Acceptarea DE Sine In Mediul Educational LA Adolescenti
TEMA: ACCEPTAREA DE SINE ÎN MEDIUL EDUCAȚIONAL LA ADOLESCENȚI
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1: ADOLESCENȚA
1.1 Definiții ale adolescenței
1.2 Teorii ale adolescenței
1.3 Principalele sarcini ale dezvoltării în adolescență
1.4Transformările fizice, cognitive, emoționale, sociale și comportamentale în adolescență
1.5 Adolescenții anxioși și perioadele de criză ale acestora
CAPITOLUL 2: PERSONALITATEA
2.1 Definirea personalității
2.2 Teorii și abordări multidimensionale ale personalității
2.3 Afirmarea propriei personalități
2.4. Procesul de comunicare – expresie a personalității adolescentului
2.5. Expansiunea personalității și comportamentului la adolescenți
CAPITOLUL 3: EVALUAREA EXPERIMENTALĂ A ACCEPTĂRII DE SINE
3.1 Scopul cercetării
3.2 Obiectivele cercetării
3.3 Ipoteza cercetării
3.4 Eșantionul cercetării
3.5 Metode și instrumente de cercetare
3.6 Analiza și interpretarea rezultatelor
3.7 Concluziile cercetării
CONCLUZII GENERALE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Pornind de la ideea că orice societate umană este formată dintr-un număr mare de personalități ce se află într-un proces continuu de reorganizare, și că etapa din viața individului care determină evoluția ulterioară a ființei umane este adolescența, mi-am propus ca în această lucrare să relatez prin ce transformări trece adolescentul și totodată să evaluez acceptarea necondiționată a propriei persoane. Înțelegerea acestei vârste, din punct de vedere psihologic, este cheia determinării condițiilor ce duc la o dezvoltare armonioasă a individului și la o dezvoltare sănătoasă a societății.
Adolescența este perioada evoluțiilor impresionante, a transformărilor psihosomatice și psihosociale, respectiv acele transformări care vor duce încetul cu încetul la cristalizarea și stabilizarea sistemului psihic al adolescentului.
Cu toate că drumul prin care evoluează procesul de cristalizare și stabilizare a sistemului psihic al adolescentului este unul complicat, presărat cu numeroase bariere și dificultăți, la finalul acestui proces se vor dezvolta structuri psihice bine conturate și cu un grad mare de mobilitate.
În această perioadă au loc confruntări între comportamentele însumate de felul copilăresc al adolescentului și cele solicitate de cadrul social în care acționează mai nou adolescentul și cărora el trebuie să le facă față, între aspirațiile sale grandioase și posibilitățile încă restrânse de care dispune pentru redarea lor în realitate, din ceea ce vrea societatea de la adolescent și ceea ce el oferă sau poate să dea, dintre ceea ce pretinde el de la viață și ceea ce îi poate da viața.
Orice adolescent este asemănător cu alți indivizi din grupul său cultural și diferit de ei prin caracter unic datorită experiențelor trăite, al singularității lui și al originalității eului.
Toate acestea constituie esențialul personalității adolescenților. De asemenea, în ceea ce privește formarea personalității, adolescenții sunt puși în fața unor contradicții, schimbări de comportament spontane, de atitudine, deziluzii, tulburări, frământări, implicații sentimentale dar și în fața crizei de originalitate, de identitate, în fața dezvoltării conștiinței de sine.
Considerând că dezvoltarea personalității este o problemă de actualitate datorită faptului că tot mai mulți adolescenți își formează o personalitate deficitară, în paginile acestei lucrări doresc să evidențiez care sunt cauzele ce declanșează acest fenomen și care sunt consecințele acestora .
Prin această lucrare vom afla că în perioada dezvoltării personalității, adolescenții încep să-și descopere atitudini, abilități, forțe fizice și spirituale, încep să-și clădească lumea interioară a aspirațiilor, idealurilor și intereselor și să-și depășească crizele de anxietate, angoasă prin care trec.
Două elemente semnificative în formarea și dezvoltarea personalității sunt ereditatea și mediul în care trăiesc adolescenții. Prin numeroasele studii de genetică umană și experimentală s-a constatat că ereditatea este fundamental personalității. Factorul ereditar se reprezintă în cadrul personalității sub formă de echipament primar. Mediul este și acesta un alt aspect important în formarea personalității adolescenților deoarece reprezintă totalitatea oamenilor, lucrurilor, evenimentelor cu care adolescenții interactionează.
Prin prezența acestei lucrări doresc să subliniez rolul important pe care îl are acceptarea necondiționată a propriei personalității în perioada adolescenței,incluzând aici problemele și frământările cu care se confruntă marea majoritate a adolescenților.
În concluzie, consider că această lucrare este de un real folos deoarece oferă posibilitatea de a înțelege în profunzime aspecte privind transformările prin care trec adolescenții, perioadele de criză ale acestora, si nu în ultimul rând posibilitatea de a aprofunda anumite aspecte privind adaptarea socială și latura axiologică a personalității. Înțelegând felul în care aceste aspecte funcționează, putem cunoaște la un nivel superior vârsta adolescenței.
CAPITOLUL 1
ADOLESCENȚA
1.1 Definiții ale adolescenței
Substantivul adolescență derivă din verbul latinesc adolescere, care înseamnă „a crește” , „a se dezvolta” și indică perioada de tranziție de la copilărie la vârsta adultă, punându-se accent pe maturizarea biologică și dezvoltarea psihologică specifică acestei vârste. Când oamenii folosesc cuvântul adolescență, de obicei se referă nu numai la schimbările fizice, ci și la noile gânduri,sentimente, relații și responsabilități pe care le au copiii care devin tineri adulți.
N. Sillamy (1996) definește adolescența ca fiind o perioadă de viață care se situează între copilărie și vârsta adultă. Este ,,perioada ingrată“, marcată de transformări corporale și psihice care începe de la vârsta de 12-13 ani și se termină pe la 18-20 de ani. Limitele ei sunt imprecise, deoarece apariția și durata adolescenței variază în funcție de sex, condițiile geografice și mediul social-economic. Pe plan psihologic, se deosebește prin „maturarea instinctului sexual, prin întărirea preocupărilor profesionale și sociale, prin creșterea dorinței de libertate personală și independență,de plenitudine a vieții afective.Inteligența se diversifică, aptitudinile particulare se dezvoltă și se individualizează, crește puterea de abstractizare a gândirii. (Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie-tradus, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996, p.15)
Deși fiecare etapă de vârstă își are valoarea ei în evoluția ființei umane,deoarece este consecința celei de dinainte și o pregătește pe cea care urmează, adolescența ocupă un loc important deoarece este „vârsta marilor prefaceri, a marilor efervescențe, vârsta la care se dezvoltă omul de mâine, omul viitoarei generații” (Ion Dumitrescu, Adolescenții- lumea lor spirituală și activitatea educativă, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980, p.6). Pe lângă toate acestea, adolescența este vârsta marilor întrebări,a viselor îndrăznețe și a drumului făra niciun fel de obstacol. Socotită metaforic, uneori „vârsta ingrată”, alteori „vârsta de aur”, „vârsta marilor elanuri”, adolescența constituie ceea ce J.J. Rouseau numea, pe bună dreptate „a doua naștere”.
Se afirmă adesea că adolescența este o perioadă a vieții foarte “dificilă”, în care adolescenții sunt puternic stresați și instabili afectiv, tocmai datorită faptului că trebuie să facă față unor schimbări majore, atât pe plan biologic și psihologic, cât și pe plan social. O parte dintre aceste schimbări se referă la cele fizice și fiziologice care au loc în perioada pubertății, precum și modificările care apar la nivelul comportamental sexual. Odată, cu acestea, pe plan psihologic are loc un proces de schimbare a imaginii de sine și o tendință a adolescenților de a se redefini ca persoane.
Fiind o perioadă de tranziție între copilărie și maturitate,adolescența se caracterizează printr-o serie de trăsături generale și specifice care condiționează și determină procesul de cristalizare a personalității adolescentului. În această perioadă sunt incluși indivizi a căror vârstă este cuprinsă între 13-18 ani (deși unii autori extind această vârstă până la 20 de ani).
Adolescența este perioada în care se i-au decizii importante pentru dezvoltarea și perfecționarea adolescenților, realizând planuri de viitor. Prin urmare, această perioadă reprezintă o etapă de reorganizare atât afectivă cât și intelectuală a personalității, un proces de particularizare a transformărilor fiziologice legate de integrarea corpului sexual. Această perioadă a vieții reprezintă „un câmp psihologic ce se bucură de avantajul studierii schimbării, schimbări ce sunt expuse din perspectivă psihanalitică prin:
refacerea acțiunii de separare/ individualizare a micii copilării;
revenireaa conflictului oedipian;
detașarea de imaginile parentale copilărești și atașarea din nou de obiectele libidinale cele noi;
raporturi de apărare față de un ideal al eului și de pulsiunile pentru determinarea unui nou echilibru narcisic (refulare, deplasare, refuz, intelectualizare, proiecție).” (Roland Doron, Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, București, 1999, p. 31)
Fiind ultima și cea mai complexă etapă a dezvoltării copilului, adolescența este etapa conturării individualității și a începutului de stabilizare a personalitătii care marchează încheierea copilariei si trecerea spre maturizare. Transformarile fizice și psihice care apar în această perioadă, schimbările în atitudini și conduită și nu în ultimul rând problemele ridicate părinților și familiei, fac din adolescență cea mai sensibilă fază de evoluție spre viața adultă.
Această perioadă este „punctul unde se împlinește copilăria cu tot aportul ereditar și cu toată contribuția educativă pe care această împlinire o presupune”, caracterizându-se prin multiplele învățături ce îl pregătesc pe adolescent pentru sarcinile maturității. (Maurice Debesse, Psihologia copilului de la naștere la adolescență, Editura Didactică și Pedagogică , București, 1970, p. 86)
În ceea ce privește formarea personalității, adolescentul se află pus în fața unei antiteze permanente: pe de o parte sunt comportamentele reprezentate de atitudini copilărești, cerințele de protecție, anxietatea caracteristică vârstelor mici în fața situațiilor mai complexe și solicitante, iar pe de altă parte sunt atitudinile și conduitele noi formate sub imboldul cerințelor interioare de autonomism. Acum încep să se contureze mai clar distanțele dintre ceea ce cere societatea de la adolescent și ceea ce poate el să ofere, precum și dintre ceea ce cere adolescentul de la societate și viață și ceea ce i se poate oferi .
În perioada adolescenței, maturizarea este centrată pe identificarea resurselor personale și construirea propriei identități și independențe, începând cu detașarea de sub tutela parentală. Adolescentul începe să își descopere „atitudini, abilități, forțe fizice și spirituale, începe să-și construiască lumea interioară a aspirațiilor, intereselor și idealurilor”. (Ursula Șchiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor.Ciclurile vieții., Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 206). În aceste condiții, se dezvoltă atitudini, concepții despre lume și viață, au loc manifestări ale creativității și implicit, apar structuri motivaționale puternice
Schimbările esențiale pe care le produce etapa adolescenței sunt obținerea independenței față de părinți, acomodarea cu propria maturizare sexuală, hotărârea și pregătirea din punct de vedere profesional, adoptarea unei filosofii de viață, a unor norme și reguli morale care dau valoare acțiunilor individului și îndeosebi, dobândirea sentimentului identității. Formarea personalității în adolescență este strâns legată de nivelul și ritmul dezvoltării acesteia care diferă de la un adolescent la altul. Deși tentația de a se trata adolescentul ca fiind la fel ca toți ceilalți adolescenți există întotdeauna, este necesar să se țină cont de faptuidealurilor”. (Ursula Șchiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor.Ciclurile vieții., Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 206). În aceste condiții, se dezvoltă atitudini, concepții despre lume și viață, au loc manifestări ale creativității și implicit, apar structuri motivaționale puternice
Schimbările esențiale pe care le produce etapa adolescenței sunt obținerea independenței față de părinți, acomodarea cu propria maturizare sexuală, hotărârea și pregătirea din punct de vedere profesional, adoptarea unei filosofii de viață, a unor norme și reguli morale care dau valoare acțiunilor individului și îndeosebi, dobândirea sentimentului identității. Formarea personalității în adolescență este strâns legată de nivelul și ritmul dezvoltării acesteia care diferă de la un adolescent la altul. Deși tentația de a se trata adolescentul ca fiind la fel ca toți ceilalți adolescenți există întotdeauna, este necesar să se țină cont de faptul că există anumite diferențe semnificative în evoluția și dezvoltarea personalității fiecăruia. Ceea ce-i oferă adolescentului impresia că este o persoană nouă este maturizarea fiziologică a acestuia, dezvoltarea capacitățiilor de cunoaștere și apariția unor dorințe și sentimente necunoscute până acum.
Pentru a se remarca ca fiind o altfel de persoană, ca fiind un altul, adolescentul desconsideră trecutul, renegă concepțiile celor din jur (în primul rând concepțiile părinților) și caută totodată o nouă identitate. Raportându-se la alte modele, adolescentul ia la cunoștință treptat de ceea ce este. ”Căutarea echilibrului prin noi identificări și descoperirea unei noi identități – în condițiile lipsei de certitudine în privința a ceea ce este el în realitate – nu sunt etape ușoare deoarece pot duce la unele dificultăți de integrare și la manifestări de nonconformism” (Ion Dumitrescu, op.cit., p. 83).
Adolescența pe care Platon o numește vârsta beatitudinii spirituale, este o etapă decisivă în formarea personalității individului. În această etapă se cristalizează aspirațiile și idealurile care influențează trăsăturile de caracter ale adolescentului și totodată determină comportarea sa în societate. În această perioadă se conturează din ce în ce mai clar concepția adolescentului despre viață și lume,se leagă cele mai sincere și statornice prietenii.
Adolescența mai este și vârsta poeziei, a înclinației spre visare și romantism,în care sensibilitatea este deosebit de receptivă pentru tot ce este frumos. Adolescenți visează la dragoste înainte de a o cunoaște și au intuiția că aceasta dă vieții sens și farmec. Tocmai de aceea apariția primei iubiri rămâne ca o amintire de neșters ce însoțește oameni pe parcursul vieții lor.
1.2 Teorii ale adolescenței
Vârsta adolescenței este foarte controversată deoarece de-a lungul anilor s-au elaborat o serie de opinii diferite și chiar contradictorii.
Varietatea de teorii și interpretări ce fac referire la dezvoltarea psihică în perioda adolescenței explică interesul crescut pentru această vârstă ce are caracteristici extrem de complexe sub aspect psihologic, relațional, valoric etc. Multe dintre teoriile referitoare la dezvoltarea personalității în adolescență oferă viziuni care se completează, centrate pe anumite elemente caracteristice ale acestui proces, astfel încât o abordare multidimensională a evoluției personalității la vârsta adolescenței ar fi cu totul necesară.
Cel care a lansat prima și cea mai vastă lucrare despre această etapă de viață pe care o intituleză „Adolescența” este Stanley Hall în anul 1904. După cum spune acesta adolescența este o perioadă paralelă cu evoluția speciilor spre civilizație, aducând în prim-plan pasiuni ancestrale datorită faptului că este o vârstă a "furtunii și a stresului" caracterizată prin stări conflictuale.
Stanley Hall afirmă că schimbările hormonale din pubertate determină "o revoltă" și pentru că această turbulență este determinată biologic, consideră că este inevitabilă. Tot ceea ce poate face societatea este să găsească moduri prin care să gestioneze dificultățile provocate de hormonii tânărului. După cum afirmă el, adolescența corespunde „îmblânzirii”-civilizării speciei umane. (http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/teorii-ale-dezvoltarii96.php)
Adolescența este privită în opinia tradițională ca fiind o perioadă de dezvoltare dominată de agitație și revoltă. Această perioadă din viața individului se caracterizează prin transformări fizice, emoționale și cognitive extreme, acum se dezvoltă imboldurile sexuale, apare trebuința de a face alegeri profesionale și de alte tipuri și totodată apare controlul tensiunilor pentru a se conforma așteptărilor grupului de aceeași vârstă. Toți acești factori exercită o presiune și contribuie la agitația trăită de către majoritatea adolescenților.
Pe parcursul ultimului secol s-au conturat trei etape principale în evoluția cercetărilor despre adolescență (Cristian Vasile, Psihologia adolescenței și vârstei adulte, Editura Universitatea Petrol și Gaze, Ploiești, 2007. pp. 2-3):
• Primele 6-7 decenii ale secolului XX sunt evidențiate prin dezvoltarea marilor modele teoretice ale adolescenței (Freud, Erikson, Hall). În această perioadă au fost realizate studii care descriu toate fațetele dezvoltării adolescentului: ritmurile dezvoltării, adaptarea, relațiile cu egalii și părinții etc.
• Perioada care debutează cu anii ’70 și până în prezent este marcată de interesul deosebit de a testa ipotezele și de a verifica teoriile anterioare prin cercetări empirice. În acești ani, interesul s-a concentrat mai cu seamă asupra găsirii unor explicații logice pentru plasticitatea și diversitatea dezvoltării, precum și aplicarea cunoștințelor teoretice în rezolvarea unor probleme practice acute.
• În prezent, cercetarea adolescenței este considerată un capitol important al științei dezvoltării, iar principalul său rol este acela de a-i ajuta pe practicienii din diverse domenii (cum ar fi: domeniul dezvoltării de politici sociale sau educaționale etc.), astfel încât să ofere sprijinul necesar pentru asigurarea unui curs pozitiv al dezvoltării individuale și al societății în general.
Pentru Sigmund Freud adolescența este o perioadă caracterizată de numeroase „furtuni emoționale” care se explică prin apariția unor dezechilibre între cele trei componente fundamentale ale personalității: ID, EGO și SUPEREGO. După cum specifică acesta, odată cu maturizarea sexuală instinctele primitive din id devin mult mai active decât în etapa anterioară și contribuie la instalarea unui comportament instabil, impulsiv, capricios. În anii adolescenței trebuie să se creeze un nou echilibru, care să permită satisfacerea socializată a trebuințelor sexuale.
Erick Erikson (1968) vede adolescența ca unul dintr-o serie de stadii de dezvoltare, ce se întinde pe toată durata de viață a individului, de la naștere și până la bătrânețe.Acesta precizează că dezvoltarea psihosocială a individului apare prin rezolvarea unor conflicte psihologice care formează fundația unor viitoare stadii.
Erikson considerată de asemenea că adolescența este o perioadă crucială, deoarece la această vârstă se pune problema fundamentală a identității Eului, care se cere a fi rezolvată. Conform acestuia, în perioada adolescenței domină de criza de identitate versus confuzia rolului apreciată de mulți psihologi ca fiind criza caracteristică întregii dezvoltări. După cum apreciază Erikson, dezvoltarea sensului identității aduce cu sine rezolvarea dificultăților ce au fost întâmpinate în perioada copilăriei și totodată pregătirea autentică în a face față provocărilor lumii adulte.
Obținerea unei identității particulare presupune găsirea unor răspunsuri la întrebările ”Cine sunt eu ?” și ”Care este drumul meu în viață ?”, proces ce atrage după sine anumite evaluări calitative ale propriilor competențe, ale principiilor și valorilor fiecăruia. Astfel, obiectivul major al adolescenței este compus din crearea unei identități stabile, care are „trei componente importante:
a) simțul unității sau convenția dintre percepțiile sinelui ;
b) simțul continuității în timp al percepțiilor sinelui ;
c) simțul reciprocității între percepțiile proprii ale sinelui și modul în care individul este înțeles de ceilalți.” (Cristian Vasile, Psihologia adolescenței și vârstei adulte, Editura Universitatea Petrol și Gaze, Ploiești, 2007, p.23)
Teza lui Erick Erikson ce se referă la structurare identitară operantă versus confuzie a instigat o întreagă serie de cercetători. În general, ceea ce îl tulbură mai întâi pe adolescent este incapacitatea de a-și constitui o identitate profesională. Tocmai de aceea, pentru a se regăsi, adolescentul se identifică cu eroii grupului său, după care temporar ajunge la o pierdere a identității aparent completă.
Adolescentul devine prin urmare, excesiv de intolerant, crud, excluzând persoanele care sunt „diferite” din orice punct de vedere și chiar după aspecte ca îmbrăcămintea sau mimica. O astfel de intoleranță este o apărare necesară a adolescentului contra difuziunii identității, inevitabilă în această perioadă a vieții.
Tot ceea ce simte și știe individul despre el însuși este supus interpretării, consolidării și concentrării într-un întreg al imaginii de sine. Ceea ce crede adolescentul despre el însuși și ceea ce cred alții despre el, oferă un tablou remarcabil și corespunzător, îngăduind astfel formarea „identității Eului” adolescentului. Acceptarea propriei identități este o sarcină dificilă și plină de anxietăți, pe care adolescentul trebuie să o verifice prin încercarea unor roluri și ideologii diferite, pentru a putea obține cea mai bună compatibilitate.
Ieșirea din adolescență cu „simț al identității” stabil, oferă forța și capacitatea de a face față perioadei adulte, ce este caracterizată prin siguranță și încredere în sine. Eșuările exprimă o identitate precară, traită de obicei psihoemoțional ca o „criză”. Indivizi care trăiesc această criză, experimentează roluri confuze, ei neștiind bine cine sunt, de unde vin și unde se îndreaptă. Aceștia se abat de la formula normală a vieții: educație, slujbă, căsătorie, corelând cu o identitate negativă, opusul a ceea ce este prescris de societate. Aceștia vor prefera izolarea sau formele nonconformiste de viață, astfel identificarea lor va deveni una negativă. Impactul pe care îl au grupurile cu ceea ce alege adolescentul să se identifice, poate oferi o dezvoltare a identității Eului așa cum ar trebui. Tocmai de aceea este foarte important ca în acest caz influențele grupului să fie pozitive.
Cel care a organizat principiile eriksoniene într-o teorie a lămuririi identiății în adolescență este psihologul american James Marcia. Acesta s-a axat pe aspectele procesuale și anume: „Cum se produce” și „Ce presupune această nouă criză de dezvoltare?” punând accentul pe două activități: autochestionarea („Cine sunt?”) și angajarea ( „fac, acționez și semnalez ce activități mă reprezintă”).
Prima impune o perioadă de verificare, mai mult sau mai puțin conștientă a vechilor opțiuni, repunându-se în discuție valorile și alegerile din perioada anterioară. Prin această autochestionarea se orientează și se arată viitoarele asumări de roluri sau valori.
Cea de a doua, angajarea, ține de proporția efectivă, practică a validării identitare (de exemplu: devin șofer și remarc faptul că activitatea în cauză fie mi se potrivește, fie nu mi se potrivește).
James Marcia a luat în calcul formele și intensitățile cu care autochestionarea și angajarea se îmbină într-o etapă sau alta a acestei vârste și a descris astfel patru statusuri ale identității în cadrul adolescenței (Cristian Vasile, Psihologia adolescenței și vârstei adulte, Editura Universitatea Petrol și Gaze, Ploiești, 2007, pp. 26-27):
difuziune de identitate – descrie individul ce nu și-a luat încă nici un angajament față de o viitoare identitate, și nici nu există vreun semn asupra faptului că adolescentul va face acest lucru în curând;
preambulul identității – individul nu a experimentat o criză, dar cu toate acestea, a devenit devotat unor scopuri și credințe, în principal datorită alegerilor făcute de alții;
moratoriul – individul este într-o stare de criză căutând în permanență o identitate dintr-o multitudine de alternative. Au existat discuții asupra includerii moratoriumului în stările identității, justificându-se că acesta este un proces, iar celelalte sunt rezultate;
dobândirea identității –este rezultatul final al soluționării crizei identității. În acest stadiu, individul a rezolvat criza în manieră individuală și acum este dedicat în totalitate unei ideologii, unor roluri sociale și unor scopuri ocupaționale;
Un alt psiholog ce a elaborat o teorie ce este axată pe principiul dezvoltării stadiale ale Eu-lui, din copilărie până în adolescență este Gordon Allport (1991). Acesta a realizat deosebirea dintre Eu (Proprium) ca ”formă de organizare activă a proceselor subiective prin care se raportează conștient la lume și la el înșuși” și imaginea de sine cu privire la reprezentarea acestuia despre propria persoană. Stadiile dezvoltării Proprium-ului sunt clasificate astfel (Gordon Allport, Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991, p. 133) :
stadiul Eu-lui corporal;
stadiul identității de sine;
stadiul respectului de sine;
stadiul extensiunii Eu-lui;
stadiul imaginii de sine;
stadiul Eu-lui rațional;
stadiul constrângerii Proprium-ului.
Cel din urmă stadiu și anume stadiul constângerii Proprium-ului este caracteristic etapei adolescenței, având ca drept condiție de bază stabilirea scopurilor, intereselor, planurilor de viață, unirea aspirațiilor prin racord la exigențele vieții și orientarea acțiunilor spre viitor (Eul pragmatic). Allport apreciază imaginea de sine a adolescentului ca fiind relativ fragilă la această vârstă, depinzând într-o oarecare măsură de modul în care este acceptat de ceilalți, deși rareori adolescentul sfidează obiceiurile vârstei sale. Spiritul de răzvrătire al adolescentului redă modul de căutare al identității, încercarea de a-și recăpăta autonomia. Interiorizarea interdicțiilor socio-morale impune găsirea unui echilibru între nevoile sexuale deosebit de active la această vârstă și înțelegerile sociale.
Problema centrală a identității o reprezintă totuși alegerea unei ocupații sau a unui scop de viață. Astfel, scopurile de o perspectivă mai amplă și îndepărtate adăugă însă o nouă dimensiune simțului identității, asta până când tânărul nu începe să facă planuri și simțul eului nu este complet.
În concluzie, teoriile descrise pun în evidență dificultățile ce intervin în viața adolescentului, experiențele prin care acesta trece și ce etape trebuie să depășească pentru a-și dobândi identitatea.
1.3 Principalele sarcini ale dezvoltării în adolescență
În această perioadă a vieții, adolescenții trebuie să realizeze o sarcină majoră: aceea de a-și creea o identitate clară, stabilă și de a deveni niște adulți maturi, compleți și productivi. În timp ce aceștia își dezvoltă o conștiință de sine clară, încearcă diferite roluri și se acomodează la schimbările pe care le trăiesc, realizând o serie de sarcini importante în dezvoltare.
Ursula Șchiopu explică faptul că „limitele sunt imprecise deoarece debutul și durata adolescenței variază relativ în funcție de mediul socio-cultural din care face parte adolescentul, condițiile geografice, mediul socio-economic și îndeosebi socio-educativ”.
(Ursula Șchiopu, Dicționar de psihologie, Editura Babel, București, 1997, p. 51)
În lucrarea “Psihologia personalitǎții” autorii Ana-Maria Marhan și Cristian Vasile (2007) definesc doi termeni, și anume: status și rol. Aceștia acordă termenului de „status” înțelesul de “ loc al individului în societate”, iar noțiunea de “rol”, în opinia acestora, reprezintă aspectul dinamic al status-ului.
Astfel, în cazul adolescenței este vorba despre:
„Dezvoltarea relațiilor sociale noi. Aceste relații se realizează în special cu ceilalți băieți și fete care fac parte din aceeași generație și sunt relații mai mature, bazate pe încredere, intimidare și respect față de ceilalți oameni din jur. În acest fel adolescenții învață progresiv, prin numeroase încercări și greșeli, să interacționeze cu ceilalți într-un mod mai apropiat de cel al adulților.
Maturizarea fizică joacă un rol important în relațiile cu egalii. Adolescenții care se maturizează mai domol (sau mai iute) decât ceilalți vor fi excluși din grupul de covârsnici și vor intra în grupuri cu nivel asemănător de maturitate fizică și relațională.
Dezvoltarea rolului social de bărbat, respectiv femeie. În această etapă, adolescenții își formulează o explicație personală despre ceea ce înseamnă a fi “bǎrbat” sau “femeie”. Majoritatea adolescenților tind să se conformeze la rolurile de sex feminin sau masculin impuse de contextul cultural în care trăiesc. Un exemplu reprezentativ pentru această situație este cel al culturii europene, în care bărbatul este văzut ca fiind puternic, activ, inteligent, independent, iar femeia este caracterizată de cele mai multe ori, ca fiind delicată, afectuoasă, pasivă, lipsită de forță (fizică). Acest exemplu a început să se estompeze tot mai mult în ultimii ani deoarece în ziua de azi, femeia este egalǎ cu bărbatul.
Acceptarea modului în care arată (înfățișarea fizică) se referă la cât de dificil sau ușor le este adolescenților să facă față schimbărilor fizice dar și în ce măsura reușesc ei să se încadreze în stereotipuri bine definite ale corpului perfect. Viteza acestor schimbări fizice care au loc în această perioadă prezintă instabilitate inter-individualeă puternică.
Câștigarea independenței emoționale în relație cu părinții și a unui statut în cadrul familiei. Adolescenții sunt puși în situația de a redefini toate acestea, dezvoltând treptat sentimentul încrederii în sine, în propriile lor valori, judecăți și sentimente. Atât pentru părinți cât și pentru adolescenți, această trecere este mai lentă atunci când ajung la un acord privind autonomia; acord ce va ajunge la amplificare pe întreg parcursul dezvoltării.
Pregătirea pentru căsătorie și viața de familie. În cadrul acestei sarcini de dezvoltare, extrem de dificilă, maturizarea sexuală și emoțională reprezintă un element esențial pentru realizarea ei deoarece adolescenții percep în mod confuz trăirile de natură sexuală cu intimitatea autentică.
Pregătirea pentru cariera profesională. În societatea contemporană, adolescenții sunt considerați adulți atunci când devin independenți, inclusiv din punct de vedere financiar. Rezolvarea acestei sarcini este în multe cazuri anevoioasă datorită independenței puternice între cariera profesională și independența financiară. Având în vedere faptul că piața muncii este într-o continuă schimbare iar solicitările în ceea ce privește nivelul de educație și competențe profesionale sunt tot mai înalte, există situații în care independența financiară poate fi câștigată chiar la sfârșitul adolescenței, iar în multe cazuri ea apare în prima etapă a perioadei adulte.
Dezvoltarea unui sistem de valori și credințe reprezintă dezvoltarea unei ideologii care să ghideze comportamentele în diferite situații și contexte. Aceasta reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte ale dezvoltării adolescenților, cu determinări profunde pentru dezvoltarea lor ulterioară. De asemenea, o altă sarcină importantă în dezvoltare adolescenților este dorința de a dezvolta un comportament social responsabil. Definirea unui status și a rolului social pe care îl ocupă în cadrul societății din care fac parte dincolo de contextul familiei, reprezintă o realizare importantă pentru adolescenți. Capacitatea de autonomie emoțională, comportamentală și decizională în contextul unei lumi tot mai largi, care depășește cu mult cadrul familiei restrânse, permite adolescenților să se angajeze în noi roluri sociale.” (Cristian Vasile, Psihologia adolescenței și a vârstei adulte, Editura Universitatea Petrol și Gaze, Ploiești , 2007, pp. 4-6)
1.4 Transformări fizice, cognitive, emoționale, sociale și comportamentale în adolescență
Adolescența este perioada vieții care se situează între copilărie (pe care o continuă) și viața adultă. Este perioada care se caracterizează prin importante trasformării corporale, dar mai ales psihice (emoționale), cerebrale și sociale.
Fără a fi bine delimitată, se consideră că adolescența se sfârșește odată cu încetarea creșterii organismului, adică între 18-20 chiar 24 de ani.
Adolescența este o perioadă în care se produc numeroase modificări hormonale și corporale, adolescentul fiind pus în ipostaza de a se obișnui cu „noul” său corp. „Modificarile fizice începute în timpul pubertății se continuă în această perioadă astfel încât să se stabilizeze creșterea în greutate și înălțime. Acest fenomen se corelează cu alimentația și condițiile de activitate”. (Anca Munteanu, Psihologia copilului și a adolescentului, Editura Augusta, Timișoara, 1998, pp. 78-79).
În perioada adolescenței au loc multiplele transformări care pot fi grupate în cinci categorii majore:
transformări fizice;
cognitive;
emoționale;
sociale;
comportamentale.
Creșterea cunoaște unele particularități legate de sex, realizându-se în final aspectul masculin sau feminin al tipului constituțional. Aceasta este perioada în care capacitatea de dezvoltare și de adaptare la stres atinge maturitatea caracteristică adultului.
La începutul adolescenței se accentuează dezvoltarea musculară atât la fete cât și la băieți existând diferențe în dezvoltarea creșterii și comportamentului. Adaptările la solicitările impuse de efortul fizic, în special la băieți, sunt foarte eficiente și adecvate.
Deoarece dezvoltarea adolescentului nu apare ca un continuum perfect, identificăm mai multe stadii ale maturizării în această perioadă:
adolescența timpurie (perioada prepuberală, 9/ 10 – 12 ani);
adolescența (13-15 ani);
adolescența târzie (16-18 ani).
În tabelul de mai jos (tabel 1) se sintetizează câteva aspecte cheie pentru fiecare dintre aceste trei substadii de dezvoltare (Cristian Vasile, Psihologia adolescenței și vârstei adulte, Editura Universitatea Petrol și Gaze, Ploiești, 2007, p. 16):
Tabel 1. Aspecte generale ale dezvoltării în adolescență
Perioadei adolescenței îi este specifică criza de creștere ce se referă pe de o parte la creșterea fizică, iar de pe altă parte la maturizarea sexuală.
Din punct de vedere psihologic, izbucnirea în creșterea fizică și maturizarea sexuală este legată de multiple stări de disconfort. Dezvoltarea disproporționată este mai evidentă la băieți decât la fete și creează adesea un aspect caricatural, determinând o stângăcie specifică în mișcări datorită neajustării lor la proporțiile modificate ale corpului.Acestea cauzez adolescentului stări de neliniște privind aspectul său general.
Schimbărilor fizice ce se produc li se adaugă probleme dermatologice (cel mai frecvent acneea) și așa numita sensibilitate „emoțională” a pielii (eritemul de pudoare și paloarea).Sensibilitatea pielii trădează adesea stările emoționale, devenind un mecanism activ de dezvăluire a unor trăiri pe care adolescentul le vrea oarecum camuflate.
Creșterea este însoțită de oboseală, dureri de cap, iritabilitate și de o încărcare tensională specifică, ce duce la repetate conflicte, mai ales cu părinții. Conduita este instabilă, momentele de vervă, exuberanță, activism alterneză cu cele de oboseală, indiferență, demobilizare. Acum apare o tendință de scădere a disciplinei, de creștere a meditației, de pierdere a timpului fără a face nimic, de abdicare de la unele sarcini familiale sau școlare.
După atingerea punctului culminant al crizei de creștere, adolescentul are tendința de a-și schimba vizibil conduita ca urmare a transformărilor sexuale pe care le-a traversat. Băieții înclină spre a intră în faza unor comportamente exagerate în această perioadă, manifestând o insolență cu substrat sexual și o agresivitate marcată în felul lor de a se comporta și vocabular.
Fetele însă trec prin două etape care se succed în funcție de cum își acceptă sexualizarea, mai greu sau mai ușor. Prima etapă este aceea de „femeie-copil” și se caracterizează prin alternanța conduitelor timide cu cele expansive, prin afecțiune și idealism romantic în relațiile cu băieții. Acestea manifestă și unele complexe de inferioritate, care pot fi urmate de apariția unei anumite culpabilități și jenă față de vizibila lor sexualizare. Cea de-a doua etapă este cea de „femeie-adolescent”, caracterizată prin acceptarea sexualizării, dispariția complexelor de inferioritate, fiind totodată caracterizată și printr-o largă disponibilitate sentimentală și curiozitate față de sexul opus, adolescenta devenind stăpână pe sine și provocatoare.
Sistemul nervos are parte și el de anumite schimbări importante. Crește masa cerebrală și se încheie procesul de cutare corticală, iar cortexul ajuns la forma sa definitivă de complexitate funcțională, constituie acum o bază pentru dezvoltarea gândirii abstracte și creativității. Sub presiunea stimulărilor multiple și a consumurilor energetice într-o măsură mai mare datorită creșterii, sistemul nervos de reglare manifestă o oarecare slăbiciune a inhibiției, a cărei consecință este instabilitatea emoțională soldată cu o serie de izbucniri bruște și necontrolate, specifice.
Transformările din planul fizic, deși nu sunt spectaculoase, imprimă caracteristici stabile, asemănătoare adultului. Astfel, unele măsurători pun în evidență faptul că între 14 și 20 de ani creierul atinge aproximativ greutatea maximă și se apropie de finalizarea osificării diferitelor părți ale craniului, dar procesul de osificare al scheletului se realizează progresiv și se încheie între 20 și 25 de ani ca ulterior, până la bătrânețe să se producă modificări în compoziția chimică a țesutului osos. Concomitent,se dezvoltă volumul mușchilor și se mărește forța musculară.
La începutul perioadei adolescenței se înregistrează o dezvoltare mai intensă la nivelul mușchilor mari ca apoi, întregul proces să se extindă și la nivelul mușchilor mici, ceea ce influențează perfecționarea și coordonarea mișcărilor fine.
Pe la mijlocul perioadei adolescenței se remarcă o stabilizare relativă a creșterii adolescenților în înălțime și greutate,dar de obicei, acest fenomen se corelează cu alimentația și cu condițiile de activitate. Prin unele măsurători s-a pus în evidență o creștere în înălțime între 20-30 cm, iar în greutate de 4-5 kg anual.În funcție de maturizarea sexuală precoce se produce și o creștere statuară mai timpurie și mai rapidă.
Cercetările efectuate au demonstrat existența unor diferențe ce sunt specifice sexului. Ca atare, tot mai evident, adolescentele capătă o înfățișare generală feminină, concretizată în proeminența bustului și conformația bazinului, dezvoltarea șoldurilor, au craniul mai mic, fața mai scurtă, forme mai rotunde, existența unei grăsimi mai accentuate pe parte superioară a coapsei, pe șezut ș.a. Conduitele motrice și acționale poartă și acestea amprenta sexului.
Fetele au conduite feminine complexe din care se întrevăd acțiuni erotizante, ce pot fi distinse la nivelul mimicii și pantomimicii, în expresivitatea feței și a ochilor, la nivelul vestimentației și podoabei capilare, iar băieții manifestă o gestică semnificativă pentru dezvoltarea vieții afective și sexuale cu conduite atente și controlate față de sexul opus.
Așadar, dezvoltarea biologică a întregului organism tinde la această vârstă spre un anumit echilibru și stabilizare, în timp ce evoluția psihică se realizează prin tensiuni și conflicte. Totuși, se constată o anumită concomitență între dezvoltarea biologică (mai ales sexuală) și cea psihică. Astfel, evoluția ce se raportează la maturizarea socială la care trebuie să ajungă, îl implică pe adolescent în rezolvarea complicatelor probleme ale lumii contemporane.
„Aspirațiile, dorințele de afirmare, interesele, motivațiile etc. exprimă noi schimbǎri care duc la elaborarea de comportamente participative la viața socială.” (Ștefan Zisulescu, Adolescența, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968, p. 90).
După pubertate, adolescentul trăiește mai intens ieșirea din societatea de tip tutelar, familial și școlar și intrarea în viața cultural-socială sau într-o formă școlară mai complexă. Având în vedere caracteristicile biopsihice și modelul integrării sociale, se pot desprinde, în cadrul acestei perioade, următoarele trei subperioade:
Subperioada preadolescenței (14 – 16 ani), se caracterizează prin stabilirea maturizării biologice, dezvoltarea conștiinței în general și a conștiinței de sine, în special. Dezvoltarea psihică este puternică și încărcată de conflicte interioare și ca urmare a menținerii unor stări de agitație și impulsivitate, a unor momente de neliniște și anxietate. Identitatea de sine și adoptarea de comportamente individuale se dezvoltă sub influența planurilor intelectuale și de relaționare. Interesele se diversifică pe direcția unor roluri pentru care se manifestă dorința de a profesa. Prin acestea se satisface dorința de afirmare personală ce conține componente ale socializării. Atitudinile și acțiunile sunt tot mai impregnate de planurile intelectual-afective ceea ce montează viața interioară.
Subperioada adolescenței propriu-zisă (16 – 18 ani) este orientată spre o intelectualizare intensă, pe îmbogățirea experienței afective și structurarea conduitelor ca semn distinctiv al personalității complexe. Notele personale și specifice se exprimă acum în atitudini de independență, în îndeplinirea unor responsabilități prin care adolescenții se pot afirma și autodepăși. Adolescenții afișează în această perioadă o demnitate bazată pe valorile culturale și morale prin care încearcă să demonstreze simț critic și originalitate.
Subperioada adolescenței prelungite (18 – 20/25 ani) este încadratǎ de mulți autori în perioada adolescenței dar sunt unii care o includ în perioada tinereții. În această perioadă, independența este dobândită într-o oarecare măsură sau este pe calea să fie dobândită, ceea ce duce la dezvoltarea personalității și afirmarea adolescenților prin stiluri personale în conduite. Interesul pentru viața social-culturală crește și se nuanțează pentru a dobândi unu statut profesional cât mai complex.
Aceasta este perioada în care individul suferă modificări fiziologice, dar în care se află, de asemenea, în căutarea identității sale. Deși traseele prin care evoluează adolescenții sunt pline de cotituri, complicate, dispunând de multiple bariere și piedici , la sfârșitul acestui proces adolescenții sunt puși în fața existenței unor structuri psihice care au prins contur și au un grad mare de mobilitate.
În această perioadă au loc confruntări zguduitoare între comportamentele unite de atitudinile copilarești și cele cerute de noile cadre sociale în care acționează adolescentul și cărora el trebuie să le facă față, dintre aspirațiile sale marețe și capacitățile reduse pe care le are la dispoziție pentru traducerea lor efectiv, din ceea ce solicită societatea de la el și ceea ce oferă sau poate să ofere el, dintre ceea ce el cere de la viață și ceea ce îi poate da viața.
Prefacerile psihice la care este angajat adolescentul sunt și acestea produse de nevoile pe care acesta le simte din nou, atât de necesitățile ivite încă din pubertate, convertite în această perioadă sub alte forme, cât și de noile necesitățile ivite din nivelul acestuia de dezvoltare. Nevoia de a ști a școlarului mic, convertită în necesitatea de realizare a puberului, devită și mai acută la adolescent și luând forma unei realizări de o valoare socială, nu doar subiectivă.
Nevoia de a fi afectuos se intensifică și ia forma unui nou egocentrism afectiv la început, pentru ca după un timp să lase locul reciprocității afective. În această perioadă se instituie nevoia individului de a i se împărtăși sentimentele, reapărând agitația instinctuală.
Nevoia de grupare se alterează, se destramă pentru a lăsa loc unei nevoi a adolescentului de a aparține unui cerc de prieteni mai intim. Relațiile dintre sexe sunt deosebit de strânse, uneori platonice, romantice, cu o încărcătură mare de a medita și a inventa. În această perioadă au loc transformări afective deosebite, desfaceri spectaculoase și dramatice de prietenie.
Nevoia de distracție a puberului nu încetează nici în adolescență, doar că distracțiile devin inteligente și sunt trecute printr-un filtrul al personalității. În această perioadă, selecționarea distracțiilor va fi pentru adolescent selectivă, în funcție de propriile preferințe. Ceea ce trece pe prim plan acum sunt aspectele de ordin cultural și estetic.
Nevoia de independență și autodeterminare a puberului se convertește în nevoia adolescentului de a se perfecționa, de a se autodepăși și autoeduca. Nevoia de imitație a școlarului mic convertită în nevoia de a fi individual a puberului, îndură noi schimbări în adolescență.
Dorința adolescentului de a fi unic de la început, se accentuează mult și ia forma unor nevoii de a fi singur, de a se izola. Așadar, adolescentul se axează îndeosebi pe propria persoană, iar spre sfârșitul perioadei transformă această nevoie de a fi unic, în nevoia de a se afirma ca personalitate, ca subiect al unei activități care din punct de vedere social este recunoscută și de o valoare importantă.
Nevoia de a fi personalitate se arată deseori prin înclinația adolescentului spre a fi original, spre a produce ceva nou, original. Din dorința de a ieși în evidență, de a fi diferit, adolescentul își întrece prietenii în comportamente sociale care se abat de la regulile admise de societate. Adolescentul își crează instrumentarul psihic fiind impulsonat de satisfacerea tuturor nevoilor. Astfel, nevoia de cunoaștere și de creație poate fi îndeplinită mulțumită faptului că în această etapă inteligența generală a copilului se apropie de încheiere.
În această etapă se încheagă structurile gândirii logico-formale, capacitatea de a planifica, de a anticipa, de a interpreta și evalua, spiritul critic și autocritic. Gustul deosebit al adolescentului de a înșira argumente, de a avea accesul la conceptul ce ține de lege, activarea din nou a curiozității ce este orientată spre a explica rațional, cauzal fenomenele și relațiile dintre ele, ceea ce conduce la o abordarea a realității mai amplă, la o apariție mai critică a atitudinilor față de valori. Acum, se dezvoltă capacitatea gândirii de a sistematiza și unele instrumente ale activității intelectuale (capacitatea de a argumenta și a contraargumenta, de a demonstra, de a elaborare ipoteze etc.).
La această vârstă evoluează mult vocabularul adolescentului, fluența verbală pe care acesta o deține, flexibilitatea verbală. Adolescentul își însușește o iscălitură proprie, își elaborează algoritmi și stereotipii verbale ce folosesc în rezolvarea unor situații diferite, ca introducerea deodata într-o conversație etc. Vorbirea devine mai nuanțată în această perioadă și se desfășoară în funcție de situațiile cu care se confruntă (oficiale sau intime ) deoarece adolescenții conștientizează valoarea de influențare a cuvântului.
1.5 Adolescenții anxioși și perioadele de criză ale acestora
Adolescenții pot fi speriați și anxioși atunci când în familie se trece printr-o stare de criză. Aceștia își manifestă această stare de criză în moduri diferite.
Deși în decursul perioadei adolescenței, adolescenții învață să fie independenți și se rup de familie, pentru aceștia continuă să fie foarte important faptul că familia există permanent în ceea ce îi privește, fie și numai pentru a avea împotriva cui să se revolte.
În cazul în care familia este pe cale să se destrame, adolescenții au deja griji și anxietăți . În astfel de situații de criză, mai mereu este nevoie să se păstreze canalele de comunicare, o atribuție care nu este chiar simplă atunci când este vorba despre adolescenți. Aceștia nu pot fi obligați să vorbească cu cei din jur, îndeosebi cu familia, dar pot fi încurajați să fie deschiși față de cei cărora le spun ceea ce îi îngrijorează.
Datorită destrămării familiei, prin divorțul părinților, lumea adolescenților se schimbă deseori în ceva neplăcut. Este important pentru ei să reușească să se agațe de prieteniile și relațiile care rămân neschimbate, să continue să facă cel puțin unele dintre lucrurile pe care le făceau înainte.
Atunci când părinți trec printr-o perioadă de criză, îndeosebi printr-un divorț, este posibil ca adolescenții să se distanțeze de aceștia, petrecându-și mai mult timp departe de casă sau în compania grupului de prieteni. Acesta este modul prin care adolescentul încearcă să evite durerea ce i-o poate produce astfel de evenimente. Atunci când adolescenții intră în încurcături, aceștia trebuie ajutați. Când lucrurile i-au o întorsătură neplăcută și se confruntă cu situații dificile, și cei mai independenți și rebeli adolescenți se pot transforma în copii speriați.
Atunci când adolescenții scapă de sub controlul părinților, fie că absentează mult de la școală, fie că au intrat într-un anturaj nepotrivit și au devenit, în general, incontrolabili, în mod evident cel mai bine este să se solicite ajutorul unor specialiști.
În cadrul sondajului realizat de Societatea Națională pentru Prevenirea Cruzimii împotriva Copiilor S.N.P.C.C, în 2004, intitulat „La cine să apelezi? ”, mai mult de o treime dintre adolescenții intervievați au afirmat că erau “permanent îngrijorați”.
Adolescenții nu au nici un simț al proporțiilor și nici nu le trece prin minte că timpul vindecă totul. La vârsta de 14 ani, fiecare pas înapoi, li se pare sfârșitul lumii, ca de exemplu: picarea unui examen înseamnă că sunt niște ratați. O remarcă neînsemnată, neplăcută, făcută de o altă fată sau alt băiat, le poate zdrobi respectul de sine și îi poate face să sufere din această cauză săptămâni întregi. O erupție de pete înaintea unei întâlniri importante îi poate face pe adolescenți să se simtă adevărate “parii” ale societății și acest lucru numai în cazul în care sunt unii dintre fericiții care pot să obțină o întâlnire etc.
Adolescenții sunt atrași în mai multe direcții în același timp. O parte dintre ei își mai doresc încă dragostea și aprobarea din partea părinților iar altă parte din ei vor să fie independenți, să învețe, să experimenteze și să afle cât mai multe despre zbuciumata lume a adulților care li se deschide în față. De aceea, mulți părinți își fac griji că adolescenții de astăzi au mai multe oportunități și mai multe tentații decât au avut vreodată adolescenții din anii trecuți. Mulți adolescenți își iubesc și își respectă părinții și vor să le obțină aprobare, doar că sunt reticenți când este vorba să o arate.
Părinții joacă un rol extrem de important în viața adolescenților deoarece îi pot ajuta cu adevărat să depășească anxietățile acestor ani, uneori turbulenți.
Un mijloc fundamental pentru a le reda încrederea unor adolescenți anxioși este ca parintele să continuie să le fi parinte. Adolescenții au nevoie de limite și de disciplină, au nevoie să știe care le sunt pozițiile ierarhice în cadrul familiei, ce înseamnă un comportament dezirabil și unul nedezirabil.
Un alt aspect din cauza căruia adolescenții devin anxioși, îl reprezintă școala, grijile din pricina învățăturii și a examenelor deoarece unii adolescenți nu pot ține întotdeauna ritmul la școală iar alții nu sunt tocmai genul studioși. Modul de rezolvare al acestor situații este comunicarea cu aceștia și apoi cu școala.
O altă anxietate a adolescenților o constituie atacul, 69 % dintre respondenții sondajului Societății Naționale pentru Prevenirea Cruzimii împotriva Copiilor – S.N.P.C.C, au menționat acest fapt.
Din păcate, se pare că adolescenții mici sunt în pericol, potrivit unui sondaj al fundației Victim Support din 2003: un adolescent din patru cu vârsta cuprinsă între 12 și 16 ani, a trecut printr-o experiență de violență, jaf sau atac.
Pentru unii adolescenți, adeseori, în cazul băieților este important să arate că sunt duri și că știu să se țină tari. Pentru alții asta poate să însemne să umble cu arme, atât în cadrul școlii cât și în afara ei.
Mulți adolescenți pretind că au asupra lor cuțite numai pentru autoapărare, însă aceștia au capetele înfierbântate și armele letale sunt un amestec exploziv, iar rezultatul, din păcate este adeseori, o tragedie.
De asemenea, părinții nu le pot alege prietenii, iar tipii duri pot adeseori să li se pară extraordinari, atât băieților, cât și fetelor.Pentru majoritatea adolescenților faptul de a face parte dintr-o gașcă reprezintă numai o etapǎ.
Cel mai bun mod de a-i apăra pe adolescenții anxioși este să le fie cultivat respectul de sine, astfel încât să crească încrezători și capabili să facă față contradicțiilor și disputelor cu hotărâre, nu fricoși sau agresivi.
Adolescenții sunt persoane anxioase și datorită faptului că aceștia își fac griji și în privința relațiilor. Tinerii trebuie să se obișnuiască să aibă o relație în schimbare cu părinții și mai există, adeseori și anxietăți legate de prietenii și de creșterea interesului față de sexul opus.
Adolescența este vârsta la care tinerii devin secretoși, preferând să li se destăinuie prietenilor sau jurnalelor lor secrete decât părinților lor. Însă, aceștia au nevoie, în continuare, să știe că părinții sunt alături de ei la nevoie.
De asemenea, prietenii pot să constituie o sursă importantă de sprijin pentru adolescenți iar în alte cazuri, prietenii pot avea o influențǎ negativǎ asupra adolescenților. Presiunea din partea acestora poate fi insidioasă pentru tineri.
Adolescenții care sunt apreciați, felicitați, îmbrățișați cresc având un puternic sentiment al realității personale, care le dă puterea de a rezista presiunii celor de aceeași vârstă și de a lăsa să treacă neobservate criticile și intrigile așa zișilor prieteni. Unele prietenii din adolescență, în cazul ambelor sexe durează, altele se destramă pe măsura creșterii și a schimbării ariilor de interes.
Alte griji care pot provoca anxietate adolescenților, sunt și cele care fac referire la subiecte mai delicate, cum ar fi : sexul, alcoolul și drogurile.
Aceștia se vor documenta din diferite broșuri, reviste, cărți deoarece se tem să ceară sfatul părinților sau altor persoane apropiate pentru a nu părea neștiutori sau prost – informați.
La fel stau lucrurile și în privința alcoolului și a drogurilor. Abuzul de solvenți constituie o tentație pentru unii adolescenți dar poate avea și urmări grave cum ar fi dependența sau chiar moartea.
Aspectul constituie un alt punct de mare importanță pentru adolescenți și pentru anxietățile lor. Frica și anxietatea, tristețea și depresia apar sub diferite forme de exprimare în adolescență.
La adolescenți, relația anxietate-depresie și depresie-anxietate este o stare frecventă.
Un îngrijorător procent de 94 % dintre adolescenți care au luat parte la sondajul din 2005 al revistei Bliss (2005) au spus că se simțeau supuși unei presiuni prea mari pentru a arăta bine. Majoritatea adolescenților sunt îngrijorați din cauza aspectului fizic iar tot ceea ce poate să facă un părinte îngrijorat este să cultive respectul de sine al adolescenților. În concluzie, cei mai stilați adolescenți sunt cei care aleg stilurile care li se potrivesc. Toate aceste aspecte au un impact major asupra anxietății adolescenților.
CAPITOLUL 2
PERSONALITATEA
2.1 Definirea personalității
Termenul de „personalitate” își are origine în latinescul “ persona”.
Noțiunea de personalitate este definitǎ ca ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană.
Personalitatea este un termen care se arată, de cele mai multe ori, în relație cu procesele de dezvoltare psihică care se desfășoară pe tot parcursul vieții și al căror rezultat este apariția și manifestarea diferențiată a personalității. Conceptul modern de personalitate și studierea procesului de formare a personalității sunt fenomene recente, mai noi chiar decât studiile despre cultură și societate.
Ca realitate psihologică, personalitatea desemnează omul viu, concret, empiric, cu vise și deziluzii, cu realizări și eșecuri, omul real etc. Totodată, personalitatea mai este definită și ca totalitate psihologică ce caracterizează și individualizează un om în particular.
Personalitatea este cea care diferențiază pe cineva de altcineva și dă fiecărei persoane o valoare aparte. Personalitate are numai omul și pe măsură ce ea apare, produce o serie de efecte asupra manifestărilor sale: stabilizează conduitele, le direcționează spre a fi un întreg, asigură consensul gândului cu fapta, le face să fie adaptate la condițiile prezente dar și viitoare, valorifică toate capacitățile și posibilitățile omului. Personalitatea se referă la particularitățile psihice individuale, la ceea ce îl diferențiază sau detașează pe un om de un altul. Odată ce personalitatea a devenit un domeniu de cercetare psihologică, definirea ei a iscat mari controverse.
În 1931, Gordon Allport a înșirat în jur de 50 de definiții ce au fost găsite în literatura de specialitate; în 1950 Mc. Clelland înregistra nu mai puțin de 100 de formulări diferite, iar la începutul anilor ’ 90, numărul acestora trec peste 150.
Renumitul cercetător Gordon Allport (1961) definește personalitatea ca fiind: „organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul sau caracteristic”. (Gordon Allport, apud Cristian Vasile, Psihologia personalității, Editura Universitatea Petrol și Gaze, Ploiești, 2007, p.27)
În „Dicționarul de Psihologie” al lui Norbert Sillamy (1996), personalitatea este definită ca fiind element stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează și o diferențiază de o altă persoană. Orice om este asemenea indivizilor din grupul său cultural și diferit de ei prin caracter unic al experiențelor trăite, singularitatea sa, fracțiunea cea mai originală a eului, să creeze esențialul personalității sale.
În concepția lui Mielu Zlate, personalitatea este persoana plus o notă de valoare, este organizarea superioară a persoanei: „Nota de calitate adăugată personalității îi conferă acesteia apelativul de valoare supremă” . (Mielu Zlate, Eul și personalitatea, Editura Trei, București, 2004, p.233). Personalitatea împletește trăsăturile generale ale individului cu cele particulare. Astfel, ea nu poate fi rezumată doar la ceea ce este general-uman și nici nu poate fi judecată îndeosebi prin prisma a ceea ce deosebește un individ de altul. Ceea ce dă trasaturile generale ale unei persoane este colectivitatea de oameni, iar individualul este atribuit de specificitate fiecărei personalități. Cu alte cuvinte, se poate spune că, personalitatea este o realitate umană mai complexă cu care intrăm în contact, pe care o influențăm, o dirijăm, o îmbunătățim, fiind un important ghid în modelarea concretă a omului. Putem înțelege și ajuta omul în construcția sa,numai prin referire la personalitate.
În lucrarea sa „Structura și dezvoltarea personalității”, Gordon Allport (1991) identifică mai multe tipuri de definiții date conceptului de personalitate, descoperind modul în care se reflectă și se împletesc în structura și caracteristicile personalității:
generalul: „În anumite privințe toți oamenii sunt la fel”;
particularul: „În anumite privințe unii oameni sunt la fel”;
individualul: „În anumite privințe nici un om nu este la fel cu celălalt”.
Astfel, pot fi identificate în literatura psihologică două tipuri de definiții ale noțiunii de personalitate:
Definiții prin efect extern. Acestea iau în considerare efectele sau impresia pe care trăsăturile sau calitățile unei persoane le produc asupra celor din jur. Din acest punct de vedere, personalitatea reprezintă suma totală a influențelor produse de individ asupra societății. Văzută din prisma efectelor ei externe, personalitatea se reduce de fapt la ceea ce cred alții despre noi astfel încât: “ numai prin judecățile altora despre noi, personalitatea noastră este cunoscută ca atare” (Gordon Allport, Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991, p. 35).
Definiții prin structură internă. Din viziunea acestor definiții reiese că personalitatea este o entitate obiectivă, care are o existență proprie, independentă de modul în care este percepută de ceilalți. Definită din prisma profilului psihic intern, personalitatea este organizarea mai mult sau mai puțin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenței și fizicului unei persoane, este ceea ce poate permite explicarea conduitei unui individ în anumite situații.
Definirea personalității prin structură internă are avantajul surprinderii elementelor sale componente dar, din păcate, nu poate explica geneza și dezvoltarea acestor structuri interne.
În concluzie, se poate spune că personalitatea este o structură bio-psiho-socială ce este formată din ansamblul de însușiri psihice care exprimă orientările fundamentale ale omului față de ambianță, față de sine și față de particularitățile fizice și dinamico-energetice ale răspunsurilor la stimulările mediului, posibilitățile sale de intervenție activă și creatoare în lume, toate fiind organizate în mod ierarhic și original. Astfel, se pot desprinde câteva elemente caracteristice ale personalității cu structură bio-psiho-socială:
Globalitatea: Personalitatea unei persoane este formată din ansamblul de caracteristici care permite descrierea și identificarea ei printre celelalte, dar ținând cont de faptul că fiecare om este unic. Astfel, unicitatea individului se conturează într-o personalitate unică, chiar dacă personalitatea unui individ este asemănătoare (din anumite puncte de vedere) cu personalitățile altor indivizi.
Coerența: Majoritatea teoriilor aprobă ideea existenței unei anumite organizări și independențe a elementelor componente ale personalității. Atunci când în comportamentul unei persoane se ivesc anumite acțiuni neobișnuite, cele mai multe teorii nu reușesc să ofere o explicație validă. Așadar, personalitatea nu trebuie înțeleasă ca fiind un ansamblu de elemente alăturate, ci ca un sistem funcțional format din elemente interdependente.
Permanența (stabilitatea temporală): Deși o persoană se dezvoltă, ea își păstrează identitatea psihică. Omul are conștiința existenței sale, sentimentul continuității și a identității personale de-a lungul întregii sale vieți.
În plus, trebuie precizate următoarele:
personalitatea se construiește și se formează treptat începând cu momentul nașterii (sau chiar înainte de acest moment), cristalizarea și dezvoltarea diverselor ei componente fiind un proces continuu de-a lungul vieții individului;
personalitatea nu este un simplu aspect al vieții psihice a omului ci este o totalitate de componente diverse și complexe; ca urmare, cunoașterea deplină a acestei realități psihologice este sarcină extrem de dificilă;
Deși cuprinde un număr mare de componente, personalitatea nu este o simplă sumă a acestora ci este și se manifestă ca un întreg, astfel dă coerență conduitelor omului, direcționare atât în raport cu ambianța cât și cu posibilitățile proprii.
Personalitatea este o dimensiune care ocupă un loc important în privința adaptării și integrării omului, privind existența celorlalte dimensiuni, cea biologică și cea fiziologică. Aceasta nu este nici prelungirea și nici imaginea proiectivă a conținutului acestor dimensiuni.
„Prima naștere a personalității” face referire la momentul cristalizării „conștiinței de sine”, implicând astfel raportarea critică a persoanei la propriile sale acte de conduită, la propriile dorințe, comparându-se cu ceilalți și ținând cont de aceleași criterii, condiții și restricții care se aplică celorlalți oameni. Dezvoltarea personalității are loc pe baza interacțiunii contradictorii dintre „conștiința obiectivă” și „autoconștiința”. Această interacțiune presupune desprinderea, formularea și integrarea permanentă a semnificațiilor, criteriilor, a simbolurilor și modelor acționale care se desfășoară după alte legi decât după acele comportamente ce definesc individul ca fiind persoană biologicǎ.
Din structura și dinamica personalității fac parte nu numai aspectele de ordin fizic ale corpului în sine, ci și semnificația valorică a acestora, ce se cristalizează în cadrul relațiilor dintre persoane și aprecierile sociale; nu numai percepția sau gândirea în sine, ci și conștiința valorii acestora în realizarea eului prin compararea cu ceilalți oameni.
Structurile de bază ale personalității sunt:
motivația;
cogniția;
controlul.
Motivația oferă conduitei o semnificație anume, orientare și nu în ultimul rând selectivitate. Pentru a defini profilul unei personalității sunt esențiale motivele care au condiționat și derivat social-istoric respectiva persoană. Acestea plasează personalitatea pe o rută de mișcare importantă. Structura personalității este o organizare integrată pe un câmp de semnificații mai larg. Se disting astfel, anumite nivele ce diferită în funcție de stabilitate și pregnanță, de o ierarhie a motivelor în cadrul căreia anumite componente sunt mai importante pentru structura personalității decât altele.
Structurile cognitive sunt apreciate ca fiind instrumente de realizare a personalității, plasând subiectul la o scară obiectivă a competențelor și valorilor. Aceste structuri alcătuiesc construcțiile complexe ale aptitudinilor sau capacităților dacă sunt asociate cu structurile motivaționale și afective.
Aptitudinea reprezintă organizarea selectivă a componentelor cognitive, afective, motivaționale și executive, care îi permite omului să desfășurare anumite acțiuni la un moment dat, având și un rezultat bun la sfârșitul fiecarei acțiuni. A deține aptitudini înseamnă să poți rezolva o categorie sau alta de sarcini la nivelul optim al performanței. Prin urmare, termenul are un sens diferențiat, doarece nu face referire doar la simplul fapt al reușitei într-o activitate oarecare, ci se referă și la gradul acestei reușite în raport cu alții.
Întrucât indicatorul principal de accentuare a aptitudinilor este performanța, structura acesteia nu poate fi limitată la un conținut de predispoziții și calități înnăscute, ce trebuie gândit ca un ansamblu integrat de operații care susțin un comportament specific. De asemenea, atâta timp cât o aptitudine are o sferă mai largă de cuprindere în planul activității, cu atât organizarea acesteia va fi mai complexă deoarece se va încadra în tot mai multe dimensiuni ale personalității.
Un loc important în sistemul general al personalității îl ocupă formarea mecanismelor de comandă și control asupra motivelor, scopurilor și mijloacelor comportamentului. Aceste structuri reglatoare îndeplinesc următoarele funcții:
de a inhiba prin impulsuri dirijate;
de a transforma sfera de acțiune a motivului prin exprimarea unui motiv printr-un alt act comportamental decât cel specific lui;
de a amânara realizărea unui motiv în funcție de circumstanțe;
de a selecționa și programa anumite motive concurente.
Gradul de control este un indicator important în caracterizarea structurii personalității și tocmai de aceea oamenii pot fi împărțiți în trei grupe:
Din prima grupa fac parte oamenii normal controlați ce sunt caracterizați prin a deține relativ un echilibru între tendința reflexivă, analitică, critică și tendința spre acțiune, împreunând într-o formulă cat mai optimă principiul libertății cu cel al necesității, imperativul subiectiv cu cel obiectiv.
Din a doua grupa fac parte oamenii subcontrolați ce dețin o supraestimarea a impulsului spre a acțiunona și subestima condițiilor obiective ale realizǎrii lor, drept urmare aceștia se comportă impulsiv, după glasul primei dorințe; pentru acești indivizi este mai important să acționeze decât să se gândească asupra oportunităților ce le oferă acțiunile pe care le întrepind. Tocmai, de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca în realitate;
Din a treia grupa fac parte oamenii supracontrolați (cenzurați). Aceștia sunt individualizați prin faptul că au un comportament de tip reflexiv, bazat pe examinarea tuturor argumentelor pro și contra, pe anticiparea nu doar a rezultatului imediat, ci și a consecințelor ce sunt derivate acestuia. De aici ia naștere un șir de trăsături specifice precum prudența, conservatorismul, tradiționalismul, conformismul, rezervarea, timiditatea, etc.
Aceste structuri de control nu se reduc numai la componente temperamentale, ci se elaborează în funcție de evoluția individuală a fiecărei persoane, având drept rezultat al acțiunilor sale dinamice fie un succes, fie un insucces.
2.2 Teorii și abordări multidimensionale ale personalității
În studiul personalității, există trei proprietăți diferite ce sunt de o importanță majorǎ. Aceste proprietăți sunt următoarele:
personalitatea reflectă diferențele individuale deoarece caracteristicile înnăscute ce evidențiază personalitatea unui individ sunt o combinație unică de factori, nu există doi indivizi la fel. Cu toate acestea, mulți indivizi sunt asemănători în funcție de o anumită trăsătură de personalitate.
personalitatea este consecventă și durabilă.
personalitatea se poate schimba în anumite circumstanțe chiar dacă aceasta este consecventă și durabilă deoarece personalitatea unui individ poate fi modificată de evenimentele majore ale vieții (moartea unei ființe dragi, o promovare majoră etc.). În plus personalitatea unui individ se schimbă și în funcție de procesul de maturizare graduală.
O poziție centrală în abordarea multidimensională a personalității o ocupă conceptul de consecvență. Cei care au abordat teoriile trăsăturilor de personalitate și-au exprimat opinia cu privire la personalitate, specificând că aceasta este formată dintr-un număr de factori stabili.
De exemplu: teoria lui Eysenck a sesizat următorii factori: extraversiune, nevrotism, psihotism. (Hans Eysenck, apud Birch Ann, Hayward Sheila, Diferențe interindividuale, Editura Tehnicǎ, București, 1999, p. 63). Acești factori sunt consecvenți și oferă indivizilor posibilitatea de a se confrunta cu diferite tipuri de situații. Așadar, este de așteptat ca o persoană să se comporte similar într-o gamă de situații deși, persoana este agresivă sau dimpotrivă, timidă.
Teoria învățării sociale rezultă din teoriile învățării, redactate pe baza experimentelor de laborator, făcute mai întâi pe animale, apoi și pe om. Una dintre aceste teorii este aceea a condiționării operante, prezentată îndeosebi de Skinner,cel care a influențat psihologia fiind o figură importantă. (Burrhus Federic Skinner, ibidem, p. 78)
Principiul cheie al condiționării operante este cel al întăririi: dacă o persoană este recompensată pentru un comportament caracteristic într-o situație particulară, atunci aceasta va avea tendința să învețe acest comportament și să-l repete în situații similare.
Bandura (1909) a extins această teorie, evidențiind faptul că o influență importantă asupra studierii umane o are observarea a ceea ce fac ceilalți. De aici întelegem că este importantă „imitația sau învățarea prin observare”(Albert Bandura, ibidem, p. 78). Teoria învățării sociale rezumă că ceea ce determină comportamentul unui individ nu sunt caracteristicile sale interne și consecvente (trăsături de personalitate), ci influențele provenite din mediul înconjurător.
În lucrarea intitulată “ Personalitate și evaluare”, Walter Mischel (1968) atacă dur conceptul de personalitate și în special, conceptul de trăsături de personalitate.(Walter Mischel, ibidem, p. 78). El argumenta că teoriile traduse, precum teoria psihanalitică a lui Freud sau teoria trăsăturilor de personalitate exagerează consecvența comportamentelor. Acesta evidențiază rolul situațiilor particulare, care pot determina anumite comportamente (de exemplu: individul poate reacționa calm sau agresiv, în funcție de situație). Consecvența comportamentului, rezultă, astfel, din similitudinile situațiilor în care sunt puși indivizii.
Walter Mischel (1968) afirmă că un comportament poate fi consecvent în timp, dar numai în situațiile asemănătoare. El distinge faptul că, în situațiile diferite, comportamentul se poate modifica. Tocmai de aceea se apreciază consecvența comportamentului ca fiind o dovadă insuficientă în favoarea existenței unor trăsături stabile ale personalității. Așadar, criticile aduse de Mischel teoriilor tradiționale ale personalității au crescut interesul asupra unei probleme îndelung discutate în psihologie. Mai exact, caracteristicile persoanei sau situația în care aceasta se găsește determină cele mai importante efecte asupra comportamentului. (Walter Mischel, ibidem, p. 79).
În 1937, Gordon Allport a publicat teoria sa asupra personalității, ca o reacție la studiile teoreticienilor anteriori. El consideră că studiul personalității trebuie axat pe examinarea indivizilor normali, unici, având drept obiectiv descrierea structurilor psihologice care determină maniera caracteristică de gândire și comportament a indivizilor. Conform opiniei lui Allport, trăsăturile de personalitate au o existență reală. Acesta le concepe ca structuri mintale care formează o parte a personalității oricărui individ și care îl determină să gândească și să se comporte într-o manieră consecventă.
De exemplu: o persoană care posedă trăsătura de “a fi prietenoasă”, va avea tendința să fie sociabilă în diferite situații, precum munca de echipă cu prietenii sau colegii, și întâlnirile cu anumite persoane străine.
Punând în valoare o asemenea perspectivă asupra personalității, Allport și-a început cercetările prin a înregistra, dintr-un dicționar, aproximativ 18 000 de adjective care descriu în mod curent personalitatea. Exemple de astfel de adjective utilizate de acesta sunt: “leneș” sau “vesel”(Gordon Allport, apud Birch Ann, Hayward Sheila, Diferențe interindividuale, Editura Tehnicǎ, București, 1999, p. 86). El consideră că trăsăturile de personalitate pot lua, la indivizi, una dintre următoarele trei forme:
Trăsăturile cardinale sunt cele mai importante trăsături, având o mare influență asupra personalității fiecărui individ. În anumite cazuri, comportamentul unui individ poate fi stabilit de o singură trăsătură (precum: sărăcia spirituală extremă sau egoismul), deși Allport consideră că aceste personalități sunt rare deoarece majoritatea oamenilor au mai multe trăsături caracteristice.
Trăsăturile centrale sunt acele trăsături mai puțin generale, deși Allport le apeciază ca fiind dispoziții de bază, ce descriu menirea uzuală de reacție a indivizilor. De exemplu, trăsăturile centrale ale unei persoane pot fi onestitatea, conștiinciozitatea, capacitatea de a fi prietenoasă, sociabilă etc.
Dispozițiile secundare sunt trăsăturile mai puțin consecvente, ce au influența cea mai slabă. Acestea sunt reprezentate de preferințele speciale ale unor indivizi și atitudinile acestora într-o situație particulară.
Din studiul asupra trăsăturilor de personalitate ce se pune accent pe aspectele individuale ale oamenilor, Allport nu pierde din vedere perspectiva de ansamblu asupra persoanei unice. El apreciază că încercarea de a măsura fațetele izolate ale personalității reprezintă o concepție greșită. De aceea, teoria lui Allport promovează descrierea în detaliu și completă a indivizilor lăsând la o parte compararea acelor elemente izolate ale personalității acestora. Această descriere presupune identificarea trăsăturilor de personalitate prin diferite metode cum ar fi: observarea directă a comportamentului în diferite situații; interviuri axate pe punctele de vedere și țelurile indivizilor sau pe utilizarea materialului oferit de scrisori, jurnale personale sau alte documente. Allport a preferat să utilizeze studiile de caz detaliate pe termen lung.
Allport a adus o contribuție majoră în studiul personalității. Preocupările acestuia privind unicitatea indivizilor și interesul față de perspectiva de ansamblu asupra persoanei au echilibrat abordările centrate pe asemănările dintre oameni, în defavoarea individualității. Acesta spune că metoda științifică folosită pentru obținerea unor legi și principii, nu este întotdeauna cea mai bună cale de cunoaștere a psihologiei umane și tocmai de aceea este de preferat să privim lumea din perspectivă unică a fiecărui individ.
În concluzie, datele obținute sugerează că o abordare exclusivă a trăsăturilor de personalitate nu poate oferi un suport suficient pentru consecvența invariabil a comportamentului. Intuiția, bazată și pe datele de cercetare, indică faptul că un comportament este influențat de cine și de ce suntem, ca și de situațiile în care ne aflăm. Cercetările cu privire la consecvența personalității continuă, căutând soluții noi pentru această problemă.
O altă teorie ce face referire la trăsăturile de personalitate și tipul de personalitate este și teoria lui William Sheldon care s-a concentrat asupra posibilelor legături între temperament și fizicul organismului. (William Sheldon, apud Birch Ann, Hayward Sheila, Diferențe interindividuale, Editura Tehnică, București, 1991, pag. 60). Această teorie are un suport intuitiv, precum tendința populară care consideră că oamenii grași sunt veseli, iar cei slabi sunt sensibili.
Înscriindu-se în același tip de abordare, alte teorii clasifică indivizii în categorii psihologice pure. De exemplu: Carl Jung, teoretician psihanalitic, susține că oamenii sunt predominant “ introvertiți” sau “extravertiți”; introvertiții fiind timizi și orientați către sine, în timp ce extravertiții sunt deschiși și încrezători. ( Carl Jung, ibidem, pag. 60).
Hampson argumentează că diferențele interindividuale nu pot fi surprinse adecvat prin plasarea rigidă a indivizilor în câteva categorii. Deși, există mai multe definiții ale acestui concept, care diferă ca detalii, trăsăturile sunt considerate, în general, ca fiind acele caracteristici generale, relativ stabile și de durată care permit explicarea și evaluarea comportamentului. Astfel, personalitatea unui individ poate evidenția trăsăturile dominante precum altruism și comunicativitate sau timiditate și sensibilitate.
Teoriile multidimensionale urmăresc alcătuirea unui tablou al personalității în ansamblu. Aceste teorii pornesc de la concepția că indivizii au o structură primară de personalitate care este comună, dar diferă între ei în funcție de manifestarea trăsăturilor particulare.
Cei mai cunoscuți reprezentanți ai abordării multidimensionale sunt Eysenck și Cattell. În opinia lui Eysenck, conceptul de personalitate indică “algoritmul de îmbinare a indicatorilor energetici, intelectuali și atitudinali la nivelul unui individ ”. El descrie personalitatea prin doua dimensiuni majore:
1. Dimensiunea introversie – extraversie
Introvertiții tipici sunt serioși și rezervați preferând solitudinea și activitățile individuale, sunt precauți, ordonați și cumpătați.
Extraverții tipici sunt sociabili, permanent în căutare de companie, sunt atrași de activități excitante și sunt gata sa-și asume riscuri. Sunt impulsivi, participă permanent la activități, optimiști; dar nu întotdeauna demni de încredere.
2. Dimensiunea nevrotism – stabilitate
Indivizii cu nevrotism ridicat sunt înclinați spre anxietate și iritabilitate. Se plâng de dureri de cap și suferă de tulburări de alimentație și somn. (Eysenck, apud Marhan Ana-Maria, Vasile Cristian, Psihologia personalitǎții, Editura U.P.G, 2007, p.11).
Fiind bazate pe analiza factorială, studiile lui Eysenck i-au permis acestuia să identifice o a treia dimensiune a personalității: psihotismul. Persoanele cu scoruri înalte pe scara psihotismului au tendințe către singurătate și sunt lipsite de sentimente pentru cei din jur, sunt insensibile, agresive și ostile.
„Spre deosebire de celelalte două dimensiuni, dimensiunea psihotică nu se distribuie normal la nivelul populației. Majoritatea indivizilor obțin scoruri scăzute pentru această dimensiune iar scoruri ridicate se întâlnesc la criminali și la schizofrenici.” (Hampson, apud Birch Ann, Hayward Sheila, Diferențe interindividuale, Editura Tehnică, București,1999, p. 61).
Un alt reprezentant al teoriilor despre trăsăturile de personalitate cercetate și tipurile de personalitate este Raymond Cattell (Cattell, ibidem, pp. 35-37). Toate studiile acestuia duc către o teorie complexă a personalității. Numeroasele cercetări ale acestuia asupra dimensiunilor personalității s-au întemeiat pe baza aceleași tehnici statistice pe care a folosit-o și Eysenck, aceea a analizei factoriale. Prin analiza factorială a identificat în final 16 factori ai personalității prezentați sub formă bipolară. Într-un final, Cattell definește trăsăturile de personalitate în polaritatea lor, precizând comportamentele pe care le sintetizează fiecare, ca de exemplu:
Forța eului (stabilitate emoțională, realism, control, calm fără simptome nevrotice) și opusul acesteia, emotivitatea nevrotică (imatur, instabil emoțional, impulsiv, intolerant la frustrare, prezintă simptome nevrotice);
Inteligența generală ( chibzuit, rațional, cultivat, tolerant)
Dominanță (siguranță de sine, voință puternică, agresiv, punitiv, egoist) și opusul acesteia, supunere (nesigur, modest, liniștit, autopunitiv, dependent)
Vitalitate (realist, practic, matur, chibzuit, stenic, puternic, autonom) și opusul ei, vulnerabilitatea ( blând, sentimental, fantezist, dependent, nerăbdător).
Acesta a considerat ca fiind trăsături dinamice, atitudinile, aptitudinile și temperamentul, bazate pe tendințe înnăscute, cât și pe scheme numeroase și complexe de trăsături.
Cei 16 factori de personalitate reținuți de Raymond Cattell sunt următorii:
Raymond Cattell a folosit o varietate oblică a analizei factoriale, din care a rezultat un număr relativ mare de factori primari. Această metodă a analizei factoriale propune o mai mare acuratețe și evidențiază mai bine structura personalității decât factorii secundari din analiza ortogonală utilizată de Eysenck. Totuși, Cattell a supus factorii primari unei a doua analize, identificând un număr mai mic de factori secundari (denumiți de el trăsături de suprafață). Doi dintre acești doi factori, extraversia și anxietatea, corespund cu cele două dimensiuni majore ale modelului lui Eysenck: extraversiunea și nevrotismul. Astfel, se poate spune că cele două abordări ale structurii personalității au mai multe puncte comune decât s-ar fi crezut la o primă vedere. Însă, diferențele rezultă, îndeosebi din tehnicile de analiză factorială utilizate de cei doi cercetători.
2.3 Afirmarea propriei personalități
Problema propriei afirmǎrii, a originalitǎții este specificǎ adolescenților. Dorința de originalitate reprezintă, din punct de vedere psihologic, o caracteristică însemnată a adolescenței, numită tendința afirmării de sine sau tendința de afirmare a propriei personalități. Dorind să atragă atenția asupra lor, adolescenții se consideră “punctele centrale” în jurul cărora trebuie să se desfășoare toate evenimentele. Forțele proprii ale acestora sunt socotite ca fiind superioare față de ale celorlalți oameni, însă, această opinie rezultă dintr-o insuficientă cunoaștere de sine.
Adolescenții vor ca toate acțiunile desfășurate de ei, să fie cunoscute și apreciate de adulți. Mijlocul de afirmare cel mai des întâlnit îl constituie aspectul exterior, adolescenții căutând să se evidențieze prin fizicul bine conformat, îmbrăcămintea care îi deosebește unii de ceilalți și scoate în evidență propria persoană. Vizibilă este și o altă expresie a tentației originalității în adolescență și anume, expresia limbajului “colorat” care este presărat cu expresii, cu neologisme și arhaisme. Adolescenții își aleg cu grijă cuvintele, utilizând citate și expresii celebre din abundență, maxime și cugetări înțelepte despre care insinuează că le-ar aparține.
În privința limbajului, adolescenței îi este specifică și tendința de folosire a unei vorbiri “codate” și anume, a unei vorbiri pline de expresii argotice. De obicei, circulația acestui fel de limbaj are loc în cadre restrânse, în grupuri constituite spontan, iar combaterea acestui fenomen impune eforturi educative prelungite.
În strânsă legătură cu limbajul, afirmarea originalității se manifestă și prin socializarea adolescenților care este caracterizată prin prezența în limbajul acestora a unei multitudini de citate. Prezența spiritului de contradicție la această vârstă este dominantă pentru tentația originalității.
Discuțiile dintre adulți la care iau parte și adolescenții ajung sa fie la un moment dat acaparatee de întrebările iscoditoare ale acestora din urmă, de afirmarea spiritului lor de contradicție. Nu de puține ori, adolescenții se opun în discuție atunci când sunt conștienți de faptul că nu au dreptate. Ei sunt mobilizați de dorința de a atrage atenția asupra lor, de a se afirma, de a fi luați în seamă. Aceștia își manifestă dorința de a se afirma și în grup, nu numai individual.
În adolescență procesul dezvoltării personalității evoluează spre nevoia de maturizare orientată pe stabilirea resurselor personale (aptitudini, abilități, dorințe, interese, aspirații și idealuri), spre obținerea identității și construcției propriei lumi interioare, spre deprinderea de tutela familiei și spre dezvoltarea autonomiei și independenței care sunt obținute în timp.
Prin întregul proces de dezvoltare și formare, personalitatea adolescenților devine din ce în ce mai actuală, fiind tot mai puternic reprezentată în prezent.
În adolescență, personalitatea „se dimensionează relativ zguduitor în opoziția dintre comportamentele impregnate de atitudini copilărești, cerințelor de protecție și anxietatea specifică vârstelor mici în fața situațiilor care sunt uneori mai complexe și foarte solicitante, în fața atitudini și conduite noi formate sub impulsul vârstei de societate” (Ursula Șchiopu, Dicționar de psihologie, Editura Babel, București, 1997, p.82).
Prin dinamismul de care dispune, orice personalitate aspiră să-și găsească un loc potrivit în societate și un echilibru psihologic. Aceasta nu le realizează de la sine, ci prin auto-organizare și activism. Prin urmare adolescența se manifestă prin autorefulare, prin conștiința că existența proprie se deosebește într-o mare măsură de cea a altor oameni, reprezentând o valoare care trebuie prețuită și respectată.
Adolescenții încearcă cu entuziasm să se cunoască și să se autoevalueze în raport cu realizările lor și ale celorlalți. Ei se întreabă adesea “Cine sunt eu?”, iar răspunsurile pe care și le dau se sprijină pe maturizarea intelectual-afectivă foarte îndemnată pentru unii adolescenți, chiar de la 16 ani, iar pentru alții la 18 ani.
„Cunoașterea de sine este un proces de durată, considerat neîncheiat pentru că însăși dezvoltarea este un proces continuu iar afirmarea de sine a adolescenților este manifestarea inițiativei și spiritului de independență, resposabilitate, autodepășire și autonomie, autocontrol și autoapreciere.”(Gordon Allport, Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991, p.142). Caracterul negativ al acestuia este abaterea conștientă de la reguli, rezistența la normele de activitate și disciplină, aroganța etc.
Cunoștința de sine a adolescenților este un proces complex care înglobează raportarea subiecților la ei înșiși, la propriile trăiri pe de o parte și confruntarea acestora, compararea lor cu lumea în mijlocul căreia trăiesc pe de altă parte. Cea mai înaltă traptă a conștiinței de sine este însușită de adolescenți atunci când aceștia se pot privi ca subiecți ai activităților sociale, ca membrii ai colectivului.
De asemenea, capacitatea acestora de a se preocupa de propria persoană nu înseamnă și fuga de societate. În dezvoltarea conștiinței de sine, imaginea corporală contribuie la organizarea identificării caracteristicilor organice, pe care adolescenții încearcă să le perceapă în profunzime și cu admirație.
Succesele, valorificarea propriului potențial duc la încrederea în sine, la dorința de a se afirma și realiza. În obținerea acestei imagini pozitive de sine, adolescenții se raportează la cei din jur și la atitudinea acestora față de ei.
Adolescenții se construiesc pe ei înșiși prin continue căutări și diferențieri față de ceilalți, prin tensiuni și conflicte. Personalitatea adolescentină nu evoluează linear, ci cu oscilații, cu perioade de inegalitate și dezechilibre, rezultând structuri pozitive și negative ale acesteia.
2.4 Procesul de comunicare – o expresie a personalității adolescenților
Comunicarea, în general, poate fi definită din mai multe perspective, deoarece ea reprezintă un model de ordin social și psihologic. Comunicarea reprezintă „procesul prin care o persoană (sau un grup) transmite un conținut conceptual (o atitudine, o stare emoțională, o dorință etc.) unei alte persoane sau altui grup” (Monica Voicu, Costache Rusu, „ABC-ul comunicării manageriale”, Editura Danubius, Brăila, 1998, pag.11). Toate ființele umane au capacitatea de a interpreta în mod practic enunțurile pe care le folosesc. Cea mai mare parte a comunicării tinerilor depinde de aptitudinile de comunicare și de interpretare a comunicării, pe care ei și le dezvoltă în domeniul în care se specializează. Prin urmare, comunicarea este modul prin care se transmit informațiile, ideile și atitudinile de la o persoană la alta.
Definițiile sunt multiple, toate relevând însă aceleași componente psiho-sociale și capacități de a face demersul comunicațional pe deplin. În acest fel, comunicarea poate fi văzută ca „o caracteristică fundamentală a ființei umane ce exprimă universalul, spre deosebire de comunicație, care se referă la instrumentele, la tehnicile și tehnologiile ce înlesnesc și amplifică procesul de comunicare între indivizi și între colectivități, conferindu-le, în anumite cazuri, un caracter de masă”(Idem, pag.12).
Comunicarea mai este privită ca fiind și o dimensiune centrală a vieții noastre culturale deoarece fără ea, orice tip de cultură moare. De aici întelegem că,studiul comunicării presupune totodată și studiul culturii în care este integrată.
Adolescentul este diferit prin capacitate sa de a comunica sentimentele, dorințele, ideile. Astfel, prin actul de comunicare tânărul își observă mediul și îi atribuie semnificații. În preocupările lor zilnice, totul are legătură cu actul de comunicare: vorbesc, scriu, citesc, ascultă, totul este comunicare sau transmitere de informații de la un emițător la un receptor. Există foarte puține activități umane care să nu implice și comunicare, pentru că în fiecare zi ei sunt puși în ipostaza de a comunica, la școală, magazin, cu prietenii, cu străinii, în public și în particular. În timp ce comunică, ei transmit interlocutorului atât cunoștințele, cât și neștiința lor într-un anumit domeniu, plăcerea sau teama cu care comunică, nevoile și intențiile lor.
Abordată prin prisma teoriilor informației, comunicarea poate fi examinată pe trei dimensiuni esențiale:
dimensiunea cantitativ-statistică, ce vizează cantitatea de informații dintre interlocutori;
dimensiunea semantică, ce pune în relație corespondențele designative întrre semn și realitatea extralingvistică;
dimensiunea pragmatică, ce are rolul de a prezenta modul de utilizare al cuvintelor și de combinare pentru a reda un conținut. (Marian Dinu, ”Comunicarea. Repere fundamentale.”, Editura Științifică, București, 1997, pag. 34).
Zilnic, fiecare adolescent folosește limbajul și se confruntă cu decodarea a sute de mesaje care îi aduc la cunoștință un fapt sau îl informează cu privire la ceva. Comunicarea prin intermediul limbii implică aspecte specifice în ceea ce privește codarea și decodarea, prima constituind o problemă de alegere între mai multe posibilități, iar cea de-a doua realizându-se printr-o selecție efectuată de receptor pe baza semnelor lingvistice și a informației de natură extralingvistică.
Punctul central al procesului de comunicare este transferul sau transmiterea informației de la un participant la celălalt, transfer ce are loc fie prin contact direct, fie prin contact indirect. Pentru a duce la furnizarea unui răspuns, o întrebare trebuie să fie transmisă unei persoane capabile să ne dea informația așteptată. Odată ce mesajul a fost transmis, el poate fi auzit corect sau nu, în funcție de factorii perturbatori ce pot interveni în procesul de emitere.
O mulțime de autori au adus descrieri privind cerințele lingvistice și de percepere a comunicării orale și scrise. Există numeroase cercetări ce abordează diferența dintre comunicarea orală și cea scrisă. De remarcat însă, este faptul că la nivel teoretic se disting o mulțime de diferențe între comunicarea orală și cea scrisă ce au fost identificate odată cu timpul și spațiul oferit pentru comunicare și din perspectiva efectului acestora asupra organizării discursului și, eventual, a textului. Parametrii de bază ai opoziției vorbirii în formă scrisă și orală sunt următoarele
• forma materială – o secvență de sunete, percepută auditiv nu poate fi comparată în nici un caz cu o secvență de semne grafice care este percepută vizual.
• condițiile de generare – specificul vorbirii în formă orală constă în faptul că vorbitorul , cât și ascultătorul au la dispoziție o mulțime de mijloace de comunicare non-verbale, de care, în generel, scriitorul și cititorul sunt lipsiți. Intonația, mimica, gesturile conferă enunțului oral un fundal semantic implicit.
• condițiile sociolingvistice – de obicei, dialectele sociale nu pot fi proiectate în cadrul comunicării în scris.
• primatul formei orale față de cea scrisă – prezintă de fapt, un adevăr axiomatic: omul a învățat mai întâi să vorbească și abia mai târziu să scrie.
Cu toate acestea, se poate observa că în cadrul unei comunicări reale se atestă o interacțiune permanentă a celor două forme ale vorbirii,ceea ce conduce la intrepătrunderea lor atât la nivel formal, cât și la cel psihosocial.
Limbajul adolescenților reprezintă un sistem dominat de confuziei. Actul de comunicare adolescentin este de cele mai multe ori dominat de imposibilitatea de a realiza legături între ceea ce prezintă forma cuvântului și ceea ce denotă acesta.
Diferența dintre formă și conotație este reprezentată de condițiile în care o diferență de prim ordin nu corespunde exact cu o diferențe de ordin secund. Proiectarea cuvântului ca pe o realitate care există integral în afara noastră poate fi reprezentată prin cuvânt așa cum apare el în dicționare, sau cel puțin prin scris. Cuvântul în sine se află în afara noastră, în timp ce sensul său se află în noi. Acesta există ca fiind un lucru material și fizic, în timp ce sensul său ca fiind un lucru imaterial, spiritual. La fel ca și sensul său, cuvântul există doar în măsura în care îl conștientizăm sau dorim cu adevărat să îl conștientizăm în fiecare moment. Prin urmare, înțelegem că aceste condiții de realitate a conexiunilor între emițător si receptor nu face altceva decât să ne indice nouă întregul ansamblu de funcții reglatorii ce sunt necesare în vederea formării unei comunicări reale. Acele impedimente de ordin social și cognitiv fac de cele mai multe ori ca limbajul tinerilor să fie încifrat deoarece ei aleg coduri ce țin de realitatea lor și nu de cea a adulților.
De-a lungul timpului au existat mai multe reprezentări grafice ce au pus în relație emițătorul – receptorul și modurile de realizare ale comunicării. Una dintre reprezentările grafice a aparținut lui C. Shannon și W. Weaver, fiind publicată în anul 1949 în cartea Teoria matematică a comunicării. Pentru aceștia, comunicarea este menținută de trei statii:
“ problemele tehnice – cu câtă acuratețe pot fi transmise simbolurile;
problemele semantice – cât de exact acoperă simbolurile înțelesurile care s-au vrut transmise;
problemele de eficiență – în ce măsură afectează înțelesurile recepționate orientarea acestora în direcția dorită de emițător”(Michael Kunczik, Arisid Zipfel, „Introducere în științele publicistiscii și a comununicării”, Editura Presa Universitară, Cluj, 1998, pag.12).
Acestă reprezentare prezintă dificultățile cu care se confruntă adulții în descifrarea mesajului adolescenților. În cadrul acestei comunicări, destinatarul nu este ținta reală a emițătorului adolescent deoarece de cele mai multe ori el formulează mesajul, dar nu oferă și posibilitatea decodării.
Sursa de infirmare → mesaj → Transmițător → semnal emis → Sursă de zgomot → semnal primit → Receptor → mesaj → Destinație
Sursa este locul luării deciziei, ea decide ce mesaj să fie trimis sau, mai degrabă, selectează unul dintre mesajele posibile. Zgomotul reprezintă orice adăugire la semnal între transmitere și recepție, care nu a fost intenționată de sursă. Distincția dintre zgomot semantic și zgomot tehnic sugerează că ar trebui, poate, inserată o căsuță pentru recepționare “semantică” între cea a recepționării tehnice și destinatar. Zgomotul, oriunde ar apărea (în transmitere, canal, auditoriu sau chiar în mesaj), face întotdeauna confuză intenția emițătorului și limitează cantitatea de informație ce poate fi transmisă într-o situație dată și la un moment dat. Depășirea problemelor cauzate de zgomot i-a condus pe Shannon și Weaver la alte concepte fundamentale, cum ar fi informația, redundanța și entropia. Shannon și Weaver utilizează termenul de “informație” într-un mod specific, tehnic. Redundanța este ceea ce este previzibil sau convențional într-un mesaj; fenomenul opus este entropia. Redundanța este rezultatul unei predictibilități înalte, iar entropia – al uneia scăzute. În consecință, un mesaj cu înaltă predictibilitate este redundant și dispune de un grad informativ redus. Dacă un adolescent întâlnește un prieten pe stradă, îi va spune “Salut”; fiind ceva foarte probabil, mesajul este redundant. În limba naturală, redundanța este omniprezentă și nu e deloc greu de observat că un nivel mai ridicat al ei se asociază cu o posibilitate sporită de detectare și înlăturare a erorilor.
Canal, cod, medium. Alte două importante concepte sunt canalul și codul. Acestea pot fi mai bine definite în corelație cu un al treilea, medium-ul. Canalul este mijlocul fizic prin care este transmis semnalul. Codul este un sistem de înțelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. Constă deopotrivă din semne și din reguli care determină cum și în ce context pot fi folosite aceste semne. La acest nivel se observă tocmai modalitatea de a da noi valori unor noțiuni generale. Adolescenții folosesc argoul ca un cod general ce face comunicarea să fie greoaie cu alti tineri ce nu sunt membri ai grupului sau cu adulții.
Roman Jakobson a fost interesat de structura internă a mesajului, dar și de semnificația acestuia. Jakobson pleacă de la modelarea factorilor constitutivi ai actului de comnicare, fără de care acesta nu poate fi conceput. Apoi modelează funcțiile pe care actul de comunicare le realizează prin intermediul fiecărui factor constitutiv. El pornește de la obișnuita bază liniară: un expeditor trimite un mesaj către un adresant. Adresantul recunoaște că mesajul se poate referi și la altceva decât la el însuși, și anume la un
context – al treilea element, care închide triunghiul.
În anii ‘60, Jakobson a distins șase funcții ale limbajului, fiecare fiind pusă în relație cu unul dintre factorii care influențează comunicarea: emițătorul, receptorul, mesajul, contextul, codul și contactul.
CONTEXT
|
EXPEDITOR – MESAJ – DESTINATAR
|
CONTACT
|
COD
Fiecare dintre factorii care intervin în procesul comunicării are asociată câte o funcție. Prin funcție a limbajului înțelegem rolul unei forme lingvistice în enunțare.
Funcția emotivă, cunoscută și sub denumirile expresivă sau interjecțională, pune în evidență atitudinea vorbitorului față de conținutul mesajului. Denumirea interjecțională este grăitoare din acest punct de vedere, deoarece stratul emotiv al limbajului se bazează pe interjecții. Participarea afectivă a vorbitorului poate fi marcată și prin elemente formale: persoana întâi pronominală și/sau verbală, intonația exclamativă, lungirea emfatică a sunetelor (vocale și consoane). Limbajul tinerilor evidențiază caracterul emotiv, deoarece, din motive lesne de înțeles, doresc să se reprezinte cât mai bine în cadrul comunicării și astfel vor da glas dorințelor de a accentua starea lor psihică în moduri verbalizate.
Funcția conativă, numită și persuasivă sau retorică, are rolul de a orienta enunțul către receptor. Principalele expresii gramaticale ale acestei funcții sunt: persoana a doua pronominală și/sau verbală, intonația exclamativă, vocativul în cazul substantivelor și imperativul în cazul verbelor. Funcția este o marcă a oralității și este des utilizată de emițătorii tineri deoarece nevoia de persuadare a celor cu care vorbesc este normală și dezirabilă.
Funcția referențială, numită și denotativă sau informativă, este prezentă în majoritatea enunțurilor, deoarece interlocutorii se raportează la realitatea extraverbală pentru a iniția, dezvolta sau încheia o conversație. Acest lucru ne conduce la concluzia că această funcție nu apare independent, ci alături de alte funcții ale limbajului. Fie că facem o descriere (Oaia este un animal domestic.), formulăm o întrebare (Au adus rechizite?) sau ne exprimăm atitudinea față de un anumit lucru (Ce frumos miroase trandafirul!), ne raportăm la elemente din realitate. Ea vizează și cadrul situațional în care are loc transmiterea ideilor. Dorința de a trata împreună aceste două aspecte pare să se fi născut din dorința de a separa printr-o cenzură unică aspectele ce țin de sintaxa mesajului, de tot ceea ce privește relația acestuia cu realități exterioare, adică de componentele semantice si pragmatice.
Funcția metalingvistică este evidențiată de enunțurile care aparțin metalimbajului, atfel spus de acele enunțuri care transmit informații despre un anumit cod, devenit obiect de descriere. Exemplul cel mai la îndemână este definiția de dicționar. În acest caz, autorii dicționarului au folosit cuvinte pentru a explica alte cuvinte.
Ajunși la funcția fatică, trebuie să facem distincția între înțelegerea acestei funcții la nivel microstructural (al enunțului) și la nivel macrostructural (al interacțiunii). În 1949, Malinowski a propus termenul comuniune fatică, definit drept „simplul schimb de cuvinte care conduce la crearea unor legături sociale între oameni”
Funcția poetică mai este denumită și estetică sau literară. Propunerile lingvistului pentru denumirea și definiția funcției pot fi greu de descifrat. În primul rând, dificultatea apare în momentul în care asociem denumirea cu limbajul poeziei. Aceată asociere poate conduce la următoarea întrebare: Funcția poetică este actualizată numai la nivelul limbajului artistic? Răspunsul este nu. Pentru a înțelege de ce am formulat acest răspuns trebuie să ne referim la definiția de mai sus. Selecția (dintr-o paradigmă) și combinarea (în sintagme) sunt cele două modalități de structurare a elementelor verbale într-un enunț aparținând oricărui limbaj. Selecția se realizează pe baza unor principii de echivalență, iar combinarea prin contiguitate. Astfel, putem stabili două paradigme: una pentru „vârstnic” și alta pentru „a merge”. Din paradigma pentru „vârstnic”, putem alege unul dintre termenii bătrân, moșneag, babalâc, boșorog etc., iar din cea pentru „a merge”, putem selecta dintre: a se deplasa, a se târâi etc.
Așa cum am văzut din capitolele anterioare, înțelegerea unui enunț nu înseamnă doar înțelegerea sensurilor cuvintelor care alcătuiesc acel enunț și înțelegerea sensului global al enunțului, ci presupune și deducerea unor lucruri pe baza informației
non-lingvistice.
Mulți filosofi ai limbajului au admis că informația non-lingvistică joacă un rol foarte important în dezambiguizarea unor enunțuri. Acest tip de informație este guvernat de principii pragmatice.
Saussure prezintă relevanța înțelegerii sensurilor ascunse al cuvantului fizic. În acest mod „limbajul este un fenomen; el reprezintă exercițiul unei facultăți care se găsește în om. Limba este ansamblul formelor concordante pe care le îmbracă acest fenomen într-o colectivitate de indivizi și la o epocă determinată. Abstracția în materie de limbă, chiar făcută cu bună-credință, nu permite, în practică, decît aplicații limitate – este un procedeu logic, iar o abstracție căreia i s-ar atribui un corp și a cărei jucărie am accepta să fim ar constitui un impediment cu atît mai serios în acest sens.”
Se observă prezența unor semne și coduri care sunt făcute să fie la îndemâna celorlalți. Transmiterea sau receptarea de semne sau coduri, comunicarea, este practica relațiilor sociale. Orice comunicare include și implică semne și coduri. Semnele sunt acte sau fapte ce se referă la altceva decât ele însele (construcții cu semnificație). Codurile sunt sisteme în care semnele sunt organizate și care determină modul în care pot fi legate între ele semnele. Sistemele în care sunt organizate aceste semne, precum și modalitățile de corelare dintre semne în cadrul sistemelor sunt codurile. Saussure prezintă această relație bazându-se pe nevoia de înțelegere a legăturilor semelor ce compun un cuvânt. „Unde se află „semnul" în imaginea imediată pe care ne-o facem despre el? Se află în A, pe munte, iar natura sa, oricare ar fi ea, materială sau imaterială, este simplă, compunîndu-se din A. Unde se află „semnul" în realitatea lucrurilor? Se află în mintea noastră, iar natura sa (materială sau imaterială, prea puțin contează) este complexă; de acum înainte, ea nu se mai compune din A și nici măcar din a, ci din asocierea a/b, în condițiile eliminării lui A, precum și ale imposibilității de a găsi semnul în b sau în a, luate separat.”
În comunicarea lingvistică intervin elemente care pun probleme de codificare și decodificare: variabilitatea enunțurilor lingvistice (fiecare individ are modul său personal de a utiliza limba, cuvintele, sintaxa, intonația, etc). Competența lingvistică presupune din partea colportorului o cunoaștere a codului limbii utilizate, dar și capacitatea de a descifra și înțelege enunțuri foarte variat compuse. Această problemă conturbatoare este relevantă în cadrul școlii, unde elevii devin incapabili sa înțeleaga limbajul profesorilor datorită gradului scăzut de înțelegere al polisemiilor si neologismelor, cu alte cuvinte al jargonului academic. A decodifica un mesaj înseamnă a alege semnificația unui ansamblu de semne în funcție de contextul lingvistic, de existența mesajelor paralele (verbale, paraverbale etc), care pot fi complementare sau contradictorii, unele în raport cu altele. Cele paralele pot confirma, nuanța, relativiza și chiar contrazice mesajul lingvistic propriu-zis.
Codificarea și decodificarea mesajelor implică și procesul de interpretare: sensul pe care receptorul îl dă mesajului în funcție de contextul comunicării (în care intervin personalitatea, experiența, starea de spirit, sentimentele reciproce, starea interacțională a celor care comunică etc). În genere, este lucru acceptat ca receptorul, prin decodificarea unui mesaj, să afle semnificația mesajului, iar prin interpretare să ii atribuie sensul lui. Semnificația este oarecum mesajul obiectiv, în timp ce sensul se referă la ceea ce face receptorul cu mesajul respectiv (cum reacționază la un mesaj). La nivelurile sensurilor unui mesaj, adolescentul va avea tendința de personalizare a unui enunț cu caracter gnomic, astfel decodarea devine invalidă și comunicarea duce la o respingere a codului general.
Tudor Vianu făcea o remarcă substanțială cu privire la funcția bivalentă a limbajului: cea de comunicare a unor informații și cea de comunicare a complexității stărilor definitorii, de prezentare a omului.
Umberto Eco observa că a produce un semnal duce la o corelare cu un conținut, înseamnă a produce o funcție-semn; modul în care un cuvânt sau o imagine sunt corelate cu conținutul lor nu este același. Există semne care sunt într-un fel oarecare motivate de, asemănătoare cu, analoage cu, legate în mod natural de propriul obiect, aceste corelații devin imposibil de realizat tocmai datorită lipsei de percepție, limbajul conotativ face ca elevii să nu aibă capacitatea stiințific conotativă. Astfel limbajul imaginativ, ce are baze in termenul de semn, devine incapabil să formeze legături, lucru ce duce la o imposibilitate de gândire deoarece: „The concept of the sign is determined by this opposition: through and throughout the totality of its history and by its system. But we cannot do without the concept of the sign, we cannot give up this metaphysical complicity without also giving up the critique we are directing against this complicity, without the risk of erasing difference [altogether] in the self-identity of a signified reducing into itself its signifier, or, what amounts to the same thing, simply expelling it outside itself”. Tinerii devin incapabili de a forma imagini abstracte de ordin elementar. Din acestea reiese capacitatea redusă de a răspunde la anumiți stimuli, în lipsa unui suport vizual. „In his passionate critique of television and its works, Pierre Bourdieu points out that `one of the major problems posed by television is the relation between thought and speed'. This is not just the problem of the difficulty to think fast, of the time needed to gather thoughts, to reflect and compare the weight of arguments. More is involved: in a rapid exchange, when there is no time to pause and think twice before uttering a sentence, the `received ideas' — trivial ideas, the shared-by-all ideas, ideas that do not prompt, nor need reflection since they are deemed self-evident and, like axioms, require no proof — are inadvertently privileged. It is the questioning of the allegedly `obvious', the scrutiny of what is usually left unspoken, bringing to attention aspects normally left out of consideration or passed over in silence, that requires time”.
Adolescentul este înzestrat, prin natura sa ontologică, cu capacitatea de a adapta mediul la nevoile și scopul lui. Semnul este proprietatea omului și are rolul de a nu opri omul într-un hic et nunc atemporal și spațial. Semnul, mai ales în cadrul minții active a tânărului, are capacitatea de a uni prezentul cu trecutul, realul cu posibilul. Semul este, în realitate, o materie sensibilă ce capătă valori inteligibile. Abstractizarea și generalizarea devin noțiunile limbajului încriptat al adolescentului.
Cuvântul este eminamente legat de simbolurile ce îl determină. Această putere de simbolizare este utilizată la maxim de generațiile tinere, el având puterea unei reacții imediate din partea interlocutorului. Cuvântul ca semnal impune din partea receptorului un răspuns imediat. De cele mai multe ori, în limbajul conotativ, el capătă valorile simbolurilor, astfel el înlocuiește obiectul simbolizat.
Dacă vedem definirea conceptului de cuvântului-simbol, vom constata că sub umbrela lui se încadrează orice entitate care primește un nume se reifică prin însăși acțiunea de denominare, transformându-se în “obiect-de-sine-stătător”; acesta nu poate fi înregistrat la nivelul subiectului decât prin intermediul “cuvântului-simbol”, dar el “există” în sine.
Această valorificare a cuvântului doar ca simbol duce inevitabil la o ruptură între planul obiectual al realității și cel subiectual al discursului lui, ceea ce a dus la celebra problemă a primordialității unuia dintre cele două planuri.
Simbolul ca semn al cuvântului reprezintă o valorificare a unei paradigme. Așa cum observam în debutul lucrării, paradigma are capacitatea de a rămâne constantă, de aceea codificarea simbolică la nivelul limbajului adolescenților duce inevitabil la o
para-cultură și la un nivel de simbolizări diferite față de ce este general acceptat. Ce se remarcă este faptul că obiectivitatea simbolului utilizat de tânăr rămâne validă până la descifrarea intențiilor ce se ascund în spatele simbolului folosit.
Referitor la influența limbilor străine putem observa că după 1990 lexicul românesc s-a confruntat cu „o avalanșă de anglicisme care au invadat limba și care continuă să crească într-un ritm accelerat”. Anglicisemele se pot defini ca „împrumuturi recente din engleza britanică și americană, incomplet sau deloc adaptate (ca atare, ele se scriu și se rostesc în română într-un mod foarte apropiat sau identic cu cel din limba de origine)”. majoritatea termenilor sunt neasimilați fonetic și morfologic la structura limbii române, ba chiar neînregistrați în lucrările lexicografice românești: boarder, boyband, cover, college-shirt, casting, challange, fresh, look, modeling, maxi-single, nick-name, outfit, partytime, songwriter, target, t-shirt, up-grade, writing.
Unii termeni sunt introduși din comoditate sau pentru evitarea sintagmelor (single „disc ce conține câte o singură piesă pe fiecare față”). Caracterul internațional, precizia anglicismelor necesare, dar și nevoia de a înlocui „limba de lemn” din perioada anterioară anilor ’90 au determinat invazia termenilor de origine engleză. Majoritatea anglicismelor sunt substantive și adjective invariabile. Denumind noțiuni abstracte, substantivele au primit desinența de plural a neutrelor românești: chart-uri, hobby-uri, party-uri, trend-uri. De asemenea, observăm preferința pentru compusele prin contopire (la majoritatea substantivelor compuse prin parataxă înregistrăm fenomenul contopirii): comeback, outsider, partytime, snowboard.
Domeniile în care anglicismele sunt folosite cu frecvență crescută sunt: domeniul muzical și cel al vieții mondene, domeniul sportiv, precum și cel tehnic și economic.
Apariția la mijlocul secolului al XX-lea a culturii electronice a marcat începutul unei noi perioade în dezvoltarea comunicării adolescentine. Radioul și televiziunea, telefonul și faxul au contribuit mult la anumite schimbări în viața socială, economică, culturală și politică. Firește, aceste medii de comunicare nu fac parte din obiectul de cercetare al prezentei lucrări. Din punctul de vedere al timpului se face distincție între comunicarea sincronică și cea asincronică în Internet mediată de computer. Primele forme de comunicare în Internet se caracterizau prin existența unor pauze semnificative dintre emiterea și receptarea mesajului (spre exemplu email). Atunci când pauza între emiterea și receptarea mesajului este minimală, comunicarea se consideră sincronă. Medii de comunicare prin Internet, în masă și în grup, care permit comunicare „în timp real” (cu pauză minimală între emitere și receptare), sunt Internet Relay Chat (IRC) și Multiple User Dungeon/Dialogue (MUD) sau variantele (cunoscute drept sisteme MU*). Comunicarea întemeiată pe text în Internet nu posedă caracteristicile genurilor tradiționale de texte scrise, ea deseori fiind caracterizată de spontanietatea și caracterul neoficial al limbii orale. Făcând o comparație succintă a comunicării mediate de computer și a celei nemijlocit interpersonale, se observă că prima este o combinație a modului oral și a celui scris de comunicare. Caracterul săumixt face comunicarea mediată de computer un eveniment unic în istoria lingvisticiiși o minunată sursă de informație pentru analiza discursului. În cadrul comunicării în Internet se extinde domeniul canalului scris,cuprinzându-se cazurile ce până acum țineau doar de comunicarea personală nemijlocită, de poștă și telefon. Îna cest mod se poate distinge faptul că o comunicare diferă la nivelul grupului de adolescenți ce utilizează Interentul, limbajul este distinct, utilizându-se coduri specifice ce necesită un aparat de decodare ce este specific grupului dinc are face parte emioțătorul și receptorul.
În final, pentru a realiza schimbările la nivelul înțelesurilor pe care tinerii le performează constant, trebuie să luăm în considerație aceste determinări generale ale limbajului uman: „ nici o entitate de ordin lingvistic nu poate fi dată sau nu este dată în mod nemijlocit de simțuri, neexistând în afara ideilor care-i pot fi atașate; dintre entitățile lingvistice existente nici una nu este simplă, întrucât, chiar redusă la cea mai elementară expresie a sa, ea ne obligă să ținem cont deopotrivă de un semn și de o semnificație; contestându-i entității lingvistice acestă dualitate (sau omițând-o), nu facem decât să-i refuzăm existența lingvistică, proiectând-o în domeniul faptelor fizice; ca o unitate a fiecărui fapt de limbaj, rezultă dintr-o realitate complexă constând în asocierea faptelor și mai rezultă și dintr-o asociere de un tip cât se poate de special, prin aceea că, în esență, un semn nu are nimic în comun cu ceea ce semnifică.”
2.5. Expansiunea personalității și comportamentului la adolescenți
Nevoia de afecțiune și de a se confesa în raport cu primele sale flirturi este străns legată de întregul sistem atitudinal al adolescenților față de cei din jur. Astfel, aceștia trăiesc noi experiențe în care domină afirmarea eului și tendința de manifestare a disprețului față de familie deoarece încep să dobândească convingerea că se află la vârsta adultă.
Adolescenții sunt sensibili față de situațiile de respingere și față de judecata adulților, deși se pot găsi în opoziție cu aceștia. Apare, așadar o ambiguitate comportamentală ce se transpune în forme de timiditate și de confruntare, în care conflictele și confruntările pot deveni acute.
Adolescenții încearcă prin toate mijloacele să se plaseze în originalitate și să nu cadă în conformism. Pentru urmare, vestimentația lor trebuie să fie deosebită, chiar dacă nu este acceptată de familie, muzica să cânte cât mai mult și cât mai tare, camera să fie dezordonată, limbajul să fie încărcat de jargoane cu tendința de a provoca etc. Evident, conflictele de autoritate depășesc cadrul familiei și sunt centrate pe dobândirea unui statut ce le oferă tinerilor mai multă independență în luarea deciziilor și manifestarea unor forme comportamentale în care adulții să nu mai dicteze asupra vârstei când au voie să fumeze, să nu mai fixeze ora de venire acasa seara, să nu mai spună când să se dea cu ruj fetele prima dată etc. (Maurice Debesse, Psihologia copilului de la naștere la adolescență, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p.89).
Adolescenții rămân, încă, în bună măsură, dependenți de familie, dar se străduiesc tot mai mult să iasă de sub tutela ei. Pentru adulți apar dificultăți în adaptarea celor mai favorabile forme de relaționare cu adolescenții pentru a evita eventualele conflicte. Situațiile extreme, cum ar fi un climat indulgent sau neglijent, ca și al unuia prea rigid cu interdicții exagerate, nu facilitează dobândirea autonomiei personale, deoarece se mențin stările tensionate și se reduc motivele pentru o implicare activă a adolescenților în propria lor socializare. Familia este și ea afectată deoarece îi scade puterea de influență și este tot mai des evitată în luarea unor decizii de către tineri. Ca atare, relațiile dintre familie și adolescenți se deteriorizează, ceea ce determină repercursiuni negative și asupra adaptării generale a tinerilor din perioada de vârstă ulterioară. Adolescenții își construiesc propria identitate prin continue căutări și diferențieri față de alții, din care nu lipsesc tensiunile, conflictele și frustrările.
Personalitatea evolueazǎ cu oscilații, cu perioade de inegalitate și chiar dezacorduri din care se dezvoltă structuri pozitive sau negative, dependente de condițiile factorilor educaționali sociali și de cei ce țin de dobândirea unor particularități ereditare. Posibilitățile reduse de integrare, neputința adolescenților de a se adapta la structurile social – profesionale iar frecventele eșecuri, insuccese, dezamăgiri, anxietăți pot genera comportamente indezirabile, deviante și chiar de suicid. Dimpotrivă, când fenomenele de autodescoperire, de autoapreciere, de autocunoaștere sunt realiste și însoțite de satisfacții, când au posibilitatea de a-și valorize propriile calități, comportamentele cunosc o ascensiune continuă spre adaptare la mediul înconjurător.
Adolescenții vor să se realizeze personal, prin muncă asiduă de cunoaștere, de creație, de elaborare a unor produse prin activități care sǎ îi definească și sǎ îi evidențieze ca personalități unice. Aceștia încearcă să se cunoască și să se autoevalueze în raport cu realizările lor și ale altora. Tocmai de aceea se întreabă, adesea, “Cine sunt eu?” iar răspunsurile ce și le dau se bazează pe maturizarea intelectual – afectivă foarte evidentă pentru unii adolescenți, chiar de la 16 ani, iar pentru alții la 18 ani. În acest context, Maurice Debesse afirma că adolescența are două funcții:
prima funcție este cea de adaptare la mediu, când subiectul își formează deprinderi și obișnuințe pentru a raspunde la solicitările exterioare în scopul integrării sociale;
cea de-a doua este funcția de depășire ce are rolul unui resort care va duce la tendința subiectului nu numai de a depăși copilăria ci și unele secvențe ale vârstei adulte.
De aici, rezultă că unii adolescenți sunt dornici de autodepășire, sunt în permanentă căutare, nu sunt mulțumiți de ceea ce fac, manifestând tendințe spre perfecționism, în timp ce alții sunt mai împăcați în ceea ce fac și au realizat, sunt mai docili și se orientează în adaptare prin ceea ce le spun alții că trebuie urmat.
De asemenea, orice activitate umană are la bază o formă sau alta de motivație din care se constituie motivul. Prin intermediul acestuia se realizează selectarea și ierarhizarea scopurilor și intereselor, ajungându-se la formarea de aspirații în care componenta afectivă este deosebit de activă în adolescență. Din intersectarea motivației și afectivității, la adolescenți, se constituie o serie de comportamente ce sunt legate de conduite de politețe, reticență, evitare, rușine, bunăvoință, compasiune etc.
În condițiile favorabile de viață, la adolescenți, predomină dispozițiile pozitive cu manifestări de conduite, în care așa cum spune Mihai Ralea totul este ingeniu, proaspăt, nou și tulburător. Ca atare, adolescenții se simt fericiți, plini de iluzii, cu vise de eroi în care și proiecția viitorului nu are limite.
Prin urmare, socializarea și erotizarea, investițiile psihice, legate de scopuri, interese, idealuri, aspirații, au cea mai mare importanță în organizarea structurilor de personalitate și manifestarea de comportamente complexe. Astfel de comportamente se extind în toate formele de activitate ale adolescenților, începând cu cele de tipul ludic și potrivite înclinațiilor acestora. Ca urmare a caracteristicilor de personalitate, jocul și distracțiile parcurg etape importante și semnificative pentru evoluția psihică și intelectuală.
Conduitele adolescenților, în astfel de forme, se nuanțează și răspund complex cerințelor sociale, atât prin conținutul jocurilor, cât și al distracțiilor în care se investesc cunoștințe, experiențe, aptitudini, atitudini cu mare încărcătură emoțională. Adolescenții manifestă preferințe pentru jocurile și distracții ce au un pronunțat caracter intelectual, astfel,de jocuri și distracții sunt: rummy, șah, țintar, cărți, ascultarea muzicii, reuniunile de grup etc.în care își probează forțele intelectuale și își afirmă trăsăturile de personalitate. Asemenea activități scot în evidență dorința adolescenților de a-și creea o anumită reputație prin performanțele obținute și prin stilul propriu. În aceste forme de joc și distracții, ca și în lectură, desen, vizionare de spectacole și piese de teatru; adolescenții manifestă exigențe față de propriul comportament, dar și față de al altora.
În același timp, dansul ocupă și el un loc preferat, deoarece constituie o modalitate adecvată de exprimare a emoțiilor și stărilor dar și de manifestare a simpatiei față de sexul opus. Prin dans, adolescenții își exprimă agilitatea și flexibilitatea în mișcare și își valorifică aptitudinile în executarea figurilor complexe cu un consum de energie fizică accentuată. Drept urmare, adolescenții își refac forțele și adoptă momente de relaxare printr-un echilibru comportamental ce îl exercită tot mai discret.
Efecte asemănătoare au și vizionarea emisiunilor T.V., ascultarea radioului, citirea de cărți și reviste, vizionarea de spectacole și de filme, șuetele din cofetării, cafenele, turismul etc.în care adolescenții se afirmă ca veritabili consumatori de cultură.
Pe lângă conduitele normale, care denotă dimensionarea echilibrului și adaptării adolescenților, pot apare conduite amorale ce se caracterizează prin exprimarea ostilității, nonconformismului, negativismului bazat pe ignoranță, pe încălcarea unor reguli din nerecunoasterea lor sau din nerealizarea implicațiilor cu care se pot solda asemenea atitudini și, în cele din urmă, conduite imorale atunci când încălcarea normelor și regulilor sociale se face în cunoștință de cauză sau deliberat. Când conflictul și frustrarea îmbracă forme grave și când se prelungesc în timp, încât tinerii trăiesc anxios și dramatic relațiile lor cu cei din jur, intervin o serie de manifestări ce cad sub incidența unor comportamente, structurate după următoarele tipuri de personalitate:
a imaturității psihice atunci când adaptarea este dificilă, greoaie, lipsită parțial de realism și acțiuni infantile;
a dezvoltării dizarmonice dominate de acțiuni instabile, labilitate afectivă, impulsivitate, brutalitate, negativism, atitudini nonconformiste, egoism, lipsă de socializare, ostilitate față de cei din jur;
a evoluției astenice ce poate fi de natură cerebrală, somatogenă și psihogenă în care domină forme de handicap cu caracter reactiv, prin vulnerabilitatea persoanei la diferite situații;
a evoluției psihopatologice sub formă epileptoidă, schizoidă, isterică,ce conține o mare doză de labilitate afectivă și tendințe spre manifestări delincvente și infracționale.(Ursula Șchiopu , Emil Verza, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții., Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 259)
Din fericire, în majoritatea cazurilor, adolescenții găsesc resursele psihice ce le sunt necesare ca să depășească conflictele și tensiunile care pot genera asemenea comportamente.
Socializarea este o nouă formă compensatorie de adaptare și de exprimare de atitudini față de alții ce se bazează pe afirmarea onoarei.
Structurile de personalitate constituite pe aceste baze, le permit adolescenților să se apropie de idealul omului acceptat și exprimat printr-un grup social spre care tind. Ei devin conștienți de calitățile omului real, concret dar reflectǎ, în același timp, dimensiunea omului acceptat și promovat în societate. Aptitudinile și însușirile de caracter, ca disponibilități ale personalității, generează, la această vârstă, interese, curiozitate, perspicacitate, spirit critic, autoanaliză și raportări la cei din jur pentru ca aceștia sa-și poată dezvălui conduite legate de acceptorii morali și valorici, ce le permit o integrare activă și eficientă în viața social- profesională.
În concluzie, din punct de vedere psihologic, adolescenții traversează următoarele etape principale ale identificării personalității și comportamentului:
cristalizarea vieții interioare și a conștiinței propriei identități, prin tendințe de interiorizare și introspecție, de analiză și autoanaliză a stărilor trăite;
instalarea conștiinței maturizării și a aspirațiilor de a fi adult, printr-o raportare pertinentă a însușirilor proprii la conduitele celor din jur;
menținerea și chiar accentuarea, în unele imprejurări, a conduitelor de opoziție, de teamă, de conflict și frustrare, prin efortul depus pentru câștigarea independenței și autonomiei personale;
creșterea simțului de responsabilitate, de datorie și proiecția personalității în devenirea și afirmarea socială, culturală și profesională;
maturizarea personalității și elaborarea de comportamente integrative, bazate pe creșterea puterii intelectuale, volitive și motivaționale, prin trăirea experiențelor afective și cognitive care fac posibilă integrarea cultural-socială și circumscrierea în cadrul originalității.
dezvoltarea capacității de autocontrol și stăpânire de sine, prin exercitarea unor conduite de sacrificiu și proiectarea aspirațiilor pentru servirea cauzelor generoase.
CAPITOLUL 3
EVALUAREA EXPERIMENTALĂ
A ACCEPTĂRII DE SINE
3.1 Scopul cercetării
Scopul cercetării este de a scoate în evidență rolul esențial ce îl are acceptarea de sine în dezvoltarea personalității adolescenților; importanța gradului de autoacceptare, dar și a ideilor defectuase legate de propria persoană.
3.2 Obiectivele cercetării
În această lucrare mi-am propus ca obiective:
1. Evidențierea importanței pe care o are acceptarea necondiționată în raport cu performanțele;
2. Determinarea gradului de influență al acceptării de sine necondiționate asupra dezvoltării personalității;
3.3 Ipoteza cercetării
În scopul demonstrării obiectivelor propuse, am elaborat următoarea ipoteză de lucru:
Nivelul acceptării de sine a adolescenților din mediul liceal este direct proporțional cu ideile (credințele) raționale despre viață ale acestora. Credințele raționale despre viață sunt strâns legate direct proporțional de mecanismele de coping individuale (mecanismele de gestiune ale stresului). Astfel, individul își dezvoltă implicit trăsături imunogene în fața evenimentelor de viață.
3.4 Eșantionul cercetării
În vederea urmăririi obiectivelor și a verificării ipotezei formulate, am cuprins în cercetare un număr de 30 de elevi cu vârste cuprinse între 16-18 ani care frecventează Liceul Teoretic din Orașul Mizil. Cei 30 de elevi supuși investigării provin din două clase diferite, respectiv 15 elevi sunt clasa a X-a și 15 fac parte din clasa a XI-a.
Tabel 2. Clasificarea pe grupe a elevilor
Fiecărui elev i-am atribuit un indicator, după cum urmează:
Tabel 3. Clasificare indicatorilor atribuiți fiecărui elev.
3.5 Metode și instrumente de cercetare
În cercetare am folosit ca instrument de lucru Chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane (Unconditional Self Acceptance Questionnaire – USAQ). Acest instrument are la bază teoria lui Albert Ellis (1977) asupra acceptări necondiționate. Potrivit acestei teorii, la baza problemelor emoționale sau comportamentale se află dificultatea persoanei de a se accepta necondiționat și de a accepta necondiționat oamenii din jur și conditiile de viață. Definiția acceptării propusă de Ellis redă ideea că individul „se acceptă în totalitate și necondiționat, indiferent dacă oamenii îl aprobă, îl respectă sau îl iubesc” (Albert Ellis, 1977, p. 101).
Chestionarul include 20 de itemi care măsoară acceptarea necondiționată a propriei persoane, ca factor protector în vederea prevenirii declanșării anumitor forme de psihopatologie la contactul cu situații de viață negative. Primii noua itemi reflectă un nivel crescut al acceptării necondiționate a propriei persoane, iar ceilalți 11 itemi reflectă o acceptare necondiționată scăzută. Există 7 posibilități de răspuns care variză de la „Aproape întotdeauna fals” la „Aproape întotdeauna adevărat”.
Un studiu efectuat pe 701 subiecți ce a avut ca bază determinarea măsurii în care acceptarea necondiționată a propriei persoane (determinată prin USAQ) acționează cu anumite emoții și cogniții conform teoriei elaborate de Albert Ellis a fost compus din doua categorii: o parte a fost alcătuită din studenții recompensați pentru participare prin identificarea anumitor activități de profil menționate în curricula școlară, iar restul de subiecții au fost volutari care au fost incluși în urma unor anunțuri publice. Mai jos sunt prezentate datele statistice aflate în urma efectuării studiului:
Statut marital N = 567
Date lipsă N=134
Căsătorit = 326
Necăsătorit = 241
Tabel 4. Date statistice privind subiecții care
au participat la acest studiu
Din rezultatele studiului efectuat, denotă faptul că acceptarea necondiționată a propriei persoane se asociază pozitiv cu credințele raționale, fără a se suprapune peste această noțiune. Potrivit teoriei rațional-emotive și comportamentale, acceptarea necondiționată este o notiune care se raportează și la varianta funcțională a evaluării globale negative, și la atitudinea generală față de sine, lume și viață. În același timp, acceptarea necondiționată a propriei persoane se asociază negativ cu :
credințele care nu se adaptează față de diverse tipuri (inferențe, evaluări, scheme cognitive);
emoțiile de tip disfuncțional.
Indicii de corelație scoate în evidență și diferența dintre problemele emoționale (care implică aspecte multiple de tip afectiv, cognitiv, comportamental și fiziologic) și emoțiile (ca trăiri afective diferite).
3.6 Analiza și interpretarea rezultatelor
Am aplicat Chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane (Unconditional Self Acceptance Questionnaire – USAQ) uni număr de 30 de elevi cu vârste cuprinse între 16-18 ani pentru a determina gradul de influență pe care îl are acceptarea de sine necondiționată asupra dezvoltării personalității. Chestionarul a cuprins 20 de itemi care reflectă diferitele aspecte ale conceptului de acceptare necondiționată. Cu ajutorul chestionarului se calculează un scor global (scala), unde valorile mari reflectă nivele crescute de acceptare necondiționată a propriei persoane. Cei 20 de itemi cuprinși în chestionar, 9 itemi sunt formulați astfel încât să se reflecte nivele crescute ale acceptării necondiționate a propriei persoane (exemplu: Cred că sunt valoros prin simplul fapt că sunt o ființă umană.), iar restul itemilor, 11 la număr, sunt formulați astfel încăt să reflecte o acceptare necondiționată scăzută. (exemplu: Ca să mă simt o persoană valoroasă trebuie să fiu iubit de persoanele importante pentru mine.)
Tabelul 5 cuprinde scorurile obtinute de cei 30 de elevi în urma chestionarului aplicat, astfel:
Tabel 5. Scorurile obținute de elevi
Pentru a identifica care este gradul de acceptare necondiționată a propriei persoane, în tabelul 6 am raportat scorurile obținute de elevi la cele cinci clase normalizatoare elaborate în urma unui studiu realizat pe 417 subiecți.
Tabel 6. Raportarea scorurilor obținute de elevi
la cele cinci clase normalizatoare
Din tabelul 6 reiese faptul că din cei 30 de elevi participanți la studiu 13% dintre aceștia au o acceptare necondiționată a proprie persoane foarte scăzută, 33% o au scăzută, 47% au o acceptare necondiționată a proprie persoane medie, iar 7% o au ridicată. Încercând să aflu de ce aproximativ 46% de elevi au o acceptare necondiționată a propriei persoane scăzută, am aflat că o parte din aceștia au părinți divorțați, o parte au unul dintre părinți plecați în străinătate, iar 2 elevi au ambi părinți plecați în străinătate și locuiesc cu bunici.
Media scorului pentru întregul lot: 82,9.
Media băieți: 79.78571
Media fete: 85.625
Ținând cont de scorurile obținute de elevi în urma completării Chestionarului de acceptare necondiționată a propriei persoane, observăm că există diferențe semnificative în funcție de sex.. Privind figura de mai jos observăm că majoritatea fetelor au obținut scoruri mai mari decât băieți, ceea ce înseamnă că acestea au un grad de acceptare necondiționată a propriei persoane mai crescut decât băieți.
Figura nr.1 Compararea scorurilor în funcție de sex
Coeficient de corelatie Pearson între scorurile băieților și fetelor: 0.949281
Deviația standard: 11.39979
3.7 Concluziile cercetării
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Acceptarea DE Sine In Mediul Educational LA Adolescenti (ID: 158575)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.