Aspecte Psihologice Privind Relatia Dintre Depresie Si Durerea Cronica
Aspecte psihologice privind relația dintre depresie și durerea cronică
CUPRINS
ARGUMENT
CAPITOLUL 1. STARE DE BINE, SĂNĂTATE ȘI BOALĂ
1.1. Definirea conceptului de “stare de bine”
1.2. Personalitatea și starea de bine
1.3. Imaginea de sine- vector al dezvoltării stării de bine
1.4. Bariere în atingerea stării de bine
1.4.1. Stresul
1.4.2. Oboseala
1.4.3. Stilul de viață nesănătos
1.5. Strategii de combatere a barierelor ce intervin în atingerea stării de bine
1.5.1. Metode și tehnici de relaxare și de coping
1.5.2. Gestionarea corectă a timpului
1.5.3. Depășirea situațiilor de criză
CAPITOLUL 2 . CADRU CONCEPTUAL DE ABORDARE A NOȚIUNII DE DEPRESIE
2.1. Depresia- definire și caracterizare
2.2. Simptomatologie
2.3. Depresia reactiva
2.4. Depresia si durerea cronica
2.5. Influența depresiei asupra activității și stilului de comunicare
CAPITOLUL 3. PSIHOTERAPIA ÎN TRATAREA DEPRESIEI
3.1. Rolul psihoterapeutului în lucrul cu persoanele depresive
3.2. Implicațiile psihoterapiei cognitiv-comportamnentale în cazuri de depresie
3.3. Abordearea rațional-emotivă în cazuri de depresie
3.4. Psihoterapia centrată pe realitate
CAPITOLUL 4. INVESTIGAȚII EMPIRICE ASUPRA INTERVENȚIILOR PSIHOTERAPEUTICE IN CAZul RELATIEI DINTRE DEPRESIE SI DURERILE CRONICE
4.1 . Metodologia cercetării
4.1.1. Context
4.1.2. Obiective
4.1.3. Ipoteze
4.1.4. Instrumente de cercetare
4.1.5. Populatia investigata
4.2. Analiza și interpretarea rezultatelor
4.3. Concluziile cercetării
CONCLUZII FINALE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
ARGUMENT
Lucrarea de față își popune să realizee analia asupra legăturii dintre depresie și durerea cronică. Lucrarea de față își propune și identificarea unor măsuri reale de acțiuni în acest context, menite să ajute individul în situație de boală.
În ultimii ani, în societate s-au prezentat o multitudine de abordări, perspective și probleme ce țin de sănătatea psihosocială a individului, de condițiile mai mult sau mai puțin benefice în care ea funcționează și se dezvoltă.
Depresia reprezintă, la nivel global, una dintre cele mai frecvente cauze ce afectează starea de sănătate, cu impact asupra funcționalității pacientului, scăderea productivității și a capacității de lucru, izolare și, în cazuri severe, pierderea dorinței de a trăi. La nivel global, depresia afectează milioane de oameni; numai în Europa se estimează că nu mai puțin de 50 de milioane de persoane suferă de această afecțiune.
Lucrarea de față își propune să prezinte sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate, pe problematica abordăriii conceptului de depresie.
Pornind de la aceste considerații, se justifică astfel actualitatea problematicii, precum și interesul psihologiei în studierea și analizarea să, interes ce nu este tocmai recent, însă chiar și în prezent se fac cercetări și analize menite să înlăture orice fel discrepanțe și contradicții.
CAPITOLUL 1.
STARE DE BINE, SĂNĂTATE ȘI BOALĂ
1.1. Definirea conceptului de “stare de bine”
Starea de bine poate fi înțeleasă ca drept o stare de satisfacție personală, la care individul aspiră. Această satisfacție apare odată cu îndeplinirea unor anumite obiective propuse sau cu diverse realizări ori rezolvări ale unor probleme, mai mult sau mai puțin personale.
Starea de bine se referă așadar, la modul în care indivizii își evaluează viața. S-a stabilit că aceste evaluări cuprind reacțiile emoționale ale indivizilor la evenimente, la propriile stări și judecați pe care și le formează asupra satisfacției în viață, împlinirii personale, satisfacției în domenii particulare, precum căsătoria și profesia. Această stare de bine a prezentat interes în studiile cu privire la ceea ce omul profan numește fericire sau satisfacție, (Diner, W., et al., 2003)
Pe această temă s-a realizat și un model al stării de bine psihologice format din șase dimensiuni: (Ryff, C.D., 1989, p. 95)
acceptarea de sine- atitudine pozitivă față de sine, acceptarea/mulțumirea față de aspecte ale eului, calități sau defecte, percepție pozitivă față de viață personală;
relații pozitive cu ceilalți- relații satisfăcătoare, de încredere, bazate pe empatie, afecțiune, intimitate;
autonomie- autoedeterminare, independență, abilitatea de a face față la presiunea de conformare, de a se regla și evalua pe ceilalți într-o manieră stabilă, consistentă cu standarde personale;
controlul mediului- sensul în competența de a se descurca cu mediul altuia, abilitatea de a controla o varietate de activități externe, de a utiliza resurse și oportunități desponibile, abilitatea de a negocia pentru a creea convergența dintre mediu și nevoile personale;
scop în viață- direcția personală, sensul existențial, gândirea scopurilor în viață;
creșterea personală- sentimentul dezvoltării continue, al expansiunii personale, deschiderea la noi experiențe, abilitatea crescândă de a integra autocunoașterea cu eficacitatea personală.
Este foarte important de precizat și faptul că, satisfacția personală se află în strânsă legătură cu satisfacția profesională. Astfel că, un loc de muncă bine plătit, flexibil, relaxant, care oferă diverse tipuri de oportunități și posibilități de promovare va conduce, automat, la satisfacție personală, la o stare de bine.
Nivelul de bază al satisfacției personale este însă determinat de propria personalitate. Indivizii cu anumite tipuri de personalități vor experimenta întotdeauna anumite tipuri de evenimente (în acest context extraverții au mai multe șanse să călătorească ori chiar să capete un statut mult mai înalt în munca pe care o exercită, iar toate aceste evenimente influențează practic nivelul mediu individual al satisfacției); evenimente neobișnuite pot muta practic un anumit individ deasupra sau sub nivelul de bază, dar, indivizii vor reveni la nivelul de bază odată ce evenimentele revin la normal. (Avram, E., 2009, p. 112).
În literatura de specialitate, termenul de satisfacție personală îl mai întâlnim și sub denumirea de autoeficacitate. În acest sens, o cercetare a testat empiric măsura în care schemele metodologic idiografice față de toate cele nomotetice permit identificarea amprentelor comportamentale coerente. Autorul pleacă de la observația că autoeficacitatea este o funcție dependentă de autopercepția subiectivă a persoanei, atât cu privire la propriile posibilități, cât și la gradul de dificultate al situației cu care aceasta se confruntă. Ambele tipuri de evaluări fiind strict subiective, ar fi de așteptat ca într-una și aceeași situație doi indivizi diferițo să varieze idiosincrazic. Ipoteza de la care s-a pornit astfel a fost aceea că toate percepțiile consiștiente de autoeficacitate înaltă ori scăzută ar putea să apară de-a lungul multor contexte situaționale, doar în cazul în care toate acestea din urmă dispun de aproximativ aceeași relevanță absolut subiectivă în raport cu toate schemele personale. Rezultatele obținute au arătat că percepțiile de autoeficacitate, în contextele relevante pentru toate punctele forte, au fost semnificativ mai mari comparativ cu toate punctele slabe atunci când s-a aplicat schema de analiză idiografică. (Crețu, T., 2010, p. 46)
Așadar, fie că discutăm despre bunăstare personală, eficacitate ori stare de bine, tot la satisfacție personală ne referim de fapt. Iar atunci când ne referim la satisfacție personală trebuie să luăm în calcul toate realizările, împlinirile, obiectivele atinse, și tot ceea ce provoacă fericire, bucurie, satisfacție.
Orice individ poate ajunge la satisfacție personală, atât timp cât este bine motivat și își dorește cu adeavărat să-și ducă la îndeplinire toate planurile pe care și le conturează singur în minte.
1.2. Personalitatea și starea de bine
Starea de bine poate fi înțeleasă și percepută complet diferit de la un individ la altul. Toate aceste diferențe sunt însă date de către personalitatea omului, mai exact de către trăsăturile de personalitate.
Personalitatea reprezintă principala diferență dintre indivizi, constituind profilul general sau o combinație de caracteristici psihologice ce cuprind natura unică a unei persoane și care influențează modul în care acea persoană reacționează și interacționează cu celelalte persoane sau cu mediul.
Importanța studierii personalității rezidă în principal din faptul că atât progresele omenirii, cât și regresele acesteia sunt determinate de oamenii însăși. De asemenea, importanța studierii personalității devine asbolut evidentă atunci când privim omul ca ființă socială prin excelență, întrucât indiferent de profesia, locul de muncă, organizarea familială, mediul și nivelul de trai, omul trăiește întotdeauna printre alți oameni. Prin urmare înțelegerea reală a naturii personalității umane devine deci un factor absolut esențial atât în cunoașterea de sine, dar și în cunoașterea celorlalți.
Se poate spune, așadar, despre personalitate că exprimă o adevărată organizare dinamică a tuturor aspectelor cognitive, afective, conative (ale activității), fiziologice și chiar și morfologice ale individului. Această întreagă organizare dinamică a tuturor trăsăturilor psihofiziologice se manifestă așadar prin conduita omului în societate, personalitatea formându-se doar în cadrul societății. (Craiovan. M.P., 2008, p.46)
Trăsăturile de personalitate evoluează de-a lungul vieții individului, întrucât acesta se află într-o permanentă interacțiune cu mediul de tip social și cu cel fizic, fiind și în continuă transformare. În cadrul acestei întregi interacțiuni ca și în urma retroacțiunii pot să apară și diverse trăsături noi sau se accentuează chiar toate cele formate anterior. Oricare ar fi însă natura trăsăturilor, acestea au o evoluție într-un timp lent, iar toate schimbările radicale, profunde ale personalității sunt relativ rare, fiind doar excepții care se produc în anumite condiții cu totul ieșite din comun.
Personalitatea este surprinsă, din perspectiva psihosociologică în mod absolut concret, așa cum se manifestă în situațiile și în conjucturile sociale particulare, în cadrul sistemului interrelațional și al psihologiei colective. Omul ca și ființă socială, nu poate exista decât în cadrul relațiilor sociale, iar ansamblul tuturor acestor relații așa cum a fost preluat, interiorizat și sedimentat de către ficare individ în parte, constituie însăși esența personalității.
Personalitatea reprezintă așadar o construcție teoretică eleborată de psihologie în scopul înțelegerii și al explicării, la nivel teoretic, a modalității de ființare și de funcționare care caracterizează organismul psihofiziologic pe care noi îl numim persoană umană. (Dafinoiu, I., 2002, p.31)
În relațiile interpersonale contează nu atât de mult cum este omul de fapt în realitate, ci cum se manifestă acesta în contactele sale cu ceilalți. Cu alte cuvinte este foarte important de avut în vedere toate acele însușiri și trăsături care se exteriorizează, care sunt făcute publice. În personalitatea omului există mai multe tipuri de fațete ale acesteia: (Zlate, M., 1999, p.54)
personalitatea reală;
personalitatea autoevaluată, adică imaginea de sine;
personalitatea ideală, adică imaginea dorită, cea pe care individul aspira să și-o formeze;
personalitatea percepută, imaginea individului despre alții;
personalitatea proiectată, ceea ce crede individul că gândesc alții despre el;
personalitatea manifestată, cea exteriorizata în comportament.
Importanța studierii personalității constăă în principal în faptul că atât progresele omenirii, cât și toate regresele acesteia sunt determinate de fapt de către oamenii însăși. De asemenea, importanța studierii personalității devine absolut evidentă atunci când privim omul ca și ființă socială prin excelență, întucât indiferent de profesia, locul de muncă, de organizarea familială, de mediul și de nivelul de trai, omul trăiește practic printre alți oameni. Prin urmare înțelegerea naturii reale a persoții.
Personalitatea reprezintă așadar o construcție teoretică eleborată de psihologie în scopul înțelegerii și al explicării, la nivel teoretic, a modalității de ființare și de funcționare care caracterizează organismul psihofiziologic pe care noi îl numim persoană umană. (Dafinoiu, I., 2002, p.31)
În relațiile interpersonale contează nu atât de mult cum este omul de fapt în realitate, ci cum se manifestă acesta în contactele sale cu ceilalți. Cu alte cuvinte este foarte important de avut în vedere toate acele însușiri și trăsături care se exteriorizează, care sunt făcute publice. În personalitatea omului există mai multe tipuri de fațete ale acesteia: (Zlate, M., 1999, p.54)
personalitatea reală;
personalitatea autoevaluată, adică imaginea de sine;
personalitatea ideală, adică imaginea dorită, cea pe care individul aspira să și-o formeze;
personalitatea percepută, imaginea individului despre alții;
personalitatea proiectată, ceea ce crede individul că gândesc alții despre el;
personalitatea manifestată, cea exteriorizata în comportament.
Importanța studierii personalității constăă în principal în faptul că atât progresele omenirii, cât și toate regresele acesteia sunt determinate de fapt de către oamenii însăși. De asemenea, importanța studierii personalității devine absolut evidentă atunci când privim omul ca și ființă socială prin excelență, întucât indiferent de profesia, locul de muncă, de organizarea familială, de mediul și de nivelul de trai, omul trăiește practic printre alți oameni. Prin urmare înțelegerea naturii reale a personalității umane devine un factor absolut esențial atât în cunoașterea de sine, dar și în cunoașterea celorlalți.
Se poate spune, așadar, despre personalitate că exprimă practic o organizare perfect dinamică a tuturor aspectelor cognitive, afective, conative (ale activității), fiziologice și morfologice ale individului. Această organizare dinamică a tuturor trăsăturilor psihofiziologice se manifestă prin conduita omului în societate, personalitatea formându-se numai în cadrul societății. (Craiovean. M.P., 2008, p.46)
Starea de bine este deci influențată de către personalitate, de modul în care noi ne simțim, de toate problemele personale cu care ne conruntăm, de așteptările noastre privind cariera profesională și chiar viața personală, iar conștientizarea tuturor nevoilor personale pentru optimizarea stilului de viață, a comportamentelor și a percepțiilor despre viață reprezintă de apt un prim pas în atingerea echilibrului personal. (Petrovai, D., 2006, p. 13)
1.3. Imaginea de sine- vector al dezvoltării stării de bine
Imaginea de sine reprezintă o evaluare a propriei valori, pozitivă sau negativă față de imaginea de sine. Din organizarea trăsăturilor ce compun această imagine de sine rezultă stima de sine.
Concepțiile despre sine se conturează, având la bază anumite informații preluate prin intermediul tuturor activităților de interacțiune socială, în care individul își formează o părere despre sine în funcție de toate atitudinile și concepțiile proiectate de către ceilalți asupra sa. Acestea evoluează continuu de-a lungul copilăriei și adolescenței ca urmare a dezvoltării tuturor capacităților cognitive, intensificării și multitudinii experiențelor și a relațiilor sociale întreprinse, asumării și interiorizării sistemului normativ și axiologic promovat de societate.
Dezvoltarea imaginii despre sine se poate efectua mulțumită abilității de autoscindare caracteristică conștiinței umane, aceea de a fi obiect și subiect al analizei și evaluării. Prin intermediul acestei abilități individul joacă rolul de subiect (cel care efectuează toate procesele de prelucrare-integrare a informației) și de obiect (cel care oferă practic informații, cel care suportă analiza cognitivă). Imaginea de sine se conturează așadar progresiv și se modifică continuu, întreaga viață.
Această evaluare personală poate fi foarte diferită de la o persoană la alta sau chiar de la o situație la alta., fapt ce ne demonstrează cât de complex poate fi de fapt omul. Psihologia a încercat să explice de ce unele persoane prezintă o imagine de sine ridicată, în timp ce alții nu au tocmai o părere foarte bună despre propria persoană, însă nu a existat o terie care să mulțumească pe toată lumea.
Cu toate acestea, eșecul personal în a putea diferenția între comportament și persoană au în mod frecvent ca și consecință formarea unei imagini de sine scăzute. Perceperea unui eșec ca simptom al lipsei de valoare este mai mult decât injustă și poate dăuna grav persoanei.
O imagine de sine scăzută afectează atât viața personală, cât și pe cea profesională, iar în aceste condiții este destul de dificil să poți ajunge la performanță.
Importanța imaginii de sine în personalitate este evidentă, însă în satisfacția personală nu putem vorbi decât despre o imagine de sine crescută, ce poate favoriza dezvoltarea potențialului uman. Fiecare individ își dorește să-și atingă obiectivele, să se dezvolte și să avanseze. Când stima de sine este crescută, individul se automotivează din ce în ce mai mult și poate ajunge mai ușor acolo unde își dorește, având atitudinea potrivită de atragere a succesului. Când imaginea de sine este scăzută, atunci și individul se demotivează. În lipsă de voință și perseverență, o astfel de persoană se va mulțumi cu puțin și nu va mai depune niciun fel de efort pentru a progresa.
1.4. Bariere în atingerea stării de bine
Starea de bine, satisfacția personală sau starea de “well being” reprezintă un deziderat la care toți indivizii ar ar vrea să acceadă, indiferent de vârstă. Cu toate acestea, există o serie de factori care îl împiedică pe individ să ajungă la această stare de bine. Dintre toți acești factori, am ales să-i perzint cei pe care i-am considerat a fi cei mai importanți și semnificativi:
1.4.1. Stresul
Cu toții vorbim în mod frecvent despre stres, însă foarte puțini îl înțelegem în toată complexitatea sa. De fapt, nici cercetătorii n-au ajuns încă la un consens absolut. Acest lucru datorează în primul rând faptului că stresul este realmente un fenomen deosebit de complex, cu multe aspecte greu de surprins și studiat.
Într-o lume aflată în plin proces de mondializare, agresionarea bio-psiho-socială, stresul a devenit o problematică globală a populației, întrucât afectează toate țările (mari sau mici, dezvoltate sau în curs de dezvoltare, bogate sau sărace), toate categoriile sociale și toate vârstele, fapt pentru care stresul a fost caracterizat că boala secolului XX și XXI. (Riga, S. și Riga, D., 2008, p. 74)
Stresul apare ca și reacție de adaptare a organismului uman la acei factori din exterior pe care individul îi percepe ca fiind agresivi și care induc frecvent o stare de alertă resimțită atât la nivel psihic, cât și la nivel fizic (creșterea secreției de adrenalină, intensificarea bătăilor inimii, transpirație). Stresul nu este o boală propriu zisă, dar poate conduce la îmbolnăvire. Din acest motiv este important de știut ce anume ne stresează și cum ne putem elibera de stres. (Albu, C., 2007, p.17)
Stresul apare așadar ca o reacție defensivă a organismului la presiunile excesive. Când nivelul de stres este unul scăzut, organismul este capabil să facă față situației, în timp ce, atunci când nivelul de stres este unul ridicat, organismul uman produce stări de anxietate, încordare, ingrijoare, tensiune și chiar panică.
De-a lungul timpului, psihologia a emis o serie de teorii explicative în ceea ce privește factorii determinanți ai stresului. Astfel, unii cercetători tind să considere stresul ca fiind un fenomen psihologic, o parte a motivației acestei credințe stând în faptul că cea mai mare parte a cercetărilor au fost realizate de psihologi și psihiatrii, specialiști care, în mod natural tind să se centreze în munca de cercetare pe problemele psihologice și fiziologice cu care se confruntă indivizii. Un alt motiv pentru care stresul este privit ca fiind un fenomen psihologic este reprezentat de tendința oamenilor de a psihologiza aproape totul. Există societăți puternic orientate pe individ, unde pare natural să explici aproape orice aspect al comportamentului făcând referire la variabilele psihologice, care țin de persoana individuală. Similar, atunci când ne gândim la consecințele stresului, există tendința de a ne centra exclusiv pe efecte. Desigur, stresul este un fenomen psihologic, în sensul că este experimentat de persoane individuale, dar există numeroase motive pentru care stresul poate fi considerat și un fenomen sociologic. (Linsky, S.A. și Ștraus A.M., 1986, p.34)
În numeroasele încercări de a da o definiție stresului, indiferent de natura sa, una dintre caracteristicile comune întâlnite este aceea că apare pe fondul unei adaptări perpetue a organismului la un anumit mod de viață.
De-a lungul timpului, în literatura de specialiate, concpetul de stres a fost asemănat cu agresiunea, cu acțiunea violentă exercitată asupra organismului, astfel încât s-a considerat că intensitatea mare și caracterul amenințător al unei anumite situații pot constitui particularități generale ale condiției stresante.
Astăzi, conceptul de stres nu mai este înțeles ca o acțiune violentă sau agresivă, ci este, mai degrabă, o formă de oboseală psihică pe care organismul o resimte în situații obositoare, aglomerate și dezorganizate.
Stresul se referă, așadar, atât la situațiile care amenință pe cineva, cât și la starea fizică și psihică rezultată. Conflictele se nasc atunci când, în mod simultan apar mai multe tendințe în relație cu diferite alternative și când intensitatea lor este relativ egală. În acest sens, se pot evidenția trei tipuri de conflicte posibile: evitare-evitare, apropiere-evitare, apropiere-apropiere. (Andreescu, A., 2006, p.64.)
Emoțiile și stresul depind însă de evaluarea cognitivă. Studierea bazelor cognitive ale emoțiilor, ale mecanismelor de evaluare cognitivă a tuturor evenimentelor și a situațiilor capabile să provoace emoții, respectiv stres au o importanță deosebit de mare pentru psihologie, dar și pentru aprofundarea studiului stresului în personalitatea umană.
Relația stresului cu emoțiile negative este absolut evidentă. Când individul este stresat simte emoții de frustrare, de anxietate, de agasare, de teamă sau chiar de depresie.
Relația stresului cu anxietaea se bazează pe principiul interrelațiilor dintre somatic și psihic. Astfel, se poate spune că orice schimbare în cogniție poate produce o schimbare fiziologică sau somato-fiziologică.
Situațiile de stres sunt însă foarte frecvente în viața omului zilelor noastre, și de cele mai multe ori nu știe să le facă față. Managerierea acestor situații este foarte importantă în bunăstarea individuală, însă realizarea sa corectă este mult mai dificilă în realitate.
De-a lungul timpului, mai multe companii au dat naștere unor diverse cursuri pe tema managementului stresului pentru angajați. Aceste cursuri au ca obiectiv principal învățarea angajaților despre cum să-și gestioneze mai bine activitățile, în așa fel încât să nu se mai streseze. O parte dintre aceste companii promovează și consultații individuale pentru angajați în ceea ce privește atât problemele profesionale, cât și personale.
Un management al situațiilor de stres eficient poate fi un instrument care ajută la realizarea și îndeplinirea obiectivelor propuse, într-un mod clar, organizat, ordonat și fără factori de stres.
Stresul face parte din viața noastră cotidiană. Până să învățăm să-l recunoaștem și să ne ferim de urmările sale, deseori se răsfrânge asupra stării noastre de spirit și îl simțim pe propria noastră piele sub diferite forme: oboseală, panică, groază, frustrare, mânie furie etc. (Grigoriu, M., 2006, p.36)
În concluzie, se poate considera că stresul reprezintă o reacție specifică de răspuns la acțiunea agenților care produc o presiune deosebită asupra ființei umane, creându-i astfel diverse stări iritante, apăsătoare, stresante.
1.4.2. Oboseala
Oboseala reprezintă un simptom al scăderii rezervelor de energie, ca urmare a activităților desfășurate pe parcursul zilei.
Oboseala este de fapt un simptom care însoțește o serie de afecțiuni acute sau chiar cronice sau poate să constituie o stare de sine stătătoare prin epuizarea rezervelor energetice ale organismului după un efort fizic sau intelectual intens sau sub acțiunea altor factori determinanți.
Statistic vorbind, cel puțin unul din zece oameni suferă de oboseală. În general femeile sunt mai afectate decât bărbații de această problemă. După relaxare, odihnă și mai multe nopți cu somn, oboseala dispare.
Dar pentru anumiți indivizi, oboseala devine o problemă cronică. Această întreagă stare poate afecta pe oricine, indiferent de profesie, statut social, etc.
Sunt din ce în ce mai numeroase cazurile de persoane care suferă de oboseală cronică, o boală foarte dificil de semnalat și de tratat.
Cauzele nu au fost niciodată foarte bine delimitate și nici astăzi nu există un tratament bine definit pentru această maladie. Tocmai de aceea unii dintre cei mai reputați medici din lume s-au întâlnit pentru a dezbate această problemă și pentru a încerca să afle soluțiile la această problemă.
Eliminarea oboselii cronice poate fi un proces foarte îndelungat. Spre exemplu, un pilot cu oboseala cronică, datorată unor factori psihologici sau fizici ar trebui să-și reconsidere atitudinea față de responsabilitatea de a zbura sau nu.
Studiile sugerează faptul că oboseala poate fi cauzată de o inflamare la nivelul sistemului nervos dar și de alți factori precum vârsta, bolile anterioare, stresul sau mediul în care trăiește individul.
1.4.3. Stilul de viață nesănătos
Omul zilelor noastre este extrem de familiarizat cu un stil de viața nesănătos. Alimentația necorespunzătoare, fumatul, consumul de alcool și de alte substanțe ce creează dependenta, nopțile pierdute etc. sunt doar câteva dintre obiceiurile nesănătoase pe care tot mai mulți oameni le practică.
De-a lungul timpului s-au promovat o serie de programe și proiecte de educație pentru sănătate și de promovare a unui stil de viață sănătos. Toate aceste programe aveau ca obiectiv sporirea satisfacției personale.
Educația pentru sănătate este un proces ce se desfășoară de-a lungul întregii vieți, ajutându-i pe oameni să se adapteze la solicitările mediului în toate etapele vieții. Esența procesului se bazează atât pe ideea programelor de îmbogățire a vieții, cât și pe cea a viziunii transpersonale. Se regăsesc aici fundamente filosofice și temeiuri bazate pe: dialog, estetică, creativitate, intuiție, înțelepciune, emoție, self, dragoste, muncă, joc, integrare, cooperare, reflecție și experimente practice. ( Neacșu, I., 2010, p. 98)
Obiectivul de bază al educației pentru sănătate constă în formarea și dezvoltarea în rândul populației, a unei concepții și a unui comportament igienic, în scopul apărării sănătății, dezvoltării armonioase și fortificării organismului, adaptării lui la condițiile mediului ambiental natural și social, cât și al participării active a acesteia la operă de ocrotire a sănătății populaționale.
Promovarea și menținerea sănătății se realizează prin intermediul programelor de prevenție și a celor de educație pentru un stil de viața sănătos. Recunoașterea importanței pentru sănătatea publică reprezintă cel mai semnificativ aspect al promovării sănătății fizice și mentale. Prevenția are trei componente: (Băban, A., 2003, p. 87)
Prevenția primara- are ca obiective reducerea riscului de îmbolnăvire prin adoptarea comportamentelor protectoare.
Prevenția primară se realizează mai ales în familie și școala. Aici se dezvolta atitudini de respingere a comportamentelor de risc (fumat, consum de droguri sau alcool, prostituție etc), legate strict de siguranță prin activitățile de educație pentru sănătate în cadrul orelor de consiliere și orientare.
Prevenția secundară- implică reducerea factorilor de risc la grupurile predispuse spre îmbolnăvire.
Aceste grupuri sunt de fapt cele care au adoptat deja comportamentul de risc.
Prevenția terțiară- are ca obiective reducerea duratei îmbolnăvirii și creșterea calității vieții persoanelor care suferă de o boală.
Prin proiectele de voluntariat în care se implica scoala, elevii pot contrinui la creșterea calității vieții unor persoane cu anumite boli terminale.
Așadar, prevenția este foarte importantă în acest caz, întrucât este mult mai dificil să tratezi decât să previi.
Prevenirea unui stil de viața nesănătos înseamnă un prim pas spre satisfacție personală, spre “weel being”.
1.5. Strategii de combatere a barierelor ce intervin în atingerea stării de bine
1.5.1. Metode și tehnici de relaxare și de coping
Problematica relaxării la locul de muncă a fost îndelung discutată, iar literatura de specialitate s-a întrecut în oferirea celor mai bune metode, tehnici, strategii, modele și idei de relxare, de detașare și de destresare profesională.
Metodele și tehnicile de relaxare sunt reprezentate de orice procedură sau activitate care îl ajută pe individ să se destindă, pentru a ajunge la o stare de calm, lipsită de stres și tensiune.
În situațiile de stres, individul nu rămâne însă inactiv, ci este tentat să răspundă, să facă față. Avem de-a face cu așa-zisul coping, care poate fi definit ca modul în care gândim și acționăm pentru a remedia aspectele negative ale unei situații stresante. (Lejeron, P., 2003, p.44)
Copingul reprezintă o strategie multidimensională de control, fiind mai mult decât o simplă reacție la stres, având ca finalitate schimbarea, fie a situației, fie a aprecierii subiective. (Turc, M., 2006, p.210)
În majoritatea lucrărilor de specialitate se vorbește depre două tipuri de coping:
Copingul centrat pe problemă- care implică strategii orientate spre managerierea evenimentului;
Copingul centrat pe emoții- care se referă la strategiile ce vizează reglarea emoțiilor asociate evenimentului streasant.
Stresul la locul de muncă pare să fie o problemă tot mai des întâlnită, iar în acest sens au luat naștere o serie de metode și tehnici de relaxare, care mai de care mai inovative, mai creative și mai eficiente.
În continuare voi prezenta un model care cuprinde cinci moduri practice de relaxare instantaneee, la locul de muncă, precum și în viața de zi cu zi: (Tat, C., 2007, p.221-224)
1. Imaginea periferică
Privește pe peretele din fața ta și găsește un punct fix la care să privești, situat cu puțin deasupra nivelului ochilor. După un timp vei constata că ceea ce este în încăpere nu mai contează, este întunecat, vag sau estompat. Poți crea în acest mod un fel de imagine-tunel. Acest gen de imagine-tunel este folosită în viața cotidiană atunci când privim la TV sau când folosim un computer (vedem numai ecranul). Atunci când scriem sau citim suntem concentrați asupra cuvintelor. Chiar și atunci când vorbim cu cineva, privim în ochii interlocutorului său la figura acestuia, ignorând orice altceva.
Având ochii ațintiți în acel punct de pe perete, încearcă să-ți extinzi câmpul vizual, astfel încât, în cele din urmă, să fii atent și asupra a ceea ce este dincolo de coada ochilor, de fiecare parte. Desigur că nu poți vedea ceea ce este în spate, dar te poți folosi de simțuri pentru a fi atent și la ceea ce se întâmplă în spate.
Aflându-te în această stare, vei observa că ritmul respirator a devenit mai scăzut, mușchii feței sunt relaxați și poți extinde starea de relaxare asupra întregului corp.
Ceea ce este interesant în această tehnică, este faptul că intrând în imaginea periferică sistemul nervos parasimpatic se va activa. O parte a acestuia va determina instalarea unei stări de calm, de liniște și va permite minții, corpului și emoțiilor tale să reintre în echilibru
2. Concentrarea pe propria respirație
Pentru că respirația este o funcție care poate fi controlată conștient și pentru că e considerată o punte între luciditate și funcționarea autonomă a corpului, poate fi folosită în mod deliberat pentru a schimba starea fiziologică a organismului. Exemplul cel mai cunoscut este “respirația într-o pungă de hârtie” recomandată celor care suferă de atacuri de panică sau “respirația abdominală” utilizată în tehnicile yoga sau în multe alte forme de relaxare.
În orice caz, numai concentrându-ți atenția asupra respirației, fără a face nici o încercare de a o schimba sau controla, poți obține un efect de relaxare. Trebuie să închizi doar ochii, să te concentrezi asupra respirației tale și ori de câte ori simți că atenția iți este distrasa, întoarce-te la ceea ce ai de făcut și concentrează-ți din nou atenția asupra respirației. Dacă simți vreo tensiune în vreuna din părțile corpului, imaginează-ți că respiri cu acea parte. În cele din urmă stresul și tensiunea dispar din întreg corpul.
3. Centrarea
Faptul că îți concentrezi atenția asupra corpului are un mare efect asupra felului în care te simți și a cât de puternic ești. Acest lucru e recunoscut mai ales în vechile tradiții ale artelor marțiale și yoga.
Fii atent la un punct situat la câțiva centimetri sub ombilic și la jumătatea distanței dintre fața și spatele corpului tău (în centrul acestuia). În același timp privește drept înainte și intră în imaginea periferică. Lasă-ți corpul să se relaxeze și asigură-te că nu ai
genunchii lipiți, strânși. Poți menține tot timpul această concentrare asupra punctului central, indiferent de ceea ce faci în acel moment.
“Mesajul ascuns” al acestei tehnici este că nu trebuie să fii încordat pentru a fi puternic, că veți putea singuri și foarte ușor să vă schimbați starea și că a te relaxa nu înseamnă “a lăsa garda jos".
4. Proiectează o “bulă de energie"
Încearcă să îți imaginezi că din punctul tău central proiectezi o bulă de energie și că aceasta te înconjoară ca un fel de câmp de forță. Orice eveniment stresant care se întâmplă rămâne “afară", lăsându-te calm și încă “înăuntrul” câmpului. Și atunci, cu cât mai stresant este „afară", cu atât mai calm și liniște este „înăuntru".
Nu înseamnă că această “bulă de energie” chiar există în jurul tău, dar inconștientul nu poate distinge între imaginație și realitate. Aceasta înseamnă că dacă îți imaginezi că ești protejat împotriva stresului, atunci cu siguranță vei fi!
5. Navighează dincolo de tine
Uneori, în situațiile încărcate emoțional, îți poate fi util să cunoști cum să te detașezi de acestea. Imaginaza-ți că navighezi înafara corpului, mai sus, din ce în ce mai sus și privesti spre tine însuți. Navighezi atât de departe, până te simți confortabil; vei vedea că cu cât ești mai departe, cu atât te vei simți mai confortabil, mai detașat.
Poți face același lucru cu amintirile sau chiar cu posibilele situații viitoare. Dacă acestea implică și alte persoane, privește scenă ca pe un sistem și observă cum reacționează acestea la ceea ce spui tu. Vei vedea cât de multe lucruri poți învăța din această nouă perspectivă!
Cu puțină practică și voință, vei fi capabil să exersezi în situațiile stresante toate cele cinci tehnici prezentate.
1.5.2. Gestionarea corectă a timpului
Timpul reprezintă cea mai importantă sursă de stres. S-a demonstrat în numeroase cercetări că există importante legături între prezența stresorilor datorați timpului, care provoacă nemulțumire pe plan profesional și o serie de afecțiuni, precum: hipertensiune, nivel ridicat al colesterolului, îmbătrânire prematură etc.
Timpul nu este elastic, iar percepția lui este însă foarte relativă. Momentele de satisfacție fac cât zilele de trudă, momentele de fericire cât ceasurile de necaz. Gestionarea timpului este de fapt o chestiune de disciplină, de ordine în gândire și în viața personală și profesională.
Timpul este cea mai prețioasă resursă deoarece: (Nicolescu, O. și Verboncu, I., 2001, p.33)
orice am face avem nevoie de timp;
timpul nu poate fi cumpărat;
timpul nu poate fi stocat;
timpul nu poate fi mărit;
succesul este condiționat în mare măsură de utilizarea timpului.
Prezența temporară a stresorilor de timp poate fi în unele situații un motivator important, persoana în cauză dorind să își îndeplinească sarcinile, rezolvarea lor aducându-i o satisfacție mult mai mare decât dacă factorii cauzatori de stres nu ar fi existat. (Whetten, D. și Cameron, K., 2002, 113)
În muncă și în management, timpul este inerent. Managementul și gestionarea timpului timpului înseamnă controlul acestei resurse..Este esența progresului tehnic și economic, deoarece fructificarea și dovedirea unei idei depinde de factorul timp.
Gestinarea corectă a timpului înseamnă, de fapt, auto-management. Îmbunătățirea abilitaților pe care individul le are pentru a-și putea planifica mai bine sarcinile la locul de muncă și să poată delega responsabilitățile mai eficient reprezintă cheia managementului optim al timpului.
Managementul eficient al timpului este absolut esențial în orice profesie. Oricine își poate îmbunătăți capacitatea de organizare a timpului, câștigând beneficii importante din aceasta. Felul în care cineva își organizează timpul va avea întotdeauna un impact direct asupra celor cu care lucrează
Factorii de decizie eficienți nu pornesc de la sarcinile lor, pornesc de la timpul pe care îl au la dispoziție. Își consideră și își ordonează timpul “de care dispun” în cele mai mari perioade de continuitate, ca un proces în trei etape: timp de înregistrare, timp de organizare și timp de consolidare – baza eficienței factorului decizional. Prima treaptă spre eficiența în conducere este eficiența folosirii reale a timpului iar organizarea sistematică a timpului este următoarea treaptă. (Drucker, 1994, p.41).
Studiile au demonstrat că pentru fiecare minut petrecut planificând activitățile unei zile, o persoană câștigă patru minute atunci când vine momentul aplicării în practică a acelei activități. Planificarea nu este totul, dar este un punct de start pentru un angajat eficient.
Gestionarea timpului, se referă, așadar, în primul rând la optimizarea proiectării și planificării activității manageriale și se concentrează asupra stabilirii obiectivelor, asupra planificării zilnice și asupra stabilirii priorităților organizaționale. Dar acest lucru nu trebuie absolutizat întrucât o planificare foarte riguroasă și rigidă este, adesea, contraproductivă, poate distruge climatul organizațional și poate deteriora relațiile interpersonale.
Cele mai frecvente erori în utilizarea timpului sunt: (Ceaușu, I., 1999, p. 116)
Să muncești mai mult sau mai repede (în cadrul unei activități ce se desfășoară într-un interval de timp determinat);
Să reduci timpul dedicat anumitor activități, considerând că aceste activități sunt mai puțin importante decât altele;
Să realizezi diferite sarcini în același timp, considerând că astfel utilizezi timpul în mod optim;
Dacă ești tot timpul ocupat, ai senzația că în acest mod vei obține cele mai bune rezultate;
Dacă ai o responsabilitate mai mare crezi că trebuie să muncești mai mult pentru a da exemplu;
Să acorzi mai mult timp luării unor decizii și astfel deciziile vor fi mai bine fundamentate.
De cele mai multe ori, aceste erori de gestionare a timpului au consecințe și urmări destul de grave atât pentru organizație, cât și pentru viața personală a angajatului, așadar, o gestionare corectă a timpului este benefică atât în viața profesională, cât și în cea personală a individului.
1.5.3. Depășirea situațiilor de criză
Criza este definită ca fiind o perioadă în dinamica unui sistem caracterizată prin acumularea accentuată a unor dificultăți, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificilă funcționarea sa normală, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare.
Crizele sunt de fapt fenomene complexe care pot afecta fie întregul ansamblu social, fie anumite sectoare ale acestuia (viața economică, sistemul politic, relațiile internaționale, sistemele financiar-bancare, structura socială, instituțiile de învățământ și cultura etc.). Ȋn consecință, ele au suscitat interesul economiștilor, sociologilor, antropologilor, psihologilor, istoricilor și, implicit, al teoreticienilor sau practicienilor din relațiile publice.
Pauchant și Mitroff (1992, p.10) văd crizele ca fiind normale, observând că ele sunt rezultatul interacțiunilor dintre sisteme complexe sau al deciziilor improprii ale celor care întrețin aceste interacțiuni. Având în vedere acestea, strategiștii ar trebui să plănuiască managementul crizelor ținând cont de faptul că aceste crize organizaționale sunt inevitabile.
Există situații de criză în care stresul și tensiunile pot fi foarte intense, iar crizele de nervi sunt iminente. Pierderea autocontrolului poate avea grave repercursiuni, de ordin afectiv, și tocmai din aceste motive sunt necesare câteva modalități de a depăși aceste stări.
Soluționarea situațiilor de criză se realizează printr-un ansamblu de măsuri și acțiuni aplicate în mod individual sau combinat, în funcție de concepția de rezolvare a respectivei situații.
Managementul situațiilor de criză este un domeniu care a cunoscut, în ultimii ani, o dezvoltare rapidă, atât în sfera aplicațiilor practice, cât și în aceea a cercetării.
La acest capitol este necesar să amintim câteva cuvinte și depre prevenție. Prevenția crizei poate viza dezvoltarea unor abilități de coping pentru a preveni în general impactul negativ al stresorilor severi sau poate viza prevenția reacțiilor de criză la stresori specifici: eșecuri, abuz, viol, calamități naturale, probleme de sănătate, suicid etc. (Bozăi, V., 2007, p.286)
Prevenirea este de departe cea mai simplă și mai puțin costisitoare cale de a controla o posibilă criză. “Cheia pentru anticiparea și evitarea crizei este evaluarea lucrurilor care ar putea să meargă rău, ce poate afecta oamenii sau mediul și ce poate crea vizibilitate.” (Lukaszewski, J.E., 1991, p.68-69)
CAPITOLUL 2 .
CADRU CONCEPTUAL DE ABORDARE A NOȚIUNII DE DEPRESIE
2.1. Depresia- definire și caracterizare
Depresia reprezintă o tulburare a întregii stări afective, care conduce la apariția unor anumite trăiri de tristețe sau de pierdere a speranței pentru o perioadă îndelungată de timp. Fiind mult mai serioasă decât un simplu episod de tristețe, de supărare ori decât o anumită trăire temporară de scădere a energiei, depresia poate avea un impact asbolut semnificativ asupra bucuriei de a-ți trăi viața, asupra întregii capacități de muncă, asupra stării generale de sănătate și chiar asupra persoanelor apropiate.
În prezent, depresia a devenit o tulburare tot mai frecventă, atât la bărbați cât și la femei, indiferent de vârstă. Se manifestă așadar printr-o deprimare și tristețe exagerată, prin explozii necontrolate de plâns, ărin scăderea viibilă a tonusului general și prin pierderea orientării pentru toate activitățile viitoare. De cele mai multe ori apare ca o reacție la o anumită situație dramatică trăită în cadrul familiei sau chiar în societate (decesul unei persoane foarte apropiate, despărțirea, divorțul, detenția, conflictele foarte dure sau evenimente în care nu se întrevăd șanse de rezolvare). În unele cazuri, depresia poate avea și chiar cauzele fiziologice așa cum ar fi anunțul unei anumite boli cronice, considerată drept nevindecabilă, care ar impune însă chiar o izolare a celui în cauză de tot restul societății. În acest stres psiho-moral apare așadar și sentimentul inutilității pentru prezent și pentru viitor iar pacientul își va putea ascunde gândurile.
Termenul de depresie este foarte utilizat în mod frecvent, incluzând o fenomenologie clinică extrem de variată, de la toate schimbările de dispoziție compatibile cu o viață relativ normală, până la toate manifestările psihotice, care evoluează atât cu perturbarea stării afective, cât și cu diminuarea absolut frapantă a tuturor posibilităților cognitive, psihomotorii și cognitive.
Există în momentul de față un consens al clinicienilor și al cercetătorilor potrivit căruia „boala depresivă constituie cea mai frecventă afecțiune psihiatrică” (Rouillon, 1983, pag. 368), ea fiind „de 10 ori mai frecventă decât schizofrenia” (Lehmann, H.E., 1985, pag.786)
Interesul în ceea ce privește măsurarea depresiei a fost și va rămâne în continuare foarte crescut ca urmare a răspândirii sale în populația generală cât și a heterogenității și a tuturor neclarităților conceptuale a diversității formelor clinice din această clasă,. Agregarea familială a tuturor tulburãrilor anxioase a fost însă remarcată anterior apariției primelor tipuri de seturi de criterii diagnostice operaționalizate.
Depresia reprezintă așadar una dintre cele mai invalidante afecțiuni și produce o adevărată povară semnificativă atât individului cât și societății, în general. Datele OMS sugerează faptul că depresia este responsabilă de 6% din povara tuturor bolilor din Europa în termeni de disabilitate ajustată în ani de viață.
Mihai Golu (1993, p. 23) consideră că întreaga dinamică, a sistemului personalității umane (formarea, devoltarea, manifestarea și realizarea) este circumscisă și chiar condiționată în mod absolut nemijlocit de către dialectica raportului dintre toate solicitările interne (stările de motivație proprii individului) și toate solicitările externe (existențele și stările de motivație proprii mediului existențial, în primul rând celui social).
Depresia ca și fenomen divers apare la majoritatea tipurilor de tulburări psihice ca și simptom de primplan sau poate de plan secund. Acest subcapitol tratează de fapt doar acele Tulburări, acolo unde acest simptom este de tip central dar au și o anumită intensitate. Practic stoate imptomele depresive centrale s-au putut obseva și la psihopatiile foarte simple și mixte prin intermediule celei astenice și Coclotimice. În mod paradoxul este clar faptul că deși acestea au depresia ca și punct central totuși unele dintre nevroze pot dezvolta anumite simptome depresive mult mai puternice. De aceea în această clasă au fost însă incluse toate acele tulburări psihice cu un grad foarte ridicat de severitate depresivă.
Depresia reprezintă de asemenea și un fenomen de tip universal care se poate întâlni în diferite forme acolo unde există de fapt excitație energetică. În funcție de intensitatea reală a acestei excitații se poate stabili practic forma finală a depresiei. Aceasta variază între depresia cotidiană, nepatologică, ca urmare a unei anumite restricții sociale și cea patologică, ca urmare a unei excitații nevrotice subiacente.
În cadrul literaturii de specialitate actuală există o importantă confruntare de idei cu privire la o oarecare posibilă împărțire a tuturor acestor tulburări în depresii primare și secundare ori reactive.
De regulă, starea depresivă este foarte rar exprimată într-un mod direct, însă este foarte recunoscută destul de ușor dacă adolecentul este întrebat. Este exact ca și cum acesta n-ar îndrăzni practic să mărturisească în mod spontan că suferă de o stare depresivă.
Toate persoanele depresive pot fi refractare la ideea de a putea căuta întrucăt considera că acestlucru este o dovadă de slăbiciune individuală sau un defect de caracter sau cred că trebuie de fapt să fie capabili să iasă singuri din această stare. În prezent se știe deja că depresia, ca și oricare altă afecțiune medicală, are o anumită bază biologică și chimică.Tratamentul depresiei este sigur și de regulă eficace chiar și în cazul tuturor persoanelor cu depresie severă.
2.2. Simptomatologie
Persoana care suferă de depresie se poate simți complet lipsită de speranță, tristă sau nu mai poate simți nicio plăcere în aproape absolut nimic din tot ceea ce face. Se poate simți așadar "dărâmată" sau descurajata și plânge foarte ușor. De asemenea poate fi irascibilă ori chiar anxioasă sau poate avea un anumitnivel scăzut de energie. Adeseori simptomele depresiei pot fi foarte subtile la început. Poate fi foarte dificil de recunoscut și că simptomele pot avea o legătură importntă între ele și că persoana respectivă ar putea avea depresie.
Depresia se manifestă așadar în general ca o adevărată stare de neliniște aproape continuă, inundată de frică, de tensiune de tip psihic și fizic de intensitate redusă, dar persistentă. De obicei, mai este acompaniată de oricare dintre următoarele tipuri de simptome. (Cosnier, J., 2007, p. 132):
tensiune motorie: tremurat necontrolat, tensiune musculară, cârcei și diverse spasme în mușchi, oboseală, migrene, față crispată, încruntare, oboseală fizică disproporționată etc.,
tulburări de tip neurovegetativ: transpirație excesivă, palpitații mari, tahicardie, mâini reci, buze uscate, amețeli, nevoia de a urină, diaree, senzația de gol în stomac, nod în gât etc.
stare de anxietate: teamă inexplicabilă , neliniște, îngrijorare și chiar anticiparea a fel de fel de nenorociri,
vigilență crescută: atenție deosebit de încordată excesiv, nerăbdare, agitație, irascibilitate, dificultăți de concentrare, insomnii etc.
Când gândurile interzise cu conținut sexual sau agresiv, care pot fi aspru pedepsite, amenința să iasă din inconștient, anxietatea de semnal este activată, ceea ce duce la dezvoltarea a trei mecanisme de apărare: deplasare, proiecție și evitare (Nemiah, 1981, p. 4).
Enăchescu C. (2001, p. 48) vorbește despre comportamentele pe care le adoptă individul pentru a se proteja de situația fobică, comportamente ce urmăresc evitarea stărilor anxiogene. Este vorba despre conduite de evitare (individul își organizează comportamentul și viața pentru a evita confruntarea cu situația/stimulul fobic), conduite de asigurare (individul caută prezența unei persoane apropiate pentru a avea siguranță în cazul unei situații fobogene) și conduite de fugă (cu hiperactivitate ca adoptare a unui atitudini de bravură sau de sfidare a situației traumatizante).
Persoana care suferă de depresie tinde să devină evitantă și ocolește în mod sistematic situațiile sociale. Rutina întregii vieți cotidiene este însă perturbată. Cu cât este mai preocupată de acestea, cu atât mai mare devine disconfortul și întreaga suferință. Atunci când nu poate evita toate situațiile sociale, persoana în cauză apelează la anumiți aliați de nădejde: alcool, tutun, sedative, antidepresive și chiar droguri. Mai întâi, ocazional și dependența se instalează pas cu pas. Studiile din domeniu confirmă faptul că persoanele cu singurătate socială riscă de 3 ori mai mult dependența de alcool, de nicotină și de drog. Comorbiditatea cu alcoolul ajunge la 56%. (Boieșteanu, P., Grigorescu, A.M., 2005, p. 43)
2.3. Depresia reactiva
Depresia reactivă reprezintă de fapt tipul cel mai frecvent întâlnit de depresie, mai ales în cadrul aceastei societăți și în acest secol în care se pare că rezistența la stres a scăzut semnificativ și noi, ca și persoane, am devenit extrem de vulnerabili la toți factorii ce pot determina apariția acestei afecțiuni.
Depresia reactiva mai este cunoscută și sub denumirea de tulburare de adaptare cu dispoziție depresivă. Aceasta implică deci faptul că apar anumite simptome psihologice specifice, respectiv de tristețe marcată, în urma unui anumit stres psihosocial identificabil.
Această întreagă categorie diagnostică este însă utilizată doar dacă persoana cu depresie nu întrunește toate criteriile diagnostice pentru alte tipuri de forme de depresie. Este un termen utilizat pentru depresia de intensitate moderată ori mică, cea care urmează unui eveniment stresant.
Așadar, în caz de depresie reactivă, combinația reală a tratamentului antidepresiv și al psihoterapiei poate conduce la cele mai bune rezultate obținuteși este de fspt cea mai indicată. De asemenea, trebuie cunoscut și faptul că tratamentul nu funcționează însă ca și o baghetă magică și că atâta timp cât toți factorii care au declanșat practic depresia nu sunt însă îndepărtați sau gestionați într-un mod corect, atunci rezultatul nu este cel așteptat. În consecință exista foarte multe șanse ca și după vindecarea unui astfel de episod depresiv reactiv, acesta să se repete la un anumit interval de timp.
În momentul de față, în România, o platformă foarte complexă online, www.depresiv.ro, a fost gândită și creată special ca un adevărat mijloc de sprijin și de informare pentru toți cei care s-au confruntat de-a lungul vieții lor cu o anumită tulburare de dispoziție sau au cazuri în familie de persoane care trec prin astfel de episoade.
De regulă însă, dacă toate simptomele de depresie dispar în aproximativ șase luni atunci cel mai probabil este vorba despre depresie reactivă, în caz contrar însă, devine mai probabil însă diagnosticul de depresie majoră ori depresie neclasificată.
De cele mai multe ori, simptomatologia în cazul acesta este relativ similară cu cea a celorlalte forme diferite de depresie, iar tratamentul recomandat în acest caz este același: tratament psihoterapeutic integrativ, tratament psihoterapeutic ericksonian, hipnoterapie, psihoterapie cognitiv- comportamentala și chiar psihoterapie interpersonală. Ca urmare a faptului că în acest caz există într-adevăr o relație foarte strânsă între depresie și evenimentul stressant în cadrul psihoterapiei se pune un accent deosebit mai ales pe soluționarea problemei care a creat stresul.
Sintetizând astfel toate informațiile deja existente în literatura de specialitate, putem spune că depresia reactivă reprezintă de fapt o afecțiune cât se poate de reală, o afecțiune medicală, care afectează atât psihicul uman, cât și trupul. Primii dintre factorii de stres în acest context, care pot conduce la depresie sunt, conform specialiștilor în domeniu, decesul în familie, despărțirea, divorțul, o boală foarte gravă, pierderea locului de muncă, sarcina, diverse probleme în afaceri.
Din acest funct de vedere xistă două tipuri de depresie, cea endogenă, care are diverse cauze ereditare, și cea reactivă, care este, cel mai frecvent întâlnită în această societate în care rezistența la stres a scăzut foarte mult și noi am devenit tot mai vulnerabili la toți factorii care pot determina apariția depresiei.
Debutul tuturor simptomelor nu se produce însă întotdeauna imediat după acțiunea factorului, ea poate fi cumulativa.
Pentru un tratament cât mai eficient trebuie deci îndepărtați toți factorii care au declanșat însă depresia, întrucât există toate șansele ca și după vindecarea unui episod anumit depresiv reactiv, acesta să se repete.
2.4. Depresia si durerea cronica
Depresie reprezintă o tulburare care nu produce dureri. Toate durerile unui depresiv sunt cauzate de cu totul alte afecțiuni, însî sunt resimțite mult mai intens dacă individual in cauza dispune de o oarecare labilitate psihică.
Frica de dureri și chiar depresia ân acest sens reprezintă strai afective negative care apar în situația în care subiectul întrezãrește un pericol iminent. Reacțiile psihofiziologice care apar în cazul fricii pregãtesc organismul pentru reacția de fugã, de luptã sau îl paralizeazã transformându-l într-o stanã de piatrã. Frica absolut normalã este o reacție emoționalã cu caracter adaptativ pentru cã, în cazul unei amenințãri, mobilizeazã individul sã ia anumite decizii. Acest întreg mecanism funcționeazã și în cazul tuturor fricilor psihologice, determinând subiectul sã întreprindã acțiuni de autoprotecție. Teama, în doze moderate, crește acuitatea perceptivã, capacitatea de concentrare a atenției, face ca gândirea sã fie mai clarã și mai rapidã, mobilizeazã energiile, activeazã reflexele, astfel încât subiectul sã fie în stare sã acționeze mai repede și mai bine. Fricile sau temerile iraționale apar atunci când subiectul se simte și se comportã ca și în cazul unui pericol major, în cazul unui pericol minimal sau chiar inexistent.
Tulburãrile depressive alcãtuiesc un grup heterogen de entități clinice care se suprapun parțial sau se deosebesc uneori cu dificultate și clinicianul are probleme mai ales cu formele de anxietate subclinicã care însoțesc alte tulburãri mentale sau somatice.
Specialiștii în domeniu consideră în prezent ca atât anxietatea cât și atacurile de panică și tulburările anxioase sunt rezultatul interacțiunilor factorilor ereditari, ale unor neurotransmițători și a experienței individuale.
Fensterheim și Jean Baer (1984) susțin faptul cã orice teamã care este atât de puternicã încât poate împiedica persoana sã îndeplineascã o acțiune este, de fapt, o reacție cu caracter patologic. Anxietatea este definitã ca o teamã difuzã, fãrã obiect bine precizat, în timp ce fobia este definitã ca fiind o teamã cu obiect bine precizat (de animale, de furtunã, de înãlțime etc.). Autorii menționați considerã cã pot fi incluse în cadrul fobiilor și frici cu caracter mai abstract, cum ar fi frică de responsabilitate, de pierdere a controlului, de a lua parte la evenimente sociale, de a fi singur sau de a fi respins.
Persoana depresivă sau anxioasa tinde întotdeauna să devină evitantă și ocolește sistematic situațiile sociale. Rutina vieții cotidiene este perturbată. Cu cât este mai preocupată de ele, cu atât mai mare este disconfortul și suferința. Atunci când nu poate evita situațiile sociale, persoana apelează la aliați de nădejde: alcool, tutun, sedative, anxiolitice și droguri. La început, ocazional și dependenta vine pas cu pas. Studiile confirmă faptul că persoanele cu fobie socială risca de 3 ori mai mult dependenta de alcool, nicotina și drog. Comorbiditatea cu alcoolul ajunge la 56%. (Boieșteanu, P., Grigorescu, A.M., 2005, p. 43)
Evitarea tuturor situațiilor tuturor care generează anxietate și depresie o vor menține, și acest lucru se întâmplă pentru ca persoana anxioasa nu poate învăța că situațiile care îl sperie nu sunt atât de periculoase pe cât își închipuie.
În afarã de acestea, cauzele pot fi și pur și simplu de naturã mintalã, fãrã sã existe o explicație anume pentru ele. Anxietățile fac parte din aceeași grupã de afecțiuni precum tulburarie de anxietate, panicã, stresul posttraumatic sau tulburarea obsesiv compulsiva.
Un studiu recent, care a utilizat datele obținute pe un eșantion de gemeni în douã situații de evaluare (permițând un control mai bun asupra surselor de eroare a mãsurãtorilor, inclusiv inexactitatea diagnosticului), a descoperit creșteri substanțiale în prevalența ereditãții pentru toate anxietățile. În prezent, se estimeazã cã factorii genetici justifica aproximativ 50% din variația predispunerii la dezvoltarea fobiei sociale (Kendler, 1999).
2.5. Influența depresiei asupra activității și stilului de comunicare
Comunicarea este un fenomen intinsec ființării, este un proces de schimb substanțial, energetic, informațional, inter-sistemic, care instituie o relație complexă între surse.
Comunicarea umană poate fii înțeleasă ca procesul de transmitere de idei, informații, opinii, păreri de la un individ la altul, de la un grup la altul. Aceasta se realizează pe paliere verbale, infra-verbale (mimică, gestică etc.) și para-verbale (atitudinale). Prin comunicare, toate palierele sunt asamblate sub formă comportamentală, astfel încât ființarea individului este un fenomen de comunicare iar non-comunicare devine o imposibilitate.
Este extrem de greu de găsit o definiție a comunicării cu care toți oamenii de știință să fie de acord, lucru de altfel destul de evident. Dat fiind faptul că procesul comunicării este esențial în toate domeniile, acest lucru face ca o anume ramură de studiu să sublinieze aspecte diferite legate de comunicare în comparație cu o alta. Astfel că definiția propusă de sociologi de exemplu, diferă de cea propusă de pedagogi, filozofi sau de psihologi. Însă, deși există o diversitate de definiții ale comunicării, fiecare accentuând un anumit aspect în funcție de contextul sau cadrul de referință, toate includ cinci elemente: un emițător, un receptor, un mesaj, o modalitate de transmitere a mesajului și un efect.
Comunicarea mai poate fi definită drept orice transmitere de informații, idei, emoții de la o entitate la alta prin intermediul mesajelor. Zi de zi comunicăm pe diverse căi, oriunde am merge și orice am face emitem și receptăm informații, uneori chiar fară să ne dăm seama de toate semnalele pe care le trimitem celor din jurul nostru și pe care le primim. Prin intermediul procesului de comunicare se formează sistemul de valori și atitudini al individului, bagajul de cunoștinte, principii de viață – cunoașterea în ansamblu.
Despre un conflict interpersonal se poate vorbi atunci când se opun diferite interese. Printre modalitățile ineficiente și larg răspândite de comportare într-un conflict se numără cearta, învinuirea, moralizarea, umilirea, trădarea, demascarea, amenințarea, ridicularizarea, ura, antipatia. Profesorul se poate afla în neplăcuta situație de a folosi aceste moduri de a interveni în conflict.
Din aceste motive, în cadrul cercului de comunicare este recomandabil să se ia în discuție conflictele ori de câte ori apar și să se caute soluții pentru cei implicați în așa fel încât ambele părți să nu se simtă nendreptățite.
Psihiatrul Tudose Florin prezintă ideea conform căreia normalitatea este: “sănătatea, în cazul nostru cea mintală, părea fi o vastă sinteză, o rezultantă complexă a unei mulțimi de parametri ai vieții organice și sociale aflați în echilibru dinamic,ce se proiectează pe modelul genetic al existenței individuale, nealterat funcțional și morfologic, în istoria să vitală. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existența unei judecăți și a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existența unei discipline psihologice și isociale, pe fundalul bucuriei de a trăi și al echilibrului introversie- extroversie” ( Tudose, F., 2007, p. 88).
În general, tulburãrile comportamentale sunt provocate de conflicte lãuntrice, de frãmântãri interne, în cazul în care subiectul nu întrevede rezolvarea situației sale dificile. Când conflictele se prelungesc și devin cronice, ele influențeazã negativ formarea caracterului logopatului și nu-i stimuleazã dezvoltarea psihicã.
Aceste efecte negative pornesc de la neparticiparea și neadaptarea la viața de colectiv, manifestã rețineri în vorbire, inhibiție în desfãșurarea activitãții, ajungând pânã la dezorganizarea personalitãții.
Deși depun eforturi foarte mari, indivizii care se confruntã cu anxietatea nu reușesc întotdeauna sã găsească formula potrivită de comunicare. Blocajele care pot interveni au diverse cauze; atât emițătorul cât și receptorul trebuie să fie conștienți că între oameni există diferențe de ordin psihologic, de pregătire, de sisteme în care trăiesc și care pot crea greutăți ori relații tensionate.
Aceste efecte psihologice pot apãrea în circumstanțe precum:
într-o relație directă (fațã în fațã) – stare de jenã și reacția de fugă;
relație la distantã – stãri de anxietate, agresivitate, teamã, etc
CAPITOLUL 3.
PSIHOTERAPIA ÎN TRATAREA DEPRESIEI
3.1. Rolul psihoterapeutului în lucrul cu persoanele depresive
Psihoterapia reprezintă o intervenție psihologică realizată științific și în spirit umanist în scopul optimizării, autocunoașterii și dezvoltării personale, precum și al modificării factorilor psihologici implicați în tulburările psihice.
Cei mai mulți autori (Dafinoiu, I, 2000, p. 34-37) consideră că psihoterapia ar putea fi mai bine definită folosind termenul psihoterapii, datorită multiplelor orientări teoretice existente la ora actuală în lume. Tocmai din acest motiv în prezent se încearcă integrarea în psihoterapie, pornind de la ceea ce se numește factorii comuni. Termenul de "psihoterapii" este utilizat deoarece fiecare tehnică în parte se revendică teoretic de la una din numeroasele școli și orientări din psihologie.
Psihoterapia, așa cum este ea aplicată de specialiști, se deosebește însă de demersurile empirice, ea presupunând o aplicare sistematică și conștientă a unor mijloace psihologice de influențare a comportamentului uman. (Holdevici, I. și Neacșu, V., 2008, p. 9)
Psihoterapia poate fi definită ca un proces complex de tratament psihologic, centrat pe reducerea unor simptome, pe reechilibrarea și reconstrucția personalității. Aceasta necesită în genere un demers de mai lungă durată (de la câteva săptămâni, la câțiva ani) și o calificare superioară a psihoterapeutului care îl conduce. Medicii psihiatrii și psihologii clinicieni care lucrează în spitale de specialitate întâlnesc îndeosebi o cazuistică gravă (de la psihoze și nevroze, până la tulburări de personalitate, toxicomanii, tulburări sexuale etc.) pe care le tratează prin combinarea prescripțiilor medicamentoase și a intervențiilor psihoterapeutice. (Ionescu, A., 2005, p. 13)
Psihoterapia este practicată în lume de psihologi, medici, psihiatri, asistenți sociali, teologi, consilieri sau absolvenți de alte studii superioare și care au formare în psihoterapie. În România, psihoterapeuții sunt psihologi, medici, psihopedagogi și asistenți sociali cu formare într-o anumită școală sau metodă de psihoterapie.
Ca demers științific psihoterapia trebuie să aibă la bază niște ipoteze clar formulate și un sistem de reguli bine stabilîte, ce derivă din concepția teoretică a școlii psihoterapeutice – asupra personalității umane și a tulburărilor psihopatologice din sfera acesteia. (Holdevici, I. și Neacșu, V., 2008, p. 11)
Ca metodă de tratament, psihoterapia este o intervenție psihologică asupra persoanei realizată prin mijloace și metodologii specifice ce țin de un cadru clinic și teoretic și care urmărește diminuarea sau înlăturarea unor simptome sau comportamente maladaptative și reechilibrarea prin modificarea cauzelor acestor simpome sau uneori prin restructurarea personalității.
În psihoterapie se utilizează o gamă largă de tehnici, dar indiferent de tehnicile utilizate, se consideră că cel mai important element în psihoterapie la ora actuală este relația terapeutică – factor comun în toate orientările terapeutice. (Dafinoiu, I, 2000, p. 34)
Psihoterapia reprezintă o intervenție psihologică în sănătate și boală. Prima componentă, sănătatea, se referă strict la abordarea mecanismelor psihologice de sanogeneză implicate în promovarea și optimizarea sănătății mintale și prevenirea patologiei. (David, D., 2006, p. 21)
Psihoterapia se referă așadar la stabilirea unei relații de comunicare de tip special (în special verbală), în virtutea unor teorii ale psihologiei normalității, patologicului și socialului în influențarea sistematică a unui client pentru tratarea unor tulburări sau boli în etiologia cărora pot fi presuspuși sau recunoscuți factori psihologici.
Scopul psihoterapiei este de fapt insight-ul personal, mai exact, descoperirea personală de sine. Acest mod de învățare este adesea dificil, motiv pentru care psihoterapia durează mai mult decât câteva ședințe.
Insight-ul personal nu înseamnă neapărat învățare în sens intelectual. Insight-ul reprezintă o experiență intensă și energizanta care trebuie să fie în centrul fiecărei psihoterapii. Singurul mod de a înțelege ceea ce se întâmpla este să se analizeze corect faptele. Faptele nu sunt doar externe, ele includ sentimentele, reacțiile, percepțiile.
Psihoterapia este rațională și accesibilă. Nu este nimic esoteric sau nedefinibil; nu este un proces mistic pe care doar unii oameni îl înțeleg și alții nu. Este un proces logic pe care oricine îl poate înțelege și urma. Mai mult chiar, într-o psihoterapie bună orice pas trebuie să aibă sens pentru pacient.
În ședințe, clientul trebuie să aibă un rol activ în verificarea ideilor terapeutului sau ale lui personale. Pentru orice interpretare a psihoterapeutului, clientul este cel care decide dacă este așa sau nu. Cea mai importantă dovadă că o interpretare sau sugestie este corectă este reacția lui la aceasta. Corectă sau nu, dacă nu beneficiază de ea, interpretarea este lipsită de valoare.
Practica psihoterapiei constă în aplicarea unui tratament inteligibil, deliberat și planificat, pe baza unei instruiri generale și specifice, asupra tulburărilor apărute în comportamentul și stările aparținând stării de boală, datorate cauzelor psiho-sociale sau celor psihosomatice, prin mijloace și metode științifice, psihoterapeutice și nonmedicale/chimice, în interacțiunea dintre una sau mai multe persoane aflate în tratament și unul sau mai mulți psihoterapeuți, având drept obiectiv eliminarea atitudinilor pertubatoare ale schimbării și promovarea unui proces de maturizare, dezvoltare și sănătate la persoana tratată. Necesită atât o pregătire generală cât și una specifică
Psihoterapeutul este un ghid, un însoțitor care ajută clientul să treacă peste obstacolele interioare. Punând întrebările potrivite, el îl stimulează pe individ să găsească răspunsurile potrivite, adică să își regăsească resursele interioare. Împreună, clientul și psihoterapeutul său, formează o echipă care lucrează împreună la identificarea și rezolvarea problemelor și dificultăților clientului.
Este evident faptul că intervenția psihologică este ghidată de mecanismele presupuse a fi implicate în stările de sănătate și de boală. Așadar, în funcție de aceste mecanisme, dar mai ales legat de ambiția a numeroși psihologi/psihiatrii de a deveni îmtemeietori de școalǎ, avem mai multe orientări (paradigme) psihoterapeutice. Aceste orientări, după felul abordării, se clasificǎ:
tehnici de relaxare;
sugestia și hipnoză;
abordarea cognitiv-comportamentală;
abordarea umanist-existențial-experiențială;
psihoterapia adleriană.
Psihoterapiile cognitive și comportamentale, spre deosebire de restul psihoterapiilor, se bazează pe teorii și proceduri sofisticate, fundamentate pe date complexe de laborator, a căror înțelegere nu se poate face pe baza constructelor de simț comun, cu care intră adesea chiar în contradicție. (David, D., 2006, p.16)
Psihoterapia reprezintă așadar, o formă de tratament al tulburărilor emoționale și al celor mentale. Persoanele care urmează o psihoterapie o pot face din foarte multe motive, dar au în comun faptul că sunt nemulțumiți de anumite aspecte ale vieții lor.
Psihoterapeutul împreună cu clientul său formează o echipă care lucrează împreună la identificarea și rezolvarea dificultăților cu care se confruntă clientul. Rolul psihoterapeutului este acela de a-l susține și ghida, într-o manieră non judicativă și empatică pe clientul său, pe drumul înspre conștientizarea, ameliorarea și depășirea dificultăților acestuia.
Menirea și rolul unui psihoterapeut în cazul persoanelor abuzate este primordial. Acesta îl poate ajuta pe pacient să depășească și să-și învingă traumele. Persoanele abuzate au mare nevoie de un psihoterapeut ca, de multe ori se poate transforma în prietenul și confidentul sau.
În general, relația terapeutică este o relație unidirecțională: singurul beneficiar direct este persoana aflată în dificultate, iar terapeutul se află în situația de a oferi ajutor, fără a aștepta reciprocitate.
Chiar dacă, în multe cazuri, o intervenție reușită îi oferă și psihoterapeutului o stare de bine și satisfacție, nu acesta este scopul principal al psihoterapiei, ci un efect colateral. Dacă nu, avem de-a face cu ceea ce numim „beneficiul secundar” al terapeutului, care are nevoie de pacient, de încrederea și apelul la ajutor al acestuia pentru a se simți util. De aceea sunt indispensabile analiza personală a psihoterapeutului și o activitate permanentă de supervizare care reduc riscul de a proiecta asupra pacientului (contratransfer) propriile conflicte nerezolvate. Timpul consultației psihoterapeutice este un timp alocat în întregime și necondiționat clientului. Aceasta presupune, din partea psihoterapeutului, detașarea temporară față de preocupările personale, suspendarea propriilor interese și nevoi și concentrarea atentă asupra lumii și problematicii pacientului său. O astfel de focalizare asupra clientului presupune antrenarea unor caracteristici și abilități ale terapeutului, precum capacitate empatică, deprinderi de ascultare activă, sensibilitate față de mesaje verbale și nonverbale, atenție concentrată, răbdare etc. Relația psihoterapeutică eficientă se stabilește că o relație încărcată de căldură sufletească, de simpatie, bazată pe încredere, pe sentimentul de securitate, pe convingerea clientului că este cu adevărat înțeles. (Ionescu, A., 2005, p. 33-34)
Buna desfășurare a procesului terapeutic depinde în principal de trei categorii de variabile care converg și interacționează între ele: (Ionescu, A., 2005, p. 38)
particularitățile pacientului: structura de personalitate, nivelul intelectual, vârsta, sexul, cultura și mediul de proveniență, sistemul său de credințe etc.
particularitățile psihoterapeutului: trăsături de personalitate, orientarea psihoterapeutică de care aparține și metodologia utilizată, vârsta, experiența psihoterapeutică, competența etc.
factorii externi: situație economică (dificultăți materiale sau pierderea statutului economic, profesional), stres, frustrări ale vieții cotidiene, relații familiale și profesionale, distanța dintre rezidența clientului și cabinetul psihoterapeutic etc. Aceste variabile acționează întotdeauna în interdependență, influențându-se reciproc. Dacă uneori factorii externi sunt mai dificil de urmărit și controlat, modul în care se combină caracteristicile psihoterapeutului și cele ale clientului în cadrul relației terapeutice nu poate fi nicidecum ignorat. Astfel, eficiența demersului în psihoterapie depinde în mare măsură de „compatibilitatea” terapeut-client.
3.2. Implicațiile psihoterapiei cognitiv-comportamnentale în cazuri de depresie
Psihoterapia cognitiv-comportamentală îmbină tehnicile terapiei cognitive (restructurare cognitivă) cu cele ale terapiei comportamentale (tehnici de expunere) și pune accent pe rolul gândirii, al luării deciziilor, al îndoielii și al acționarii, după modelul psihoeducational în care terapia este un proces de învățare – achiziționarea și practicarea de noi aptitudini de a face față problemelor și moduri de gândire.
Abordarea cognitiv-comportamentală leagă cogniția persoanei de comportamentul ei, considerând că felul de a se comporta al unui individ într-o anumită situație depinde de caracteristicile situației și de modalitatea în care acesta o interpretează. Corolarul acestei idei este că, pentru a schimba comportamentul ineficient al persoanei, trebuie să intervenim asupra felului în care aceasta interpretează situațiile. (Mitrofan, I., 2008, p. 164)
După George Ionescu (1985), terapia cognitivă apare ca un proces, cuprinzândo serie de etape, ce are ca rezultat formarea modalităților de rezolvare a problemelor cu care este confruntat subiectul și formarea modalităților de aface față unor situații noi și solicitante.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală pornește de la ideea că modul în care gândim determină modul în care ne simțim și comportamentul pe care îl adoptăm. Distorsionările gândirii produc tulburări comportamentale și emoționale. Pacientul trebuie să se axeze pe identificarea elementelor eronate din cadrul sistemului de valori și atitudini, înlocuirea acestora cu credințe și acțiuni utile, adaptive. Terapeutul va prezenta dovezi pentru a confrunta gândirea distorsionată a pacientului.
Principiul de bază al abordării cognitiv-comportamentale stabilește că modul în care individul se comporta este determinat de situațiile imediate și de felul în care el le interpretează. Pe parcursul procesului de consiliere subiectul trebuie să se simtă securizat pentru a putea fi capabil să furnizeze informații despre evenimente și situații stresante. Acest lucru se realizează prin crearea unei atmosfere de încredere reciprocă, consilierul fiind empatic și gata să-l ajute pe subiect să depășească dificultățile existente. (Tomșa, Gh., 2011, p.30)
Psihoterapeutul comportamentalist are scopuri asemănătoare cu ale celorlalți: să ajute clienții să se adapteze cât mai bine la circumstanțele vieții și să împlinească obiectivele personale și profesionale. Astfel, se concentrează asupra modificării și eliminării comportamentelor de neadaptare pe care clientul le afișează, în timp ce îl ajuta să dobândească modalități constructive și sănătoase de acțiune. Doar eliminarea unui comportament nu este suficientă. Acțiunile neproductive se impun înlocuite cu modalități productive de răspuns.
În cazul persoanelor depresive, psihoterapia cognitiv-comportamentală poate avea efecte extrem de benefice.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală abordează problematica depresiei în două contexte: comportamental și cognitiv.
În plan comportamental ea urmărește desensibilizarea persoanei cu privire la confruntarea cu situația sau contextul provocator prin expunerea acesteia treptată, mai întâi în imaginație și apoi în realitate, la temerile sale.
În plan cognitiv, psihoterapia vizează evidențierea gândurilor automate ce apar în contextul atacului de panică și învățarea gestionarii lor prin metode specifice. Persoana cu atacuri de panică este învățată să își monitorizeze gândurile negre, să găsească distorsiunea cognitivă din spatele acestora.
Discuțiile cu un terapeut care știe să asculte și să înțeleagă poate ajuta de cele mai multe ori enorm și exista numeroase tipuri de psihoterapii care s-au dezvoltat în ultimele decade. Una dintre cele mai comune și folosite terapii este terapia cognitiv-comportamentală.
3.3. Abordearea rațional-emotivă în cazuri de depresie
Această abordare a fost inițiată de Albert Ellis. La baza ei stă concepția autorului despre modalitatea oamenilor de a-și crea probleme. Ellis considera că probemele noastre sunt consecința felului În care gândim. Oamenii au o tendință egală de a gândi atât rațional, cât și irațional, iar convingerile și ideile iraționale Acestea sunt învățate devreme, în cadrul educației, iar uneori șunt trecute de la o generație la alta. De fapt sunt prejudecăți, superstiții, absolutisme de genul "ar trebui", "trebuie", "întotdeauna", "niciodată", la care oamenii pot renunța în cadrul procesului de consiliere/ psihoterapie, devenind mai sănătoși. (Mitrofan, I., 2008, p. 165)
Pe scurt, psihoterapia rațional-emotivă reprezintă un model terapeutic activ și directiv de scurtă durată, ce înglobează și elemente filosofice. S-a pornit de la ideea că problemele oamenilor sunt o consecință a modului în care aceștia gândesc; cu alte cuvinte, tulburările psihice sunt rezultatul convingerilor iraționale. Prin urmare, terapia rațional-emotivă se axează pe modul de gândire și nu pe emoții, acestea din urmă fiind doar consecința judecaților eronate.
Teerapia rațional-emotivă definește sănătatea psihică, raportându-se la următorii indicatori: interesul pentru propria persoană, interesul social (relații interpersonale), asumarea responsabilității propriei vieți, toleranța, acceptarea ambiguității, flexibilitatea în gândire, grad de determinare, asumarea riscului în decizii, acceptarea de sine, stabilirea de scopuri creative și autodirectionare.
Teerapia rațional- emotivă se bazează pe concepția că suferința emoțională este rezultatul unei evaluări negative a unui eveniment, și nu atât a evenimentului în sine. Cu alte cuvinte, datorită sistemului nostru de credințe ajungem la suferință. Așadar, este adresată în mod special persoanelor abuzate, având în vedere că acestea trec printr-o suferință profundă.
În general, se presupune că oamnenii au atât credințe raționale cât și iraționale. Credințele iraționale conduc la conflicte interne și probleme psihologice. Credințele raționale ne orientează spre starea de bine psihologică. Gândirea irațională, auto-înfrângerea, emoțiile și comportamentul sunt legate de dificultățile emoționale cum este toleranta scăzută la frustrare, depresia, anxietatea, auto- învinovățirea etc.
Conform acestui model, acțiunea de terapeutică se va focaliza asupra gândurilor și nu asupra emoțiilor, care sunt doar o consecință a primelor. Procesul de consiliere este unul activ și directiv de scurtă durată în care clientul este ajutat prin diverse metode să renunțe la gândirea sa irațională. Metodele utilizate în cadrul acestei abordări sunt: (Mitrofan, I., 2008, p. 165)
studierea unor materiale pentru învățarea felului în care oamenii se perturbă prin intem1ediul gândirii ;
temele pentru acasă (de ex. să facă liste cu gândurile negative; să scrie dezavantajele fumatului, în cazul fumătorilor etc.);
identificarea situațiilor stresante și analiza gândurilor și emoțiilor aferente – importantă este evaluarea veridicității ideilor rezultante din situația respectivă;
efectuarea unor sarcini cu caracter imploziv de 10-20 de ori pe zi, atât în plan real, cât și imaginar (de ex. cuiva cu frică de lift i se cere să meargă cu liftul de multe ori pe parcursul unei zile);
clientul este ajutat să discrimineze Între stările afective raționale (frică, tristețe, frustrare, nemulțumire etc.) și cele iraționale (panică, depresie etc.);
3.4. Psihoterapia centrată pe realitate
Fundamentele acestei abordări au fost puse de W Glassed, care în 1967 a înființat "Institute for Reality Therapy". La baza acestei abordări stă în psihologia alegerii în orice împrejurare împrejurare noi alegem tot ceea ce facem, inclusiv nefericirea pe care o simțim, ceea ce Îl1seanmă că deținem un control mai mare asupra vieții noastre, mult mai mare decât ne imaginăm. Este iluzoriu să credem că problemele noastre sunt detenninate de exterior, când, de fapt, motivația faptelor și alegerilor noastre, atât a celor fericite, cât și a celor nefericite, se află în interiorul nostru. (Mitrofan, I., 2008, p. 166)
Psihoterapia centrată pe realitatea este foarte importanat în cazul persoanelor abuzate. Principiile terapiei centrate pe realitate sunt: (Mitrofan, I., 2008, p. 166)
de cele mai multe ori la baza problemelor este o relație umană nesatisfăcătoare;
procesul intervenției este centrat pe prezentul clientului, iar nu pe trecutul lui ("trecutul s-a dus, clientul nu mai poate schimba nimic în trecut, tot ceea ce poate face acum este să-și clădească un prezent mult mai eficient" – W. Glasser, 2000, p. 131);
consilierea/ psihoterapia realității centrează clientul pe ceea ce alege el să facă în prezent și nu încurajează plângerile excesive;
această abordare pune accentul pe responsabilitatea personală pentru tot ceea ce ni se întâmplă;
rolul consilierului este acela de a-și asista clienții;
comportament responsabil.
W. Glasser considera că acest model poate fi aplicat nu numai în cadrul de consilere/ psihoterapeutic, dar și în școli, în relațiile familiale, în sfera educațională etc. Abordarea nu necesită metode și tehnici speciale, ci este folosit dialogul sincer, deschis și adecvat situației.
CAPITOLUL 4.
INVESTIGAȚII EMPIRICE ASUPRA INTERVENȚIILOR PSIHOTERAPEUTICE IN CAZul RELATIEI DINTRE DEPRESIE SI DURERILE CRONICE
4.1 . Metodologia cercetării
4.1.1. Context
La orice vârstă a vieții, una din șase persoane prezintă anumite simptome de depresie evidente, atât pentru persoana în cauză, cât și pentru cei din jurul său. Depresia reprezintă o maladie care, de-a lungul timpului, a fost intens studiată, fiind una din cele mai frecvent întâlnite maladii. Cu toate acestea, depresia nu este tocmai un sindrom binecunoscut, cauzele nefiind elucidate până în prezent.
Mai îngrijorător este însă că mulți depresivi prezintă și semne de ipohondrie și ajung să acuze și să resimtă mult mai acut anumite dureri cronice, precum migrenele, durerile stomacale sau cele rematice.
Fără un anumit tratament adecvat, simptomele depresive pot dura săptămâni și luni întregi. Spre deosebire de alte afecțiuni psihice, depresia are un prognostic bun atunci când este diagnosticată și tratată corespunzător. Principala modalitate de intervenție este cea farmacologică, în prezent existând suficiente opțiuni medicamentoase. Cu toate acestea, medicamentul antidepresiv ideal nu exista, de aceea e important de știut că:
există o foarte mare variabilitate de răspuns la medicația antidepresivă, în funcție de caracteristicile fiecărei persoane, care nu poate fi determinată anticipat;
medicația antidepresivă nu da rezultate pe loc, uneori fiind necesare chiar și două luni înainte de instalarea efectelor pozitive (uzual, primele semne de ameliorare apar la două săptămâni de la debutul administrării);
pot să apară, ca la orice alt medicament, reacții adverse; acestea sunt de obicei moderate și dispar în câteva zile de la primele administrări;
un episod unic de depresie se tratează 4-6 luni după recuperare; al doilea episod necesită până la un an de tratament;
medicamentele trebuie administrate într-o doză terapeutică (fără atingerea acestei doze, medicația e ineficientă);
la decizia de oprire a tratamentului, aceasta se poate face prin scăderea gradată a dozelor, pentu a evita apariția simptomelor de discontinuitate (acestea apar uneori și la omiterea unei singure doze).
În cazul depresiei combinația tratamentului antidepresiv și al psihoterapiei duce la cele mai bune rezultate și este cea mai indicată. De asemenea, trebuie știut faptul că tratamentul nu funcționează ca o baghetă magică și că atât timp cât factorii care au declanșat depresia nu sunt îndepărtați sau gestionați corect rezultatul nu este cel așteptat. În consecință exista toate șansele ca și după vindecarea unui episod depresiv reactiv acesta să se repete la un interval de timp .
În România, o platformă complexă online, www.depresiv.ro, a fost gândită special ca un mijloc de sprijin și informare pentru cei care s-au confruntat de-a lungul vieții cu o tulburare de dispoziție sau au în familie persoane care trec prin astfel de episoade. Astfel, în cazul în care aveți în familie o persoană care suferă de simptomele depresiei, puteți consulta platforma pe care veți găsi informații provenite de la specialiști din domeniul psihiatriei.
În paralel cu tratamentul farmacologic, se dovedește a fi utilă terapia psihologică. Aceasta poate avea uneori doar rol suportiv, însă de multe ori ajuta la reconstruirea unei imagini pozitive, la identificarea zonelor personale de conflict, la dezvoltarea unor strategii mai eficiente de coping, la a redescoperi tot ce s-a uitat sau s-a pierdut în urma unei astfel de tulburări.
4.1.2. Obiective
Obiectivul principal al acestei cercetări este acela de a înțelege mai bine în ce constă problematica persoanelor depresive, care sunt simptomele, precum și metodele și tehnicile de prevenție a acestui fenomen sau de remediere a problemelor apărute în urma unei depresii reactive.
Prin urmare mi-am propus:
Identificarea principalilor factori care conduc la apariția depresiei;
Evaluarea modului în care persoanele depresive resimt durerile cronice;
Evidențierea unui posibil profil psihologic al pacienților depresivi;
Analiză comparativă a rezultatelor obținute în privința simptomelor inițiale/finale la depresie și anxietate în cazul celor două grupuri investigate. (un grup care beneficiază de tratament medicamentos și psihoterapie ,altul care beneficiază doar de medicație).
4.1.3. Ipoteze
Presupunem că grupul alcătuit din pacienți care beneficiază de tratament medicamentos și psihoterapie obține o ameliorare semnificativă a simptomelor depresive și a durerilor cronice comparativ cu grupul care beneficiază doar de tratament medicamentos fără psihoterapie.
Presupunem că psihoterapia cognitiv -comportamentală de grup potențează diminuarea simptomelor depresive și de durere cronică și consolidează pe termen lung rezultatele obținute.
4.1.4. Instrumente de cercetare
Cercetarea de față este una de tip calitativ și cantitativ, utilizând ca metode programul de intervenție psihoterapeutică de grup și inventarele clinice și chestionarul.
Programul de intervenție:
Ajutorarea persoanelor aflate în dificultate, în baza tuturor valorilor solidarității umane și a carității creștine este o constantă a vieții comunitare. Fiecare epocă istorică a inițiat forme specifice de ajutor social, adecvate sistemului politico-economic și modelului cultural dominant în societatea respectivă.
Eficacitatea psihoterapiei în depresie este larg recunoscută. Psihoterapia contribuie atât la îmbunătățirea calității vieții pacienților cât și la reducerea costurilor totale legate de tratament prin scăderea numărului de episoade. Psihoterapia ca singură metodă de tratament reprezintă o strategie importantă, aplicată la un grup relativ mic de pacienți cu depresie ușoară și moderată.
Chestionarul:
Chestionarul reprezintă o tehnică și, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebăriscrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prinautoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.
Fiind un instrument de cercetare foarte complex, elaborarea să trebuie să fie o acțiune interdisciplinară, antrenând (pe lângă cunoștințele de marketing) o serie întreagă de alte cunoștințe (de sociologie, psihologie, statistică, informatică, știința comunicării etc.).
Prin urmare, pentru a se asigura succesul în culegerea informațiilor de marketing, cei care le redactează și le utilizează trebuie să stăpânească bine teoria convorbirilor, precum și tehnicile de comunicare, astfel încât să fie capabili să obțină cooperarea din partea receptorilor (de întrebări), să se facă ușor înțeleși, să poată interpreta în toate felurile posibile răspunsurile primite la întrebări, să sesizeze dificultățile pe care le întâmpină intervievații și erorile pe care ei le comit, să descopere sursele de erori (care trebuie eliminate cât mai rapid posibil) etc.
4.1.5. Populația investigată
Cercetarea propriu-zisă a demarat în anul 2015 și s-a realizat pe un lot de 40 de subiecți cu vârste cuprinse între 23 și 55 de ani, care acuză diverse dureri cronice, femei și bărbați, împărțiți în două mari categorii, 20 de persoane depresive care urmează tratament medicamentos și 20 de persoane depresive care participă la programul psihoterapeutic.
Eșantionul de subiecți a fost selectat astfel încât să existe o egalitate și omogenitate atât în funcție de gen cât și în funcție de vârsta cronologică și pregătire profesională.
4.2. Analiza și interpretarea rezultatelor
Pentru cercetarea de față am împărțit lotul de cercetare în două Grupuri, unul format din persoane diagnosticate cu depresie carea cuză diverse dureri cronice și care urmează tratament medicamentos și un alt grup format din persoane diagnosticate cu depresie, care de asemenea acuză dureri cronice și care au ales să participe la programul psihoterapeutic.
După inceheiere demersului terapeutic de tratare a depresiei am aplicat ambelor grupuri Scala de Anxietate Hamilton și Scala de Depresie Beck.
În continuare se prezintă programul psihoterapeutic detaliat la care a participat unul dintre cele două grupuri:
Program psihoterapeutic de intervenție asupra persoanelor depressive care suferă de dureri cronice
Obiectivele programului au vizat:
Îmbunătățirea seminficativă a capacității de comunicare;
Îmbunătățirea întregii capacități de rezolvare a problemelor;
îmbunătățirea semnificativă a capacității de relaționare;
dezvoltarea întregii capacități de concentrare și detașare de problemele de acasă;
stimularea semnificativă a imaginației și a spontaneității.
Metodele, tehnicile și instrumentele utilizate în intervenție
Metoda de intervenție pe care am utilizat-o în acest context a fost terapie de grup cognitiv – comportamentalã. În esență, abordarea este una structurată și ghidată în permanență de psihoterapeut, fiind astfel accentuate toate strategiile de modelare însă pe tot parcursul desfãșurării acestui tip de intervenție toți subiecții sunt implicați în adaptarea structurii la toatepropriile nevoi. Este la fel de importantă însă și interacțiunea între membrii grupului, cât și între ei și psihoterapeut. Avantajele reale ale acestui tip de intervenție constau în diverse oportunități pe care membrii le au în cadrul grupului și anume:
suportul reciproc și mutual;
realția dintre lider și membri;
stabilirea de noi tipuri de relații și de roluri sociale;
primirea de feed-back-uri și de ajutor reciproc.
La baza acestei întreegi abordări se aflã de fapt concepția confom căreia dezvoltarea tuturor indivizilor și integrarea lor nu este numai un produs al gândirii, al credințelor și al sentimentelor, ci și al mediului (mediu școlar, maturitate, avantaj proxim, familie, grup de apartenențã).
Pregãtirea și derularea intervenției
Scopul general al programului a constat în autocunoașterea și în dezvoltarea personală a tuturor depresivilor, atât în vederea unei funcționãri și adaptãri adecvate la propria persoană și la întreg mediul familial cât și a dobândirii de noicunoștințe și abilitãți de înlăturare a tuturor factorilor stresanți din cadrul mediului familial care conduc la deteriorarea gravă a sănătății fizice și psihice a individului.
Compoziția grupului. Grupul dispune de următoarele tipuri de caracteristici: este mixt din punct de vedere al genului participanților, este heterogen, cuprinzând anumite persoane cu caracteristici complet diferite de personalitate și provenind din medii sociale similare.
Mãrimea grupului. Grupul este format din 20 de subiecți diagnosticați cu depresie, care acuză diverse dureri cronice. Trebuie menționat însă și faptul cã fiecare individ a fost pus la curent cu scopul cercetãri efectuate de mine, a fost asigurat de confidențialitatea numelui și a informațiilor pe care urma sã le furnizeze și i s-a cerut acordul în ceea ce privește participarea lor la ședințele de grup.
Grup închis de autocunoaștere și dezvoltare personalã. Am hotãrât ca grupul sã fie închis pentru sporirea gradului de intimitate, încredere și pentru ca fiecare membru sã reușeascã sã se deschidã în cadrul grupului.
Evaluarea inițialã și planificarea. Am planificat astfel ca toate întâlnirile să fie în număr de 5 cu o durată de 50 de minute și cu o frecvență de două ori pe săptămână. Am stabilit ca ;i obiective de lungã durată:
autocunoașterea;
îmbunătățirea stimei de sine;
dezvoltarea abilităților de comunicare și relaționare.
În calitate de psihoterapeut al grupului am stabilit și urmãtoarele obiective:
asistarea permanentă în procesul de autocunoaștere;
dezvoltarea unei întregi imagini de sine pozitive și autoacceptare;
dezvoltarea tuturor abilităților sociale de interacțiune cu ceilalți;
dezvoltarea completă a sensibilității pentru toate nevoile celorlalți și a abilitãților empatice;
sprijinirea fiecărui membru în parte, în formularea de scopuri specifice și măsurabile.
Evaluarea inițialã a constat în aplicarea Scalei de Anxietate Hamilton și a Scalei de Depresie Beck, iar rezultatele obținute pentru fiecare membru al grupului au fost reținute pentru ca această evaluare să fie comparată cu cea finală.
Rezultatele chestionarelor au indicat în cazul majorității membrilor grupului un grad de anxietate și depresie foarte crescut, precum și un anume grad de ipohondrie și de resimțire dramatică a durerilor cronice.
Dezvoltarea grupului și intervenția. În vederea dezvoltării grupului am utilizat mai multe tipuri de tehinici și metode. Spre exemplu, în stadiul inițial al grupului am adoptat diferite tehnici de reducere a tuturor stărilor depresive, tehnici de sporire reală a încrederii de sine; m-am focusat pe dezvoltarea interacțiunii membrilor și pe promovarea coeziunii.
De regulă, toate acestea le-am pus în aplicare prin intermediul unor jocuri menite să capteze interesul subiecților pentru activitățile grupului. De asemenea un rol important i-am acordat sumarizării.
În stadiul al doilea am încercat sã observ mai bine atât comportamentul de tip verbal, cât și pe cel neverbal pentru a putea stabili astfel anumite nivelul de interacțiune și de comunicare între toși membri grupului. Am încercat astfel să focalizez ceva mai mult discuțiile pe tema aleasă și am ținut cont întotdeauna de toți subiecții mai puțini activi. De asemenea am încercat și să stimulez grupul sã sumarizeze toate temele discutate și să formeze astfel concluziile. De-a lungul tuturor întâlnirilor am încercat să ofer întotdeauna doar feed-back pozitiv.
De altfel, acest ultim fapt l-am luat în considerare în stadiul final. Tot atunci am considerat ca fiind foarte importantă și recapitualrea a tot ceea ce membri grupului au învățat de-a lungul ședințelor.
Evaluarea. În evaluarea generală a grupului consider cã în cea mai mare parte, toate scopurile de grup și cele individuale au fost complet atinse.
Prin intermediul jocurilor și al exercițiilor realizate în timpul tuturor ședințelor am reușit practic să captez interesul tuturor membrilor grupului și sã le insulfu astfel sentimentul încrederii. Încrederea a fost astfel punctul de pornire pentru o mai bunã deschidere și pentru o comunicare între mine și toți membrii grupului. Între ei s-a stabilit o relație destul de apropiată. În încheierea ședinței din data de 05.05.2015 m-am axat în special pe sporirea încrederii de sine și a gândirii pozitive.
Activitatea structuratã pe ședințe
Prima întâlnire a grupului
1. Diverse exerciții de prezentare individuală a fiecărui membru al grupului în parte, prin intermediul unui bilețel pe care absolut fiecare își scrie numele și desenează un anumit simbol specific. Bilețelul este astfel pus în fața fiecãrui membru în parte, acesta explicând și simbolul său și prezentând câteva aspecte esențiale despre el: profesie, anumite activități din timpul liber, animale preferate etc.
Scopul exercițiului:
autoprezentarea;
afirmare reală și biectivă a identității;
conoașterea tuturor membrilor grupului între ei;
reducerea gradului anxietãții.
2. Jocul. Plimbarea cu ochii închiși: Se aleg astfel anumite perechi în funcție de preferința. Unul dintre partenerii perechii îl conduce pe celălalt prin întreaga sală, acesta din urmă având tot timpul ochii închiși. După o perioadă de timp se vor schimba rolurile din pereche.
Scopul jocului:
interacțiunea psihică, precum și fizică ca și parteneri de joc;
formarea unei încrederi în celălalt.
3. Discuție pe baza jocului. Fiecare membru în parte își exprimă astfel părerea despre joc, își mărturisește toate sentimentele și trăirile afective identificate în timpul jocului. De asemenea le-am mai cerut membrilor, pe cât posibil, sã realizeze o legătură între acest joc și toate aspectele particulare din viața fiecăruia, în parte.
4. Încheierea ședinței. În cadrul aceastei etapă li s-a cerut tuturor subiecților să își exprim părerea în legătură cu întâlnirea la care aceștia au participat.
Evaluarea primei întâlniri.
La începutul acestei prime întâlniri, absolut subiecții au fost oarecum neliniștiți, ca urmare a faptului cã eram doar o străină, o prezență nefamiliară pentru ei.
Pe parcursul întâlnirii însă atmosfera și membrii grupului s-au degajat, iar până la final au afirmat chiar că s-au simțit foarte bine și le-au plăcut toate jocurile. Atmosfera intimă a avut ca și ea un efect importabt în stabilirea încrederii între toți membrii grupului încă de la această întâlnire.
A doua întâlnire a grupului
1. Prezentarea unor astfel de evenimente personale care au avut însă loc de la ultima întâlnire sau pe care doresc sã le facă cunoscute grupului.
2. Jocul “Oglinda”. Se formează câteva perechi în mod complet aleatoriu iar un participant încearcă să fie oglinda celuilalt, imitându-i astfel toate mișcările, toate gesturile și comportamentul. Apoi se va face schimb de rol.
Scopul jocului:
interacțiunea fizică și psihică cu celălalt;
reflectarea asupra celuilalt.
3. Jocul “5 minute”. Se formează 10 perechi în care unul dintre participanți îi vorbește celuilalt despre el însuși într-un mod mod continuu timp de aprx. 5 minute. Apoi se inversează rolurile.
Scopul jocului:
interacțiunea tuturor membrilor;
capacitatea de a-l putea asculta pe celălalt.
conștientizarea asupra a ceea ce lași sã se afle despre tine și ce reții pentru tine într-o comunicare.
4. Discuții pe marginea tuturor jocurilor, evaluarea tuturor sentimentelor și a trãirilor opiniilor fiecărui membru în parte.
5. Discuții cu privire la incidența fenomenului depresiv;
Evaluarea celei de-a doua întâlniri.
Această a doya întâlnire a decurs puțin mai bine decât prima, toți membrii grupului au fost acum mult mai destinși și mai deschiși în același timp. Au apreciat foarte mult jocurile la care au participat exprimându-și public dorința sã continuăm în același mod, cu alte cuvinte erau chiar nerăbdători sã mai participe și la alte tipuri de jocuri în ședințele urmãtoare.
Spuneam ceva mai sus că toți membrii grupului au fost mult mai deschiși. Într-adevăr, toți au discutat cu mai multã încredere în special despre fenomenul de tipdepresiv. În final, atunci când le-am cerut sã exemplifice anumite cazuri de persoane diagnosticate cu depresie cunoscute de către ei, unul dintre subiecți a început chiar sã ofere detalii despre propria sa situație.
A treia întâlnire a grupului
1. Introducere.
2. Jocul- ruperea hârtiei. Se ia o coală de hârtie ministerială, se îndoaie și i se rupe colțul din dreapta sus, la o singură comandă. Se desface apoi hârtia și se comparã toate rezultatele.
Scopul:
evidenșierea faptului cã la aceleași comenzi și chiar acțiuni se obțin rezultate complet diferite;
relevarea tuturor diferențelor care sunt practic determinate de către viziunea personală diferă.
3. Exercițiu de stimulare reală a a observării tuturor diferențelor dintre persoane care interacționează și persoane care la aceleași tipuri de activități, cu un accent desosebit pe valorizarea diferențelor și a mimicitatii fiecăruia.
4. Discuție pe baza exercițiului realizat anterior care a fãcut practic trecerea cãtre subiectul propus la această întâlnire: “cauzele care determină crizele depresive”.
5. Joc de rol pe baza imaginãrii unui anumit basm de tip neconvențional. Fiecare membru al grupului în parte inventează un singur personaj imediat ce îi este aruncată o minge direct în brațe. Dupã ce-și inventează propriul personaj, acesta aruncă mingea mai departe. După ce basmul a fost practic inventat complet și s-au stabilit deci tot atâtea personaje câți membri există în întregul grup, fiecare memebru în parte își alege un anumit personaj al cãrui rol îl joacă. Rolul constă de fapt în recitarea unor replici ale personajului, inventate pe moment.
6. Discuție pe baza basmului creat.
7. Încheierea.
Evaluarea celei de-a treia întâlniri.
Toate jocurile acestei întâlniri le-am selectat în funcție de toate observațiile anterioare cu privire la grup și la toți membrii săi. Am încercat astfel să le ofer lor ocazia să tragã toate concluziile dupã fiecare exercițiu în parte. Consider că aceasta manieră de abordare este foarte importantă în dezvoltarea autonomiei.
A patra întâlnire
1. Introducere.
2. Jocul numit “pulsul prieteniei”. Participanții trebuie să se țină de mâna și șă strângă mâna vecinului din dreapta. Acesta, atunci când simte strângerea, face exact la fel.
Scopul: – interacțiunea fizică a membrilor
– oferirea unui scop comun grupului
3. “Atomul social”. Fiecare membru în parte își alcătuiește un anumit atom social prin utilizarea tuturor simbolurilor desenate pe o coală albă de hârtie. După ce absolut toți membri grupului realizează atomul, aceltia sunt rugați să și-l prezinte și se discută pe seama sa, se pun întrebări pe marginea acestuia.
Scopul:
conștientizarea aprofundată a relațiilor pozitive/negative;
influența socialului asupra vieții individului;
evidențierea tuturor problemelor mai grave;
conștientizarea tuturor relațiilor din cadrul familiei.
4. Discuții pe tema care favorizează depresia reactivă;
5. Încheierea.
Evaluarea celei de-a patra întâlniri.
Deschiderea absolut progresivă a tuturor membrilor și stabilirea unei anumie relații de încredere absolut reciprocă a făcut practic posibilă trecerea de la o anumită discutare strictă despre ei înșiși la adevărata punere în evidență a tuturor relațiilor lor cu toți membrii familiei ori chiar cu alte persoane. Exercițiul “Atomul social” a deschis practic subiecte care privesc toate relațiile lor interpersonale. Prin natura sa, jocul a fost un exercițiu mai puțin dinamic însă în care fiecăruia i s-a acordat o șansă să vorbească, motiv pentru carea fost binevenit pentru toate persoanele mai timide și care nu se impuneau niciodată în discuții.
A cincea întâlnire
1. Introducere.
2. Jocul “Oracolul din Delphi” a constat practic în aranjarea unui anumit cadru, în care un scaun era așezat cu spatele la toși membrii grupului. Fiecare membru în parte urma sã se așeze pe acel scaun asezat cu spatele și de acolo sã le pună tuturor celorlalți diverse întrebări despre ei înșiși. La începutul jocului membrilor grupului li s-a acordat un timp în care să-și noteze toate întrebările pe care acștia voiau sã le pună pe hârtie.
3. Discuție pe baza exercițiului.
4. Încheierea.
5. Evaluarea întâlnirii.
Ca urmare a exercițiului lui “Oracolul din Delphi”, în care absolut fiecare membru în parte trebuie să-i răspundă pe rând celui care se așează pe scaunul întors, s-a creat o oarecare intimitate foaret puternică grupului, fiecare foond responsabil de absolut toate răspunsurile oferite și am mai remarcat și o anumitã încărcătură emoțională.
Discuția pe baza exercițiului a fost una axatã pe ideea de sinceritate – nesinceritate în ceea ce privește răspunsurile oferite, ceea ce indică de fapr nevoia tuturor de feed-back și de răspunsuri sincere din partea tuturorcelorlalți, care sã-i ajute astfel să se cunoascã mai bine, sã se vadã pe ei înșiși prin ochii celorlalți, fapt deosebit de important în ceea ce privește dezvoltarea identitãții personale, precum și a identitãții sociale.
Scală de evaluare a anxietății Hamilton
Această scală reprezint una dintre primele instrumente de măsurare a anxietății și a fost dezvoltată de Hamilton (1959) pentru a evalua severitatea nevrozei anxioase, diagnostic la modă în acel timp . Ea furnizează o evaluare globală a anxietății și identifică atât simptome psihice cât și cele somatice. Scala și-a dovedit utilitatea și valoare de-a lungul timpului și ea a supraviețuit deși conceptele din categoria tulburărilor anxioase au evoluat mult de atunci de când scala a fost produsă. Scala nu măsoară o anumite entitate clinică ci mai degrabă poate fi folosită pentru a face detecta simptomele de anxietate sau de a evalua severitatea lor.
Scala Hamilton este o scală de observație și se recomanda astfel a fi completată de un clinician cu experiență. Un clinician neexperiemntat va fi tentat să interpreteze simptomele conform viziunii proprii și confidenta va avea de suferit. Completarea scalei nu durează mai mult de 15-20 minute.
Exista un adevărat consens că scorul de 14-17 să semnifice o depresie ușoară, 18-24 o depresie moderată și 25-30 o depresie severă.
Cotare
Fiecare item este cotat cu valori cuprinse între 0-4.
0=lipsa anxietății;
1=anxietate ușoară;
2=anxietate moderată;
3=anxietate severă;
4=anxietate extrem de severă și invalidantă.
Media toatala a scorurilor obținute de către cei 20 de participanți înainte de începerea terapiei, respectiv a tratamentului medicamentos a fost de 37,8.
Puntajul total obținut în urma aplicării scalei de evaluare a anxietății în cazul participanților care urmează tratament medicamentos este de 35,9, iar în cazul celor care au participat la programul psihoterapeutic s-a obținut un punctaj de 28,1.
Fig. 1 Scor final Hamilton
În ceea ce privește rezultatele subiecților care au participat la programul psihoterapeutic, după cum se poate observa și în figură de mai jos, scorurile au fost mult mai crescute înainte de începerea programului, decât după finalizarea acestuia. Tot după participarea la program se constată și o îmbunătațire în ceea ce privește trăirea durerilor cronice.
Fig. 2 Scor final Hamilton înainte și după terapie
Diferența scorurilor dintre subiecții care au urmat tratament medicamentos nu a fost atât de relevanță ca în cazul celor care au urmat programul psihoterapeutic, așa încât, diferențele au fost relativ mici.
Fig. 3 Scor final Hamilton înainte și după administrarea tratamentului medicamentos
Corelația realizată dintre rezultatele obținute și gen ne-a demonstrat că subiecții de gen feminin prezintă un grad mai ridicat de depresie, decât subiecții de gen masculin, iar situația este valabilă atât înainte cât și după finalizarea terapiei. Tot în cazul femeilor se constată și o trire mult mai dramatică a durerilor cronice.
Din chestionarul aplicat rezultă faptul că subiectții care urmează un tratament medicamentos sunt mai anxioși decât cei acrea u participat la programul psihoterapeutic. De asemenea, s-a observat faptul că subiecții care au participat la programul psihoterapeutic s-au prezentat mult mai anxioși la început decât la final.
Inventarul Beck de Anxietate (Beck Anxiety Inventory– BAI)
Comparativ cu scalele de anxietate precedente, acest inventar include mai multe semne somatice ale anxietății și prin analiza factorială s-a demonstrat existenta a mai multor factori precum un factor cognitiv și altul somatic (Hewitt și Norton, 1993) sau patru factori precum: cognitiv, vegetativ, psihomotor și panica (Wetherell și Arean, 1997). Scorul total al scalei se poate întinde de la 0 la 63 iar autorii furnizează anumite scoruri prag pentru a evalua severitatea anxietății (Beck și colab. 2000):
0-9 normal sau lipsa anxietății;
10-18 anxietate ușoară spre moderată;
19-29 anxietate moderată spre severă;
30-63 anxietate severă.
Cotare: Pentru fiecare item sunt incluse 4 afirmații care care caracterizează nivelul intensității unui simptom, de la absent la extrem de intens (0-3).
Interpretare: Scorul total pe scala Beck, calculat prin însumarea scorurilor la fiecare din cei 21 de itemi se împarte la 21 (numărul itemilor) obținânându-se un scor mediu care se interpretează în felul următor:
0,5 – 1,2 – Depresie ușoară
1,2 – 2 – Depresie medie
2 – 2,5 – Depresie severă
2,5 – 3 – Depresie gravă cu risc suicidar
Media scorurilor obținute de către cei 20 de participanți înainte de începerea terapiei, respectiv a tratamentului medicamentos a fost de 2.7.
Rezultatele totale obținute în urma aplicării scalei BECK în cazul participanților care au urmat tratament medicamentos este de 2,3, iar în cazul celor care au participat la programul psihoterapeutic s-a obținut un punctaj de 2,1.
Fig. 5 Scor final Beck
În ceea ce privește scorurile subiecților care au participat la programul psihoterapeutic, după cum se poate observa din figura de mai jos, rezultatele au fost ceva mai mari înainte de începerea psihoterapiei, decât după finalizarea acesteia.
Fig. 6 Scor final Beck înainte și după terapie
Analizând scorurile subiecților care au tratament medicamentos, înainte și după administrarem constatam că rezultatele nu au fost foarte mari, însă s-au înregistrat progrese și în acest sens. Tot în cazul lor s-au înregistrat progrese și în ceea ce privește trăirea durerilor cronice.
Fig. 7 Scor final Beck înainte și după administrarea tratamentului medicamentos
Corelând rezultatele obținute cu genul și cu pregătirea profesională, constatam că subiecții de gen feminn prezintă un grad mai ridicat de anxietate, precum și de ipohondrie decât subiecții de gen feminin, iar situația este valabilă atât înainte cât și după finalizarea terapiei. De asemenea, persoanele cu studii superioare au obținut scoruri mai mari decât cele cu studii medii.
Diferența scorurilor în ceea ce privește genul, dintre subiecții care au urmat tratament medicamentos nu a fost atât de relevanță ca în cazul celor care au urmat programul psihoterapeutic, așa încât, diferențele au fost relativ mici.
În urma scalei aplicate rezultă faptul că subiectții care urmează un tratament medicamentos sunt mai depresivi decât subiecții care a u participat la programul psihoterapeutic. Așadar, putem ajunge la concluzia că, tratamntul psihoterapeutic este mai eficient decât cel medicamentos.
CHESTIONARUL“CÂT DE OPTIMIST SUNTEȚI”
Pentru a obține o evidentă clară a situației subiecților investigați, le-am aplicat tutror celor 20, un chestionar care măsoară gradul de optimism.
Optimismul este definit drept o atitudine a omului care privește cu încredere viața și viitorul; tendința de-a vedea latură bună a lucrurilor. O persoană optimistă, atunci când are un eșec, are puterea să creadă că nu s-a terminat totul aici.
Se pare că optimismul a fost dintotdeauna un subiect incitant pentru gânditorii tuturor timpurilor, dar și-a găsit nișă în știința modernă recent, devenind unul din punctele de interes ale psihologiei pozitive. În timp, optimismul a avut o reputație ,,cadrilată”, fiind asociat cu naivitatea în operă lui Voltaire, cu negarea lui Freud, dar căpătând în cele din urmă o postură respectabilă chiar și în rândul celor mai sofisticați critici.
Mai mult decât alte discipline, psihologia a dominat studierea optimismului, acesta fiind considerat un aspect al cogniției, dar și o componentă a personalității. Pe de altă parte antropologia socială accentuează aspectul social mai degrabă decât cel biologic sau psihologic al optimismului. În viziunea sociologilor, optimismul este o atitudine mentală, o dispoziție față de viitorul material și social.
Unele studii, realizate de-a lungul anilor, au arătat că optimismul se moștenește din familie, cu toate că nici unul din aceste studii nu a putut determina gena responsabilă cu această trăsătură.
Pe de altă parte, psihologii susțin că obiceiurile de gândire pe care le învața cei mici, au o mai mare influență decât moștenirea genetică. Gândirea optimistă, susțin aceștia, ar fi doar o activitate, precum înotul sau mersul pe bicicletă. Psihologia cognitivă susține ideea că dacă schimbăm felul oamenilor de-a gândi, se vor schimba și emoțiile. Oamenii de știință, preocupați cu astfel de probleme, au observat că la copii este nevoie să li se dezvolte abilitățile de rezolvare a problemelor ivite.
Conform unor savanți, pesimismul conduce treptat la deprimare și mai apoi la depresie. Rezistența sistemului imunitar al individului este astfel interferată, ca urmare (nedemonstrat științific, încă în faza de speculații credibile!) apar mai lesne tumori și infecții. Există de asemeni opinia că pesimiștii consumă mai mult alcool, tutun, sunt predispuși la mai puțină mișcare, mai neatenți cu propriile persoane.
Așadar, ambele aspecte sunt deosebit de importante pentru individ și merită să fie atent studiate.
Chestionarul de față și-a propus să realizeze o statistică asupra respondenților, deteminând gradul de optimism al fiecăruia. Testul este compus din 20 de întrebări, cu câte două varinate de răspuns. Fiecare varinat are un anumit punctaj, iar în funcție de numărul total de puncte, se poate determina un profil carcateristic.
Cotarea răspunsurilor:
Interpretarea rezultatelor:
Între 0 – 7 puncte: Sunteți total pesimist. Aproape întotdeauna vedeți partea negativă a lucrurilor. Singurul avantaj este acela că, așteptând puțin de la lumea înconjurătoare, veți fi foarte rar cu adevărat dezamăgit. Oricum, sunt multe dezavantaje datorită viziunii pesimiste pe care o aveți asupra vieții în ansamblu.
Vă așteptați așa de mult la un eventual eșec încât este foarte puțin probabil să începeți proiecte noi și de fiecare dată când se întâmplă să nu meargă ceva în viața dumneavoastră, atitudinea și viziunea pesimistă ce vă caracterizează vor face că starea de mâhnire să fie și mai intensă.
Pesimismul duce la depresie, confuzie, frică, mânie și frustrare. Singura soluție este să încercați să stabiliți o apropiere pozitivă față de oamenii cu care vă întâlniți și în raport cu lucrurile pe care ke întreprindeți. Chiar și atunci când ocazional veți risca să fiți dezamăgiți veți avea oricum mai mul de castiogat decât atunci când priviți totul într-o manieră negativă.
Între 8 – 14 puncte. Atitudinea dumneavoastră față de viață pare să tindă spre pesimism, dar puteți fără îndoială să remediați acest lucru. Soluția ar fi să vă obișnuiți cu urcușurile și coborâșurile firești ale vieții, privindu-le într-un mod mai pozitiv, mai optimist.
Între 15 – 20 puncte. Sunteți cu adevărat optimist. Tendința dumneavoastră naturală este să priviți viața cu încredere și să treceți ușor peste probleme și dezamăgiri. Optimismul este o stare sănătoasă, dar nu uitați că atitudinea dumneavoastră vă poate conduce la ceva de genul “ a mușca mai mult decât se poate mesteca”.
În urma aplicării chestionarului am constatat că majoritatea respondenților se încadrează în cea de-a doua categorie, cu o atitudine care tinde spre pesimism. Diferențele nu au fost mari, însă au fost suficiente pentru a-mi atinge obiectivele propuse.
Fig. 9 Punctaj obținut la chestionarul privind optimismul
Diferența dintre extreme este foarte mică, însă este seminificativă în comparație cu varianta de mijloc.
O diferențiere pe vârste ar putea arăta astfel:
Fig. 10 Punctaj total obținut
În interpretarea acestui chestionar, interesantă a fost diferența dintre femei și bărbați, unde punctajele nu au mai fost atât de echilibrate, fapt ce ne demonstrează că diferențe între sexe există și la nivelul gândirii pozitive, respectiv negative.
Fig. 11 Diferența între persoanele care urmează tratament medicamentos și persoanele care au participat la programul psihoterapeutic
După cum se poate observa și din graficul de mai sus, participanții care au participat la programul psihoterapeutic au obținut scoruri mai bune decât cei care urmează un tratament medicamentos.
Așadar, putem afirma faptul că, în urma programului psihoterapeutic, subiecții diagnosticați cu depresie reactiva au devenit mult mai optimiști, mai încrezători în forțele proprii și în viitor.
Fig. 12. Diferența dintre femei și bărbați
După cum se poate observa, diferențele dintre femei și bărbați sunt destul de mari și reflecta viziunea și mentalitatea acestora în ceea ce privește pesimismul și optimismul. Nu putem spune în ce măsură aceste atitudini le afectează viața, însă putem spune că femeile sunt vizibil mai pesimiste decât bărbații.
Diferențe importante s-au întâlnit și între vârste, astfel încât, respondenții cu vârste cuprinse între 20 și 35 de ani au obținut un pește 15 puncte într-un procentaj de 60%, în timp ce respondenții cu vârste de peste 50 de ani nu au obținut punctaje mai mari de 17.
Un alt lucru interesant și previzibil în același timp a fost faptul că, la ultima afirmație, cea care se referă la încredere cu privire la următoarele 12 luni, respondenții cu vârste de peste 55 de ani au obținut 0 puncte într-un procentaj de 100% , însă aceeași categorie de respondenți a răspuns negativ la afirmația nr. 19, conform căreia o călătorie cu avionul ar necesita asigurare pe viață.
Și o altă chestiune interesant de interpretat consta în faptul că 80% dintre respondenții cu studii medii au obținut un scor de peste 15 puncte, ceea ce ne facem să tragem concluzia conform căreia studiile superioare cresc riscul pesimismului și al unei gândiri mai puțin optimiste. Bineînțeles, cauzalitatea poate fi mult mare decât atât. Eu am făcut o simplă supoziție, mai mult sau mai puțin relevantă.
Fig. 13 Diferența pregătirii profesionale
Așadar, marea majoritate a indivizilor chestionați nu sunt nici pesimiști, nici optimisi. I-am putea numi obiectivi, având ca drept calitate puterea de a privi într-un mod normal și realist lucrurile. Nu știm dacă aceasta este atitudinea cea mai corectă sau care oferă cele mai multe beneficii, însă putem afirma că este mai benefică decât una totalmente pesimistă.
Optimiștii și pesimiștii sunt două tipuri de oameni. Sunt lângă noi, în prietenii și în familia noastră, însă revin la aceste stări (optimism/pesimism) în anumite circumstanțe. Deși viața, care este destul de grea în zilele noastre pentru unii oameni, ne poate face să avem într-un final un caracter care le-ar putea umbri starea de spirit altora sau pur și simplu ar imbunatati-o, noi suntem stăpâni pe corpul și sentimentele noastre și nimeni nu ne poate controla.
Optimismul face parte din sistemul de auto-reglare, atunci când oamenii se întreabă despre impedimentele existente în realizarea obiectivelor pe care și le-au propus. În fața unor dificultăți, oamenii, totuși, cred că obiectivele pot fi atinse? Dacă da, atunci sunt optimiști, dacă nu, sunt pesimiști. Optimismul conduce la continuarea eforturilor pentru atingerea obiectivului, în timp ce pesimismul duce la renunțare.
Cercetătorii de multe ori par să considere emoția și de motivația ca rezultate separate de optimismul în sine. Cel puțin în cazul optimismului dispozițional (sau a ,,marelui” optimism), această presupunere nu poate fi justificată.
Natura noastră umană ne oferă un optimism de bază, pe care indivizii îl manifestă mai mult față de mai puțin. Experiențele noastre influențează gradul în care suntem optimiști sau pesimiști.
Ca o concluzie, am putea spune că dacă pot fi împărțiți oamenii în categorii strict identificabile de optimiști și pesimiști, ori este optimismul o calitate înnăscută, rămân a fi idei disputabile.
Cu toate acestea, ideea, conform căreia optimismul este o calitate umană înnăscută, este una interesantă. Specialiștii în științe sociale, precum Dr. Lionel Tiger, sugerează că, din perspectivă evoluționistă, optimismul este un factor decisiv care a permis progresul umanității. El afirmă că tendința omului de a nesocoti riscurile, de a se considera mai bun decât este, ne-a permis să fim inovativi, creativi și aventuroși.
În timp ce unii oameni de știință văd optimismul ca un produs al minții, alții îl văd că un produs al interacțiunilor sociale și al experienței individuale. Combinând aceste perspective diferite sugerăm o abordare balansată și critică a acestui fenomen.
Aceste rezultate sunt obținute în urma realizării unei microcercetări și nu prezintă o foarte mare relevanta. Nu știm care a fost starea de spirit a respondenților în timplu aplicării testului și nici cât de sincer au răspuns. Așadar, procentajele obținute sunt strict orientative și trebuie tratate ca atare.
Studii de caz
Cazul 1
G.G., o tânără în vârstă de 21 de ani, depresivă și supraponderală, studentă în anul 3 la facultatea de medicină veterinară, necăsătorită, se prezintă la cabinetul psihologic cu stări depresive și anxioase.
Acuză dureri osoase, stomacale si mgrene fiarte mari.
Motivele prezentării:
tulburări anxioase și atacuri de panică;
stări depresive;
dureri cronice;
fobii de aglomerație și spații deschice (agorafobie).
Anamneza:
1. Familia de origine:
Tată, 55 de ani, automatist, și-a dorit întotdeauna tot ce a fost mai bun pentru unică să fiică.
Mama, 55 de ani, casnică, este o familistă convinsă care și-a dedicat viața creșterii și îngrijirii fiicei sale. Și-a dorit cea mai bună educație pentru ea și și-a dat tot interesul ca aceasta să învețe și să urmeze o facultate.
G.G. este singură la părinți.
G.G. locuiește împreună cu părinții săi într-un apartament de 3 camere, foarte confortabil și spațios, undeva la periferia Bucureștiului.
2. Evoluția personală
G.G. este studentă în anul 3 la facultatea de medicină veterinară din București. Este o studentă foarte silitoare, care de-a lungul celor 3 ani de facultate a luat bursă de studiu.
Și-ar dori ca pe viitor să devină medic veterinar și să salveze vieți.
G.G. este o persoană foarte ambițioasă, însă și visătoare în același timp. Își face întotdeauna planuri, pe care de cele mai multe ori le și duce la îndeplinire, și îi place să stea și să viseze cu ochii deschiși. De regulă, visează la o carieră, la o familie și la o casă mare și frumoasă.
Viață sentimentală a luat naștere în jurul vârstei de 17 ani, urmând ca peste un an să cunoască și dezamăgirea. În przent are o relație de 8 luni cu un coleg de facultate. Nu știe să spună cu exactitate dacă este de viitor sau nu, însă și-ar dori din tot sufletul ca lucrurile să evolueze.
3. Evoluția patalogica
Depresia reactiva de care suferă G.G. a fost depistată în urmă cu aproximativ 2 ani.
Medicația primită atunci este aceeași și în przent, și anume: Xanax (o capsulă pe zi) și Anxiar (2 capsule pe zi
În prezent, episoadele depresive sunt relativ frecvente, însă acest o lucru nu o împiedica să fie un om normal cu nevoi și dorințe normale. Din păcate însă, G.G. a începută să-și autoinducă un sentiment de inferioritate, iar acest lucru i-a provocat o depresie destul de avansată, combinată cu diverse fobii și atacuri de panică.
Diagnostic ipotetic/prezumtiv
depresie reactivă;
stări anxioase;
ipohondrie;
atacuri de panică.
Probe aplicate pentru precizarea diagnosticului și rezultate
SAH-Scala de anxietate Hamilton
subscala cognitivă-29-valori ridicate;
subscala somatică-23-valori ridicate.
Scorul global- 52-valoare ridicată
IMA-Inventarul pentru agorafobie
Scorul global 36- scor scăzut
Număr atacuri de panică indicate în eltimile 7 zile- 4
Diagnostic diferențial
Tulburările anxioase șu depresive nu reprezintă o consecință directă a unei condiții medicale generale, nu este indusă de o substanță.
Depresia nu se datorează unui stres posttraumatic.
Anxietatea și depresia poate fi datorate unei tulburări de adaptare dar având în vedere antecedentele clientei se exclude.
Simptome
Somatice: palpitații, tulburări de ritm cardiac, transpirații profude, mișcări hiperkinetice, tremur al extremităților, amețeli, dispnee, depersonalizare;
Probleme de alimentație și somn: insomnii, lipsa poftei de mâncare;
Dispoziția, nivelul energetic general: nivel energetic scăzut, dismorfofobie, tentative de suicid, stare generală de tristețe.
Antecedente fiziologice: a suferit două intervenții chirugicale până la această vârstă.
Factori care provoacă problema:
stresul;
oboseala;
presiunile psihice;
gândurile pesimiste;
Plan de intervenție
S-a demonstrat că terapia electroconvulsivantă (ECT) este o metodă de tratament eficientă în tratarea depresiei severe. Așadar, pacientei G.G. i se recomandă ECT în continuarea tratamentului medicamentos.
Psihoterapeutul poate reprezenta, de asemenea, o sluție în acest caz. G.G. are mare nevoie de sprijin, de încurajări și de o persoană cu care să vorbească deschis, o persoană care să-l asculte.
Psihoterapeutul ar putea aborda o tehnică integrativă, astfel încât să realizeze o abordare centrată pe nevoile pacientei G.G. În acest caz sunt utilizate metode din psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihoterapia ericksoniană, hipnoterapie, psihoterapia psihodinamică și psihanalitică. Avantajul acestei abordări este acela că se poate adresa în mod simultan multiplelor aspecte implicate în geneză și întreținerea depresiei.
Psihoterapeutul va lucru foarte mult pe încrederea de sine și creșterea dorinței de viață.
În cazul în care simptomele depresive ale pacientei G.G. se accentuează, este esențial ca aceasta să discute cu medicul său pentru a se găsi un alt tratamentul mai eficient.
Concluzii și recomandări
Depresia este o afecțiune tot mai frecvența în zilele noastre și, din păcate, o întâlnim și la cei tineri, la cei care ar trebui să fie puternici și să lupte împotriva acestei tulburări.
G.G. nu a putut lupta împotriva depresiei. Când s-a văzut lipsită de puteri și neputinciosa s-a afundat și mai mult în tristețe și în depresie..
Nerespectarea tratamentului și medicației pot înrăutățit și mai mult situația, astfel că G.G.. ar trebui să se reîntoarcă de unde a pornit, la acele crize depresive severe și repetate.
Este bine că G.G., epileptica fiind, își dorește să fie o persoană normală, iar acest fapt o va ajuta în lupta cu boala, mai ales cu depresia.
Ar fi bine ca pacientă să respecte și indicațiile psihoterapeutului și să reușească să sacpe și de atacurile de panică. Crizele de depresie sunt și așa suficiente.
Fiind tânără, G.G. va reuși să treacă cu bine peste toate acste obstacole și cred că va reuși să fie un om normal, exact așa cum își dorește.
Cazul 2
D.M. este o tânără în vârstă de 29 de ani, care suferă de depresie reactiva, însă este dezvoltată perfect normal pentru vârsta să biologică. Lucrează într-o întreprindere multinațională de 6 ani pe un post de economist, însă nu este mulțumită. Are un program foarte încărcat care îi provoacă oboseală și disconfort. Și-ar dori să lucreze într-un mediu mai relaxat, cu un program mai lejer.
Acuză dureri de cap și reumatice foarte frecvente.
D.M. nu este căsătorită, însă este implicată într-o realtie de cinci ani. Nu și-ar dori mai mult de la această relație, deocamdată, însă este conștientă că lucrurile nu pot decurge așa la nesfârșit.
Motivele prezentării:
depresie reactiva;
ipohondrie;
stări de anxietate și neliniște;
insomnii.
Anamneza:
1. Familia de origine:
Tata, 59 de ani, pensionat medical, a lucart timp de 35 de ani ca mecanic de locomtivă. Nu a fost foarte implicat în viața de familie, decât pe partea financiară. Și-a iubit toți copiii, însă nu le-a arătat niciodată acest lucru.
Mama, 57 de ani, pensionată medical, a lucrat timp de 30 de ani ca criotoreasă. S-a implicat foarte mult în creșterea și educarea copiilor, dar și în activitățile gospodărești, chiar în muncile bărbătești. Și-a iubit foarte mult copiii și și-a dorit întotdeauna tot ce e mai bun pentru ei.
Sora, 24 de ani, este căsătorită de 5 ani și are un băiețel de 2 ani. A locuit cu familia până la vârsta de 18 ani. A avut și are în continuare o relație foarte bine sudată cu D.M., sora să mai mare, pe care o iubește nespus de mult.
Fratele, 22 de ani, mezinul familiei, este student la facultatea de arhitectură din București. Locuiește cu familia, însă nu are o relație foarte apropiată cu D.M.
În prezent, D.M. locuiește cu părinții și cu fratele sau într-un apartament de 4 camere, într-un cartier din București. Condițiile de locuit sunt decente.
2. Evoluția personală
D.M. lucrează de 6 ani într-o întreprindere multinațională, pe un post de economist. Are un salariu motivant, însă programul este foarte încărcat.
La locul de muncă, D.M. are o cunduită mai apatica. Este agitată, nervoasă și neliniștită. Prezintă grave probleme de relaționare, iar colegii de muncă se declară uimiți de transformarea relativ bruscă a tinerei. D.M. se simte stresată, presată de timp și într-o criză continuă. Și-ar dori să fie mai calmă și mai liniștită, însă declară că există ceva mai puternic decât ea care o împiedica să-și găsească liniștea.
În viața de zi cu zi, D.M. este la fel de stresată, însă disimulează liniștea și veselia. Este o persoană foarte inteligentă și ambițioasa și este capabilă să ajungă acolo unde își propune.
Din păcate, viața sentimentală nu este pe măsura așteptărilor ei. Partenerul său de viață este foarte atent și iubitor, însă ea nu este convinsă că vrea să-și întemeieze o familie alături de el.
Din cauza durerilor de cap și reumatice foarte frecvente pe care le acuză, nu se poate dapta corespunzător cerințelor mediului și nu se poate bucura de viață.
3. Evoluția patalogica
D.M. suferă de depresie reactivă. Boala a debutat în urmă cu 3 ani, atunci când a suferit o decepție în dragoste. În prezent, episoedele depresive sunt frecvente (de 2-3 ori pe săptămână), iar tratamentul medicamentos recomandat (Xanax, 2 capsule pe zi) nu conduce la o recuperare completă.
Diagnostic ipotetic/prezumtiv
depresie reactivă;
atrofie cerebrală supratentorială moderată;
ipohondrie;
anxietate și neliniște.
Probe aplicate pentru precizarea diagnosticului și rezultate
ASQ-Chestionarul pentru evaluarea anxietății
-dimensiunea somatică- 73- scor scăzut
– dimensiunea comportamentală-3-scor scăzut
– dimensiunea cognitivă-70- scor ridicat
Scorul global-146-scor ridicat
SAH-Scala de anxietate Hamilton
-subscala cognitivă-16-valori medii
– subscala somatică-19-valori medii
Scorul global-35-valoare medie
BECK(BDI)- scor total-7- indică o depresie moderată.
Simptome
Somatice: Palpitații, transpirații profude, mișcări hiperkinetice, tremor al extremităților, amețeli, dispnee, depersonalizare;
Probleme de alimentație și somn: insomnii, poftă de mâncare exagerată; se onbservă ușoare tendințe de îngrășare;
Dispoziția, nivelul energetic general: dispoziție tristă și nevrotică, nivel enrgetic crescut.
Factori care provoacă problema:
stresul;
oboseala;
presiunile psihice;
gândurile pesimiste.
Antecedente fiziologice: a suferit două intervenții chirugicale până la această vârstă.
Plan de intervenție
Pacientei D.M i se recomandă câteva ședințe de psihoterapie și chiar consultul unui medic psihiatru. Terapia trebuie să înceapă totdeauna cu un singur anticonvulsivant, chiar la pacienții cu mai mult de un tip de convulsii.
Deoarece unele medicamente antidepresive sunt relativ mai eficiente pentru unele tipuri de convulsii decât pentru altele, medicamentul specific trebuie ales în raport cu tipul crizelor pacientului.
In zilele noastre, exista tratamente antidepresive mult mai evoluate decat in trecut. Medicamentele pot fi combinate cu terapia oferita de un psiholog. Medicul iti poate spune si cum sa iti schimbi modul de viata pentru a beneficia de rezultatele cele mai bune in urma tratamentului. Trebuie sa gasesti solutii sa faci fata stresului si sa dormi atat cat trebuie.
Medicamentele antidepresive ajuta neuronii sa formeze legaturi mai puternice in anumite zone ale creierului.
Bineînțeles, după cum am mai spus, este important pentru D.M. să consulte și un psihoterapeut care s-o ajute să treacă mai ușor peste boala și care s-o ajute să nu se afunde și mai mult în dpresia deja existentă și deja prezenta într-o manieră destul de evidentă și de avansată.
Concluzii și recomandări
Se pare că există o relație complexă între situațiile stresante, reacția minții și a corpului la stres și debutul unei depresii clinice. Foarte mulți oameni suferă de depresie în urma unui eveniment care le traumatizează viețile.
Consider că este esențial să vedem de unde vine depresia și să o tratăm din punct de vedere etiologic, ceea ce înseamnă să aflăm de unde vine și cum se manifestă și să o legăm de o cauză.
Stresul cotidian și suprasolicitările profesionale i-au agravat și mai mult starea tinerei. După moartea părinților, D.M. avea nevoie de liniște, de reculgere și de odihnă. Întrucât toate aceste fapte nu au fost posibile, tânăra s-a afundat într-o nevroză greu de combătut sau ameliorat.
În viitorul nu foarte îndepărtat, însă, D.M. își va redresa conduita și va reveni la viața sa normală. Probabil că își va întemeia și propria familie și va avea o căsnicie frumoasă și liniștită, alături de cei dragi.
3.3. Concluziile cercetării
Cercetarea de față și-a atins toate obiectivele propuse, așa încât a reușit să demonstreze principalele diferențe dintre cele patru grupuri investigate, precum și între cele două probe aplicate.
Rezultatele obținute au fost relativ previzibile, însă diferențele au fost cu adevărat interesant de interpretat, întrucât nu au fost concludente cu cele obținute în urma cercetărilor anterioare din domeniu.
Se constată așadar ca persoanele depresive prezintă și unele forme de ipohondrie și resimt acut toate durerile cronice, femeile mult mai afectat în acest sens decât bărbații.
Observând reacțiile diferite ale mai multor persoane la același eveniment putem constata cu ușurință că noi, oamenii, nu reacționăm la evenimentele în sine, ci la semnificația acestora pe care o construim în interiorul psihicului nostru cu ajutorul limbajului.
Scorurile obținute de toți cei 20 de subiecți la Scală de Anxietate Hamilton au fost mari, ceea ce ne indica o anxietate general crescută, în aczul persaonelor care suferă de depresie reactiva. Această concluzie este relativ firească, având în vedere că în mod frecvent depresia este însoțită și de anxietate. În foarte puține cazuri putem discuta de depresie fără anxietate, conform diverselor cercetări realizate pe această temă.
Așadar, realizând o comparație între subiecții care urmează un tratament medicamenos împotriva depresiei și cei care au participat la programul psihoterapeutic s-a constat faptul că subiecții care au participat la demersul terapeutic s-au prezentat ca fiind mai optimiști și cu o stima de sine mai bună decât ceilalți.
Programul propus de mine a fost unul benefic pentru depresivii cu care am lucrat, îmbinând și diverse metode de psihoterapie, întrucât s-a confirnat deja faptul că psihoterapia ajută la tratarea urmărilor provocate de depresie. Nu s-a confirmat și ipoteză conform căreia psihoterapia ar fi cea mai importantă metodă de tratare a persoanelor depresive, însă este o metodă importantă.
S-a confirmat însă ipoteză conform căreia persoanele care urmeza un tratament psihoterapeutic în cazul depresiei dispun de o stima de sine și de un grad de anxietate mai scăzut decât cei care urmează un tratament medicamentos.
Obiectivele cercetării au fost și ele atinse cu succes, studiul de fata reprezentând un punct de plecrae pentru multe alte studii mai detaliate, mai elaborate și mai concludente.
Pentru un depresiv a avea o gândire pozitivă este necesar un antrenament intern susținut. Puterea gândului este imensă și ea ne conduce practic viața. Acest lucru se întâmpla adesea la nivel subconștient, dar noi putem transforma acest proces într-unul conștient.
În contrast, oamenii cu gândire pozitivă sunt încrezători și plini de speranță, au o gândire constructivă și productivă. Când evaluează o situație se concentrează asupra laturii luminoase, gândesc în termeni de victorie și succes, se văd pe ei înșiși buni, afectuoși, productivi, competenți și meritând să se bucure de darurile vieții. Se concentrează asupra valorii din ei înșiși, din ceilalți și din lume, se preocupă de felul în care lucrurile pot fi făcute și chiar fac ca ele să se întâmple.
Adesea oamenii folosesc în mod eronat gândirea pozitivă drept o formă de a suprima gândirea negativă sau ca expresie a dorințelor lor, scăpând din vedere realitatea. A gândi pozitiv nu înseamnă să ignori datele realității, ci să le admiți și să te orientezi spre cele mai bune soluții. De exemplu, în momentul în care îți pierzi locul de muncă, nu este recomandabil să te limitezi la a “gândi pozitiv”, repetându-ți că imediat vei fi căutat de către un angajator care are nevoie de o persoană cu experiența ta.
Deși optimismul este o experiență umană comună, el poate lua o varietate de forme în dependență de circumstanțele individuale și contextul social. Este deseori combinat sau restricționat în variată măsură de realism, pragmatism, fatalism sau chiar pesimism. Ideile noastre despre optimism și gradul nostru de optimism se formează individual, în dependență de particularitățile psihologice personale, dar și în relație cu mediul social în care trăim. Optimismul și pesimismul nu se exclud reciproc, absența pesimismului nu înseamnă neapărat prezența optimismului.
Indivizii orientați spre viitor depun efort pentru a se integra cât mai bine în grup exercitând un control crescut asupra imboldurilor lor comportamentale, respectând astfel regulile de conviețuire socială; probabil datorită faptului că aceștia percep grupul ca fiind o modalitate de a-și atinge scopurile.
O altă concluzie arată că persoanele depresive care dispun de atitudine negativă față de trecut și cele care manifestă atitudine fatalistă față de prezent întâmpină dificultăți de integrare în grup, depunând efort minim pentru a se integra; probabil datorită convingerilor dezadaptative cu privire la capacitățile proprii de a exercita influență asupra evenimentelor.
CONCLUZII FINALE
Depresia este o maladie care afectează deopotrivă copii și adolescenți, adulți tineri și persoane în vârstă. Persoana depresivă trăiește o adevărată dramă, se simte neputincioasă în fața durerii și a tristeții. Speranța dispare pentru a face loc resemnării și sentimentului de gol interior. Depresia impune o interogație asupra sensului existenței: „Oare viața merită sau nu să fie trăită?”. Nu numai sensul existenței este pus la îndoială, ci chiar valoarea omului care ființează în această existență este pusă sub semnul incertitudinii.
Depresia poate afecta, practic, pe oricine, indiferent de sex, vârstă, pregătire intelectuală, însă nu fiecare răspund la fel la factorii declanșatori. Bolnavul devine irascibil, frustrat, are senzație de oboseală, agitație, tulburări de somn și dinamică sexuală, lipsă de încredere în propria persoană, retracție socială, acuză frecvent dureri de spate și migrene. În cazul depresiei reactive, combinația tratamentului antidepresiv și al psihoterapiei are cele mai bune rezultate. Trebuie îndepărtați factorii care au declanșat depresia, există toate șansele ca și după vindecarea unui episod depresiv reactiv, acesta să se repete.
Depresia poate afecta pe oricine, indiferent de sex, vârsta, pregătire intelectuală său nivel socio-economic, însă nu fiecare dintre noi răspunde la fel la acești factori declanșatori, favorizanți. Reacția emoțională depinde de terenul pe care se grefează acești factori, și când spunem teren, ne referim la existența în istoricul medical al pacientului a unei tulburări de personalitate, a unei tulburări anxioase, prezența lor fiind factor de prognostic nefavorabil. Ca simptome specifice ale depresiei reactive întâlnim dispoziția depresivă, iritabilă, irascibilitatea, nervozitatea sau scăderea pragului de toleranță la frustrare.
Bolnavul poate să zâmbească sau chiar să nege schimbarea de dispoziție, dar să se plângă în schimb de dureri persistente (cel mai frecvent întâlnite fiind durerile de spate) care nu cedează la antalgice și care de obicei nu au o cauză fiziologica sau de alte suferințe somatice. La fel, poate să prezinte accese de plâns sau dimpotrivă să acuze incapacitate de a simți emoțiile.
Manifestările psihologice asociate sunt exprimate prin lipsa de încredere în propria persoană, cu stimă de sine scăzută, indecizie, scăderea capacității de concentrare, retracție socială, gândire pesimistă, auto-invinovatire. Pot să apară senzația de oboseală, agitație, modificări de greutate corporală, tulburări de somn, tulburări de dinamică sexuală.
Ca în orice afecțiune intervenția terapeutică precoce este ideală. Cu cât vizita la medicul psihiatru sau la psiholog este întârziată cu atât rezultatul benefic al tratamentului va fi mai greu de obținut.
În cazul depresiei reactive combinația tratamentului antidepresiv și al psihoterapiei duce la cele mai bune rezultate și este cea mai indicată. De asemenea, trebuie știut faptul că tratamentul nu funcționează ca o baghetă magică și că atâta timp cât factorii care au declanșat depresia nu sunt îndepărtați sau gestionați corect rezultatul nu este cel așteptat. În consecință exista toate șansele ca și după vindecarea unui episod depresiv reactiv acesta să se repete la un interval de timp .
În România, o platformă complexă online, www.depresiv.ro, a fost gândită special ca un mijloc de sprijin și informare pentru cei care s-au confruntat de-a lungul vieții cu o tulburare de dispoziție sau au în familie persoane care trec prin astfel de episoade. Astfel, în cazul în care aveți în familie o persoană care suferă de simptomele depresiei, puteți consulta platforma pe care veți găsi informații provenite de la specialiști din domeniul psihoterapiei.
BIBLIOGRAFIE
Allport, G., Structura și dezvoltarea personalității (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991;
Aniței, M., Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București, 2010;
Ardelean, M., Tulburări din Spectrul Anxietății, Anxietate, Obsesie, Compulsie, Editura: Medicală Callisto, București, 2006;
Bandura, A., Self-efficacy: The exercise of control. New York: Freeman, 1997;
Cain, J., Psihanaliză și psihosomatica, Editura Trei, lași, 1998
Cosnier, J., Introducerea în psihologia emoțiilor și sentimentelor, Efitura Polirom, Iași, 2007;
Dafinoiu, I., Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași, 2000;
David, D., Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Editura Polirim, Iași. 2006;
Dimitriu, E., Timiditatea și terapia ei, Editura Știință & Tehnică, București, 1998;
Dumitrașcu, N., Tehnici proiective în evaluarea prsonalității, Editura Trei, București, 2005;
Enachescu, C,., Tratat de psihopatologie, ediția a 2-a revăzuta și adăugita, Editura Tehnică, București, 2001;
Freud, S., Psihonevrozele de apărare, Editura Trei, București, 1894;
Glen O. Gabbard, Tratat de psihiatrie psihodinamica, Editura Trei, București, 2007
Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000;
Holdevici,I., Elemente de psihoterapie, Edituta All, 1996,
Holdevici, I., Psihoterapia anxietății. Abordări cognitiv-comportamentale, Ed. Dual Tech, București, 2002;
Holdevici, I. și Neacșu, V., Sisteme de psihoterapie și consiliere psihologică, Editura Kullusys, București, 2008;
Horney, K., Conflictele noastre interioare, Editura Iri, București, 1998;
Iamandescu, I., Elemente de psihosomatică generală și aplicată, Editura Infomedica, București, 1999;
Ionescu, S., Jacquet, M.M., Lhote, C., Mecanismele de apărare, Editura Polirom, Iași, 2002;
Iluț, P., Valori, atitudini și comportamente sociale: teme actuale de psihologie, Editura Polirom, Iași, 2004
McClure Goulding, M. și Goulding, R.L., Schimbând vieți prin terapia noii decizii, Institutul de Vest pentru Terapia de Grup și de Familie, 1979;
Mitrofan, I., Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice și aplicative, Editura SPER, București, 2008;
Orășanu, B., Biografia unui concept psihanalitic, Editura Trei, București, 2005;
Prelipceanu, D., Mihăilescu, R., Teodorescu, R., Tratat de sănătate mintală, vol. l, Editura Enciclopedică, București, 2000;
Rusu, E.C., Psihologie cognitivă, Ediția a ÎI a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Rășcanu, R. (coord.), Introducere în psihodiagnoza clinică, Partea a II-a. București: Editura Universității din București, 2006;
Rășcanu, R. (1999). Anxietate, depresie, tranziție. Revista de Psihologie, tomul 45, 1 – 2, 1999;
Scultz, D., Theories of Personality, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove, California, 1986.
Tudose, F., Psihopatologie și orientări terapeutice în psihiatrie, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Zamfirescu, V. D., Introducere în psihanaliza freudiană și post freudiană, Ed. Trei, București, 2003
Zlate, M., Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași, 2000.
ANEXE
Anexa 1
Lista itemilor de răspuns pentru Scala Rosenberg
Nume și prenume (Inițiale) _________
Vârsta ________
Sex M/F
Instrucțiunile de completare ale cehstionarului :
Vă rugăm să citiți cu atenție frazele de mai jos. Marcați în dreptul fiecărui item, varianta de răspuns care reflectă cel mai bine opinia dumneavoastră referitoare la fiecare afirmație.
Anexa 2
INVENTARUL DE ANXIETATE BECK
A. TRISTEȚE
1.Nu mă simt trist.
2.Mă simt trist.
3.Sunt trist tot timpul și nu pot scăpa de tristețe.
4.Sunt atât de trist și nefericit încât nu mai pot suporta.
B. PESIMISM
1.Viitorul nu mă descurajează.
2.Mă simt descurajat când mă gândesc la viitor.
3.Simt că nu am ce aștepta de la viitor.
4.Simt ca viitorul este fără speranță și nimic nu se mai poate îndrepta.
C. SENTIMENTUL EȘECULUI
1.Nu am sentimentul ratării.
2.Simt că am avut mai mult ghinion decât persoanele din jur.
3.Dacă îmi privesc viața retrospectiv o văd că pe o totalitate de eșecuri.
4.Mă simt complet ratat ca persoană.
D. INSATISFACȚIE
1.Obțin aceeași satisfacție din lucruri ca și înainte.
2.Nu mă mai bucur de lucruri ca înainte.
3.Nu mai obțin o satisfacție reală din nimic.
4.Sunt nesatisfăcut sau plictisit de orice.
E. VINOVĂȚIE
1.Nu mă simt în mod particular vinovat cu nimic.
2.Mă simt vinovat o bună parte a timpului.
3.Mă simt vinovat majoritatea timpului.
4.Mă simt tot timpul vinovat.
F. SENTIMENTUL PEDEPSEI
1.Nu simt să fiu pedepsit.
2.Simt că s-ar putea să fiu pedepsit.
3.Aștept să fiu pedepsit.
4.Simt că sunt pedepsit.
G. NEPLĂCEREA DE MINE ÎNSUMI
1.Nu sunt nemulțumit de mine.
2.Sunt nemulțumit de mine.
3.Sunt dezgustat de mine însumi.
4.Mă urăsc.
H. AUTOACUZARE
1.Nu cred să fiu mai rău decât alții.
2.Mă critic pentru slăbiciunile și greșelile mele.
3.Mă blamez tot timpul pentru greșelile mele.
4.Mă acuz pentru tot ce se întâmpla rău.
I. AUTODISTRUCTIE
1.Nu am nici o idee de sinucidere.
2.Am idei de sinucidere dar nu vreau să le pun în aplicare.
3.Mi-ar plăcea să mă sinucid.
4.M-aș sinucide dacă aș avea ocazia să o fac.
J. PIERDEREA CONTROLULUI
1.Nu țip mai mult decât de obicei.
2.Acum țip mai mult decât înainte.
3.Tip tot timpul.
4.Obișnuiam să strig dar acum nu mai pot chiar dacă aș vrea.
K. IRITABILITATE
1.Nu sunt mai nervos decât înainte.
2.Mă plictisesc și mă enervez mult mai ușor decât înainte.
3.În prezent mă simt tot timpul irititat.
4.Lucrurile care mă iritau înainte nu mă mai enervează în prezent.
L. INTROVERSIUNE
1.Nu mi-am pierdut interesul față de ceilalți oameni.
2.Ceilalți oameni mă interesează mai puțin decât înainte.
3.Mi-am pierdut interesul față de ceilalți oameni.
4.Mi-am pierdut orice interes față de ceilalți.
M. LIPSA DE HOTĂRÂRE
1.Mă hotărăsc tot la fel de ușor ca înainte.
2.Iau deciziile cu mai mare greutate decât înainte.
3.Am mari dificultăți în a mă hotărî.
4.Nu pot lua nici o decizie.
N. SCHIMBAREA IMAGINII DESPRE SINE
1.Nu cred că arăt mai rău decât înainte.
2.Sunt supărat că arăt bătrân și neatractiv.
3.Simt că modificările permanente în felul cum arăt mă fac neatractiv.
4.Cred că arăt urât.
O. DIFICULTĂȚI ÎN MUNCĂ
1.Pot lucra tot atât de bine ca și înainte.
2.Fac un efort suplimentar când încep să lucrez ceva.
3.Trebuie să mă forțez ca să fac ceva.
4.Nu mai pot lucra nimic.
P. TULBURĂRI DE SOMN
1.Dorm ca și înainte.
2.Nu mai pot dormi cum dormeam.
3.Mă trezesc cu 1-2 ore mai repede și readorm greu.
4.Mă trezesc cu câteva ore mai repede și nu mai pot readormi.
R. OBOSEALĂ
1.Nu obosesc mai repede ca înainte.
2.Obsesc mai repede ca înainte.
3.Obosesc fără să fac aproape nimic.
4.Sunt prea obosit ca să fac ceva.
S. ANOREXIE
1.Apetitul meu nu e mai diminuat ca înainte.
2.Pofta mea de mâncare nu e mai bună ca înainte.
3.Apetitul meu este mult mai rău acum.
4.Nu mai am deloc pofta de mâncare.
T. PIERDERE ÎN GREUTATE
1.Nu am scăzut în grutate deloc sau aproape deloc.
2.Am pierdut în greutate peste 3 kg.
3.Am pierdut în greutate peste 5 kg.
4.Am pierdut în greutate peste 7 kg.
U. PREOCUPĂRI SOMATICE
1.Nu sunt mai supărat decât până acum în legătură cu sănătatea mea fizică.
2.Mă supăra starea mea fizică.
3.Sunt supărat pe problemele mele fizice și nu mă pot gândi la altceva decât cu greutate.
4.Sunt atât de supărat de starea mea fizică încât nu mă pot gândi la nimic altceva.
V. PIERDEREA LIBIDOULUI
1.Nu simt nici o modificare în interesul pentru sexul opus.
2.Sexul opus mă interesează mai puțin.
3.Sexul opus mă interesează mult mai puțin.
4.Mi-am pierdut orice interes față de sexul opus.
Anexa 3
Chestionarul “Cât de optimist sunteți”
Sunteți o persoană optimistă sau pesimistă? Priviți viața ca fiind colorată în roz sau ca fiind impregnată de enguri? Răspundeți cu “Da” sau cu “Nu” la întrebările care urmează:
1. Dacă ați auzit o bătaie în ușă noaptea târziu, ați presupus că aceasta înseamnă vești proaste sau necaz de orice fel?
Da Nu
2. Obișnuiți să aveți la dumneavoastră sfoară sau diferite accesorii, fiind astfel mereu pregătit pentru eventualitatea că se rupe ceva?
Da Nu
3. Pariați vreodată?
Da Nu
4. Visați vreodată cum ar fi dacă ați câștiga sau moșteni o avere?
Da Nu
5. Întotdeauna luați cu dumneavoastră o umbrelă impermeabilă atunci când plecați de acasă?
Da Nu
6. Cheltuiți o însemnată parte din câștigul dumneavoastră?
Da Nu
7. Ați mereg vreodată în vacanță fără să faceți o rezervare la hotel în prealabil?
Da Nu
8. Credeți că amjoritatea oamenilor sunt onești?
Da Nu
9. Dacă în momentul în care plecați în vacanță, lăsați cheile casei unui vecin sau unui prieten, preferați să încuiați lucrurile de valoare?
Da Nu
10. Întotdeauna vă caracterizează entuziasmul atunci când este vorba de noi priecte?
Da Nu
11. Ați împrumuta bani unei cunoștințe care a promis să îi înapoieze?
Da Nu
12. Când planificați un picnic sau alt mod de a petrece în aer liber, întotdeauna duceți planul la bun sfârșit chiar dacă plouă?
Da Nu
13. În general aveți încredere în oameni?
Da Nu
14. Dacă ați avea o întâlnire importantă, ați căuta diferite pretexte pentru a o amâna?
Da Nu
15. Dacă doctorul dumneavoastră v-a făcut o programare la spital considerați că poate fi ceva serios în neregulă?
Da Nu
16. În mod constant, trezindu-vă dimineața, priviți încrezător ziua care vine?
Da Nu
17. Va face plăcere primirea unor scrisori neașteptate?
Da Nu
18. În general, cheltuiți banii imediat cum îi câștigați, lăsând lucrurile să decurgă de la sine în viitor?
Da Nu
19. De obicei, vă faceți asigurare pe viață înainte să călătoriți cu avionul?
Da Nu
20. Priviți cu încredere următoarele 12 luni din viața dumneavoastră?
Da Nu
BIBLIOGRAFIE
Allport, G., Structura și dezvoltarea personalității (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991;
Aniței, M., Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București, 2010;
Ardelean, M., Tulburări din Spectrul Anxietății, Anxietate, Obsesie, Compulsie, Editura: Medicală Callisto, București, 2006;
Bandura, A., Self-efficacy: The exercise of control. New York: Freeman, 1997;
Cain, J., Psihanaliză și psihosomatica, Editura Trei, lași, 1998
Cosnier, J., Introducerea în psihologia emoțiilor și sentimentelor, Efitura Polirom, Iași, 2007;
Dafinoiu, I., Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași, 2000;
David, D., Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Editura Polirim, Iași. 2006;
Dimitriu, E., Timiditatea și terapia ei, Editura Știință & Tehnică, București, 1998;
Dumitrașcu, N., Tehnici proiective în evaluarea prsonalității, Editura Trei, București, 2005;
Enachescu, C,., Tratat de psihopatologie, ediția a 2-a revăzuta și adăugita, Editura Tehnică, București, 2001;
Freud, S., Psihonevrozele de apărare, Editura Trei, București, 1894;
Glen O. Gabbard, Tratat de psihiatrie psihodinamica, Editura Trei, București, 2007
Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000;
Holdevici,I., Elemente de psihoterapie, Edituta All, 1996,
Holdevici, I., Psihoterapia anxietății. Abordări cognitiv-comportamentale, Ed. Dual Tech, București, 2002;
Holdevici, I. și Neacșu, V., Sisteme de psihoterapie și consiliere psihologică, Editura Kullusys, București, 2008;
Horney, K., Conflictele noastre interioare, Editura Iri, București, 1998;
Iamandescu, I., Elemente de psihosomatică generală și aplicată, Editura Infomedica, București, 1999;
Ionescu, S., Jacquet, M.M., Lhote, C., Mecanismele de apărare, Editura Polirom, Iași, 2002;
Iluț, P., Valori, atitudini și comportamente sociale: teme actuale de psihologie, Editura Polirom, Iași, 2004
McClure Goulding, M. și Goulding, R.L., Schimbând vieți prin terapia noii decizii, Institutul de Vest pentru Terapia de Grup și de Familie, 1979;
Mitrofan, I., Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice și aplicative, Editura SPER, București, 2008;
Orășanu, B., Biografia unui concept psihanalitic, Editura Trei, București, 2005;
Prelipceanu, D., Mihăilescu, R., Teodorescu, R., Tratat de sănătate mintală, vol. l, Editura Enciclopedică, București, 2000;
Rusu, E.C., Psihologie cognitivă, Ediția a ÎI a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Rășcanu, R. (coord.), Introducere în psihodiagnoza clinică, Partea a II-a. București: Editura Universității din București, 2006;
Rășcanu, R. (1999). Anxietate, depresie, tranziție. Revista de Psihologie, tomul 45, 1 – 2, 1999;
Scultz, D., Theories of Personality, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove, California, 1986.
Tudose, F., Psihopatologie și orientări terapeutice în psihiatrie, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Zamfirescu, V. D., Introducere în psihanaliza freudiană și post freudiană, Ed. Trei, București, 2003
Zlate, M., Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași, 2000.
ANEXE
Anexa 1
Lista itemilor de răspuns pentru Scala Rosenberg
Nume și prenume (Inițiale) _________
Vârsta ________
Sex M/F
Instrucțiunile de completare ale cehstionarului :
Vă rugăm să citiți cu atenție frazele de mai jos. Marcați în dreptul fiecărui item, varianta de răspuns care reflectă cel mai bine opinia dumneavoastră referitoare la fiecare afirmație.
Anexa 2
INVENTARUL DE ANXIETATE BECK
A. TRISTEȚE
1.Nu mă simt trist.
2.Mă simt trist.
3.Sunt trist tot timpul și nu pot scăpa de tristețe.
4.Sunt atât de trist și nefericit încât nu mai pot suporta.
B. PESIMISM
1.Viitorul nu mă descurajează.
2.Mă simt descurajat când mă gândesc la viitor.
3.Simt că nu am ce aștepta de la viitor.
4.Simt ca viitorul este fără speranță și nimic nu se mai poate îndrepta.
C. SENTIMENTUL EȘECULUI
1.Nu am sentimentul ratării.
2.Simt că am avut mai mult ghinion decât persoanele din jur.
3.Dacă îmi privesc viața retrospectiv o văd că pe o totalitate de eșecuri.
4.Mă simt complet ratat ca persoană.
D. INSATISFACȚIE
1.Obțin aceeași satisfacție din lucruri ca și înainte.
2.Nu mă mai bucur de lucruri ca înainte.
3.Nu mai obțin o satisfacție reală din nimic.
4.Sunt nesatisfăcut sau plictisit de orice.
E. VINOVĂȚIE
1.Nu mă simt în mod particular vinovat cu nimic.
2.Mă simt vinovat o bună parte a timpului.
3.Mă simt vinovat majoritatea timpului.
4.Mă simt tot timpul vinovat.
F. SENTIMENTUL PEDEPSEI
1.Nu simt să fiu pedepsit.
2.Simt că s-ar putea să fiu pedepsit.
3.Aștept să fiu pedepsit.
4.Simt că sunt pedepsit.
G. NEPLĂCEREA DE MINE ÎNSUMI
1.Nu sunt nemulțumit de mine.
2.Sunt nemulțumit de mine.
3.Sunt dezgustat de mine însumi.
4.Mă urăsc.
H. AUTOACUZARE
1.Nu cred să fiu mai rău decât alții.
2.Mă critic pentru slăbiciunile și greșelile mele.
3.Mă blamez tot timpul pentru greșelile mele.
4.Mă acuz pentru tot ce se întâmpla rău.
I. AUTODISTRUCTIE
1.Nu am nici o idee de sinucidere.
2.Am idei de sinucidere dar nu vreau să le pun în aplicare.
3.Mi-ar plăcea să mă sinucid.
4.M-aș sinucide dacă aș avea ocazia să o fac.
J. PIERDEREA CONTROLULUI
1.Nu țip mai mult decât de obicei.
2.Acum țip mai mult decât înainte.
3.Tip tot timpul.
4.Obișnuiam să strig dar acum nu mai pot chiar dacă aș vrea.
K. IRITABILITATE
1.Nu sunt mai nervos decât înainte.
2.Mă plictisesc și mă enervez mult mai ușor decât înainte.
3.În prezent mă simt tot timpul irititat.
4.Lucrurile care mă iritau înainte nu mă mai enervează în prezent.
L. INTROVERSIUNE
1.Nu mi-am pierdut interesul față de ceilalți oameni.
2.Ceilalți oameni mă interesează mai puțin decât înainte.
3.Mi-am pierdut interesul față de ceilalți oameni.
4.Mi-am pierdut orice interes față de ceilalți.
M. LIPSA DE HOTĂRÂRE
1.Mă hotărăsc tot la fel de ușor ca înainte.
2.Iau deciziile cu mai mare greutate decât înainte.
3.Am mari dificultăți în a mă hotărî.
4.Nu pot lua nici o decizie.
N. SCHIMBAREA IMAGINII DESPRE SINE
1.Nu cred că arăt mai rău decât înainte.
2.Sunt supărat că arăt bătrân și neatractiv.
3.Simt că modificările permanente în felul cum arăt mă fac neatractiv.
4.Cred că arăt urât.
O. DIFICULTĂȚI ÎN MUNCĂ
1.Pot lucra tot atât de bine ca și înainte.
2.Fac un efort suplimentar când încep să lucrez ceva.
3.Trebuie să mă forțez ca să fac ceva.
4.Nu mai pot lucra nimic.
P. TULBURĂRI DE SOMN
1.Dorm ca și înainte.
2.Nu mai pot dormi cum dormeam.
3.Mă trezesc cu 1-2 ore mai repede și readorm greu.
4.Mă trezesc cu câteva ore mai repede și nu mai pot readormi.
R. OBOSEALĂ
1.Nu obosesc mai repede ca înainte.
2.Obsesc mai repede ca înainte.
3.Obosesc fără să fac aproape nimic.
4.Sunt prea obosit ca să fac ceva.
S. ANOREXIE
1.Apetitul meu nu e mai diminuat ca înainte.
2.Pofta mea de mâncare nu e mai bună ca înainte.
3.Apetitul meu este mult mai rău acum.
4.Nu mai am deloc pofta de mâncare.
T. PIERDERE ÎN GREUTATE
1.Nu am scăzut în grutate deloc sau aproape deloc.
2.Am pierdut în greutate peste 3 kg.
3.Am pierdut în greutate peste 5 kg.
4.Am pierdut în greutate peste 7 kg.
U. PREOCUPĂRI SOMATICE
1.Nu sunt mai supărat decât până acum în legătură cu sănătatea mea fizică.
2.Mă supăra starea mea fizică.
3.Sunt supărat pe problemele mele fizice și nu mă pot gândi la altceva decât cu greutate.
4.Sunt atât de supărat de starea mea fizică încât nu mă pot gândi la nimic altceva.
V. PIERDEREA LIBIDOULUI
1.Nu simt nici o modificare în interesul pentru sexul opus.
2.Sexul opus mă interesează mai puțin.
3.Sexul opus mă interesează mult mai puțin.
4.Mi-am pierdut orice interes față de sexul opus.
Anexa 3
Chestionarul “Cât de optimist sunteți”
Sunteți o persoană optimistă sau pesimistă? Priviți viața ca fiind colorată în roz sau ca fiind impregnată de enguri? Răspundeți cu “Da” sau cu “Nu” la întrebările care urmează:
1. Dacă ați auzit o bătaie în ușă noaptea târziu, ați presupus că aceasta înseamnă vești proaste sau necaz de orice fel?
Da Nu
2. Obișnuiți să aveți la dumneavoastră sfoară sau diferite accesorii, fiind astfel mereu pregătit pentru eventualitatea că se rupe ceva?
Da Nu
3. Pariați vreodată?
Da Nu
4. Visați vreodată cum ar fi dacă ați câștiga sau moșteni o avere?
Da Nu
5. Întotdeauna luați cu dumneavoastră o umbrelă impermeabilă atunci când plecați de acasă?
Da Nu
6. Cheltuiți o însemnată parte din câștigul dumneavoastră?
Da Nu
7. Ați mereg vreodată în vacanță fără să faceți o rezervare la hotel în prealabil?
Da Nu
8. Credeți că amjoritatea oamenilor sunt onești?
Da Nu
9. Dacă în momentul în care plecați în vacanță, lăsați cheile casei unui vecin sau unui prieten, preferați să încuiați lucrurile de valoare?
Da Nu
10. Întotdeauna vă caracterizează entuziasmul atunci când este vorba de noi priecte?
Da Nu
11. Ați împrumuta bani unei cunoștințe care a promis să îi înapoieze?
Da Nu
12. Când planificați un picnic sau alt mod de a petrece în aer liber, întotdeauna duceți planul la bun sfârșit chiar dacă plouă?
Da Nu
13. În general aveți încredere în oameni?
Da Nu
14. Dacă ați avea o întâlnire importantă, ați căuta diferite pretexte pentru a o amâna?
Da Nu
15. Dacă doctorul dumneavoastră v-a făcut o programare la spital considerați că poate fi ceva serios în neregulă?
Da Nu
16. În mod constant, trezindu-vă dimineața, priviți încrezător ziua care vine?
Da Nu
17. Va face plăcere primirea unor scrisori neașteptate?
Da Nu
18. În general, cheltuiți banii imediat cum îi câștigați, lăsând lucrurile să decurgă de la sine în viitor?
Da Nu
19. De obicei, vă faceți asigurare pe viață înainte să călătoriți cu avionul?
Da Nu
20. Priviți cu încredere următoarele 12 luni din viața dumneavoastră?
Da Nu
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Psihologice Privind Relatia Dintre Depresie Si Durerea Cronica (ID: 158733)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.