sa.
Scrisoarea mitropolitului primat era, de fapt, a patra variantă de text, care aducea, și ea, o modificare esențială: binecuvântaea pentru recunoașterea autocefaliei bisericești era solicitată, de data aceata, doar de mitropolitul primat, în numele întregului Sfânt Sinod.Erau luate în considerație principalele observații făcute de patriarh, dar, totodată, se ținea seama „și de situația internă dată și de greutățile externe”.Era menționată proclamarea independenței Bisericii Române, prin care conducerea administrativă și disciplinară revenea, în mod exclusiv, Sfântului Sinod, condus de mitropolitul primat al României.Scrisoarea era trimisă cu încuviințarea regelui și a guvernului dela București.Mitropolitul primat ruga, în numele Sfântului Sinod, Patriarhia Ecumenică, pentru acordarea binecuvântării și pentru recunoașterea Bisericii autocefale a Regatului România ca „soră de același rit și aceeași credință între toate, pentru ca clerul și poporul pios al României să capete o putere mai mare în simțământul credinței care pătrundea inimile tuturor creștinilor ortodocși ai Orientului”.Era adresată, de asemenea, rugămintea că, la rândul ei, Patriarhia Ecumenică să informeze celelalte Biserici ortodoxe autocefale despre acest eveniment bisericesc important.Sfntul Sinod se obliga să păstreze nealterate ”dogmele sacre ale sfintei noastre credințe ortodoxe și tradițiunea Bisericii„ ,să recunoască, în continuare, întâietatea de onoare a Patriarhiei Ecumenice și să păstreze legătura de unitate dogmatică și canonică cu aceasta.
În scrisoare ministrului Cultelor și al Instrucțiunii Publice, trimisă patriarhului ecumenic, exprimă solidaritatea guvernului regal la această lucrare, bucuria stabilirii de ”relații cordiaile„ între Biserca Română și Patriarhia Ecumenică.Se aduceau mulțumiri întâistătătorului Patriarhiei din Constantinopol pentru ”spiritul plin de bunăvoință și pentru simțămintele înalte, arătate în aceste împrejurări, pentru a ajunge cu toții la un rezultat atât de priincios pentru unitatea și pacea Sfintei Biserci a Răsăritului„.
În adresa înaintată dipolmatului român din Constantinopol, ce însoțește aceste acte, ministrul D.A.Sturdzaîși exprimă nădejdeacă patriarhul ecumenic va fi condus ”de același spirit creștinesc și apostolic, de care a fost însuflețit de la începutul acestei negociațiuni și că va primi scrisoarea în redacliunea ei actuală„
Cu referire la tomosul patriarhal, partea română solicită o singură modificare de text, în sensul eliminării fragmentului, în care se arată că Patriarhia Ecumenică urma să elibereze, în continoare, acte canonice de recunoaștere a hirotonirii ierarhilor români și în cae se menționa abligația acestora de a-l pomeni la slujbe, pe patriarhul ecumenic, urmând ca mitropolitul primat să pomenească doar pe toți episcopii ortodocși. Ministrul Cultelor arată că ”modul regulării acestor două chestiuni trebuie lăsat Sfântului nostru Sinod.Ele conțin chestiuni delicate, pe care, mai ales în momentul de față, nu dorim ca să fie atinse„.
Ministrul plenipotențial din Constantinopol era rugat să urgenteze demersurile pentru finalizarea acestor discuții pe texte, și pe fondul unor neîțelegeri care apăruseră, într timp, într mitropolitul primat și mitropolitul Moldovei și episcopul Romanului. Insistă ca tomosul patriarhal să ajungă în România, până la 1/12 mai 1885, data convocării Sfântului Sinod, de către guvern.
IV.5. Continoarea demersurilor diplomatice la Constantinopol (20-25 aprilie 1885)
Cele câteva zile cuprinse între 20 aprilie/ 2 mai 1885, data trimiterii textelor din România și 25 aprilie/7 mai 1885, data redactării textelor finale, în Constantinopol, au fost marcate, și ele, de tensiune.
La 22 aprilie/4 mai 1885, Aristarh Bey, arată ministrului plenipotențial G.M.Ghika, surprinderea patriarhului când a văzut că solicitarea de binecuvântare venea din partea mitropolitului primat, în numele Sfântului Sinod, și nu din partea Sfântului Sinod, chestiune despre care n-a fost nicidecum vorba.Ministrul Mavrogheni i-a răspuns, arătând că scrisoarea respectivă avea acordul regeluiși al guvernului României, care își asuma, la rândul lor, responsabilitatea acestui demers, asigurându-se mai înainte, de acordul unanim al membrilor Sfântului Sinod. Discuția dintre cei doi oameni de stat, se încheia prin promisiunea făcută de Aristarh Bey că va depune întreg efortul pentru a aplana aceste dificultăți.
La 23 aprilie/ 5 mai 1885, Aristarh Bey, îl informa pe G.M.Ghika, că reușește să-l convigă pe patriarh, pentru a fi deacord cu enunțul scrisorii și cu suprimarea din tomosul patriarhal, a paragrafului respectiv. În aceiași zi, laorele patru după amiaza, ministrul român Ghika a fost primit de patriarhul ecumenic, care i-a trimis verbal, acordul față de textul respectiv, asigurându-l că va scoate din tomosul patriarhal, paragraful indicat. La 24 aprilie/6 mai 1885, sinodul patriarhal a fost convocat în sesiune secretă, iar în ziua următoare, în sesiune solemnă, pentru semnarea tomosului.
IV.6. Tomosul patriarhal și cele două scrisori ale patriarhului ecumenic către mitropolitul primat, Calinic Miclescu și către ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, D.A. Sturdza, au fost aduse ulterior, la Legația Română din Constantinopol, de doi mitropoliți greci și de Aristarh Bei. De aici, ele au fost duse la București de secretarul legației, Nano.
În scrisorile adresate ministrului D.A. Sturdza și mitropolitului primat Calinic Miclescu, patriarul ecumenic arată că a apreciat, împreună cu Sfântul Sinod de la Constantinopol, solicitarea părții române ca fiind „rațională, dreaptă și corespunzătoare cu așezămintele bisericești”. Anunța că a fost redactat tomosul de autocefalie, prin care „cu bucurie sufletească binecuvântăm pe Preasfânta Biserică a României, recunoscând-o autocefală și întrutoate de sine administrată și proclamăm pe Sfântul ei Sinod de frate preaiubit în Hristos”, și că a informat și celelalte Biserici ortodoxe autocefale în acest sens.
Tomosul patriarhal era semnat de patriarhul ecumenic și de zece motropoliți membri ai sinodului patriarhal și cuprindea câteva idei esențiale:
Unitatea bisericii lui Hristos, posibilitatea modificării „afacerilor de administrație eclesiastică și de ordine a demnităților” în cadrul bisericilor locale „în vedere cu pozițiunea țărilor”,
Acordarea binecuvântării și recunoașterea Bisericii Regatului României ca „neatârnată și autocefală, administrându-se de propriul și Sfântul său Sinod, având de președinte pe Înaltpreasfințitul și Prea Cinstitul mitropolit al Ungrovlahiei și exarh al României, cel după vremi, nerecunoscând în propria sa administrațiune internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe capul Bisericii Ortodoxe celei una, sfântă, soborniceasca și apostolică, pre Mântuitorul Dumnezeu-omul, care este singura temelie și piatra cea din capul unghiului și întâiul și supremul și veșnicul Arhiereu și Arhipăstor”, proclamarea Sfântului Sinod al Bisericii Române, ca „bucurându-se de toate prerogativele și de toate drepturile chiriarhicești interne unei biserici autocefale”, datoria acestuia de a pomeni în „sfintele sale diptice, după tradițiunea veche a sfinților și purtătorilor de Dumnezeu părinți”, pe patriarhul ecumenic, datoria Bisericii Ortodoxe Române de a se consulta cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale „în toate problemele importante canonice și dogmatice, care au trebuință de o chibzuire mai generală și mai comună, după sfântul obicei al părinților, păstrat de la început”, de asemenea, datoria președintelui Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a trimite gramata sinodală, la instalarea sa, celorlalte Biserici autocefale, acestea având aceeași datorie.
IV.7. La aceeași dată de 25 aprilie/7 mai 1885 Patriarhia Ecumenică trimitea o enciclică patriarhiilor Ierusalimului și Alexandriei și Bisericilor Ciprului, Rusiei, Greciei, Serbiei și Carlovitzului, informându-le despre recunoașterea autocefaliei Bisericii Române și cerându-le să recunoască frățește Biserica Ortodoxă Română ca autocefală și de sine administrată în toate. Cu privire la Patriarhia Antiohiei, trimiterea enciclicei a fost amânată, deoarece scaunul ei era vacant la acea vreme.
Sesiunea de primăvară a Sfântului Sinod începea în ziua de 1 mai 1885. În deschiderea lucrărilor, ministrul Cultelor și al Instrucțiunii Publice, Dimitrie A. Sturdza, a prezentat mesajul Regelui României, Carol I, prin care era anunțată, în mod oficial, recunoașterea „autocefaliei seculare” din partea patriarhului ecumenic Ioachim IV, care aducea o mai bună definire a poziției Bisericii Române, „egal îndreptățită cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale, surorile ei de aceeași credință și de același rit”. În continuare, regele arată că acest bun rezultat a fost obținut prin stăruințele guverului român, cu concursul mitropoliților si episcopilor Bisericii Române și al patriarhului ecumenic. Autocefalia venea să întărească și mai mult poziția Bisericii Române în înălțimea și demnitatea ei. Menționarea legăturii permanente a Bisericii cu „destinele țării” a interesului regelui pentru întărirea Bisericii Române, „pentru ca ea să rămână acea mare instituție națională de stat, pe care poporul român să se poată totdeauna sprijini”, a sprijinului pe care Sfântul Sinod și guvernul român trebuiau să-l acorde slujitorilor sfintelor altare, referirea la simțămintele religioase și patriotice ale ierarhilor Sfântului Sinod și la unitatea internă a acestora, evidențiază în mod concludent, tipul de relație Stat-Biserică din perspectiva autorității supreme în stat.
IV.8. La 30 mai 1885 mitropolitul primat Calinic Miclescu trimitea patriarhului ecumenic, o scrisoare de mulțumire și unele scrisori de informare către celelalte Biserici ortodoxe autocefale, prin intermediul Patriarhiei Ecumenice. Au fost trimise răspunsuri din partea Patriarhiei Ierusalimului, Bisericilor Serbiei, Greciei, Ciprului și Rusiei.
Uzanțele diplomatice au determinat pe regele Carol I al României să exprime în mod oficial, recunoștința sa pentru buna colaborare a guvernului său cu Patriarhia Ecumenică. La 14/26 mai 1885, trimiteau o scrisoare de mulțumire patriarhului ecumenic Ioachim al IV lea, căruia îi oferea și brevetul și însemnul Marelui Cordon al ordinului Steaua României. Mitropoliții Nicodim al Cizicului, Calinic al Calcedoniei, Neofil al Adrianopolei și Sofronie al Amasiei, primeau brevetele și însemnele ordinului Coroanei României, în grad de Mare Ofițer. Pavlaky Bey Fenerki, medicul personal al patriarhului, primea brevetul și însemnul ordinului Coroana României în grad de Comandor. Cei doi consilieri apropiați ai patriarhului Stabros Aristarchy Bey, mare logothet al Patriarhiei Ecumenice și Constantin Calliadi Bey, membru al Marii Adunări a Patriarhului primeau brevetele și însemnele ordinului Coroanei României în grad de Mare Cruce.
Concluzii
Secretul tratativelor diplomatice purtate între Guvernul României prin reprezentanții diplomatici români din Constantinopol si Patriarhia Ecumenică, pentru obținerea recunoașterii canonice a autocefaliei bisericești, a avut efectul unei „lovituri de teatru”, la Constantinopol. Reușita acestor tratative a fost apreciată pozitiv în cercul diplomaților din capitala Imperiului Otoman, mai puțin din partea ambasadei Rusiei. Puterea de stat repurta, desigur, o victorie pe plan politico-bisericesc, care îi întărea poziția în stat, dar care o și responzabiliza în gândirea și construirea, pe mai departe, a proiectului generos de consolidare a României moderne, ce implica și o Biserică ortodoxă națională puternică și unită pentru societatea româneacă.
Guvernul liberal, condus de I.C.Brătianu, a fost, desigur, interesat în modul cel mai direct, de inițiativa patriarhiei ecumenice, de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Răspunsul pozitiv la propunerea patriarhului Ioachim al IV lea venea pe fondul interesului întreținerii de relații internaționale cordiale și pe fondul interesului pentru reglementarea relațiilor Bisericii Române cu Patriarhia Ecumenică, prin care Biserica Română să primească un statut oficial canonic recunoscut și de celelalte Biserici ortodoxe autocefale. Desigur, din puncr de vedere politic, independența politică de stat reclama, în mod implicit și logic necesar, și independența bisericească. Ministrul D.A.Sturdza, ministrul al Afacerilor Externe (1 august 1882 – 1 februarie 1885) și apoi ministru al Cultelor si al Instrucțiunii Publice (2 februarie 1885 – 1 martie 1888) a avut un rol esențial în coordonarea tratativelor menționate.
Opozanții politici au adus în cadrul dezbaterii Senatului, argumente împotriva tratativelor diplomatice ale guvernului român cu Patriarhia din Constantinopol. Din punctul lor de vedere „recunoașterea” autocefaliei Bisericii Române constituia o încălcare a principiilor fundamentale ale Constituției României, cărora nu li s-au recunoscut puterea, cerând consacrarea de la o autoritate străină. Sinodul care reprezenta în stat, Biserica, fiind creat prin lege –„suveranitatea noastră națională”, nu mai avea nevoie, în gândirea acestora, de recunoaștere a patriarhului din Constantinopol.
Pe tot parcursul acestui timp, ierarhii români ortodocși din cadrul Sfântului Sinod al Bisericii Române au susținut legitimitatea și necesitatea tratativelor diplomatice purtate pentru recunoașterea autocefaliei bisericești, printr-un act canonic din partea Patriarhiei Ecumenice. În cadrul dezbaterilor pe aceasta temă, în cadrul Senatului României, episcopul Romanului Melchisedec Ștefănescu aduce complimentul său profund ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice „care a făcut acest mare bine Ortodoxiei în general și bisericii române în parte” contestând punctul de vedere al opozanților politici și aratând că întergul efort diplomatic venea în întâmpinarea stabilirii unei relații canonice corecte cu Patriarhia Ecumenică, existând, în mod real, interesul pentru unitatea dogmatica și canonică cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale și nu izolarea Bisericii române. În cadrul lucrărilor Sfântului Sinod din primăvara anului 1885, ierarhii români au apreciat rezultatele obținute la masa tratativelor diplomatice. Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu, își exprima bucuria recunoașterii formale și canonice a autocefaliei bisericești, „cu toate că Biserica noastră era autocefală de fapt încă de mult, dar se găseau guri rele care vroiau să zică împotrivă”. În cadrul discuțiilor pe marginea textelor autocefaliei, ierarhia ortodoxă română a avut o atitudine fermă, urmărind ca interesele ei directe să poată primi o rezolvare favorabilă.
Din motive politice-bisericești, Patriarhia Ecumenică a recunoscut, canonic, deplina independeță a Bisericii Române, câștigând, pe această cale, și un partener în proiectul solidarizării și unității Ortodoxiei în spațiul sud-est european.
Începea o perioadă care se anunța importantă pentru întărirea Bisericii Ortodoxe Române, pentru rolul pe care-l va juca, pe mai departe, în viața credincioșilor români ortodocși și a societății românești umbrită, însă, în ultimul sfert al veacului al XIX-lea de interesele politicianiste, care au avut o influență negativă asupra autonomiei interne bisericești. Puterea de stat, care a acționat pentru obținerea independenței bisericești externe, nu a respectat, în aceeași măsură, și independeța bisericească internă. Biserica Ortodoxă Română din vechiul regat, rămânea, pe mai departe, o instituție națională de stat, care funcționa pe baza legilor de stat bisericești. Procesul de unificare bisericească, îregistrat în prima jumătate a secolului al XX-lea, în contextul unificării politice, după 1 Decembrie 1918, a adus modificări sustanțiale în gândirea statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, autonomiei interne bisericești, acordându-i-se o atenție sporită.
III.3 Reflectarea legislativă a proclamării autocefaliei și a ridicării la rang de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Autocefalia Biserici Ortodoxe Romane (ID: 158792)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.