Utilizarea Elementelor de Istorie Locala In Predarea Lectiior de Istorie In Invatamantul Primar

Introducere …………………………………………….. pag. 2

CAP. I. Evoluția istorică a localității Sebiș ……………….… pag. 4

I.1. Așezarea localității ……………………………………………. pag. 4

I.2. Domeniul Sebișului: constituire și evoluție …….…………….. pag. 5

I.3. Sebișul între trecut și prezent ………………………………….. pag. 11

I.4. Sebișul mai aproape de zilele noastre ………………………… pag. 14

CAP. II. Începuturile Școlii din Sebiș ……………………… pag. 19

II.1. Contextul istoric ……………………………………………… pag. 19

II.2. Cea mai veche școală din localitate ………………………….. pag. 20

II.3. Local de școală ……………………………………………….. pag. 23

II.4. Pregătirea și numirea învățătorilor …………………………… pag. 25

CAP. III. Evoluția Școlii și a cadrelor didactice …………… pag. 30

III.1. Începutul școlii și primele manifestări până în 1919 ………… pag. 30

III.2. Școala din Sebiș în perioada 1919 – 1948 …………………… pag. 36

III.3. Școala sebișeană în perioada 1948 – 1959…………………… pag. 44

III.4. Învățământul din localitatea Sebiș în perioada 1959 – 2000 … pag. 50

CAP. IV. Utilizarea elementelor de istorie locală în predarea lecțiilor de istorie în învățământul primar ………………… pag. 60

Concluzii ……………………………………………… pag. 74

Bibliografie selectivă …………………………………. pag. 76

=== Utilizarea elementelor de istorie locala in predarea lectiior de istorie in invatamantul primar ===

Cuprins

Introducere …………………………………………….. pag. 2

CAP. I. Evoluția istorică a localității Sebiș ……………….… pag. 4

I.1. Așezarea localității ……………………………………………. pag. 4

I.2. Domeniul Sebișului: constituire și evoluție …….…………….. pag. 5

I.3. Sebișul între trecut și prezent ………………………………….. pag. 11

I.4. Sebișul mai aproape de zilele noastre ………………………… pag. 14

CAP. II. Începuturile Școlii din Sebiș ……………………… pag. 19

II.1. Contextul istoric ……………………………………………… pag. 19

II.2. Cea mai veche școală din localitate ………………………….. pag. 20

II.3. Local de școală ……………………………………………….. pag. 23

II.4. Pregătirea și numirea învățătorilor …………………………… pag. 25

CAP. III. Evoluția Școlii și a cadrelor didactice …………… pag. 30

III.1. Începutul școlii și primele manifestări până în 1919 ………… pag. 30

III.2. Școala din Sebiș în perioada 1919 – 1948 …………………… pag. 36

III.3. Școala sebișeană în perioada 1948 – 1959…………………… pag. 44

III.4. Învățământul din localitatea Sebiș în perioada 1959 – 2000 … pag. 50

CAP. IV. Utilizarea elementelor de istorie locală în predarea lecțiilor de istorie în învățământul primar ………………… pag. 60

Concluzii ……………………………………………… pag. 74

Bibliografie selectivă …………………………………. pag. 76

Introducere

Școala este principala instituție în care se desfășoară procesul instructiv – educativ al tinerei generații, în vederea integrării active a acesteia în cadrul societății de azi. Urmărind ca tânăra generație să fie formată și informată în funcție de cerințele economice, sociale, culturale și politice ale societății în care trăim și ne desăvârșim existența, școala reprezintă principala instituție educativă care încearcă să formeze micii cetățeni în folosul democrației, pentru a-și aduce fiecare aportul în muncă de calitate și viață privată, în vederea îmbogățirii și evoluției societății românești în socio – cultural.

Societatea românească este rezultatul evoluției istorice a poporului român, precum și civilizației pe care el a creat-o. Este foarte important ca tânăra generație să înțeleagă că prin ajutorul lor se îmbogățește cultura și patrimoniul spiritual românesc, prin ei se afirmă limba, națiunea și spiritualitatea de netăgăduit a românilor, care au fost prezenți pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri.

Încă din cele mai vechi timpuri, în zona noastră , au existat preocupări bogate în vederea educării maselor, învățământul în localitatea noastră și în împrejurimi, realizându-se cu ajutorul de neprețuit al preoților locali, care dețineau și funcția de învățător sau director de școală. Prezența și desfășurarea în cele mai bune condiții a procesului instructiv – educativ în localitatea noastră, deține un rol hotărâtor în evoluția și progresul acestei zone, prin formarea unor oameni civilizați, dornici de muncă și de învățătură în vederea asigurării progresului eficient atât în plan social cât și în plan cultural. Preoții locali, în încercarea de a transmite cunoștințele și învățămintele pe care le posedau, tinerei generații, au asigurat dezvoltarea continuă a societății și culturii românești pe aceste meleaguri.

O dată cu înființarea Preparandiei în anul 1812 și a Institutului Teologic în anul 1821, școala românească din zona comitatului Arad a fost dotată cu cadre didactice bine pregătite a celor care au dorit să învețe tainele citit – scrisului.

În prezenta lucrare am încercat să prezint importanța existenței învățământului românesc pe aceste meleaguri, din cele mai vechi timpuri, când învățământul se realiza pe lângă un preot sau un călugăr, urmărind evoluția școlii și a societății românești locale. Prin încadrarea unor dascăli pregătiți, școala locală și a îmbunătățit foarte mult serviciile, calitatea și rezultatele învățământului local fiind observat în timp mult mai scurt.

În încercarea de a prezenta istoria acestei localități, precum și istoricul învățământului românesc de aici, nu am făcut altceva decât am dezvăluit o mică părticică din istoria patriei noastre. Și așa cum istoria patriei se cere a fi cunoscută de fiecare cetățean devotat, la fel și istoria localității, pe fundalul evoluției învățământului, trebuie cunoscută de către fiecare cadru didactic, de fiecare elev al școlii, precum și de fiecare cetățean al localității în care viețuiește.

Prezenta lucrare are rolul de a face cunoscut tuturor sebișenilor și locuitorilor din împrejurimi, trecutul localității și a școlii locale, mărețele înnoiri șe evenimente care s-au produs pe parcursul timpului, în vederea prețuirii și acordării unui bogat respect cadrelor didactice și elevilor acestei școli, care și-au încheiat activitatea, care muncesc cu râvnă pentru a-i făuri școlii un viitor mai luminos și care vor lua locul vechilor dascăli, mentori și făuritori de oameni culți și de personalități puternice.

Preocuparea mea de a prezenta istoricul și evoluția localității noastre, precum și a învățământului și a evenimentelor istorice locale, a venit tocmai din profundul respect și bogata prețuire a cadrelor didactice, a colegilor și elevilor noștri, care pe parcursul timpului, de la înființarea învățământului local și până acum, au contribuit la menținerea prestigiului școlii din Sebiș, la dezvoltarea învățământului pe plan local cât și național, desăvârșind afirmarea localității ca un factor important de cultură și civilizație românească locală.

Am fost preocupat de reconstituirea trecutului acestei localități și a școlii locale, presărat cu bogate evenimente frumoase și satisfacții de neuitat, deoarece și eu, la rândul meu, ca atâția alții am urmat cursurile primare și gimnaziale ale acestei școli, bucurându-mă de cadre didactice foarte bine pregătite și devotate învățământului local, în vederea dezvoltării sale pe parcursul timpului. După terminarea studiilor la Școala Normală „Dimitrie Țichindeal”, preocuparea mea a fost de a mă integra în colectivul cadrelor didactice locale, care din vechi dascăli s-au transformat în colegi de catedră, în vederea promovării și ridicării la cele mai înalte cote a învățământului local și a localității.

Lucrarea de față prezintă elementele de istorie și geoegrafie loacală, evoluția școlii locale și a cadrelor didactice care au activat la această școală, precum și manifestările locuitorilor în plan istoric, în contextul apărării și ocrotirii acestor meleaguri, pentru ca munca și activitatea lor să poată fi dusă mai departe și îmbogățită de către copiii lor.

Un ultim cuvânt pe care aș dori să-l adresez cititorilor și locuitorilor sebișeni este: respect cadrelor didactice, respect elevilor și foștilor elevi, precum și respect tuturor locuitorilor care sunt demni să poarte numele de sebișean.

CAPITOLUL I

Evoluția istorică a localității Sebiș

I.1 Așezarea localității

Județul Arad este „poarta de vest la hotarele patriei noastre, întinzându-se din inima munților Apuseni până în câmpia largă și netedă a Mureșului și Crișului”1. Aflat „ în zona de contact a câmpiei Tisei și Carpații Occidentali, acesta se mărginește la nord cu județul Bihor, la sud cu județul Timiș, la est cu județul Hunedoara și Alba, iar în vest delimitează granița României cu Ungaria”2.

„ Ca mărime, județul Arad este al șaselea județ din țară, avînd o suprafață de 7654 km 2; totodată el deține 3,2% din suprafața țării”3.

Reședința județului se află în municipiul Arad. „ pe teritoriul administrativ al județului se mai află 7 orașe și anume: Chișinău Criș, Curtici, Ineu, Lipova, Nădlac, Pâncota și Sebiș, alături de 67 de comune cu un număr de 273 de sate”4.

Privind semeț din șesurile joase ale Văii Mureșului și a Crișului Alb înspre est, se observă cum „relieful urcă în trepte line până în ceața depărtărilor, acolo unde se deslușesc vârfurile munților Codru – Moma și Zărand. Undeva în zare, pe valea largă a Crișului Alb, mărginită de culmi rotunjite înnegrite de păduri, ne apare semeț bătrânul Bihor”5. Numele de „codru” sau de „pădure” ( Pădurea Craiului) dat acestor culmi muntoase arată bogăția pădurilor care îi îmbracă în haine tinere, de sărbătoare, țesute cu întinse pășuni și fânețe6.

Orașul Sebiș, din județul Arad, este situat pe cursul mijlociu al Crișului Alb – poartă de intrare dinspre nord – vest în depresiunea Zărandului. Este așezat la șes, sub poala dealurilor Pleșa și Pleșcuța – ultimele ridicături de teren ce se prelungesc de la munții Codru – Moma, până se pierd în câmpie spre vest de o parte și de alta a pârâului Valea Deznei, care după un km, întâlnește apele Crișului Alb. Partea dinspre nord – est se întinde și pe pantele domoale ale celor două dealuri, iar o mică porțiune, numită Strâmtură, se prelungește în depresiunea îngustă de pe malul drept al Văii, între dealurile Pleșa și Pleșcuța.

„Aici nu este altceva decât o vale epigenetică săpată de apa Dezna care a străpuns un baraj vulcanic ce azi închide în nord depresiunea Dezna – Buhani.”7

Față de municipiul Arad, reședința județului, „ orașul Sebiș este situat la 81 de km spre est, pe șoseaua națională: Arad – Ineu – Sebiș – Buteni – Brad – Deva și la 77 de km, în vest, de Brad. Pe calea ferată Arad – Brad, distanța este de 90 de km până la Sebiș. De asemenea șoseaua județeană: Oradea – Tinca – Beliu – Prunișor, după 100 de km, întâlnește la Sebiș, șoseaua Arad – Brad. Așadar, orașul Sebiș se află așezat la distanțe aproximativ egale față de cele trei reședințe de județ: Arad la o distanță de 81 de km, Brad la 77 de km distanță și Oradea la 100 de km depărtare”8.

Teritoriul ocupat de orașul Sebiș se întinde pe o suprafață de 73 km2, cuprinzând spațiul de câmpie în vestul măgurii andezitice Pleșa, cât și o parte din spațiul depresiunii Dezna. Acest teritoriu se suprapune unei părți de câmpie aluvionară și de terase, precum și o parte a unei unități deluroase. Sebișul se desfășoară pe vastul con de ejecție al râului Dezna ce se înscrie în câmpia intermediară a Crișului, pe glacisul și povârnișul vestic al măgurii andezitice ce aparține reliefului din dealurile piemontane ale Codrului – Moma (subunitate a Dealurilor Vestice) precum și în defileul pe care la sculptat Valea Deznei în cadrul acestuia9.

Situat în Depresiunea Zărandului, pe malul drept al Crișului Alb, „orașul Sebiș se constituie ca un centru deosebit de important spre care gravitează locuitorii din împrejurimi pentru a-și desface produsele și a se aproviziona cu alte mărfuri, legăturile stabilindu-se atât pe calea ferată cât și cu ajutorul șoselelor modernizate”10.

I.2 Domeniul Sebișului: constituire și evoluție

În timpurile vechi, în județul Arad, ca și în alte părți ale țării, pădurile se întindeau pe suprafețe foarte întinse, nu numai la munte, ci și în regiunea dealurilor și chiar a cîmpiei. De-a lungul apelor curgătoare, la adăpostul pădurilor, încă din vremurile întunecate ale năvălirii popoarelor migratoare, românii au format mici așezări sătești.

„La intrare dinspre nord – vest în Depresiunea Zărandului, de-a lungul Crișului Alb și a afluenților săi, s-au întemeiat salbe de sate, mai mari sau mai mici. Asemenea așezări au luat ființă și de-a lungul Văii Deznei, Sebiș, în apropiere de vărsarea râului în Crișul Alb, iar în depresiunea Văii până la izvoare: Prăjești, Sălăgeni, Donceni, Buhani, Minead, Dezna, Rănușa și Moneasa. De-a lungul pârâului Valea Nouă s-a format satul Prunișor”11.

La primele începuturi toate localitățile erau alcătuite din 2 – 3 sau chiar mai multe crânguri. Câteva familii înrudite alcătuiau un crâng situat pe mai multe crânguri pe pantele unui deal sau pe vale. La oarecare distanță se forma alt crâng. Toate crângurile din apropiere alcătuiau o așezare sub o conducere administrativă.

La Sebiș un grup de locuitori își aveau locuințele în partea dreaptă a Văii Dezna, la poalele dealului Pleșcuța. Alți locuitori viețuiau pe panta domoală a dealului Pleșa. Aceștia își numeau așezarea Mizocra. Pe pantele însorite ale dealului, oamenii cultivau viță – de – vie și pregăteau vin destul de bun. Alt grup de case era situat în sectorul actualei stații de cale ferată. O statistică arată că „în evul mediu, această localitate număra abia 50 – 70 de familii de iobagi, legați de munca câmpului și a pădurilor din jur”12. În această parte a teritoriului, locuitorii au construit o biserică de lemn, încă din secolul al XVI – lea locuitorii din această așezare, cât și cei din dreapta Văii Deznei și-au numit localitatea Sebiș (Sebișiu sau Sebiș)13.

Localitatea Sebiș, ca și celelalte de pe Valea Deznei, s-a format în timpurile feudalismului, când dreptul de proprietate asupra pământului aparținea regelui. Acesta dăruia moșii întinse, împreună cu satele aflate pe ele unor persoane care se distingeau în lupte sau prin alte servicii în diferite ocazii, de cele mai multe ori aceste persoane fiind ridicate la rangul de nobili. Domeniul primit era stăpânit de actualul nobil, proprietar, condiționat de serviciul datorat, precum și de credința loialitatea față de rege. În caz de neloialitate, regele putea să-i revoce dreptul de proprietate.

Această orânduire a dăinuit până în secolul al XIX – lea , iar în acest interval de timp și localitatea Sebiș cu teritoriul său și satele aparținătoare, a cunoscut mai mulți stăpânitori. Cea mai veche mărturie despre existența Sebișului datează de la anul 150614. pentru celelalte localități avem datele: Prunișor de la 1406, Donceni de la 1439, Prăjești de la 1553 și Sălăgeni de la 157415.

După lupta de la Mohacs (1526) , Budapesta, a căzut sub stăpânirea turcilor care, în anii următori, au căutat să cuprindă și Transilvania. La 1566, au cucerit cetatea Ineului din comitatul Zărand de care depindeau și localitățile de pe valea Crișului Alb până la Hălmagiu. Astfel se formează nahia Ineului în care intra și cetatea Dezna cu satele care aparțineau de ea. Pe la anul 1574, pașa Cseri, begul din cetatea Dezna, stăpânea satele aparținătoare acestuia. Într-un document de-al lui Gașpar Korniș din 1579, sunt enumerate satele după cum urmează: „itegram arcem Dezni in Cotte de Zarand adjacenten ac totales similes et integras Possessiones: Susani, Nădălbești, Minead, Ignești, Donceni, Selegeni, Prăjești, Kertes . . . ac oppidum Sebes”16

Așadar ,”în anul 1597, stăpânul domeniului de la Sebiș era Gabor Korniș, consilierul lui Sigismund, principele Ardealului, ca la 1614 să ajungă în posesiunea principelui Betlen Gabor17.

La 1732 s-a creat un latifundiu care cuprindea satele de la Mădrigești, Gurahonț până la Cuvin și Miniș, în total 122 de sate și 74 de puste , toate locuite de români. Acest întins domeniu a fost dăruit lui Raynold, principe de Modena, de către Carol al III – lea, împăratul Austriei. În timpul împărătesei Maria Tereza (1740 – 1780), principele a fost acuzat de infidelitate și decapitat, iar domeniul a trecut în domeniul statului (erariului)18.

La 1746 s-au făcut registre de impozitare a locuitorilor, precum și un recensământ a populației din Sebiș și a satelor din jur. Între aceste registre se afla și „Domenica Conscriptio Ienoviensis anii 1746” referitoare la 78 de localități. Între acestea figurează și „Oppidum Sebes cu 51 de contribuabili, Pos – sio Kertes (Prunișor) cu 13 contribuabili, Pos – sio Prazesty (Prăjești) cu 9 contribuabili, Pos – sio Szelecsan (Sălăgeni) cu 12 contribuabili și Pos – sio Doncseny (Donceni) cu 11 contribuabili”19. (vezi anexa I)

În anul 1783, în Sebiș se publica grațierea și amnistia celor 21 de tâlhari valahi. Un an mai târziu, adică 1784, locuitorii din Sebiș se alătură răscoalei condusă de Horea, Cloșca și Crișan. „În martie 1784 papa valah (Atanasie Roșu) din oppidum Sebiș ține cu răsculații”20.

În anul 1804, contele Königsegg Iosif de Rothenfels și Anlendorf a încheiat un contract cu erariul în sensul că proprietățile sale din Germania le schimbă cu niște bunuri imobile din comitatul Arad. În acest sens în anul 1806 a preluat de la erariu, târgul Sebiș și localitățile Kertiș (Prunișor), Prăjești, Ignești, Donceni, Găvojdia (Livada), Berindia, Roșia și Revetiș. Introducerea în posesiune a avut loc însă, patru ani mai târziu, adică între 16 – 18 iulie 1810. Acest domeniu avea și topitorii de fier la Sebiș. Pentru aceste topitorii, „ familia contelui Königsegg a construit un canal, în 1840, cu un debit de apă de 0,80m pe secundă, care acționa o turbină de 50 de cai putere”21.

În anul 1847, acest domeniu a fost vândut contesei Waldstein Wartenberg Cristina cu opt sute de mii de florini. Urmărind sporirea și dezvoltarea domeniului din Sebiș, noua proprietară a cumpărat alte moșii ca cele din „Moneasa (de la familia Nevery), Selegeni (de la familia Torole) și Ravna (de la familia Iosa)”22.

Între anii 1860 – 1861, administratorul domeniului, Iohan Vilbelm a construit la Sebiș o fabrică de laminat fierul. La această fabrică lucrau în medie 70 de muncitori zilnic.

Acest domeniu unificat a fost vândut, la 1 iulie 1891, contesei Cristina, soția contelui Wenckheim Frideric cu un milion de florini. Între 9 – 11 septembrie, acest domeniu a fost vizitat de împăratul Francisc Iosif. În același an, contele Wenckheim a construit calea ferată îngustă pe traseul Sebiș – Moneasa, folosită în special pentru transportul lemnului, a minereului de fier, marmurei și calcarului, necesare fabricilor de la Sebiș. Această cale ferată a fost folosită până în jurul anului 1963 când a fost demontată, iar pentru transportul călătorilor s-au introdus autobuze. Materialele au fost transportate cu ajutorul camioanelor23.

În anul 1892, a făcut o instalație de iluminat public, care era a doua din comitat, atât pentru iluminatul fabricii de fier cât și a localității. „Dinamul era acționat de o turbină de 50 de cai putere, pusă în mișcare de apa canalului”24.

În anii următori, „contele a demontat fabrica de fier, iar mașinile le-a vândut la Reșița și Nădrag. În schimb, a deschis carierele de piatră de la Sebiș și Prăjești. În anul 1917 a construit cascadorul pentru măcinat piatra cu ajutorul prizonierilor ruși din primul război mondial”25.

Domeniul a fost expropriat de români, în anul 1923, iar comunele au fost împroprietărite cu păduri și pășuni comunale, iar cu pământul arabil au fost împroprietăriți luptătorii din primul război mondial. Astfel „comuna Sebiș a primit 1000 de iugăre de pădure (575, soha), 195 de iugăre de pământ arabil și 416 iugăre (239,40 ha) de pășune în hotarul comunei Prunișor. Comuna Prunișor a primit numai 219 iugăre de pădure, 215 iugăre de pământ arător și 500 de iugăre de pășune, plus 44 de grădini pentru Satul Nou26”.

În lucrarea „Monografia județului Arad”, întocmită în anul 1913 de către Somogyi Gyula ni se oferă o prezentare generală atât despre localitatea Sebiș cât și despre localitățile din apropiere. Astfel despre Sebiș se arată că „Sebiș. Teritoriu 3263 holde cadastrale. Numărul locuitorilor 2596: populație amestecată, jumătate români, jumătate maghiari. Sate hotarnice: Selegeni, Bârsa, Buteni, Răpsig, Kertiș fși Prăjești.

Este așezat într-o vale îngustă, situat pe șoseaua județeană Sebiș – Dezna. Partea mai mică așezată pe coasta dealului și marea parte din comună așezată în vale. Este traversat de Valea Deznei, care se varsă în Crișul Alb.

Locuitorii se ocupă cu agricultura, pomicultura și mai sunt și muncitori de fabrică și carieră.

Denumiri topografice: Pleșa, la poalele căruia e așezată comuna. Pleșcuța (deal golaș), Hothaz (parte din oraș cu 34 de case), Grăduia Costolan, Peste Vale (pustă și drum agricol), Cornești (pustă), Bâlhad (pășune), Armănești (drum agricol – țarină).

Comuna veche a fost așezată pe locul actualei stații de cale ferată. Sebișul în 1574 aparținea Deznei. În 1597 Josica, în 1732 a fost atribuită lui Raynold prinț de Modena.

Latifundii: Korniș, contele Königsegg, Waldsteim și mai nou Wenckheim Frederic (1891).

Străzile sunt drepte. Numărul de case 345.27

Despre Prunișor care a primit această numire în anul 1926, se spune: „81. Kerteș, plasa Sebiș. Suprafața 7331 holde cadastrale. Populația 890 locuitori. Comună cu populație în exclusivitate română. Învecinată cu: Ignești, Sebiș, Răpsig și înspre Bihor cu Cărand. Se întinde pe șes. Populația trăiește din munci pe câmp, în special recoltat grâu în împrejurimi, vânzări de produse din lemn (spițe, obezi, roți, cozi de unelte). Produc prune din soiuri bune bestrițe. După surse locale, din amintirile bătrânilor, întemeietorii au fost Cofan și Fereștean. După etimologia populară numele și-a primit de acolo că era înconjurat de pădure.

Nume topografice: Cofănești, Ferești, Hălmăgeni, dulae (țarini) denumite după proprietarii lor inițiali. Luncă (loc cu pădure de stejar). Râpa roșie (vale al cărei pământ este roșu – ruginiu). Moștină (deal). Pârâul Cădari a primit denumire de la ciubărarii care confecționau doage, ciubere, căzi.

Are străzile drepte, bine aranjate în ordine. Numărul caselor este de 172.

Proprietar a fost grof. Rotenfels Königsegg, iar în prezent (1913) este grof. Wenckheim Cristina28.

Despre localitatea Prăjești, ni se spune că: „156. Comuna Prăjești, plasa Sebiș. Teritoriu 1128 holde cadastrale. Numărul locuitorilor 442. Comună curat românească. Așezată pe cele două părți ale drumului Sebiș – Dezna. Situată în câmpie. În partea de răsărit curge pârâul Valea Deznei. Tot pe aici trece calea ferată îngustă (de interes local) de la Sebiș la Moneasa. La sud de localitate se ridică dealul Diare. Se învecinează cu Sălăgeni, Donceni și Sebiș. Pământul este sărăcăcios. Produc multe prune și fructe de grădină. Merele de Prăjești erau vestite. Locuitorii se ocupă cu agricultura. În trecut confecționau și cozi de unelte. Și exploatarea carierei de piatră a constituit un izvor de câștig.

Cândva a fost dezvoltată și industria fierului. Drept mărturie stau ruinele cuptoarelor și atelierelor care au existat.

Dulae: Bâlhad, Pleșa, Leștioara, La Pănar, Ancești, Câmpul Dascălului. Păduri: Bâlhad.

Comuna a fost ordonată. Numărul caselor 70.

Vechi proprietari: Königsegg. Acum: groWenckheim Krisztina.

Tradiția populară arată că pe lângă comună trecea drumul lui Traian construit din piatră și cărămidă, în lățime de un metru.

De asemenea, se povestește că pe vremea turcilor ar fi rămas o pivniță și un manej pentru cai dar până acum nu s-au găsit.

Pe la anul 1553, comuna Prăjești a fost stăpânită de familia Loșontz, iar la 1732 a primit-o prințul Raynold de Modena”29.

Despre comuna Sălăgeni aflăm că: „179. Comuna Sălăgeni plasa Sebiș. Teritoriu 2646 de holde cadastrale. Numărul locuitorilor 527. comună curat românească. Este așezată pe un platou de 50 de m înălțime.

Sate hotarnice: Dezna – Laz, Roșia, Găvojdia, Prăjești.

Pământul este puțin și sărac. Locuitorii se ocupă cu tăiatul lemnelor și agricultura.

Părți de hotare: Dealul Bisericii, Râtul Hăsulești, Marisești. Păduri: Dumbrava și Pleșa.

Comuna este ordonată. Numărul caselor 110.

Vechi stăpâni: Cândva familia Kemeny, grof Königsegg și Török Zsigmund. În prezent grof Wenckheim Kristmas.

Se zice că comuna a primit numele de la familia Selengecea care cu 250 de ani în urmă a venit din Ardeal și s-a așezat pe aceste locuri.

După actele vechi, comuna Selegeni a fost cunoscută sub denumirea de Zelechen.

În 1732 a primit-o prințul Raynold de Modena”30.

Despre localitatea Donceni se înștiințează că : „38. Comuna Donceni plasa Sebiș. Teritoriu 1233 holde cadastrale. Comună curat românească. Sate hotarnice: Buhani, Minead, Ignești și Prăjești. Numărul locuitorilor 347. Este așezat în câmpie pe drumul județean Sebiș – Moneasa. Comuna este străbătută de pârâul Valea Deznei. Dulae: Hodăi, Vale, Râturi. Păduri: Dumbrava, Bâlhad. Vii: Dealul Viilor.

Populația se ocupă cu agricultura și livezi de pomi. Străzile sunt ordonate, nu au nume.

În secolul XVI a fost stăpânit de familia Losonez și Korniș (1597). În 1732 s-a atribuit prințul Raynold de Modena. Stăpânitorul mai nou: grof. Königsegg”31.

I.3 Sebișul între trecut și prezent

Spre sfârșitul secolului al XVIII – lea satele din regiunea muntoasă și deluroasă, care erau răsfirate dea lungul văilor, au fost ordonate, adică sistematizate din ordinul împărătesc Maria Tereza (1740 – 1780) și a fiului său Iosif al II – lea (1780 – 1790). Sistematizarea acestor sate s-a făcut deoarece crângurile, alcătuite de obicei din 7–8–10 familii, își aveau gospodăriile împrăștiate pe pantele dealurilor și în apropierea unor pârâuri cu apă curgătoare. „Aceste așezări sunt situate, de regulă, pe vârfuri și loturi de deal, în locuri înalte, împădurite, greu accesibile, cu aspect de cetăți naturale”32. Astfel, fiecare localitate a fost adunată și așezată pe o vatră cu formă geometrică, după un plan de sistematizare, așa cum se prezintă astăzi. Pentru acesta „s-au întocmit schițe și hărți topografice, atât pentru vatra satului cât și pentru celelalte terenuri”33.

Cancelarul Esterhazyi de la Oradea scrie la 3 martie 1773 că „împărăteasa ordonase că, în districtul Beliu s-au clădit 100 de case noi complet, 299 aproape gata și 277 începute; în districtul Pomezău 328. Împărăteasa răspunde că împărtășește comitatului expresia plăcerii sale pentru executarea zeloasă a ordinului său”34.

Satul Prunișor este numai la 15 km depărtare de Beliu, iar Sebișul și celelalte sate de pe Valea Deznei la doar 29 – 25 km. Considerăm că și aceste sate „au fost ordonate în aceeași perioadă, adică între anii 1770 – 1800. Contragerea satelor a fost terminată până la 15 septembrie 1815, după cum se arată într-un raport înaintat împăratului de către episcopul unit Iosif Vulcan de la Oradea.

Operațiuni de parcelare a terenurilor s-au mai efectuat și după anul 1800 prin „regulările urbariale” din anii 1810, 1812, 1818 și 1828. În partea de est a județului Arad, asemenea parcelări s-au făcut pe la anul 1822, după cum notează un protopop de la Hălmagiu pe fila unei cazanii: „La anul 1822, iulie 5 zile, au venit la Hălmagiu lănțeri de pământ și mai întâi au pus ciuhe în dealurile care sunt mai aproape de orașul nostru. Și au bătut țăpuși după voia lor prin grădinile noastre. Scris-am să se știe.”36

Ca vatră pentru sistematizarea localității Sebiș s-a stabilit terenul situat în partea dreaptă a Văii Dezna, la poalele dealului golaș Pleșcuța, terenul fiind mai ridicat și ferit de inundații. Locuitorii și-au mutat gospodăriile pe noua vatră. S-au preocupat apoi să-și construiască și biserică. La 5 iulie 1829, protopopul Ion Popovici din Buteni, roagă episcopul să blagoslovească punerea temeliei bisericii Sebiș, arătând: „Obștea orașului Boroșsebeș, după tragerea regulației, au rămas biserica acolo unde nu poate sta”37.

Pe partea stângă a Văii Dezna s-a construit stația de cale ferată în anul 1881, când a fost prelungită linia ferată de la Ineu până la Sebiș. Până la 6 decembrie 1896, linia ferată a fost prelungită până la Brad, iar un an mai târziu, la 11 decembrie 1897, a fost dată traficului și porțiunea de linie ferată de la Brad la Deva38.

În anii următori, locuitorii au început să planteze vița – de – vie pe pantele însorite ale dealului Pleșa, producând un vin de calitate foarte bună. Noua așezare se va numi Sebiș (Sebișiu sau Sebiș). Dar autoritățile maghiare au stabilit ca numirea oficială să fie Boroșsebeș, adăugând cuvântul „Boroș” înaintea numirii românești. Acest cuvânt a fost așezat înaintea numelor localităților Ineu și Berindia (Boroșineu și respectiv Boroșberend) poate pentru a arăta faptul că în aceste localități se produce un vin de bună calitate39. În paralel cu aceste denumiri ale localității Sebiș, autoritatea maghiară i-a oferit acestuia și numele de Naghsebeș însemnând „Sebișul cel mare”.

Numele de Sebiș, pare-se că „vine de la apelativul maghiar « sebeser » – « repede ». poetul Mihai Beniuc era de părere că: «dacă aș accepta apelativul propus, și mă gândesc, în primul rând la firul de apă al Văii Dezna care, la locul numit Strâmtură, curge agitat printre bolovani mari de piatră și repede, murmurul auzindu-se departe, așa este”41. Apoi, intervine și legenda: „Cândva, între Dealul mare și dealul din prelungirea Pleșcuței cu Pădurea la Secție (aproximativ porțiunea Strâmturii de azi), a existat un sătuc care era a numeroasei familii Repede. Când au venit prima dată turcii, le-au dat foc la case și repedenii au fost duși cu forța, ca pedeapsă de ale fi ieșit în cale cu furci și topoare, într-o destinație necunoscută, sau poate omorâți într-un loc anume”42.

„Mai ales după anul 1898, când a apărut Legea IV pentru stabilirea numirilor oficiale ale localităților, la insistențele autorităților administrative, organele bisericești superioare atrăgeau atenție oficiilor parohiale, în repetate rânduri, să folosească numirile oficiale ale localităților în scriptele pe care le vor înainta autorităților, iar numirea românească să o pună în paranteză. Dar, cu toate insistențele depuse, ordinele n-au fost respectate întocmai, pentru că locuitorii satului au fost români, de religie ortodoxă, ca de altfel toți locuitorii satelor de pe Valea Deznei”43.

În decursul anilor s-au mai așezat printre români și locuitori de alte naționalități. Ungurii au fost colonizați în județul Arad între anii 1735 – 1835. Dacă s-au făcut oarecare așezări ale maghiarilor din Sebiș, acesta a putut să primească populația maghiară din Ardeal în urma legăturilor sale cu principii calvini. Proveniența ardeleană a maghiarilor din Sebiș o dovedește confesiunea lor calvină. Maghiarii româno – catolici s-au așezat mai târziu, din care cauză și biserica lor figura la 1913 numai ca o filială a parohiei romano – catolice din Buteni. Maghiarii din Sebiș se ocupau și ei cu agricultura și cu diferite meșteșuguri, ca și românii de aici și au viețuit în relații bune împreună. În anii din urmă s-au mai așezat în Sebiș: germani, slovaci, italieni și evrei.44

În anul 1930, în partea stângă a Văii Dezna se află o singură casă (Lustrea), pe strada Gării și două case (Raț și Chelemen) pe strada Crișului. Pe Dealul Viilor erau câteva case care serveau de crame. La poalele dealului Pleșa era clădirea carierei de piatră cu instalațiile aferente, clădirea fabricii de tăiat marmură și două cuptoare de ars calcar pentru var. După această dată, înmulțindu-se numărul populației comunei, mai mulți locuitori au început să construiască locuințe de-a lungul șoselei, azi strada Crișului. Printre primii au fost: primpretarul Ștefan Florian (casa Braițiu), brigadierul silvic Toader Gheorghe din Minead (casa Onica), preotul Ion Tămaș din Prăjești (prima casă cu etaj, casa Mișcoi), preotul din Sebiș Ion Bogdan, jandarmeria cu etaj în 1936 (azi birourile cooperativei meșteșugărești). Pe strada Gării: învățătorului Marinca Ion, impiegatul Galea Ion și alții. Terenul de la șosea până la poalele dealului era arabil și pășune comandă. În anul 1945, morarul de la Prunișor, Koc Nicolae, Împreună cu notarul Bogza Ilie au construit o moară cu valțuri, lângă vale, pe strada Morii.45

În anii următori s-au trasat străzi, s-a parcelat terenul în loturi pentru case și s-a distribuit locuitorilor. „Situat într-o zonă de deal și dezvoltat pe fondul unei așezări rurale, orașul Sebiș se remarcă sub aspect editar – urbanistic printr-un caracter unitar, rețeaua stradală fiind, în general dreaptă. Lungimea străzilor orășenești, la începutul anului 1971, era de 29 km, din acesta 9 km fiind modernizat”46. După înființarea G.A.C. – urilor, în 1959, s-au scos viile și s-a parcelat și acest teren în loturi pentru case.

În anul 1964 s-a construit fabrica de pâine. An de an s-au trasat noi străzi, s-au construit clădiri cu etaj, magazine alimentare, magazii de materiale și, în decurs de 60 de ani, s-a format un cartier nou, cu clădiri mai impunătoare ca în satul cel vechi. Acest cartier se va numi Satul Nou.

Așezarea geografică la întâlnirea căilor de comunicații din patru direcții a favorizat foarte mult dezvoltarea economică, socială și culturală a localității. Încă din timpuri vechi, „comuna devine oppid (târg) și primește dreptul de a organiza piața săptămânal, în joi, precum și 4 târguri de țară, anual. La 1746 figurează deja ca oppid în conscripțiile de impozitare.47

„Până în anul 1950, localitatea Sebiș a fost reședință de plasă, alcătuind împreună cu comunele Prunișor, Păulean (Livada) și Berindia un notariat cercual, iar din 1955 până în 1968 a fost reședință de raion. În aul 1968, comuna Sebiș a fost declarată oraș. Satul Prăjești a fost înglobat în perimetrul orașului, formând un cartier al acestuia. Satul Donceni, situat la 3 km de Prăjești, Sălăjeni situat pe un platou la 2,5 km sud de Prăjești, precum și Prunișor situat la 5 km nord de Sebiș s-au alăturat ca sate aparținătoare orașului”48.

I.4 Sebișul mai aproape de zilele noastre

Orașul Sebiș, alături de celelalte orașe: Chișinău Criș, Curtici, Lipova, Nădlac, Pâncota și Ineu se constituie ca un centru important al județului Arad.

Situat la poalele Pleșei și Dealului Viilor, oglindindu-și noua imagine urbană în apele limpezi și clare ale râului Valea Deznei, care vuiesc într-un zgomot asurzitor printre stâncile colțuroase până la vărsarea în albia Crișului Alb, orașul Sebiș este un punct de intersecție între cele trei orașe, reședințe de județ și anume: Arad (Arad), Oradea (Bihor) și Deva (Hunedoara).

Din vechea comună astăzi nu putem să mai vedem decât cele mai importante clădiri, cum ar fi: școala veche, care momentan adăpostește copii de la „Grădinița cu program prelungit”, un vechi castel construit în prima jumătate a secolului al XIX – lea. Acesta „ a aparținut unor familii de bogătași care a deposedat țărănimea din aceste părți, mai ales de păduri”49. Așezat pe malul drept al Văii Dezna, lângă parcul din centrul orașului, acesta rămâne încă o așezare destul de impunătoare pentru locuitorii orașului. Atât aceste clădiri, cât și alte case mai mari, azi par miniaturi pe lângă zecile de blocuri, spitalul, școala sau alte magazine mai spațioase. Actualmente, Școala din Sebiș cuprinde trei clădiri, două pentru ciclul primar și gimnazial și încă una pentru liceu, însumând peste 32 de săli de clasă. Încă din perioada „1966 – 1971 au fost construite din fondul statului 64 de apartamente”50, numărul lor crescând pe parcursul trecerii timpului.

Majoritatea străzilor au fost modernizate și asfaltate, trotuarele sunt existente peste tot, iar în centrul orașului două parcuri impunătoare au înlocuit în urmă cu mai mulți ani vechea piață plină de noroi și bălți. Între cele două parcuri sălășluia până nu demult clădirea Casei Orășenești de Cultură, un exemplu tipic de arhitectură românească, înconjurat de numeroase magazine, în locul acestuia ridicându-se falnică și impunătoare o construcție mai modernă ce va adăposti atât primăria orașului cât și noua casă de cultură.

Piața Victoriei, unde a fost amplasată această construcție, a fost modernizată fiind pavată și asfaltată. Totodată a primit alt nume: Piața Tineretului, pentru că aici se adună tinerii cu ocazia diferitelor evenimente, cum ar fi „Festivalul de muzică” Sebiș.

„Nu lipsesc nici pământurile bune, nici cele lutoase și albe, nici pădurile, ce încep din dunga orașului și se termină dincolo de Bihor, nici grădinile, frumoasele grădini de pe lângă casele oamenilor”51.

Străvechea comună Sebiș nu mai poate fi cunoscut decât din filele istoriei sau imaginile timpului. Încă din secolul al XVIII – lea, dar mai ales după 1840, Sebișul devine centrul unei regiuni metalurgice. Exploatând produsele minelor de la Rănușa și Moneasa, acestea „au fost valorificate de topitoriile și atelierele de prelucrare locală, care au funcționat la Dezna până în anul 1912, iar la Sebiș chiar și în timpul primului război mondial, folosindu-se și aici munca salariată”52. Spre exemplu „ la fabrica metalurgică din Dezna, după 1870 erau în jur de 130 de muncitori”53. Aceste ateliere și-au încheiat însă activitatea ca urmare a concurenței capitaliste și a epuizării zăcămintelor pe care le folosea.

Viața industrială a orașului s-a evidențiat mai apoi prin, „fabrica de mobilă curbată”54, întreprinderile forestiere, fabrica modernă de pâine, materiale de construcție, confecționarea pietrelor de mori, ateliere mecanice și altele, alături de o modernă stațiune de mecanizare a agriculturii.

Astăzi, intreprinderea de industrie locală a orașului Sebiș este foarte diversificată. Astfel se remarcă industria de exploatare și prelucrare a lemnului. Vechea fabrică de mobilă a fost renovată și modernizată, devenind o societate cu capital de stat sau majoritar de stat, purtând numele de „ISEB S.A”. Totodată, orașul Sebiș este renumit pentru industria pielăriei și a blănăriei. Societatea „Manufactura Măgura S.R.L.” confecționează haine din piele (cojoace, geci, pantaloni) pe care apoi le distribuie în toată țara. Agricultura deține încă o pondere ridicată, în economia orașului datorită existenței unei însemnate suprafețe de „terenuri agricole (3757 ha)”55. Societate ca „AGROMEC S.S”, „AGRIMET S.A” prestează servicii în agricultură, iar societatea „SEBAR NATURIN” prelucrează produse agricole și pomicole. Profilul agriculturii este caracterizat în special prin cultura cerealelor (grâu, porumb) și prin creșterea animalelor.

Orașul nostru a atras atenția și unor investitori străini, de origine italiană, care au construit aici mai multe fabrici. „Raymond producție S.R.L” este una dintre cele mai mari intreprinderi din localitate, încadrând mai mult de 200 de salariați. Această societate confecționează încălțăminte: bocanci, pantofi, sandale, saboți, (din piele) contribuind la dezvoltarea economică a orașului nostru. O altă întreprindere puțin mai mică, „FALCA S.R.L” confecționează saboți cu talpă de lemn, destinați în special exportului. Și lista societăților care duc la dezvoltarea socio – economică ar putea continua.

În plan cultural, orașul Sebiș se remarcă prin intermediul a două personalități. „La 20 noiembrie 1907 poetul și scriitorul Mihai Beniuc prinde viață în orașul natal, Sebiș, într-o familie de țărani. Dornic de învățătură și cultură acesta termină Liceul „Moise Nicoară” din Arad, Facultatea de filozofie din Cluj și apoi urmează studii de specialitate la Hamburg în domeniul psihologiei animale. Publică mai multe volume de poezii, apoi nuvele și piese de teatru. O nuvelă importantă este «Dispoziția unui om de rând» publicată în1963 în care aduce elogii țăranului sebișean înțelept, luminat și culturos, așa cum mai toți țăranii ardeleni sunt”56.

Cea de-a doua personalitate marcantă a orașului Sebiș este Ștefan Doncea. „S-a născut la Sebiș la 4 septembrie 1950. termină liceul «Moisă Nicoară» Arad și «Institutul de Educație Fizică și Sport» București, actualmente profesor de sport (judo). Pasionat de poezie, acesta scrie poezii cu inspirația Spiritului Sfânt, în special hai – ku – uri. În anul 1996 publică două volume de versuri intitulate „«Clipe» și mai târziu «Lecție de judo», aceste volume fiind publicate într-o ediție trilignă (română, franceză, engleză)”57.

Deși Sebișul se află la peste 80 km de Arad, capitala județului, la puțin mai multă distanță de Oradea și Deva, el se vrea și este unul dintre centrele importante, din mai multe puncte de vedere. Târgurile organizate aici în ziua de joi atrag sute de țărani din întreaga Țară a Zărandului.

Note

Meleaguri arădene, ghid turistic (1972), Consiliul județean al pionierilor Arad, Arad, p.7

Gheorghe Toduța, Vasile Grec, Niculae Lujanschi (1972), Localitățile județului Arad, Arad, p.9

Județele României Socialiste (1967), Editura Politică, București, p.57

Gheorghe Toduța, Vasile Grec, Niculae Lujanschi, op. cit., p. 11

Meleaguri arădene . . ., p.7 – 8

Claudiu Giurcăneanu, Iuliana Mușat, Gheorghe Ghica (1997), Geografia României, manual pentru clasa a VIII – a, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, p.34

Meleaguri arădene . . ., p.92

Vasile Brăiloiu, Monografia localității Sebiș, manuscris, p.3

Meleaguri arădene . . ., p.9 – 12

Județele României . . ., p.62

Vasile Brăiloiu, op. cit., p.3 – 4

Gheorghe Toduța, Vasile Grec, Niculae Lujanschi, op. cit., p.37

Vasile Brăiloiu, op. cit., p.4

Alexandru Roz, Geza Kovách (1997), Dicționarul istoric al localităților din județul Arad, Editura Universității „Vasile Goldiș”, Arad, p.217

Coriolan Suciu (1967), Dicționarul istoric al localităților din Transilvania, Editura Academiei, București, vol I și II

Cornelia Bodea (1948), Cetatea Dezna, București, p.11

Vasile Brăiloiu, op. cit., p.10

Márki Sándor, Istoria comitatului și a orașului liber regesc Arad, Arad, vol I, p.167

Gheorghe Cuihandu (1940), Românii din Câmpia Aradului de acum două veacuri, Diecenzana, Arad, p.216 – 224

Fabian Gabor (1836), Monografia județului Arad, Arad, p.89

Vasile Brăiloiu, op. cit., p.11

22. Ibidem

Ibidem, p.12

Márki Sándor, op. cit., vol II, p.690

Vasile Brăiloiu, op. cit., p.12

Ibidem

Somogyi Gyula (1913), Monografia comitatului Arad, Arad, p.82

Ibidem, p.145

Ibidem, p.208

Ibidem, p.222

Ibidem, p.121

Studii privind istoria Aradului (1980), Editura Politică, București, p.17

Vasile Brăiloiu, op. cit., p.4

Aurel Tripon (1936), Monografia Crișanei, p.35

Vasile Brăiloiu, op. cit., p.5

Traian Mager (1938 – 1939), Ținutul Hălmagiului, vol IV, p.161

„Cronica Parohiei Ortodoxe Sebiș” (1829), p.14

Vasile Brăiloiu, op. cit., p.5 – 6

Ibidem, p.6

Alexandru Roz, Geza Kovách, op. cit., p.217 – 218

Vitalie Munteanu (1996), Pagini Sebișene, Sebiș, nr.1, p.13

Ibidem, p.8

Vasile Brăiloiu, op. cit., p.6

Gheorghe Ciuhandu, op. cit., p.208

Vasile Brăiloiu, op. cit., p.7

Gheorghe Toduța, Vasile Grec, Niculae Lujanschi, op. cit., p.37

Vasile Brăiloiu, op. cit., p.7 – 8

Ibidem, p.8

Meleaguri arădene . . ., p.92

Gheorghe Toduța, Vasile Grec, Niculae Lujanschi, op. cit., p.38

Vitalie Munteanu, op. cit., p.13

Alexandru Roz (1993), Aradul – Cetatea Marii Uniri, Editura Mirton, Timișoara, p.38

Aradul – permanență în istoria patriei (1978), Arad, p.217

Alexandru Roz, op. cit., p.40

Gheorghe Toduța, Vasile Grec, Niculae Lujanschi, op. cit., p.38

Vitalie Munteanu, op. cit., p.101

Ibidem, p.108 – 109

CAPITOLUL II

Începuturile Școlii din Sebiș

II.1 Contextul istoric

La sfârșitul secolul al XVII – lea, ciocnirile dintre Imperiul Austriac și cel Otoman erau tot mai numeroase. Astfel, după 150 de ani de stăpânire otomană, Ungaria este cucerită de către armatele imperiale care continuă înaintarea spre Arad, din dorința de integra și provincia Transilvania între granițele sale. În anul 1699, prin pacea de la Korlovitz, Austria a reușit să-și întindă stăpânirea și asupra Transilvaniei.

Imperiul Austriac era cârmuit de către habsburgi și avea sub conducerea sa diferite popoare precum „ nemți, cehi, unguri, români, ruteni, poloni, croați, slovaci, sârbi etc”. Pentru ca imperiul să rămână unit, pentru a fi mai puternic, habsburgii au încercat să creeze o legătură între aceste popoare, atât de credință atât și de limbă, pentru a putea conviețui în pace și prietenie, ajutând la dezvoltarea armonioasă a imperiului. De aceea, ei s-au silit a le îndupleca pe toate, prin diferite, mijloace, să treacă la biserica romano – catolică și tot odată să învețe limba germană. Așadar, una din modalitățile de consolidare socio – politică și de legare a populației de imperiu avea să devină înființarea școlilor, care va deveni o problemă de stat. Școala și biserica trebuiau să lucreze mână în mână și să conducă la educarea morală și religioasă a tineretului.

În anul 1732 s-au elaborat, astfel, noi reglementări referitoare la înființarea școlilor. Prin Revoluția emanierată în acel an sunt arătate tipurile de școli care pot fi înființate de către confesiuni. „În luna august 1745, Maria Tereza (1740 – 1780), împărăteasa Austriei, a instituit un organism special care să se ocupe de rezolvarea problemelor ilirice, adică ale ortodocșilor sârbi și români din cuprinsul imperiului. Împreună cu fiul ei Iosif al II – lea (1780 – 1790), au considerat școala ca o problemă politică de stat și au urmărit să o transforme într-o instituție bine organizată”2.

În acest context, „în anul 1770 apare «Regulamentul națiunii ilirice», care dobândește putere de lege doar în 1771 când este semnat doar de împărăteasă. Acest regulament face referire și la românii din Ungaria și Transilvania, a căror organizare religioasă era subordonată Mitropoliei din Korlovitz. Prin acest regulament se cerea forurilor administrative să înființeze școli elementare în diferite localități”3.

Prin regulamentul școlar din 1774 se stabiliște ca în fiecare parohie neunită să se înființeze câte o școală trivială (sătească). O dată cu apariția noului sistem școlar în anul 1777, „Ratio educationis publicae”, structura sa se va îmbogăți și va cuprinde pe lângă școli triviale (sătești) și școli orășenești mici și școli orășenești mari4.

După 4 ani, în anul 1781, apare „Norma regio pro scolis Magni Principatus Transilvanic” prin care se dă drept oricărei comunități naționale cu peste 100 de familii să-și ridice biserică și școală pe cheltuială proprie, în vederea educării tinerei generații5.

II.2 Cea mai veche școală din localitate

Încă de pe vremea dominației turcești au existat școli în unele localități mai mari din județul Arad precum : Ineu, Lipova, Covăsânț etc.

Referitor la prima școală din Sebiș nu avem o dată exactă, începutul învățământului este aflat încă printre cețuri, în negura timpului. Totuși, prima informație referitoare la școala din Sebiș se află într-o „notiță referitoare la anul 1732 când localitatea ajunge în posesiunea lui Raynold principe de Modena, ca dar de la Carol al III – lea, se arată că aici există parohie și școală bine organizată. Nu se știe însă ce fel de școală și în ce limbă se preda. Putem însă a fi aproape siguri că școala era pe limba românească”1.

Despre o activitate școlară în localitatea Sebiș se amintește și într-o conscripție din anul 1758 a eparhiei Timișoara, unde se arată că „preotul Nicolae Popovicidin Căpâlnaș a învățat carte la Sebiș de la Conde Munteanu”2.

Tot despre o activitate școlară organizată se specifică și în conscripția școlară din anul 1772, un exemplar din această conscripție aflându-se în arhivele provinciale ale Voivodinei din Gremskhi Karlovitz. Despre școala din Sebiș aflăm: „Nr. 78. Sebiș. În târgul Sebiș funcționa o școală în limba valahă și iliră, fără să indice ce rând funcționează. Școala funcționează într-un local bine întreținut de săteni. Învățătorul era angajat de comună și în afară de plată în bani primea 12 măsuri de grâu și 10 stângeni de lemne. Cursurile școlare erau urmate de 5 copii în timpul verii, iar toamna și iarna de mai mulți. Învățătura lor consta din scris și citit. Supravegherea activităților școlare se asigura de preotul local”3.

În anul 1786 a apărut un nou decret pentru înființări de școli. Aici se arată că de comuna Sebiș aparțineau și satele: Prunișor, Ignești, Donceni, Selegeni, Susani, Găvojdia (Livada), Prăjești și Berindia, formând o singură circumscripție școlară. Tot în acel an, 1786, Atanasie Roșu, preot în Sebiș și protopop al Ineului a înaintat un raport prin care roagă autoritățile școlare să se îngrijească de învățătură a pruncilor în orașul nostru în Boroșsebeș, care și până acuma au fost ișcoală în orașul acesta, iar acuma noi am lăsat bizuindu-ne după auzirea pruncilor împărătești că o va face împărăția rânduială; noi am lăsat de trei ani nu avem dascăli și casa dascălului încă o au luat pe seama domnească și iobăgească și acuma dascăl să învețe pruncii nici ișcoală nu este și mare pagubă avem în toată protopopia noastră a Boroșineului nefiind nici dascăl bun la Boroșsebeș, iar pe învățător îl vom plăti, dacă nu-i plata de la împărăție vinită. Că noi mai mult nu putem aștepta, că ce au învățat pruncii până acia încă au uitat de trei ani ce n-au ei învățător.”4

În urma acestui raport, trei ani mai târziu, în 6 mai 1789, a fost aprobat de către împăratul Iosif al II – lea (1780 – 1790) contractul învățătorului din Sebiș, împreună cu alte 47 ale unor învățători din comitatul Arad. Astfel, învățător era Teodor Roșu, care avea un stagiu de trei ani în activitate. Acesta se bucura de bune aprecieri din partea direcții scolare care considerau că în Sebiș era deosebit de necesară construirea unui nou local de școală. Prin acest contract învățătorului i se fixase un salar de 120 de florini și bunuri în natură (fân, lemne).

În anul 1791, inspectoratul școlar A. Vezilici de la Oradea, informează Curtea de la Viena că „la sfârșitul lunii aprilie 1790, comitatul Arad a declarat în public ca <<nule>> contractele confirmate ale școlilor valahe. Pe baza acestei prevederi, localitățile: Sebiș, Dezna, Iosași, Bonțești și altele au renunțat la învățătorii care îi aveau și care trebuiau să-i învețe pe copii, în mod obligatoriu, limba germană”.5 Un an mai târziu, în anul 1792, s-au elaborat instrucțiuni amănunțite pentru inspectorii școlii naționale din Ungaria, prin care se legaliza studiul limbii germane în localitățile unde nu era vorbită de popor.

La 1797 s-a încheiat un nou contract școlar iar școala va funcționa în condițiuni mai bune. Până în acest an, cursurile școlare au fost predate de învățătorul Teodor Vesa, care a urmat în anul 1793, timp de 7 săptămâni cursurile de metodică organizate de T. Abrahamovici, la Oradea.

În anul 1811, un număr de 20 de copii frecventau cursurile școlii din Sebiș. Starea bună a școlii este semnalată și de conscripția din anul 1815, în care se arată că se fac pregătiri pentru mutarea ei în alt loc. Învățător era Tomuța Simion despre care aflăm că „preda bine cetirea și scrierea și se exprima bine și în limba maghiară”.6 Numele acestui învățător, alături de alți învățători care au fost la Sebiș în diferite timpuri, apare în unele cărți bisericești vechi. Astfel, Simion Tomuța, apare ca „învățător în 24 VI 1813”7, probabil data numirii acestuia la școala din Sebiș.

În 1818, cursurile școlare sunt predate de Marcu Vesa, învățător care avea un stagiu de doi ani în învățământ. El a funcționat la școala din Sebiș și după anul 1818, astfel că în toamna anului 1822 acesta să acumuleze o vechime de 7 ani în învățământ. Directorul școlii îi aprecia activitatea educativă, remarcând și faptul că „vorbea bine limbile română, sârbă și maghiară.”8

În toamna anului 1822, la Școala din Sebiș, au fost recenzați ca elevi „58 de băieți și 22 de fete, dintre care aveau o frecvență bogată 29 de băieți și 5 fete.”9 Ei au obținut rezultate bune la învățătură. Director școlar local era Atanasie Botko, om cu o activitate obștească lăudabilă și care trata bine pe învățător, ocupându-se într-un mod eficient de progresul școlii. La Prăjești, în anul școlar 1820/1821 a funcționat ca învățător Teodor Onaga, care avea un număr de 22 de elevi. Activitatea sa a fost continuată și în anii următori când au fost recenzați „60 de băieți și 24 de fete de vârstă școlară.”10 Învățătorul Teodor Onaga avea o vechime de 2 ani în învățământ și fiindcă era bine pregătiți, obținea rezultate bune la învățătură. Salariul și drepturile învățătorului de 118 florini nu erau administrate în bune condiții, iar mulți copii de vârstă școlară mergeau cu vitele la păscut.”11

În anul 1789, localitatea Dezna cu filiile: Moneasa, Ravna, Slatina, Neagra, Buhani, Minead, Lay și Nădălbești poseda un contract încheiat, iar în 1791, învățătorul Iacob Popovici avea 3 ani de activitate. Peste câțiva ani s-au înființat școli și în Neagra și Buhani. La școala din Buhani a fost numit învățător Gabriel Dronca, iar în anul 1798, în acest post a fost numit învățătorul Simeon Covaci, care făcuse studii la Sebiș, Ineu și Oradea. Din conținutul actului de numire se desprindea concluzia că Școala din Buhani a funcționat înainte de anul 1798, deoarece în dispoziția de numire a învățătorului Simeon Covaci, inspectorul școlar T. Abrahamovici notează că „locuitorii satului au reparat școala, au înzestrat-o cu mobilier și au pregătit-o pentru începerea instrucției.”12 În anul 1811 a fost numit ca învățător Ioan Manea, dar în mod condiționat deoarece acesta cunoștea insuficient metodele de predare, ca în anul 1815 să facă serviciu un nou învățător, Aron Covaci, care era localnic. Acesta a predat mai mulți ani la Școala din Buhani.

În conscripția făcută de Episcopul Aradului în anul 1815 se precizează că „în Neagra era post de învățător, însă nu era local și nu fusese angajat nici un învățător. Satele: Sălăgeni, Minead și Ignești erau repartizate Școlii din Buhani, Nădălbești și Moneasa erau repartizate la Școala din Neagra, iarsatele: Ravna, Slatina și Laz aparțineau Școlii din Dezna.”13

După câțiva ani s-a înființat școală și în satul Sălăgeni, ca în anul 1834 locuitorii satului să construiască un local pentru necesitățile învățătorului, în care s-au ținut cursuri școlare până în anul 1921, când acest local a fost înlocuit cu altul.

II.3 Local de școală

În anul 1772, Școala din Sebiș funcționa într-un local întreținut de săteni. În conscripția din anul 1791 se arăta că Școala din Sebiș dispunea de „clădire proprie”14 pentru realizarea educației tinerei generații. „Starea bună”15 de care dădea dovadă localul de școală s-a menținut și mai târziu, fiind îngrijită de cetățenii localității, fapt semnalat și de conscripția din anul 1815, dar se precizează că se făceau pregătiri pentru mutarea localului de școală într-o altă clădire mai spațioasă și mai bine dotată. Pe la 1820, se încep pregătirile de construire a unui nou local de școală mai corespunzător.

Au urmat ani grei de asuprire pentru poporul român, fapt care a dus la unele revolte și răzvrătiri ale românilor împotriva dominației străine. Nu putem să uităm de Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu și de Revoluția din 1848 condusă de tânărul avocat, „Crăișorul Munților”, Avram Iancu, luptă împotriva asupririi și dominației maghiare. Deși sebișenii au reușit să strângă materialele necesare începerii construirii noului local de școală abia după 1845, terminarea construcției a venit doar în anul 1852, moment în care învățătorul Ioan Filip era elev al preotului învățător Teodor Vesa. Zidirea localului de învățătură a fost ridicată pe un teren corespunzător și în loc foarte potrivit, aflat pe actuala stradă Bulevardul Republicii la nr. 30. actualmente, acest local este dat în folosință „Grădiniței cu program prelungit” din localitate, care își desfășoară activitățile în condiții foarte bune.

Pereții noii construcții au fost zidiți din piatră albă, iar lemnăria a fost adusă de la o construcție mai veche, domenială. Localul a fost construit în conformitate cu rezoluția imperială din anul 1812, având în structura sa o sală de învățământ și locuința pentru învățător. Sala de clasă avea dimensiunile de 6,55m x 5,32m x 3,40m, iar locuința avea 4x4m, ambele camere fiind acoperite cu șindrilă.

Peste câțiva ani, localul de școală n-a mai corespuns datorită numărului mai mare de școlari. Astfel, în Legea școlară din anul 1868 se prevedea ca „edificiile școlastice să se așeze în loc sănătos uscat, odăile să fie spațioase, a măsurat numărului școlarilor (computându-se pentru o odaie 60 de școlari și pentru fiecare școlar un spațiu de 8 – 12 urme pătrate). Băieții să fie deosebiți de fete și în cât e cu putință, să se instruiască în odăi separate.”16

În repetate rânduri, organele școlare superioare au amintit comitetului parohial să transforme localul de școală pentru a putea corespunde noilor cerințe, mai ales că numărul elevilor obligați de școală a crescut an de an, că după anul 1900 să depășească „100 de școlari”.17

Inspectorii școlari regești arătau mereu școlile necorespunzătoare și amenințau cu desființarea lor. Prin ordinul circular nr. 5487, din 18 nov. 1893, Episcopul Aradului, Ion Mețianu comunică: „Comisiunea comitatensă a constat că majoritatea școlilor române greco-orientale de pe teritoriul Comitatului, nu corespund recerințelor legilor.”18

Potrivit articolului 6 din Legea școlară din anul 1876, comisiunea hotărăște: „9) Comisiunea îndrumă inspectorii școlari regești să arate care școli au căpătat și folosesc pământuri în urma regregărilor și comasărilor pentru ca de la acele școli, dacă nu corespund recercărilor legilor, să se ia pământul spre a servi de fond la înființarea de școli comunale (de stat). 10) La punctul 10 notifică oficiilor parohiale cum că Antistiile comunale politice vor căpăta îndrumări ca, la încasarea spezelor de cult, pentru acele școli care nu sunt corespunzătoare, să se mărginească la minimul stabilit de lege.”19

La începutul anului 1905 s-a primit un ordin de la Consistoriu în legătură cu reconstrucția localului de școală pentru a fi corespunzător noilor cerințe. La data de 16 aprilie 1905, consiliul parohial a încheiat un protocol, în urma căruia se răspunde Consistoriului: „Fiind anul de tot nefavorabil pentru comuna bisericească, nu poate să îndeplinească ordinul Consistoriului în anul curent, ci se va îngriji pentru strângerea materialelor de lipsă pentru zidirea și reparația așezământului. În anul viilor se va efeptui, așa ca pe 1 sept. 1906 să fie îndeplinită zidirea și repararea atât a salei de învățământ cât și a locuinței învățătorului. Semnează: Mihulin, președintele comitetului parohial, Covaci, notar, Scrofan și Vesa.”20

În anii 1906 și 1907 s-au procurat materialele necesare pentru ridicare noii construcții. În anul 1907 s-a reconstruit atât localul de școală cât și locuința pentru învățător, fiind compusă din 3 camere, o bucătărie și cămară. Sala de învățământ avea lungimea de 13m, lățimea de 8m și înălțimea de 3,90m, fiind dotată cu 5 ferestre mari. Spre sfârșitul anului 1907 construcția a fost terminată, clădirea fiind dată în folosință la data de 21 nov. 1907. Întreaga lucrare a costat 10.762,42 de coroane, sumă care a fost plătită din Fondul de bucate al localității.

În perioada 15 octombrie – 15 noiembrie 1907, deoarece încă se lucra la terminarea noului local de școală, cursurile școlare s-au ținut în casa locuitorului Berecsa Mihai, care a primit chirie 10 coroane tot din Fondul de bucate al localității.

II.4 Pregătirea și numirea învățătorilor

Pregătirea învățătorilor români de la începutul secolului al XVIII – lea s-a făcut în vechile școli mănăstirești sau prin ucenicie făcută pe lângă un dascăl mai vechi care îl iniția sumar în arta învățării pe tânărul aspirant la treapta dăscăliei. Acest procedeu „al pregătirii pe lângă un alt învățător s-a menținut până spre sfârșitul secolului pentru satele de pe Valea Mureșului și din părțile Hălmagiului.”21

Ca să asigure dezvoltarea învățământului, împărăteasa Maria Tereza a decis să înființeze o instituție specializată care să urmărească pregătirea tinerei generații pentru meseria de învătător. Astfel, în anul 1774 împărăteasa a hotărât înființarea unei „Școli normale” la Bratislava care va pregătii învățători. După cinci ani, „în anul 1779, s-au înființat cursuri pentru pregătirea metodică a învățătorilor și la Oradea.”22 Aceste cursuri în urma cărora tinerii deveneau învățători și puteau profesa această meserie au fost inițiate de Școala unită. Pentru școlile neunite, cursurile au fost conduse de inspectorii Alexei Vezilici și de Teodor Abrahamovici. În anul 1793, „la aceste cursuri de metodă de la Oradea, conduse de Teodor Abrahamovici, a urmat și Teodor Vesa din Sebiș.”23

În anul 1812 s-a înființat Preparandia din Arad, o școală care pregătea învățători, iar mai târziu, în anul 1821 s-a înființat Institutul Teologic Arad. Așadar, problema pregătiri învățătorilor în părțile Aradului a fost asigurată. Primele patru serii ale Preparandiei au fost pregătiți în trei cursuri, cu durata de cinci luni fiecare. În anul 1815, Cancelaria Aulică a hotărât ca „durata cursurilor preparandiale să fie prelungită la doi ani, fapt menținut până în anul școlar 1876 – 1877 când s-a mărit la trei ani, iar în anul 1894 – 1895 la patru ani”24. Actualmente, Preparandia poartă numele de Liceul Pedagogic „Dimitrie Țichindeal”, iar cursurile pentru pregătirea învățătorilor și a educatorilor durează cinci ani.

În anul 1876, s-a înființat un alumnen (internat), pe lângă Institutul pedagogic din Arad. Cu această ocazie s-au primit și eleve să studieze în cadrul Preparandiei. „De la 12 septembrie până la 15 septembrie, vor avea la primirile în Preparandia pentru femei înaintea comisiunei consistoriale. Pentru a înlesni deschiderea de prelegeri publice separat pentru femei. Consistoriul înființează pentru femei un alumnen în casa și sub auspițiele stimatei familii a asesorului consistorial Georgiu Dogariu. Prelegerile pentru eleve se vor ține în localul alumnenului lor, în casa numitului asesor consistorial”25.

În timpurile de început a organizării școlilor populare, învățătorii erau aleși de către directorul școlar local cu asentimentul obștii. Funcția de director local era îndeplinită de către preot.

Mai târziu „numirea învățătorilor era făcută de către protopopul tractului, în calitate de inspector școlar districtual sau de către episcop, ținându-se cont și de preferințele locuitorilor din comună, mai ales că, în majoritatea cazurilor, învățătorul îndeplinea și funcția de cantor bisericesc”26.

La 2 august 1862, Consiliul Locțiitor regesc unguresc a emis un regulament privitor la numirile de inspectori școlari, directori locali, învățători, subînvățători (adjuncți) și suplenți. Într-un capitol al acestui regulament se precizează că: „art. 12. La școlile populare, directorul local este respectivul preot. Dacă sunt mai mulți preoți, Jurisdicția diecezană va denumi pe cel mai vrednic. art. 13. Denumirea învățătorilor la aceste școli se ține asemenea de Jurisdicția diecezană. art. 14. Dacă la o școală populară stațiunea devine vacantă, localul director al școlii e îndatorat, fără întârziere, a face acea cunoscut districtualului Director de școală, iar acesta Consistoriului care va publica concurs. La concurs se poate prezenta numai acel recurent care are prescrisă capacitate învățătorească. art. 19. Jurisdicțiunea diecezană dă Decretul denuminatoriu, îndrumările necesarii, ordinează depunerea jurământului prin învățătoriu și despre toate denumiri, face relațiune Consiliului Locțiitoriului regesc, subșternându-i și estrasul protocolului sau tabelul cu toți recurenții. art. 20. Denumirea subînvățătorilor încă se ține de Jurisdicția diecezană care dă Decretele denuminatoare și, în înțelesul art. 19., face relațiune Consiliului Locțiitor regesc. Jurisdicția diecezană e liberă a publica sau nu concurs. Art. 21. Aplicarea de suplenți la singuratice școli elementare pentru bolnăvirea învățătorului, bătrânețele ori scăzământul capacității lui sunt necesare, se ține de Jurisdicția diecezană”27.

La data de 18 august 1855, Procopie Ivacicovici, episcopul Aradului comunică: „În urma emisului Înaltului Ministeriu al Cultului și Învățăturii din 3 ianuarie a. c. nr. 17400/854, Înalta Secțiune consistorială arădană, în treaba denumirii adjuncților învățătorești sau ale acelora cari se pun în chip de ajutori lângă cei de rând învățători, au slobozit următoarele lămuriri: a) Când se tractează despre Stațiunea vreunui învățător sau adjunct învățătoresc la vreo școală capitală normală (școală superioară elementară), atunci conternentul inspector al cercului școlar, adică directorul local al școlii elementare superioare are să facă propunerea în treaba deplinirii Stațiunei și propunerea a o subșterne către Înalta Secțiune Locțiitorială pe calea Consistoriului de care e atârnat, iar din partea Consistoriului se va da părerea. Denumirea va urma de la lăudata Secțiune Locțiitorială și de acolo se va da și Decretul. b) Pentru școlile triviale (elementare mici), adjunctul învățătoresc se va denumi prin Directorul cercului școlar care va da și Decretul.

Însă înainte de ce ar da în mână decretul denumitului adjunct, acela inspector, pe calea Consistoriului, de care se ține, va cere întărire de la lăudata Secțiune Locțiitorială.

Astfel de subînvățători sau adjuncți învățătorești prevăzuți cu decret de numire după înțelesul Decretului de curte din 24 august 1830 nr. 19.999 și după rânduiala înaltului Ministeriu din lăuntru din 16 noiembrie 1849 nr. 21863 foaia legilor imperiale anul 1849 nr. 21, sunt pe o vreme scutiți de asentare și nu se pot slobozi afară din slujbă decât numai pe calea și după modul în care au fost numiți”28.

Note

Vasile Brăiloiu, Monografia localității Sebiș, manuscris, p.17.

Vasile Popeangă (1974), Un secol de activitate școlară românească în părțile Aradului 1721 – 1821, Arad, p. 11

Vasile Brăiloiu, op. cit., p. 17-18

Vasile Popeangă, op. cit., p. 18

Monografia Liceului Gătaia (1971), p. 13

Vitalie Munteanu (1996), Pagini Sebișene, Sebiș, nr. 1, p. 20

Vasile Popeangă, op. cit., p. 73

Vasile Brăiloiu, op. cit., p. 18

Ibidem, p. 19

Vasile Popeangă, op. cit., p. 32

Vasile Brăiloiu, op. cit., p. 20

Vitalie Munteanu, op. cit., p. 20

Vasile Brăiloiu, op. cit., p. 20

Vasile Popeangă, op. cit., p. 171

Ibidem

Ibidem

Vasile Brăiloiu, op. cit., p. 20

Vasile Popeangă, op. cit., p. 127

Vasile Brăiloiu, op. cit., p. 37

Ibidem

Vasile Popeangă, op. cit., p. 132

Ibidem

„Cronica Parohiei Ortodoxe Sebiș” (1973), Sebiș, p. 89

Vasile Popeangă, op. cit., p. 163

Ibidem, p. 165

Ibidem, p. 168

Vasile Brăiloiu, op. cit., p. 39

Vasile Popeangă, op. cit., p. 206

CAPITOLUL III

Evoluția Școlii și a cadrelor didactice

III.1 Începutul școlii și primele manifestări până în 1919

Începutul școlii în localitatea Sebiș nu are o dată exactă începutul, învățământului pierzându-se în negura timpului.

Prima notificare care apare referitor la învățământul din localitatea Sebiș, datează din anul 1732, când localitatea ajunge în posesiunea lui Raynold, principe de Modena, ca dar de la Carol al III – lea.

Despre o activitate școlară în localitatea Sebiș se amintește într-o conscripție din anul 1758, unde se arată că „preotul Nicolae Popovici din Căpâlnaș a învățat carte la Sebiș de la Conde Munteanu”1, ca apoi, mai târziu, în conscripția școlară din anul 1772 să se vorbească despre o activitate școlară organizată în localitatea Sebiș.

În anul 1786, apărând un nou decret pentru înființarea de școli, Școala din Sebiș formează o circumscripție școlară împreună cu satele: Prunișor, Ignești, Donceni. Sălăgeni, Susani, Găvojdia (Livada), Prăjești și Berindia.

De la înființarea lor, școlile populare au fost conduse de preoții parohiali locali, în calitate de directori, cu mici excepții, când această funcție o îndeplineau țăranii cu știință de carte. Dar în cazurile în care în sat nu existau învățători, cei care se ocupau de educația tinerei generații erau preoții.

Atanasie Roșu, preot la început în Susani și apoi protopop al tractului Ineu, a venit ca preot în Sebiș pe la anul 1780. În calitate de protopop al Boroșineului, roagă autoritățile superioare „să se îngrijească de școala de învățătură a pruncilor din orașul nostru Boroșsebiș”2. În timpul lui s-a ordonat comuna, cu această ocazie având grijă să se repartizeze grădini în loc de fructe pentru biserică și școală, pentru el obținând „Grădina din centru – colț str. Păcii cu B-dul. Republicii nr. 1, peste drum de căminul de copii și Ocolul Silvic, azi proprietatea lui Aron Gruiceanu”3. În timpul Revoluției condusă de Horea, Cloșca și Crișan, acesta a avut curajul să propovăduiască ideile revoluționare printre iobagi. Datorită acestor fapte grave, a fost arestat și trimis pe jos la judecată în Arad, pentru că „popa valah din oppidul Boroșsebiș ține cu răsculații”4. Atanasie Roșu a avut o activitate foarte rodnică ca preot, pe seama bisericii a donat mai multe cărți și un clopot mare cu inscripția: „protopopul Atanasie Roșu, Domnului Laudă. 1786”5. Acest clopot a fost luat de către armata austro – ungară în anul 1916.

George Hazovici și-a adus și el o bogată contribuție pentru școala din Sebiș, fiind contemporan cu Anatasie Roșu. Acesta a început să conducă „prima matricolă a cununaților la anul 1782. Și-a sârbizat numele pentru a fi pe placul episcopului sârbesc de care aparțineau și bisericile ortodoxe din aceste părți”6.

Ioan Vesa a fost între anii 1782 – 1787 „capelan presviterial”7, iar apoi paroh până în anul 1812. După cum se vede a fost capelan la protopopul Atanasie Roșu până la moartea acestuia. A făcut servicii bisericești în biserica de lemn din cartierul stației de cale ferată.

„În anul 1789, a fost aprobat de către Iosif al II – lea contractul învățătorului din Sebiș, alături de alte 47 de contracte ale învățătorilor din comitatul Arad. În acest an, învățătorul Teodor Roșu avea deja trei ani de activitate la școala din Sebiș.”8

Din anul 1793, Teodor Vesa funcționează ca învățător în localitatea Sebiș, ca urmare a cursurilor de metodă de șapte săptămâni de la Oradea, până în anul 1797 după care devine capelan, probabil pe lângă tatăl său. Acesta a mutat biserica de lemn în parcul orașului și a servit în ea până în anul 1834, când a decedat.

În anul 1806, învățător în localitatea Sebiș era Ion Iovici. La 30 august 1809, acesta a eliberat o adeverință prin care confirmă că: „nărăvitul tânăr Onaga Nicolaie de la ale mele atârnate titluri a învățăturii românești și spre primirea cântărilor bisericești totdeauna cu isteție în trei ani față au fost și în rânduitele cercări adecă la esamen așișderea s-au arătat vrednic cât negreșit la clasificație dintâi s-au așezat”9. Ca în anul 1813, alături de învățătorul Tomuța Simion să frecventeze cursurile 20 de copii.

Anatasie Botko, în jurul anului 1815 își scria numele în matricole ca preot, iar după anul 1818 ca protopop al Boroșineului. Între anii 1818 – 1822 este amintit ca director local de școală, „om cu o activitatea obștească lăudabilă și care trata bine pe învățător”10.

Tot în această perioadă 1818 – 1822, cursurile școlare erau predate de către învățătorul Marcu Vesa, care în anul 1818, beneficia de o vechime de doi ani în această funcție.

În toamna anului 1822, la Școala din Sebiș au fost recenzați ca elevi „58 de băieți și 29 de fete, dintre care aveau o frecvență bogată 29 de băieți și 5 fete.”11

Gheorghe Vesa apare în matricole ca și capelan la Teodor Vesa, începând cu anul 1830. Începând cu anul școlar 1834, după moartea preotului Teodor Vesa, fiul acestuia devine preot și învățător.

Din anul 1834 până în anul 1859 acesta și-a realizat cu succes stagiul bisericesc. În anul 1852, la 8 iulie, ca director local de școală, acesta a înaintat inspectorului școlar situația școlară a elevilor: „105 înscriși, 20 frecvenți”12. în 1852, acesta a contribuit la construcția noului local de școală, pentru că celălalt nu a mai corespuns noilor cerințe.

Între anii 1830 – 1836, a ajutat la construcția noii biserici, care dăinuiește și își adună creștinii până în ziua de azi. La moartea lui, în 16 aprilie 1859, protopopul Terente Raț a scris în cartea de evanghelii: „Vrednicul de laudă între preoți, Gheorghe Vesa preot și paroh în parohia orașului Boroșsebeș și pastor sufletesc 31 de ani, s-a născut în anul 1808 și a murit în anul 1859, în a 16 zi aprilie, spre aducere – aminte. A scris Terente Raț protopopul Ienopolei”13.

După anul 1835 succesiunea învățătorilor în localitatea Sebiș a fost foarte rapidă. Astfel, în perioada 1835 – 1837, învățător la Școala din Sebiș era Moisă Popovici, iar în perioada 1837 – 1838, cursurile școlare au fost susținute de către învățătorul Moisă Magdu. A urmat apoi învățătorul Ioan Păcurar care a servit școala în perioada 1838 – 1840. Timp de doi ani, între anii 1840 – 1842, cursurile au fost susținute de către învățătorul George Șumăndan. Au urmat apoi învățătorii: Moisă Golomboș (1843 – 1846), învățător Nicolae Bucatoș (1846 – 1849), învățător Simeon Tomuța (1849 – 1851). Acesta a funcționat, încă din anul 1852 ca și capelan pe lângă preotul Gheorghe Vesa. În perioada 1859 – 1890, după moartea preotului Gheorghe Vesa, acesta a devenit preot. A contribuit la înființarea Fondului de bucate și a sprijinit creșterea fondului școlar. În urma segregării din anul 1873 a obținut 8 iugăre de pământ pentru școală, contribuind astfel la îmbunătățirea mijloacelor de susținere a școlii. În perioada 1851 – 1853 cursurile școlare au fost predate de către învățătorul Ioan Șerb, iar în perioada 1853 – 1858, de către învățătorul Nicolae Tomuța. Acesta este „director local școlar la data de 8 aprilie 1857. Alte amănunte nu se cunosc despre el”14. în perioada 1858 – 1859 era învățător Ignatie Stoia. În anul 1859 învățătorul Ioan Selejean, „pe motivul că purta haine ungurești și cizme cu pinteni, preotul Tomuța l-a scos din comună și a plecat la Talpoș”15.

După mai bine de 100 de ani de la prima atestare documentară despre existența unei școli în comuna Sebiș, timp în care s-au perindat foarte mulți învățători la această școală. „fiul lui Nica Filip și Varvara, familie de plugari din Sebiș, Ioan Filip s-a născut la 1 noiembrie 1838. a urmat școala primară, terminând șase clase la învățătorul Ioan Șerb. În anii 1854 – 1855 și 1855 – 1856 a urmat cursurile Preparandiei din Arad. A fost ales ca învățător și cantor bisericesc în Rănușa, unde a servit de la 1 octombrie 1856 până la 1 iunie 1858, apoi la Prăjești până la 3 iunie 1859, când a fost ales în oppidul Sebiș.

„În stațiunea Sebiș definitivat (statornicit) prin Actul numărul 6 al Episcopiei din Arad, scris cu mâna și iscălit de Procopie Ivacicovici, la 3 iunie 1863”16. după 41 de ani de serviciu, fără întrerupere, la această școală, s-a pensionat pe data de 1 septembrie 1900, lăsând ca urmaș pe Covaci Patriciu, ginerele său. Ioan Filip a răposat în anul 1914 la vârsta de 76 de ani.

„Prin anul 1953, încă mulți dintre bătrânii noștri își aduceau aminte de chipul luminos și blândețea care îl caracteriza, dând binețe și sfaturi tuturor acelora care aveau nevoie de ele. Nu se sfia să ajute, să dea îndrumări agricole, să mângâie pe suferinzi, să cheme tineretul la serbări și petreceri, să le spună că numai prin cultură și demnitate pot ajunge cineva și că, nu peste mult timp se vor bucura de roadele strădaniilor lor. De aceea la moarte, l-a plâns «și cerul, și munții, și satul, Dumnezeu să-l ierte și să-i fie țărâna ușoară!»”17.

Învățătorul Nicolae Boscai îl suplinește pe Ioan Filip în perioada 1881 – 1882, iar învățătorul Aleșiu Popa în anii 1884 – 1885.

În perioada 1890 – 1920, director local de școală era Augustin Mihulin, fiind și preotul localității. Ca activitate școlară, acesta a sprijinit reconstruirea localului de școală în anul 1907 și s-a străduit să mențină școala populară în comună, procurând fonduri pentru plata învățătorului și întreținerea școlii în timpul presiunilor apăsătoare pentru deznaționalizarea populației românești până în ultimele clipe care prevesteau destrămarea imperiului austro – ungar. Ca bun român, ca să-și salveze viața, în iarna anului 1919, a trebuit să-și piardă urma prin Arad până la sosirea armatelor române la Sebiș.

Învățătorul Covaci Patriciu s-a născut la 10 octombrie 1876, într-o familie de țărani din comuna Neagra, notărășia Dezna. A absolvit Preparandia din Arad la 1 iulie 1896, iar în luna septembrie 1896 a fost numit învățător în comuna Neagra, , unde a servit până la 24 ianuarie 1899 când s-a angajat ca suplinitor la învățătorul Ioan Filip. La 29 august 1899 a fost ales ca învățător cu majoritatea absolută a voturilor din șapte recurenți. A servit ca învățător confesional până la data de 1 septembrie 1922 când a fost definitivat la școala de stat până la 1 septembrie 1936, an în care s-a pensionat. „A fost căsătorit cu Elisabeta, fiica învățătorului Ioan Filip, împreună cu care au avut trei băieți și două fete: Emilia (n. 1899), învățătoare, căsătorită cu învățătorul Radu Dimitrie; Traian (n. 1901), doctor în drept la Sânicolau Mare; Nestor (n. 1903); Felicia (n. 1905), învățătoare la Lazuri, căsătorită cu notarul Leuca Mircea și Emilian (n. 1909)”18.

Învățătorul Covaci Patriciu notează la 12 aprilie 1937 în Cronica parohiei: „Am servit școala românească și neamul 40 de ani complet…”19.

A decedat la data de 27 decembrie 1954, atingând vârsta de 78 de ani. „A fost un dascăl activ, cu drag către poporeni și treburile obștești, neîndurător cu cei care nu-și trimiteau copii la școală, fiindcă Școala și Biserica erau înainte de toate. Este primul dascăl care a îndrăznit a întocmi o scurtă monografie a comunei Sebiș”20.

Pe lângă populația română, în decursul vremurilor, s-au mai stabilit în Sebiș și locuitori de alte naționalități printre care mai mulți maghiari. O parte dintre aceștia erau de religie româno – catolică, iar alta de religie calvină sau reformată.

În timpurile vechi, maghiarii din Sebiș n-au avut școală în limba maternă, nici chiar după încheierea dualismului austro – ungar din anul 1867, în localitatea Sebiș nu s-a înființat o școală de stat (comunală) cu predare în limba maghiară, ci fiecare dintre cele două confesiuni au organizat și susținut câte o școală poporală elementară confesională.

Școala confesională româno – catolică s-a înființat după anul 1860, o notificare în acest sens o avem de la învățătorul Siebig Ladislau pe o situație școlară din anul 1922.

Localul școlar, situat pe strada Romană, era corespunzător, fiind dotat cu mobilier și material didactic suficient. În curte era clădită locuința pentru învățător. Parohia dispunea de 6,5 iugăre de teren arabil pentru întreținerea școlii, iar în urma reformei agrare din anul 1922, a mai primit 30 de iugăre de teren. „Cel mai vechi document școlar ce se păstrează este din anul școlar 1898 – 1899, atunci fiind înscriși 81 de elevi, dintre care 41 născuți în Sebiș, iar 40 născuți în alte localități. Acest fapt dovedește că în acel an mai veneau locuitori din localitățile: Gyula, Szikadvar, Macsak, Sarbotenburg, Szent Marton, Dombegyhaza, Debrecen, Kigyas, Nagysalonta, Ceala și multe altele și se stabileau în Sebiș ca muncitori, comercianți ori meseriași”21.

Din registrele ce se păstrează la Școala cu clasele I – VIII , reiese că această școală a funcționat până în anul 1914, iar învățător a fost Csiszen Ioszef în tot acest timp. Activitatea acestuia s-a încheiat prin mobilizarea învățătorului în primul război mondial.

Școala confesională reformată s-a înființat înainte de anul 1900. Atât localul pentru școală cât și cel pentru locuința învățătorului au fost construite în curtea bisericii reformate pe strada Parcul Libertății. Sala de clasă, mobilată cu bănci lungi pentru câte șase elevi, avea un spațiu corespunzător. Elevii învățau să scrie pe tăblițe.

Pentru întreținerea școlii, parohia dispunea de 43 de iugăre de pământ arabil, primit în urma regregărilor efectuate în anii din urmă. Încă din secolul trecut, parohia reformată era coproprietară împreună cu parohia ortodoxă, asupra unei mori, care a fost vândută în anul 1905, banii au fost împărțiți primind fiecare câte 5000 de coroane.

Pentru această școală „s-au păstrat registre numai pentru anii școlari 1908 – 1909 până în 1917 – 1918. În această perioadă au funcționat învățătorii Fuzeș Ioszef 1908 – 1914, Szalv Ioszef în 1916 – 1917 și Deak Lenke în anul 1917 – 1918”22.

Printre elevii înscriși la școala reformată au fost mulți născuți în alte localități. Printre ei erau și fii de români din satele învecinate. Încă în primul an școlar au fost înscriși: „Câra Alexandru din Prunișor, Gaița Iacob din Găvojdia, Urs Ioan, Pendea Petru, Leița Vasile, Voian Nicolaie, Plișca Virgil, Cura Ignat din Sebiș și mulți alții. În anu lșcolar 1917 – 1912 au urmat cursurile acestei școli elevii: Moisă Emilia, Peia Pavel, Fica Florica, Fica Todor, Beresca Viliam, Creț Pavel, Covaci Novac, Brădean Roman și Covaci Sofia”23.

În timpul primului război mondial au urmat cursurile la această școală și elevii de confesiune romano – catolică.

Școala particulară cu limba de predare maghiară s-a înființat în anul 1907, de către învățătoarea Grunfeld Elena de naționalitate evreică. Localul de școală era situat în casa de la numărul 34, pe strada Bulevardul Republicii, proprietatea locuitoarei Voiam Matilda.

S-a demolat peretele dintre două camere și s-a obținut o sală de învățământ corespunzătoare, procurând și mobilierul necesar.

La această școală se înscriau până și 100 de elevi anual, atât din Sebiș cât și din satele învecinate. Școala era frecventată și de mulți elevi români, mai ales aceia care doreau să urmeze școli mai înalte, deoarece învățătoarea, pe lângă cursul cotidian de la 6 – 12 ani, pregătea elevi și pentru clase gimnaziale. După ce terminau patru clase elementare, elevii puteau să treacă la școli mai înalte, la institute de zi, ori pregătindu-se în particular. Învățătoarea îi pregătea și-i prezenta la examene la câte o școală publică, de obicei se puteau prezenta la Sântana sau la Arad.

Programul de activitate se desfășura „între orele 6 – 8 și 16 – 18 pentru clasele V –VIII gimnaziu și între orele 8 – 11 și 14 – 16 pentru clasele I – VI elementare. Printre elevii români care au urmat cursurile la această școală au fost: Voian Teodor, Jurcău Ion, Oancea Minerva, Oancea Emilia, Peia Nicolaie (advocat în Oradea) Covaci Felicia (învățătoare), Mihai Beniuc și alții”24.

III.2 Școala din Sebiș în perioada 1919 – 1948

Școala confesională ortodoxă română, condusă de Covaci Patriciu a început în anul școlar 1919/1920 la data de 9 – 22 septembrie 1919, la fel ca și în anii anteriori. În acest an școlar au fost înscriși 82 de elevi în șase clase.

Datorită faptului că la 3 august 1919, armata română a intrat biruitoare în Budapesta, eliberând și părțile românești din județul Bihor și Arad ce mai aparțineau Ungariei, eveniment ce s-a sărbătorit cu mare fast la 15 august când s-au împlinit trei ani de când „România a scos sabia pentru eliberarea Ardealului”25, stabilind hotarul consemnat în convenții, Consiliul Dirigent Român din Sibiu, constituit de Marea Adunare Națională de la Alba – Iulia din 1 Decembrie 1918, a emis un Decret pentru organizarea învățământului.

Potrivit acestui Decret, la 1 noiembrie 1919 a luat ființă și la Sebiș o școală națională română cu clasele I – II și III, sub conducerea învățătorului director Lazăr Igrișan, originar din comuna Pecica, județul Arad.

Potrivit dispozițiunilor preotului de plasă, învățătorul a făcut un nou recensământ, înscriind 74 de elevi în clasele I – III. Datorită acestei situații, învățătorul a cerur Revizoratului școlar înființat la Arad să împlinească și postul al III – lea de învățător. A fost învestit în funcție învățătorul Teodor Laza care a condus clasa I cu un efectiv de 30 de elevi, în anul școlar 1919/1920, iar la sfârșitul anului a trecut la școala de la Dieci.

Pentru funcționarea școlii primare naționale s-a închiriat o clădire pe strada Păcii, la nr. 4, proprietatea locuitorului Patko Sigismund, unde s-au amenajat două săli de clasă, precum și o cancelarie. Chiria pentru local s-a plătit prin revizoratul școlar.

Direcțiunea școlii avea un sigiliu rotund, stema cu lei, alături de inscripția: „România. Școala primară națională română Sebiș”.

Clasele IV – V și VI, cu un efectiv de 33 de elevi urmau cursurile școlii confesionale greco-orientală română sub conducerea învățătorului Covaci Patriciu. Cursurile se ținea în localul din Strada Republicii nr.30.

Pe data de 1 septembrie 1920, a fost numit învățător în postul al III – lea Dimitrie Radu, născut la 3 februarie 1896, în comuna Șimand, județul Arad, fiul lui George și Eva. Acesta s-a căsătorit cu învățătoarea Emilia Covaci, fiica învățătorului Patriciu Covaci.

În anul școlar 1920/1921, învățătorul Dimitrie Radu a condus clasa I cu un efectiv de 56 de elevi. El a înființat și un cor al sătenilor încă din primul an de învățământ. Clasele II – III, cu 57 de elevi înscriși, au fost conduse de învățătorul Lazăr Igrișan, iar clasele IV – V și VI cu 24 de elevi înscriși urmează cursurile Școlii confesionale, sub conducerea învățătorului Covaci Patriciu care este și director al acestei școli. Sigiliu școlii are inscripția „România – Școala primară de stat. Sebiș, jud. Arad”, iar pe stemă era desenat un vultur.

În acest an școlar, pe lângă Școala națională română, s-a afiliat ca secție cu limba de predare maghiară, fosta Școală confesională reformată, sub conducerea învățătoarei Siebig Margareta. Cursurile școlare ale acestei secții se desfășurau în vechiul local, pentru care se plătea chirie parohiei reformate.

În următorul an școlar 1921/1922 se află la școală aceleași cadre didactice și anume: Dimitrie Radu conduce clasa I cu 49 de elevi înscriși, Lazăr Igrișan conduce clasele II – III cu 61 de elevi și Covaci Patriciu care conduce clasele IV – V și VI cu 32 de elevi. În acest an școlar, Lazăr Igrișan controlează și semnează ca director atât la școala confesională cât și la secția maghiară.

Tot în acest an școlar, a luat ființă și o școală primară confesională româno – catolică maghiară, sub conducerea învățătorului Siebig Ladislau, cursurile la care s-au înscris 99 de elevi dintre care numai 36 erau născuți la Sebiș, iar 20 au venit în localitate împreună cu părinții care erau angajați ca muncitori la diferite întreprinderi, alți 43 de elevi erau din alte localități și locuiau la gazde de unde făceau naveta spre Buteni, Bârsa, Mânerău, Dezna, Moneasa etc. În anii următori numărul elevilor s-a micșorat foarte mult.

Anul școlar 1922/1923 începe cu aceleași cadre didactice: Dimitrie Radu predă la clasele I – II unui număr de 65 de elevi înscriși, învățătorul director Lazăr Igrișan la clasa III – a cu 31 de elevi și Covaci Patriciu la clasele IV – V cu 43 de elevi. Secția maghiară cu 58 de elevi înscriși în șase clase era condusă de învățătoarea Siebig Margareta. În acest an școlar, activitatea cadrelor didactice a fost controlată de Revizoratul școlar din Arad prin subrevizorii școlari D. Olariu și E. Spinu.

Examenul final din religie și celelalte obiecte de studiu, la toate clasele s-a desfășurat în 6 iunie 1923, la acest examen asistând și subrevizorul școlar D. Olariu. Cu acest examen final și-a încheiat activitatea Școala confesională greco – orientală română.

Deși în comună funcționa Școala primară de stat, autoritățile bisericești pretindeau să susțină și o școală confesională română, ori ultimele clase să fie conduse de un învățător confesional, care era plătit de stat încă de la 1 noiembrie 1921. timp de patru ani a dăinuit o situație anormală: elevii urmau primele trei clase la școala de stat și continuau ultimele trei clase la școala confesională.

La începutul lunii septembrie 1923 învățătorul Covaci Patriciu, „a trecut de la confesiune la stat”26, motiv pentru care la data de 90 septembrie 1923, a fost înlocuit și în funcția de cantor bisericesc cu Terente Scrofan și Urs Iosif.

Începând cu anul școlar 1923/1924, Școala confesională română s-a numit școala primară de stat nr. 2, sub conducerea învățătorului Patriciu Covaci, statutul acestuia fiind făcut în baza unui ordin ministerial. Desființarea școlilor confesionale române a intrigat foarte mult autoritățile bisericești. Preoții au refuzat să mai sfințească școlile de clasă la începutul anului școlar, după cum era obiceiul. În această situație Consistoriul a protestat împotriva Ministerului care revocă dreptul sau garantat de lege de a institui învățători. În anul 1924, oficiile parohiale au fost înștiințate că veneratul Consistoriu nu este îndreptățit a ceda intravilane școlare confesionale pentru a se edifica școli de stat. În anul 1925, Consistoriu s-a preocupat ca toate realitățile fostelor școli confesionale (vilan școlar, școala, pământul școlar, învățătoresc) să fie transcrise în cartea funduară pe biserică. „Fiecare conducător de oficiu parohial să vină la cartea funduară. Domnul Koczlea, conducătorul cărții funduare dă fiecăruia îndrumări și blanchete gata numai să se subscrie. Numai trebuie ședințe de comitet. Fiecare să-și facă lucrul”27.

Anul școlar 1923/1924 începuse în condiții noi. Directorul școlar Lazăr Igrișan este avansat în funcție de subrevizor școlar, ca urmare a acestui fapt Patriciu Covaci este numit director școlar, iar postul liber este ocupat de învățătoarea suplinitoare Emilia Radu pe o perioadă de trei ani. Astfel, Emilia Radu conduce clasa I cu 31 de elevi, Dimitrie Radu clasele II – III cu 38 de elevi, iar clasele IV – VI revin învățătorului Covaci Patriciu, ca de obicei, cu 49 de elevi înscriși. La secția maghiară sunt înscriși 43 de elevi.

La serbarea de sfârșit de an școlar, pe data de 29 iunie 1924, această școală a primit de la Ministerul Instrucțiunii o planchetă comemorativă ca semn distinctiv pentru meritul și zelul corpului didactic care funcționează la această școală. În același an s-a primit și o bibliotecă școlară care cuprinde 157 de opuri.

„Noua lege școlară, Legea Angelescu, apărută în anul 1924 a stabilit următoarea structură pentru învățământ: școli de copii mici (grădinițe de copii), școli primare (cu un curs inferior de patru clase – ciclul I – și unul complementar de trei clase – supraprimar sau ciclul II – ), școli sau cursuri pentru adulți, școli speciale (pentru copii cu anumite infirmități), gimnazii (cursuri de patru ani), învățământ pedagogic, învățământ secundar, învățământ profesional (de ucenici).

Potrivit noii legi, în clasa I se înscriau copii care au împlinit vârsta de 7 ani înainte de 15 septembrie, data începerii cursurilor școlare. Învățământul obligatoriu de 7 clase trebuia absolvit până la vârsta de 16 ani, cel mai târziu. Legea învățământului din 1924 punea accentul pe orientarea practică a elevilor începând cu clasele V – VII, pe activitatatea în ateliere școlare, pe terenuri agricole, potrivit specificului regiunii în care se afla școala.”28

În anul școlar 1924/1925, școala a funcționat potrivit prevederilor noii legi a învățământului, cu șapte clase, conduse de trei cadre didactice: Radu Dimitrie, Emilia Radu și Patriciu Covaci, iar la secția maghiară Siebig Margareta.

Numărul elevilor înscriși la secția maghiară a scăzut din an în an, deoarece elevii, cunoscând foarte bine limba română, tot mai mulți sau înscris la Școala primară de stat, unde existau condiții mai bune de învățătură, fiindcă învățătorii conduceau mai puține clase, iar munca în aceste condiții era cu mult mai eficiență.la începutul anului școlar 1925/1926, secția maghiară s-a autodesființat, deoarece majoritatea elevilor s-au înscris la școala de stat, restul la școala confesională româno – catolică, iar învățătoarea Siebig Margareta a fost încadrată la școala primară unde a condus câte o clasă de elevi până la data de 1 august 1939, când aceasta s-a pensionat.

Pentru anul școlar 1926/1927, Lazăr Igrișan a revenit la catedră ca director școlar și a condus clasele IV – VII, cu un efectiv de 60 de elevi. La sfârșitul anului școlar acesta a fost învestit în funcție de revizor școlar al județului Arad, plecând din localitate.

În funcție de director școlar a fost numit învățătorul Dimitrie Radu. Până la 1 septembrie 1935, la școala din localitate au susținut cursurile învățătorii Radu Dimitrie, Covaci Patriciu și Siebig Margareta, deși numărul elevilor înscriși a depășit 150 de elevi în fiecare an școlar.

La 1 septembrie 1936, bătrânul dascăl Covaci Patriciu se pensionează, lăsând în spatele său 40 de ani de activitate școlară (1896 – 1936). Revizoratul școlar din Arad îi aduce mulțumiri pentru activitatea desăvârșită în slujba neamului românesc în timpul celor 40 de ani de activitate școlară învățământului.

În locul devenit vacant a fost încadrată ca suplinitoare învățătoare Alexandru Crina, care în anul școlar 1936/1937 a continuat activitatea învățătorului Covaci Patriciu, conducând clasele IV – V și VII. În anul 1937 este transferat învățătorul Bărbuceanu Gheorghe la Școala din Sebiș, dar acesta a preferat să se detașeze la Moneasa, locul acestuia fiind luat de învățătorul suplinitor Moț Teodor din Sălăgeni. În anul școlar 1937/1938, activitatea didactică este desfășurată de către doi învățători suplinitori și al treilea care umblă pe la comisii medicale urmărind să se pensioneze.

Pentru anul școlar 1938/1939 este detașată pe post de învățătoare maistra Aurelia Peter. Margareta Siebig funcționează în ultimul an înainte de pensionare, iar Dimitrie Radu este rechemat la catedră ca director școlar.

În anul 1939, mulți învățători sunt concentrați printre care și Radu Dimitrie, iar învățătoarele primesc ordine de recheziție în caz de război. În luna august 1939, învățătoarea Margareta își încheie activitatea, iar postul acesteia va fi ocupat de către învățătoarea Iva Cornelia, soția medicului de circumscripție Iva Cornel. În timpul anului școlar 1939/1940 va fi detașată și învățătoarea Anisie Bozga, soția notarului cercual.

La 1 septembrie 1939, a început al doilea război mondial. În 26 iunie 1940, în urma unui ultimatum, Basarabia și partea de N a Bucovinei au fost ocupate de trupe sovietice. În urma dictatului de la Viena, din 30 august 1940, a fost cedată Ungariei partea de N. a Transilvaniei, iar în 7 septembrie 1940 au fost cedate Bulgariei județele Durostor și Caliagra. În aceste condiții, multe cadre didactice care au putut , s-au refugiat pe teritoriu liber și independent. Aceste cadre didactice au fost repartizate școlilor care dispuneau de mai mult spațiu. În acest mod au ajuns și la Școala din Sebiș următoarele cadre didactice: învățătorii Cornea Vasile, Ilieș Luca, Bozga Anisie și Anitaș Alexandrina și ca educatoare: Ilieș Alexandrina și Păunescu Viorica.

Pentru anul școlar 1940/1941, Aurelia Peter este utilizată ca maistră, iar Anisie Bozga cere să fie detașată în familie cu 25% salariu.

În anul școlar 1941/1942 au făcut serviciu la Școala din Sebiș cinci învățători și o educatoare la Grădinița de copii. La încheierea anului școlar la 9 iunie 1942 se înregistrează situația școlii. (vezi anexa II, tabelul 1, 2, 3, 4, 5, 6)

Pentru anul școlar 1942/1943 a fost numită ca învățătoare Silvia Bulboacă, care și-a continuat activitatea pe o perioadă de trei ani. Numărul elevilor înscriși în acest an școlar s-a ridicat la 179.

La 13 martie 1943, Radu Dimitrie a fost delegat ca subinspector școlar, iar postul de director școlar va fi încredințat învățătorului Ilieș Luca. La 1 mai 1943, Ministerul Învățământului aduce mulțumiri subinspectorului școlar Radu Dimitrie pentru activitatea deosebită. La 10 iunie 1943, sfârșitul anului școlar, Inspectorul școlar general Timișoara mulțumește cadrelor didactice: Luca Ilieș, Iva Cornelia, Anisie Bozga, Aurelia Peter și Emilia Radu.

La 1 septembrie 1944, învățătorul Luca Ilieș s-a pensionat, iar postul de director școlar provizoriu a fost ocupat de Iva Cornelia. Pentru anul școlar 1944/1945 au fost înscriși 205 elevi repartizați în șapte clase.

„O dată cu începerea anului școlar 1945/1946 a luat ființă Gimnaziul unic de stat în care intrau, fără examen de admitere, toți elevii care vroiau să-și continue studiile după terminarea Școlii primare de patru ani. Prin crearea Gimnaziului au fost desființate atât vechiul ciclu inferior la tuturor tipurilor de școli secundare cât și clasele supraprimare din localitățile urbane”29.

Deși localitatea Sebiș nu era localitate urbană, iar conducerea școlii primare de 7 ani nu vedea cu ochi buni înființarea Gimnaziului unic, poate și din lipsa de local, care era și așa insuficient chiar și numai pentru clasele școlii, totuși autoritățile școlare superioare au susținut să se înființeze și aici o asemenea instituție școlară.

Astfel, pe data de 1 septembrie 1945, a luat ființă Gimnaziul unic de stat, la Sebiș, având înscriși în clasa I un număr de 49 de elevi, sub conducerea profesoarei suplinitoare Monolescu Silvia ca directoare, ajutată în muncă de Tămaș Ion și de Bogdan Ivan, ambii profesori suplinitori. Ca sală de învățământ a fost amenajată o încăpere de la Căminul Cultural. În anul școlar 19446/1947 s-au înscris 34 de elevi în clasa I în clasa II – a. Ca profesori suplinitori: Mihăiță Vasile și Golcea Ioan. În anul școlar următor au fost înscriși 103 elevi în trei clase. Numărul cadrelor didactice a sporit prin detașarea profesoarei Ardeleanu Alexandrina, de la Gimnaziul unic din localitatea Pui, județul Hunedoara. La sfârșitul anului școlar 1947/1948 a fost consemnată situația cadrelor didactice de la Gimnaziul unic. (vezi anexa III)

Situația școlară a elevilor consemnată în registrele cataloage se prezintă astfel: 103 înscriși, 34 retrași în timpul anului școlar, 67 promovați și doi repetenți.

În luna august 1948, a apărut Legea pentru reforma învățământului. Gimnaziul unic a fost desființat, iar elevii înscriși în clasele V – VII la Școala primară de șapte ani. Profesorii au cerut încetarea plății pe data de 1 septembrie 1948. profesoarele Monolescu Silvia și Ardeleanu Alexandrina au fost încadrate în ciclul doi al școlii elementare de șapte ani.

Începând cu data de 1 septembrie 1945, în ciclul școlar 1945/1946, la Școala primară din Sebiș au fost numite în învățământ noi cadre tinere. Iva Cornelia conducea clasa I cu 39 de elevi, Oarcea Vasile clasa a II – a cu 39 de elevi, Dârlea Avram clasa a III – a cu 32 de elevi și Vesa Alexandru clasa a IV – a cu 35 de elevi. În acest an școlar s-au înscris 145 de elevi în cele patru clase, iar clasa a V – a s-a înscris la Gimnaziu unic.

În anul școlar 1946/1947, Radu Dimitrie a revenit în postul de director școlar. Tot în acest an școlar a fost încadrat un nou învățător Dărăban Pavel. Deși ciclul doi era desființat elevii urmând cursurile Gimnaziului unic, totuși s-au mai aflat 18 elevi din clasele VI și VII, care au alcătuit o catedră pentru învățătorul nou venit. Fiindcă nu erau elevi pentru toate posturile, învățătoarea Iva Cornelia s-a detașat în familie pentru anul școlar în curs. La Grădinița de copii a fost încadrată Oarcea Maria.

Pentru anul școlar 1947/1948, absolvenții clasei a V – a s-au înscris la cursurile școlare ale Gimnaziului unic, conform ordinului Inspectoratului școlar regional.

În acest ultim an școlar, înainte de „reforma învățământului”, învățătoarea Iva Cornelia a condus clasa a II – a cu 32 de elevi, Radu Dimitrie clasa a III – a A cu 23 de elevi, Dărăban Pavel clasa a III – a B, cu 11 elevi și clasele a VI – a și a VII – a cu 4 elevi, iar Oarcea Vasile a condus clasa a IV – a cu 31 de elevi înscriși. În clasele I – IV au fost înscriși 148 de elevi și încă 4 la clasele a VI – a și a VII – a, la Gimnaziul unic 103, rezultând un total de 255 de elevi. La școala confesională româno – catolică au fost înscriși 42 de elevi. În total, localitatea Sebiș avea un efectiv de 297 de elevi.

Anul școlar era împărțit în trei etape de muncă sau trimestre. Trimestrul I începea de regulă la 15 septembrie și dura până la 22 decembrie, trimestrul al II – lea era între 10 ianuarie și 21 martie, iar trimestrul al III – lea de la 6 aprilie până la 29 iunie, când se făcea serbarea de sfârșit de an școlar.

Între anii 1919 – 1948, s-au mai făcut unele modificări în structura anului școlar, mai ales pentru clasele V – VII, care frecventau cursurile în mod regulat numai de 1 noiembrie până la 15 martie, iar în restul timpului frecventau câte două zile pe săptămână. În anul școlar 1938/1939, pentru clasele V – VII au fost bimestre, iar cursurile s-au încheiat la 1 martie.

În anul 1940, cursul supraprimar a primit vacanță de primăvară între 6 și 21 aprilie, pentru a participa la ofensiva agricolă.

Activitatea zilnică se desfășura între orele 8 – 11 și 14 – 16, iar joi, fiind târg în localitate, era zi liberă. Această situație s-a menținut până în anul 1923 când joia a devenit zi liberă însă numai după masă.

În anii de început s-a aplicat și un orar de iarnă, astfel încât în perioada de 20 noiembrie – 2 martie, cursurile se desfășurau între orele 9 – 13.

Vacanța de iarnă și primăvară aveau câte două săptămâni fiecare, iar vacanța mare beneficia de două luni și jumătate. Din anul 1941, elevii au fost obligați ca în timpul vacanței de vară să desfășoare muncă de folos obștesc și anume să culeagă fructe de pădure, să adune spice, să culeagă plante medicinale etc.

Elevii clasei a IV –a se supuneau unui examen de absolvire a cursului primar, în fața unei comisii alcătuită din învățătorul clasei respective și încă doi învățători de la alte școli, delegați ai Inspectoratului școlar. În unele cazuri, la aceste examene de absolvire asista și subinspectorul școlar de plasă. După absolvirea clasei a IV – a, elevii erau obligați să dea examen de admitere în clasa a V – a pentru a putea să frecventeze cursurile în continuare. La absolvirea clasei a VII – a se dădeau examene pe centre de școli. Totdeauna comuna Sebiș a fost un centru de examen pentru școlile din comunele de pe Valea Deznei și de pe Valea Crișului Alb spre Ineu. Comisia de examinare era formată din toți învățătorii care prezentau elevi la examenul de absolvire, sub președinția unui delegat ministerial.

Aceste examene de absolvire a clasei a VII – a, organizate pe centre de comune constituiau pentru elevii din diferite localități mai îndepărtate un prilej de a se cunoaște între ei.

În 18 iunie 1935, examenul de absolvire a clasei a VII – a s-a ținut sub președinția delegatului ministerial Ioan Iancin. Elevii participanți la aceste examene au obținut rezultate foarte bune. (vezi anexa IV, tabelul 1, 2)

În anul 1938, examenul de absolvire a clasei a VII – a s-a desfășurat sub președinția delegatului ministerial Vichente Cătană. Comisia examinatoare a fost alcătuită din învățătorii Gurban, Manațe, Lupșa Marcu, Vasile Brăiloiu, Mazilu, Popescu, Polac Iosif. La acest examen au participat elevi ai școlii din comunelor. Aldești (4 elevi), Bârsa (6 elevi), Berindia (3 elevi), Donceni (2 elevi), Hodiș (3 elevi), Ignești (1 elev), Păulean (3 elevi), Prunișor (7 elevi), Regele – Carol – Răpsig (2 elevi), Prăjești (2 elevi), Selegeni (4 elevi), Sebiș (6 elevi) și Voivodeni (3 elevi), rezultând un total de 46 de elevi, aceștia obținând rezultate foarte bune. (vezi anexa V)

La examenul din 29 mai 1939, desfășurat sub președinția delegatului ministerial Petru Roșu din Ineu, elevii participanți au obținut rezultate foarte bune. (vezi anexa VI)

Examenul de absolvire a clasei a VII – a din 10 iunie 1942, s-a desfășurat sub președinția delegatului ministerial subinspector școlar Vasile Crucin din Buteni. Elevii participanți s-au evidențiat prin rezultate deosebite. (vezi anexa VII)

La examenul de absolvire din data de 4 iunie 1943, delegat ministerial a fost subinspectorul școlar Dimitrie Radu din Sebiș. (vezi anexa VIII)

Examenul de absolvire a clasei a VII – a din 20 iunie 1945 prezidat de subinspectorul școlar Crucin Vasile, delegat ministerial. Alături de el au asistat: Dimitrie Radu, directorul școlii, învățătoarea Iva Cornelia și învățătorul pensionar Covaci Patriciu. (vezi anexa IX)

Aceste examene de absolvire erau o ocazie binevenită și pentru învățători pentru că aveau posibilitatea de a se întâlni cu ceilalți colegi care aparțineau altor cercuri culturale. Examenele serveau și ca schimb de experiență prilejuind totodată și o emulație pentru învățători, văzând rezultatele la învățătură obținute de elevii unora și altora.

În anul 1948 s-a ținut ultimul examen de absolvire, sub această formă, la centru Sebiș.

Așadar ziua în care se desfășura examenul, pe lângă caracterul oficial, examenul beneficia și de un aspect sărbătoresc, atât pentru elevi cât și pentru cadrele didactice, reliefând munca acestora pe parcursul procesului de învățământ.

III.3 Școala sebișeană în perioada 1948 – 1959

La 3 august 1948 a apărut Legea pentru reforma învățământului prin care a fost adoptat următorul sistem:

– instituții de învățământ preșcolar: grădinițe de copii cu orar normal sau redus, grădinițe sezoniere și săptămânale pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 3 – 7 ani

– școli elementare cu două cicluri: ciclul I cu clasele I – IV (de la 7 – 11) și ciclul II cu clasele V – VII (de la 11 – 14)

– școli medii de diverse tipuri (licee, școli tehnice, școli pedagogice, școli profesionale) cu durata de 4 ani, clasele VIII – XI

– învățământ superior cu două tipuri de instituții: universități și institute de învățământ superior.

Învățământul de cultură era gratuit.

Rețeaua școlară cuprinde: școli generale de 7 ani, unități cu clasele I – VII și unități cu clasele I – IV. Unitățile școlare care cuprind numai primele patru clase ale școlii generale de 7 ani se înființează în fiecare localitate în care există cel puțin șapte copii care împlinesc 7 ani înainte de 15 septembrie, data începerii cursurilor.

Anul școlar este împărțit în trei etape de muncă: trimestrul I, de la 15 septembrie la 22 decembrie, trimestrul II, 10 ianuarie – 21 martie și trimestrul III, 6 aprilie – 30 mai.

Învățământul de zi se desfășoară în general în prima jumătate a zilei, între orele 8 – 12 sau 8 – 13.

Elevii clasei a IV – a, dau examen de absolvire a celor patru clase. Pentru a continua cursurile în clasa a V- a, absolvenții clasei a IV – a dau examene de admitere. Elevii clasei I – IV primesc manuale școlare în mod gratuit. Examenul de absolvire a școlii de 7 ani se desfășoară în perioada 5 – 11 iunie.

Potrivit legii școlare din 1948, învățământul românesc a devenit laic. În planul de învățământ nu este prevăzut studiul religiei ca obiect de învățământ. Din anul școlar 1949/1950 s-a introdus studiul limbii ruse ca obiect de învățământ obligatoriu în toate școlile, începând cu clasa a IV – a.

Școala generală din Sebiș a funcționat cu șapte clase, începând în anul școlar 1948/1949, deoarece fostul Gimnaziu unic a fost încadrat ca ciclu II al învățământului elementar.

În clasa a V – a, pe lângă elevii Școlii din Sebiș, erau obligați să se înscrie și absolvenții clasei a IV- a de la școlile de patru ani din jurul localității.

În anul școlar 1948/1949, la clasele I – IV predau patru învățători, frecvența elevilor era 120, iar la clasele V – VII predau cursuri șase profesori suplinitori unui efectiv de 91 de elevi înscriși.

Clasa I a fost condusă de Oarcea Vasile care preda cursuri unui număr de 24 de elevi, clasa a II – a cu 37 de elevi era condusă de Iva Cornelia, clasa a III – a cu 24 de elevi a fost îndrumată de Vesa Alexandru, iar clasa a IV – a cu un efectiv de 35 de elevi era condusă de directorul școlii Radu Dimitrie.

La ciclul II, dirigintele clasei a V – a (49 de elevi) era învățătorul Dârlea Avram, dirigintele la clasa a VI – (23 de elevi) era învățătorul Dărăban Pavel, dirigintele la clasa a VII – a (19 elevi) era profesoara Ardelean Alexandrina. Pe lângă cei trei diriginți, la acest ciclu școlar, au fost încadrați: Manolescu Silvia, profesor suplinitor, fostă directoare a Gimnaziului unic, învățătorul Serb Gheorghe și Banea Maria, suplinitoare pentru predarea limbii ruse.

„Printr-o decizie ministerială, din 24 aprilie 1948, învățătorul Dârlea Avram este delegat ca director al școlii, în locul învățătorului Radu Dimitrie. Prelucrarea și predarea serviciului s-a făcut la 15 martie 1949. după numai două săptămâni, la 31 martie, Dârlea Avram a predat direcțiunea școlii profesoarei Monolescu Silvia și a plecat la Predeal, la cursurile Institutului Cadrelor Didactice, pentru că, la 1 iunie 1949 să fie numit șeful Secției învățământ și cultură a plasei Sebiș. La 15 septembrie 1950, este numit inspector școlar la Gurahonț, iar la 15 septembrie 1951 este ales inspector școlar la Arad. La data de 2 iunie 1952 este avansat în funcție de director adjunct la Institutul central de perfecționare a cadrelor didactice din Ministerul Învățământului de unde revine ca director al Școlii din Sebiș, la 1 septembrie 1952”30.

Situația materială a cadrelor didactice a fost definitivată abia la 1 ianuarie 1950, astfel încât începând cu data de 2 ianuarie, aceștia au primit cartele de alimente, figurând pe tebel următoarele cadre didactice: Oarcea Vasile (director), Radu Dimitrie (învățător), Moț Sinesie (învățător), Iva Cornelia (învățătoare), Ludac Elizabeta (profesor suplinitor), Papuc Maria (profesor suplinitor), Dărăban Pavel (suplinitor), Banea Maria (suplinitor) și Ferenț Marcela (învățătoare)

În anul școlar 1949/1950 au fost înscriși un număr de 110 elevi în clasele I – IV, iar în clasele V – VII au urmărit cursurile 176 de elevi, rezultând un total de 286 de elevi care frecventează Școala generală din localitatea Sebiș. În acest an școlar datorită numărului mare de elevi au funcționat două clase de a VI – a, paralel. Procesul de învățământ se desfășura în mici săli de clasă. Datorită numărului mare de clase și a spațiului necorespunzător, clasele I, V – VI și VII frecventau orele dimineața, iar clasele II, III și IV în orele de după-masă. Pentru lărgirea spațiului, în acest an s-a demolat peretele ce despărțea cele două cancelarii și s-a obținut o sală de clasă suficient de spațioasă și de luminoasă. Cancelaria a fost mutată în două camere ale locuinței, în continuarea coridorului. O sală de clasă a fost amenajată și la căminul cultural al localității.

„Deoarece Școala generală a funcționat numai la Sebiș, în clasele V – VII s-au înscris mai mulți elevi din comunele din jurul localității. Cei din apropiere puteau călători, făcând naveta, însă pentru unii s-a simțit nevoia inființării unui internat. La 16 octombrie 1949, au fost convocați părinții elevilor de pe sate și sub președinția directorului școlii, Moț Sinesie s-a hotărât înființarea internatului școlar. Acesta a fost amenajat în fosta locuință a notarului cercual, având la început doar 30 de locuri. Pentru început părinții vor dota internatul cu toate cele necesare: patul, rufărie și cele necesare alimentației săptămânale”31.

În anii următori, numărul elevilor care se cazau la internat s-a mărit. Astfel în anul școlar 1950/1951 erau prezenți 53 de elevi, iar în următorul an numărul s-a ridicat la 70 de elevi. Deoarece numărul elevilor din internat a crescut, în toamna anului 1950 s-a amenajat o cameră pentru elevi interni în casa locuitorului Filip Nestor, pe Bulevardul Republicii nr. 51. An de an, Școala generală din Sebiș atrăgea din ce în ce mai munți elevi din localitățile învecinate, astfel încât internatul a devenit necorespunzător și se simțea nevoia unei construcții mai mari, dotată cu echipament eficient.

Începând cu anul 1951, numărul cadrelor didactice a crescut prin încadrarea: profesoarei suplinitoare Moț Maria, învățătoarea Florea Ana și învățătoarea Bucureșteanu Ana.

În anul 1952, la Școala din Sebiș au fost încadrate: învățătoarea Ardelean Ana, învățătoarea Voian (Leștaru) Doina și învățătoarea Sârbu (Fodor) Valentina.

În anul 1953, numărul cadrelor didactice a crescut prin repartizarea la Sebiș: învățătoarea Muscă Aurelia, profesor suplinitor Vlasă Mihai, profesor Dăncuș Ioan, profesoara Stănescu Adina.

Pentru anul 1954 cadrele didactice nou – venite sunt: învățătoarea Groza Amelia, învățătoarea Braițu Constanța, profesor Petroman Pavel, profesoara Ciorogariu Adina.

În anul 1955 s-au încadrat la Școala din Sebiș: profesoară Mârsu Dora și profesor Lach Otto.

Pentru anul 1956 au fost încadrați: învățătorul Brăiloiu Vasile și profesoară suplinitoare Ienciu Valentina, în anul 1957: înv. – prof. supl. Ardelean Ioan și prof. Ciobanu Vasile, în anul 1958: prof. Brăiloiu (Doru) Delia, prof. supl. Șodinca Gheorghe și înv. Prahoveanu Sergiu, iar în anul 1959: înv. – ed. Breazu Elezabeta, prof. Hord Petru, prof. Bodrihei Floare, prof. Iva Rodica, prof. Gușeilă Letiția.

Analizând situația școlară a elevilor în perioada 1948 – 1959 (vezi anexa X), se constată că din anul școlar 1953/1954, la ciclul I numărul elevilor înscriși a crescut în fiecare an ajungând de la 116 la 196 în anul 1958. De asemenea se constată că frecvența școlară s-a îmbogățit simțitor și ca urmare a acestui fapt, numărul elevilor repetenți s-a micșorat mult față de perioada anterioară. Dacă atunci procentul de elevi repetenți era cuprins între 8,5 și 40%, în această perioadă procentul se înscrie între 4,2 și 15% la ciclul I, ca din 1955 până în 1959, procentul să oscileze între 4,2 și 7% din numărul elevilor înscriși.

La clasele V – VII, numărul elevilor înscriși a scăzut începân

d din anul școlar 1949/1950 când a admis cel mai mare număr de elevi (176), până în 1956/1957 când a ajuns la 84 (mai puțin de 50%), ca în anul 1958 să ajungă la 165. Pe școală numărul elevilor a crescut de la 211 în 1948 la 361 în 1958.

Calitatea învățământului la Școala din Sebiș s-a îmbunătățit foarte mult în această perioadă. La clasele I – IV, învățătorii având un număr mai redus de elevi, s-au putut ocupa mai bine de aceștia, crescând eficiența procesului instructiv – educativ.

Activitatea cadrelor didactice nu s-a desfășurat doar în plan educațional, acestea având o bogată și roditoare activitate și în plan cultural.

„În anul 1936, cu sprijinul doctorului de circumscripție Ioan Groza, care fusese avansat ca prefect a județului Arad s-a construit un frumos local pentru Căminul Cultural, în parcul din mijlocul localității. În cadrul Căminului Cultural au depus o frumoasă activitate pentru culturalizarea maselor populare, învățătorii de la Școala din Sebiș, fie în calitate de director, de instructori ai formațiunilor artistice (jocuri populare, teatru de amatori, brigăzi artistice, brigăzi științifice), fie ca membri activi ale acestor formațiuni culturale”32.

De la 15 mai 1960, Căminul Cultural s-a intitulat Casa de cultură. La cea dată era director Dronca Constantin, învățător în Prăjești, iar activiști culturali înv. Musca Aurelia din Sebiș și Motrea Ioan din Buteni.

Funcția de director a Casei de cultură a revenit mai apoi înv. Muscă Aurelia (1963 – 1967) și prof. Ana Octavian (1972 – 1974).

Încă de la înființarea Căminului Cultural, a activat în cadrul sau o formație corală instruită și condusă de învățătorul Dimitrie Radu. Prin anii 1953 – 1954, printre membrii corului alcătuit din țărani, muncitori și funcționari, activau și învățătorii: Dârlea Avram, Ardelea Ana, Teodor Valentina, Muscă Aurelia și alții.

Între anii 1956 – 1959, învățătoarea Muscă Aurelia, sprijinită de prof. supl. Iancin Valentina, a instruit mai multe echipe de jocuri populare alcătuite din tinerii din comună, iar uneori participau ca și dansatori la programele artistice ce se prezentau în fața publicului.

Deoarece în comună nu exista un teatru popular, cadrele didactice au căutat să umple și acest gol. Încă cu ani în urmă s-a înființat o formație de teatru de amatori, din care făceau parte: învățători, medici, funcționari și chiar țărani.

În anul 1955, formația teatrală locală participă la faza finală a „Festivalului bienal de teatru I. L. Caragiale”, cu piesa „O noapte grea” de Lucia Demetrius, obținând mențiune. La finala din decembrie 1959, în București, se prezintă piesa „În Valea Cucului” de Mihai Beniuc, sub regia tehnică a învățătorului Vasile Brăiloiu, fiind și de data acesta menționată printre formațiunile fruntașe. Ca actori amatori dintre învățători au participat: Iancu Valentina, Muscă Aurelia, Adochiței Vasile, Vâneață Constantin, Ardelean Ion, Vasile Brăiloiu și alții.

Cadrele didactice de la Școala din Sebiș au format încă din anul 1956 o brigadă artistică, pregătind texte compuse de învățătorul Oancea Traian din Aldești cu care s-au prezentat la diferite concursuri. Astfel, brigada artistică locală, a participat la concursul interregional de la Oradea din anul 1957, obținând locul I. Același loc I a fost desemnat brigăzii artistice de la Sebiș și la concursul interregional din 4 februarie 1958 de la Baia Mare.

În vederea prezentării unor programe artistice cu ocazia serbărilor școlare, festivaluri și chiar pentru ședințele cu părinții, învățătorii au pregătit cu elevii coruri școlare, soliști vocali de muzică populară, recitători, jocuri populare și chiar mici piese de teatru. Învățătoarea Muscă Aurelia a pregătit un cor format din elevi ai claselor a III – a și a IV – a cu care a participat la concurs sub raional de la Ineu, iar apoi la faza regională la Oradea, în luna mai 1957, primind premiul I pe regiune.

Învățătorul Vasile Brăiloiu a pregătit echipe de jocuri populare cu toate seriile de elevi pe care i-a condus în timpul carierei didactice. Începând cu clasa I, elevii erau deprinși cu jocuri ritmice simple, iar până în clasa a IV – a, aceștia reușeau să execute jocuri populare cu mult simț artistic încât, atunci când se prezentau pe scena Căminului Cultural erau răsplătiți cu ropote de aplauze din partea spectatorilor. La concursul faza raională din luna mai 1957 a participat și echipa de jocuri populare a clasei a III – a de la Școala din Sebiș, fiind menționată printre echipele fruntașe din raion.

Soliștii vocali de muzică populară: Florea Lazăr, Embei Ana, Cioară Elena, pregătiți și instruiți de Muscă Aurelia erau primiți cu aplauze când apăreau pe scena Căminului Cultural, cu ocazia unor serbări școlare, fiind foarte îndrăgiți de publicul spectator.

În pregătirea formațiilor artistice, cadrele didactice au depus mult zel, pasiune și abnegație. Acestea însă nu au fost preocupate doar de formarea culturală a tinerii generații, ci au încercat să sădească în inima elevilor săi simțul patriotic, pentru a duce mai departe spiritul și cultura românească.

Astfel, educarea patriotică a elevilor s-a realizat prin intermediul excursiilor în localitățile învecinate. Cei mici, din clasele I și II vizitează mai întâi localitatea și împrejurimile, întreprinderile locale, iar apoi stațiunea Moneasa și cariera de marmură. Elevii claselor a III – a și a IV – a, se avântă mai departe, călătorind cu trenul ori cu autobuzul. În luna mai 1958, elevii clasei a IV – a au făcut o călătorie pe Valea Crișului Alb, vizitând orașul Brad, apoi mina de cărbuni de la Țebea. Tot la Țebea au vizitat Panteonul Neamului cu mormintele eroilor: Avram Iancu, Ioan Buteanu, eroii din 1918 și Goronul lui Horea. Această excursie a cultivat în inimile elevilor sentimentul demnității naționale și a sporit dragostea de neam și țară. Desigur că nici profesorii de la ciclul II nu s-au lăsat mai jos ci au organizat la rândul or excursii de câte 3 – 4 zile, vizitând locuri istorice și alte frumuseți ale patriei.

III.4 Învățământul din localitatea Sebiș în perioada 1959 – 2000

Odată cu începutul anului școlar 1959/1960 s-a produs o importantă schimbare în viața Școlii din Sebiș, prin înființarea aici a celei dintâi școli medii în mediul sătesc, pe cursul mijlociu al Crișului Alb. Această instituție școlară apare ca o mare binefacere pentru împlinirea aspirațiilor către știința de carte a tineretului din comună cât și a fiilor de țărani cooperatori, muncitori și intelectuali din localitățile din jur: de pe Valea Deznei și a Crișului Alb, de la Hălmagiu până la Bocsig, localitățile care încă din vechime au întreținut legături tradiționale cu comuna Sebiș, vechi centru administrativ, fostă reședință de plasă și de raion, loc de piață săptămânală și târguri trimestriale, azi oraș agro – industrial.

Școala medie din Sebiș a apărut ca o necesitate firească, iar în anii următori a dovedit că este și va fi o instituție școlară viabilă, îndeplinind cu prisosință misiunea ce i s-a încredințat.

La 10 martie 1957, din îndemnul unor cadre didactice și a unor părinți de elevi, Dârlea Avram, directorul școlii cu o vechime de 7 ani, a convocat mai mulți conducători de întreprinderi, părinți ai elevilor, cadre didactice și șefi de instituții, pentru o consfătuire în vederea înfințării unei școli medii. Această propunere a fost primită cu mult entuziasm, începându-se cu alegerea unui comitet de inițiativă care să se ocupe cu aducerea la îndeplinire acestei dorințe. Astfel, au fost propuși și aleși ca membri în comitet următorii: Dârlea Avram, Brăiloiu Vasile, Adochiței Vasile, Heredea Ioan, Fakelman Gheza, Adoc Gheorghe, Dragoș Alexandru, Voian Mihai, Pantea Nicolae, Spadon Roman, Mecheș Georghe, Moise Alexandru, Popovici Mihai, Toth Ernest, Killik Arcadie, Călărașu Alexandru, Pop Pavel și Lulușa Petru. Acest comitet a ales ca președinte pe Heredea Ioan, vicepreședinte Brăiloiu Vasile și casier Adochiței Vasile. Tot atunci s-a alcătuit o listă de subscripție pe care 36 de membri prezenți la întrunire au subscris suma de 11.750 de lei.

„Comitetul de inițiativă se întrunea săptămânal și punea în discuție problema construirii localului. În acest sens s-au alcătuit echipe formate din cadre didactice și alți membri ai comitetului, echipe care s-au deplasat în comună pentru a lămuriri cetățenii să sprijine cu bani și cărăuși construirea localului. În urma acestor acțiuni, la 18 mai 1957, comitetul de inițiativă a raportat secției de învățământ, între altele, că un număr de 410 persoane din Sebiș, au subscris suma de 81.475 de lei, funcționarii și angajații din întreprinderi vor subscrie circa 50.000 de lei. Sfatul popular din Bârsa, în urma consfătuirii cu muncitorii de la Fabrica de cărămidă Cornești, au promis că vor confecționa 100 de mii de cărămizi, prin muncă peste program. Muncitorii de la Cariera de piatră, mobilizați de tov. Spadon Roman, vor da toată piatra necesară la fundație, muncitorii de la Moneasa vor procura 10 vagoane de piatră de var, iar muncitorii de la I.F.E.T, vor transporta lemne de la Rănușa și Zugău pentru ars varul. Muncitorii de la întreprinderea Dimitrov vor arde varul, în orele libere. Muncitorii de la Cooperativa Meșteșugărească din Sebiș vor confecționa 12 ferestre, 4 uși cât și mobilierul în două săli de clasă prin muncă voluntară. Lucrările prezentate mai sus vor fi executate prin grija tovarășilor șefi de întreprinderi: Groza, Pantea N., Mecheș Gh., Killik A.. Locuitorii din Sebiș vor contribui la transportul de nisip, balast și alte materiale de construcție atunci când vor fi chemați”33.

În 8 iunie 1957, comitetul a delegat pe învățătorul Brăiloiu V. să ducă documentele întocmite de către tehnicianul Sfatului raional la Secția de învățământ a regiunii Oradea. În ședința comitetului din 19 iulie 1957, acesta a informat că în ziua de 17 iulie a. c. s-a prezentat la Inspectoratul școlar regional și că tov. inspectorul școlar Mechiu, tov. Dume și contabilul secției sunt de acord să îndeplinească dorința locuitorilor din raionul Gurahonț. Deoarece valoarea construcției se va ridica la valoarea de 1.500.000 de lei, suma ce depășea posibilitățile locale, Sfatul popular raional a încercat să includă construcția în planul de stat pe anul 1958. Acesta va trimite un tehnician să vadă terenul pe care se va construi școala, pentru a putea întocmi planul construcției. Sarcina comitetului de inițiativă rămânea la a găsi terenul potrivit și să procure materialele necesare.

Deoarece înființarea unei școli medii era o problemă raională, la 12 octombrie 1957, au fost convocate la Sfatul popular raional cadrele didactice împreună cu șefii de întreprinderi din raion în vederea construirii unui comitet raional care să coordoneze acțiunile pentru construirea școlii medii în localitatea Sebiș. După ce șeful secției de învățământ și cultură a raionului Gurahonț, Hurmuz Grigorie, arată scopul întrunirii și se trece la propunerea și alegerea membrilor comitetului raional. Au fost propuși și aleși membrii comitetului care s-au preocupat de încasarea sumelor subscrise de cetățeni pentru construcția localului, în acest sens alcătuindu-se 10 echipe, din câte un învățător și doi părinți.

„S-a apelat și la contribuția cadrelor didactice din raionul Gurahonț. Echipele de încasare a contribuțiilor de la locuitori au activat până la sfârșitul anului 1959. în acest interval de timp s-au încasat din cele 10 sectoare din localitate suma de 17.103 de lei, iar de la școlile din Hălmagiu, Bănești, Dezna și Chisindia s-a adunat suma de 1255 de lei. Toți acești bani erau depuși la C.E.C., pe măsură ce erau încasați”34

În ziua de 3 martie 1959, în prezența membrilor comitetului raional pentru construirea școlii medii, a cadrelor didactice ale școlii și un însemnat număr de părinți ai elevilor, s-a făcut reorganizarea comitetului. Acest nou comitet s-a preocupat de găsirea terenului depozitarea unor materiale.

La data de 9 mai 1959, comitetul a înaintat un raport Sfatului popular raional prin care arată situația încasărilor și tot odată se cerea ca acesta să stabilească terenul pe care să se înceapă depozitarea materialelor. Soluția a fost găsită. Terenul pe care era construit complexul școlar, strada Victoriei, și blocurile de pe această stradă, cu o suprafață de 4 ha era în proprietatea locuitorului Zakarias Ieno. În schimbul câtorva grădini în Satul Nou, acesta a cedat terenul Sfatului popular care a trasat strada Victoriei. De o parte a străzii s-a trasat terenul pentru școală, iar de cealaltă parte, au construit blocuri cu un etaj.

Inspectorul școlar regional Oradea a reușit să înscrie construirea școlii medii din Sebiș în planul de stat pentru investiții abia în anul 1960, aprobând înființarea clasei a VIII – a în anul școlar 1959/1960. La concursul de admitere în clasa a VIII – a, din 2 – 5 iulie 1959, concurenții au ocupat toate locurile aprobate, luând ființă prima clasă a Școlii medii Sebiș, care a funcționat doi ani împreună cu Școala generală în localul acestea și în săli amenajate în primăria veche, pe B – dul Republicii nr. 43 și la o cantină a Carierei de piatră.

În primăvara anului 1960 s-a început construirea localului pentru școala medie. În luna martie, elevii au mutat o parte din cărămidă eliberând terenul. S-au trasat șanțurile, iar în 5 mai 1960 s-a început turnarea betonului pentru fundație. Pentru înaintarea lucrărilor au fost mobilizați mulți muncitori zidari din raion. Lucrările au continuat într-un ritm susținut, folosindu-se tot timpul favorabil, iar în vara anului 1961, construirea localului cu 16 săli de clasă, laboratoare, ateliere, bibliotecă, birouri și alte anexe a fost gata pentru darea în folosință. Atât în sălile de clasă cât și în celelalte încăperi, pentru încălzire s-au folosit teracote, iar pentru alimentarea cu apă s-a săpat o fântână în apropiere și s-a instalat un hidrofon.

De la 1 septembrie 1961, atât Școala medie cât și Școala generală de 7 ani s-au mutat în noul local care era dotat cu mobilier nou, funcționând sub o singură conducere până la 1 septembrie 1982 când s-au separat.

Din primii ani după înființarea Școlii medii, școala noastră s-a dezvoltat într-un ritm deosebit, prin munca desfășurată cu dragoste și entuziasm de către cadrele didactice, pentru generalizarea învățământului obligatoriu de 7 și 8 ani, atât în localitatea noastră cât și în localitățile învecinate: Prunișor, Prăjești, Donceni, Sălăgeni, Dezna, Moneasa, Buteni, Chisindia, Bârsa, Răpsig și multe altele, de unde își recrutează elevi pentru clasele gimnaziale și liceale, prin instruirea și educarea elevilor, atât prin învățământul de zi, cât și seral și fără frecvență. Prin cele două forme de învățământ (seral și fără frecvență), școala noastră a venit în sprijinul oamenilor muncii de pe ogoare și din întreprinderi, care au dorit să-și completeze studiile pentru clasele V – VII și VIII – XI.

Până în anul 1964, învățământul de cultură generală obligatoriu de 7 ani aproape se generalizase. Pe baza legilor care erau în vigoare, în anul 1964 apare Regulamentul școlilor de cultură generală prin care se stabilește că învățământul de cultură generală are durata de 12 ani și cuprinde școli generale de 8 ani (I – VIII) și școli medii (IX – XII).

Învățământul de cultură generală este gratuit, iar învățământul general (clasele I – VIII) este obligatoriu pentru toți copii în vârstă de la 7 – 16 ani. Elevii care până la împlinirea vârstei de 16 ani n-au absolvit cele VIII clase, își pot completa școala generală prin învățământul fără frecvență.

În clasa I se înscriu copii care împlinise vârsta de 7 ani până la data de 31 decembrie a anului când urmează să fie cuprinși la cursuri.

Elevii din școlile de cultură generală au dreptul să primească gratuit manuale școlare în clasele I – VIII, să beneficieze de burse, cantină, cămin pentru elevi, odihnă în tabere, excursii, asistență medicală.

Acest regulament școlar a intrat în vigoare din anul școlar 1964/1965, fiind valabil până în anul 1968, când va apărea alt regulament.

În fiecare an efectivul de elevi înscriși a crescut în așa fel încât localul cu 16 săli de clasă dat în folosință la 1 septembrie 1961, avea lipsă 10 săli de clasă. În anul școlar 1966/1967 erau necesare 28 de săli, fapt ce a determinat organele școlare superioare să ia măsuri pentru a se mai construi un local de școală, tot cu 16 săli de clasă. Astfel, la 27 iunie 1967, în curtea școlii care este suficient de încăpătoare, s-a trasat locul pentru al doilea local școlar. La 6 iulie au început săpăturile și s-au continuat lucrările de construcție. Localul nou a fost prevăzut cu încălzire centrală și cu mobilier nou. La data de 26 ianuarie1970 a fost dat în folosință deși era gata numai interiorul. Pentru finisarea exteriorului, lucrările au continuat până în anul 1970.

Noua clădire a fost construită cu fonduri de la stat. Populația locală a contribuit doar cu cărăușii și cu brațe de muncă.

În anul 1969, efectivul Școlii din Sebiș cuprindea 37 de clase, 1176 elevi, îndrumați de 45 de cadre didactice.

Tot în acest an a apărut un nou Regulament al școlilor generale, elaborat pe baza Legii privind învățământul din R.S.R. din anul 1968 și al Legii privind Statutul personalului didactic din R.S.R. din martie 1969. Potrivit acestui regulament, durata învățământului obligatoriu de cultură generală este de 10 ani și cuprinde toți copii începând de la vârsta de 6 ani împliniți la data deschiderii cursurilor anului școlar. Pot funcționa școli de cultură generală cu clasele I – X, I – VIII și I – IV. Cursurile școlare încep la 15 septembrie și se încheie la 15 iunie. Elevii care au promovat clasa a VIII – a a școlilor generale pot continua studiile liceale de cultură generală sau de specialitate doar pe baza concursului de admitere.

Legea învățământului a constituit numai punctul de plecare, numai cadrul legal al acțiunii de perfecționare și modernizare a învățământului. Pentru a putea acționa a fost necesară o orientare clară, hotărâtoare fiind activitatea organizatorică concretă ce se desfășura pentru înfăptuirea în practică a obiectivelor stabilite, munca de zi cu zi pentru traducerea în viață a sarcinilor trasate, pentru realizarea obiectivelor pe care societatea le punea în fața învățătorului de toate gradele.

Importanța trecerii la învățământul general obligatoriu de 10 ani reprezintă un adevărat salt în dezvoltarea instrucției și educației tineretului, având efecte deosebit de favorabile asupra lărgirii orizontului de cultură al întregului popor, corespunzător existențelor actuale și de viitor ale societății.

An de an, numărul elevilor care urmau cursurile Școlii din Sebiș, a crescut simțitor, mărindu-se și numărul elevilor veniți din localitățile învecinate. Deoarece locurile de cazare în internat erau prea puține, acesta în scurt timp a devenit neîncăpător pentru toți copii.

Timp de 12 ani, internatul pentru elevi a fost amenajat în diferite clădiri care au devenit necorespunzătoare, mai ales că cantina internatului era în altă parte. După mutarea școlii în clădirea nouă, la 15 septembrie 1961, o parte din clădirea veche a fost amenajată pentru internat, mai ales că în această curte era și cantina. „Din fondurile modeste pentru construirea școlii, au fost amenajate și reparate 40 de paturi, s-au cumpărat 65 de tabureți, 10 dulapuri și o mașină de spălat”.

În anul școlar 1969/1970, numărul elevilor înscriși la școală, atât din localitate cât și din împrejurimi, fiind foarte mare, directorul școlii, Dârlea Avram a înaintat Inspectoratului școlar județean un memoriu în legătură cu construirea unui nou local pentru internat. Acest memoriu a fost aprobat, iar pe parcursul unui an de zile a fost dat în folosință. „Internatul beneficia de 120 de locuri, fiind o clădire modernă, cu etaj, dispune de 7 dormitoare pentru băieți și 7 dormitoare pentru fete, cu câte 3-5-10 paturi, o cantină cu toate anexele, o infirmerie cu 4 paturi, dușuri cu apă caldă, spălătorie, cameră pentru pedagog, birou pentru administrator etc.”

În felul acesta s-a desfășurat întregul complex școlar alcătuit din două clădiri de școală, internat și cantină pe același teren, sală de sport și două terenuri sportive. Tot în acest an se va da în folosință al doilea local de școală.

Începând cu anul 1972, directorul școlii din Sebiș a fost numit director coordonator pe raza orașului Sebiș (Prăjești, Prunișor, Donceni și Sălăgeni), mai târziu această atribuție s-a extins și asupra satelor aparținătoare comunei Ignești (Susani, Nădălbești, Ignești și Minead).

Din anul 1977, Școala Devine Liceu Industrial cu profil mecanic, având ca director adjunct pe Tomuța Lucreția.

Începând cu anul școlar 1982/1983. Liceul Industrial cu profil mecanic se transformă în Liceu Industrial cu profil silvic. În acest caz, liceul este organizat de Ministerul Industrializării Lemnului și Materialelor de Construcții, iar clasele I – VIII ale școlii generale rămân în continuare în organizarea Ministerului Educației și Învățământului. În vederea acestei noi organizări a Școlii din Sebiș, în luna iulie 1982 a încetat activitatea directorului Onica Ioan, după opt ani de muncă fructuoasă și au fost numite noi conduceri pentru două unități școlare.

Pentru Școala generală cu clasele I – VIII a fost numit director profesorul Zoican Vasile, iar ca director adjunct profesorul Alb Ștefan, director adjunct cu probleme ale muncii educative și totodată comandant instructor al unității de pionieri. Pentru conducerea liceului a fost numită ca directoare profesoara Ana Viorica, director adjunct profesorul Doru Silviu și Avram Constantin director cu probleme educative.

În anul 1989, direcțiunea școlii se modifică prin venirea profesoarei Codrean Maria în funcția de directoare, iar în anul 1990, director adjunct devine profesorul Groza Spiridon. În anul 1991, director adjunct devine profesorul Ferenț Mihaiu.

Începând cu anul 1987, conducerea liceului va fi asigurată de către Bâțică Virgil ca director și profesoara Verșigan Viorica ca directoare adjunctă.

Începând cu anul 1988 se consemnează unele realizări pentru modernizarea liceului și asigurarea unor condiții de învățământ mult mai bune. Astfel, are loc lambrizarea pereților din interiorul clădirii, confecționarea de mobilier școlar nou, precum și dotarea atelierelor cu materiale și ustensile corespunzătoare. În urma acestor modernizări se observă și efectele în cadrul procesului de învățământ prin calificarea unor elevi în meseria de cuteriști forestieri.

În anul 1990 prin alegeri, este promovată noua conducere școlară a liceului: director Onica Traian, director adjunct Ana Viorica.

În această perioadă de separare a celor două instituții de învățământ putem să observăm pendularea cadrelor didactice dintr-o instituție școlară în cealaltă.

În anul 1993, are loc semnificarea celor două unități școlare sub denumirea de Liceul Teoretic Sebiș. Noua conducere școlară era îndrumată de: Groza Spiridon director și Codrean Maria directoare adjunctă. Începând cu anul 1996, conducerea liceului este asigurată de către: Codrean Maria directoare și Ana Octavian director adjunct.

Din anul 1998 se alege prin concurs o nouă conducere a Liceului Teoretic Sebiș, reprezentată de Codrean Maria directoare, Ana Octavian director adjunct și Barbatei Romulus director adjunct.

„În 1999, după doi ani de dezbateri în Parlamentul României, a fost promulgată noua Lege a învățământului, care încorporează numeroase propuneri ale Ministerului Educației Naționale. Între acestea, una dintre cele mai importante este trecerea în țara noastră la învățământul obligatoriu de nouă clase, începând cu anul școlar 2003/2004.

Noua Lege a învățământului asigură cadrul legislativ pentru reforma în domeniul conținutului învățământului, pentru aplicarea cu profesionalism a principiului descentralizării manageriale și financiare în învățământul preuniversitar.”35

Această nouă lege a învățământului vine să restructureze întreg procesul de învățământ, începând cu noua structură a anului școlar, conținutul învățământului, programele și manualele școlare, evaluarea rezultatelor școlare, autonomia școlilor și liceelor etc.

Dacă până în anul 1998, structura anului școlar era repartizată în trei trimestre, începând cu 15 septembrie și încheindu-se la 15 iunie, fiecare trimestru fiind urmat de câte o vacanță (de Crăciun, de Paști și vacanța mare), începând cu anul școlar 1998/1999 intră în vigoare structura semestrială a anului școlar care începe la 1 septembrie și se încheie la 15 iunie. În această perioadă, elevii beneficiază de patru vacanțe: vacanța intrasemestrială, vacanța de Crăciun și intersemestială și vacanța de Paști. S-a ales această structură a anului școlar deoarece oferă un echilibru optim între efortul intelectual și relaxare pe parcursul unui an, utilizarea unor forme diferite de evaluare pe parcursul semestrului, deplasarea de accent de la evaluare la finalul unei perioade de studii spre evaluarea continuă de înregistrare a progresului elevilor, alături de alinierea la standardele europene. În vacanță, elevii trebuie să-și refacă forțele. Conducerea școlilor și părinții trebuie să prevină transformarea vacanțelor în perioade mascate de efort școlar intens.36

„Elaborarea noului curriculum național a început în 1998. el cuprinde: planuri – cadru de învățământ, programe școlare, manuale alternative. Scopurile reformei curriculare sunt: creșterea calității predării și învățării, transformarea învățării școlare într-un proces care să spijine cu adevărat integrarea activă și competentă a tinerilor în viața privată, profesională și publică, sporirea interesului elevilor pentru învățarea de-a lungul întregii vieți.”37

În perioada 1997 – 2000 au fost revăzute profund programele școlare pentru clasele I – VI și au fost introduse programe școlare noi la clasele VII – X. Astfel, s-a urmărit decongestionarea și centrarea pe obiective de formare și competențe de diferite tipuri, conceperea astfel încât să stimuleze dezvoltarea unor competențe intelectuale superioare și formarea unor atitudini și comportamente specifice cetățeanului unei societăți democratice. Pe lângă acestea, s-au introdus și manuale alternative, fiind aprobate maxim trei manuale pentru fiecare disciplină, iar pentru învățământul obligatoriu acestea se primesc gratuit.

Această reformă a învățământului și-a făcut simțită prezența și la școala din Sebiș.

Actualmente școala din localitate poartă numele de Grupul Școlar Industrial Sebiș, având aceeași conducere administrativă: directoare Codrean Maria, directori adjuncți Ana Octavian și Romulus Barbatei. Procesul instructiv – educativ se desfășoară în cele două clădiri, plus internatul, unde au fost incluse câteva clase din ciclul primar precum și Grădinița cu program normal din Sebiș. Pe lângă cadrele didactice care au activat la școală și au depus un efort important în educarea și instruirea tinerelor generații în vederea propovăduirii culturii și civilizației românești (vezi anexa XI)38, și-a adus contribuția și personalul didactic ajutător (pedagogi, laboranți, bibliotecari și maiștri instructori), personalul administrativ și personalul de serviciu.

Pornind din anul 1948, Școala de cultură generală trece prin următoarele etape: Școală elementară de 7 ani (1948 – 1964), Școală generală de 8 ani (1964 – 1968), Școală generală de 10 ani (1969 – 1989), iar liceul a avut următoarea evoluție: Școala medie de 11 ani (1948 – 1954), Școala medie de 10 ani (1954 – 1958), Școala medie de 11 ani (1958 – 1965), liceu de 12 ani din 1965 până în prezent.

Din 1965 până în 1969, școala din localitate s-a numit Liceu Teoretic, apoi până în 1975 s-a numit Liceu de cultură generală. Până la 1977 numele său a fost Liceul Teoretic realist – umanist, ca apoi să fie Liceu Industrial ca profil mecanic. În 1982 și-a schimbat numele în Liceu Industrial cu profil silvic, până în 1990 când revine la numele de Liceul Teoretic cu profil umanist și realist, ca în acest moment să poarte numele de Grup Școlar Industrial Sebiș.

Note

Popeangă Vasile (1974), Un secol de activitate școlară românească în părțile Aradului 1721 – 1821, Arad, p. 11

Brăiloiu Vasile, Monografia localității Sebiș, manuscris, p. 71

Ibidem, p. 72

Ibidem, p. 73

„Cronica Parohiei Ortodoxe Sebiș” (1782), p. 15-16

Ibidem, p. 19

Ibidem, p. 29

Popeangă Vasile, op. cit., p. 112

Ibidem, p. 171

Brăiloiu Vasile, op. cit., p. 19

Ibidem, p. 72

„Cronica Parohiei…” (1859), p. 25-34

Brăiloiu Vasile, op. cit., p. 72

Ibidem, p. 215

Vitalie Munteanu (1996), Pagini Sebișene, Sebiș, nr. 1, p. 21

Ibidem

Brăiloiu Vasile, op. cit., p. 216

„Cronica Parohiei…” (1937), p. 22

Vitalie Munteanu, op. cit., p. 20

Brăiloiu Vasile, op. cit., p. 219

Arhivele Grupului Școlar Industrial Sebiș (1908 – 1909), Sebiș,

Registrul nr. 140 – 144

Ibidem

Brăiloiu Vasile, op. cit., p. 221

Popeangă Vasile, op. cit., p. 125

Arhivele Grupului Școlar… (1923 – 1925), Sebiș, Registrul nr. 822

„Cronica Parohiei…” (1925), p. 43

Brăiloiu Vasile, op. cit., p. 228-229

Ibidem, p. 223

Arhivele Grupului Școlar… (1948 – 1952), Sebiș, Registrul nr. 1426 – 1432

Ibidem

Brăiloiu Vasile, op. cit., p. 287

Ibidem, p. 300-301

Arhivele Grupului Școlar… (1957 – 1959), Sebiș, Registrul nr. 1895

Ministerul Educației Naționale (septembrie 2000), Reforma Învățământului preuniversitar, Editura Humanitas Educațional, București, p. 7

Ibidem

Ibidem, p. 8

Arhivele Grupului Școlar … (1960 – 2000), Registrul nr. 10354 – 10461

CAPITOLUL IV

Utilizarea elementelor de istorie locală în predarea lecțiilor de istorie în învățământul primar

În toate timpurile, istoria învățată în școală a fost chemată să răspundă unor cerințe social – politice, să fie un raport al intențiilor educative ale dascălului. Istoria, ca știință, ca mijloc de educare al unei nații, este sugestiv reflectată de cuvintele aparținătoare lui Nicolae Bălcescu: „Istoria este cea dintâi carte a unei nații, într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul. O nație fără istorie este un popor barbar și vai de acel popor care și-a pierdut religia suvenirilor”1 sau cum spunea marele istoric Nicolae Iorga: „Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil fără părinți”2.

În procesul complex și îndelungat de creare a personalității elevului, istoria, ca obiect de învățământ, are o influență deosebită asupra elevului, datorită abundenței de fapte, conținuturilor de idei și sentimente care oglindesc trecutul bogat în pilde glorioase pentru apărarea ființei neamului. Predarea istoriei în școală este dominată de ideea fundamentală a vechimii, a unității și continuității poporului român pe aceste meleaguri, demonstrată științific prin numeroasele descoperiri arheologice, documente și alte mărturii ale vremii.

„Lecțiile de istorie sau cele de citire, cu conținut istoric sunt mai atractive pentru copii dacă sunt presărate cu elemente de istorie locală. Dacă noi, învățătorii venim cu ceva nou față de manual, atunci și copiii vor manifesta interes pentru căutarea și cercetarea izvoarelor, pe baza cărora se poate reconstitui trecutul, așezările și evenimentele istorice și le vor întipări mult mai bine în memorie.”3

Istoria locală, exprimată în urme arheologice, documente istoricești și alte vestigii din diferite epoci este un mijloc excelent pentru înțelegerea fenomenelor istorice, de educație patriotică a elevilor. Integrarea fenomenelor istorice locale în predarea cunoștințelor de istorie națională aduce pentru elev o lume palpabilă care îl face mai curios și mai interesat de cunoașterea generală a istoriei naționale.

„Istoria locală ocupă un loc special în studiul istoriei în școală, oferind posibilitatea înțelegerii unității istoriei naționale, dar și creării sentimentului de dragoste și atașament față de zona natală. Aspectele contemporane ale acesteia, dobândite prin preluarea amintirilor și povestirilor oamenilor zonei întăresc caracterul de veridicitate și realism al fenomenelor istorice. Utilizarea mărturiilor orale și în activitatea profesorului de istorie conduce în acest spirit la o mai mare eficiență a parcursului didactic”4.

Studierea istoriei locale are o destinație multiplă, pe lângă informații, oferindu-se un bogat conținut de idei, sentimente, modele comportamentale, pilde glorioase etc., atât slujitorilor școlii, dar și elevilor, precum și tuturor celor interesați de istoria locală a Văii Crișului Alb. „Dascălilor de istorie pentru că orice demers educativ integrat cu istoria locală dobândește finalități mult mai profunde, elevilor pentru că oriunde și la orice vârstă zona natală rămâne un loc de suflet și mândrie și nu în ultimul rând, baza de date prelucrată de un specialist în istorie poate fi oricând o sursă de cercetare pentru cei care se apleacă spre sinteze ori monografii”5.

În zona noastră sunt numeroase elemente de istorie locală, din vremuri străvechi și până azi. Astfel, urmele arheologice descoperite în zona noastră atestă prezența vieții omenești pe aceste meleaguri încă din cele mai vechi timpuri. Este bine cunoscut că în Valea Crișului Alb au fost găsite urme paleolitice încă din perioada de început a paleoliticului superior. „Prin descoperirile arheologice de la Iosășel (lângă Gurahonț) se atestă existența populației în zonă încă din paleolitic,”6 cu 600.000 de ani în urmă, o atestă uneltele de cremene, străpungătoarele și răzuitoarele. Descoperiri interesante, în mod deosebit topoare perforate din perioada neolitică, s-au făcut la Cuied, în grădina unui locuitor situat lângă Căminul Cultural. Tot în zonă, la Beliu și Sebiș, Moneasa și Cărand s-au descoperit ceramică și topoare tot din neolitic.

Dacă comparăm toate acestea cu „marele tezaur dacic descoperit în iulie 1967 în hotarul comunei Șilindia (la mai puțin de 20 de km de Sebiș), compus din 729 de bucăți de diferite monede din argint de o mare puritate, în majoritate dacice și mai puțin grecești, datând din sec. III î.Hr.”7, ne putem da seama că pe aceste meleaguri societatea comunei primitive era în descompunere. Ascunderea tezaurului coincide probabil cu o migrație a celților sau cel puțin cu atacul unui trib antic venit dinspre Apus. Prezența unui tezaur atât de mare, de peste 9 kg ne indică un comerț intensiv, o aristocrație gentilică precum și procesul de formare al proprietății private.

Toate aceste descoperiri arheologice pot fi foarte bine prezentate copiilor, înscriindu-se între izvoarele tăcute ale istoriei. Observarea, studierea și caracterizarea acestora de către elevi le sporește atenția precum și interesul față de istoria locală. Acestea reprezintă sigurele elemente pe care le putem folosi pentru reconstruirea vieții de altă dată pe aceste meleaguri. Cu ajutorul acestor mărturii copii vor putea să-și imagineze mult mai bine modul de viață al înaintașilor, alături de anumite aspecte ale organizării societății de demult, fără însă a cunoaște vreun eveniment precis sau vreun personaj anume.

Fără îndoială că cele mai interesante descoperiri arheologice sunt din perioada dacică (sec. I î.Hr. – sec. d.Hr.) de pe Dealul Șindioara, de unde provine, în afară de multă ceramică și un vas de origine dacică, descoperit în anul 1970 de către Cercul de istorie de la Liceul din Sebiș, condus de profesorul Constantin Avram. Aici, la Șindioara, un deal înalt în imediata apropiere a satului Berindia, aparținător comunei Buteni, unde au săpat cercetători de la Muzeul Tării Crișurilor, din Oradea și a Muzeului din Arad, se presupune a fi fost o cetate dacică.

Toate aceste piese arheologice pot fi admirate de către elevii școlii noastre sau cei din împrejurimi, la Muzeul Tării Zărandului din localitatea Sebiș. Aceste obiecte, văzute de elevi, pot trezi sentimente deosebite legate de vechimea populației din zona localității noastre. Vizitarea acestui muzeu și observarea și studierea acestor monede constituie un prim pas în afirmarea istoriei locale în inimile copiilor, prin acordarea unor sentimente și a unui respect deosebit pentru strămoșii noștri dacii și romanii.

În lecțiile despre dacii romani am accentuat ideea vechimii, unității și continuității poporului nostru pe aceste meleaguri. Metoda conversației s-a îmbinat cu expuneri pe aceeași temă, făcute de elevi asupra celor văzute cu ocazia vizitării muzeului. În acest fel elevii au participat activ la lecții, iar descoperirea faptului istoric local și integrarea în lecție i-a ajutat să-și apropie trecutul și să înțeleagă mai bine fenomenul istoric general.8

În zona localității noastre, pot fi admirate și ruinele cetății Dezna, datând din sec. XIII – lea, probabil reședința vreunui voievod local. Cetatea Dezna (Deznye) de astăzi a fost cetate în 1318, până la 1557 ea fiind de mai multe ori proprietatea familiei Losonczy și a turcilor. „Se presupune existența unei cetăți dacice peste ruinele căreia s-a construit actuala cetate datând din perioada feudală. Ea a constituit un zid de apărare împotriva invaziilor tătare din secolul al XIII – lea. Prima mențiune documentară este din anul 1261. Multă vreme cetatea este sub turci, până în 1693, când este incendiată și în ruină. De atunci dăinuie și o legendă, care spune că turcii au vrut să ia în retragere și 100 de femei roabe, pentru haremul sultanului. Dar cu o zi înainte câteva femei ar fi aflat și, strecurând-se până la pulberăria cu praf de pușcă, i-au dat foc. Femeile ar fi preferat să moară, să spele rușinea de a ajunge de batjocură sultanului. Se pare că așa a fost, căci recent s-a constatat distrugerea cetății prin explozie.”9

Vizitarea acestor ruine, prin excursii școlare îl implică activ pe elev în cunoașterea și studierea elementelor de istorie locală. Excursia se poate continua prin vizitarea stațiunii Moneasa. Călătorul „poate să meargă liniștit până la Sebiș și apoi s-o ia pe Valea Deznei, trecând pe lângă cetatea Deznei, cocoțată pe un vârf de munte și să ajungă la frumoasa localitate climaterică Moneasa. Într-un loc închis, înconjurat de munți, cu păduri întunecoase, bogate în izvoare, cu izvorul ieșind liniștit și limpede dintr-o stâncă uriașă, Moneasa cu băi calde și reci, cu minunate locuri pentru excursii, cu posibilitatea de a adăposti în vale pe turiști și pe cei veniți la odihnă, este una din cele mai atrăgătoare stațiuni climaterice din Munții Apuseni”10.

Localitatea noastră, împreună cu toate satele de pe Valea Crișului Alb vor intra în stăpânirea lui Mihai Viteazul. „În timpul domniei lui Mihai Viteazul vor fi eliberate cetățile Aradului, Lipovei, Ineului, Deznei și întreaga zonă, fiind numiți la conducerea cetăților oameni de încredere ai domnitorului”11. În domnia sa autoritară, pe aceste meleaguri, Mihai Viteazul se baza pe oamenii săi credincioși și pe cetele aparținătoare voievozilor și cnezilor români. Se știe că, în drumul său spre Praga la începutul anului 1601, acesta a trecut prin zona noastră, adăpostindu-se și poposind o noapte în cetatea Ineu. În cunoașterea personalității marcante a lui Mihai Viteazul se pot aduce argumente și prin intermediul istoriei locale, prezența sa fiind cunoscută nu numai în localitatea noastră ci și în întreaga țară pe care a condus-o și a apărat-o.

În condiții de puternică asuprire și înrobire a țăranului român din partea nobililor maghiari, în 1784 izbucnește răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan. Izbucnind la Mesteacăn, așezare aflată pe izvoarele Crișului Alb, răscoala a avut ramificații și în aceste părți. Memorabil este episodul în care Atanasie Roșu, preot în Sebiș pe la anul 1780, a propovăduit ideile revoluționare între iobagi. Acesta a fost arestat și dus pe jos la judecată la Arad, după care a fost eliberat.

În anul 1784 – 1785 s-a desfășurat în istoria românilor, unul din cele mai dramatice și mai tragice evenimente istorice. Numit de istorici când răscoală, când revoluție, evenimentul s-a înscris pentru totdeauna în istoria zdruncinată a poporului nostru.

„Revoluția populară din 1784, a avut loc în Munții Apuseni în Țara Moților și s-a extins și în jur, în alte comitate de pe Crișul Alb și Mureș, în comitatele Arad, Hunedoara, Alba, Cluj, Turda, Sibiu. Revoluția a avut în frunte trei dârji conducători cunoscuți îndeobște după poreclele lor: Horea, Cloșca și Crișan”12.

Cu ajutorul istoriei locale, copilul va învăța care a fost obârșia poporului român din sânul căruia s-a născut, cum au străbătut moții vremurile, învingând opreliștile, fie cu ascuțișul paloșului, fie cu iscusința minții, cum au muncit și, la nevoie, au luptat cu vitejie apărând patria și libertatea. Din martiriul lui Horea, Cloșca și Crișan copilul va ajunge să soarbă acest nesecat izvor de învățătură și înțelepciune. Faptele lor mărturisesc celor de azi, care duc mai departe către cei de mâine dragostea de neam și țară pentru apărarea ființei naționale, a limbii, culturii și a poporului român. Elevii vor învăța care sunt legămintele de căpătâi ale românilor, înaltele trăsături și calități morale care i-au caracterizat de când s-au știut pe acest pământ.

Un alt episod din istoria locală este definit de momentul 1848. Între eroii care au luptat și s-au sacrificat pentru drepturile moților pe aceste meleaguri se numără și Ioan Buteanu, un avocat de doar 27 de ani, venit din Maramureș pentru a lupta în aceste părți, fiind prefectul Legiunii Zărandului.13 Acestuia i-a fost dat să cadă însă ca un erou în luptele cu nobilii maghiari, având o moarte plină de demnitate. După o noapte de chef la Iosășel, maiorul Hätvany a ordonat execuția lui Buteanu prin spânzurare.

În zona noastră și a Hălmagiului, moții au luptat împotriva ungurilor cu ce au avut la îndemână: „topoare și furci puse în cozi lungi de lemn, coase și seceri îndreptate, îmblăcii, puține lăncii, săbii și arme de foc (puști, pistoale și tunuri).”14

La sfârșitul Revoluției, Avram Iancu se îndreaptă spre Viena pentru a culege laurii victoriei, dar, împăratul Austriei, Francisc Iosif nu va recunoaște națiunea română și nu va oferi drepturi mai largi, încercând însă să-i ofere tânărului revoluționar drepturi bănești și nu poporului român.

Cel mai mare erou pe care l-au cunoscut moții a fost AVRAM IANCU, supranumit Craiul Munților. La sfârșitul revoluției, Avram Iancu se îndreaptă spre Viena pentru a culege laurii victoriei, dar văzând că toate promisiunile împăratului au fost deșarte, vorbe în vânt, praf în ochi, își aruncă pistoalele de la cingătoare și în locul lor așează două fluiere cu care începe să colinde țara, minunata lui țară, cântând cu dor și jale.

„Avram Iancu, dezamăgit, refuză orice răsplată pentru el, mai mult chiar, el vine în conflict cu autoritățile împărătești care îl umilesc și-l tratează într-un mod nevrednic. Deprimat și bolnav, mintea lui în curând se întunecă. Rătăcește cântând doine din fluier, încă mulți ani prin Munții Apuseni”15.

Moartea eroului național Iancu Avram, la 10 septembrie 1972, veni ca un trăsnet în inima moților și a tuturor românilor, răvășindu-le orice speranță de ajutor pentru un viitor mai bun. Trei zile și trei nopți au bătut clopotele multor biserici, înfiorând văzduhul de jale și îndemnându-i pe români spre Baia de Criș. Înmormântarea a avut loc în 13 septembrie (stil nou) și au participat toți moții, toți românii de pe întinsul Munților Apuseni, cu fapta, cu gândul sau cu vorba. A fost îngropat cu mare jale sub gorunul lui Horea, rămânând vie prezența, măreția și demnitatea sa în inimile tuturor românilor.

„Aici, la Țebea, sub gorunul devenit monument istoric, Horea, conducătorul răscoalei populare de la 1784 le vorbea moților făurind planuri de luptă împotriva asupririi feudale. Tot aici se află mormântul lui Avram Iancu, cel care a condus revoluția de la 1848.”16

După trecerea în neființă a eroului, prezența sa a rămas vie atât pentru moți, cât și pentru întreaga natură, formându-se în jurul său o adevărată legendă memorabilă. „De atunci Gorunul îl plouă cu frunze, țăranii îl cântă la coarnele plugului, iar istoria noastră învață din religia lui”17.

Avram Iancu va deveni un mit pentru poporul român intrând în atemporalitate, ultima lui dorință persistând în inimile tuturora: „Unicul dor al vieții mele a fost să-mi văd Națiunea mea fericită.”18

În cadrul lecțiilor presărate cu elemente de istorie locală, am folosit foarte des povestirea prin care am încercat să stimulez receptivitatea elevilor pentru a-i face să înțeleagă mai bine semnificația evenimentelor și fenomenelor istorice. Alături de povestire am utilizat și explicația pentru o argumentație științifică a faptelor relatate: cauze, mod de desfășurare, urmări, acordând toată atenția clarificării tuturor noțiunilor utilizate. Am folosit și metoda demonstrației prezentând elevilor în mod direct obiective reale (unelte, arme) sau imagini ale acestora: tablouri istorice, portrete, hărți fotografii, albume, diapozitive.19

Și dacă trecutul a fost demn și plin de sacrificii, datoria noastră a dascălilor este să deschidem porțile sufletului celor ce ne-au fost dați în grijă, pentru a-i adăpa și pe ei din această fântână nesecată a gloriei poporului român. Această datorie se îndeplinește printr-o activitate permanentă de instrucție și educație patriotică. În fața ochilor limpezi și veșnic nedumeriți ai copiilor, nu este deloc simplu sau ușor să te faci deplin înțeles, să cultivi cele mai înălțătoare sentimente umane20. Dacă noi înșine, simțim acel fior inefabil al patriotismului, dacă generăm emoții firești când le vorbim despre admirabilele fapte de vitejie ale lui Mihai Viteazul, despre martiriul lui Horea, Cloșca sau Crișan, de Craiul Moților, marele erou popular Avram Iancu, numai atunci ne vom îndeplini cu adevărat menirea de dascăl.

Numai atunci când le oferim copiilor modele comportamentale bogate în sentimente patriotice vor înțelege și vor simți mai profund importanța pământului, a limbii și a culturii poporului român, vor ști să o prețuiască, să o respecte și să o apere chiar cu prețul vieții.

Patriotismul presupune conștiința apartenenței la poporul român, la mediul național, social și cultural, identificarea cu interesului patriei valorificând simțul răspunderii față de valorile fundamentale ale existenței sociale și spirituale ale națiunii. În același timp, patriotismul se manifestă prin atașamentul față de pământul natal, aprecierea și respectarea tradițiilor istorice progresiste a limbii și culturii alături de lupta și spiritul de sacrificiu pentru libertatea patriei, încrederea în prosperitatea ei.21

Un alt moment important pentru istoria localității noastre îl constituie primul război mondial (1914 – 1918). În timpul acestui război, localitatea „Sebiș era înregistrată cu 540 de case, 1704 locuitori și 68 morți în timpul războiului”22.

Unirea cea Mare a tuturor teritoriilor românești, Basarabia, Bucovina și Transilvania cu România, va fi proclamată prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. La această adunare a fost prezentă și o delegație comună a localității Sebiș și Ineu, formată din 22 de persoane, conduse de învățătorul Covaci Patriciu din Sebiș, alături de mulți locuitori din jurul localității noastre care au simțit cum inima lor bate pentru Marea Unire, urcând spre Brad cu trenul.23

La această adunare au sosit peste 1228 de delegați și peste 100.000 de oameni, veniți din toate colțurile Transilvaniei pentru a consfinți hotărârea unirii cu patria-mamă. Într-o atmosferă de puternic entuziasm popular și sărbătoare s-a desăvârșit, prin votul maselor, înfăptuirea Marii Uniri.

Unirea cea Mare a reușit să răzbune moartea tuturor eroilor naționali care au luptat pentru libertatea și neatârnarea pământurilor românești, reușind să aducă pace, liniște și bucurie în inimile tuturor românilor de pe aceste întinse și roditoare meleaguri. „Fiu de țăran a fost Avram Iancu, fii de opincă ridicați au fost tribunii Buteanu, Balint, Dobra, Solomon și ceilalți. De la voi, care sunteți miezul, sunteți trunchiul neamului nostru, a emanat vrednicia lor. Tot ce s-a făcut prin, voi s-a făcut. Voi sunteți gazdele casei mari a națiunii noastre.”24

În timpul primului război mondial și luptătorii din zonă și-au înscris numele în rândul eroilor căzuți pentru libertate, dreptate, unitate și neatârnare, în cinstea acestor eroi ridicându-se un monument statuar în localitatea noastră.

Istoria locală va include pagini memorabile și în timpul celui de-al doilea război mondial.

„În luptele din 17 septembrie 1944 s-au evidențiat, în special elevii Școlii de rezervă de infanterie Ineu, elevii Școlii de ofițeri de rezervă nr. 2 Bacău, care s-au remarcat în luptele din zona Gurahonț – Ineu, precum și celelalte unități militare aflate în subordinea Diviziei I cavalerie – instrucție. În timpul luptelor, armatele române au fost sprijinite de populația civilă din părțile locului. Despre o parte din acești eroi, vorbesc mormintele din cimitirul de la Prunișor, din curtea bisericilor de la Bonțești și Gurahonț.”25

Adevărate minuni de vitejie au săvârșit ostașii români mai ales cu prilejul luptelor desfășurate în zona orașelor Sfântu Gheorghe, Turda, Arad, Timiș. În urma acestor operațiuni victorioase, armatele române și sovietice au ajuns în primele zile ale lunii octombrie la frontiera impusă României prin Dictatul de la Viena.26

Luptele grele pentru eliberarea teritoriului țării noastre au arătat încă o dată spiritul de sacrificiu al ostașilor români, eroismul și capacitatea lor de a jertfi pe altarul intereselor patriei. Ele au arătat în același timp obligația și curajul cu care populația civilă a știut să înfrunte primejdii, riscuri și privațiuni de tot felul pentru a putea fi de folos ostașilor de pe front, contribuind astfel la asigurarea victoriei finale. În focul acestor bătălii pentru alungarea dușmanului s-a cimentat unitatea de nezdruncinat între popor și armată. În cinstea și memoria acestor eroi al neamului românesc s-a închinat un monument istoric: „Eroilor căzuți pentru eliberarea patriei de sub dominația fascistă.”27

Lecția de istorie nu înseamnă numai dobândire de cunoștințe, de fapte, date și evenimente, ci și o activitate cu o mare încărcătură emoțională la care participă învățătorul și elevii săi fiecare aducându-și partea de contribuție la realizarea legăturii dintre informativ și formativ. Studiul istoriei în general, al istoriei patriei incluzând și elementele de istorie locală în special îi va conduce pe elevi la înțelegerea, pe măsura posibilităților lor, a fenomenelor ce au avut loc în societate și a legăturilor dintre ele, remarcând faptul că diferite fenomene sunt determinate de anumite cauze ce pot fi cunoscute.

Încă de la o vârstă fragedă copilul trebuie îndrumat spre cunoașterea profundă al locului natal precum și al împrejurimilor. Între el și acest mic univers se va naște o legătură trainică, plină de o puternică încărcătură emoțională, care nu este altceva decât embrionul aprinselor simțăminte de mai târziu al iubirii pentru patrie. Cunoașterea spontană a mediului înconjurător reprezintă punctul de plecare al unui șir întreg de acțiuni conștiente care va duce cu timpul la consolidarea înălțătorului sentiment al dragostei de patrie, și aceasta pentru că satul, orașul, ținutul natal constituie o părticică de țară, iar istoria lor reprezintă o parte integrantă din istoria patriei.

La nivelul vârstei școlare se înfiripă primele reprezentări despre patrie înțeleasă ca un tot unitar. Acestea sunt rezultatul extinderii reprezentărilor despre locul natal. Pe baza reprezentărilor descriptive, copilul reușește treptat, prin abstractizare și generalizare să elimine neesențialul și să rețină ceea ce este patria, ca mediu geografic, social și cultural. Pe plan afectiv, de la atașamentul față de locul natal se face un salt la atașamentul față de patria sa. Formativ privind aceste fenomene vom spune că la această vârstă pe prim plan apar faptele și acțiunile concrete ale copiilor, reprezentând un izvor de plecare pentru formarea reprezentărilor și noțiunilor. Odată elaborate ele își vor pune amprenta asupra conduitei copiilor. Transmiterea cunoștințelor teoretice referitoare la istoria locală, vor trebui întărite prin exemple și întâmplări reale povestite sau percepute în mod mijlocit.28

De aceea, prin intermediul acțiunilor care se organizează în vederea cunoașterii ținutului natal se creează momente deosebite, emoționante, care pot fi valorificate din punct de vedere educativ.

Principalul mod de a cunoaște elementele istoriei locale se face prin intermediul excursiei (pentru locurile mai îndepărtate) și vizitelor la muzee sau la monumente istorice. Excursiile și vizitele constituie un auxiliar prețios al învățământului în general și în special în predarea istorie, geografiei, științelor naturii sau a altelor obiecte de învățământ. Reprezintă totodată modalități de organizare a lecției în afara clasei și a școlii, modalități prin care copii dobândesc cunoștințe, își adâncesc, consolidează și sistematizează pe cele dobândite anterior, pe baza perceperii directe a obiectelor, fenomenelor în condițiile lor naturale sau a unor obiecte de muzeu sau reproduceri ale acestora.

În perimetrul localității noastre se poate vizita în primul rând Muzeul Țării Zărandului care ne prezintă obiecte vechi din vremea dacilor cum ar fi unelte de cremene, străpungătoarele, răzuitoarele și topoare perforate, alături de un vas din perioada dacică (sec. I d.Hr.) și multă, multă ceramică. În altă încăpere se prezintă o gamă variată din obiectele și uneltele casnice pe care le foloseau strămoșii noștri, cum ar fi: linguri și vase din lemn sau lut ars, război de țesut, scaune și alte obiecte folosite în gospodărie.

Prin prezentarea obiectelor aparținând locuitorilor din zonă, a imaginilor de personalități, a hărților și alte documente istorice, toate acestea aflate la muzeul local, pot contribui foarte mult la îmbogățirea cunoștințelor și educația patriotică locală. Lecțiile desfășurate în muzeul orășenesc au fost momente de profundă inestimabilă educație patriotică a elevilor. Elevii au învățat și simțit că zona în care trăim este o veche vatră românească, în care oameni simpli și inimoși au înfruntat de-a lungul timpului vitregiile naturii, dar și a multor asupritori, dând dovadă de mult curaj, jertfe și spirit de sacrificiu în păstrarea și ducerea mai departe a limbii, graiului și a poporului român. Locurile de azi poartă și acum numele strămoșilor noștri care au trăit, au viețuit pașnic și au murit pentru apărarea sfântului pământ românesc.

Un pas important în cunoașterea istoriei locale de către copii îl constituie lecțiile desfășurate în prezența monumentelor istorice, fie din localitate, fie în împrejurimi. Prin lecțiile desfășurate la monumentele eroilor căzuți atât în primul cât și al doilea război mondial, copii au fost cuprinși de un puternic sentiment de respect, admirație și recunoștință pentru cei care s-au jertfit pentru apărarea gliei strămoșești în fața asupritorilor.

Rolul învățătorului este covârșitor: el și numai el este capabil să organizeze astfel activitatea elevului, încât acesta să dobândească nu numai niște cunoștințe de moment, dar și deprinderi de muncă, de cercetare, de studiu, de investigare necesare pentru tot restul vieții. Munca didactică a dascălului, bazată pe sentimentul de împlinire a datoriei, contribuie la formarea noilor generații de cetățeni ai țării, oameni în sufletul cărora poporul și istoria sa, în special istoria locală ocupă locul cel mai de seamă. Demnă de atenție rămâne atitudinea generală a dascălului bazată pe autoexigență, corectitudine, conștiinciozitate. Toate acestea se transmit nu numai prin lecții ci prin tot ceea ce face, prin însuși exemplul său.29

Zona noastră este foarte bogată în evenimente istorice, constituindu-se ca un punct turistic atractiv.

Prin excursiile realizate spre Munții Apuseni, copii pășesc pe drumurile parcurse de Horea, Cloșca și Crișan, sau ale eroului Avram Iancu. Urmând itinerariul: Sebiș, Gurahonț, Hălmagiu, Baia de Criș, Țebea și Brad se pot vizita numeroase locuri istorice importante (vizitarea parcului dendrologic de la Gurahonț, locul martiriului lui Ioan Buteanu și a bustului acestuia, cimitirul eroilor, monumentele istorice din Hălmagiu, Țebea cu Panteonul eroilor unde se odihnește Avram Iancu, sub gorunul lui Horea, mormântul lui Ioan Buteanu, Simon Groza, ale eroilor din 1916).

Un alt itinerar ar putea fi Sebiș, Dezna, Moneasa cu vizitarea ruinelor cetății Dezna din secolul al XIII – lea, a hanului pescăresc și a stațiunii balneo – climaterice Moneasa.

Un alt traseu poate fi: Sebiș, Prunișor, Cărand, Beliu sau Sebiș, Mânerău (loc de naștere al lui Ioan Vidu), Bocsig și Ineu cu vizitarea cetății.

Excursiile din zona noastră se pot întinde și spre județele învecinate sau mai îndepărtate, spre Alba Iulia, Deva sau chiar în Munții Orăștiei cu vizitarea cetăților dacice.

Integrarea acestor elemente locale ale trecutului în lecțiile de istorie națională îi poate face pe elevi să-și cunoască mai bine locurile în care s-au născut și în care își petrec copilăria, îi determină să învețe, să muncească mai mult, să fie mândri de aceste meleaguri, de moșii și strămoșii lor care în momentele grele s-au ridicat la luptă să-și apere familiile, avutul, limba și glia strămoșească.

Noul curriculum pentru învățământul preuniversitar permite introducerea în planul de învățământ discipline opționale alese de unitatea școlară în funcție de interesul elevilor, cerințelor locale și oferta școlii, pe lângă disciplinele obligatorii unice pentru tot sistemul. Între acestea, în cadrul ariei curriculare Om și societate se poate introduce o disciplină opțională care să aibă la bază istoria orală și care în linii mari să permită integrarea informațiilor de istorie locală în educația istorică a elevilor, să formeze acestora deprinderi de analiză și sinteză a evenimentelor de istorie contemporană, să creeze deprinderi de cercetare și interpretare a informațiilor despre om și societate, să permită selectarea valorilor general umane și să ofere modele umane local, demne de urmat, să stimuleze respectul și mândria pentru zona natală.

Note

Nicolae Bălcescu (1960), Opere alese, I, ESPLA, București, p. 53

Nicolae Iorga (1911), Cugetări, Editura Tineretului, p. 255

„Învățământul primar, Revistă dedicată cadrelor didactice” (1997), Editura Discipol, București, nr. 3, pag. 67

„Inspectoratul Școlar Județean Arad, Centrul Metodic Gurahonț – Sebiș al profesorilor de istorie și științe socio-umane, Studii și articole de istorie locală” (2001), Arad, Anul I, nr. 1, p. 30

Ibidem, p. 3

M. Roska (1931), Note preliminarii asupra cercetărilor făcute în Ardeal în anul 1928, Anuarul Institutului Geologic al României, vol XIV, București, p. 28

Eugen Chirilă și colectiv (1972), Tezaurul de la Șilindia, Arad, p. 34-35

I. Reteganu (1967), Valorificarea instructiv-educativă a elementelor de istorie locală, Editura Didactică și Pedagogică, București, p. 32

„Caiet literar” (2002), Sebiș, nr. 3, p. 28

Munții Apuseni (text de acad. Mihai Beniuc) (1966), Editura Meridiane, București, p.58

Alexandru Roz (1993), Consiliul Național Român Central și Gărzile Naționale Române din Arad 1918 (Acte și documente), vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 9

Constantin P. Avram, Tudor Ionel C. Avram (2001), Eroism și Trădare, Martiriul lui Horea, Cloșca și Crișan, Editura Solnes, Timișoara, p. 9

Maria Totu, Petre Florea, Paul Abrudan (1984), Bărbați ai datoriei 1848 – 1849 (mic dicționar), Editura Militară, București, p. 61

Constantin P. Avram (1999), Avram Iancu, Măreția demnității, Editura Gutenberg, Arad, p. 62-63

Constantin C. Guirescu (1941), Istoria Românilor pentru clasa a VIII – a secundară, București, p. 365

Vasile Netea (1977), Munții Apuseni, muzeul istoric și pantheon al poporului român, Editura Sport – Turism, București, p. 189

Octavian Goga (1930), Precursori, București, p. 165-180

Constantin P. Avram, op. cit., p. 118

I. Reteganu, op. cit., p. 45

Alexandru Roz (1993), Aradul – Cetatea Marii Uniri, Editura Mirton, Timișoara, p. 95

I. Reteganu, op. cit., p. 48

Vasile Brăiloiu, Monografia localității Sebiș, manuscris, p. 74

Alexandru Roz, Aradul…, p. 200

Alexandru Roz (1995), Arădeni – Corifei ai Marii Uniri, Arad, p. 24

I. Sorescu (1970), Participarea elevilor din școlile militare la lupta pentru eliberarea patriei în Tradițiile revoluționare și educația tineretului, București, p. 108

Miron Constantinescu (1971), Istoria României (compendiu), București,

p. 452

Cu viața zid la trecători, Septembrie ’44 în Valea Crișului Alb (Memorii de război) (1986), Editura Militară, București, p. 194.

Ioan Nicola (1992), Pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București, p. 142

I. Reteganu, op. cit., p. 51

Concluzii

Prin poziția sa geografică bine determinată, localitatea Sebiș, din cele mai vechi timpuri și până spre zilele noastre, a reprezentat un centru de interes pentru locuitorii localităților învecinate, atât datorită prestigiului școlii din Sebiș, cât și datorită posibilităților bogate de aprovizionare cu marfă.

Situat la intersecția județelor Arad, Bihor și Hunedoara, orașul nostru este căutat de către toți locuitorii din satele și comunele învecinate.

În lucrarea prezentată aici, datoria mea a fost de a arăta în primul rând așezarea localității Sebiș, precum și evoluția istorică a domeniului Sebiș pe parcursul timpului, de la primele atestări până în zilele noastre.

Așezat pe cursul Văii Dezna, foarte aproape de Valea Crișului Alb, localitatea Sebiș a reprezentat, metaforic vorbind, primul popas al călătorilor care au încercat să urce de la câmpie și mă refer la Câmpia de Vest și Câmpia Aradului spre culmele Munților Apuseni. Înconjurată de forme geografice mai înalte, dealuri și podișuri, zona noastră se află, din punct de vedere geografic, la o distanță aproximativ egală atât de câmpie cât și de cele mai înalte culmi ale Munților Codru Moma.

Prin frumusețile acestor locuri, înconjurate de păduri de fag, presărate la întâmplare cu păduri de conifere, localitatea noastră reprezintă un moment de răscruce în itinerariul turiștilor, aceștia având posibilitatea fie să urce spre Dezna și Moneasa să atingă culmile Munților Codru Moma, fie să-și continue călătoria pe traseul Buteni, Gurahonț, Hălmagiu, intrând în inima Munților Apuseni.

Pentru localitatea noastră, cea mai veche mărturie datează de la anul 1506, pentru ca în anul 1579 să aflăm despre Sebiș că acesta intra în Domeniul Deznei, alături de localitățile Susani, Nădălbești, Minead, Ignești, Sălăgeni, Prăjești și Prunișor.

Pe parcursul timpului, localitatea noastră a avut mai mulți stăpânitori precum Gabor Korniș (1597), Betlen Gabor (1914), Raynold, principe de Modena (1732), contele Königsegg Iosif de Rothenfels și Anlendorf (1806), contesa Waldstein Wartenberg Cristina (1847), contesa Wenckheim Cristina (1891), precum ca după primul război mondial, în anul 1923, acest domeniu să fie expropriat statului român. Totodată în acest capitol, am prezentat evoluția domeniului Sebiș, pe parcursul timpului, urmărind realizările și preocupările stăpânitorilor pentru dezvoltarea și progresul domeniului Sebiș.

În continuare am prezentat formarea și sistematizarea localității Sebiș, precum și ordonarea acesteia, alături de realizările locuitorilor sebișeni în vederea îmbogățirii și înfrumusețării localității. În prezenta lucrare am inclus și evoluția localității din punct de vedere al construcțiilor, de la primele case până la forma sa din prezent, pe fundalul dezvoltării localității Sebiș ca un centru de interes pentru locuitorii satelor învecinate, dezvoltarea și înfrumusețarea și modernizarea localității devenind un obiectiv imediat

În încheierea primului capitol am prezentat situația actuală a localității Sebiș, referindu-mă la viața socială, economică, culturală și politică a locuitorilor sebișeni, preocupați de ridicarea, progresul și modernizarea permanentă a localității, în vederea rămânerii acesteia ca un centru de cultură local, la care să aspire toți locuitorii din satele învecinate.

Pe fundalul constituirii și evoluției domeniului și a localității Sebiș, am urmărit și evoluția școlii locale, de la primele manifestări, până aproape de zilele noastre.

Datorită luptelor tot mai crâncene dintre Imperiul Austriac și cel Otoman, Transilvania va cădea în mâinile austriecilor, care au urmărit ca prin intermediul școlii să mențină o legătură puternică între toate popoarele subjugate.

În acest context în zona noastră se va înființa o școală trivială (sătească), deși în zonă procesul de învățământ al tinerei generații se realiza cu ani în urmă, pe lângă preoții sau călugării ortodocși. Cea mai veche notiță despre școala românească de la Sebiș apare în anul 1732.

Pe parcursul timpului școala s-a dezvoltat și a progresat, de multe ori fiind nevoie ca localul de școală să fie modernizat, deoarece era dotat necorespunzător, numărul elevilor dornici de învățătură să fie prea mare, în raport cu localul care era insuficient de spațios.

Locuitorii sebișeni au contribuit în mod activ la evoluția școlii și la desfășurarea în modul cel mai progresiv al învățământului în localitate, oferind atât ajutor bănesc cât și forțe de muncă atunci când a fost nevoie.

Încă de la primele începuturi, aici au activat cadre didactice foarte bine pregătite, având studiile Preparandiei din Arad: Ion Filip (1859 – 1900), Patriciu Covaci (1900 – 1936) și Dimitrie Radu (1936 – 1948). Aceștia sunt cei care au fost mentorii învățământului în localitatea noastră, muncind cu pasiune și cu ardoare pentru a scoate învățământul românesc la lumina zilei și pentru a se putea afirma.

Școala locală, prin intermediul dăruirii cadrelor didactice care au activat aici, a avut o evoluție foarte rapidă, atrăgând atât elevii din localitate cât și cei din împrejurimi, în scurt timp, din școala trivială (sătească), la școala primară națională română cu clasele I – III, IV – VI (1 noiembrie 1919). Începând cu Legea Angelescu din anul 1924, Școala primară va cuprinde clasele I – IV și V – VII, această situație menținându-se și în urma noii legi a învățământului din anul 1948. În anul 1959 în localitatea Sebiș s-a înființat prima școală medie în mediul sătesc. În urma legii din 1964, la Sebiș va funcționa o școală generală de 8 ani cu clasele I – VIII și o școală medie cu clasele IX – XII, ca în momentul actual să funcționeze Grupul Școlar Industrial Sebiș cu ciclurile primare, gimnaziale și liceale.

Cea mai importantă etapă a evoluției școlii o constituie înființarea liceului din Sebiș, nevoia acestei școli de nivel secundar fiind dată de faptul că localitatea Sebiș fusese centru de plasă, iar din 1956 centru al raionului Gurahonț, fiind totodată și un centru economic spre care gravitau locuitorii din localitățile învecinate.

Școala noastră a reușit să formeze oameni culți, precum și personalități puternice. Dintre absolvenții primei promovații a Liceului din Sebiș putem să spunem că: 15 au devenit profesori, unii în zonă (Sebiș, Bârsa, Cuied, Gurahonț), 5 au devenit medici și farmaciști, 5 ingineri, 4 juriști, 6 tehnicieni, 8 funcționari, 3 economiști, muncitori, țărani toți oameni de omenie.

An de an, datorită muncii eficiente, precum și a dăruirii cu care s-au preocupat dascălii de rezultatele muncii lor, școala din Sebiș a avut parte de numeroase satisfacții din partea foștilor elevi, precum și a elevilor care încă frecventează cursurile acestei școli.

Ținând cont că și eu am fost un absolvent al cursurilor generale ale acestei școli țin să mulțumesc și să le acord profundul respect foștilor mei profesori, mentori de cultură și civilizație, alături de care astăzi ducem mai departe prestigiul acestei școli.

În ultimul capitol am prezentat manifestările de ordin istoric de pe întinsul acestor meleaguri, a locuitorilor sebișeni care și-au apărat cu ardoare și cu un puternic spirit de sacrificiu limba, poporul și glia strămoșească, pentru a putea fi dusă mai de parte de către urmașii lor.

Evocând aspectele principale ale Răscoalei conduse de Horea Cloșca și Crișan, a Momentului 48, primul și al doilea război mondial, am încercat să arat spiritul și sentimentul patriotic al locuitorilor sebișeni, format și cultivat prin intermediul școlii și a învățăturii.

Curajul și eroizmul acestor luptători pentru dreptate, libertate și dorință de mai bine trebuie să fie prezente în inimile și mintea tuturor sebișenilor pentru ca, în caz de nevoie să ne putem înscrie și noi, cetățeni de onoare a localității, în istoria patriei ca oameni care au luptat, s-au sacrificat pentru nația, cultura și spiritualitatea românilor de pe aceste meleaguri și de pe întreg cuprinsul țării.

Respect românilor, respect cadrelor didactice, respect sebișenilor și veșnica pomenire și aducere – aminte eroilor neamului care au luptat pentru binele țării…

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Aradul – permanență în istoria patriei (1978), Arad

Arhivele Grupului Școlar Industrial Sebiș (1960 – 2000), Registrul nr. 10354 – 10461

Avram, P. Constantin (1999), Avram Iancu, Măreția demnității, Editura Gutenberg, Arad

Avram, P. Constantin, Avram, C. Tudor – Ionel (2001), Eroism și trădare, Martiriul lui Horea, Cloșca și Crișan, Editura Solvas, Timișoara

Bălcescu, Nicolae (1960), Opere alese, I, ESPLA, București

Bărbureanu, Reasilva, Radu, Victoria (1988), Metodica predării istoriei patriei, Editura Didactică și Pedagogică, București

Bodea, Cornelia (1948), Cetatea Deznei, București

Brăiloiu, Vasile, Monografia localității Sebiș, manuscris

Bucur, Mitrea (1945), Ephemesis daco – romanilor, X, București

„Caiet literar” (2002), Sebiș, nr. 3

Cântece și tradiții populare despre Horea și Avram Iancu (1985), Editura Minerva, București

Chirilă, Eugen și colectiv (1972), Tezaurul de la Șilindia, Arad

Ciuhandu, Gheorghe (1940), Românii din Câmpia Aradului de acum două veacuri, Diecezana, Arad

Constantinescu, Miron (1971), Istoria Românilor (compendiu), București

„Cronica Parohiei Ortodoxe Sebiș” (1829)

Cu viața zid la trecători, Septembrie ’44 în Valea Crișului Alb (Memorii de război) (1986), Editura Militară, București

Dragomir, Silviu (1968), Avram Iancu (ediția a II – a), Editura Științifică, București

Gabor, Fabian (1836), Monografia județului Arad, Arad

Giurcăneanu, Claudiu, Mușat, Iulia, Ghica, Gheorghe (1997), Geografia României, manual pentru clasa a VIII – a, Editura Didactică și Pedagogică, R. A. București

Giurescu, C. Constantin (1941), Istoria Românilor pentru clasa a VIII – a secundară, București

Goga, Octavian (1930), Precursori, București

Gyula, Somogyi (1913), Monografia comitatului Arad, Arad

„Inspectoratul Școlar Județean Arad, Centrul Metodic Gurahonț – Sebiș al profesorilor de istorie și științe socio-umane, Studii și articole de istorie locală” (2001), Arad, anul I, nr. 1

Iorga, Nicolae (1911), Cugetări, Editura Tineretului

„Învățământul primar, Revistă dedicată cadrelor didactice” (1997), Editura Discipol, București, nr. 4

Județele României Socialiste (1967), Editura Politică, București

Mager, Traian (1938 – 1939), Ținutul Hălmagiului, monografie, Arad, vol. IV

Manual de istorie pentru clasa a IV – a (2000), Editura Didactică și Pedagogică, București

Márki, Sándor, Istoria comitatului și a orașului liber regesc Arad, Arad, vol. I

Meleaguri arădene, ghid turistic (1972), Consiliul județean al pionierilor Arad, Arad

Ministerul Educației Naționale (septembrie 2000), Reforma Învățământului preuniversitar, Editura Humanitas Educațional, București

Monografia Liceului Gătaia (1971)

Munteanu, Vitalie (1996), Pagini Sebișene, Sebiș, nr. 1

Munții Apuseni (text de acad. Mihai Beniuc) (1966), Editura Meridiană, București

Netea, Vasile (1977), Munții Apuseni, Muzeu istoric și pantheon al poporului român, Editura Sport – Turism, București

Popeangă, Vasile (1974), Un secol de activitate școlară românească în părțile Aradului 1721 – 1821, Arad

Roșka, M. (1931), Note preliminare asupra cercetărilor făcute în Ardeal în anul 1928, Anuarul Institutului Geologic al României, București, vol. XIV

Roz, Alexandru, Kovách, Geza (1997), Dicționarul istoric al localităților din județul Arad, Editura Universității „Vasile Goldiș”, Arad

Roz, Alexandru (1993), Aradul – Cetatea Marii Uniri, Editura Mirton, Timișoara

Roz, Alexandru (1993), Consiliul Național Român Central și Gărzile Naționale Române din Arad 1918 (Acte și documente), Editura Dacia, Cluj – Napoca, vol. I

Roz Alexandru (1995), Arădeni – Corifei ai Marii Uniri, Arad

Sorescu, I. (1970), Participarea elevilor din școlile militare la lupta pentru eliberarea patriei în Tradițiile revoluționare și educația tineretului, București

Studii privind istoria Aradului (1980), Editura Politică, București

Suciu, Coriolan (1967), Dicționarul istoric al localităților din Transilvania, Editura Academiei, București, vol. I și II

Toduța, Gheorghe, Grec, Vasile, Lujanschi, Niculae (1972), Localitățile județului Arad, Arad

Totu, Maria, Florea, Petre, Abrudan, Paul (1984), Bărbați ai datoriei 1848 – 1849 (mic dicționar), Editura Militară, București

Tripon, Aurel (1936), Monografia Crișanei.

Ursu, Horia (1966), Avram Iancu, Editura Tineretului, București