Abordarea Metodologică a Relației Dintre Joc și Comunicare la Vârsta Școlară Mică

CUPRINS

Argument

Capitolul I. COMUNICAREA
1.1.Definirea conceptului de comunicare
1.1.1. Comunicarea între definiții și interpretări
1.1. 2. Caracteristici, funcții și axiome în comunicare
1.1.3.Clasificare și forme ale comunicării
1.2. Comunicare și limbaj
1.3. Specificul comunicării la vârsta școlarului mic
1.4. Inteligența lingvistică.Definirea conceptului. Premise favorizante
1.5. Legătura dintre cunoaștere și comunicare

CAPITOLUL I

COMUNICAREA

1.1.Definireaconceptului de comunicare

Comunicarea reprezintă un proces de interacțiune între persoane, grupuri, ca relație mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii își împărtășesccunoștințe, experiențe, interese, atitudini, simțăminte, opinii, idei.

Privită caproces, comunicare consta în transmiterea șischimbul de informații (mesaje) între persoane. Comunicarea, înseamnă aspune celor din jur cine ești, ce vrei, pentru ce dorești un anumit lucru șicare sunt mijloacele pe care le vei folosipentru a-țiatinge țelurile. In acest sens, acomunica înseamnă șia tăcea, aaștepta răspunsul, reacțiaceluicăruiaai vrut să-l anunțică exiști șichiar vreisă-ispuiceva.

Comunicarea, este definită – de către majoritateaspecialiștilor – ca un procesprin care b#%l!^+a?un emițător transmite o informație receptoruluiprin intermediul unuicanal, cu scopul de aproduce asupra receptoruluianumite efecte. Încercând să confere comunicării o nuanță de riguoare, Școala de laPalo Alto, a formulat principii (axiome) ale comunicării.

Acesteasunt: – „comunicarea este inevitabilă” sau „non-comunicarea este imposibila”; conform acestuiprincipiu tot omul comunică, orice comportament are valoare comunicațională, indiferent dacă există sau nu indici, semne sau semnale. – „comunicarease dezvoltape douaplanuri: planul conținutului șiplanul relației.

Primul oferă informații, iar al doilea oferă informații despre informații” – „comunicarea este un procescontinuu ce nu poate fiabordat în termenicauză- efect sau stimul- răspuns”; aceastase datorează faptuluică, omul, comunică în fiecare moment cu întreg trecutul sau șicu toate experiențele acumulate. – „comunicarease bazează atât pe informație în forma digitală (procesată de sistemul nervoscentral), cât șipe informație analogică(procesată de sistemul neurovegetativ)” – comunicareaimplică raporturi de putere între parteneri, iar schimburile care au simetrice loc între eipot fisimetrice sau complementare”; în schimburile partenericomunica de pe poziții de egalitate, iar în schimburile complementare, adoptă comportamente compatibile sau joaca roluri distincte, au putere diferită, statut social sau ierarhic diferit. – comunicareaimplică procese de acomodare șiajustare acomportamentelor”; oamenisunt diferiți, percep diferit realitatea șiau interese obiective diferite.

1.1.1. Comunicarea între definiții șiinterpretări

Comunicarea reprezintă capacitatea ființelor umane de a- șiputea transfera unele altora realitatea, experiența, trăirile, cunoștințele etc. În acest sens, cel maisimplu model de comunicare cuprinde un emitent singular sau colectiv și, de asemenea, un receptor care poate fi și el format dintr-un singur element sau din mai multe elemente.

Pentru realizarea înțelegerii între cele două entități este nevoie caacesteasă folosească o bază de date comună, care trebuie să cuprindă o limbă comună, un limbajcomun, însoțite de un cumul de exprimări nonverbale asemănătoare.

De asemenea, înțelegerea este susținută și de alte capacitățiale indivizilor, șianume: sursa emitentă trebuie să aibă șicapacitatea de acoda un mesaj șipe cea de decodare a mesajelor, capacitățicare trebuie să le aibă și 10 receptorul. Astfel comunicarea va lua forma unui transfer șia unuicontra-transfer informațional între sursa emitentă șicea receptoare. b#%l!^+a?Comunicare cu sens de comunitate Individul uman nu există singular ci, prin afiliere cu alte persoane, formează grupuri.

Grupurile se cristalizează în baza unor principiicomune șia unor aspirațiisau idealuricomune. După cristalizarea grupurilor un rol esențial în menținereaacestora în forme durabile în timp îl are dinamica de grup. Dinamica de grupia naștere în primul rând datorită trend-urilor determinate de relațiile interpersonale. Relațiile interpersonale, care cuprind atât structurile formale, cât șipe cele informale, se creează pe bazaprocesului de comunicare, ce contribuie esențial la dezvoltareasocietăților.

Comunicareacu sens de participare șicoparticipare

Existența grupurilor implică și existență coagulării membrilor acestora în jurul diferitelor acțiunicare pot determinaatingerea țelurilor comune. În acest sensparticiparea membrilor grupului în diferite structuriacționale se realizează tot pe bazaprocesului de comunicare. În orice grup există membriactivi, care se implică mai mult în orice fel de acțiune, precum și membri maipuțin activi, care, în funcție de interesele lor proprii, participă parțial sau total doar laanumite acțiuni. Din această cauză, aceștiasunt denumițicoparticipanți. Atât prin participarea, cât șiprin coparticiparea membrilor săi la diferite acțiuni, grupul își menține coeziunea șistructura unitară.

Comunicareacu sens de organizare

Orice acțiune care se realizează pentru aatinge un țel trebuie bine gândită pentru a fi eficientă. Eficiența înseamnă: calitate șicantitate; timpcât maiscurt de acțiune șicosturi minime. Aceste deziderate nu pot fiatinse decât dacă sistemele acționează organizat șiplanificat. Unul dintre cele mai mariavantaje ale organizării este reprezentat de control.

Controlul nu trebuie văzut ca fiind ceva negativ, ci este un instrument prin care pot fi măsurați șise pot menține constanțianumițiparametrisau elemente componente ale procesuluiacțional, prin care se ajunge la țelul dorit. Organizareaimplică șiierarhie, aspect care e susținut din plin de către procesul de comunicare. Comunicareacu sens de neînțelegere Nu întotdeauna entitățile care comunică ajung la un punct comun cu care să fie de acord. Sunt poate mai multe cazurile în care ceicare comunică nu se înțeleg, și totuși,

Există șisituații în care tocmai datorită neînțelegerii totul unitar al diadeisau al grupuluise distruge. Așadar, neînțelegerea este răspunzătoare atât de unitatea elementelor participante laprocesul de comunicare, cât și de distrugereaacestei unități. Alături de aceste b#%l!^+a?cinci marisensuri, sub care este înțelesprocesul de comunicare, pot fi găsite șialtele, deoarece acest concept are o extensie foarte mare. De asemenea, vor putea fi găsite și în viitor alte înțelesuriale acestuiproces, deoarece societate, șiimplicit comunicarea, se transformă permanent și neîncetat.

În prezent sunt acceptate mai multe viziuni și mai multe definițiiale procesului de comunicare dar, din punctul nostru de vedere, nici una nu este în măsură să pună în evidență toate valențele acestuiconcept. Pentru aavea o viziune de ansamblu asupraceeace înseamnă comunicarea vom analiza în continuare mai multe definiții:

1. Definiția luiMax Weber: “Aacționa reprezintă un comportament uman (indiferent dacă este o activitate externă sau internă, o suferință sau o omisiune) dacă și în măsura în care cel sau ceicare acționează leagă de aceasta un senssubiectiv. Acțiune socială este aceaacțiune în cadrul căreiasensul înțeles de cel sau de ceicare acționează se referă și lacomportamentul altora, orientându-se după efectul acesteia.” (Kunczik, Zipfel, 1998, 14).

Din analizaacestei definiții rezultă că Weber vede comunicareacape o acțiune socială atât aindividuluicât șiaindivizilor sau a grupurilor. De asemenea, a lega de acțiuneasocială un senssubiectiv înseamnă o implicare din parteaindividuluisau intenționalitateaacestuia de a face cevasau de a transmite ceva.

2. Definiția luiMichael Kunczik: „Comunicareacuprinde deciinteracțiuneacu ajutorul unor simboluri și transmiterea neintenționată de informațiiprin cel care comunică, interpretată ca fiind informativă de către un observator.” (Kunczik, Zipfel, 1998, 15).

Această definiție pune accent pe transmisia de informații dintre două entități, dar eapune accentul pe neintenționalitate deoarece e interpretată de către un al treileaactor prezent în actul comunicațional. După cum se poate observacomunicareapoate fi șiintenționată (viziunea lui Weber) și neintenționată (viziunea lui Kunczik).

3. Definiția luiStancu Șerb: „…acomunica este sinonim cu aspune, a explica, aconvinge sau aacționa.” (Stancu, Șerb, 1999, 35). St. Șerb consideră comunicareaca fiind atât transmitere de mesaj dar, în același timp, e văzută șica un procespersuasiv șiimplicativ.

4. Definiția lui Lin: „În teoriainformațieicomunicarease referă la reducereaincertitudinii, iar informația este un grad cuantificabil de reducere aincertitudinii.” (Denis, Mcquail, 1999, 31). Lin pune accentul în definițiasape clarificare și vede procesul de comunicare ca un mijloc de determinare cât mai exactă acomponentelor realității. b#%l!^+a?

5. Definiția luiA. Moles: „Comunicarea este acțiunea de a face ca un individ I, situat într-o epocă într-un anumit loc, să-și însușească experiența referitoare la datele și evenimentele ambianței de la un alt individ sau sistem E, folosind elemente de cunoaștere care lasunt comune.” (Apud Radu, Iluț, Matei, 1994, 185).

A. Molesidentifică comunicareaca fiind transmiterea de experiență și, de asemenea, analizează conceptul prin prismaspațiului șia timpului, rezultând din acest context ideeacă procesul comunicăriise modifică permanent în timp, iar simbolurile cu care operează sunt dependente și de spațiul în care acestase manifestă.

Ca o sinteză a tuturor definițiilor prezentate anterior putem spune că procesul de comunicare e o acțiune intenționată sau neintenționată aindividuluisau a grupurilor, prin care se transmit informații referitoare la realitatea înconjurătoare sau interioară a ființei umane, procescare cuprinde minim două elemente un emițător și un receptor, capabile atât să codifice cât șisă decodifice cu aceleași unități de măsură diferitele mesaje aflate în baze de date pe cât posibil apropiate ca dimensiune, cantitate șicalitate ainformațiilor, acțiune care are ca efect reducereaincertitudinii dintre doisau mai mulțiactoriai realității șicare depinde de spațiul și timpul în care se desfășoară.

Procesul de comunicare prezintă o diversitate foarte mare șicuprinde mai multe forme prin care sunt transmise și receptate informațiile între receptori și emițători.

1.1. 2. Caracteristici, funcții șiaxiome în comunicare

Pentru a fi eficientă, comunicarea trebuie săse bazeze pe următoarele caracteristici:

–  Să pornească de ladate concrete, date ale „realitățiiprezente” (Nedelcea, 1999, 81);

–  Are efect de autoreglare a conduitei pesonale cât și de reglementare a conduitei celui cu care intră în contact;

–  Ușurează conștientizarea personală cât și adaptarea creativăaproprieipersoane;

–  Mesajele verbale trebuie să coincidă și săcompleteze mesajele nonverbale;

–   Comunicarea trebuie să fie bidirecțională, reciprocă. Toți participanții la discuție trebuie să îșipoată spune părerea și la rândul lor să fie ascultati. „Comunicarea este un proces bidirecțional atât în raporturile ierarhice, cât și în raporturile dintre prieteni” (Anghel, 2003, 27);

–   „comunicarea persupune continuitatea șisimultaneitatea nesajelor” (Anghel, 2005, 33).b#%l!^+a?Adică orice parte a discuției trebuie să aibă legăturăcu ceeace s-a discutat și cu ceea ce urmeazăa fii discutat.

–   Orice comunicare trebie să aibă un scop bine definit șiclar pentru a putea fii perceput de către persoana căreia ne adresăm. Scopul comunicăriipoate fiiinformarea, motivarea, instruirea sau obținerea de informații, dar oricare dintre ele presupune existența lui, clară și concisă. Scopul comunicării poate fii preluat conștient sau inconștient, dar, în orice situație, el trebuie să existe. Chiar și atunci când mesajul este total lipsit de conținut, el transmite ceva „adevărul că nu conține nimic!” (Anghel, 2005perceput de către persoana căreia ne adresăm. Scopul comunicăriipoate fiiinformarea, motivarea, instruirea sau obținerea de informații, dar oricare dintre ele presupune existența lui, clară și concisă. Scopul comunicării poate fii preluat conștient sau inconștient, dar, în orice situație, el trebuie să existe. Chiar și atunci când mesajul este total lipsit de conținut, el transmite ceva „adevărul că nu conține nimic!” (Anghel, 2005, 33);

–  În orice situație de comunicare, partenerul nu trebuie să se simtăanalizat, interpretat, judecat, manipulat, sfătuit, hărțuit etc. El trebuie să se simtă ascultat și înțeles. „ascultarea este caracteristica fundamentală a comunicarii vizând facilitarea exprimăriiceluilalt” (Abraic, 2002, 49).

–  Comunicarea este ireversibilă. O datăce mesajul a fost transmis, el nu mai poate fi retras;

–  Comunicarea este un „processimbolic” (Anghel, 2003, 28). Simbolul este o imagine, un semn ”concret prin care sunt sugerate însușirile caracteristice ale unor fenomene sau noțiuniabstracte” (Anghel, 2003, 28).

Efectele positive ale unei comunicări eficiente se pot descoperiiîn cele mai mici componente ale activității de zi cu zi: sarcinile și obiectivele sunt realizate într-un timp mai scurt, ajută la structurarea întregii organizațiiși a organizării activităților zilnice, îmbunătățește sentimentul de apartenență la organizație, determină omogenizarea grupului, îmbunătățește percepția fiecărui individ în parte dar și a întregului grup etc.

Funcțiile comunicarii

     Există șase funcțiiale limbajului, în care sunt angajați factoriicomunicării (elementele situatiei de comunicare). Funcțiile limbiicorespund situăriicomunicării lingvistice în perspectiva unuia dintre factoriicomunicării:

· emitator – funcția emotivă

· receptor – funcțiaconativă

· mesaj – funcțiapoetică

· cod – funcția metalingvistică

· context (sau referent)– funcția referențială

· canal de transmitere – funcția fatică

1.Functiacorespunzătoare centrării mesajuluipe emițător este funcțiaEMOTIVA, care b#%l!^+a?trădează stareaafectivă, sentimentele, valorile morale, capacitățile cognitive șicultura emițătorului. Funcția emotivă acomunicăriiconstă în evidențiereastăriiinterne a emițătorului. Aceastase referă, cum bine se știe, lacapacitateape care o avem, ca emițători, să marcăm poziția noastră față de informațiape care o conține enunțul nostru.

Ease se realizează la nivelul emotiv al limbajuluiprin interjecții, exclamații, prin lungirea emfaticaasunetelor. Este semnificativ că intonațiaare un rol deosebit de important în exprimareapoziției Emițătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor șiaugmentativelor, preferințapentru un anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziția vorbitorului.

2.Funcția orientată spre receptorul mesajului este ceaCONATIVĂ, ce servește laincitareaacestuia laacțiune/respectiv la încetareaacțiuniiprin ordine, îndemnuri, rugăminți, interdicții, etc. Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor. Funcțiaconativă se concentreazape strategia lingvistică acontactării receptorului, bazată pe mărciale vocativului (lasubstantive, pronume, numerale șiadjective) șiimperativului (mod verbal personal), de propozițiiimperative, exclamative, afirmative și negative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelență.

3. Funcțiaaferentă mesajului este ceaPOETICĂ, prin care limbajul se orientează spre sine, spre propria organizare. Limbajul poeticpune accentul pe modul cum se spune, cum se vorbește, spre deosebire de limbajul științific, care pune accentul pe ce se spune. Anumite reclame facapel laacest tip de mesaj, în special reclamele pentru serviciile turistice. Funcțiapoetică presupune modul în care este concentrat mesajul poetic de la emițător spre receptor șiconstituie funcția esențială aartei verbale. Ea nu apare singura: în poezia epica, unde se întrebuințeaza formulări lapersoanaa treia, apare și funcția referențiala; în poezia lirica, în care enunțurile sunt lapersoana întâi, apare și funcția emotivă, iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate lapersoanaa doua (oda, epistola, satira), apare și functiaconativa. În opera dramatica, se exploatează din plin resursele oferite de funcțiile limbajului, maiales factorii de perturbare acomunicării, care creează atmosfera specifică.

4.Funcțiacorespunzătoare codului este ceaMETALINGVISTICĂ, ce are în vedere înțelegereacorectă șicompletă a mesajului. Eapresupune intervențiiprin care se verifică folosirea și înțelegereacuvintelor, asensului lor, aimplicațiilor colaterale ale semnelor din cod. Este necesar să se atragă atențiaasupracodului utilizat, fie prin gesturi, fie în perifraze explicative (explicații de genul glumesc, desigur). Funcția metalingvistică are în vedere codul in care se exprimainterlocutorii, modul în care funcționarea nivelurilor limbii (morfologic, b#%l!^+a?sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează și facilitează comunicarea. Comicul de situatiise bazeaza din plin pe functia metalingvistică a comunicarii

5.Funcția limbajuluicorespunzătoare contextului este ceaREFERENȚIALĂ. Aceastailustrează modul de folosire a limbajuluipentru a exprima o realitate, o interpretare personală, o imagine, o părere sau o idée, așacum o percepe emițătorul. Funcția referențială transmite informatii despre lumea reală sau imaginară, trimite lacontext șistabilește referentul. Eapoate fi denotativă sau cognitivă, având în vedere informarea, contextul lingvistic și extralingvistic (social, cultural,) al comunicării.

6. Funcția limbajuluicorespunzătoare canalului este ceaFATICĂ, interacțională. Easervește lastabilirea relației de comunicare și lacultivareainteresuluipentru aceastapână laîncheierea mesajului, prin verificarea funcționării optime acircuitului. La nivelul contactuluisocial funcția fatică asigură comunicarea de succesprin amprenta lingvistică degajată.

Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru includerea într-un stil sau altul, este funcția dominantă. De pildă:

emotiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretăricritice

conativă în ordine, decizii, regulamente, discursuripolitice, predici, reclame

poetică în operele literare, dar și în unele mesaje publicitare

metalingvistică în analize gramaticale, în dicționare, în texte cu caracter didactic

referențială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici

fatică în saluturi și formule de conveniență, texte de receptare a mesajului telefonic

  În spațiul aproape magical celebrului Institute of Mental Research, cunoscut sub numele de Școala de la Palo Alto (localitate situată la 30 Km sud de San Francisco) au fost date peste cap majoritatea teoriilor clasice asupracomunicării. Semințele „noiicomunicării” au fost aruncate de GregoryBateson, maestrul metaforei, șiMilton Erickson, maestrul hipnozei, prieteni legațiprintr-o incredibilă fidelitate șiadmirație reciprocă. „Sarcina noastră este aceea de a învățasă gândim altfel.

  În perspectivasaasupracomunicării, Bateson înlocuiește „metafora mașinii” neînsuflețite cu „metafora organismului” viu. El respinge clasicul „model telegrafic” înlocuindu-l cu„modelul orchestral” în care individul poate doar să participe lacomunicare, fără aputea fi identificat nicica origine și nici destinație a acesteia. Potrivit viziunii orchestrale asupracomunicării, un bărbat și o femeie care polemizeazăîntr-o ședință de consiliu de b#%l!^+a?administrație nu sunt doiinterlocutoriindependenți, ci doar parte integrantă a unei relații în mișcare căreiaise subordonează șipe care o modelează.

Postura lor, gestica, mimica, modul cum sunt îmbrăcați, atitudineacelor prezenți, decorațiunile interioare, dosarele pe care le au în față, plasamentul la masă etc. trebuie luate în considerarela fel ca vorbele rostite de cei doi. Această constelație de elemente care definesccontextul comunicăriise influențează unele pe altele, fără aputea fiierarhizate.Semințele sădite de precursori laPalo Alto dau roade în noua logică acomunicăriial cărei ingeniosprotagonist este filosoful Paul Watzlawick, membru al așa-zisului Colegiu Invizibil, alături de Janet Beavin și Don Jackson.

Colegiul Invizibil nu oferă o definiție în manieră clasică acomunicării, ciconstruiesc un set de 7 legisau principiisupreme pe care le numesc „axiomele comunicării”. Le-au numit astfel, cu intenția de a le conferi o notă din rigoarea gândirii matematice.

Axiomele recuperează sensul originar al termenului latinesc „communicare” (apune încomun, a fi în relație) fără a exclude sensul de „a transmite” supralicitat de modelulmatematic-cibernetical comunicării. Ele sunt uimitor de revelatoare pentru viziunea comunicăriicainteracțiune colectivă, condusă de reguli învățate inconștient. Elucidând uneledin misterele comunicăriiinterumane, axiomele pot fiincredibil de utile pentru însușirea unora din secrete celor maisubtile tehnici de influență în comunicarea în afaceri.

Axioma întâi:„Nu putem să nu comunicăm”

În virtuteaacesteiaxiome, într-o interacțiune interumană, orice comportament are valoare comunicațională. Astfel, comunicarea este inevitabilă, iar non-comunicarea imposibilă.Orice situație care implică două sau mai multe persoane este una interpersonală, adică o situație de comunicare inevitabilă. Comunică și tăcerea, nu doar vorbele. Comunică răspunsulla o epistolă, dar șiabsența lui. Comunică gesturile și mimica, absența lor sau înlocuireacelor așteptate cu altele. Comunică paloareasau roșul obrazului, ritmul respirației, bătăile inimii și tensiunea mușchilor gâtului. Acțiuneaca șipasivitatea oferă inevitabil un gen oarecare de indicii, semne șisemnale. Cinevacomunică și când nu face gestul de a răspunde salutului.Expediem mesaje când vorbim, scriem, gesticulăm, cântăm, dansăm, muncim, lenevim, nejucăm, indicăm cu degetul sau zâmbim, ne încruntăm, ne îmbrăcăm elegant sau răspândim unanumit miros, adică tot timpul, indiferent de situație. Omul nu poate să nu comunice, indiferent dacă vreasau nu. Când ascultă, citește, privește, miroase, pipăie, gustă, bâjbâie prinîntunericsau doarme, el recepționează mesaje, chiar dacă are sau nu intențiab#%l!^+a?asta.Comunicarea nu se rezumă la limbajul verbal, vorbit sau scris, și nici la intenționalitate.Cea verbală șiintenționată este doar vârful icebergului. Dincolo de cuvinte șipeste ele, intervin vocea, tonul cu care sunt rostite. Apoi, cuvintelor și tonului, se adaugă limbajultrupului, postura, fizionomia, mimica, gesticasau culoarea hainelor.

Axiomaa doua: Comunicare se dezvoltă pe două planuri: conținutul și relația. 

Planul conținutului oferă informații, iar planul relației oferă indicațiipentru interpretarea informațiilor (informații despre informații). Pentru a explicaaceastă axiomă, Paul Watzlawick recurge laanalogiacu computerul. Pentru a îndeplini o sarcină, el are nevoie dedate (planul conținutuluiinformațional), dar și de un program, care-iindică cum să le prelucreze (planul relației).În comunicare umană, limbajul conținutului este unul de informare, iar limbajul relației este unul de comportament. Nici o comunicare interumană nu se rezumă doar la transmiterea de informații, ci induce și un comportament.

Singură, informația nu este suficientă pentru a genera comportamentul. Un mesaj oarecare (o frază, un rând) este configurat:

a) de conținutul său, dat în informațiape o scriu șiciteștiacum și

b) de relația creată între noi.

Panul relațieisemnalează natura raportuluiinterpersonal șipoate fi: dominanță-supunere, apropiere-distanțare, prietenie-ostilitate.Conține iubireasau ura, acceptareasau respingerea,dominareasau supunerea. El explică de ce ne place sau displace o persoană, indiferent devaloareainformațiilor aduse de ea, de ce poate fisimpatică fără aspune mare lucru și, paradoxal, nesuferită când spune lucrurisavante. Cu cât o relație interumană este mai sănătoasă, cu atât dimensiunea conținutului trece în prim plan și devine pregnantă.

Din contra, cu cât relația este mai bolnavă, cu atât scade preocupareapentru conținut șicrește atențiaacordată relației. Contează mai mult CUM comunicăm, decât CE comunicăm. Tonulvociicontează mai mult decât înțelesul cuvintelor. Comunicarea devine o dezbatere asupra naturii relației. Conflictele sunt generate în planul relației și nu al conținutuluiinformațional.

Relevanța pragmatică aaxiomeistă în distincțiape care o face necesară între:

• limbajul verbal -exprimat în cuvinte, rostite sau scrise și

• limbajul nonverbal – exprimat prin orice altceva decât cuvinte și, la rândul său,alcătuit din alte două categorii de limbaje: b#%l!^+a?

limbajul paraverbal, exprimat de voce: volum, ton, ritm, râs, tuse etc.

limbajul trupului, exprimat de trup: postură, distanță, mimică, gestică, privire etc.Limbajul verbal comunică idei, noțiuni, concepte, în planul conținutuluicomunicării. Celnoverbal comunică afecte, emoții, sentimente, atitudini, în planul relației dintre interlocutori.

Relația dintre interlocutorise dezvoltă la nivel emoțional șipoate fi:

• pozitivă (grijă, atenție, iubire, prietenie, acceptare, aprobare, simpatie, admirație),

• neutră (indiferență) și

• negativă (respingere, dezaprobare, disconfort, dominare, dușmănie, dispreț etc.)

Când relația este negativă – unul sau amândoiparteneriisunt supărați, nervoși, invidioși,agresivi, geloși etc. – relația devine maiimportantă decât conținutul. Tonul vocii și limbajultrupului vor domina înțelesul cuvintelor. Când relația este foarte proastă, cuvintele nici nu mai contează, nu maisunt auzite sau decodificate. Reacțiile partenerilor rămân pur viscerale.Tensiunea relației împiedică desfășurareaactivităților analitice ale creierului. Se instalează unfenomen de „ceață psihologică”, numit astfel după expresia lui Festinger.

Tonul agresiv, ironic, arogant sau plângăcios, ca și gesturile agresive, dominatoare, disprețuitoare sau triviale sunt principalul factor de alterare acomunicării umane Dacă suntem furioși, obosiți, ostilisau necăjițipeste măsură, nu maiputem comunica în planul conținutului. Când planul relației este puternicalterat sau tensionat, cuvintele nu mai rezolvă nimic. Maipot salvaceva doar vocea, postura, privirea, distanța, mimica, gestica

Axiomaa treia: Comunicarea este un procescontinuu, ce nu poate fiabordat în termenide cauză-efect sau stimul-răspuns”.

Logicacomunicării nu-i una liniară, de tipul cauză-efect. În comunicare, este comod, dar simplist, să admitem că o cauză produce un efect și un efect are o cauză. De pildă, este riscant să căutăm o cauză unică șipunctuală pentru ruptura unei relații; omul comunică în fiecare clipă trecutul său și experiențele acumulate în timp.

Axiomaapatra:„Comunicarea umană folosește atât limbajul digital, cât șipe cel analogic”

Cele două tipuri de limbaje coexistă șise intercondiționează. Conținutul  comunicării îmbracă preponderent forma digitală, iar relația pe ceapreponderent analogică. Coexistența și complementaritatea lor impune un gen de traducere continuă între ele, cu o inevitabilă pierdere b#%l!^+a?de informație șisensuri.Omul este singura ființă capabilă să utilizeze ambele moduri de comunicare. Animalelefolosesc exclusiv comunicareaanalogică, iar mașinile inteligente, exclusiv pe cea digitală.

Pentru a explicitaaxioma, Paul Watzlawick a grupat ansamblul complex de limbaje ale comunicării umane în două categorii: limbajanalogic și limbaj digital (Une logique de la communication, Editions du Seuil, 1972, p. 57). Termeniiprovin din cibernetică.

Limbajul digital operează cu logica binară de tipul 0 și 1. El posedă o sintaxă precisă,bazată pe limbajul simbolic, în care există o corespondență convențională între semn(cuvântul pisică, de exemplu) și obiectul semnificat de el (animalul  care face miau-miau).

Limbajul analogicse bazează pe asemănare șiasociere. El comunică fără o decodificareobligatorie la nivelul conștiinței. Este plastic, sugestiv, intuitiv. Se bazează pe o logică cu o infinitate continuă de valori. 

Comunicarea nonverbală este analogică și nu implică ocorespondență convențională între semn și obiectul semnificat. Un copil înțelege că sunetul„miau-miau” înseamnă pisică, chiar dacă nu știe cuvântul „pisică”. Analogic, cloșca ciugulește demonstrativ boabe în fața puilor și emite sunete ce-i îndeamnă să mănânce.

Limbajul analogicare raporturi directe șiconcrete cu ceeace el reprezintă și nu este conștientizat în mod automat. Limbajul trupului șial vociisunt tipice pentru comunicarea analogică. Comunicarea digitală șiceaanalogică se completează șiintercondiționează, fapt cu implicații majore, chiar tulburătoare, asupraaspectelor pragmatice ale comunicării. În planul

relației, rolul fundamental îl are comunicareaanalogică.

Axioma a cincea:„Comunicarea este ireversibilă”

O dată ce aavut loc, comunicarea declanșează transformărice nu maipot fi dateînapoica un ceasornic. O dată recepționat, un mesaj nu maipoate fi luat înapoi. Nu se poatereveni lastareaanterioară lansării mesajului. Putem reface stareainițială doar în procese reversibile; transformăm gheața în apă, apa în aburi, aburii în apă șiapa în gheață.

Similar, un obiect în mișcare mecanică poate trece de câteori vrem prin acelașipunct. Nu maiputem face la fel în procese ireversibile; transformăm strugurii în vin, nu și vinulîn struguri, lemnul în cenușă, nu șicenușa în lemn.

Principiul ireversibilitățiicomunicăriiare câtevaimplicațiiimportante în viațacotidiană:

• putem spune lucruripe care le regretăm ulterior; b#%l!^+a?

• mesajele care angajează profund trebuie cântărite cu atenție șicap limpede;

• comunicareapublică, cu auditoriu numeros, obligă la măsuri de siguranță speciale.

Axiomaa șasea: Comunicareapoate fisimetrică sau complementară 

Orice comunicare este interactivă șiimplică două sau mai multe persoane. Interacțiune a două persoane care discută între ele un subiect oarecare implică anumite raporturi de putere și autoritate între ele. Interlocutoriise pot afla în două situații distincte:

ambii consideră că au aceeașiautoritate, aceeași expertiză sau pasiune, astfel încâtnici unul nu va încercasă-l domine pe celălalt. Vor adopta un comportament „înoglindă”, întemeiat pe egalitate.Relația va fisimetrică, iar tranzacțiile simetrice.

unul dintre interlocutoriconsideră că are o autoritate mai mare, iar celălalt o acceptă.Raporturile dintre ei vor fi întemeiate pe diferență (șef-subaltern, doctor-pacient, profesor-student, părinte-copil).Relația va fi complementară. 

Relațiile simetrice sunt cele în care partenerii își reflectă comportamentele pe poziții deegalitate. Ambianța este democratică. Când plecăm trupul spre a discutacu un copil, la înălțimea lui, de la egal la egal, căutăm o relație simetrică. Dacă reușim, copilul nu se vasimți dominat, intimidat.

Relațiile complementare sunt cele în care interlocutoriijoacă roluri distincte, cu autoritate inegală și statut social sau ierarhic diferit. Comportamentul unuia impune celuilalt un comportament complementar. Accentul cade pe diferențe: când unul domină, celălalt acceptădominarea. Relațiile bazate pe ierarhie sunt maistabile, dar inhibă creativitatea și genereazătensiuni mocnite. Sunt greu de negociat și favorizează abuzul din parteacelui dominant.Cât timp relația este pozitivă, diferența dintre dominator și dominat nu ridică probleme.

Axiomaa șaptea: Comunicareaprovoacă acomodarea șiajustareacomportamentelor.

Oameniicare comunică îndelung ajung să semene în atitudine, postură, gestică și expresieverbală. Foarte diferiți în fotografia din ziuacăsătorieisfârșescprin a fiizbitor de asemănători la nunta de argint. Până șicățelul ajunge să le semene.Axiomapleacă de lapremisacă oameniisunt în mod inevitabil diferiți, percep realitatea diferit șiau obiective diferite. Comunicarea și relațiapersistă doar în urma unui efort de acomodare reciprocă, în plan lingvistic, perceptual și experiențial.

Relațiile de afaceri, ca și prieteniasau mariajul, au nevoie de un anumit rodaj, în care b#%l!^+a?fiecare însușește ceva din comportamentul șistilul celuilalt. Natura și durata unei relațiiinterumane sunt decise demaniera în care partenerii rezolvă nevoia de asemănare, armonizare, sincronizare.Ruptura relației este inevitabilă atuncicând interlocutorii refuză sistematicarmonizarea și ajustarea reciprocă a comportamentelor.

1.1.3.Clasificare și forme ale comunicării

Comunicarease poate manifestasub mai multe forme, printre care există comunicare verbală, comunicare scrisă, comunicare orală, comunicare non-verbală, paralimbaj.

Comunicarea verbală se realizează prin limbaj, care reprezintă un ritual care se petrece atuncicând ne aflăm într-un anumit mediu în care un răspunsconvențional este așteptat de la noi. Spre exemplu, cinevacare merge la o nuntă va ura "casă de piatră", iar cinevacare merge la o înmormântare vaspune "Dumnezeu să-1 odihnească", și nu invers. Aceste ritualuriale limbajuluisunt învățate din copilărie, deoarece ele depind de anumite obiceiuri direct raportate la o anumită cultură șicomunitate; totodată, sunt învățate obiceiurile de limbajcorecte șiincorecte (spre exemplu, cuvintele indecente pe care copilul le folosește pentru prima dată sunt reprimate sever de către părinți).

Ulterior, individul învață să folosească cuvintele în funcție de mediul în care se află. Este unprim pas în direcțiaspecializării limbajului. În timp, în funcție de diferitele cunoștințe asimilate, persoanapoate utiliza tipuri diferite de limbaj, mai redussau mai înalt specializate.
Gândirea și limbajul se dezvoltă împreună.Așacum modul de a gândial fiecăreipersoane este unic, și modul de a vorbi este unic.Această unicitate a limbajului legată de fiecare persoană în parte poate fi înglobată sub denumirea de stil verbal. De altfel, stilul este unindicator al persoanei în integralitateasa.

Comunicareascrisăpoate avea o dominantă intra-personală, dar și unainter-personală. Într-o comunicare scrisă se folosesc de obiceicâtevaelementeprecum: folosireab#%l!^+a?frazelor cu o lungime medie (15-20 de cuvinte), aparagrafelor centrate asupra uneisingure idei, acuvintelor înțelese cu siguranță de receptor ; evitarea exprimăriicomune, tipică limbajului oral, acuvintelor inutile, redundante; alegereacuvintelor încărcate de afectivitate optimă în contextul pedagogiccreat, a expresiilor afirmative, toate acestea fiind elemente utile intr-o integrare eficace între suportul scris șicel oral în cadrul comunicării didactice.

Comunicareascrisă are câtevaavantaje.Printre care amintim:

1) durabilitatea în raport cu forma orală a comunicării;

2) textulpoate fi văzut/citit de mai multe persoane;

3)poate ficitit la un moment potrivit șipoate fi recitit etc.

Pașii în comunicareascrisăsunt similaricelor din structurarea unui discurs: exista o fază de pregătire (stabilirea obiectivelor, a rolului șiaaudienței – ceicare vor citi textul – apunctelor-cheie pe care dorim să le rețină aceștia din urmă) și o fază de redactare (ideile principale sunt dezvoltate urmărind o serie de indicatoriprecum :claritate, credibilitate, concizie, folosind cele treipărțiale unei redactări: introducere, cuprins și încheiere.

Comunicarea orală

Cea mai întâlnită modalitate de comunicare este comunicarea orală. Comunicarea non verbală o însoțește pe cea verbală, definindu-se în relație cu aceasta într-un mod aparte, în sensul sprijinuluipe care ea îl furnizează prin elementele de întărire, nuanțare și motivare a mesajului.

Comunicarea orală reprezintă un instrument prin care avem acces lastudiul altor forme șiprocese de comunicare: "Principalul mijlocal comunicării umane este limba vorbită, atât în sensul prioritățiiistorice, cât șipentru că este forma de comunicare cea mai frecvent utilizată șicare oferă modelul pentru alte forme de comunicare". Limbaare un caracter convențional, se sprijină integral pe acordul implicit șiinformal al utilizatorilor de a respecta regulile interne ale acesteiaprivind atât utilizarea, cât șisemnificația.

Comunicarea nonverbală b#%l!^+a?

Comunicarea nonverbală este comunicareacare se petrece în afara limbajului verbalizat.Făcând o paralelă între comunicarea verbală șicomunicarea nonverbală, se pot sublinia următoarele aspecte:

– Comunicarea verbală folosește o singură modalitate de dezvoltare, cuvântul, pe cândcomunicarea nonverbală poate să se extindă pe mai multe arii de dezvoltare.

– Comunicarea verbală este controlată aproape total, pe când comunicarea nonverbală este aproape în totalitate necontrolabilă.

– Comunicarea verbală este înalt organizată șistructurată, pe când, comunicareanonverbal este mai degrabă nestructurată.

Comunicarea nonverbală este înnăscută, iar parte din ea esteformată prin achiziții mai degrabă evolutive. În practică se disting variate tipuri de comunicare nonverbală, cum ar fi mișcările corpului, care se integrează în ariacomunicării nonverbale, pe intervalul acincicategorii:

emblemele(simbolurile) sunt mișcăriale trupuluicare au traduceri directe în cuvinte;emblemele pot fi diferite de la o cultură laalta (un exemplu este semnul derămas-bunfăcut cumâna în cazul uneiplecări; la noi, ducerea unei mâini la ureche cu degetul arătător șicel mareformând un unghi de 90 de grade poate însemna vorbim la telefon);

ilustratorii sunt ceicare accentuează și dau forță cuvintelor; (ex. dacă un pescar dorește săexprime că peștele prinsa fost „mare”, el va întinde mâinile pentru aarătaacest lucru);

regularizatorii folosesc un ansamblu de mișcăriale corpului (ex. când un profesor dorește să numească elevul care să răspundă la o întrebare, folosește –uneori- atât înclinareacorpului,întinderea mâinii, cât șipoziția generală acorpului în acest sens);

expunereasentimentelor arată celorlalți, în funcție de mișcările corpului, cât de intensene sunt sentimentele;

adaptorii sunt folosiți de indivizi, când aceștiase află în situațiiinconfortabile.

Comunicareainterpersonală

Această formă acomunicăriise referă la dialogul dintre doiinterlocutori.Obiectivele b#%l!^+a?principale ale uneicomunicăriinterpersonale sunt:

1.Cunoașterea lumii exterioare, prin schimb de informațiicu semenii, procescare îi oferă subiectului ocazia de aadăuga experiențeisale personale o parte a experiențeiaccumulate de ceicu care intră în relațiiinterpersonale

2.Stabilirea și menținerea de relațiisemnificative cu alte ființe umane, în scopul satisfacerii unor nevoi fundamentale precum solidaritatea, prieteniasau dragostea.

3.Influențareasau schimbarea opiniilor, convingerilor, credințelor, atitudinilor sau a conduiteiinterlocutorului

4.Ajutorareasemenilor, fie în plan cognitiv prin consiliere, informare, învățare, fie în planulafectivității, atuncicând aceștiaau nevoie de consolare, susținere morală

Paralimbajul

Paralimbajul reprezintă modul prin care mesajul este transmis.Acestapoate fic onsiderat o modalitate distinctă, situată la granița dintre comunicarea verbală șicea nonverbală, cu influență directă asupra fiecăreia dintre ele.El include vitezacu care vorbim,ridicareasau scăderea tonului, volumul, folosireapauzelor, calitatea vorbirii. Tonul vocii poate fiinfluențat de starea de oboseală, de stareaputernic emoțională (furie sau îngrijorare), când pot apărea mai multe greșeli de exprimare, bâlbâieli, pauze mari urmate de anumite interjecții (exemplu: „aaaa”).

Vitezacu care vorbim nu reprezintă o valoare dată; nu există unanumit ritm al expuneriicare să facă eficientă comunicarea. Problema de comunicare pe care o poate ridica viteza vorbiriicaindicator de paralimbajconstituie ceeace se regăsește în literatura de specialitate sub titlu de asimilare.Ridicareasau scăderea tonului și volumului reprezintă, la rândul lor,factori variabili.Când toțiacești factorisunt adiționațicuvintelor, eipot schimba înțelesul a ceeace urmează a fi transmis.Unele cercetăriapreciază că 38 % din înțelesul comunicării depinde de paralimbaj.

1.2. Comunicare și limbaj

Limbajul- miracol pentru unii, banalitatea pentru alții, fascinație față de bogăția sensurilor și suplețea interpretărilor pentru filosofi, dorința de precizie, claritate, rigurozitate pentru oamenii de știință -este un instrument intrisec legat de sfera intervențiilor educative. Fie b#%l!^+a?că este vorba despre limbajul comun sau de cel elaborat din rațiuni logico-epi-stemice, putem să-l definim ca fiind o „activitate de comunicare interumana, care se realizează prin intermediul limbii șial tuturor resurselor ei” (Cretu, 2004,p.109). Limba este unsistem complex (ansamblul semnelor șisimbolurilor) cu rol de comunicare,dispunand de mai multe sisteme componente-lexicul, sintaxa, semantica.

Comunicarea – presupune transmiterea unor mesaje (informații, idei, emoții)de la un emițător la un receptor, printr-un canal de comunicare.Mesajul este o semificație care este codificată deemitător și recodificată dereceptor.

Decodificarea este influențată de contextul actului de comunicare (mai ales atunci când este vorba despre cea orală și nonverbală).Limbajul fiecărei persoane poartă amprenta personalității sale.Exprimă nivelul general al dezvoltării psihice, cultura dobândită, intențiile și dorințele din momentul respectiv, aspirațiile privind calitatea comunicării, particularitățile de pronunție, viteză,ritm, timbrul vocii.

În cadrul activității umane, limbajul îndeplinește mai multe funcții, dintre care cele maiimportante sunt funcția de comunicare, funcțiacognitivă, funcția emoțional-expresivă, funcțiaimperativ-persuasivă și funcția ludică.

Funcția de comunicare

Funcția de comunicare desemnează rolul primordial al limbajului, de aservica mijloc de transmitere și recepție ainformațiilor. În cea mai restrânsă perspectivă, actul comunicăriiimplică în mod obligatoriu următoarele elemente:

emițătorul (E)

receptorul (R)

repertoriul emițătorului (RE)

repertoriul receptorului (RR)

un sistem de coduri

canalul de comunicare

feedback

b#%l!^+a?

Esențaprocesului de comunicare constă în vehicularea unor informații între doipoli: emițătorul (entitateacare inițiază comnicarea, are un rol activ) și receptorul (destinatarul mesajului, cu rol pasiv). Dacă ne raportăm lacomunicareainterumană, receptorul și emițătorul vor fi două persoane, însă nu trebuie să omitem faptul că există comunicare și în rândul animalelor și între sistemele artificiale inteligente. Cei doipoliintră în actul comunicăriicu un bagaj de cunoștințe (repertoriul emițătorului, respectiv repertoriu receptorului); cu cât zona de intersecție acelor două repertorii este mai vastă, cu atât mai eficientă va ficomunicarea. Între emițător și receptor se interpune canalul de comunicare, reprezentat de mediul fizicce face posibilă transmitereasemnalelor. La nivelul acestuiapot interveniperturbații, stimulice parazitează acuratețeasemnalelor emise. De exemplu, canalul de comunicare pentru limbajul oral este mediul aerian, ce permite răspândirea undelor sonore, iar posibile perturbațiisunt zgomotele de fond.

Cel maiimportant element al comunicării este sistemul de coduri utilizat. Informațiaare un caracter abstract; pentru aputea fi transmisă alteipersoane, e necesar să-i dăm o formă concretă șispecifică (codare). Același mesajpoate fi transmis folosind coduri diferite, formulându-l, de pildă, în limba maternă, într-o limbă străină oriapelând la la limbajul nonverbal. Pentru ca receptorul să poată decodifica mesajul primit, e vital ca el să cunoască sistemul de coduri utilizat de subiect. Altminteri, receptorul doar doar vapercepe un stimul fără a-iputea extrage semnificația, mesajul fiind neinteligibil.

Prin definiție, comunicareaimplică și elemente de fedback, prin care emițătorul primește semnale despre impactul mesajuluisău asupra receptorului, semnificațiile extrase de acesta, atitudinile lui etc. b#%l!^+a?

Funcțiacognitivă

Dincolo de transmiterea de informații, limbajul are un rol foarte important în dobândirea de cunoștințe noi. O mare parte din cunoștințele stocate în memorie sunt obținute prin intermediul limbajului.

Există treicăi de accesale informațiilor în sistemul cognitiv, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de sisteme de semnalizare:

procesele de cunoaștere senzorială (primul sistem de semnalizare), prin intermediul căroraavem acces direct lainformațiile din mediu. Cunoaștereasenzorială are însă un caracter limitat, permițând accesul doar laaspectele concrete șiimediate ale stimulilor și evenimentelor din ambianță (pentru mai multe detalii, revezi modulele 3 și 4);

limbajul (al doileasistem de semnalizare), care prin funcțiasacognitivă este cea de-a douapoartă de intrare ainformațiilor în sistemul cognitiv. Cunoaștereaprin intermediul limbajuluiare un caracter mijlocit, în sensul că nu venim în contact direct cu sursaprimară ainformațiilor, ciindirect, prin intermediul unui emițător.

gândirea, care prin intermediul raționamentului ne permite să extragem cunoștințe noiprin combinarea logică a datelor deja existente. Cunoaștereaprin intermediul gândirii este o formă superioară întrucât permite accesul lainformațiile abstracte și esențiale, nefiind limitată laconcretul sezorial

Funcția emoțional-expresivă

Funcția emoțional-expresivă evidențiază faptul că, odată cu comuniarea șicunoașterea, limbajul are un rol important și în viața emoțională: permite exprimareastărilor emoționale proprii șiidentificareastărilor emoționale ale altor persoane. Acest rol se realizează în primul rând prin expresiile verbale utilizate (ce spunem despre ceeace simțim la un moment dat), dar șiprintr-o serie de mijloace de expresivitate specifice de tip nonverbal șiparaverbal specifice.

Dintre mijloacele nonverbale amintim:

mimica (ansamblul expresiilor date de modificarile elementelor mobile de la nivel facial: ochi, sprâncene, buze șicomisuri bucale, frunte, pomeți, bărbie etc.);

gestica(ansamblul expresiilor lacare participă alte elemente mobile ale corpului: b#%l!^+a?mișcarea mâinilor, direcțiaprivirii, înclinareacapului, orientareacorpului etc);

modalitati de expresie de care e responsabil sistemul nervosparasimpatic: transpirația, tremurul, paloareasau înroșirea feței, ritmul șiamplitudinea respirației, dilatareapupilelor, etc.

Toate acesteasunt putătoare de semnificații despre stările emoționale șiatitudinile subiectului față de o anumită temă. Specific lor este faptul că pot să apară independent de orice exprimare orală.

Spre deosebire de mijloacele nonverbale de expresivitate, mijloacele de tipparaverbal însoțesc întotdeauna vorbirea șiau semnificație doar coroborate cu conținutul semantical celor spuse. În rândul acestorase numără intensitatea vorbirii, intonația, ritmul vorbirii, topica, pauzele, dificultățile de exprimare etc.

În ceeace privește raportul dintre conținutul semantical mesajului verbal și expresiile emoționale concomitente, se conturează treiipostaze:

Expresiile emoționale întăresc șisusțincele exprimate în plan verbal. În acest caz, mesajul verbal devine unul foarte viu șipersuasiv, elementele nonverbale venind ca o confirmare acelor spuse.

Expresiile emoționale completează enunțurile orale. În general, această situație este specifică persoanelor cu deficit de vocabular, care nu reușescsă se exprime adecvat în cuvinte.

Expresiile emoționale contrazicdeclarațiile verbale ale persoanei. O aplicație practică aacesteisituații este tehnicapoligraf (detectorul de minciuni) utilizată în identificareacomportamentuluisimulat, care are la bază disonanța dintre conținuturile verbale și elementele nonverbale concomitente. În general, mesajul nonverbal este maicredibil, deoarece este relativ insensibil lacontrolul voluntar.

Funcțiaimperativ-persuasivă

Într-o primă accepțiune, funcțiaimperativ-persuasivă atestă capacitatea de ainfluența, prin intermediul limbajului, voințaaltor persoane, de ainduce altora o idee sau o stare afectivă proprie. Această funcție se realizează prin conținutul semantical mesajului, prin latura expresivăaacestuia, dar șiprintr-o serie de mijloace de persuasiune, cum sunt:

mijloace prin care solicităm uneipersoane să săvârșeasc un anumit act: aluzia, apropos-ul,rugămintea, cerința fermă, ordinul, comanda etc. Alegerea unuiasau altuia dintre mijloacele existente depinde de raportul existent între emițător șib#%l!^+a?receptor;

mijloace prin care solicităm întreruperea unor acțiuni: rugămintea, reproșul, interdicția, amenințarea etc;

mijloace de convingere ainterlocutorului: propunerea, invitația, prevenirea, sfatul.

Toate aceste mijloace de persuasiune sunt importante și utile în domeniul vânzărilor, al actoriei, negocierii etc. Un al doileaaspect acoperit de funcțiaimperativ-persuasivă a limbajului este influențarea voinței șiastărilor afective proprii, sub formă de imbolduri, fraze autoîncurajatoare, mesaje pozitive etc.

Funcția ludică

Funcția ludicăse referă laposibilitateaconstruiriiprin limbaja unor asociații verbale de efect, care pot merge de larime, consonanțe, ciocniri de sensuri, până lacreațiaartistică în formapoeziilor, proverbelor, zicătorilor, ghicitorilor etc. În alți termeni, prin această funcție limbajul răspunde nevoii umane de joc, ce poate să meargă de lasimplul joc de cuvinte până lacreațiaartistică.

1.3. Specificul comunicării la vârsta școlarului mic

Perioada școlară mică (6/7-10/11 ani), de laintrareacopilului în școală și terminareacicluluiprimar, este apreciată ca fiind un fel de sfârșit al copilărie în care domină particularitățile de vârstă asemănătoare cu cele preșcolare sau ca etapă de debut primar apubertății orichiar distinctă acopilărie. Specific este că pentru toată această etapă sunt evidențiate descriericentrate pe problemele adaptării școlare șiale învățării, fără a neglijacă unele structuripsihice se dezvoltă ca urmare a faptuluică, în primacopilărie timpurie și în perioadapreșcolară are loccea maiimportantă achiziție de experiență adaptivă șiatitudinală.

          În perioada școlară mică se dezvoltă caracteristiciimportante șise realizează progrese în activitateapsihică, datorită conștientizăriicaatare aprocesului învățării, intenssolicitat de școală, care este obligatorie și gratuită, învățarea devine tipul fundamental de activitate. Aceasta înseamnă că activitatea școlară vasolicitaintensintelectul șiare loc un proces gradat de achiziții de cunoștințe prevăzute în programele școlii, astfel, copilului, ise va organiza și dezvoltastrategii de învățare, ise vaconștientiza rolul atenției și repetiției, își va forma deprinderi de scris-citit șicalcul. Învățare tinde tot mai mult să ocupe un loc major în b#%l!^+a?viața de fiecare ziacopilului școlar.

Această condiție nouă își modifică  existența șiacționează profund asuprapersonalitățiicopilului. Ele se constituie în efecte directe asupra dezvoltăriipsihice, dar la rândul lor sunt secondate de efecte ale vieții școlare.

         Funcția de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalți oameni este limbajul, care este o funcție complexă care presupune o indisolubilă conlucrare acelorlalte funcții, în special acelor intelectuale și motorii. Înțelegereacuvintelor impune o percepție clară șiantrenează memoriasemantică, imaginile și gândirea, iar rostireasau scrisul implică priceperi motorii foarte complexe, o conduită atentă și voluntară.

În limbajsunt prezente șistările afective, influențând vorbirea și transmițându-se celorlalți. Am puteaspune că limbajul este mai degrabă o activitate, decât o funcție.

         Limbajul este, de fapt, o unealtă cu care noiacționăm nu asupra lucrurilor, ciasupra oamenilor, iar limba din acest punct de vedere este o realitate supraindividuală, ea existând în afara oamenilor, consacrată în obiecte materiale cum sunt dicționarele, gramaticile, cărțile.

         Sensul propriu de limbă și limbaj este: ,,un ansamblu de semne cu ajutorul căroracomunică între ei oamenii dintr-o societate” (AndreiCosmovici).

         După Karl Buhler, la funcțiile limbajuluise disting treiaspecte:

–  de reprezentare;

–  de expresie;

–  de apel.

          După psihologul francez A. Ombredane se poate vorbi de cinci funcții:

–  semnificativă;

–  dialectică;

–  practică;

–  afectivă;

–  ludică.

          Privind raportul dintre gândire și limbaj au fost mereu  puncte de vedere deosebite:

               – că ar exista o singură realitate, limbajul fiind aspectul exterior al gândirii, iar gândirea fiind latura luiinterioară;

               – gândirea și limbajul fiind funcții esențiale diferite, vorbirea folosind doar în a exterioriza, acomunica rezultatele obținute de gândire în mod independent; b#%l!^+a?

               – deși nu sunt activitățiidentice, vorbirea și raționamentul sunt interdependente, în strânsă relație atât din punct de vedere geneticcât șistructural.

          În formarea gândiriicuvântul are rol de direcționare aatenției și înlesnește operațiile  gândirii: analiza, sinteza, comparația. Semnificațiile sunt în funcție de experiențaindividului, dar, încetul cu încetul, ele sunt corectate șiprecizate de către societate, vocabularul condensând experiența milenară a uneisocietăți.

         Limbajul obligă la raționalizarea șisocializarea gândirii, iar evoluția limbajuluia fost solidară cu dezvoltarea gândirii. Progresul învățării limbajuluise realizează concomitent cu progresul gândirii; comunicând, încercând să elucidăm altora o noțiune, ne precizăm nouă înșine înțelesurile, eliminăm neclaritățile. Este evidentă strânsa legătură între gândire și limbaj, între inteligibil șicomunicabil.

         Până laintrarea în școală, copilul învață vorbirea într-un anumit fel, mai mult spontan, iar de laaceastă vârstă, conduita verbală acopiilor capătă o serie de caracteristici noi, datorită procesului de instruire verbală a formăriiculturii verbale

         Experiența verbală acopilului din primii 6 ani de viață influențează întreaga dezvoltare psihică, iar laintrarea la școală are deja o anumită experiență intelectuală și verbală. El înțelege bine vorbireacelor din jur șise poate face înțelesprin exprimarea gândurilor în propoziții și fraze alcătuite corect. Exprimă bine diferențele dintre obiecte și fenomene, este capabil de a face ironii și discuțiicontradictorii, iar dorințele, preferințele sunt tot maiclar exprimate. Această exprimare este facilitată și de volumul relativ mare al vocabularuluisău: aproximativ 2.500 cuvinte din care circa 700-800 facparte din vocabularul activ

          Se pot constata diferențe însemnate de la un copil laaltul în ceeace privește dezvoltarea limbajului laintrarea în școală. Ele se datorează, pe deoparte, capacității, potențelor intelectuale ale copilului, iar pe de altă parte, influențelor mediului familial, ale modului de a vorbial părinților, ale clarității logice în exprimarea față de copil, ale felului în care maturii știu să-l stimuleze.

         Limbajul constituie unul dintre cele maiaccentuate fenomene ce îi diferențiază pe copii laintrarea în școală. Diferențele apar maialespe latura exprimării, a foneticii, astructurii lexicale, a nivelului exprimării. Aceste diferențe în limbajul copiilor se mențin și după intrarea la școală, ca efect al influențelor instructiv-educative receptate șiasimilate diferit.

          Sub influențaprocesuluicitit-scrisapare un stil personal de exprimare aideilor. Deșib#%l!^+a?limbajul nu este suficient automatizat  sub raportul stereotipului gramatical și încă mai încă mai întâlnim elemente ale limbajuluisituativ, vorbirea școlarului mic devine un element al exprimării gândiriicu pronunțate note personale.

Posibilitățile de verbalizare crescute înlesnesc folosirea unui limbajce conține deseori elemente literare și estetice pe fondul unuistil vioi șial pronunției tot maicorecte. Structuracuvintelor, apropozițiilor și frazelor este tot maicomplexă și mai nuanțată. Dacă  în clasaI șiaII-ase întâlnesc expuneriincomplete, în clasaaIII-a șiaIV-aapar răspunsuri maicomplexe, organizate șisistematizate. O astfel de exprimare fluentă șicoerentă este facilitată și de dezvoltarea limbajuluiinterior care constituie cadrul de organizare al limbajului exterior.

         Progresul în limbajpe care îl realizează copilul are la bază o serie de achizițiice se completează șise îmbină unele cu altele. În asimilarea limbajului, M. Cohen în ,,Psihologiacopilului de la naștere laadolescență”, a descrispatru etape:

– prezentarea elementelor prime în comunicare;

– multiplicareaacestor elemente de comunicare care sunt întrebuințate separat;

– prezențasintezelor;

– prezența formelor gramaticale specifice limbajuluiadult.

          În cazul copiilor cu tulburăriale limbajuluiapar o serie de greutăți în vorbire care pun în pericol transmiterea gândurilor proprii șipercepereacorectă a vorbiriiauzite. Asemenea tulburări  ale limbajuluipot influența în general comportamentul copilului și în mod special conduitasa verbală maicu seamă atuncicând se fixează stereotipuri deficitare. Astfel de copii, cu intelect normal se mențin, cu o frecvență relativ mare, pronunțăriincorecte ale unor sunete șicuvinte, deformări, substituiri, nazalizăriale unor sunete șisilabe.

          Sunt deficiențe ale limbajului-dislalia și rinolalia – care nu ridică probleme la tratarea lor logopedică, dacă recuperarea începe de timpuriu, dar logonevroza și bâlbâialaau implicații maiprofunde atât în vorbire cât și în stareapsiho-fizică, în personalitateacopilului. Aceșticopiiau rețineri în discuții, intervine teama de a vorbi, iar în multe cazuri dau impresiacă au posibilitățiintelectuale reduse deși dovedesccontrariul în desfășurarea unor activități. La școlarii micicu o frecvență destul de ridicată vom întâlni disgrafia, agrafia, dislexia șialexia, care constă în pierdereaparțială șichiar totală a deprinderii de ascrie și de aciti, de a recunoaște literele și de a le îmbina în cuvinte.

          Eliminarea tulburărilor de limbajpermite copiluluisă-șiadopte conduita verbală, tot mai bine, la elementele variabile ale situației, de aceea învățătorul apelează lab#%l!^+a?sprijinul psihologului-logoped, al mediculuicare trebuie să descopere care sunt cauzele acestor tulburări și maialescum se pot remedia.

          Dezvoltarea limbajuluise face și în contextul altor activități școlare de muncă: educație plastică, educație fizică, istorie, cunoașterea mediului înconjurător-cu prilejul căroracopilul face cunoștință cu o nouă terminologie care variază de la un domeniu laaltul.

          Din cercetările făcute de ElenaBadea reiese că la vârsta școlară mică limbajul are:

la 6 ani – vocabular cu peste 3.500 de cuvinte;

        – pronunță corect cele mai dificile sunete;

    – numără peste 10 cuburi.

la 7 ani – dialoghează mai mult cu copiii decât cu adulții;

            – îșiperfecționează formascrisă a limbajului.

la 8 ani – enumeră corect lunile anului;

      – cunoaște semnificațiacurentă a 16 cuvinte;

     – îșiautomatizează scrisul.

la 9 ani – cunoaște semnificațiacurentă a 21 cuvinte;

        – se orientează cu ajutorul limbajului

la 10 ani – folosește fraze scurte, dar variate;

                        – cunoaște semnificațiacurentă a 25 cuvinte;

– are vocabular variat, influențat de motivație și mediul educativ;

– are aspect elaborat al limbii materne șisensibilitate pentru limbistrăine;

– este maipuțin precis în scriere.

la 11 ani – vorbește repede, cu accent emfaticpe anumite cuvinte.

Perioada școlară mică este deosebit de semnificativă din următoarele considerente:

           – vârsta școlară mică coincide  cu perioada  cea maisemnificativă caintensitate în organizarea exprimării verbale;

           – în perioada școlară mică exprimarea șiconduita verbală sunt maispontane, maisincere;

           – în perioada școlară mică se manifestă o serie de particularitățiale limbajului (dereglările verbale trecprintr-o etapă de clarificare, de restructurare și, în general, de reorganizare);

           – în perioada școlară mică, locul conduite verbale de fiecare zi este luat, treptat, de ,,vorbirea oficială,, care se transformă șise dezvoltă acum; b#%l!^+a?

        – în perioada școlară mică se precizează sensul șisemnificațiace se poate acorda diferitelor cuvinte, forme de exprimare;

         – în perioada școlară mică, cunoaștereacaracteristicilor comportamentului verbal are o deosebită importanță pentru procesul instructiv-educativ în general, pentru  influențarea gândirii, memoriei, imaginației șiaaltor procese psihice și însușiriale personalității în special.

         Așadar, în perioada școlară mică, se dezvoltă toate formele de limbaj. Conduitele verbale încep din ce în ce mai mult să subordoneze toate celelalte comportamente, să le organizeze șisă le dinamizeze. Conduitele de ascultare, care se integrează în limbajul oral, contribuie nu numai la însușireacelor comunicate, dar și la o disciplinare mintală acopiilor.

          Rolul învățătorului este foarte important deoarece el reprezintă persoana oficială din parteasocietății șiprin metodele didactice activ-participative folosite în cadrul activităților ce se desfășoară laclasă cât și în activitățile extracurriculare, poate, șichiar are datoriaprofesională și morală de a-iajutape ceicu deficiențe de limbajpână la o corectare totală, dacă este posibil, iar celorlalțisă le înfrumusețeze șisă le îmbogățească vocabularul la un nivel ridicat, nivel ce va fi o rampă de lansare pentru o viață frumoasă.

1.4. Inteligența lingvistică.Definireaconceptului. Premise favorizante

Inteligența lingvistică (după cum sugerează și numele) se referă lainteligența limbii șicomunicării. Acestainclude capacitatea de a vorbi, articula, de a exprima și transmite gândurile șisentimentele față de lumea exterioară.

Limbajul, la modul cel mai de bază, reprezintă un set de unelte și materiale folosite laconstrucția și la exprimarea gândurilor șisentimentelor unuiacătre celălalt. Ca și în cazul construirii uneiclădiri, este o anumită metodă, o modalitate în care trebue să fie aranjațipașiiaceeace trebuie să faciprima oară, acest lucru este cunoscut ca gramatică. Aceleașiprincipiisunt folosite orice fel de structură, produsul finit este foarte variat cuprinzând formele pătrățoase, plictisitoare, până la mariipașiarhitecturaliprecum Opera de laSydney.

În același mod, ceicare sunt bogați din punct de vedere ainteligenței lingvistice, sunt maicapabilisă iși exprime punctul lor de vedere într-o manieră clară, frumoasă și rafinată. Să luăm poeții de exemplu. Poețiiau o abilitate lingvistică bogată așacă sunt capabilisă ișib#%l!^+a?convertească expresiile lingvistice ca o artă, aceștia reușescsă folosească limbajul pentru ab#%l!^+a?descrie oidee sau un concept abstract în câtevacuvinte.

Definiție: Inteligența lingvistică este capacitatea de a folosi limba, limba voastră nativă, șipoate șialte limbi, pentru a exprimace e în mintea ta șia te înțelege cu alți oameni.

Se găsește de obicei la: poeți, copzwriters, nuveliști, jurnaliști, scenariști, oratori, politicieni, editori, publiciști, avocați.

Exemple faimoase:Clinton, J.K.Rowling, Tony Robbins, WinstonChurchill

Inteligența lingvistică tratează:

¤ plăcerea de aciti

¤ plăcerea de ascrie

¤ plăcerea de aasculta

¤ bun la ortografie

¤ sensibil la modele

¤ îiplace jocurile de cuvinte

¤ o buna memorie pentru cunoștințele generale

¤ ordonat șisistematic

¤ abalitatea de te înțelege

¤ un bun vorbitor în publicpreferă comunicarea oralasau scrisă

Exercițiipentru a îmbunătățiinteligența lingvistică:

¤ fabricareapoveștilor și relatareaacestoraaltcuiva

¤ susținerea de dezbateriasupra evenimentelor curente

¤ discuți despre viață univers și totul!

¤ încropești o revistă despre familie, școală sau muncă sau una de știri

¤ să ții un jurnal

¤ să învețicuvinte noi în fiecare zi

¤ să-țiintervieveziprieteni, familia și mentori

¤ scrie poezii

¤ citește tot felul de nuvele, povestioare și glume

¤ scrie poveștisi glume

¤ folosește un calculator pentru ascrie

¤ joacajocuri și teste ce țin de vocabular

¤ publică propriul tau website dedicat subiectului tău special

¤ rezolvă puzleurisi rebusuri b#%l!^+a?

¤ învață despre programarea neuro-lingvistică

¤ scrie scrisori/emailuriprietenilor

¤ scrie recenzii lacărți și laproduse

Oameniicu inteligență lingvistică iubesc șisunt talentațicu cuvinte. Eiiubescsacitească, să scrie șisă învețe limbistraine. Eiau capacitatea de apreda și explica lucrurialtora. Ei învață cel mai bine citind, luând notițe și mergând la lecturi.

Caracteristicicomune Cariere potrivite

¤ Observă greșeli gramaticale ¤ Scriitor (orice tip)

¤ Deseori vorbesc despre ceeace au citit ¤ Editor

¤ Iubescsă folosească cuvinte pompoase ¤ Orator

¤ Iubescjocurile de cuvinte ¤ Politician

¤ Prețuiesccolecțiapersonala de cărți ¤ Predicaor

¤ Îșiamintește ușor citate șiproverbe faimoase ¤ Profesor

¤ Îiplacjocurile de cuvinte și rimele ¤ Jurnalist

¤ Îiplace să scrie ¤ Comentator

¤ Îiplac limbile străine ¤ Engleza / meditator lascris

¤ Întotdeauna îiplace ora de Engleză ¤ Actorul / Actrița

1.5. Legătura dintre cunoaștere șicomunicare

Toțiautoriiliteraturii de specialitate au încercat să definească termenul de comunicare. Definițiile sunt numeroase si diferite.

„În sensul cel mai general, se vorbeste de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursainfluentează un alt sistem, în speță un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leaga” (Charles E. Osgood, A vocabulary for Talking about Communication).

Când un cuvant este la modă, cum este astăzi cazul cuvântului „comunicare”, când activitățile sau evenimentele pe care le reprezintă se multiplică, sensul său tinde să se lărgească datorităchiar interesului de care se bucură.” (apud Tran, Stanciugelu, 2001, pagina 14).

„În prezent, a fiinformat, a comunica, reprezintăprincipala dimensiune a existentei fiecăruia dintre noi, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este perceputăcab#%l!^+a?activitate distincta.” (Tran, Stanciugelu, 2001, pagina 16)

„Comunicare și informație sunt două concepte atât de înrudite astăzi, încat nici o considerație asupra comuncării nu poate fi deplină fără o explicitare ainformației.

În știința comunicării, informația este, în general, „ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile”. Cu alte cuvinte, informatia trebuie considerată ca o combinație de semnale șisimboluri. Semnalele ne pot duce cu gândul la undele sonore pe care le emitem în actul vorbirii, la undele radio sau cele de televiziune.

Purtătoare de informație, semnalele sunt în sine lipsite de semnificație. Ele pot însă purta semnificații care, datorită unor convenții sociale, pot fi decodate. Altfel spus, semnificația unui simbol este dependentă de un consens în practica socială. Indiferent care este naturasemnalelor folosite de emițător pentru ca influențarea receptorului să se producă și să se obtină efectul scontat, ambele instante – atât emițătorul cât și receptorul- trebuie săatribuie aceeasisemnificatie semnalelor utilizate.” (Tran, Stanciugelu, 2001, pagina 17)

„G. W. Noomen definește comunicarea „un proces prin care un emițător transmite informații receptoruluiprin intermediul unuicanal, cu scopul de aproduce asupra receptorului anumite efecte” (Știința comunicării).

Altfel spus, fiecare proces de comunicare are o structură specifică reprezentată de un anumit timp de relație dezvoltată de trinomul emițător-mesaj-receptor.” (Tran, Stanciugelu, 2001, pagina 18)

„Indiferent de formape care o îmbracă, orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice:

-existența a cel puțin doiparteneri (emitator si receptor) între care se stabileste o anumită relație;

-capacitatea partenerilor de a emite și recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de ambiiparteneri (dementionat faptul că, în general, în orice proces de comunicare partenerii „joacă” pe rând rolul de emițător și receptor);

-existenta unuicanal de transmitere a mesajului.

Procesul de comunicare iaastfel naștere ca urmare a relației de interdependență ce există între elementele structurale enumerate mai sus. Această relație de interdependență face ca orice proces de comunicare să se desfasoare astfel: există cineva care initiază comunicarea, emitătorul, șialtcineva căruia îi este destinat mesajul, destinatarul.

Acest mesaj este o componentă complexăaprocesului de comunicare, datorită faptului b#%l!^+a?căpresupune etape precum codificarea și decodificarea, prespupune existența unor canale de transmitere, este influentat de dependenta modului de receptionare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale emitatorului și destinatarului, de contextul fizic si psihosocial în care are loccomunicarea.

Mesajul poate fi transmisprin intermediul limbajului verbal, neverbal sau paraverbal.

Limbajul verbal reprezintă limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor. Limbajul nonverbal este limbajul care foloseste altă modalitate de exprimare decât cuvantul (gesturi, mimica).

Limbajul paraverbal este o formă a limbajului nonverbal, o formă vocală reprezentată de tonalitatea șiinflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare acuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale.

Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul, canalele de comunicare, mediul comunicării, barierele comunicaționale.Feed-back-ul este un mesajspecific prin care emitentul primește de la destinatar un anumit răspunscu privire la mesajul comunicat.

Canalele de comunicare reprezintă „drumurile”, „căile” urmate de mesaje. Există două tipuri de canale de comunicare:

1.Canale formale, prestabilite cum ar fisistemul canalelor ierarhice dintr-o organizatie.

2.Canale neformale stabilite pe relații de prietenie, preferințe, interespersonal.

Canelele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care pot veniin sprijinul procesului de comunicare(mijloace de comunicare) : telefon, fax, calculator, mijloace audio-video.

Mediul comunicării este influențat de mijloacele de comunicare; există mediul oral sau mediul scris, mediu vizual.Filtrele, zgomotele, barierele reprezintăperturbatiile ce pot interveni în procesul de comunicare. Perturbarea mesajului transmispoate avea o asemeneaintensitate, incat intre acestasi mesajul primit sa existe diferente vizibile.

Perturbațiile pot fi de natură internă – factori fiziologici, perceptivi, semantici, factoriinterpersonali sau intrapersonali și de natură externă – care apar în mediul fizic în care are loccomunicarea (poluare fonicăputernică, intreruperisuccesive ale procesului de comunicare).” (Tran, Stanciugelu, 2001, 20-21).

„Habermas, atribuie comunicării o mare importanță în viața socială. Eaapare in b#%l!^+a?conceptiasa, ca „un fel de metainstitutie e care depind toate celelalte institutiisociale, caciactiuneasocialase constituie abiain comunicareacurenta. Dar aceastainstitutie a limbiicatraditie este evident dependenta de procese sociale ce nu intrain relatiile normative. Limba este, de asemenea, un mediu al dominatieisiputeriisociale”.

Una dintre cele mai originale părtiale operei teoreticianului este consacrată elucidării condițiilor „comunicării necontorsionate” șiale trecerii la realizarea unei „înțelegeri discursive”. Ea dezvoltă ăn profunzime constatareacaatingereaintelegerii, care este telos-ul imanent al comunicarii, depinde de normele interactiunii dintre ceice intrain comunicare. Aceste norme sunt reperabile de o „pragmatica universala”.

În cadrul ei, înțelegerea nu mai este redusă, ca în teoriile ce abordează comunicarea după modelul „transmiterii de stiri”, la preluarea exactăaconotatiei expresiilor; ea se extinde șipresupune acordul celor ce comunică asupra normei interacțiunii lor.

Întelegerea se produce atunci când „între membrii unei comunități lingvistice se realizează un acord în privintajustetei unei exprimari relativ la un fundament normativ recunoscut in comun”. (Habermas, 1983, 21-22 )

„Realitatea este construităsocial, iar sociologia cunoașterii trebuie săanalizeze procesele prin care acest lucru are loc. În expunere, termenii care nu numai că se regasesc în vorbirea de fiecare zi, dar au și o îndelungată istorie a cercetării filosofice. Pentru ceea ce urmaăim va fi suficient să definim „realitatea” ca fiind o calitate a fenomenelor pe care le recunoastem ca independente de voința noastră, iar „cunoasterea” ca o certitudine ca fenomenele sunt reale șicăau caracteristicispecifice.” (Berger, Luckmann, 9).

„Sociologia cunoașteriitrebuie săse preocupe de orice poate fiprivit drept „cunoastere” într-o societate, indiferent dacă o astfel de „cunoastere” este sau nu valabilă. Altfel spus, vom sustine că sociologia cunoașteriiare ca obiect analiza construirii sociale a realității.

Acest mod de a înțelege domeniul propriu sociologiei cunoașterii diferă de ceea ce s-a înteles de obicei prin această disciplină de când eaaprimit acest nume, cu peste patruzeci de aniîn urma.

Panăacum au fost oferite definiții foarte diferite privind naturașiscopurile sociologieicunoașterii. Aproape căse poate spune căistoriaacesteisubdiscipline s-aconfundat pânăîn acest moment cu istoria variatelor sale definitii. Cu toate acestea, se poate observa o concordanță generalăasupra faptuluicăsociologiacunoașteriiare ca obiect relația dintre gândirea umanășicontextul social în care acestaapare.

Se poate spune decicăsociologiacunoașteriiconstituie miezul sociological uneiprobleme cu mult mai generale, aceeaa determinării existențiale înseșia gândirii. Cu toate căîn aceastăacceptie se pune accentul pe factorul social, dificultățile teoretice sunt la fel de maricașiîn cazul în care alți factori (de exemplu, istoric, psihologicsau biologic) ar fi fost considerațica determinanțipentru gândirea umană. În toate aceste cazuri, problema generalăaconstituit-o măsuraîn care gândirea reflectăsau este independentă de factorii determinanțiavuțiîn vedere.” (Berger, Luckmann, 11-12)