Activitati Extrascolare Ce Stimuleaza Creativitatea Si Interesul Elevilor Fata de Textul Folcloric

Cuprins

CAPITOLUL I – Folclorul, punte între generații: trecut, prezent și viitor

Raportul creație populară – creație cultă

Procesul de creație a unui text folcloric ( culegere, transmitere, prelucrare, exemple)

Folclorul – sursă de inspirație permanentă în literatura română

Șezătoarea – mijloc de valorificare a arsenalului folcloric în școală

CAPITOLUL II Rolul educației prin folclor

2.1 Studiul textului folcloric în școala românească ( Cercetare/ studiu comparativ pe baza manualelor și a programei școlare)

2.2 Despre principalele specii folclorice – clasificare, delimitări conceptuale

2.3 Epica populară – modalități de valorificare în mediul școlar

2.3.1. Basmul popular

2.3.2. Legenda populară

2.3.3 . Balada populară

2.4 Lirica populară ( doina, strigăturile, proverbe și zicători) – modalități de valorificare în mediul școlar

2.5 Folclorul obiceiurilor – modalitate de formare a aptitudinilor artistice și interpretative ale elevului în școală

CAPITOLUL III Activități extrașcolare ce stimulează creativitatea și interesul elevilor față de textul folcloric

3.1 Cercul de folclor – creativitate, spontaneitate , imaginație, cunoaștere și eficiență în studierea textului folcloric

3.2 Târgul popular – modalitate de transmitere a cunoștințelor despre folclor

3.3 Reportajul școlar – incursiune în lumea satului

CAPITOLUL IV Stimularea interesului tinerei generații pentru studierea textului folcloric

4.1 Chestionarul

4.2 Proiectare didactică în studierea textului folcloric la clasă

4.3 Caleidoscop imagistic în valorificarea textului folcloric la clasă

CAP I – Folclorul, punte între generații: trecut, prezent și viitor

Raportul creație populară – creație cultă

Nicolae Iorga, în lucrarea sa, „La litterature populaire, source de haute litterature” 1 consideră că „ literatura cultă izvorăște din literatura populară, iar amândouă se întemeiază pe limba națională! Garabet Ibrăileanu este de părere că „forma poeziei culte este perfecționarea celei populare „. 2

Folclorul a fost, este și va fi mereu o sursă de inspirație permanentă pentru literatura română pentru că, asa cum afirma Bogdan Petriceicu –Hașdeu „ Nu vom uita niciodată că sublima sorginte a oricărei literaturi se află pururi vie chiar în gura poporului”.

Încercând să definească termenul de folclor, Mihai Pop este de părere că felul în care putem afla atât modul de viată a unui popor și limba se limitează , în primul rând la creația populară, adică la „ povestirile, cântecele de dor, de jale, precum și la cele cu conținut istoric, proverbele, ghicitorile, apoi muzica, dansul, mima și teatrul popular. De asemenea, folclorul mai cuprinde obiceiurile și credințele prin cântecele lor, prin orațiile spuse cu prilejul încaputului de an sau în cadrul unei nunți, ori cu prilejul unor înmormântări, numite bocete.”

Pentru reprezentanții școlii lui Densușianu, folclorul este un fenomen viu, orice fapt folcloric impunându-se printr-un amestec de tradiție și inovație.

Prin urmare, discutând despre definirea termenului de folclor, V I Dinu este de părere că „ Folclorul este creația artistică a maselor populare de-a lungul veacurilor, în care se reflectă viața prin toate aspectele ei, într-o continuă transformare.”3

Creația populară reprezintă creația care aparține în mod exclusiv poporului. Creația folclorică reprezintă oglindirea artistică a vieții poporului, prezentat de multe ori deprimat, împărțit în clase de exploatatori și exploatați, reflectându-se astfel caracterul de clasă al textului folcloric.

De altfel, creația populară are elementele ei caracteristice, care o diferențiază de cea cultă.

În lucrarea „Folclor literar românesc” Barbu Theodorescu și Octav Păun identifică mai multe caractere ale creației populare:

Caracterul de clasă , prin care, creației populare îi este descoperit caracterul său de artă militantă ( sete de dreptate, dragoste de viață, jale, durere, înstrăinare) dar și acea putere de a influența activ conștiința populară.

Caracterul colectiv care reprezintă elementul definitoriu al creației populare. O operă literară cultă aparține unui autor, creatorul ei rămânând același oricât de mult va fi citită. Creația populară poartă amprenta unei întregi colectivități. Între individul creator și spiritul colectiv există însă o puternică legătură. Caracterul colectiv cuprinde în sine crearea, păstrarea și execuția. Individul creează opera și apoi e preluată de colectivitate. Relația aceasta între creator si colectivitate va fi dezbătută mai pe larg în subcapitolele care urmează.

Caracterul oral este și un element de bază care diferențiază literatura cultă de cea populară. Opera cultă se realizează și se păstrează în scris, pe când cea populară se transmite pe cale orală din generație în generație. Oralitatea este o modalitate de creație și realizare artistică spontană, care presupune o bună memorie, o putere de selecție și concentrare, iar laboratorul ei de prelucrare este colectivitatea. Prin larga circulație orală a bunurilor folclorice, tradiția apătă și o mare putere de rezistență.

Caracterul anonim derivă din caracteristica anterioară, întrucât dacă o creație populară e colectivă, implicit are și acel caracter de anonimat, adică nu se știe cu exactitate adevăratul creator.

Caracterul sincetic implică îmbinarea mai multor arte. Cântecul popular este alcătuit spre exemplu, din melodie, poezie și însoțit de multe ori de dans. Acest tot unitar nu poate fi fragmentat, având o existență comună . acest fenomen se numeste sincretism.

Creația populară reprezintă astfel creația care aparține în mod exclusiv poporului, având o largă și rapidă circulație dintr-un loc în altul de țară, purtând amprenta colectivității și circulând pe cale orală..

In studiile sale de folclor, Bogdan Petriceicu-Hașdeu, comparând literatura populară cu cea cultă în cadrul procesului de creație, consideră că ele se diferențiază prin îmbogățirea continuă și transformarea literaturii populare, spre deosebire de cea scrisă ( cultă) care își păstrează forma și conținutul avut în momentul redactării.

Creația populară își găsește un bogat izvor de inspirație în literatura populară, fiind de fapt o formă mai complexă și mai credibilă de stârni interesul cititorului și a face cunoscută tuturor minunata lume a simțămintelor sufletului țărănesc.

Pe măsură ce se observă o evoluție semnificativă a literaturii culte, contactul acesteia cu literatura populară se concretizează mai accentuat. Teme, motive, „subiecte” folclorice, sunt valorificate de creatorii literaturii culte. De exemplu, Eminescu valorifică în poemul „Luceafărul” un basm popular, iar George Coșbuc ori Vasile Alecsandri amintesc prin versurile lor de frumusețea locurilor natale, a paradisului natural rural.

Misiunea creatorului rural, dar și a celui cult este aceeași, de a transmite idei, gânduri, sentimente, de a fructifica și îmbogăți în permanență graiul poporului, de a da naștere unui suflet sensibil, uman, sensibilizat.

1.2 Procesul de creație a unui text folcloric

Termenul de „ folclor” reprezintă în sens larg „ știința poporului” exprimată prin cuvântul englez „ folk” ( popor) și „lore” ( știință, înțelepciune).

După cum arată și denumirea sa „ folclorul este știința care se ocupă cu creația artistică a maselor populare de la sate și orașe, păstrată anonim, prin tradiția orală de-a lungul veacurilor, în care se reflectă viața prin toate aspectele ei” în continuă transformare.

Folclorul este acela care studiază, adună și cercetează lucrurile străvechi ale sufletului popular ( proverbe, zicători, credințe, superstiții, povestiri și cântece).

Ovid Densușianu spune că „folclorul nu piere ci este într-o continuă transformare. Alrfel spus, ceea ce este vechi nu moare, ci este modificat prin culegerea li prelucrarea materialului „ urmând aceste manifestațiuni așa cum se reflectează în sufletul contemporanilor”. 5 ( Barbu Theodorescu, Octav Păun, Folclor literar românesc, EDP, Bucuresti, 1967, pag 6-11).

Transmiterea orală a faptelor folclorice are drept consecință schimbarea formei, ceea ce duce la nașterea unei noi variante. Spre exemplu, în Vrancea circulau nu mai puțin de 102 variante ale Mioriței ( 1930) iar în țară peste 800 de variante. Oralitatea duce la schimbarea formei, „după gustul și geniul cântărețului”.

Varianta reprezintă astfel procesul de creație populară, deoarece un motiv, o temă, prin repetare se modifică, se înfrumusețează și capătă o formă perfectă. Este importantă însă receptarea ei de către oameni, pentru că, așa cum spunea și Nicolae Iorga, „ poezia trăiește în vremuri, în oameni și după oameni” 6.( Istoria literaturii române, vol I , București, 1925, pag 33). În procesul de creație a variantelor se realizează trei principii, sunt de părere Barbu Theodorescu și Octav Păun: a. acțiunea faptelor de conținut b. variația si c. selecția. În lucrarea sa, „ Folclorul literar în contextul culturii populare românești” , Pavel Ruxăndoiu realizează schematic opoziția dintre tradiție li inovație, definibilă prin termenii de „ continuitate –variație”

tradiție

continuitate tradiție

asimilare

selecție evoluție

variație

inovație inovatie

Actul creației populare a fost constatat de artiștii înșiși și de culegătorii de texte folclorice. De exemplu, elocventă este opera lui George Coșbuc , a cărui creație poetică are o autentică origine populară, reflectând imaginea satului transilvănean cu toate metehnele sale. Încercând să explice nașterea proverbelor, Coșbuc explică faptul că ele au o origine colectivă, „ pe toate le creează un singur om, din popor, iar poporul le răspândește.”

Generația pașoptistă vede în folclor cele mai sigure dovezi ale existenței poporului român de-a lungul timpului. N Bălcescu consideră că” istoria noastră e cuprinsă în poezia și tradițiile populare „ iar V Alecsandri ajunge la vestita afirmație că „ românul s-a născut poet”.

Literatura cultă are numeroase legături cu folclorul, servind ca sursă de inspirație marilor scriitori români: Odobescu, Delavrancea, Creangă, Eminescu, Slavici, Coșbuc ori Alecsandri.

Procesul de culegere al textului folcloric pune față în față două persoane: cercetătorul și informatorul. Unul trebuie să trăiască realitatea vieții sătești, să fie parte integrantă a vieții rurale ( învățătorul- cel mai de preț intelectual ce conviețuia cu țăranul). Culegătorul de folclor trebuie să fie înzestrat cu pasiune , temeinică pregătire în domeniul actelor de folclor și talent științific.

Culegerea textului folcloric

Alegerea faptului folcloric

Contactul direct cu creatorul

Descoperirea informatorului dotat

Cunoașterea mai multor variante și cercetarea lor în mod comparativ

Cercetarea folclorică trebuie să fie sinceră, obiectivă, exactă și complexă. Culegătorul de folclor trebuie să fie atent la concepția despre lume a informatorului, la limba folosită, la viață, datini, obiceiuri, simt artistic si talentul interpretativ. Transmiterea creației orale de la un om la altul e un „dar” ce se întemeiază pe memorie, talentul de a povesti și fantezia povestitorului.

1.3 Folclorul, o sursă de inspirație în literatura română

Văzut ca o „ enciclopedie a vieții poporului român”7 folclorul reprezintă o carte de vizită a unei civilizații și a unei națiuni peste veacuri. El oferă oglinda și disponibilitatea creatoare fiind pentru cărturarii și călătorii străini o posibilitate de a cunoaște viața poporului, aspirațiile, ineditul și farmecul obiceiurilor străvechi.

Interesul scriitorilor români pentru folclor poate fi urmărit cronologic începând încă din vremea cronicarilor români, Neculce, Dosoftei, Cantemir, continuând cu ardelenii Ion Budai-Deleanu, V. Aron, Ion Barac, apoi cu poeții Văcărești, Asachi, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Kogălniceanu, Alecsandri și contitnuând cu mulți mulți alții.

Dimitrie Cantemir poate fi considerat primul cercetător al etnografiei și folclorului nostru. În lucrarea sa, „Descriptio Moldaviae”el folosește legenda pentru a explica nume proprii ( Roman, Moldova) apoi vorbește despre folclorul etnografic.

Reprezentanții Școlii Ardelene s-au arătat de asemenea aprecierea la adresa folclorului, Ion Budai-Deleanu prezintă în opera sa obiceiuri, cântece, vorbe, iar bogăția fanteziei poporului este prezentată pe larg în valorificarea elementelor de basm. „Țiganiada” amintește de rapsozii populari, de cimpoieri, de cântecele eroice și de eroii baladelor populare, iar frumusețea folclorului românesc persistă prin oralitatea stilului de creație ( lexic, expresii populare, proverbe, rimă si ritm).

Puternica influență a folclorului în literatura română se observă și în opera poetică a Văcăreștilor și a lui Costache Conachi ( de exemplu motivul turturelei este prezent și în „Cazania” lui Coressi și Varlaam și în „Învățăturile lui Neagoe Basarab”” ori a doinelor haiducești).

Anton Pann oferă un neasemuit exemplu de valorificare a folclorului prin „Cântece de stea”, „Spitalul amorului”, „Povestea vorbei” O șezătoare la țară”.

Pasiunea pentru folclor și pentru valoarea sa culturală se dezvoltă în sec al XIX-lea , în special în perioada pașoptistă.

M Kogălniceanu așează literatura populară la baza literaturii române, apreciind că „ceea ce este sâmburele poeziei noastre naționale sunt baladele și cântecele populare”.

Un aport important pe această direcție îl aduce și revista „Dacia literară”,prin care consemnează necesitatea inspirației poetice din faptele folclorice, salutând cu entuziasm „producțiile populare inspirate din folclor”,

In nuvelele istorice ale lui C Negruzzi se observă împletirea inspirației istorice cu cea folclorică. Încercând să explice ideile sale folclorice într-o viziune romantică, scriitorul e de părere că „ natura voiește ca omul să-și cânte plăcerile și suferințele sale. El își zugrăvește gândul, năravuri, faptele, într-un cuvânt, toată ființa sa (…)”. El clasifică, descrie și observă eposul folcloric, varietatea sa tematică și valorifică întreg arsenalul folcloric în opera sa.

Alecu Russo este acela care a descoperit poezia populară și a încercat o clasificare a acesteia în „ Cântece bătrânești”, „cântece de frunză” „doine” și „hore”.

Activitatea literară a lui V Alecsandri este dominată tematic de folclor, Alecsandri nu este numai culegător și ideolog, ci și un meșter iscusit în a mânui împletirea permanentă a creației culte și a celei populare. Scriitorul a înțeles poezia populară, a valorificat-o, considerând-o un element de bază în crearea unei literaturi naționale. Alecsandri a făcut din poezia populară „o carte de vizită” pentru țara noastră în lume, străbătând plaiurile țării cu scopul de a culege nu producțiile folclorice, ci a-i descoperi capodoperele în toate genurile și speciile sale. Opera sa este elocventă: studiul „Românii și poezia lor” , volumul „Poezii populare ale românilor adunate și îndreptate”. Grație muncii sale asidue, literatura populară s-a îmbogățit prin capodopere precum „Mănăstirea Argeșului” , „Miorița” sau balade „Soarele și luna”, „Novac și corbul”, Poetul recunoaște influența folclorică în poeziile sale „Baba Cloanța”, , „Doina”.

Dacă V Alecsandri a impus cea mai de seamă specie folclorică, balada, prin „Miorița”, Mihai Eminescu are meritul de fi receptat farmecul basmelor populare. Capodopera universală „Luceafărul” este de fapt o prelucrare poetică a basmului, contactul direct cu omul simplu și cu natura l-a atras spre fruusețea poeziei populare. Eminescu a cules folclorul cu scopul de a-l valorifica drept material poetic. Opera sa este inundată de imagini, rimă, teme populare, Eminescu vede în literatura populară „ expresia cea mai simplă a gândirii” și de aceea o recomandă drept model și sursă de inspirație pentru literatura adevărată.

Creația sa inspirată de folclor, publicată de Perpessicius arată că la poet epica populară în versuri este reprezentată de trei balade, dar predominant este basmul, Eminescu a prelucrat materialul folcloric în basm , precum „Făt-Frumos din lacrimă” ori „Călin nebunul”.

Culegător de basme, snoave, proverbe, Petre Ispirescu se înscrie între cei mai de seamă culegători de folclor, dar și un meșter în prelucrarea materialului folcloric. În volumul „Legendele sau basmele românilor” el publică o suită de legende și basme, în care s-a străduit să păstreze limba vie, a poporului.

Ion Creangă, bunul prieten al poetului Mihai Eminescu, are toată opera sa legată de folclor, știind să valorifice în primul rând vorbirea țărănească, umorul rural și tematica. Creangă este însă un creator de artă, un mare valorificator al folclorului în literatura cultă, un desăvârșit prelucrător al folclorului autentic. Marele teoretician Titu Maiorescu consideră specificul național ca un criteriu fundamental al operei unui scriitor.

Șezătoarea – mijloc de valorificare a arsenalului folcloric în școală

În tradiția românească, șezătoarea este o adunare de mici dimensiuni specifică mediului rural, care are loc în serile de iarnă. Cei care participă la șezătoare lucrează, cântă, povestesc și joacă anumite jocuri sociale. Ciclul anual al șezătorilor are loc după terminarea muncilor agricole. El începe înainte de postul Crăciunului și se încheie înainte de postul Paștelui. Șezătoarea era organizată de obicei în perioada iernii (în numeroase sate, frecvența acestora depășea 3 seri pe săptămână), când munca de la câmp înceta. Seara după cină, un grup de fete se adunau la un loc, „la gura sobei și la lumina unei lămpi, într-o casă apropiată (de regulă în casa unei văduve singure cu care fetele se tocmeau), își torceau fuiorul de cânepă și caierul de lână”

Formarea gustului pentru studiul literaturii, a deprinderii de a lucra cu cartea ca instrument de documentare, a dorinței de a căuta izvorul unor fapte scrise, descoperirea aptitudinilor de creație și interpretare a elevilor, precum și cultivarea acestora în vederea formării viitorilor consumatori și creatori de frumos, nu se poate realiza doar în timpul orelor de limba și literatura română. Orice cadru didactic de specialitate care dorește atingerea și îndeplinirea acestor obiective va desfășura activități extrașcolare și extracurriculare prin care îi va motiva și stimula pe elevi, cultivându-le dragostea și interesul pentru scopul ales.

Dorința de a-i familiariza pe elevi cu faptul folcloric, cu valoarea inestimabilă a patrimoniului tradițional moștenit se poate materializa în activități diverse.

Șezătorile constituie un mijloc complex de educație deoarece îi familiarizează pe copii cu unele elemente de folclor contribuind astfel la dezvoltarea dragostei pentru tradițiile populare, le dezvoltă gustul pentru frumos, pentru armonie, le cultivă răbdarea și spiritul de echipă.

Datinile și obiceiurile populate ne reprezintă și constituie o adevărată, comoară a țarii noastre, cea mai valoroasă, apreciată și recunoscută în întreaga lume . Acest fapt determină dorința de a cunoaște frumusețea și naturalețea obiceiurilor, a folclorului autentic, a portului popular și a graiului local. Șezătorile, fără un efort deosebit, uneori și fără o pregătire prealabilă, constituie serbări în miniatură, organizate într-un cadru mai restrâns, dar cu o eficientă educativă deosebit de mare. 

    Șezătorile, după cum le arată și denumirea în tradiția poporului nostru, sunt reuniuni cu caracter cultural-educativ, la care copiii sunt antrenați și fiecare participant își dă contribuția cu ceea ce cunoaște mai bine (o poezie, un cântec, ghicitori, interpretarea unor dansuri, dramatizarea unor povesti). Șezătoarea este cu atât mai reușită cu cât fiecare copil contribuie activ la desfășurarea programului ei. Șezătorile se pot organiza cu ocazia unui eveniment din viata poporului. Acestea trezesc în conștiința copiilor sentimentele de dragoste de patrie, de popor.

Pe de altă parte, sezătorile reprezintă un mijloc extrașolar de a valorifica tot arsenalul folcloric studiat la școala, de a depune o adevarată activitate de “arheologie folclorică”, folosind culegerile de crații folclorice cu care este înzestrată biblioteca școlară.

De-a lungul activității didactice profesorul de limba si litertura română folosește sezătoarea cu diverse ocazii deoarece frumusețea atmosferei create, spontanietatea, implicarea, amuzamentul, ne transpun într-o lume rurală autentică. În cazul meu, în calitate de cadrul didactic de gimnaziu și un mare iubitor de folclor , sezătoarea reprezintă singura activitate în care elevul se implică trup și suflet, câștigând de asemenea și aprecierea părinților și bunicilor.

Folosind extrem de des de-a lungul carierei mele didactice șezătoarea, ca mijloc de realizare a activităților cu caracter cultural si literar-artistic am observat că ea iși păstrează încă valoarea vie de oglindă autentică a sufletului țăranului român. Șezătorile transpun elevii în lumea veridică a satului trandițional, îi face mai implicați, le deschide sufletul, făcându-i totodată “să intre trupește și sufletește” în rolul personajului pe care îl joacă. Pregătirea unei șezători devine în același timp o modalitate de a stârni interesul elevilor pentru eposul popular. Elevii află informații despre obiceiurile străvechi ale sezătorilor, “deschid lada de zestre” a bunicii descoperind frumusețea portului popular, pătrund în partrimoniul bogat al folclorului literar, în lumea doinelor, legendelor și baladelor populare, a ghicitorilor, strigăturilor și a vorbelor de duh. Chiar și in cadrul șezătorilor literare, literatura se îmbină cu eposul folcloric, creându-se o atmosferă specific tradițională. La sezători se joacă, se cântă, se recită, se glumește, se toarce și se țese. De exemplu, sezătorile organizate cu ocazia omagierii marilor scriitori români, Mihai Eminescu sau Ion Creangă au implicat, pe lângă lectura unor fragmente de texte sau recitari de poezii și intonarea unor cântece tradiționale zonale, si prezența furcii sau a fusului.

Șezătoarea reprezintă pe de altă parte un mijloc de valorificare a foclorului obiceiurilor, Colindul, Plugușorul, Sorcova, sunt prezentate și prelucrate după specificul zonei. Fiecare zonă, comună sau sat are obiceiuri tradiționale, variante proprii de text, astfel că elevii devin încă de la o vârstă fragedă continuatorii și transmițătorii arsenalului folcloric zonal. Este nevoie de o anumită intonație, de cunoașterea autentică a vorbirii locale, de instrumente proprii care să contribuie la crearea atmosferei specifice și autentice, să producă trăiri și sentimente auditoriului.

CAPITOLUL II – Rolul educației prin folclor

2.2 Textul folcloric în programa școlară

Orice demers formativ presupune o pregătire a individului pentru a face față solicitărilor vieții, atât interioare cât și exterioare. A-l forma pentru o profesie, pentru a se pune la dispoziția celorlalți , pentru a se integra într-o comunitate înseamnă a forma un tânăr pentru viață, și acesta este un prim obiectiv al educației.

La sfârșitul gimnaziului, elevul trebuie să aibă suficiente elemente de autoeducare și autocontrol, acestea devenind treptat subiectul propriei pregătiri. Rolul profesorului de limba și literatura română este unul extrem de important în școala actuală, el nu se rezumă doar la misiunea de însușire teoretică a noțiunilor de limbă și literatură, ci presupune o mai mare implicare: aceea de a forma personalitatea viitoarelor generații de intelectuali români, de modelare a conștiinței lor naționale și cetățenești, de cultivare în rândul viitorilor specialiști a unor idealuri, care să ducă la prosperitate socială și la recunoașterea valorii înaintașilor noștri.

„Creație poetică proteică multiseculară, folclorul reprezintă în arta poporului român un capitol de mare bogăție, varietate, vitalitate și de un înalt rafinament estetic. Împreună cu etnografia, etnologia, psihologia și sociologia, folclorul, fenomen inimitabil din istoria culturii și civilizației, concură la definirea spiritualității poporului român, fiind enciclopedia poetică a vieții poporului, concepția sa de viață și de artă” spunea Octav Păun în lucrarea sa.1

Folclorul reprezintă și a reprezentat mereu, așa cum am demonstrat în capitolul anterior, o coordonată fundamentală a literaturii noastre populare, oferind teme, idei și motive

prețuite, de la cronicari, la clasici, romantici, poporaniști, tradiționaliști și moderniști.

Drumul sinuos, parcurs de societatea noastră după 1989, se regăsește și în învățământul românesc care, timp de mai bine de 25 de ani, de atunci până în prezent, a încercat o reformare prin toate mijloacele posibile. Noua reformă propune prin toate componentele sale un nou ideal educațional, în care capacitățile și atitudinile vizate de profilul de formare au caracter transdisciplinar și definesc rezultatele învățării urmărite prin aplicarea noului curriculum.

Programa școlară este un document școlar care propune un curriculum specific la nivelul fiecărei discipline de învățământ, având caracter oficial, unitar și obligatoriu. Ea devine principalul ghid în activitatea la catedră a oricărui dascăl, având valoare instrumentală și operațională,

La începutul anului școlar 2009-2010 , a intrat în vigoare noua programă de limba și literatura română pentru gimnaziu. Această programă a fost elaborată din perspectiva trecerii de la modelul de proiectare centrat pe obiective (elaborat și implementat în sistemul de învățământ românesc la mijlocul anilor 1990), la modelul centrat pe competențe.

Actuala programă3 a re următoarea componență:

Nota de prezentare;

Competențe generale, sociale și civice ;

Valori și atitudini;

Competențe specifice și conținuturi asociate;

Conținuturi;

Sugestii metodologice;

Domeniile de conținuturi specifice disciplinei, pentru clasele a V-a – a VIII-a sunt:

Lectura;

Practica rațională și funcțională a limbii;

Elemente de construcție a comunicării:

Partea ce a mai importantă a Programei Școlare de limba și literatura română pentru gimnaziu este cea care se referă la competențe specifice și conținuturi. Este ușor de observat că noile competențe generale vizează , nu atât receptarea și dezvoltarea unor achiziții din sfera limbii române, cât utilizarea acestora în scopuri diverse. „Scopul studierii limbii și literaturii române în perioada școlarității obligatorii este acela de a forma un tânăr cu o cultură comunicațională și literară de bază, capabil să înțeleagă lumea, să comunice și să interacționeze cu semenii, să-și utilizeze în mod eficient și creativ capacitățile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete din viața cotidiană, să poată continua în orice fază a existenței sale procesul de învățare, să fie sensibil la frumosul din natură și la cel creat de om.”- Sunt cuvite alese din Nota de prezentare a Programei Școlare de limba și literatura română,clasele V-VIII. Cu alte cuvinte, școala românească are ca scop formarea unui tânăr competent să –și dezvolte un mediu de viață sănătos, capabil să pretuiască „frumosul din natură și cel creat de om”. Accentul se pune astfel pe formarea competenței de comunicare a elevului, pe familiarizarea acestuia cu situații diverse de comunicare orală și scrisă, cu texte literare și nonliterare adecvate fiecărui nivel de școlaritate sau ciclu curricular. În acest sens, dominantele curriculumului de limba și literatura română pentru gimnaziu sunt:

-prezentarea comunicării în calitatea sa de competență umană fundamentală, descrisă în termeni de cunoștințe/ achiziții, deprinderi/ abilități și atitudini;

-dezvoltarea progresivă a competențelor de comunicare în toate cele trei domenii ale disciplinei: Lectură, Elemente de construcție a comunicării și Practica rațională și funcțională a limbii.

-echilibrarea ponderii acordate exprimării orale față de cea scrisă, precum și mutarea accentului pe producerea unor mesaje proprii;

-adaptarea conținuturilor la nivelul de vârstă și la interesele copiilor.

Programa Școlară de limba și literatura română pentru gimnaziu acordă studiului textului folcloric un loc între textele studiate în fiecare an școlar, cu toate că nu se accentuează valoarea inestimabilă a folclorului literar pentru dezvoltarea literaturii culte. Manualele școlare de gimnaziu la limba și literatura română propun spre studiu texte folclorice diverse, exemplificând toate speciile semnificative ale floclorului literar. Este necesar să fim conștienți de valoarea formativă a textului folcloric, de potențialul său educațional. Citind sau ascultând un basm, legendă sau baladă, copilul trăiește evenimente care, fără să-și dea seama, îi întipăresc în minte structuri logice. El își construiește un univers imaginar pornind de la unul ireal verosimil, asemănător cu cel din literatura științifico-fantastică. Copilul, educabilul, este mereu în căutare de modele, iar eroii din textele citite devin pentru copii un simbol, un exemplu de inteligență, putere, echilibru. Profesorului de limba și literatura română îi revine sarcina de a crea climatul afectiv și educativ capabil să atragă elevul spre studiul cât mai minuțios al textului, de a-l face să devină un lector și de ce un un viitor critic și culegător al literaturii populare.

La un studiu atent al Programei școlare de limba și literatura română pentru gimnaziu se poate observa că fiecărei competențe generale i-au fost generate competențe specifice, iar fiecăreia dintre ele i s-au asociat conținuturi adecvate. Privind studiul textului folcloric în manualele școlare , puteți arunca o privire de ansamblu asupra programei școlare în vigoare 6:

Pentru fiecare clasă, la domeniile de conținuturi figurează o serie de recomandări adresate în egală măsură autorilor de manuale și profesorilor, cu privire la modalitatea de selecție a textelor de studiat.. Libertatea profesorilor de a-și alege textele-suport adecvate pentru evidențierea noțiunilor cuprinse în domeniul Lectură relevă relația dintre programa școlară – principalul document care ghidează activitatea la clasă – și manualul școlar, ca instrument de lucru flexibil și adaptabil nevoilor concrete ale grupului de elevi.

Se observă cert că textul folcloric ocupă un loc aparent egal în studiul literaturii romane în gimnaziu cu cel literar, cult. Ca specii literare obligatorii se recomandă basmul popular, in clasa a V-a, doina populară, în clasa a VI-a și balada populară în clasa a VIII-a. Totuși, manualele de limba și literatura română prezintă reprezentante ale celorlalte specii ale literaturii populare, pentru o mai buna familiarizare a elevilor cu literatura populară. Sunt prezente ghicitorile , snoava, legenda, si poezia obiceiurilor de iarnă (clasa a V-a) sau proverbele (clasa a VII-a).

Ca sugestii metodologice, programa școlară propune un model comunicativ-funcțional, al studiului integrat al textului și al comunicării, în care i se acordă o deplină libertate cadrului didactic de a alege utilizarea anumitor activități de învățare și a anumitor strategii didactice .

Cadrul didactic are datoria de a alege mijloacele didactice cele mai potrivite pentru a facilita apropierea elevului de textul literar original, de a scoate în evidență specificul unui text aparținător literaturii populare. Programa școlară recomandă profesorilor de limba și literatura română flexibilitate în alegerea mijloacelor didactice și a materialului didactic utilizat la clasă, adaptând demersul didactic în funcție de nevoile reale ale grupului de elevi, având ca scop „orientarea studiului către elev”. De asemenea el este cel care are dreptul de a selecta textele studiate, aparținând diferitelor genuri și specii literare, populare sau culte. Literatura populară capătă teren în măsura în care cadrul didactic este dispus să valorifice arsenalul literaturii populare, ținând cont de conținuturile recomandate în programa școlară. Ca modalități de însușire a conținutului de către elevi, sunt specificate diferite activități de învățare , cum ar fi lectura unor texte cu scopul de a înțelege scopul global al acestora, de a exprima idei și opinii, de producere a unor mesaje scrise și orale, în funcție de tipul acestora și de scopul comunicării.7

2.2 . Despre principalele specii folclorice

(clasificare, delimitări conceptuale)

Așa cum am precizat încă de la începutul lucrării, termenul de „folclor” a fost creat de arheologul englez William John Thoms, care, în 1846 adresează revistei „Atheneum „o scrisoare prin care cere untilizarea termenului de „folklore” însemnând etimologic „ știința poporului”. În literatura română, termenul de folclor a fost menționat prima dată în prefața lucrării „ Etymologicum Magnum Romaniae” (1885) de Bogdan Peticeicu-Hașdeu.

Folclorul literar constituie un capitol de seamă în istoria literaturii române. Înainte de a exista literatura scrisă, a existat o literatură orală, care a stat la baza evoluției literaturii scrise, în anumite etape ale acesteia.

Influența literaturii orale s-a observat în literatura scrisă, mai ales începând cu perioada pașoptistă, când scriitorii surprindeau într-un limbaj artistic propriu, idealurile și aspirațiile neamului românesc, trăirile și sentimentele omului simplu, în contopire cu natura. Fără o puternică și complexă tradiție culturală drept bază, nu se putea naște o literatură modernă atât de bine închegată, precum literatura română. Curentul romantic a văzut în folclor „un document de reconstituire a trecutului nostru național” și în același timp” temelia culturilor naționale moderne”. Romanticii puneau accentul mai ales pe rolul colectivității în actul creator, idee combătută oarecum de folcloriștii de mai târziu, care au constatat că, observând mai în de aproape, actul creator este tot unul individual, a unui ins dotat cu calități petice, muzicale, etc, pe când colectivitatea apare doar în postura de „critic” , însușindu-și doar ceea ce au produs acești creatori.

În cartea sa. „ Folclorul literar, în contextul culturii populare românești”4, Pavel Ruxăndoiu afirmă că tradițiile din care au izvorât și s-au dezvoltat literatura și cultura românească sunt complexe, indicând „fondul ancestral” al reminiscențelor daco-romane, cultura populară orală dar și cultura li literatura veche, mai întâi cea de origine slavonă, apoi latină, în conținut și cea românească , în formă și limbă.

Literatura populară este o parte însemnată a folclorului românesc, care înseamnă totalitatea producțiilor înțelepciunii unui popor . Folclorul face parte integrată din cultura națională și definește spiritul unui popor. La UNESCO, România figurează cu trei cuvinte: „dor” , „doină” și „colind”, care definește, între popoarele lumii, specificul spiritual al românilor.

Primele producții ale literaturii populare au fost publicate de către poetul Vasile Alecsandri în culegerea „Poezii populare. Balade (Cântece bătrânești)” din 1852 ,al cărui motto a devenit celebru:”Românul e născut poet”, despre care bardul de la Mircești afirma că este „înzestrat de natură cu o închipuire strălucită și cu o inimă simțitoare”.

Identificarea unor categorii ale folclorului literar implică ideea de clasificare, considerată extrem de importantă de către unii critici , dar contestată de alții, cum este , spre exemplu George Călinescu care spunea că „ Unii sunt obsedați de problema mărunt didactică a clasificării”.9

Lăsând la o parte clasificarea aplicată la nivelul literaturii culte, clasificarea literaturii folclorice trebuie concepută „ nu ca o constituire din afară a unor categorii”, ci ca o realitate existentă în însăși realitatea faptelor de folclor.

Valorificarea textului folcloric în lumea satului sau în cadrul instituționalizat al școlii trebuie să țină seama de datini, obiceiuri și ocazii. Elevii trebuie obișnuiți să respecte ceremoniile momentului care însoțesc interpretarea expresivă a textelor. Ei trebuie să înțeleagă faptul că valorile folclorice nu erau și nu sunt actualizate oricând , ci sunt legate de anumite momente sau ocazii.: colindele, Plugușorul, sunt legate de anumite zile ale anului, basmule este și el legat de anumite ocazii de povestit, cântecul epic, de anumite ocazii de interpretare. Ele nu sunt niciodată realizate în afara obiceiului care le integrează.

O clasificare a literaturii populare le aparține folcloriștilor Ion Pop, Pavel Ruxăndoiu, care , în lucrarea dumnealor, „ Folclor literar românesc” propun o abordare modernă a poeziei de ritual și ceremonial, dar și a epicii populare.

In opinia dumnealor, creația literară populară cuprinde:

-poezia obiceiurilor: obiceiuri de Crăciun și de Anul Nou (colinde, Plugușorul, Capra, Ursul), obiceiuri de primăvară (Vergelul, Junii, Sâmbra oilor), rituri de invocare a ploii(Paparudele,Caloianul), obiceiuri de seceriș (Cununa, Drăgaica).

-poezia ceremonialului de trecere: obiceiuri legate de momente importante din viața omului: nașterea, nunta, moartea (orațiile de nuntă, cântecul miresei, cântecul bradului, Zorile, cântecul mare de petrecut, bocetele)

-poezia descântecelor:de deochi, de dragoste, de boală

-creația lirică în versuri: doina(de dor, de jale, de haiducie,de cătănie,de înstrăinare),cântecul propriu-zis (cântece despre cântec,despre relațiile de familie,de iubire,de dor,cu temă socială,de înstrăinare,de muncă)și strigătura (urătura,strigătura la jocul popular)

-creația epică în versuri: balada populară (fantastică, vitejească, pastorală, familială)

-creația epică în proză: basmul, legenda, snoava

-creația aforistică și enigmatică: proverbe, zicători, ghicitori

În subcapitolul precedent, am arătat locul pe care textul folcloric îl ocupă în studiul limbii și literaturii române în mediul școlar, pe baza studierii programelor și a manualelor școlare.

Pe parcursul prezentei lucrări se va acorda un deosebit interes fiecărei specii literare studiate în mediul școlar, în sala de clasă sau valorificarea acesteia prin activități extrașcolare , la serbări sau activități culturale, în cadrul unor proiecte educative.

2.3 Epica populară ( basmul, legenda , balada)

– modalități de valorificare în mediul școlar-

Așa cum am afirmat anterior, literatura populară este o parte însemnată a folclorului românesc, care înseamnă totalitatea producțiilor înțelepciunii unui popor. Proza populară reprezintă un capitol vast, alături de epica în versuri , cuprinzând categorii distincte, de sine stătătoare, diferențiate ca funcție și structură, de la basmul fantastic și legenda mitologică, până la snoavă, proverb sau povestirea cu caracter realist.

În subcapitolul anterior am dezbătut pe larg problema studiului textului folcloric în programa școlară de gimnaziu. S-a observat că în școala românească s-a implementat un model comunicativ-funcțional ce presupune studiul integrat al limbii, al comunicării și al textului literar, având grija ca „strategiile didactice să pună accent pe construcția progresivă a competențelor, flexibilitatea abordării și parcursul diferențiat ; coerență și abordări inter- si transdiscipinare.”

Scopul studierii limbii și literaturii române în gimnaziu este acela de a forma un tânăr capabil să înțeleagă lumea, să se integreze și să comunice corect si coerent cu ceilalți, să aibă o cultură comunicațională și literară de bază , și, poate, cel mai important lucru „ să fie sensibil la frumosul din natură și cel creat de om”. După studiul atent al programei școlare putem afirma că textul popular are o pondere nemulțumitoare în cadrul conținuturilor recomandate pentru a fi studiate la clasă. Creația populară reprezintă un bun material și spiritual al omului din popor, o valoare inestimabilă care definește talentul artistic și măiestria cu care creatorul anonim știe să dezvăluie trăirile și sentimentele proprii, dar și comune cu cele ale colectivității din care provine. Se constată numeroase interferențe între speciile literare în proză , mai ales sub aspect tematic, cum ar fi , spre exemplu , intre basmul fantastic și legendă sau intre legendă și snoavă.

Având în vedere studiul prozei populare în gimnaziu și aportul adus de valorificarea acesteia la optimizarea exprimării orale și scrise a elevilor, consider necesară prezentarea pe larg a fiecărei specii literare impuse prin programa școlară spre studiu și modul de valorificare al acesteia la clasă.

2.3.1 Basmul

Dintre cele trei specii ale prozei populare studiate în gimnaziu la orele de limba și literatura română, basmul reprezintă domeniul cel mai cercetat și cel mai apreciat atât în rândul elevilor, la clasă, cât și a cercetătorilor de folclor. Termenul de basm este de origine slavă „ basna”, având sensul de născocire, scornire. Basmul este o categorie a prozei populare care poate fi mai bine definită în relație cu mitul sau legenda. Privite în mod practic, se poate spune că mitul explică, legenda descrie, iar basmul creează o lume nouă, proprie, reorganizând elemente de legende și mituri primitive. La români, a evoluat basmul este o narațiune pluriepisodică, plină de întâmplări miraculoase sau neobișnuite.

Ca la toate popoarele lumii , existența prozei orale populare se leagă de obiceiul povestitului, obicei întâlnit încă din vechime. Povestitul a constituit mereu una din formele principale de distracție și manifestare spirituală în general. Încă din copilărie am crescut ascultând cu sufletul la gură basmul povestit de bunica, cu toate că , în vremurile actuale practica povestitului nu mai are amploarea pe care o avea atunci. Tradițional, povestitul se desfășura la sate și chiar la orașe și se împletea cu activitatea zilnică a oamenilor, fiind strâns legat de viața cotidiană. Se povestea în anumite clipe de răgaz, duminica, la clăci și șezători, pe uliță, toamna, la curățatul porumbului, povesteau păzitorii de vite sau ciobanii, se povestea la moară, la armată la spital, se povestește la școală , la grădiniță, la creșe. Ocaziile de povestit sunt astfel numeroase, fapt ce explică și bogatul repertoriu de povestiri ale literaturii populare.

Privind dintr-o altă perspectivă lumea fantastică a basmului, putem lua în discuție afirmația lui B. P. Hașdeu care vede în originea basmului ideea de vis. Această afirmație a sa se bazează pe mari similitudini dintre vis si basm: hiperbolizarea lucrurilor, dispariția spațiului și timpului acțiunii, prezența zborului ca mijloc preferat de locomoție, capacitatea de metamorfozare a personajelor. Ceea ce caracterizează basmul ca „o operă de artă”, cum îl definește Pavel Ruxăndoiu în lucrarea sa, „ Folclorul literar în contextul culturii populare românești” ( pag415) este universul fantastic care creează o lume aparte opusă cotidianului, în care puterea și voința omului nu are limite, în care nu există contrarii care să nu poată fi rezolvate. Basmele au inserate în ele însele elemente de realitate, cu toate că se desprind de lumea realului, trecând în supranatural, unde se naște , nu o lume a visului , ci o lume a dorințelor omului, în care fantezia joacă un rol hotărâtor. Basmul devine astfel un „creator de umanitate” după afirmațiile aceluiași autor.

Încercând să realizăm o clasificare a basmelor,luăm ca model clasificările făcute de folcloriști români de prestigiu, ca Ovidiu Bărlea, Ion Pop si Pavel Ruxăndoiu. Astfel că, o rpimă clasificare având ca reper caracteristicile personajelor, specificul și tematica acțiunii, predominanța elementelor miraculoase , basmele se pot clasifica în:

Basme fantastice – cele mai răspândite , în care predomină elementele miraculoase

Basme animaliere – provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, plante sau obiecte simbolice

Basme nuvelistice – care au ca punct de plecare snoava, iar narativ, se observă o puternică inserție a aspectelor reale, concrete de viață

După autor , basmele se clasifică în basme populare și basme culte, fiecare având elemente specifice, cu toate că păstrază aceeași stuctură,

Citind sau ascultând un basm, copilul trăiește evenimente care, fără să-și dea seama, îi întipăresc în minte structuri logice. El își construiește un univers imaginar pornind de la unul ireal verosimil, asemănător cu cel din literatura științifico-fantastică. Copilul, educabilul, este mereu în căutare de modele, iar eroii din textele citite devin pentru copil un simbol, un exemplu de inteligență, putere, echilibru. Eroii atât de familiari în tóate basmele populare românești sunt , în mare măsură, întâlniți și în basmele din literatura populară a altor popoare: fratele mai mic, feciorul de înpărat, feciorul sărac, împărații buni sau răi, zmei , peronajul negativ, balaurii, etc. Cu toții îi fascinează pe copii, îi face mai implicați, mai captivați de acțiune, atrăgându-i în mare măsură, de partea binelui, a adevărului, a respectului pentru ceilalți. Basmul capăta o valoare formativă în personalitatea copilului, a elevului, în cadrul instituționalizat al școlii. Făt-Frumos nu este altcineva decât “feciorul cel frumos”, caracterizat prin inteligență, hotărâre, perseverență, vitejie, corectitudine, frumusețe, lucru care atrage aprecierea și admirația tuturor. Pe de altă parte Ileana Consânzeana devine idealul de frumusețe feminin, fiind descrisă de cele mai multe ori avînd un păr “cu total și cu totul de aur”, lung , până la călcâie si fiind așa de frumoasă încât “ la soare te puteai uita, da la dânsa, ba”.

Narațiunea basmului pune în acțiune patru tipuri de personaje: eroii virili, adversarii sau opozanții, seniorii și adjuvanții (curs pag 156). Eroii sunt ajutați uneori de oameni simpli, cu experiență ( o babă, Sfânta Vineri, raufăcătorul răscumpărat, moșul,), Sântul Petru, Dumnezeu, etc. Alteori, prietenii lui Făt-Frumos sunt personificări ale unor calități fizice sau morale: Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă,etc. Eroul este ajutat totodată de tovarăși năzdrăvani, de obicei calul, dar si de animale domestice, ale pădurii sau ființe minuscule: gângănii sau insecte.

Basmul fantastic este o oglindă a realității, a mentalității și a orizontului cultural al omului in popor, care, chiar atunci când povestește, când creează, o face în limítele realului, nedepășind limítele modului său de viață. Din punct de vedere al compoziției, basmele fantastice se conformează unei scheme generale, în care naratorul are posibilitatea de a da frâu liber fanteziei. Formúlele inițiale și finale ale basmului încadrează narațiunea, făcând trecerea de la planul real la cel fantastic, iar formúlele mediane asigură legătura cu ascultătorii și le captează atenția.

2.3.2 Legenda

Legenda reprezintă o specie a prozei populare cu funcție predominant cognitivă, de cunoaștere , ce explică sau comentează un fapt real sau considerat real, legat de natură sau de viața oamenilor. Comentariul legendei se conturează în jurul trăsăturilor neobișnuite, având predilecție, așa cum spunea Ovidiu Bâlea, „pentru ciudățeniile oferite de natură și de viață”. (pag47).

Procesul de creație a legendei este destul de simplu. Creatorul pornește de la un detaliu real care deosebește și singularizează ,ceea ce dovedește un ascuțit spirit de observație a acestuia . Prin analogie cu un fenomen real , se caută cheia explicativă, care să dea o explicație plauzibilă fenomenului descris.

În legendele toponimice , creatorul legendei pornește de la un nume și caută explicația acestuia pe cale lingvistică. Spre exemplu, în legenda „Dragoș – Vodă” studiată în manualul de limba și literatura română de clasa a V-a editat de Humanitas Educațional, se explică etimologic, pornind de la un fapt aparent verosimil , numele țării Moldova. Acesta provine de la numele unei cățele curajoase ” Molda”, care a murit înecată încercând să vâneze bourul cel mare. Această cățea îi aparținea unui viteaz voinic și curajos din Maramureș, care iubea mult vânătoarea, Pornind într-o zi la vânătoare cu haita lui de câini, zărește în pădurea din munți, un bour sau un zimbru, „cu niște coarne încovoiate și o barbă stufoasă”, astfel că o luară la goană după el. După o zi și o noapte de alergat, doar cățeaua Molda a rezistat până când, ajunși lângă un râu bourul intră în apă. Cățeaua se aruncă în apă, dar puterile nu o mai țin și moare înecată. Văzând pierzania cățelei sale, Dragoș nimerește cu ghioaga sa bourul, căruia, apoi îi taie capul în semn de izbândă. Dragoș devine domn peste acele meleaguri pe care le denumește „Moldova”, în amintirea cățelei sale, Molda, iar capul de bour devine semn al noii domnii a Moldovei.

Textul dovedește prin forma și conținutul lui, talentul creativ al autorului anonim, care a știut să îmbine în mod armonios elemente reale din istoria Moldovei cu elemente ficțiunea, bazată în primul rând pe imaginația creatoare, dar și pe vechile mituri și povestiri moștenite pe cale orală de la înaintașii săi. Elevul este îndrumat să observe împletirea elementului real – întemeierea Moldovei de către Dragoș, găsit în literatura istorică de specialitate – cu ficțiunea – apariția unui bour deosebit, vitejia și puterea cățelei Molda, originea în sine a personajului Dragoș. Se poate lesne observa că este vorba de un erou popular, aparținând colectivității românești, ca orice personaj al operei folclorice, autorul prezentându-l drept „ un român deștept și voinic din Maramureș”, căruia îi plăcea să străbată pădurile și să ucidă fiarele sălbatice. Avea , deci, o preocupare ancestrală a poporului român:vânătoarea.

Predarea legendei la orele de limba și literatura română, se bucură de mult interes din partea elevilor, după propria mea opinie și datorită faptului că este studiată în apropiata vecinătate a basmului popular, care-i obișnuise deja cu elementul fantastic, cu întâmplări neobișnuite, cu eroi legendari și calități supranaturale. În cadrul studiului legendei elevul are posibilitatea de a identifica principalele elemente caracteristice ale acesteia, de recunoaște și defini specia literară a legendei, de a o integra între creațiile epice populare, de a fi capabil să exprime propria opinie, să indice și să explice anumite elemente, fapte, noțiuni, să construiască enunțuri clare și coerente din punct de vedere gramatical și logic, să rezume sau să povestească pe larg acțiunea, identificând fiecare moment al subiectului. Atenția elevului trebuie îndreptată și asupra construcție acțiunii, asupra faptelor de limba, asupra dativului etic, a unor regionalisme sau arhaisme, care mențin încărcătura populară a textului. E bine ca la orele de limba română să i se ofere elevului un material didactic divers, prin care să aibă posibilitatea de a audia lectura originală, expresivă a unei legende, de intra în contact direct cu numeroase culegeri de folclor literar de legende, dar și cu opera cultă, pentru a înțelege influența literaturii populare asupra acesteia. Elevii pot avea la îndemână scrierile lui Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Voiculescu, „Legendele Olimpului”sau „Legende istorice” de Alexandru Mitru.

Legendele au în resort curiozitatea oamenilor din popor, dornici să cunoască tainele cosmosului, și ale naturii înconjurătoare pe care o percep intuitiv și prin comparație cu viața lor. Fără să se poată face o delimitare precisă a tipologiei legendei, etnologii disting totuși patru categorii: legende etiologice, escatologice, mitologice, hagiografice sau religioase și istorice. Pe lângă precizarea de mai sus, elevii vădesc preferințe pentru legendele istorice și mitologice.

Legendele istorice au în centrul lor figuri istorice remarcabile, reale, iar aura legendară le dă acestora o mai mare viabilitate și apreciere din partea cititorilor. Cele mai multe legende vorbesc de Ștefan cel Mare, care a uimit veacul său de glorie, prin victoriile repetate asupra turcilor și tătarilor, prin întemeierea câtorva sate și construirea numeroaselor mănăstiri și schituri. Alexandru Ioan Cuza este un personaj de legendă simpatizat de popor datorită împroprietăririi clăcașilor, fiind prezentat ca un om drept, mereu aflat în conflict cu boierii feudali care l-au silit să abdice .Putem aminti câteva legende care vorbesc despre vitejia lui Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Horea,amintind lumii despre patriotismul generației de înaintași.

Legendele mitologice îmbogățesc cultura elevilor cu credințele străvechi ale poporului. Miturile populare sunt acele povestiri ale căror subiect ilustrează un obicei, un eveniment deosebit, petrecut în timpuri primordiale, la începutul lumii și a rămas în mentalitatea lumii și spiritualitatea unui popor. Cuvântul „mit” provine de la grecescul „mytos” și înseamnă povestire. Astfel că vorbind despre adjectivul „mitic” ne gândim la ceva ireal, fantastic, legendar, fabulos, miraculos.Se identifică aproximativ o mie de tipuri de legende, începând cu Soarele și Luna și continuând cu animalele și plantele miraculoase. Personaje de mit și de legendă sunt și balaurii, zmeii, Ielele, Mama Pădurii. Soarele apare, după credința populară ca un bărbat frumos, iar în altele este și bărbat și femeie. Luna este sora Soarelui , pe care Divinitatea a hărăzit-o sa lumineze doar noaptea. De ea se îndrăgostise fratele ei, Soarele, care dorea să o ia de soție, astfel că Dumnezeu a încercat să evite incestul, determinând-o pe Lună ca ziua „să-i fie rușine de fața soarelui”. La clasa a VII-a, la studierea poemului „Călin ( file din poveste) de Mihai Eminescu ( Ed Humanitas Educațional) este amintit Zburătorul și legenda sa, de care elevii sunt foarte captivați. Zburătorul are atribuite erotice și este asociat cu înfiriparea dragostei la tinerele fete. Ielele sunt si ele personaje ale legendelor românești, fiind niște personaje înaripate și foarte temute, pentru că, pe cei care le aud cântând îi schilodește. De aceea oamenii le definesc cu fel de fel de cuvinte măgulitoare, pentru a le câștiga bunăvoința.

2.3.3. Balada populară

În folclorul românesc, specia literară care domină epica populară în versuri este balada. Cunoscută sub numele de „cântec bătrânesc”,denumire pe care o preia și Vasile Alecsandri și o folosește în titlul culegerii sale din 1852 „ Poezii poporale. Balade (Cântece bătrânești) adunate și îndreptate…”. Denumirea de „baladă este împrumutată din franceză, cuvânt provenit din verbul latin „ballare” ce denumea un cântec scurt și simplu, cu trei strofe și un refren, care se cânta în cor în timpul dansului. În ceea ce privește definiția acestor termeni, s-au vehiculat numeroase păreri, de la un autor la altul, de la o specie la alta. La fel, și în ceea ce privește vechimea acestei specii literare, care a fost dezbătută adesea în relație cu eposul eroic. Unii considerau baladele niște ecouri ale epopeilor, alții le așezau înaintea acestora, considerându-le surse de inspirație. Doar romanticii au văzut în balade niște producții medievale prin excelență, impregnate de culoarea locală a vremii.

Pentru George Călinescu toate miturile, baladele, legendele, cobasmele populare , sunt „ forme arhetipale care conțin un sâmbure de adevăr, îmbrăcat în haină fabuloasă”

În lucrarea sa „istoria literaturii române de la origini până în prezent” criticul George Călinescu menționează că „importanța folclorului nostru, pe lângă incontestabila sa valoare (…) stă în aceea că literatura modernă, spre a nu pluti în vânt, s-a sprijinit pe el în lipsa unei tradiții culturale.” Atenția criticului s-a îndreptat nu asupra temelor vaste, ci asupra acelora care puteau constitui o tradiție autohtonă, adică asupra a patru mituri pe care domnia sa le-a considerat fundamentale în definirea existențială a poporului român.:

Mitul jertfei pentru creație- mitul estetic- care este reprezentat de balada populară „Mănăstirea Argeșului” și exprimă credința că nicio creație nemuritoare, eternă, nu se poate realiza fără sacrificiul de sine. Mitul mai este cunoscut sub numele de „mitul meșterului Manole”, personajul în același timp un simbol literar și un personaj mitic, exemplificând pe artistul genial, creatorul, capabil să realizeze o operă perfectă și unică în lume prin frumusețea și măreția ei.

Mitul mioritic sau al transhumanței – este ilustrat prin balada populară Miorița și exprimă atitudinea omului în fața morții pe care individul și-o asumă ca pe un dat firesc al firii, ca pe celaltă latură a existenței umane. Balada are la bază un procedeu specific literaturii populare, alegoria, constituindu-se de fapt pe alegoria moarte-nuntă.

Mitul erotic sau puberal – este cunoscut ca „Mitul Zburătorului” fiind ilustrat de povestea populară a Zburătorului, valorificată de Ion Heliade Rădulescu în poezia omonimă „Sburătorul”. Mitul simbolizează prezența sentimentului de dragoste, necunoscut până atunci în rândul fetelor tinere, aflate la vârsta pubertății. Apariția acestui sentiment pe neașteptate, provoacă o stare emoțională necunoscută până atunci.

Mitul etnogoenezei . este reprezentat de balada populară „Traian și Dochia” și explică etnogeneza sau formarea poporului român.

Manualele de limba și literatura română pentru gimnaziu definesc specia literară a baladei ca fiind o poezie epică de mare întindere, uneori cu un pronunțat caracter liric, în care se relatează o acțiune eroică , o legendă, un fapt istoric, o profundă idee filozofică, se evocă o personalitate istorică sau legendară.

Al Amzulescu, în studiul introductiv la antologia de „Balade populare românești” definește balada drept „cântecul povestitor la ascultare, eroic și amplu”, definiție dată de V.I. Propp eposului popular în versuri. Deci, așa cum se observă manualele școlare definesc speciile literare sintetizând concluziile la care au ajuns folcloriștii români care au cercetat aceste specii literare. Și O. Bâlea (pag 66) vede în baladă o poveste versificată și cântată despre figuri și fapte de seamă din trecut, demne de a fi mereu amintite, cu rol de a explica „nimbul strămoșilor”, venerați într-o epocă îndepărtată mai ales pentru „valoarea lor pilduitoare”, bazându-se ca procedeu pe opoziția, adică antiteza dintre cei buni și cei răi.

Pentru o mai bună clasificare a baladei se impune a avea în vedere câteva principii științifice, care să ajute la o delimitare tematico-ideologică, stucturală, și a modului de realizare a acesteia. Tematic, baladele au fost clasificate felurit, cea mai răspândită clasificare aparținându-i lui G. Dem. Teodorescu, care alege drept criteriu de clasificare natura baladei, calitatea eroilor și rolul lor în acțiune. Sub acest aspect , folcloristul vorbește despre: balade fantastice , balade eroice, balade nuvelistice. Baladele fantastice reprezintă cam o zecime din repertoriul național, având o structură proprie, în care protagoniștii umani înfruntă ființe sau forțe supranaturale, lupta fiind cu sorți schimbători, adesea eroul uman fiind copleșit de putere supranaturale. Temele sunt diverse , majoritatea fiind comune cu cele ale legendelor. O categorie aparte de balade vorbesc despre iubirea dintre un astru și o pământeană, ori despre o iubire incestuoasă , ca în cazul baladei „Soarele și luna”.

I.C. Chițimia, în lucrarea sa, „Poezia populară narativă. Balada” clasifică baladele în patru mari grupe: balade legendare, balade vitejești, care le include poe cele voinicești și haiducești, balade cu conflict familial și social, balade istorice.

Al. I Amzulescu delimitează baladele în: balade fantastice, vitejești, păstorești, despte curtea feudală, familiale, jurnale orale.

Gh Vrabie în lucrarea sa, alcătuiește o clasificare diferită a baladei, distingând : balada legendară, balada păstorească, cântecul istoric sau de curte, balada antiotomană, balada antifeudală, balada familială.

Rezultă de aici dificultatea clasificării cântecului epic în categorii precise, identificarea temelor comune și valorificarea acestora în funcție de tipologia aleasă.