Aspecte Teoretice Si Practice Privind Filiatia Fată de Tatal din Casatorie Si din Afara Casatoriei

Aspecte teoretice și practice privind filiația față de TATĂL din căsătorie și din afara căsătoriei

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Noțiuni introductive

1.1. Filiația

1.1.1. Tipuri de filiație

1.1.2. Filiația și statutul civil al persoanelor fizice

1.1.3. Moduri de stabilire a filiației

1.2. Filiația față de tată

1.2.1. Considerații introductive

1.2.3. Copilul din căsătorie

1.2.4. Copilul din afara căsătoriei

1.2.5. Moduri de stabilire a paternității

Capitolul II. Stabilirea filiației față de tatăl din căsătorie

2.1. Prezumția de paternitate.

2.1.1. Prezumția de paternitate

2.1.2. Fundamentul prezumției de paternitate

2.1.3. Copii care beneficiază de prezumția de paternitate și condițiile aplicării prezumției de paternitate

2.1.4. Modul în care acționează prezumția de paternitate

2.1.5. Timpul legal de concepție a copilului

2.1.6. Caracterul prezumției

2.1.7. Puterea doveditoare a certificatului de naștere unit cu folosința stării civile conforme cu acesta în materia filiației față de tată

2.1.8. Conflictul de paternitate (dubla paternitate)

2.2. Cazuri în care se poate introduce acțiunea în tăgăduirea paternității

2.2.1. Tăgăduirea paternității din căsătorie

2.2.2. Acțiunea în tăgăduirea paternității

2.2.3. Dreptul la acțiune

2.2.4. Termenul acțiunii

2.2.5. Proba

2.2.6. Aspecte probatorii

2.2.7. Efectele admiterii acțiunii

2.3. Contestarea paternității din căsătorie

2.3.1. Dovada nepaternității

2.3.2. Proba acțiunii în tăgada de paternitate

2.3.3. Efectele admiterii acțiunii în tăgada paternității

2.3.4. Contestația filiației față de tatăl din căsătorie

2.3.5. Calitatea Procesuală

2.3.6. Calitatea procesuală activă

2.3.7. Calitatea procesuală pasivă

CAPITOLUL III. Stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei prin recunoaștere

3.1. Definiția, natura și caracterele juridice ale recunoașterii de paternitate

3.1.1. Definirea recunoașterii de paternitate

3.1.2. Natura recunoașterii de paternitate

3.1.3. Caracterele juridice ale recunoașterii de paternitate

3.2. Copiii ce pot fi recunoscuți

3.2.1. Considerații generale

3.2.2. Recunoașterea copilului conceput

3.2.3. Recunoașterea unui copil după ce acesta a decedat

3.2.4. Recunoașterea copilului care a fost deja recunoscut

3.2.5. Recunoașterea copilului major din afara căsătoriei

3.3. Formele recunoașterii paternității

3.3.1. Recunoașterea prin declarație făcută la serviciu de stare civilă

3.3.2. Recunoașterea prin scris autentic

3.3.3. Recunoașterea prin testament

3.4. Capacitatea cerută pentru recunoaștere

3.5. Efectele recunoașterii de paternitate

3.6. Contestarea recunoașterii de paternitate

3.7. Nulitatea sau anularea recunoașterii de paternitate

3.7.1. Nulitatea absolută

3.7.2. Nulitatea relativă

3.7.3. Efectele nulității ori anulării recunoașterii de paternitate

3.8. Viciile de consimțământ

3.9. Conflictul aparent între paternități din afara căsătoriei și unele situații specifice

3.9.1. Conflictul aparent între paternitățile din afara căsătoriei

3.9.2. Situații speciale

CAPITOLUL IV. Stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei prin acțiune în justiție

4.1. Considerații generale privind acțiunea în stabilirea filiației copilului din afara căsătoriei

4.2. Titularul dreptului la acțiunea în stabilirea paternității

4.3. Persoanele împotriva cărora poate fi introdusă acțiunea în stabilirea paternității

4.4. Termenul de introducere a acțiunii

4.5. Administrarea mijloacelor de probă

4.5.1. Faptele ce trebuie dovedite

4.5.2. Admiterea tuturor mijloacelor de probă

4.6. Efectele hotărârii de stabilire a paternității

4.7. Contestarea paternității copilului din afara căsătoriei

4.8. Actele necesare înscrierii sentințelor de stabilire a filiației

CAPITOLUL IV. Filiația față de tată în reglementările Noului Cod Civil

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Prin complexitatea problematicii abordate, materia dreptului civil a reprezentat dintotdeauna o atracție pentru orice absolvent de științe juridice.

Datorită noilor realități, respectiv a integrării țării noastre în Uniunea Eurpeană, materia dreptului civil a suferit ample reconsiderări. Pe fondul noilor realități modificările intervenite în 2011, prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil au fost oportune și binevenite.

Prezenta lucrare analizează, cu precădere, noua configurație a problematicii instituite de filiația față de tată.

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept civil, drept procesual civil.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând noile reglementări în materia instituției filiației așa cum se regăsesc acestea reglementate prin noua legislație civilă.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului civil, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin N.C.C. noi reglementări privind filiației ca factori generatori de relații de familie.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor ;

cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțele civile pentru a înțelege pe deplin cum operează acțiunile de stare civilă.

CAPITOLUL I. Noțiuni introductive

1.1. Filiația

Termenul ,,filiație’’ provine din latinescul filiatio – înrudire pe linie descendentă și generează o serie de relații de rudenie cu multiple aspecte juridice, psihologice, afective.

Filiația este izvorul rudeniei care produce numeroase și variate efecte, unele în domeniul relațiilor juridice reglementate de Codul Familiei (drepturile și îndatoririle părinților față de copiii lor minori, obligația de întreținere) iar altele în domeniul relațiilor juridice reglementate de alte coduri sau legi (vocația reciprocă la succesiune, drepturile la alocațiile familiale).

În literatura de specialitate termenul ,,filiație’’ este analizat în sensul larg și în sensul restrâns. În sens larg, termenul se referă la șirul neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de un strămoș al ei, de ascendenții săi. Într-un înțeles restrâns, termenul evocă legătura de sânge dintre un copil și fiecare dintre părinții săi. Această legătură de sânge, pe care se întemeiază filiația, rezultă din faptul nașterii și cel al concepției (zămislirii) copilului.

Tipuri de filiație

Filiația poate fi analizată în raport cu mama copilului, caz în care aceasta primește denumirea de maternitate sau în raport cu tatăl copilului, în acest caz fiind denumită paternitate. În ambele cazuri, filiația poate rezulta din căsătorie, în situația în care copilul a fost conceput sau născut în timpul căsătoriei părinților săi sau din afara căsătoriei, când concepția sau nașterea copilului se produce fără ca părinții acestuia să fie căsătoriți. Deasemenea, filiația poate rezulta și din înfiere, în temeiul legii, din actul de voință al părților, încuviințat de autoritatea tutelară, în comparație cu fiiația firească, care decurge din comunitatea de sânge, fiind o legătură biologică.

Filiația și statutul civil al persoanelor fizice

Identificarea persoanei fizice desemnează individualitatea omului în raporturile juridice civile. Aceasta se realizează prin nume, domiciliu și starea civilă. Atributele de identificare a persoanei fizice reprezintă drepturi nepatrimoniale.

Numele reprezintă un atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat atât în familie, cât și în societate prin anumite cuvinte determinate, cu o asemenea semnificație potrivit dispozițiilor legale. Acesta se formează din numele de familie și prenumele și conferă dreptul de a purta numele, dreptul de a cere îndepărtarea erorilor de scriere a numelui în orice act, precum și dreptul de a se opune justificat la folosirea numelui, în mod neîndreptățit, de altă persoană.

Există mai multe ipoteze privind stabilirea numelui de familie, și anume: a) în cazul copilului din căsătorie;

b) în cazul copilului din afara căsătoriei

          În situația stabilirii numelui de familie al copilului din căsătorie, se poate observa existența următoarelor reguli:

– copilul ia numele de familie comun al părinților, dacă aceștia au un nume comun de familie;

– copilului i se stabilește ca nume de familie de către părinți sau de către autoritatea tutelară, fie numele de familie al unuia dintre părinți, fie numele de familie rezultat din numele de familie reunite ale părinților, atunci când aceștia nu au același nume de familie.

În cazul stabilirii numelui de familie al copilului din afara căsătoriei, distingem următoarele situații:

– când copilul a fost recunoscut de ambii părinți, acestuia i se stabilește numele conform reglementărilor art. 62 din Codul Familiei, adică, într-o astfel de situație copilul va lua numele unuia dintre părinți sau numele lor reunite;

– în cazul copilului care își stabilește filiația numai față de unul dintre părinți, copilul va lua numele acelui părinte.

În ceea ce privește modificarea numelui de familie, se au în vedere modificările survenite în urma căsătoriei persoanei.

În cazul modificării numelui de familie ca urmare a schimbărilor survenite în filiația persoanei, distingem:

1. în situația stabilirii filiației copilului găsit din părinți necunoscuți, dacă se stabilește filiația față de unul dintre părinți, atunci copilul devine din căsătorie sau din afara căsătoriei și numele se stabilește ca și în cazul copilului din căsătorie sau din afara căsătoriei.

2. în cazul stabilirii filiației copilului și față de cel de al doilea părinte, instanța judecătorească poate încuviința copilului să poarte numele părinților față de care și-a stabilit în urmă filiația.

3. în cazul tăgăduirii paternității copilului din căsătorie, dacă acțiunea este admisă, atunci se are în vedere situația în care mama copilului nu are nume comun cu al soțului care a tăgăduit paternitatea; în această situație, copilul va trebui să ia numele de familie al mamei, din momentul nașterii. Atunci când mama copilului are numele de familie comun cu al soțului care a tăgăduit paternitatea, și căruia i s-a admis acțiunea, copilul va păstra numele de familie ca fiind numele părinților față de care are stabilită filiația (mama). Dacă, după tăgăduirea paternității, copilului i se stabilește filiația față de un alt bărbat, atunci sunt incidente reglementările art. 64 alin. 2 din Codul familiei.

3. în cazul adopției au loc modificări ale numelui de familie după cum urmează:

– în cazul încuviințării adopției, copilul adoptat dobândește numele celui care îl adoptă;

– dacă adopția se face de către soți care nu au numele comun, aceștia sunt obligați să declare în fața instanței numele pe care copilul îl va purta. Dacă aceștia nu se înțeleg, va decide instanța;

– când se dispune desfacerea adopției, instanța se va pronunța și cu privire la numele copilului după acest moment;

– în cazul anulării adopției, cel adoptat redobândește numele avut înainte de adopție.

Prenumele reprezintă o parte a numelui în sens larg, de natură să individualizeze persoana fizică în familie în primul rând, precum și în societate. Prenumele prezintă aceleași caractere juridice ca și numele. Acesta se stabilește la înregistrarea nașterii, pe baza declarației făcute de persoana care declară acest eveniment.

Domiciliul reprezintă un atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează spațial, indicând un anume loc cu o asemenea semnificație juridică pentru persoana respectivă.

Dovada domiciliului de drept comun se face cu cartea de identitate, iar în cazul domiciliului minorului sub 14 ani, domiciliul se dovedește cu certificatul de naștere al acestuia și cartea de identitate a părinților sau a reprezentantului legal. Minorul are domiciliul legal fie la părinții săi, fie la părintele la care locuiește statornic, fie la părintele care îi asigură ocrotirea, fie la tutore.

Starea civilă reprezintă un drept nepatrimonial, un element de identificare al persoanei fizice prin indicarea calităților acesteia cu o anume semnificație. Este vorba despre o sumă de calități personale care intră în competența stării civile. Pentru a o desemna se folosește și noțiunea de statut civil al persoanei. Starea civilă este un drept subiectiv și ajută individualizarea persoanei, căreia i se da astfel posibilitatea de a se evidenția prin starea civilă, posibilitatea de a pretinde să fie individualizată de alta prin acest element și posibilitatea de a apela la forța coercitivă a statului atunci când este încălcată starea civilă. Reprezintă un minimum de calități personale desemnând faptul că  omul se află în raporturi juridice din căsătorie, din afara căsătoriei, necăsătorit, divorțat, văduv, în raporturi de rudenie sau de afinitate, bărbat sau femeie, de o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.

Moduri de stabilire a filiației

Cum filiația față de mamă are la bază faptul ușor de dovedit al nașterii, stabilirea ei nu ridică atâtea probleme ca filiația față de tată. Certitudinea maternității este exprimată și prin adagiul latin mater in iure semper certa est. Elementele de stabilire a maternității sunt prevăzute în art. 47 C. fam. Primul element este „faptul nașterii”, iar al doilea este „identitatea copilului”, respectiv copilul a cărui filiație se stabilește trebuie să fie acela pe care femeia față de care se stabilește filiația l-a născut. În consecință, stabilirea maternității se face prin certificatul de naștere, prin recunoaștere și prin hotărâre judecătorească, iar dovada ei se face numai prin certificatul de naștere și hotărâre judecătorească.

Paternitatea este mai greu de stabilit pentru că se bazează pe faptul concepției. Paternitatea se stabilește diferit dacă este din căsătorie sau din afara ei, însă drepturile copilului sunt identice. Prezumția de paternitate acționează în favoarea copilului din căsătorie, iar prezumția aplicată greșit sau din eroare se înlătură prin tăgada de paternitate sau prin acțiunea în contestarea paternității.

În timp ce filiația față de mamă, având la bază faptul material și neîndoielnic al nașterii, se poate dovedi mult mai ușor, filiația față de tată, rezultând din faptul concepției, se stabilește mai anevoios.

Această dificultate decurge din aceea că faptul concepției nu poate fi dovedit direct, ci trebuie probate împrejurări conexe, certe, din care să se poată deduce procreația.

Astfel, în ce privește copilul din căsătorie, faptul conex, cert, este căsătoria, iar în privința copilului din afara căsătoriei, faptul conex constă în relațiile sexuale întreținute de mamă cu pretinsul tată în perioada timpului legal al concepției.

Stabilirea paternității din căsătorie are loc prin prezumțiile legale de paternitate, astfel cum sunt consacrate prin art. 53 C. fam., iar a copilului din afara căsătoriei, prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, potrivit art. 56 C. fam. Astfel fiind, urmărind să înlesnească dovada raportului de filiație paternă a copilului din căsătorie, legiuitorul a instituit două prezumții de paternitate: prima întemeiată pe faptul concepției copilului în timpul căsătoriei, fidelitatea soției subînțelegându-se; cea de-a doua fondată pe faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei, pentru că se presupune recunoașterea tacită de paternitate de către bărbatul care se căsătorește cu o femeie gravidă, cunoscând starea în care se găsește aceasta.

Dată fiind însemnătatea delimitării termenului legal al concepției și față de imposibilitatea dovedirii cu exactitate a momentului procreației, legiuitorul, pe baza datelor oferite de științele medicale referitor la perioada cea mai scurtă și perioada cea mai lungă de gestație completă, care să permită nașterea unui copil viu și, în principiu, viabil, a stabilit prin art. 61 Cod. fam. că “timpul cuprins între a trei sute și a o suta optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepției”. Termenul se socotește regresiv, pe zile, pornindu-se de la ziua nașterii copilului care nu se va include, fiindcă textul se referă la timpul “dinaintea nașterii”; în schimb va intra în calcul ziua de împlinire. În acest fel, prin includerea zilei de împlinire, diferența dintre cele două intervale – 300 de zile, 180 de zile – este de 121 zile.

1.2. Filiația față de tată

1.2.1. Considerații introductive

Filiația față de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe faptul concepției, care există între tată și fiu. Deși sub aspectul statutului juridic, copilul din afara căsătoriei are aceeași situație cu cel din căsătorie, Codul familiei reglementează distinct paternitatea copilului din căsătorie (art. 53-55 C. fam.) de aceea a copilului din afara căsătoriei (art. 56-60 C. fam.), întrucât, așa cum vom arăta, paternitatea se stabilește deosebit în cele două situații.

1.2.2. Copilul din căsătorie

Potrivit prevederilor art. 53 și 57 C. Fam., sunt copii din căsătorie:

a. copiii născuți în timpul căsătoriei. Copilul este din căsătorie dacă a fost născut între data încheierii căsătoriei și data desfacerii acesteia. Copilul este din căsătorie, dacă a fost născut în timpul căsătoriei, chiar dacă a fost conceput înaintea încheierii acesteia. Copilul este din căsătorie, indiferent dacă soțul mamei a cunoscut sau nu starea de graviditate a viitoarei soții, la momentul încheierii căsătoriei.

Potrivit prevederilor art. 23, alin. 2 C. Fam., copilul născut în timpul căsătoriei lovită de nulitate absolută sau relativă este considerat din căsătorie, deoarece desființarea căsătoriei nu are niciun efect asupra copiilor.

b. copiii concepuți în timpul căsătoriei și născuți după desfacerea, încetarea sau desființarea căsătoriei dacă nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.

1.2.3. Copilul din afara căsătoriei

Potrivit prevederilor art. 57 și 59 din Codul familiei, copilul conceput și născut în afara căsătoriei este din afara acesteia. Dimensiunea termenului în afara căsătoriei reprezintă, în acest caz, înainte de încheierea căsătoriei sau după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei.

1.2.4. Moduri de stabilire a paternității

Între copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei există deosebiri din punct de vedere al stabilirii filiației față de tată. Paternitatea copilului din căsătorie se stabilește prin prezumția de paternitate, iar paternitatea copilului din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin acțiune în justiție pentru stabilirea paternității.

2.1.2. Fundamentul prezumției de paternitate

Fundamentul prezumției de paternitate, consacrată în Codul Familiei, este unul moral, bazându-se pe ideea morală că soții au avut, în timpul căsătoriei, relații de felul acelora din care au putut rezulta copii. Aceste relații au avut un caracter exclusivist și, în acest punct, morala se întrepătrunde cu dreptul, în sensul că, în dreptul nostru, relațiile extraconjugale sunt interzise și se pedepsesc sub forma infracțiunii de adulter.

Evident, respectarea obligației de fidelitate nu poate fi cuantificată, nici ea, decât cu caracter relativ, și, de aceea, în privința ei funcționează tot o prezumție de respectare, care va putea fi răsturnată prin proba contrară. Prezumțiile care stau la baza prezumției de paternitate funcționează și în cazul separației în fapt a soților și în cazul dispariției unuia dintre soți. În cazul separației în fapt, nu are relevanță juridică motivul separației, însă, în funcție de acesta, se vor putea aduce mai greu sau mai ușor probe care să infirme prezumția. În cazul în care, cel dispărut a fost declarat ulterior mort prin hotărâre judecătorească, prezumția de paternitate va funcționa până la data stabilită prin hotărâre judecătorească ca fiind data morții.

În cazul în care copilul a fost conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar a fost născut în timpul căsătoriei, fundamentul prezumției de paternitate nu îl mai constituie prezumția de fidelitate, ci principiul ocrotirii copilului și familiei.

2.1.3. Copii care beneficiază de prezumția de paternitate

Potrivit art. 53, alin. 1, C. Fam, beneficiază de prezumția de paternitate copilul născut în timpul căsătoriei, precum și cel conceput în timpul căsătoriei, însă născut după data încetării, desfacerii sau desființării căsătoriei, conform art. 53, alin. 2 C. Fam, dacă nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.

Copilul este conceput în timpul căsătoriei dacă nașterea sa a intervenit în cel mult 300 de zile după data încetării sau desfacerii căsătoriei. Acest termen rezultă din prevederile legale ale art. 61 C. Fam., care fixează durata maximă a gestației la 300 de zile.

În ceea ce privește copilul conceput sau născut în timpul unei căsătorii desființate, acesta are aceeași situație cu cel născut sau conceput într-o căsătorie valabilă, deoarece, potrivit art. 23 alin. 2 din Codul Familiei, declararea nulității căsătoriei nu are nici o urmare în privința copiilor, care își păstrează situația de copii din căsătorie.

2.1.4. Funcționarea prezumției de paternitate

Prezumția de paternitate funcționează automat, deci indiferent de mențiunile din actul de naștere al copilului.

În practica judiciară, s-a decis că prezumția de paternitate nu poate fi înlăturată prin înregistrarea copilului pe numele altui bărbat decât soțul mamei și nici prin recunoașterea copilului de către pretinsul tată, înainte de a se fi admis acțiunea în tăgăduirea paternității.

În cazul în care soțul mamei nu a fost trecut la rubrica tatăl copilului, se poate introduce o acțiune prin care să se ceară constatarea aplicabilității dispozițiilor art. 53 C. Fam., privitor la prezumția de paternitate.

În doctrină, s-au făcut precizări importante în ce privește delimitarea acțiunilor în rectificarea actelor de stare civilă, de cele în anularea actelor de stare civilă.

Mai întâi, potrivit prevederilor art. 57 din Legea nr.119/1996 rectificarea, anularea și completarea actelor de stare civilă este de competența instanțelor judecătorești. Această competență nu trebuie însă confundată cu anularea certificatelor de stare civilă, care se realizează întotdeauna pe calea procedurii administrative, deoarece certificatele de stare civilă sunt acte administrative.

S-a decis că acțiunile în rectificarea actului de stare civilă nu pot soluționa problema de fond a filiației. Prin rectificarea unui act de stare civilă nu se modifică starea civilă a persoanei, deși, în practica judecătorească, s-a statuat că instanța poate să decidă completarea actului de stare civilă pentru ca acesta să corespundă adevăratului statut civil al persoanei.

2.1.5 Timpul legal al concepției

Pentru a suplini faptul că nici în prezent știința nu poate stabili cu maximă precizie momentul concepției, legiuitorul a instituit, prin art. 61 C. fam., prezumția timpului legal al concepției, care se stabilește făcând diferența dintre durata maximă a gestației, fixată de legiuitor la 300 de zile, și durata minimă, fixată la 180 de zile. Rezultă, așadar, că perioada legală de concepție este de 120 de zile.

Articolul 61 C. fam. prevede: „Timpul cuprins între a trei sute și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepției. El se socotește de la zi la zi”. În cazul paternității din afara căsătoriei, pentru a se admite acțiunea în stabilirea paternității, este nevoie să se dovedească existența relațiilor sexuale dintre mamă și pretinsul tată, în perioada legală de concepție.

2.1.6. Caracterul prezumției timpului legal al concepției

Doctrina este unanimă în a aprecia că prezumția timpului legal al concepției are un caracter absolut. Sensul în care trebuie să se interpreteze acest caracter nu este însă același.

Astfel, într-o primă opinie exprimată în literatura juridică, s-a susținut că sensul absolut ce se atribuie prezumției timpului legal al concepției se referă atât la inadmisibilitatea dovedirii faptului că zămislirea a avut loc peste limitele stabilite de legiuitor, cât și la inadmisibilitatea dovezii că zămislirea a avut loc într-o anumită subperioadă a timpului legal al concepției.

Într-o a doua opinie, care dobândește tot mai mulți susținători, se consideră că înțelesul ce trebuie conferit caracterului absolut al acestei prezumții este acela că nu se poate dovedi că sarcina a fost mai scurtă de 180 de zile și nici că a fost mai lungă de 300 de zile, dar este admisibilă dovada că faptul concepției a avut loc într-o anumită parte din timpul stabilit de lege ca fiind al concepției.

În ceea ce ne privește, socotim că numai cea de-a doua opinie poate fi susținută, ea răspunzând în mai mare măsură nevoilor practice de a se stabili cu certitudine paternitatea, dar și exigențelor teoretice. Într-adevăr, legiuitorul, indicând cea mai scurtă și cea mai lungă perioadă de gestație și, prin diferența dintre acestea, timpul legal al concepției, a stabilit că zămislirea poate avea loc oricând în această perioadă, dar nu în tot timpul ei, căci, evident, aceasta din urmă ipoteză este absurdă. Ca urmare, considerăm admisibilă dovada momentului real al concepției, situat între limitele extreme stabilite de legiuitor, atât timp cât aceasta este posibilă.

Concluzionând, arătăm, așadar, că, în măsura în care, pe cale științifică, se stabilește cu certitudine că faptul concepției a avut loc într-o anumită parte din timpul legal al concepției, trebuie să acceptăm toate consecințele ce, pe plan juridic, decurg din această împrejurare, întrucât, prin aceasta, nu se înfrânge caracterul irefragabil al prezumției.

2.1.7. Puterea doveditoare a certificatului de naștere unit cu folosința stării civile conforme cu acesta în materia filiației față de tată

Potrivit prevederilor art. 53 alin. 3 C. Fam., prevederile din materia filiatiei față de mamă, referitoare la imposibilitatea contestării filiației în cazul în care există conformitate între certificatul de naștere al copilului și folosirea stării civile, sunt aplicabile în materia filiației față de tată. S-a pus problema, care este sensul acestei prevederi legale. S-ar putea susține că, în cazul în care există conformitate între certificatul de naștere și folosința stării civile, filiația față de tată nu mai poate fi pusă în discuțe? Răspunsul credem că nu poate fi decât în sens negativ.

Astfel, așa cum s-a arătat, în cazul filiației față de tată, prezumția de paternitate instituită de art. 53 alin. 1 și 2 din Codul familiei, lasă fără efecte juridice orice înscriere în actul de stare civilă a copilului, care ar veni împotriva ei. Câta vreme soțul mamei copilului nu a înlăturat, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, prezumția legală de paternitate, orice recunoaștere a paternității copilului de către un alt bărbat este nulă și, cu atât mai mult, orice înscriere frauduloasă în actul de naștere a copilului, în sensul că un alt bărbat decât soțul mamei este tatăl copilului.

S-a statuat, in practica judecătorească, în sensul că mama copilului nu poate porni o acțiune în stabilirea filiației copilului dacă este căsătorită și soțul său nu a făcut tăgada paternității.

În concluzie, prevederile art. 53 alin. 3 din C. Fam, trebue să fie interpretate în sensul că ele se referă numai la filiația față de mamă. Prin urmare, odată stabilită față de mamă și existând conformități între certificatul de naștere și folosința stării civile, filiația față de mamă nu mai poate fi pusă în discuție. Dacă mama copilului este căsătorită, va opera prezumția de paternitate. Așadar, între filiația față de mamă și filiația față de tată există o strânsă interdependență.

Așa cum s-a spus, prezumția de paternitate este o prezumție legală, intermediară, mixtă, care se deosebește atât de prezumțiile absolute, irefragabile, cât și de cele relative. Astfel, această prezumție nu este irefragabilă, deoarece nu poate fi combătută, însă nu este nici relativă, deoarece nu poate fi combătută decât de soțul mamei sau fostul soț al mamei, în condiții speciale ale art. 54, 55 din Codul familiei.

2.1.8. Conflictul de paternitate (dubla paternitate)

Problema așa-zisului conflict de paternitate se pune numai în legătură cu copilul din căsătorie și presupune, în toate cazurile, ca prezumția de paternitate să fie operantă față de doi bărbați. Această problemă apare atunci când copilul este conceput în timpul căsătoriei și se naște în alta.

Cazuri:

Cazul în care prima căsătorie a unei femei încetează sau se desface și, la mai puțin de 300 de zile de la încetarea sau desfacerea acestei căsătorii, femeia se recăsătorește și apoi dă naștere unui copil. Prin urmare, în acest caz copilul este conceput în timpul primei căsătorii, dar este născut în timpul celei de-a doua căsătorii. Potrivit art. 53 alin. 2 C. Fam, copilul va avea ca tată pe soțul mamei din cea de-a doua căsătorie.

Cazul când soțul din prima căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecătorească și soția se recăsătorește și, la mai puțin de 300 de zile de la încheierea celei de-a doua căsătorii, naște un copil. Ulterior, dacă primul soț reapare, hotărârea judecătorească de declarare a morții va fi anulată, dar cea de-a doua căsătorie va rămâne valabilă și, deci, copilul va avea ca tată pe soțul mamei din cea de-a doua căsătorie.

Cazul când femeia încheie două căsătorii și dă naștere unui copil. Potrivit art. 19 C. fam, cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate absolută, dar, potrivit art. 23 alin. 2 C. fam, nulitatea căsătoriei nu are nicio urmare în privința copilului, care își păstrează situația de copil din căsătorie. Ar însemna că tatăl copilului este soțul mamei din cea de-a doua căsătorie.

Se poate observa că dubla paternitate se pune numai cu privire la paternitatea din căsătorie, deoarece, între paternitatea dn căsătorie și cea din afara căsătoriei, nu poate exista conflict de paternitate.

Astfel, copilul care are filiația stabilită pe baza prezumției de paternitate nu mai poate fi recunoscut de un alt bărbat și nici nu poate stabili paternitatea prin hotărâre judecătorească. O altă filiație față de tată ar fi posibiliă, dacă soțul mamei, față de care operează prezumția de paternitate, ar face tăgada paternității.

Prezumția de paternitate are o forța juridică superioară celorlalte moduri de stabilire a filiației și are funcția de contestare a filiației care a fost stabilită prin recunoaștere voluntară.

Recunoașterea de paternitate poate fi contestată și în cazul în care un bărbat recunoaște un copil, care s-a născut după declararea judecătorească a morții soțului mamei, însă la mai puțin de 300 de zile de la aceasta. Dacă soțul mamei reapare, hotărârea judecătorească va fi anulată, iar filiața stabilită prin recunoaștere va fi infirmată, deoarece va redeveni activă prezumția de paternitate.

Așadar, dubla paternitate nu poate exista între paternitatea din căsătorie și paternitatea din afara căsătoriei. Pe de altă parte, nu poate exista nici numai între paternitatea din afara căsătoriei.

Astfel, dacă un copil își stabilește paternitatea prin recunoaștere voluntară, iar ulterior iși stabilește paternitatea față de un alt bărbat prin hotărâre judecătorească, aceasta va îndeplini și funcția de contestare a filiației stabilite pe calea recunoașterii.

Dacă, dimpotrivă, s-a stabilit, mai întâi, filiația prin hotărâre judecătorească și, ulterior, un alt bărbat recunoaște pe acel copil, recunoașterea este lovită de nulitate absolută, deoarece hotărârea judecătorească produce efecte față de toata lumea (art. 23 din Decretul nr. 31/1954; Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă).

Capitolul II. Stabilirea filiației față de tatăl din căsătorie

2.1. Prezumția de paternitate

Articolul 53 alin. 1 C. fam. prevede: „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”. Instituirea prezumției se explică prin aceea că faptul concepției nu poate fi dovedit nemijlocit, astfel că se dovedește un fapt conex – nașterea, din care se trage apoi concluzia în privința concepției.

În literatura juridică s-a arătat că această prezumție este realistă și suplă. Este realistă, întrucât, îndeobște, copilul născut în timpul căsătoriei este conceput de mamă cu soțul ei și este suplă, pentru că, atunci când soțul mamei nu este tatăl copilului, el poate răsturna prezumțiile prin acțiunea în tăgada paternității. Prezumția, astfel cum este instituită de art. 53 alin. 1 C. fam., include și pe copilul conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar născut în timpul acesteia, legiuitorul presupunând că bărbatul care se căsătorește cu o femeie însărcinată, ipso facto, se consideră a fi tatăl acelui copil. Este deci vorba de prezumția de recunoaștere tacită a paternității copilului conceput înainte de încheierea căsătoriei, care este mai puternică decât recunoașterea expresă a filiației. Soluția adoptată de legiuitor în privința copilului conceput înainte de căsătorie, dar născut în timpul acesteia, are meritul de a fi și practică, întrucât dovada filiației față de tată se face, astfel, prin dovada nașterii copilului în timpul căsătoriei, nefiind necesară proba mai greu de făcut a concepției copilului. Aceasta din urmă se va dovedi cu ajutorul altei prezumții, aceea a timpului legal al concepției.

Alineatul 2 al art. 53 C. fam. prevede: „Copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.” Se instituie astfel prezumția de paternitate în favoarea copilului născut după încetarea căsătoriei, dar care a fost conceput în timpul acesteia. Aceasta este cea de-a doua prezumție cuprinsă în art. 53 C. fam. și diferă de prima prin temeiul său. Astfel, prima prezumție se bazează pe nașterea copilului în timpul căsătoriei, iar cea de-a doua se bazează pe concepția lui în timpul căsătoriei.

2.2. Cazuri în care se poate introduce acțiunea în tăgăduirea paternității

2.2.1. Acțiunea în tăgăduirea paternității

Acțiunea în tăgada paternității face parte din categoria acțiunilor în contestația de stat prin care se urmărește înlăturarea unei stări civile aparente pe motiv că ea nu corespunde realității. A tăgădui paternitatea unui copil înseamnă a răsturna, pe cale judecătorească, prezumțiile de paternitate stabilite de lege în privința copiilor din căsătorie. Prezumțiile de paternitate, în baza cărora copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei (art.53 alin.1 C.fam.) iar cel născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie (art. 53 alin. 2 C.fam.), nu au caracter absolut, legea permițând să se facă dovada că bărbatul împotriva căruia operează nu este tatăl copilului. În consecință, ori de câte ori prezumția de paternitate acoperă o situație nereală există posibilitatea ca, prin acțiuni în justiție, această prezumție să fie înlăturată prin administrarea dovezii contrare.

Așadar, tăgada de paternitate este mijlocul juridic ce conferă posibilitatea înlăturării, prin hotărârea judecătorească, a unei stări civile care nu corsespunde realității prin răsturnarea în justiție a prezumțiilor legale de paternitate, făcându-se dovada, prin orice mijloc de probă admis de lege că este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

2.2.2 Dreptul la acțiunea în tăgada paternității și titularul dreptului la acțiunea în tăgada paternității

În reglementarea Codului familiei, dreptul la acțiunea în tăgada paternității a fost multă vreme strâns legat de persoana soțului mamei. Acest caracter exclusiv și personal al acțiunii în tăgada paternității rezultă din prevederile art. 54 alin. 2 C. fam. care arătau că acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită numai de soțul mamei. Caracterul strict personal al dreptului la acțiunea în tăgada paternității împiedica intentarea acțiunii de către o altă persoană, indiferent că era vorba despre mamă, copil, alte rude, creditori sau procuror. Singura excepție era reglementată de dispozițiile art.54 alin. 2 C. Fam., în sensul că moștenitorii puteau continua acțiunea pornită de autorul lor în timpul vieții sale. În legătură cu acest caracter absolut, personal al acțiunii în tăgada paternității, în literatura juridică s-a exprimat opinia că a atribui dreptul la acțiunea în tăgada paternității numai soțului mamei echivalează cu a-i acorda acestuia un fel de monopol în aprecierea oportunității dreptului la acțiune, fără a ține seama de interesele mamei și copilului, care nu poate fi concordantă cu deplina și efectiva egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie, constituind totodată, un obstacol în calea aflării adevărului.

În consecință, unii autori au arătat că dreptul de a înlătura prezumțiile legale de paternitate nu trebuie să fie numai o prerogativă a bărbatului, ci trebuie să se recunoască și mamei și copilului dreptul de a acționa. Alți autori, s-au exprimat, de asemenea, în favoarea înlăturării caracterului exclusiv personal al dreptului la acțiunea în tăgada paternității, fără a determina însă dacă un atare drept trebuie să fie recunoscut numai copilului, procurorului, curatorului celui dispărut sau deopotrivă și mamei.

Caracterul strict personal al dreptului la acțiunea în tăgada paternității a fost înlăturat prin Decizia Curții Constituționale nr. 349/2001. Prin această decizie, dispozițiile art. 54 alin. 2 C. fam. au fost declarate neconstituționale în măsura în care nu recunosc decât tatălui și mamei și copilului născut în timpul căsătoriei dreptul de a porni acțiunea în tăgada paternității.

În prezent, urmare a adoptării în anul 2007 a Legii nr. 288 pentru modificarea și completarea Legii nr. 4/1953 – Codul familiei, acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi pornită de către moștenitori (art.54, alin 2 C. fam.). În persoana moștenitorilor, acțiunea își intervertește caracterul întrucât, în cazul lor, prevalează interese de ordin patrimonial, deoarece moștenitorii care au acceptat succesiunea ar fi împiedicați de copil în exercitarea drepturilor succesorale.

În ipoteza în care copilul ar renunța la moștenirea soțului mamei, moștenitorii vor avea dreptul să continue acțiunea în tăgada paternității, interesul fiind tot de ordin patrimonial, întrucât copilul ar putea cere de la aceștia pensie de întreținere.

2.2.3. Exercitarea dreptului la acțiunea în tăgada paternității de către tutore

Tutorele va putea porni acțiunea în tăgada paternității în condițiile art. 54 alin. 5 C. fam., respectiv dacă titularul acțiunii este pus sub interdicție. În actuala reglementare tutorele are posibilitatea de a introduce acțiunea în tăgada paternității fără a avea nevoie de încuviințarea autorității tutelare. O atare încuviințare era cerută de prevederile art. 54 alin. 3 C. fam. anterior modificării și completării Codului Familiei prin Legea nr. 288/2007, pentru ca tutorele soțului pus sub interdicție să poată porni acțiunea. Dreptul de a porni tăgada paternității recunoscut tutorelui completează protecția acordată celui pus sub interdicție. Se poate însă întâmpla să nu îi îndeplinească îndatorirea de a porni acțiunea în tăgada paternității, caz în care se ridică întrebarea dacă cel pus sub interdicție poate porni acțiunea în perioadele de luciditate. În legătură cu această problemă, în literatura juridică s-a exprimat opinia că dreptul la acțiunea în tăgada paternității nu poate fi recunoscut interzisului, întrucât acesta poate să introducă acțiunea după ridicarea interdicției, dacă tutorele nu a pornit-o cât timp a durat interdicția.

Trebuie avut însă în vedere faptul că potrivit art. 151 alin. 1 C. fam., ridicarea interdicției va fi pronunțată de către instanță, dacă au încetat cauzele care au provocat punerea sub interdicție. Or, conform art. 142 alin. 1 C. fam., o persoană va fi pusă sub interdicție dacă datorită alienației mintale sau a debilității mintale nu are discernământ pentru a se îngriji în interesele sale. În general, boala psihică ce face ca persoana să fie lipsită de discernământul necesar pentru a se putea îngriji de interesele sale este de durată, starea de înseninate putând persista până la data decesului celui suferind, astfel că, dacă a fost pus sub interdicție iar tutorele nu introduce acțiunea în tăgada paternității, el se găsește în imposibilitatea de a porni acțiunea. Astfel, două persoane între care nu există nicio legătură de sânge, rămân într-un raport de filiație nereal în temeiul unei prezumții care nu poate fi răsturnat datorită stării mintale a incapabilului și pasivității reprezentantului său. Credem că pentru a se evita o astfel de situație și a se da posibilitatea stabilirii unei stări civile care să corespundă realității, trebuie să se recunoască și celui pus sub interdicție dreptul de a se introduce acțiunea în momentele de luciditate, urmând ca aceasta să fie continuată de reprezentantul său legal. Se pune însă problema dacă tutela este singurul caz de reprezentare în această materie. Credem că după ce acțiunea a fost pornită de tutorele care apoi este îndepărtat de la tutelă pentru că nu și-a îndeplinit mulțumitor sarcina ori pentru celelalte motive arătate de art. 138 alin. 2 C. fam. și există urgență în soluționarea cauzei, atunci în temeiul art. 44 alin. 1 C. proc. Civ., instanța va putea numi un curator special care va avea posibilitatea să îl reprezinte pe incapabil până la numirea unui nou tutore. În plus, în cazul în care între reprezentant și reprezentat există conflict de interese (de ex: tutore al tatălui prezumat este chiar mama copilului), curatorul special numit îl va putea reprezenta pe incapabil. În schimb, dacă titularului dreptului la acțiune i s-a instituit curatela în condițiile art. 152 C. fam., curatorul nu este îndreptățit să îl reprezinte în acțiunea în tăgada paternității.

În ipoteza în care titularului dreptului la acțiunea în tăgada paternității este pus sub interdicție după ce a pornit acțiunea, ea va fi continuată de către tutore..

2.2.4. Persoanele împotriva cărora se exercită dreptul la acțiunea în tăgada paternității

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007, Codul familiei nu conținea prevederi referitoare la calitatea procesuală pasivă, adică la persoanele împotriva cărora se putea introduce acțiunea în tăgada paternității. În urma modificării și completării dispozițiilor Codului familiei din Legea nr. 288/2007 art. 54 C. fam., arată împotriva cui se pornește acțiunea, făcându-se distincție între situația în care acțiunea este introdusă de către soțul mamei și cea în care aceasta este introdusă de către mamă sau copil.

Situația exercitării dreptului la acțiune de către soțul mamei.

Pentru ipoteza în care dreptul la acțiune se exercită de către soțul mamei, dispozițiile art. 54 alin. 3 C. fam. stabilesc că acesta introduce acțiunea împotriva copilului. Dacă acesta din urmă este minor cu vârsta sub 14 ani, el va fi reprezentat de către mamă, ea participând la proces în dublă calitate: ca reprezentant al copilului lipsit de capacitatea de exercițiu, dar și în nume propriu, întrucât potrivit art. 54 alin. 6 C. fam., mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formulează ea însăși acțiunea. Dacă mama copilului este decedată sau nu are capacitatea de exercițiu, copilul va fi reprezentat de către un tutore. Copilul care are vârsta între 14 și 18 ani va fi citat și va sta personal în proces, fiind asistat de către ocrotitorul său legal (mamă sau, după caz, tutore). În situația în care minorul lipsit de capacitatea de exercițiu sau cu capacitatea de exercițiu restrânsă nu are reprezentant legal și există urgență în soluționarea cauzei, atunci, la cererea părții interesate, instanța poate să îi numească un curator special care să îl reprezinte până la numirea reprezentantului legal în condițiile legii (art. 44 alin. 1 și 2 C. proc. Civ.).

În cazul în care copilul este decedat, art. 54 alin. 3 C. fam. arată că acțiunea se pornește de tatăl prezumat împotriva mamei copilului. Unele precizări sunt necesare în legătură cu aceste prevederi:

– textul citat se referă la copilul născut viu și decedat până la momentul introducerii acțiunii de către bărbatul prezumat a fi tatăl copilului, nu și la copilul născut mort întrucât, în cazul acestuia din urmă nu se poate vorbi despre un raport de filiație împotriva căruia să se poată exercita dreptul la acțiune, astfel că, într-un atare caz, acțiunea ar fi lipsită de obiect.

– dispozițiile art. 54 alin. 3 C. fam. nu fac nicio referire la cazul în care, atât copilul cât și mama sunt decedați, însă există descendenți ai copilului. Credem că în situația în care copilul a lăsat descendenți, acțiunea ar trebui exercitată împotriva acestora, prevalând și în acest caz interese de ordin patrimonial, tatăl prezumat urmând să-i înlăture de la succesiunea ce s-ar deschide după moartea sa și la care aceștia ar putea veni prin reprezentarea copilului precedat. În plus, câtă vreme se recunoaște moștenitorilor copilului dreptul de a continua acțiunea pornită de acesta în timpul vieții, trebuie să se accepte și posibilitatea intentării aceleiași acțiuni împotriva lor.

– întrucât prevederile art. 54 alin. 3 C. fam. îl vizează numai pe copilul decedat până la data intentării acțiunii, se pune întrebarea împotriva cui va continua acțiunea în situația în care aceasta fusese pornită, dar copilul a decedat în cursul judecării. În literatura juridică s-a arătat că într-un astfel de caz acțiunea poate fi continuată împotriva reprezentantului legal al copilului sau a unui tutore ad-hoc, dacă minorul decedat era lipsit de capacitate de exercițiu sau împotriva unui tutore ad-hoc dacă acesta avea capacitate de exercițiu restrânsă. În ceea ce ne privește, credem că dacă acțiunea poate fi pornită împotriva mamei în cazul în care copilul este decedat la data introducerii ei, cu atât mai mult ea poate fi continuată împotriva acesteia în situația în care copilul decedează în timpul procesului. Dacă și mama copilului este decedată, iar copilul a lăsat descendenți, acțiunea poate fi continuată împotriva acestora.

b. Situația exercitării dreptului la acțiune de către mamă sau copil.

Dacă dreptul la acțiune se exercită de către mamă sau copil, art. 54 alin. 4 C. fam. prevede că aceștia introduc acțiunea pornită împotriva moștenitorilor lui. Dacă soțul mamei decedează în timpul procesului, acțiunea va putea fi continuată împotriva moștenitorilor săi.

Legea nu precizează împotriva cui se va exercita acțiunea în tăgada paternității în cazul în care cel ce ar trebui să aibă calitatea procesuală pasivă este pus sub interdicție. Într-o astfel de situație urmează a se aplica prevederile art. 42 C. proc. Civ. care arată că persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate (…). Așadar, interzisul judecătoresc are o poziție similară cu cea a minorului cu vârsta sub 14 ani, neputând sta personal în proces, ci prin reprezentant, respectiv prin tutorele său. Dacă până la soluționarea cererii de punere sub interdicție a fost numit un curator în temeiul art. 146 C. fam., acesta îl va reprezenta pe cel a cărui interdicție a fost cerută, urmând ca după rezolvarea procesului de punere sub interdicție, locul său să fie luat de către tutore. În caz de conflict de interese între reprezentant și reprezentat, instanța va putea numi un curator special în temeiul art. 44 alin. 1 C. proc. civ. În situația în care se ivesc interese contrare între minorul pus sub interdicție și tutorele său, întrucât tutore al acestuia este chiar bărbatul prezumat a fi tatăl copilului, numirea curatorului se va face tot în temeiul art. 44 C. proc. civ., iar nu în baza art. 132 C. fam., adică de către instanța de judecată competentă să soluționeze acțiunea în tăgada paternității (art. 44 alin. 3 C. proc. civ.) și nu de către autoritatea tutelară.

2.2.5. Cazuri în care se poate exercita dreptul la acțiunea în tăgada paternității

Legislația în vigoare, la fel ca și cea anterioară adoptării Legii nr. 288/2007 nu reglementează în mod expres cazurile în care se poate tăgădui paternitatea, legiuitorul stabilind în art. 54 alin. 1 C. fam. regula că paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

Așdar, titularul dreptului la acțiune este pus în situația să dovedească faptul că este imposibil ca bărbatul împotriva căruia operează prezumția de paternitate este tatăl copilului. Nepaternitatea va putea fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv prin probe științifice. Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului poate fi determinată de incapacitatea bărbatului de a procrea sau de inexistența raporturilor de coabitare în perioada concepțiunii copilului datorită unor împrejurări care au împiedicat pe soți să se întâlnească (de ex. soțul execută o pedeapsă privativă de libertate, este plecat în străinătate ori relațiile dintre soți au fost atât de mult deteriorate datorită neînțelegerii, încât au făcut imposibile relațiile intime în perioada concepțiunii copilului). De asemenea, imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului poate fi determinată de faptul că perioada de concepțiune a copilului, stabilită prin expertiză medico-legală, este anterioară datei la care mama l-a cunoscut pe bărbatul prezumat a fi tatăl copilului sau de împrejurarea că respectivul soț este de altă rasă decât aceea a mamei și a copilului ei. Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului nu poate rezulta din simpla despărțire în fapt a soților în timpul legal al concepțiunii, câtă vreme nu se face dovada că relațiile intime dintre cei doi nu au continuat în această perioadă. Faptul că în timpul legal al concepțiunii copilului soția a avut relații sexuale cu alți bărbați nu este îndestulător pentru admiterea acțiunii în tăgada paternității, dar constituie un indiciu care obligă instanța să solicite și alte probe pentru a verifica temeinicia acțiunii. De asemenea, simpla mărturisire a mamei că soțul ei nu este tatăl copilului, nu este suficientă pentru a exclude paternitatea soțului, ci va trebui coroborată cu alte probe care să facă dovada că soțul mamei este tatăl copilului.

2.2.6. Prescripția la dreptul acțiunii în tăgăduirea paternității

Anterior modificării dispozițiilor prin Legea nr. 288/2007, acțiunea în tăgada paternității trebuia introdusă într-un termen de prescripție scurt, de 6 luni, care începea să curgă de la data cunoașterii către tatăl prezumat a nașterii copilului (art. 55 alin. 1 C. fam.). Dacă înainte de împlinirea acestui termen, tatăl prezumat era pus sub interdicție, pentru tutorele său curgea un nou termen, începând de la data la care acesta afla despre nașterea copilului (art. 55 alin. 2 C. fam.), iar dacă în acest termen acțiunea nu era pornită de către tutore, tatăl prezumat avea posibilitatea să introducă acțiunea după ridicarea interdicției, înăuntrul unui termen de 6 luni (art. 55 alin. 3 C. fam.). Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007, termenul de prescripție a acțiunii în tăgada paternității a fost extins de la 6 luni la 3 ani. Cât privește momentul de la care termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă, acesta diferă în funcție de titularul dreptului la acțiune.

Astfel, legiuitorul stabilește în art. 55 alin. 1 C. fam., că acțiunea în tăgada paternității se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii copilului, iar pentru soțul mamei, termenul curge de la data la care a luat la cunoștință despre nașterea copilului.

Așadar, atunci când acțiunea este pornită de către mamă sau copil, termenul curge de la data nașterii copilului. În privința bărbatului prezumat a fi tatăl copilului, art. 55 alin. 1 C. fam. instituie o excepție de la regula că termenul curge de la data nașterii copilului, arătând că acesta începe să curgă de la data la care el a cunoscut nașterea, întrucât nu în toate cazurile nașterea copilului este cunoscută de tatăl prezumat de la data la care ea a avut loc.

Astfel:

– dacă tatăl prezumat a dispărut înainte de nașterea copilului și se reîntoarce ulterior, termenul va curge de la data la care, după reîntoarcerea sa, a aflat despre nașTerea copilului, indiferent că dispariția constituie o stare de fapt sau a fost declarată prin hotărârea judecătorească;

– dacă tatăl prezumat a fost declarat mort prin hotărârea judecătorească, iar ulterior reapare, i se anulează hotărârea declarativă de moarte, iar termenul va curge de la data la care, reapărut fiind, a aflat despre nașterea copilului, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a hotărârii judecătorești declarative de moarte;

– dacă tatăl prezumat a fost pus sub interdicție, termenul va curge de la data ridicării interdicției, dacă înainte de a fi pus sub interdicție acesta a cunoscut nașterea copilului, iar acțiunea nu era prescrisă la momentul punerii sub interdicție, respectiv de la data la care, după ridicarea interdicției, a cunoscut efectiv nașterea copilului în ipoteza în care se găsea pus sub interdicție la momentul nașterii copilului;

– dacă soțul mamei suferă de o boală psihică, dar nu a fost pus sub interdicție, termenul va curge de la data la care, aflându-se în momente de luciditate, a fost în măsură să recepționeze conștient nașterea copilului;

– dacă nașterea a avut loc după recăsătoria mamei, dar la mai puțin de 300 de zile de la data desfacerii sau desființării căsătoriei anterioare, pentru fostul soț al mamei, termenul va curge de la data la care el a aflat despre hotărârea definitivă prin care s-a admis acțiunea în tăgada paternității, introdusă de soțul mamei din căsătoria subsecventă.

Dacă acțiunea nu a fost introdusă în timpul minorității copilului, art. 55 alin. 2 C. fam. dă acestuia posibilitatea de a porni acțiunea într-un termen de 3 ani de la data majoratului său.

Legea nu face nicio precizare cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în situația în care acțiunea este pornită de către tutorele celui pus sub interdicție. Credem că, indiferent dacă titularul dreptului la acțiune se află pus sub interdicție la data nașterii copilului, ori a fost pus sub interdicție după această dată, soluția trebuie să fie aceeași ca și în reglementarea anterioară, în sensul că pentru tutore termenul de 3 ani în care poate introduce acțiunea în tăgada paternității începe să curgă de la data la care a cunoscut efectiv despre nașterea copilului, întrucât dacă s-ar admite că el începe să curgă de la data nașterii copilului, s-ar putea ajunge la situații în care la momentul exercitării dreptului de către tutore, acesta să fie deja prescris. Termenul de prescripție de 3 ani este susceptibil de suspendare, întrerupere și repunere în termen, în condițiile legii. În privința repunerii în termen, art. 55 alin. 3 C. fam. prevede că reclamantul va fi repus în termen în condițiile legii. În consecință, reclamantul va fi repus în termen în condițiile art. 19 din Decretul 167/1958, conform căruia instanța judecătorească sau organul arbitrar poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii ori să încuviințeze executarea silită. Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.

2.2.7. Admiterea acțiunii. efecte

Admiterea acțiunii de tăgăduirea paternității soțului mamei produce modificarea statutului civil al copilului care devine copil din afara căsătoriei, excepție făcând situațiile de conflict de paternitate, când, înlăturându-se prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei, devine incidentă prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei anterioare. Tăgăduirea paternității copilului din căsătorie produce următoarele efecte:

a) Vorbind despre numele copilului, deosebim situațiile:

Copilul s-a născut în timpul căsătoriei

Dacă soții au nume comun, copilul rămâne cu numele dobândit la nașterea sa, adică cel comun al soților. Acest nume comun poate fi cel al soțului dinaintea căsătoriei, cel al soției dinaintea căsătoriei, ori format din unirea numelor avute de soți înaintea căsătoriei (art. 27 C. fam.). În oricare din aceste cazuri, copilul rămâne cu numele luat la naștere, ca fiind cel al mamei, în acel moment (art. 64 C. fam.), ceea ce înseamnă că tăgăduirea paternității nu produce efecte în privința numelui copilului. În majoritatea cazurilor, numele comun al soților este cel avut de bărbat înaintea încheierii căsătoriei. În această situație, de i s-ar admite acțiunea în tăgăduirea paternității, copilul va purta același nume ca soțul respectiv. De aceea, s-a exprimat și părerea că, în această situație, copilul ar urma să dobândească numele propriu de familie al mamei sale, ca un copil din afara căsătoriei, cu mama cunoscută.

Dacă soții nu au nume comune deosebim:

– Copilul a luat la naștere numele soțului; în această situație, copilul va lua numele mamei sale, pe care l-a avut la naștere;

– Copilul a primit la naștere numele mamei sale; în această situație, copilul rămâne, după tăgăduirea paternității din căsătorie, cu același nume;

– Copilul a luat la naștere un nume format din reunirea numelor soților; el rămâne în continuare cu acest nume. Printr-o interpretare extensivă a art. 62 alin. 2 și art. 64 alin.1 C.fam., s-ar putea, totuși, considera că acel copil va avea numele mamei sale din momentul nașterii lui.

Copilul va avea un nume, în mod corespunzător celor arătate mai înainte, deosebindu-se după cum soții au nume comun ori nu și în cazul tăgăduirii paternității din căsătorie, în urma încetării căsătoriei, ceea ce presupune că soțul a introdus acțiunea, dar a decedat înainte de data la care hotărârea prin care s-a admis tăgăduirea paternității din căsătorie a rămas definitivă, procesul fiind continuat de moștenitorul soțului mamei. Cu această situație nu trebuie confundată aceea în care copilul se naște după încetarea căsătoriei, când dat fiind caracterul strict personal al acțiunii în tăgăduire a paternității, nu se poate tăgădui paternitatea copilului la care ne referim.

Copilul a fost conceput în timpul căsătoriei, dar s-a născut după desfacerea ori desființarea căsătoriei

În cazul desfacerii căsătoriei, mama copilului poate rămâne cu numele dobândit prin căsătorie, în condițiile art. 40 C. fam. sau revine la numele pe care îl are mama sa la nașterea lui, care este ulterioară desfacerii căsătoriei. În cazul desființării căsătoriei, soția nu poate rămâne cu numele dobândit prin căsătorie, ceea ce înseamnă că revine la numele pe care l-a avut înainte de încheierea căsătoriei. Copilul va lua același nume, deoarece el este născut după desființarea căsătoriei, iar mama lui este primul părinte față de care are stabilită filiația (art. 64 alin. 1 C. Fam.).

Conflictul de paternitate

Dacă se tăgăduiește paternitatea unui copil aflat în această situație, reapare de drept cealaltă paternitate, copilul fiind considerat tot din căsătorie, adică aceea în care a fost conceput. În consecință, numele copilului urmează a se stabili în raport de prima căsătorie. De cele mai multe ori, soțul din prima căsătorie și soția din cea de-a doua căsătorie au nume diferite. În mod practic, el ia numele mamei, din momentul nașterii lui, deoarece părinții nu se vor înțelege de cele mai multe ori, cu privire la numele copilului. În cazul în care soțul din prima căsătorie și soția din cea de-a doua căsătorie au același nume, și anume când soția a rămas, în urma încetării ori desfacerii căsătoriei, cu numele soțului, copilul ia numele comun al părinților.

Dacă în cazul conflictului de paternitate, după ce s-a tăgăduit paternitatea din cea de-a doua căsătorie, s-a făcut același lucru și cu paternitatea din cea de-a doua căsătorie, copilul devine din afara căsătoriei, luând numele în conformitate cu cele arătate înainte pentru copilul care, în urma tăgăduirii paternității din căsătorie, devine din afara căsătoriei.

Conflictul de paternitate aparent

În cazul în care un copil își stabilește paternitatea prin recunoaștere și după aceea își stabilește filiația față de o femeie care este căsătorită, prin prezumția de paternitate, își stabilește paternitatea față de soțul mamei, care este un alt bărbat decât cel care a recunoscut pe copil. În această situație, copilul se consideră din căsătorie, iar paternitatea lui față de tatăl din căsătorie nu poate fi înlăturată decât de acesta din urmă prin tăgăduirea paternității. Dacă se face aceasta, copilul devine din afara căsătoriei, dar cu filiația față de amândoi părinții, deoarece recunoașterea de paternitate este valabilă, dispărând cauza ei de nulitate. Ar urma deci ca, în conformitate cu art. 64 C. fam., copilul să ia numele tatălui din afara căsătoriei, deoarece față de aceasta și-a stabilit mai întâi filiația, instanța judecătorească putând, potrivit art. 64 alin. 2 C. fam., să încuviințeze pe copil să poarte numele mamei, deoarece aceasta este cea față de care și-a stabilit ulterior filiația. Totuși, se pune întrebarea de a știi ce nume ia copilul, în cazul în care el are filiația din afara căsătoriei stabilită față de ambii părinți. De aceea, s-ar putea aplica, prin asemănare, art. 64 alin. 3 C. fam., în sensul că instanța judecătorească ce a admis acțiunea în tăgăduire a paternității să decidă, având în vedere interesul copilului, ce nume va putea purta acesta, adică numele unuia din părinți sau numele lor reunite. Numele se poate stabili, în aceste condiții de instanța judecătorească, și nu de autoritatea tutelară, deoarece stabilirea filiației copilului nu s-a făcut, dacă ar fi vorba de recunoaștere, concomitent față de ambii părinți, ci în mod succesiv.

În cazul în care soțul mamei este declarat mort prin hotărâre judecătorească și, la peste 300 de zile de la data stabilită ca fiind aceea a morții, mama naște un copil, acesta este din afara căsătoriei. Dacă acest copil este recunoscut de un bărbat și, după aceea, soțul declarat mort reapare, se anulează hotărârea declarativă de moarte, ceea ce înseamnă că această căsătorie se consideră că n-a încetat niciodată, copilul este din acea căsătorie, beneficiind de prezumția de paternitate.

Dacă soțul mamei tăgăduiește paternitatea unui asemenea copil, acesta din urmă devine din afara căsătoriei. În ceea ce privește numele copilului, pentru identitate de motive, soluția este corespunzătoare situației precedente.

2.2.8. Cazuri speciale

Să presupunem că o femeie, al cărui soț este dispărut, naște un copil. Acesta din urmă beneficiază de prezumția de paternitate. În consecință, recunoașterea de paternitate a acestui copil este lovită de nulitate absolută. Dacă, însă, după recunoașterea de paternitate, soțul mamei este declarat mort, iar data decesului este stabilită prin hotărâre judecătorească respectiv ca fiind anterioară concepției copilului, acesta este din afara căsătoriei, deoarece hotărârea produce efecte retroactive, deci a dispărut cauza de nulitate. Această recunoaștere poate deveni din nou nevalabilă, dacă soțul mamei copilului reapare și anulează hotărârea declarativă de moarte. În cazul în care acum soțul mamei tăgăduiește paternitatea copilului, acesta din urmă devine din afara căsătoriei, iar recunoașterea de paternitate ar putea fi considerată iarăși validă. Numele copilului care va fi? Acesta se găsește într-o situație, în ceea ce privește numele, asemănătoare cu cea a copilului de la conflictul aparent de paternitate care devine din afara căsătoriei și deci, pentru identitate de motive, soluția în privința numelui urmează a fi aceeași.

Un alt caz este acela când se recunoaște un copil născut de o femeie căsătorită. Asemenea recunoaștere este nulă. Dacă însă paternitatea copilului este tăgăduită și se consideră că recunoașterea este valabilă, deoarece a dispărut cauza de nulitate, înseamnă că acel copil are filiația stabilită față de ambii părinți. În consecință, soluția va fi ca și în situațiile precedente.

La o situație asemănătoare se ajunge în cazul copilului conceput și recunoscut de către un bărbat care se pretinde că este tatăl lui, iar mama se căsătorește. În această situație se aplică prezumția de paternitate, iar dacă se tăgăduiește paternitatea copilului, acesta este din afara căsătoriei, însă cu paternitatea stabilită, deoarece recunoașterea urmează a se considera valabilă, căci a dispărut cauza ei de nulitate. Cât privește numele copilului, se vor aplica cele arătate mai înainte.

Într-o altă situație, soțul este declarat mort prin hotărâre judecătorească și la peste 300 zile de la data stabilită ca fiind a morții s-a născut copilul. Presupunem că acest copil nu are însă stabilită filiația față de mamă. Un bărbat recunoaște copilul ca fiind al lui. După aceea, apare soțul și anulează hotărârea declarativă de moarte, ceea ce înseamnă că această căsătorie se consideră că nu încetat niciodată. În cazul în care, după această anulare, copilul își stabilește filiația față de mamă, care este soția celui reapărut, copilul beneficiază de prezumția de paternitate față de soțul mamei, iar prezumția face ca recunoașterea să-și piardă valabilitatea, deoarece se referă la un copil din căsătorie. Dacă se tăgăduiește apoi paternitatea copilului, se va pune întrebarea de a știi ce nume va lua acesta, față de dispariția ulterioară a cauzei de nulitate a recunoașterii. Soluția este în sensul celor deja arătate.

O altă situație asemănătoare cu aceasta este aceea când, după hotărârea declarativă de moarte, intervine o nouă hotărâre prin care se rectifică data morții stabilite prin prima hotărâre, iar în raport cu noua dată a morții, copilul s-a născut până la 300 zile. După rectificarea hotărârii declarative de moarte, intervin aceleași împrejurări ca cele arătate mai înainte.

2.2.9. Schimbarea numelui mamei pe cale administrativă

Mama copilului poate să-și schimbe numele de familie în timpul căsătoriei. În această situație, dacă ea are la data nașterii copilului a cărei paternitate se tăgăduiește, un nume dobândit pe cale administrativă, atunci copilul va lua același nume, în conformitate cu art. 64 alin. 1 C. fam., deoarece primul părinte față de care s-a stabilit filiația este mamă. Dacă însă mama copilului i-a schimbat numele pe cale administrativă, înainte de încheierea căsătoriei respective, pe care-l poartă la data nașterii copilului a cărui paternitate se tăgduiește, fie ca nume propriu, fie comun cu soțul ei, atunci copilul la care ne referim va lua același nume, ca fiind al primului părinte față de care și-a stabilit filiația. Dacă mama și-a schimbat numele pe cale administrativă după nașterea copilului, dar înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității, soluția ar fi, în actuala reglementare, ca acel copil să ia numele mamei din momentul nașterii lui, dar pe care, chiar dacă acea căsătorie nu se desface, nu-l mai are nici mama. De aceea, ar părea, în asemenea situație că ar fi indicată soluția în sensul ca acel copil să ia în loc, după rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității copilului, același nume, dar numai pe cale administrativă, iar aceasta fără a deosebi, după cum s-ar admite că ar lua numele mamei din momentul nașteri lui ori numele mamei sale prin filiație.

Dacă mama și-a schimbat numele pe cale administrativă după nașterea copilului, dar înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității, soluția ar fi, în actuala reglementare, ca acel copil să ia numele mamei dobândit pe calea administrativă. În cazul în care această dobândire a avut loc după rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității copilului, el ar putea lua același nume tot numai pe cale administrativă, iar aceasta fără a deosebi după cum s-ar admite că ar lua numele mamei din momentul nașterii lui ori numele mamei sale prin filiație.

2.2.10. Ocrotirea copilului

În urma tăgăduirii paternității din căsătorie, copilul are filiația stabilită numai față de mamă. În consecință, ocrotirea copilului se realizează numai prin mamă (art. 98 alin. 2 C. fam.). Copilul poate să-și stabilească ulterior filiația și față de tată. În această situație, potrivit art. 65 C. fam., în ceea ce privește încredințarea copilului și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, se aplică, prin asemănare, dispozițiile art. 42-44 C. fam., părinții din afara căsătoriei fiind asimilați, din acest punct de vedere, cu părinții divorțați, ceea ce înseamnă că ocrotirea părintească nu revine în mod egal ambilor părinți. Copilul din afara căsătoriei poate fi încredințat unei alte persoane decât părintele său ori unei instituții de ocrotire, în aceleași condiții ca și copilul din căsătorie în cazul divorțului (art. 65 C. fam.), ceea ce înseamnă, în această situație, că ocrotirea părintească revine numai în parte părinților.

În ceea ce privește copilul din afara căsătoriei, cu filiația stabilită numai față de mamă ori față de ambii părinți, se pot ivi și alte cazuri, care interesează din punct de vedere al ocrotirii părintești. Asfel, în prima situație, mama poate fi decăzută din drepturile părintești pusă sub interdicție sau, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-și manifesta voința (art. 98 alin. 2, C. fam.). Înseamnă că acel copil nu este ocrotit de părinți, punându-se problema ocrotiri prin tutelă (art. 113 C. fam.) ori prin mijloacele puse la îndemână de Legea nr. 3/1970 privind ocrotirea unor categorii de minori.

În cea de-a doua situație, filiația este stabilită față de ambii părinți, este posibil ca unul ori amândoi părinții să fie decăzuți din drepturile părintești, puși sub interdicție ori în imposibilitatea, din orice împrejurare, de a-și exprima voința. După caz, ocrotirea părintească va reveni numai unuia dintre părinți ori copilul va fi fără ocrotire părintească.

2.2.11. Domiciliul copilului

În situațiile privind ocrotirea copilului se stabilește și domiciliul acestuia. Atunci când, copilul are stabilită filiația numai față de mamă, el are, de obicei, domiciliul la aceasta. În cazul în care copilul își stabilește filiația și față de tatăl din afara căsătoriei, iar părinții au domicilii separate, sunt aplicabile dispozițiile art. 100 C. fam. și cele ale art. 14 Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice și juridice. Părinții vor decide de comun acord la care dintre ei are copilul domiciliul, iar în caz de dezacord va decide instanța judecătorească.

În cazul în care copilul este încredințat de instanța judecătorească unei alte persoane decât părintele său ori unei instituții de ocrotire, părinții se vor înțelege la care din ei va avea copilul domiciliul, iar în caz de dezacord va decide instanța de judecată.

În cazul în care se ivesc situații speciale care determină ocrotirea minorului prin tutelă, atunci el are domiciliul la tutore.

În mod corespunzător celor arătate mai sus se determină domiciliul minorului când s-au aplicat măsurile prevăzute de Legea nr.3 din 1970 privind ocrotirea anumitor categorii de minori.

2.2.12. Pensia de întreținere

În cazul tăgăduirii paternității, legătura de filiație este înlăturată nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, astfel că soțul mamei copilului se consideră că nu a fost niciodată tatăl acestuia. De aceea, se pune întrebarea dacă pensia de întreținere prestată de soțul mamei anterior tăgăduirii paternității este ori nu supusă restituirii. Într-o altă părere, soluția este în sensul afirmativ, dacă s-a stabilit judecătorește că soțul mamei nu este tatăl copilului. În sprijinul acestei păreri se invoc următoarele argumente:

1) prin admiterea tăgăduirii paternității, dispare titlul legal al obligației de întreținere;

2) sumele plătite nu corespund unei contraprestații;

3) obligația de întreținere nu depinde de existența unui regres împotriva altei persoane, adică a mamei ori a tatălui din afara căsătoriei, față de care se va stabili filiația.

Temeiul juridic al cererii către copil pentru restituirea pensiei de întreținere prestată este plata nedatoratului. Dacă se cere pensia de întreținere prestată de la mamă sau de la cel ce avea obligația de întreținere, temeiul juridic este îmbogățirea fără just motiv.

Într-o altă părere, pensia de întreținere prestată nu este supusă în condițiile arătate restituirii pentru următoarele motive:

1) obligația de întreținere cu prestație succesivă;

2) minorul nu ar avea de la cine să ceară suma de bani pentru a restitui;

3) pensia de întreține nu poate fi solicitată decât soțului mamei până la admiterea tăgăduirii paternității.

Aplicarea strictă a principiilor duce la prima soluție, soțul mamei care a reușit tăgăduirea paternității având dreptul să ceară restituirea pensiei de întreținere fie de la copil, fie de la cei obligați la întreținere, adică mama și tatăl din afara căsătoriei. Dar această soluție trebuie să presupună, în prima soluție, când restituirea se cere de la copil, că acesta poate solicita pentru trecut suma corespunzătoare de la cei obligați la întreținere, pentru ca la rândul său să poată restitui soțului mamei lui. Este vorba deci despre solicitarea pensiei de întreținere pentru trecut, pe perioada pentru care soțul mamei a cerut restituirea de la copil.

În cea de-a doua situație, când restituirea se cere de la cei obligați la întreținere, este necesar de asemenea să se admită solicitarea pensiei de întreținere, pentru trecut, ori existența unei asemenea obligații pentru trecut, în vederea ajungerii la îmbogățirea fără just temei. Dar, în majoritatea cazurilor vor fi dificultăți, deoarece cuantumul obligațiilor de întreținere depinde, între altele, de veniturile debitorului. Dacă soțul mamei a avut venituri mai mari decât ale celui obligat la întreținere, înseamnă că aceasta din urmă să fie obligat la o sumă peste cuantumul obligației de întreținere pe care o avea și, invers, dacă soțul mamei a avut venituri mai mici decât cele ale celui obligat la întreținere, ultimul ar urma să restituie o sumă mai mică decât cea la care era obligat. Chiar dacă s-ar trece peste dificultăți, ar urma totuși, să se ajung la alte procese, care nu sunt în interesul moral al copilului.

Într-o altă părere, se propune următoarea distincție: când întreținerea a fost prestată într-un timp în care, după toate probabilitățile soții erau despărțiți în fapt, restituirea pensiei de întreținere este admisibilă, ea nefiind decât consecința unei situații diferite de cea stabilită prin hotărârea judecătorească în baza căreia s-au făcut reținerile împotriva voinței pretinsului debitor, când nu a existat o hotărâre judecătorească de obligare la întreținere în epoca în care a fost întreținut copilul, soții continuând să conviețuiască, în același cămin cu copilul, în condiții proprii relațiilor de familie, nu se datorează restituirea întreținerii prestate.

2.2.13. Dovedirea nepaternității

Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului constituie un simplu fapt, ceea ce face ca în principiu nepaternitatea să poată fi dovedită prin orice mijloc de probă. Față de lipsa unor prevederi legale, din care să rezulte cazurile în care poate fi admisă acțiunea în tăgăduire a paternității și mijloacele de probă pot fi folosite, urmează că reclamantul poate invoca orice împrejurări obiective și să folosească orice mijloc de probă admis de lege, prin care să se stabilească, în mod cert că nu este tatăl copilului născut în timpul căsătoriei. Dintre precizările care s-au făcut în legătură cu dovada nepaternității în cadrul acțiunii în tăgăduirea paternității, mai întâlnim în continuare pe cele mai semnificative.

Dovada imposibilității de coabitare nu poate fi dedusă din simpla despărțire în fapt a soților în timpul legal al concepției, ci este necesar să se dovedească, în mod neîndoielnic, că ei nu s-au întâlnit deloc în acest timp.

Faptul că soția a avut relații sexuale în timpul legal al concepției și cu alți bărbați nu este îndestulător pentru admiterea tăgadei de paternitate, întrucât, ceea ce interesează pentru soluționarea corectă a litigiului este stabilirea, pe bază de probe certe, că soțul reclamant nu este tatăl copilului rezultat în timpul căsătoriei, iar nu stabilirea cine este tatăl acestuia.

În măsura în care, se stabilește în mod cert că reclamantul nu este tatăl copilului, acțiunea în tăgăduirea paternității trebuie admisă, indiferent de faptul că între soți au existat relații sexuale în perioada concepției.

Acțiunea în tăgăduirea paternității nu poate fi dovedită numai prin mărturisirea mamei că în timpul legal al concepției n-a avut relații sexuale cu soțul său, deoarece o asemenea recunoaștere ar putea fi rezultatul unei înțelegeri între soți.

Acțiunea trebuie considerată ca admisibilă chiar dacă soțul reclamant a fost acela care a declarat nașterea copilului la serviciul de stare civilă. O asemenea declarare nu poate fi considerată ca o recunoaștere a paternității copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei, ea constituind o obligație impusă ambilor soți prin dispozițiile legale referitoare la actele de stare civilă, iar recunoașterea privește numai pe copiii din afara căsătoriei. Cum actul de naștere nu poate face pe deplin dovada filiației față de tată, aceasta poate răsturna prezumția de paternitate prin acțiunea în tăgăduire, introdusă la instanță în termenul prevăzut de art. 55 C. fam., chiar dacă el a fost acela care a declarat, la serviciul de stare civilă, nașterea copilului, fără a face, vreo obiecțiune. Acțiunea în tăgăduirea paternității trebuie admisă ca fiind vădit cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului, dacă acesta este de o altă rasă decât aceea a mamei sale și a soțului ei.

2.2.14. Concludența expertizelor medico-judiciare la dovedirea nepaternității

Progresele deosebite pe care biologia și medicina le-au realizat, mai ales în secolul nostru, în domeniul transmiterii caracterelor ereditare de la părinți la copii promit soluționarea în viitor a stabilirii cu certitudine a paternității. Cunoștințele medico-medicale actuale ne pot furniza date certe numai asupra nepaternității, datele despre paternitate fiind încă aproximative. De aceea, expertizele medico-judiciare în materie de paternitate se califică din punct de vedere probator, după felul expertizei, fie ca probe de paternitate, fie ca indicii de paternitate probabilă.

1. Expertiza antropologică – este cea care se referă la transmiterea ereditară a unor caractere anatomice ca fizionomia feței, particularitățile nasului și a urechilor, malformațiile congenitale, bolile ereditare ș.a., care face cât mai probabil paternitatea între copil și tatăl prezumat sau pretinsul tată; există mai multe asemenea semene anatomice comune și îndeosebi din cele care lipsesc la mamă.

2. Expertiza dactiloscopică – este cea care se referă la transmiterea desenelor papilare și a cărei valoare probatorie este tot de indicare probabilă a paternității.

3. Expertiza serologică – este cea care se referă la transmiterea grupelor sangvine și care arată dacă grupa sangvină a copilului a putut sau nu să fie moștenit de la tatăl său prezumat, în cazul copilului din căsătorie sau de la pretinsul său tată, în cazul copilului din afara căsătoriei. Metoda serologică este cea mai uzitată în protecția medicală, este aceea a sistemului de grupă A, B, 0, potrivit căruia există 4 grupe sangvine, în care se încadrează toți oamenii: grupa I(0), grupa II(A) cu subgrupele A1, A2, A3, grupa III(B) cu subgrupele B1, B2 și B3 și grupa IV(AB).

Aceste grupe se moștenesc astfel: dacă părinții aparțin grupei I(0), ei nu pot avea copiii decât din grupa I(0); dacă părinții au grupa II(A) sau III(B), ei pot avea copii din toate cele patru grupe; dacă unul dintre părinți aparține grupei I(0), este imposibilă nașterea unui copil din grupa IV(AB) și invers.

Potrivit acestei metode serologice, ceea ce se poate dovedi cu certitudine este excluderea de la paternitate, pe când în privința stabilirii paternității, ele pot indica clar posibilitatea acesteia. Este ceea ce instanța noastră supremă și-a însușit când a statuat că expertiza medico-judiciară de excludere de la paternitate are o forță probantă absolută, ea neputând fi înlăturată decât printr-o probă de egală valoare științifică și că, dimpotrivă, la stabilirea paternității, o asemenea expertiză are o forță probantă doar relativă.

4. Expertiza capacității de procreare – constituie o probă absolută de excludere a paternității când se constată medical cu certitudine starea de impotență sau de sterilitate.

2.3. Contestarea filiației din căsătorie

2.3.1. Noțiunea

Acțiunea în tăgăduire a paternității nu trebuie confundată cu acțiunea în contestare a filiației din căsătorie. După părerea lui I.P. Filipescu, în cazul ultimei acțiuni se tinde a se dovedi că nu-și găsește aplicare prezumția de paternitate, deoarece nu corespunde cu realitatea. Prezumția de paternitate nu-și poate găsi aplicare în cazul în care se dovedește că părinții copilului nu au fost niciodată căsătoriți sau când copilul a fost născut anterior căsătoriei, ori după 300 de zile de la încetarea sau desfacerea căsătoriei. Prezumția de paternitate se răstoarnă în cazul în care se dovedește că acel copil s-a născut în timpul căsătoriei sau mai înainte de trecerea de 300 de zile de la încetarea sau desfacerea căsătoriei, dar este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

2.3.2. Cine poate introduce acțiunea

Acțiunea în contestare a filiației din căsătorie se poate introduce de către orice persoană interesată, pe când acțiunea în tăgăduirea paternității se poate introduce numai în condițiile restrictive prevăzute în art. 54 C. fam.

2.3.3. Termenul introducerii acțiunii

Acțiunea în contestare a filiației din căsătorie se poate introduce oricând, legea neprevăzând niciun termen pentru introducerea acțiunii care interesează starea civilă, pe când acțiunea în tăgăduire a paternității se poate introduce numai în termenul prevăzut de lege.

Așa cum arată Fl. Emese, spre deosebire de tăgăduirea paternității prin care se urmărește răsturnarea prezumției legale de paternitate, contestarea paternității tinde la constatarea greșitei aplicării a uneia din prezumțiile de paternitate prevăzute de art. 53, alin. 1 și 2 C. fam.

Acțiunea în contestarea paternității din căsătorie nu este consacrată în mod expres prin dispozițiile Codului familiei; cu toate acestea, posibilitatea promovării unei asemenea acțiuni nu este pusă la îndoială de vreme ce se urmărește înlăturarea unui raport de filiație ce nu corespunde realității. Admiterea acțiunii în contestarea filiației paterne înlătură cu efect retroactiv calitatea de copil din căsătorie; paternitatea copilului devenit din afara căsătoriei se va stabili fie pe cale de recunoaștere voluntară, fie pe cale judecătorească.

CAPITOLUL IV. Stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei prin acțiune în justiție

4.1. Considerații generale privind acțiunea în stabilirea filiației copilului din afara căsătoriei

Recunoașterea de paternitate este actul prin care un barbat mărturisește legătura de filiație dintre el și un copil, despre care pretinde ca este al său.

Conform art. 57 ali 616t1915g n.1 din Codul familiei poate fi recunoscut numai copilul din afara căsătoriei: "Copilul conceput și născut în afara de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl său; după moartea copilului acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți direcți. Din aceasta categorie face parte si copilul din căsătorie, dar căruia i s-a tăgăduit paternitatea, deoarece devine, astfel copil din afara căsătoriei".

O situație speciala exista în cazul conflictului de paternitate, când copilul devine din afara căsătoriei numai după ce i s-a tăgăduit paternitatea de către fiecare dintre cei doi bărbați împotriva cărora a putut opera prezumția de paternitate.

3.1.2. Natura recunoașterii de paternitate

Fiind o mărturisire a tatălui asupra filiației copilului pe care îl declara că-i aparține, recunoașterea apare ca un mod de probă, care, daca nu corespunde adevărului poate fi contestata prin acțiune în justiție.

Recunoașterea produce efecte declarative, deci retroactive, din momentul existenței faptului mărturisit, adică nașterea copilului și chiar mai înainte, de la concepția acestuia.

Dar, recunoașterea de paternitate este un act juridic, care creează legătura de filiație dintre tată și copil. De aceea, recunoașterea de paternitate, ca act juridic, este supusă normelor aplicabile, afară de cazul când legea dispune altfel. Rezulta că, recunoașterea de paternitate are o natură complexă, fiind nu numai un mod de proba ci și un act juridic.

3.1.3. Caracterele juridice ale recunoașterii de paternitate

Recunoașterea de paternitate prezintă aceleași caractere ca și recunoașterea de maternitate. Recunoașterea este un act declarativ de filiație, necreând o situație nouă. De aceea, recunoașterea produce efecte în mod retroactiv, copilul respectiv fiind considerat al tatălui care a facut recunoașterea, nu din momentul recunoașterii acestuia, ci din momentul nașterii, chiar al concepțiunii acelui copil.

Recunoașterea este un act irevocabil, nemaiputându-se reveni asupra acesteia după ce a fost facută. Recunoașterea este irevocabila chiar si în cazul în care e facută prin testament (art. 48, alin. ultim din Codul familiei).

Faptul că, tatăl poate contesta recunoașterea nu-i schimbă caracterul irevocabil , deoarece a contesta nu este sinonim cu a revoca.

În aceasta privința, Tribunalul Suprem a arătat ca, recunoașterea nu poate fi revocată în mod arbitrar, pentru ca s-ar înfrânge principiul mărturisirii, iar starea civilă a persoanelor interesează în ultima analiza întreaga colectivitate și, deci, însăși ordinea de drept a statului nostru, în care nu poate fi îndeplinită atribuirea unei filiații false, existența unui statut civil întemeiat pe minciuna.

Recunoașterea este un act personal, care nu poate fi îndeplinit decât de către tata. În consecință, acesta nu poate fi făcut de către moștenitori, după moartea acestuia de către rude sau reprezentantul legal al tatălui (când acesta este incapabil).

Acest caracter nu exclude, însa, posibilitatea ca recunoașterea să poată fi făcută în numele tatălui de către un mandatar cu procură specială și autentică.

Recunoașterea de paternitate este un act unilateral, deoarece se realizează și concretizează numai prin voința exprimată de către tată, fără a fi necesar consimțământul persoanei în favoarea căreia se face recunoașterea de paternitate.

Consecințele de paternitate sunt  erga omnes.

Fiind un act juridic solemn, recunoașterea de paternitate trebuie exprimată prin într-una din formele prevăzută expres de lege.

Recunoașterea de paternitate nu presupune, pentru a fi valabil făcută capacitatea de exercițiu necesara pentru întocmirea actelor juridice, fiind suficient ca persoana care face recunoașterea să aibă discernământ, adică să-și dea seama de realitatea celor recunoscute. Astfel, bărbatul lipsit (minor sub 14 ani sau pus sub interdicție) sau restrâns în capacitatea sa de exercițiu, dar care are o voință conștientă, poate singur să recunoască pe copilul sau, fără a avea nevoie de  reprezentare sau încuviințare prealabilă din partea părinților sau tutorelui, ori altui ocrotitor legal.

Rezulta ca, recunoașterea făcută cu discernământ, printr-un act juridic, pentru care nu a avut capacitatea cerută de lege, este valabilă, deși actul respectiv este nul. Astfel, cu titlul de exemplu, dacă o persoană mai mică de 16 ani face liberalități în cuprinsul aceluiași testament prin care recunoaște ca fiind al sau copil, legatele respective ar fi nule – conform art. 806 Cod civ., în timp ce recunoașterea săvârșită cu discernământ rămâne valabila. De aceea, în cazul în care o persoană fără capacitate de exercițiu, dar, având discernământ, face o recunoaștere, nici reprezentantul ei, nici acea persoană, după ce devine capabilă, nu pot cere anularea acelei recunoașteri.

3.2. Copiii ce pot fi recunoscuți

3.2.1. Considerații generale

 Recunoașterea de paternitate nu se face decât cu privire la copii concepuți și născuți în afara căsătoriei (art. 57, alin.1, Cod fam.). Numai acești copii pot face obiectul unei recunoașteri, deoarece copii născuți în timpul căsătoriei, sau cei numai concepuți în timpul căsătoriei se bucură de prezumția de paternitate și au, astfel stabilită filiația lor fata de tată, în virtutea dispozițiilor art. 53 Cod fam.

Cât timp aceasta prezumție de paternitate nu este înlăturată (si ea nu poate fi înlăturată decât de soțul mamei, în condițiile acțiunii în tăgăduirea paternității) nici o altă paternitate nu i se poate atribui acelui copil. Astfel, dacă soțul mamei unui copil născut în timpul căsătoriei nu a tăgăduit paternitatea acestuia, recunoașterea făcută de alt bărbat nu are nici o eficiență, neputând înlătura prezumția de paternitate (art. 53 Cod fam.) și drept urmare nu sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute în art. 57, alin.1 Cod fam.

3.2.2. Recunoașterea copilului conceput

Conform dispozițiilor art. 57 din Decretul nr. 31 din 1954 privind persoanele fizice si juridice, drepturile copilului sunt recunoscute de la concepție, singură condiție fiind ca acesta sa se nască viu. Astfel, se poate face recunoașterea unui copil conceput, dar, încă nenăscut, însa recunoașterea este sub condiție suspensivă la naștere acesta să aibă situație juridică de copil din afara căsătoriei.

Astfel, recunoașterea unui copil nenăscut încă, făcută de un bărbat printr-un testament, dar înainte de nașterea copilului și care ar deceda între timp este valabilă dacă copilul la naștere are condiția juridică de copil din afara căsătoriei.

Evident ca aceasta recunoaștere nu va avea nici un efect daca s-ar referi la un copil din căsătorie care beneficiază, în temeiul legii de prezumția de paternitate.

3.2.3. Recunoașterea unui copil după ce acesta a decedat

Copilul din afara căsătoriei poate fi recunoscut după ce a decedat, dar numai dacă nu a lăsat descendenți direcți (art. 57 alin.1, Cod fam.).

Dacă nu ar fi fost aceasta interdicție a legii, s-ar fi putut face si recunoașterea copilului care nu a lăsat urmași, deoarece în sistemul nostru legislativ recunoașterea de paternitate este un act unilateral, nefiind nevoie de consimțământul celui recunoscut. Daca s-ar fi permis o astfel de recunoaștere, ea ar fi avut caracterul unui act pornit numai din interesul tatălui, care ar fi putut rămâne în acțiune cât timp a trăit copilul, pentru a nu fi obligat la întreținerea acestuia si l-ar recunoaște numai în momentul în care el este singurul beneficiar al recunoașterii, putând culege moștenirea copilului în virtutea vocației sale succesorală

3.2.4. Recunoașterea copilului care a fost deja recunoscut

În doctrina s-a pus problema dacă un copil care a fost deja recunoscut poate fi recunoscut de un alt bărbat, care pretinde ca acel copil este al său, exprimându-se în acest sens mai multe păreri.

             Copilul deja recunoscut poate fi recunoscut de adevăratul său tata, deoarece nimic nu se opune la aceasta, iar delegatul de stare civila nu poate refuza înregistrarea celei de-a doua recunoașteri.                                                                        

             Situația neclara a paternității copilului va fi soluționată de îndată ce primul interesat va introduce o acțiune în contestarea uneia din cele doua recunoașteri;     

             Copilul deja recunoscut poate fi recunoscut de către un alt bărbat, dacă acesta nu a avut cunoștință de existența primei recunoașteri, dar, delegatul de stare civila poate refuza înregistrarea acesteia, câta vreme recunoașterea anterioara nu a fost înlăturată, pe calea contestației, ca fiind necorespunzătoare adevărului.

Posibilitatea acestui refuz este întemeiata pe interesul copilului a cărui paternitate poate fi, în caz contrar, stabilita în funcție de capriciile persoanelor care fac asemenea recunoașteri.

Rezulta ca un bărbat nu poate recunoaște un copil deja recunoscut de către un alt bărbat, daca aceasta recunoaștere si este cunoscuta, câta vreme nu a fost înlăturată pe calea contestației recunoașterii;

– copilul care și-a stabilit paternitatea pe calea recunoașterii nu mai poate fi recunoscut de către un alt bărbat.

Recunoașterea de către tată nu este posibilă nici atunci când se pretinde că în registrul de stare civila nu figurează numele adevăraților părinți, cele menționate fiind false, ori atunci când registrele de stare civila au fost pierdute sau distruse, deoarece, în primul caz, va trebui ca cel ce vrea a recunoaște să dovedească, în prealabil, în justiție, iar în al doilea caz sa ceara reconstituirea actului de naștere spre a dovedi apoi, în justiție, ca el nu cuprinde numele tatălui său ca numele pe care îl cuprinde este fals.

În același sens se precizează că prima recunoaștere trebuie să-și producă efectele până în momentul în care bărbatul ce se pretinde și el; tatăl copilului din afara căsătoriei va dovedi ca prima recunoaștere nu corespunde adevărului;

     Un copil deja recunoscut poate fi recunoscut de către un alt bărbat care se pretinde tatăl copilului, mai ales daca cel ce face ultima recunoaștere nu are cunoștință de prima recunoaștere, dar delegatul de stare civila, constatând acest lucru, este îndreptățit sa refuze înregistrarea, recunoașterii ulterioare, câtă vreme cea anterioara nu este înlăturată pe calea contestației, ca fiind necorespunzătoare adevărului, în sprijinul acestei soluții se pot aduce următoarele argumente:

a. nu exista un text care să interzică recunoașterea unui copil deja recunoscut, cum nu exista în materia filiației față de mamă; singura condiție pe care legea o cere este aceea ca acel copil sa fie din afara căsătoriei;

a.       interesul copilului nu numai ca nu se opune la admiterea acestei soluții, ci, dimpotrivă, deoarece situație neclară cu privire la paternitate, în asemenea situații, va fi soluționată de îndată ce primul interesat va introduce o acțiune în contestare a uneia din cele doua recunoașteri, iar daca acțiunea se introduce de către mama copilului, de acesta sau de descendenții lui, dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii sau moștenitorilor săi.

3.2.5. Recunoașterea copilului major din afara căsătoriei

Decretul nr. 130 din 1949 făcea o distincție între minori și majori.

Consimțământul copilului major era necesar pentru efectuarea unei recunoașteri. Abrogându-se aceasta dispoziție, înseamnă ca pot fi recunoscuți și majorii. Pentru aceasta nu se cere nici o condiție de vârstă sau diferență de vârsta între cel care recunoaște și cel recunoscut bineînțeles ca, în cazul unei acțiuni care ar tinde să conteste recunoașterea, diferența de vârsta ar putea fi luata în considerație.

3.3. Formele recunoașterii paternității

3.3.1. Recunoașterea prin declarație făcută la serviciu de stare civilă

Prin declarația făcută la serviciul de stare civila, odată cu înregistrarea nașterii copilului, numele tatălui este trecut în actul de naștere al copilului, iar după aceasta data declarația tatălui, care se poate face în fata oricărui serviciu de stare civila, se înscrie de către serviciul de stare civila al locului de naștere al copilului, prin mențiune pe marginea actului de naștere al copilului.

3.3.2. Recunoașterea prin scris autentic

Înscrisul autentic, în sensul art. 1171 Cod civ. este acela întocmit cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public care are dreptul de a funcționa în locul unde s-a încheiat actul. Așadar, se bucura de caracter autentic, alături de înscrisurile autentificate de un notar public si înscrisurile întocmite de funcționari publici în limitele competenței lor, cum ar fi cele încheiate în fata instanței de judecata. Totuși, instanța judecătorească are îndatorirea de a verifica recunoașterea că s-ar putea ca acel copil să beneficieze de prezumția de paternitate și, deci să nu poată fi recunoscută. Constatând recunoașterea pârâtului făcută la interogatoriu și, deci, paternitatea este astfel stabilită, instanța are obligația să dispună înregistrarea recunoașterii la serviciul de stare civilă.

Într-adevăr, s-a decis ca, recunoașterea de paternitate făcută în fața instanței de judecată, în cursul unui proces, este o recunoaștere  făcută prin înscris autentic. Instanța de judecată are îndatorirea de a verifica recunoașterea, căci s-ar putea ca acel copil să beneficieze de prezumția de paternitate și, deci, sa nu poată fi recunoscut. Având în vedere și alte soluții ale instanțelor judecătorești, se poate considera că, recunoașterea făcută, în condițiile arătate, prezintă unele particularități față de recunoașterea făcută prin înscris autentic. Astfel, în acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei introdusă după împlinirea termenului de prescripție, dacă recunoașterea pârâtului la interogatoriu are caracterul unei declarații autentice, se pune întrebarea de a ști cum se termină acțiunea într-o părere, s-a spus ca, instanța de judecata ar trebui sa ia act numai de recunoașterea pârâtului, care produce efecte directe si independente, sa nu se admită acțiunea ci să se dispună închiderea dosarului, într-o alta părere, instanța de judecată, după ce verifică dacă pârâtul a recunoscut un copil din afara căsătoriei, urmează să dea o hotărâre de admitere a acțiunii în stabilirea paternității. Tribunalul Suprem s-a pronunțat în sensul ca, daca pârâtul recunoaște la interogatoriu ca este tatăl copilului, nu este necesar sa se judece în stabilirea paternității, ci instanța sa constate numai recunoașterea și să dispună înregistrarea la serviciul stării civile a recunoașterii pârâtului cu privire la paternitatea copilului. Rezultă că, în cazul menționat, un prim interes este acela de a ști dacă stabilirea paternității s-a făcut prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, în speță acțiunea fiind prescrisă. De asemenea, se pune întrebarea daca recunoașterea făcută în cadrul unui proces de stabilire a paternității poate fi contestată. S-a decis ca, recunoașterea de paternitate făcută în cadrul procesului de stabilire a paternității, admisa prin hotărâre judecătorească, trecută în puterea lucrului judecat, nu se poate contesta potrivit art. 58, alin.1 Cod fam., deoarece acest text se refera la recunoașterea extrajudiciara, iar împotriva unei hotărâri judecătorești se pot folosi numai căile de atac ordinare și extraordinare. Se poate deci observa că, în privința primului aspect menționat, se precizează ca, instanța ia act de recunoașterea făcută în cursul procesului de stabilire a paternității, de unde ar rezulta ca se poate contesta recunoașterea făcută, deoarece aceasta recunoaștere nu dobândește caracterele actului autentic prin care este făcută, tot așa cum recunoașterea făcută prin testament nu dobândește caracterele acestuia, recunoașterea fiind distinctă de testamentul prin care a fost făcută, astfel ca și recunoașterea făcută în cadrul procesului de stabilire a paternității este distincta de hotărârea judecătorească ce se pronunță, nerezultând de nicăieri ca o asemenea recunoaștere dobândește caracterele hotărârii judecătorești, căci ele sunt distincte, nu fac corp comun.

Datorita acestei distincții între cele doua efecte, când acțiunea în stabilirea paternității s-a introdus după împlinirea termenului de prescripție, instanța nu se respinge, nici nu se admite acțiunea, ci ia numai act de recunoașterea intervenită, dispunând înregistrarea recunoașterii de către serviciul de stare civila. Daca recunoașterea făcută în cadrul procesului de stabilire a paternității nu poate fi contestata decât în cadrul cailor ordinare de atac si extraordinare, însemnează că avem doua feluri de recunoaștere: aceea din cadrul procesului de stabilire a paternității; aceea intervenita în celelalte cazuri, în prima situație recunoașterea se poate contesta limitat în timp, pe când a doua, ea se poate contesta nelimitat în timp.

În plus, hotărârea judecătorească produce efecte relative între părțile cauzei, pe când contestarea recunoașterii o poate face orice persoana care are un interes, chiar daca nu a fost parte în procesul civil de stabilire a paternității. Pe de alta parte, hotărârile judecătorești în materia stării civile au efect absolut, fiind opozabile si terților, dar, numai cu titlu de prezumție relativă, căci terții pot sa înlăture efectele hotărârii judecătorești dacă reușesc să facă în justiție dovada contrară. Daca aceasta este soluția când starea civila rezultă din hotărâre judecătorească, de ce soluția este definitivă când recunoașterea de paternitate este distincta de hotărârea judecătorească, aceasta numai constatând-o, iar recunoașterea ține de starea civila a persoanei, având ca efect stabilirea paternității din afara căsătoriei.

Deci, se poate pune întrebarea daca terții care nu au participat la procesul de stabilire a paternității pot exercita căile de atac ordinare si extraordinare împotriva hotărârii judecătorești care constată numai recunoașterea intervenita. Dacă răspunsul la această întrebare este negativ, atunci care este calea si în ce termen pot terții să constate recunoașterea.

În plus, este posibil ca, recunoașterea intervenită în cursul procesului să nu fie corespunzătoare adevărului sau sa fie făcută fără ca autorul ei să fi fost în eroare, știind că recunoașterea ce face nu este adevărată. S-a decis ca autorul unei recunoașteri de paternitate neconforma cu realitatea este îndreptățit să o conteste, chiar dacă la data recunoașterii el nu s-a găsit în eroare, împrejurarea ca mama copilului recunoscut a renunțat la acțiunea pentru stabilirea paternității fata de tatăl firesc al copilului fiind neconcludenta, deoarece se justifica prin aceea ca datele de stare civila interesează nu numai persoana respectivă ci și societatea însăși. Se pune întrebarea daca si soluția si argumentele pe care se sprijină nu sunt valabile si în cazul recunoașterii extrajudiciare nelimitat în timp? Se mai poate observa ca – daca recunoașterea făcută în cadrul procesului de stabilire a  paternității este distincta de hotărârea judecătorească ce o constata – nu rezultă din nici o dispoziție legala ca, art. 58, alin.1 Cod fam., se refera numai la recunoașterea extraconjungală. Dimpotrivă, textul spune clar ca, este vorba de "recunoașterea care nu corespunde adevărului". În sfârșit, s-ar mai putea face următoarea distincție:

a.       acțiunea pentru stabilirea paternității a fost introdusa înăuntrul termenului de prescripție, iar în cadrul procesului, recunoașterea de paternitate;

      acțiunea pentru stabilirea paternității nu a fost introdusa înăuntrul termenului de prescripție, acesta fiind împlinit, iar în cursul procesului s-a facut recunoașterea de paternitate. Se pune întrebarea daca soluția, în ceea ce privește recunoașterea de paternitate trebuie sa fie aceeași în ambele cazuri.

În concluzie, când este vorba de felul în care trebuie sa procedeze instanța de judecata – dacă sa admită, să respingă ori numai sa ia act de recunoașterea făcută, în cadrul procesului pornit prin acțiunea pentru stabilire a paternității – se subliniază în soluția data ca, recunoașterea este distincta de hotărârea judecătorească, dar, când este vorba daca se poate contesta asemenea recunoaștere, se considera ca, aceasta face corp cu hotărârea judecătorească ce o cuprinde, neputând fi contestata decât în cadrul cailor ordinare si extraordinare de atac, dar fără a se deosebi daca acțiunea pentru stabilirea paternității a fost ori nu introdusa înăuntrul termenului de prescripție.

Prin urmare, problema este în cazul în care pârâtul recunoaște paternitatea în cadrul procesului pornit prin acțiunea pentru stabilirea paternității, cum se considera paternitatea copilului stabilita prin recunoaștere ori prin hotărâre judecătorească? Răspunsul trebuie sa fie același atât în ceea ce privește primul aspect, respectiv cum se termina procesul, cât și în ceea ce privește primul aspect, respectiv cum se termina procesul, cât si în ceea ce privește cel de-al doilea aspect, anume în ce condiții se poate contesta recunoașterea, ori este vorba numai de exercitarea cailor de atac ordinare si extraordinare împotriva acelei hotărâri judecătorești. Pe de alta parte, daca este vorba de stabilirea paternității din afara căsătoriei, pe calea hotărârii judecătorești, nu s-ar putea contesta asemenea paternitate care ar rezulta din certificatul de naștere eliberat pe baza hotărârii judecătorești, în condițiile art. 33 din Decretul nr. 31 din 1954 si art. 15 si 45 din Legea nr. 119 din 1996? În orice caz o asemenea contestare, presupunând ca celelalte condiții sunt aceleași, este posibila în ceea ce privește maternitatea.

3.3.3. Recunoașterea prin testament

Recunoașterea de paternitate se poate face si prin testament (art. 57, alin. ultim Cod fam.) în oricare din formele reglementate de lege: olograf, autentic, mistic, precum si-n formele speciale ale testamentelor privilegiate prevăzute de legea civila în art. 868-886 Cod civ., pentru împrejurări excepționale cum ar fi starea de război, izolarea în caz de epidemii, calatorii pe mare. Este necesar ca actul sa împlinească toate cerințele legale pentru a putea fi socotit testament. S-a decis ca, dispoziția testamentara inserata într-un act autentic, având un alt obiect constituie un testament valabil, cu condiția ca acel act să fie autentificat de un notar public.

În cazul în care este posibil, recunoașterea făcută prin testament produce efecte de la data întocmirii acesteia, iar nu de la data decesului testatorului, deoarece autorul a mărturisit un raport de filiație existent între el si cel recunoscut care nu poate fi sub condiție sau termen. De aici rezulta unele consecințe:

a. copilul poate veni la succesiunea unei rude, care se deschide înainte de decesul testatorului;

b.      copilul are dreptul, daca îndeplinește condițiile, la întreținerea din partea testatorului (în cazul ca se cunoaște recunoașterea la decesul testatorului se poate ridica problema daca pensia de întreținere se datorează pentru trecut);

c.      copilul ar putea sa ceara dreptul de a purta numele testatorului.                   

d.                   Domiciliul copilului si ocrotirea parinteasca se vor determina potrivit cu noua situatie creata prin recunoaștere.

3.4. Capacitatea cerută pentru recunoaștere

Recunoașterea filiației cuprinsa într-o lucrare cu caracter autobiografic poate servi ca act de recunoaștere a paternității sub forma unui testament olograf, daca se face dovada ca, autobiografia autorului recunoașterii este scrisa în întregime, semnata si datata de mână acestuia, respectându-se întru-totul cerințele de forma ale testamentului olograf.

Recunoașterea de paternitate este irevocabila retroactivând până la data nașterii copilului.

3.5. Efectele recunoașterii de paternitate

Recunoașterea de paternitate are ca principal efect juridic stabilirea paternității copilului fata de acel bărbat. Ca si înainte de recunoaștere, copilul rămâne tot din afara căsătoriei, dar cu paternitatea stabilita nu numai de la data recunoașterii, ci si pentru trecut, de la naștere, chiar de la concepție.

Aceasta schimbare în starea civila a copilului poate determina în condițiile legii, efecte cu privire la numele copilului – art. 64 Cod fam. – în cazul în care filiația a fost stabilita ulterior si de celalalt părinte, instanța judecătorească va putea da încuviințarea copilului sa poarte numele acestuia din urma; ocrotirea acestuia prin părinți, obligația de întreținere, succesiunea.

3.6. Contestarea recunoașterii de paternitate

Conform art. 58 din Cod fam. "recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestata de orice persoana interesata. Daca recunoașterea este contestata de mama, de cel recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada paternității este în sarcina autorului sau a moștenitorilor săi".

Deși recunoașterea de paternitate este irevocabila, ea poate fi totuși contestata, atunci când nu corespunde adevărului. Prin urmare, a contesta înseamnă altceva decât a revoca.

Se poate contesta numai recunoașterea de paternitate făcută prin declarație la serviciul stării civile, act autentic si testament. Paternitatea stabilita prin hotărâre judecătorească nu poate fi contestata.

Codul familiei dispune ca, orice persoana interesata poate contesta recunoașterea filiatiei făcută de tata. Interesul pe care sa-l aiba cineva pentru a justifica o atare actiune cuprinde o sfera foarte larga, deoarece se refera atât la interese patrimoniale cât si la interese nepatrimoniale.

Printre persoanele care pot intenta acțiunea în contestare a unei recunoașteri se afla:

a.       Copilul recunoscut, care are desigur interesul sa-si stabileasca adevărată sa filiatie;

b.      Cel care a facut recunoașterea. La prima vedere ar parea contradictoriu ca acela care a facut o recunoaștere nu poate sa revina asupra ei, prin revocare – recunoașterea fiind irevocabila – sa poata reveni, în mod indirect pe calea contestatiei. Cu toate acestea, fiind vorba de stabilirea adevărului, principiului fundamental în dreptul nostru procesual, trebuie sa se permita oricaruia sa contribuie la aceasta.                                        

Pe de alta parte, a contesta nu înseamna a revoca sau a retracta, în mod arbitrar, o marturisire, ci a contesta înseamna a demonstra si a proba falsitatea unei marturisiri. Conform dispozitiilor din dreptul comun – art. 1206 din Cod civ., marturisirea poate fi retractata pentru eroare de fapt. De aceea si recunoașterea poate fi contestata de autorul ei, deci nu se poate multumi numai s-o revoce, ci va trebui sa demonstreze ca, respectivul copil nu este al sau.

S-a considerat, de pilda, ca din moment ce, în perioada legala a conceptiei, pârâtul a convietuit cu mama copilului, recunoașterea paternității copilului nu corespunde cu adevarul si ea urmeaza a fi anulata.

c.      Barbatul care a recunoscut anterior pe acelasi copil; în situatia în care un copil a fost recunoscut de catre doi barbati, s-au creat doua paternitati contradictorii, dintre care una trebuie sa fie falsa. Desigur, ca fiecare dintre autorii recunoașterilor respective are interes sa înlature recunoașterea făcută de celalalt. Tot astfel, poate sa aiba interes în contestarea recunoașterii un alt barbat care vrea sa recunoasca acelati copil.                                                                               

d.      Mama copilului. Aceasta are un netagaduit interes sa poata contesta o recunoaștere, care prin ea însasi este o marturisire a relatiilor sale cu cel care a facut recunoașterea.                                                      

e.      Mostenitorii celui care a facut recunoașterea au desigur un interes patrimonial si anume acela de a înlatura de la succesiunea pe cel recunoscut.              

f.       Procurorul care poate ac]iona în temeiul dispozitiilor art. 45 Cod proc.civ.

Acestea sunt numai persoanele care ar putea avea interes sa conteste recunoașterea filiatiei fata de tata, a unui copil.

Întrucât prin aceasta actiune se tinde a se stabili adevarul cu privire la starea civila a unei persoane, ea poate fi intentata oricând, fiind deci, imprescriptibila, legea neprevazând nici un termen în care trebuie introdusa.

Pentru dovedirea actiunii în contestarea recunoașterii de paternitate se pot folosi orice mijloace de proba. Sarcina probei incumba reclamantului. În acțiunea în contestatie a recunoașterii, sarcina probei este uneori rasturnata – astfel, potrivit dispozitiilor art. 58, alin.2 Cod fam., daca recunoașterea este contestata de mama, de cel recunoscut sau de descendentii acestuia, dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii sau a mostenitorilor sai.

Rezulta de aici ca, în cazul în care mama, copilul recunoscut sau descendentii acestuia sunt reclamati, acestia nu au aprobat nimic, urmând ca autorul recunoașterii, desi pârât în proces, sa probeze adevarul recunoașterii sale. În aceasta situatie, simplu, contestarea de catre mama, de catre copilul recunoscut sau descendentii acestuia, a recunoașterii de paternitate, ridica acestei recunoașteri orice valoare.

Aceasta contestatie confera autorului contestatiei dreptul de a stabili în cadrul unei actiuni în justitie, paterniatatea sa fata de copilul recunoscut. si astfel, acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei, care apar]ine numai copilului (art. 59 Cod fam.) ajunge, pe aceasta cale, sa fie exercitata indirect si de catre tata.

Daca acțiunea în contestatie este pornita dupa moartea celui care a facut recunoașterea, sarcina probei revine mostenitorilor acestuia, altii decât copilul, a carui filiatie se afla în discutie.

Regimul derogatoriu prevazut de art. 58, alin.2 Cod fam., priveste numai pe mama, copilul recunoscut si descendentii sai. Orice alta persoana care ar contesta recunoașterea copilului este supusa regimului probator de drept comun, în virtutea caruia proba incumba reclamantului (actori incumbit probatio). Dar, acest regim probator mai este atenuant de rolul activ al instantei, care, pentru aflarea adevărului are dreptul sa ordone, din oficiu, orice fel de proba (art. 129-130 Cod proc.civ.).

3.7. Nulitatea sau anularea recunoașterii de paternitate

3.7.1. Nulitatea absolută

Recunoașterea de paternitate, care nu este tacita cu respectarea prevederilor art. 57 din Cod fam., este lovita de nulitate absoluta. Astfel, de exemplu, în cazul în care recunoașterea nu este făcută prin una din formele în care se poate efectua, reglementate de lege – declaratie la Serviciul de Stare Civila, înscris autentic sau testament ori conditiile de forma ad validitatem  ale acestor acte au fost încalcate.

De asemenea este nula, absolut recunoașterea unui copil din casatorie ori când s-a recunoscut un copil mort dar care nu a lasat descendenti firesti.

Daca recunoașterea nu a fost făcută de catre tata, personal sau prin mandatar special si cu procura autentica va fi lovita de nulitate absoluta.

3.7.2. Nulitatea relativă

În privinta problemei daca recunoașterea de paternitate nu poate fi anulata pentru viciu de consimtamânt, ea putând fi numai contestata daca nu corespunde adevărului, într-o alta parere, recunoașterea de paternitate poate fi anulata pentru dol sau violenta, iar în ceea ce priveste eroarea se face următoarea distunctie: daca eroarea se produce asupra identitatii persoanei recunoscute, acțiunea în nulitatea relativa va fi primita; daca eroarea priveste însasi filiatia, acțiunea în nulitate relativa se confrunta cu acțiunea în contestarea recunoașterii facute.

Pentru motivele aatate în privinta actiunii în anularea recunoașterii de maternitate, pentru vicii de consimtamânt, credem ca trebuie făcută aceeasi deoebire:

a.       când recunoașterea corespunde adevărului, nu exista interes pentru introducerea actiunii în anulare, deoarece ar urma ca în cursul procesului sa se faca o noua recunoaștere;                                                         

b.      când recunoașterea nu corespunde adevărului, nu ar trebui refuzata acțiunea în anulare, deoarece, pe de o parte, regimul juridic al actiunii de contestare si cel al actiunii în anulare sunt diferite si, pe de alta parte, legea nu interzice acțiunea în anularea recunoașterii de filiatie

De aceea, în cursul procesului pornit în acțiunea în anulare se va pune în discutie si problema conformitatii recunoașterii cu realitatea. Dar, aceasta înseamna admiterea actiunii în anulare, deci, posibilitatea introducerii ei.

În sfârsit, posibilitatea actiunii în anulare decurge din figura juridica a recunoașterii, care nu este numai o marturisire ci si un act juridic supus dreptului comun, în masura în care nu se prevede în lege altfel. Dovada viciilor de consimtamânt se face potrivit dreptului comun.

Dupa cum am aratat, pentru efectuarea recunoașterii de paternitate nu se cere capacitatea de exercitiu necesara savârsirii actelor juridice, numai discernamântul necesar pentru a face o marturisire. De aceea nu se pune problema nulitatii relative a recunoașterii pentru incapacitate de exercitiu. Trebuie însa precizat ca este posibila acțiunea în anulare a recunoașterii de paternitate în cazul în care autorul acesteia nu a avut o vointa constienta când a facut-o.

3.7.3. Efectele nulității ori anulării recunoașterii de paternitate

Ambele feluri de nulitati produc aceleasi efecte. Aceste efecte au loc nu numai pe viitor (ex nune) ci, si pentru trecut (ex tune) pâna la data când recunoașterea s-a produs, în consecinta, recunoașterea lovita de nulitatea absoluta ori relativa se considera ca nu a avut loc, copilul având aceeasi situatie juridica pe care a avut-o înainte de data recunoașterii, adica fara paternitate stabilita.

În conditiile mlegii se pot produce consecinte cu privire la numele copilului, ocrotirea parinteasca, obligatia de întretinere, succesiunea.

3.8. Viciile de consimțământ

S-a sustinut ca, în caz de vicii de consimtamânt, recunoașterea de catre mama nu ar putea fi atacata, pentru a se pronunta nulitatea ei relativa, în caz de eroare, dol sau violenta, deoarece: sau recunoașterea corespunde adevărului – si atunci ar trebui mentinuta – neinteresând drumul urmat de autorul ei spre a marturisi adevarul – sau este falsa, mincionoasa – si atunci autorul ei are la îndemnâna calea contestatiei, prevazuta de art. 49 Cod fam., conform caruia recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestata de orice persoana interesata. Pentru aceleasi consideratii, aceeasi solutie s-ar impune si în ce priveste recunoașterea paternității. Caci daca s-ar admite soluția contrara, s-ar putea ajunge la situatia în care o persoana, care nu neaga faptul ca, copilul este al sau, sa ceara anularea recunoașterii ca fiind făcută sub imperiul constrângerii.

Unii autori nu au împartasit acest mod de a vedea. Un tata care are în justitie pronuntarea nulitatii relative a recunoașterii copilului pentru viciul de consimtamânt (eroare, dol, violenta), neaga, în realitate, paternitatea lui fata de copilul recunoscut prin eroare, dol sau violenta. Nulitatea actului fiind relativa, ca determinata de un viciu de consimtamânt, va putea fi invocata conform dreptului comun, numai de cel al carui consimtamânt, a fost viciat, adica cel aflat în eroare sau determinat prin dol ori constrâns prin violenta, sa recunoasca o paternitate pe care apoi o neaga.

Ipoteza la care se refera teza contrara – si anume aceea a tatălui care, atacând recunoașterea pentru a obtine pronuntarea nulitatii relative a acesteia, nu neaga ca este totusi tatăl copilului, nu este de conceput. Într-adevar, prin ipoteza neexist|nd o hotărâre de stabilire a paternității copilului nascut în afara căsătoriei, iar recunoașterea fiind atacata printr-o actiune pentru pronuntarea nulitatii relative, de nicaieri nu rezulta ca, reclamantul este tatăl copilului. O atare actiune nu ar putea fi conceputa decât ca o negare, din partea reclamantului, a adevărului recunoașterii însasi. De aceea, socotim ca nulitatea relativa urmeaza a sanctiona si actul juridic al recunoașterii paternității în cazul în care ar fi viciat de eroare, dol si/sau violenta. În ipoteza în care recunoașterea ar corespunde adevărului si s-ar putea dovedi acest adevar, nimic nu s-ar opune ca, în cadrul actiunii pentru pronuntarea nulitatii relative a recunoașterii, sa se introduca o ac]iune neconventionala în stabilirea paternității din afara căsătoriei.La obiectiunea unei asemenea actiuni neconventionale i s-ar putea opune prescriptia extinctiva, se va raspunde ca, în atare cazuri, dreptul la actiune nu se naste decât în momentul pronuntarii nulitatii relative a recunoașterii, iar nu din momentul introducerii actiunii pentru pronuntarea nulitatii relative, pâna la pronuntarea nulitatii neavând obiect sau neexistând interesul de a o introduce. Pentru aceste consideratii, credem ca, cel care a facut recunoașterea are dreptul de a cere în justitie pronuntarea nulitatii relative a recunoașterii si, de asemenea, dreptul de a confirma acest act, fie în mod expres, fie în mod tacit.

3.9. Conflictul aparent între paternități din afara căsătoriei și unele situații specifice

3.9.1. Conflictul aparent între paternitățile din afara căsătoriei