Utilizarea Produselor din Plante In Terapia Diabetului

Utilizarea produselor din plante în terapia diabetului

DIABETUL

Diabetul zaharat tip 1 este o formă de boală care apare la aproximativ 10% din persoanele diagnosticate cu diabet din țara noastră. Ea se caracterizează printr-o lipsă toatală a secreției de insulină, ce debuteaza relativ brusc cu simptome evidente (precum urinatul des, sete continuă, creșterea poftei de mâncare, slăbire) și tendința la cetoacidoză (glicemie mare + prezența cetonelor în sânge + acidoză). Această formă de boală poate fi întâlnită la toate vârstele, în special la pacieții la care boala începe sub vârsta de 30 ani. Sub această vârstă aproape toți pacienții sunt insulino-dependenți. Diabetul zaharat de tip 1 este o afecțiune ce poate apare la orice varstă, dar în special la copii. După vârsta de 30 de ani devine mai greu de făcut diferența față de un diabet de tip 2. Totuși s-a observat că diabetul de tip 2 început la vârsta de 30-40 ani, deși inițial poate fi tratat cu pastile, va ajunge să fie tratat ulterior cu insulină, căteodată după doar 2-3 ani de evoluție, sugerând un diagnostic de diabet de tip 1 cu evoluție blândă .

Anual în România, 5-6 copii din 100.000 fac diabet de tip 1. Cea mai mare incidență de acest fel este în Finlanda, unde 60 de copii din 100.000 sunt diagnosticați anual cu diabet de tip 1, în timp ce în China incidența este de 1/100000. În ultimii zeci de ani a crescut treptat numărul de cazuri de diabet de tip 1. Din 1.000 de persoane întrebate aleatoriu 3 dintre ele se cunosc foarte probabil cu diabet zaharat de tip 1.

Pe parcursul vieții, riscul de diabet de tip 1 este de aproximativ 1%. Din 100 de nou născuți, unul va avea diabet de tip 1 în parcursul vieții.

Este înțeleasă gresit ideea că, dacă în familie nu există cazuri de diabet de tip 1, riscul de a face boala este scăzut. Aproximativ 80% din cazurile de diabet de tip 1 sunt fără nicio rudă cunoscută cu diabet.

Riscul de apariție a diabetului de tip 1 diferă în funcție de persoană. Dacă unul din părinți are diabet de tip 1, riscul de apariție a acestui tip de boală, la copil este de aproximativ 4% când mama este afectată și de 6% când tatăl este afectat. Procentul crește dacă ambii părinți sunt afectați sau dacă unul din bunici este cunoscut să fi avut diabet de tip 1. Dacă un bunic are diabet dar niciun părinte nu are boala, riscul copilului de a face diabet este la fel ca în cazul în care niciun bunic nu ar fi avut diabet .

Introducere și statistică

Diabetul de tip 2 are ca și caracteristică principală, scăderea progresivă a funcției celulelor secretoare de insulină, care începe cu mulți ani înainte de debutul simptomatic al bolii. Dacă inițial scăderea funcției celulelor secretoare de insulină este discretă, existând posibilitatea de a compensa rezistență la insulină, în timp această capacitate de compensare pierzându-se ușor datorită scăderii progresive a secreției de insulină din aceste celule.

Tratamentele folosite pentru menținerea la un nivel normal al glicemiei, prin diverse mecanisme, nu acționează regenerând și celulele pancreatice, acestea urmând sa aibă un declin progresiv cu timpul.

Pe masură ce trece timpul, masa celulelor β scade până la un moment dat când acestea nu vor mai avea de unde să secrete insulină și în atunci va fi nevoie tratamentul cu insulină. De obicei, nevoia de insulină apare după zeci de ani de evoluție a bolii, dar unele persoane pot avea nevoie de terapie cu insulină chiar la momentul diagnosticului pentru că au întârziat mult vizita la medic din cauza faptului că diabetul nu doare. Nu doare, inițial, câțiva ani, ca mai apoi glicemia mare in repetate rânduri să contribuie la instalarea complicațiilor. Fiind astfel necesară menținerea valorilor glicemice cât mai aproape de normal pentru a evita sau întârzia momentul apariției complicațiilor diabetului. Diabetul zaharat de tip 2 este o boală cronică destul de răspândită. Ea afectează aproximativ 6% din populația de peste 20 de ani. Se estimează că în 2010 erau 285 milioane de pacienți cu diabet în întreaga lume. Numărul lor va crește cu peste 50% în următorii 20 de ani apropiindu-se treptat de cifra de 500 de milioane. Aproximativ 85% din pacienții cu diabet de tip 2 sunt supraponderali. Obezitatea abdominală înseamnă o circumferință abdominală mai mare de 80 cm la femei și de 88 cm la bărbați, fiind factorul de risc cel mai important pentru diabetul de tip 2. Alți factori de risc: vârsta, sedentarismul, consumul obișnuit de băuturi carbogazoase sau grăsimi animale, excese alimentare, rude de gradul 1 diagnosticate cu diabet, hipertensiune arterială, dislipidemii (grăsime crescută în sânge), istoric de prediabet sau diabet gestațional, somn tulburat, sindromul ovarelor polichistice, hipotiroidism sau hipertiroidism, poluarea mediului înconjurător, greutatea mică a copilului la naștere (pentru copil), nașterea unui copil de peste 4 Kg (pentru mamă), medicamente cu conțnut de prednison. Riscul de dezvoltare a diabetului, oricând în timpul vieții, este de aproximativ 20%, dar poate crește semnificativ în prezența factorilor de risc enumerați anterior. În fiecare an este diagnostict un adult din 100 cu diabet zaharat de tip 2 . Riscul de deces al pacienților cu diabet de tip 2 este de două ori mai mare în comparașie cu populația generală. Ca principal ucigaș sunt bolile cardiovasculare (60-70%), urmate apoi de neoplazii

Clasificarea diabetului zaharat

I Tipul 1 – este caracterizat de distrugerea în masă a celulelor producătoare de insulină (celule ß) din pancreas, aceasta conducând la lipsa totală de insulină. Apare în special la copii și tineri, dar poate afecta și oamenii maturi. În lipsa aportului de insulină (prin injecții) apare cetoacidoza și decesul. Autoimun – sistemul imunitar confundă celulele producătoare de insulină din pancreas cu ceva străin organismului, de exemplu cu niște microbi și încearcă din răsputeri să lupte împotriva lor, încercând în mod greșit să salveze organismul de ele. Din păcate mai întotdeauna îi reușeste. Idiopatic – Idiopatic este un termen medical care înseamnă necunoscut.

II Tipul 2 – este caracterizat prin prezența unei mari cantități de insulină decât la o persoană normală, dar pe care organismul nu o poate folosi din diferite motive, sau o folosesște într-o cantitate mai mică față de normal, fără însă a lipsi cu desăvârșire. Acestă mica unitate de insulină prezentă “orice ar fi” explică de ce cetoacidoza nu apare în acest tip de diabet. Ea nu este din păcate suficientă însă și pentru a băga zahărul din sânge în celule și astfel va apare acumularea lui în sânge (hiperglicemie) și distrugerea organismului. III. Alte tipuri specifice – sunt tipuri de diabet în care se cunoaște cu exactitate cauza. Din păcate în prezent proporția lor este aproape neînsemnată.

-defecte genetice ale funcției celulei producătoare de insulină din pancreas.

-defecte genetice ale acțiunii insulinei.

-boli ale pancreasului cu totul (pancreatita dată de consumul de alcool).

-boli hormonale. -diabet indus prin medicamente sau substanțe chimice. -infecții. -sindroame genetice uneori asociate cu diabet. Diabet gestațional – fiind descoperit pentru prima oară în timpul sarcinii.

Etapele de evoluție ale diabetului de tip 1

Evoluția până la diagnosticul diabetului zaharat de tip 1 se întinde pe ani de zile. Pacient care va avea diabet zaharat tip 1 se naște în marea majoritate a cazurilor sănătos dar cu o constelație de gene, moștenite de la părinți, bunici și străbunici, care predispun la dezvoltarea diabetului. Intervenind peste acestea, de-a lungul vieții, factori de mediu, cum ar fi: virusuri, factori de alimentație, factori care modifică sensibilitatea la insulină (precum pubertatea, câștigul în greutate), stresul psihic major, substanțe toxice. Acești factori de mediu sunt factorii care declanșează la nivelul organismului un proces prin care propriul sistem imunitar ajunge să distrugă celulele beta producătoare de insulină de la nivelul pancreasului. Sistemul imunitar reprezintă sistemul de apărare al omului împotriva substanțelor străine ( viruși, paraziți, bacterii) pe care, în mod normal, încearcă să le îndepărteze. Dar distruge și structuri proprii ce au suferit modificări anormale precum celulele tumorale, celulele cu defecte sau celulele moarte. Orice substanță străină care pătrunde în organism se numește antigen, aceasta declanșează producerea anumitor anticorpi care neutralizează sau distrug antigenele. Anticorpii sunt produși de globulele albe (leucocite), celulele principale care participă la reacția de apărare a organismului. Din clasă celulelor albe fac parte: neutrofilele, macrofagele care înglobează agenții patogeni (purtători de antigene) și limfocitele care sunt de două feluri, T și B, acestea din urmă producând anticorpi. În diabetul zaharat de tip 1 sistemul imunitar confundă, câteodată, celulele beta producătoare de insulină, cu ceva străin organismului și declanșează procesul de distrugere a lor, numit proces autoimun, adică împotriva unor structuri propri organismului.

Predispoziția genetică s-ar materializa în „scăparea” în sânge a unor limfocite T autoreactive, incapabile să recunoască anumite elemente ale celulelor beta pancreatice ca nefiind ostile organismului, devenind în acest fel antigene. Odată declanșat acest proces de distrugere autoimun, vor fi antrenate macrofage, care eliberează substanțe care distrug celulele beta ale pancreasului și limfocitele B care vor elibera autoanticorpi. Așa încât 70-80% din persoanele care vor dezvolta diabet sau cei care sunt la debutul bolii vor avea în sânge autoanticorpi îndreptați împotriva anumitor antigene din celulele beta. Celulele beta pancreatice sunt omorâte de unele celule (limfocite T) citotoxice. Este normal aceste limfocite T citotoxice să existe în organismul nostru și îndeplinesc aici rolul de a ne apăra de infecții, ceea ce le face parte din sistemul imunitar. Ceva se intamplă și brusc aceste celule uită că celulele beta pancreatice sunt ale noastre și trebuie apărate de inamici, dar acestea din contră, devin ferm convinse că sunt un intrus al organismului, o bacterie ucigașă și din celule ce trebuie apărate devin astfel cel mai important dușman. Există și niște anticorpi îndreptați împotriva celulelor beta, (anticorpi antiinsulari), dar s-a dovedit, în prezent, că ei nu fac absolut nimic acestora, ci sunt doar un “martor inocent” al luptei care se dă între celulele T citotoxice și inamicul lor, celula beta pancreatică.

De ce ajung celulele T citotoxice să creadă că celulele beta pancreatice sunt intrusul ce trebuie distrus? În primul rând există o susceptibilitate, o tendința moștenită de la părinți, bunici, străbunici și străstrăbunici de a “lua țeapa”, a fi păcăliți irecuperabil de acel ceva care zăpăceste celulele T citotoxice în asa măsură încât să creadă că ceva propriu organismului este de fapt străin și rău. Pentru că factorul moștenit nu este singurul care duce la apariția bolii. Nu este suficient ca celulele T citotoxice să fie “păcălibile”, trebuie să vină acel ceva să le păcălească și culmea e că uneori se mai și “prind” de farsă și scăpăm ca “prin urechile acului”. Factorii de mediu ce corup celulele T citotoxice să distrugă celulele beta pancreatice este greu de spus care sunt cu siguranța pentru că trece mult timp între momentul în care acționează ei și debutul simptomelor de boală. Pe măsură ce celulele beta pancreatice sunt distruse, apar modificări în organism pricinuite lipsei de insulină, aceasta având un rol foarte important: insulina introduce glucoza în celule pentru a produce energie. Prin urmare, în lipsa insulinei glucoza va mai pătrunde în celule și se va acumula în sânge (hiperglicemie). Glucoza în exces se elimină pe la nivelul rinichilor și aceasta antrenează și eliminarea apei din organism, astfel că se elimină prin urină o cantitate mare de apa (între 3-15L/zi) și apare senzația de sete permanentă. Alte simptome ce mai apar din cauza pierderii de cantitate crescută de lichide și electroliți sunt crampele în membrele inferioare, astenie fizică și psihică intensă. De asemenea apare scăderea ponderală în timp relativ scurt în pofida consumului mare de alimente, datorată lipsei de insulină din organism.

Nemaiputând folosi glucoza, pentru a produce energie, celulele din organism consumă grăsimile din depozitele adipoase. Utilizând aceste grasimi ca o nouă sursă de energie, se produc substanțele numite cetone, care se adună în organism și acidifică sângele ( cetoacidoza). Simptomele cetoacidozei sunt respirația profundă, cu miros caracteristic, de mere fermentate, scăderea poftei de mâncare, greată, vărsături, dureri abdominale mergând până la pierderea cunoștinței ceea ce înseamnă comă diabetică.

În concluzie este de preferat ca momentul descoperiri bolii să fie cât mai devreme pentru ca modificările suferite de organism, să fie minime și pentru o evoluție ulterioară favorabilă a diabetului zaharat tip 1, cu cât mai puține complicații.

Diabetul zaharat de tip 1 începe atunci când celulele secretoare de insulină de la nivelul pancreasului încep să fie distruse. Procesul de distrucție este parcurs mai rapid sau mai lent astfel că până la momentul creșterii glucozei în sânge peste limitele normale (hiperglicemie), pot să treacă luni sau ani de zile. Acumularea glucozei în sânge la un nivel în care poate determina simptomele, se instalează când din totalul de celule beta pancreatice care secretă insulină au mai rămas doar 10-20%. Intervalul între alterarea glicemiei a jeun și apariția simptomelor specifice diabetului de tip 1 este de regulă de 1-2 ani. Însă de cele mai multe ori perioada simptomatică determină prezentarea la medic, moment in care se face diagnosticarea diabetului de tip 1.

Așadar, perioada debutului simptomelor până în momentul diagnosticului este relativ scurtă, aproximativ de 3 săptămâni, însă boala începe cu ani de zile în urmă.

Etapele de evoluție ale diabetului de tip 2

Diabetul zaharat tip 2 este caracterizat prin creșterea foarte mare a zahărului din sânge ce are 2 cauze:

-distrugerea parțială a celulelor din pancreas care secretă insulina (celule beta-pancreatice), ducând la lipsă parțială de insulină. Rezistența organismului la acțiunea insulinei, astfel încât se poate ajunge chiar la situația în care nivelul insulinei în sânge este mult mai mare decât la un om obișnuit, dar ea neputând fi folosită, zahărul nu poate intra în celule și glicemia nu scade. Este absolut normal ca în anumite situații insulina să nu își mai facă efectul obișnuit. Se întamplă des la oamenii sănătoși.Glicemia nu crește din moment ce insulina nu își mai face efectul pentru că organismul simte acest lucru și are o soluție pentru această problemă: creșterea destul de importantă a secreției de insulină. Dacă înainte era nevoie de 25U/zi de insulină pentru a menține glicemia medie (24h) la 75mg/dl, acum este nevoie de 100U/zi și organismul nu stă la discuții și le oferă. După trecerea cauzei determinante creșterii rezistenței la acțiunea insulinei scade și secreția de insulină. Acest fenomen se întamplă ori de câte ori suntem răciți sau facem vreo boală și nu îl bagă nimeni în seamă. Glicemia nu crește, deci nu “facem” diabet.

Glicemia crește la unii pacienții cu diabet când insulina nu își mai face efectul pentru că organismul nu reusește să crescă secreția de insulină până la nivelul cerut de noua situație. Dacă pancreasul ar reuși mereu să crească secreția de insulină la cât este nevoie pentru organism, glicemia nu ar crește și nu ar mai face nimeni diabet. Pancreasul nu reușește mereu să își crescă secreția de insulină la cât este nevoie pentru că a avut parte de atâția manageri incompetenți și corupți încât acum este în pragul falimentului. Astfel, deși în vremurile bune avea la dispoziție milioane de mici făbricuțe de insulină extrem de rentabile, treptat, politica șefilor de a face importuri numai de mâncăruri dulci și grase, răcoritoare, tutun etc. Pe măsură ce numărul făbricuțelor de insulină scade, ceea ce duce la dispariția de celulele beta pancreatice, se întâmplă următorul fenomen: folosind exemplul anterior, dacă la început (cu toate celulele beta intacte) pancresul răspundea prompt la solicitarea de a crește secreția la 100U/zi și ar fi putut să o facă și la triplul unităților dacă i s-ar fi cerut, treptat el reușește să își crească secreția la cele 100U/zi cât i se cere, dar mai greoi. Treptat, treptat el crește secreția până la 100/zi cât i se cere, dar ar putea să mai crească în plus până la 150U/zi scăzând apoi până la 100U/zi. Aici fiind un moment de cumpănă. Ori “cedează” organismul și nu îi mai cere cele 100U/zi, ori secreția de insulină devine mai mică decât cerințele, deci insuficientă iar glucoza ce nu mai poate fi folosită va duce inevitabil la creșterea glicemiei. Apărând astfel diabetul.

Înainte de 1950, diabetul era o boală extrem de rară în Nauru. Odată ce s-au descoperit și exploatat depozitele naturale de fosfat organic din interiorul insulei, nauruanii s-au îmbogățit, toată societatea lor fiind reconstruită după modelul visului american: cu baruri, discoteci, cinematografe, fast-food-uri la orice pas, oportunități infinite. Astfel modul lor de viață modificându-se radical: alimentația devenind hipercalorică, bazată aproape exclusiv pe alimente rafinate importate, au devenit sedentari și supraponderali. Concomitent, rata diabetului a început să crească foarte repede. În anul 1975 se raportează o predominare a diabetului tip 2 de peste 30% la persoanele cu vârsta de peste 20 ani. Această predominare a diabetului este a doua în lume după cea înregistrată la indienii Pima, care asemenea nauruanienilor a fost urmarea unor modificări similare ale stilului de viață. La aceste grupe, diabetul zaharat tip 2 s-a dezvoltat ca o problemă națională majoră, asociată cu urbanizarea și modificarea socio-culturală.

În tim ce zăcămintele de fosfat organic din Nauru s-au epuizat, exploatatorii americanii au plecat, naurienii au falimentat și s-au întors la vechiul stil de viață,rata diabetului începând să scadă.

Lista cauzelor diabetului de tip 1 :

Factori genetici -cel mai frecvent genele HLA (Human Leucocyte Antigen) de pe brațul scurt al cromozomului 6.

-alte gene de la nivelul cromozomilor 1, 2, 10, 11, 12, 16, 18.

Factorii de mediu

Factorii materni: infecții în timpul sarcinii, vârsta înaintată a mamei la momentul nașterii, numărul anterior de sarcini ale mamei, incompatibilitatea de grupă sangvină mamă-tată.

Factori virali: enterovirusuri, virusul rubeolic, citomegalovirus, retrovirus, rotavirus, varicela-zoster.

Factori nutriționali: laptele de vacî introdus prea devreme în alimentația copiilor, deficitul vitaminei D, unele cereale, diete multiproteice.

Factori care modifică sensibilitatea la insulina: pubertatea, câștigul în greutate, alimente bogat calorice. 5.Stressul psihic. 6.Substanțe toxice: aloxan, steptozocin (citostatic utilizat în cancerul de pancreas), vacor (otravă pentru șoareci).

Simptomele generale ale diabetului

Principalele semne și simptome ale diabetului zaharat sunt: 1.Urinatul des. Pacientul cu diabet netratat trebuie să se scoale frecvent,inclusiv noaptea pentru a merge la baie. 2.Sete continuă urmată de consumarea unor cantități mari de lichide. Uneori chiar se ajunge până la consumarea a 4-6 litri de lichid pe zi, ceea ce trebuie să fie un semnal de alarmă.

3.Creșterea poftei de mâncare. Apare mai rar decât primele două, dar este totuși un semn valoros. 4.Scăderea în greutate. Aparent ciudată, mai ales în condițiile în care se asociază cu o poftă de mâncare mai mare și un consum ridicat de alimente, fiind totuși explicată prin imposibilitatea organismului de a utiliza mâncarea și tendința la autodigestie pentru supraviețuire (organismul se mănâncă pe el însuși dacă nu poate folosi mâncarea).

5.Alte simptome: oboseală constantă, iritabilitate excesivă, vederea tulbure. Aceste manifestări, mai ales când sunt prezente împreună au o mare valoare și ar trebui să conducă întotdeauna la o testare a glicemiei .

În diabetul zaharat de tip 1, aceste simptome apar de regulă cu 1-3 luni înaintea punerii diagnosticului .

În diabetul zaharat de tip 2, simptomele apar cu 5-10 ani înainte, în tot acest timp organismul fiind măcinat zilnic de diabet. Lista cauzelor diabetului de tip 2

Factori genetici: 1.dacă mama are diabet riscul pentru copil se dublează – dacă tatăl are diabet riscul pentru copil crește de șase ori Factori de mediu: -supraalimentația, creșterea consumului de dulciuri concentrate, -scăderea consumului de fibre alimentare. -sedentarism, obezitate, stres (factori asociatț cu majorarea rezistenței la insulină). -fumatul -vârsta înaintată. Alte forme specifice de diabet Atunci când diabetul are o cauză precisă, bine stabilită el poartă denumirea de diabet secundar. Aproximativ 2% din totalul cauzelor de diabet sunt forme secundare, însă din păcate cea mai mare parte a lor nu sunt recunoscute și atunci sunt catalogate cel mai frecvent ca diabet zaharat tip 2. Diabetul MIDD (Maternal Inherited Diabetes and Deafness) poate afecta până la 1% din pacienții cu diabet, dar este adesea nediagnosticat. Principalele forme de diabet secundar sunt urmatoarele: 1. Defecte genetice ale funcției betacelulare Cromozom 20 Cromozom 7 Cromozom 12 Cromozom 13 Cromozom 17 MODY 6: mutații ale genei NEURO D1/BETA2 DNA mitocondrial: mutație 3243 2. Defecte genetice ale acțiunii insulinei Rezistența la insulină tip A Leprechaunism Sindromul Rabson-Mendenhall Diabetul lipoatrofic 3. Boli ale pancreasului exocrin Pancreatopatia fibrocalculoasă Pancreatită Traumatisme/pancreatectomie Fibroză chistică Hemocromatoză 4. Endocrinopatii Sindromul Cushing Acromegalia Feocromocitomul Glucagonomul Hipertiroidismul Somatostatinomul Sindromul Conn 5. Infecții Rubeola congenitală Citomegalovirus Coksackie B4 Urliana 6. Forme rare induse imun Sindromul Stiff-man („omul rigid” sau „înțepenit”) Anticorpi antireceptori la insulină 7. Diabet indus prin medicamente sau substanțe chimice Acid nicotinic Glucocorticoizi Interferon Hormoni tiroidieni Tiazide Pentamidina Vacor Agonisti alfa-adrenergici și beta-adrenergici

Plante medicinale cu acțiune în tratarea diabetului

În special în ultimii zece ani au început cercetări științifice amănunțite asupra plantelor utilizate de diferite popoare pentru acțiunea lor hipoglicemiantă.În această direcție este interesant de semnalat faptul că una și aceeași specie,de exemplu Catharanthus Roseus (Vinca Rosea),este utilizată în tratamentul tradițional al diabetului de către comunități umane situate la mari distanțe unele de altele,uneori la peste 15,000 km,cum ar fi cele din Filipine, Africa de Sud, Australia sau India. Unii alcaloizi din plantă administrați unui mare număr de bolnavi diabetici, în cantitatea de 100 mg/kg corp, s-au dovedit a fi, în ceea ce privește acțiunea, echivalenți tolbutamidei (sulfamida antidiabetică cea mai larg utilizată în tratamentul diabetului).

Până în prezent, rezultatele cele mai bune în tratamentul pancreatitelor și diabetului prin mijloace fitoterapeutice au fost obținute asociind extractele selective din mai multe plante sau plante ca atare, neprelucrate prin procedee chimice. Aceste plante conțin glicozide sterolice și flavonozide. La unele specii, efectul hipoglicemiant dispare prin uscarea plantei la temperaturi de peste 40 grade C sau prin infuzare. In alte cazuri, efectele hipoglicemiante depind de starea de maturizare (coacere) a fructului: este cazul bananelor, la care fructele verzi (necoapte) au acțiune hipoglicemiantă, în timp ce fructele coapte sunt hiperglicemiante. Se impune,deci, mare atenție în recomandarea acestui fruct bolnavului de diabet.

În ceea ce privește mecanismul de acțiune al speciilor de plante hipoglicemiante,el este diferit de la o specie la alta. Astfel,unele dintre substanțele active izolate din planta africană Blighia sapida, respectiv hipoglicina A și B, acționeză prin inhibarea enzimelor betaoxidazice care blochează oxidarea lanțurilor lungi ale acizilor grași; acest proces biochimic are ca urmare acumularea de acizi grași nesaturați,indispensabili pentru cantități mari de glucoză, ceea ce duce la descreșterea glicogenului din ficat și la reducerea glucozei la un nivel hipoglicemic.

Alte plante din zona Extremului Orient au dovedit, după primele cercetări. Că în tratamentul antidiabetic au proprietatea de a reface funcția pancreatică diminuată progresiv acționând,deci,cu totul altfel decât insulina care, prin administrare zilnică,duce la atrofierea funcției hepatice.

Este cazul speciilor exotice Momordica Charantia și Momordica Foetida, dintre care prima a fost aclimatizată și la noi în țară. Cele două specii sunt de mult timp utilizate în medicina tradițională din Africa și Asia,ca remediu antidiabetic.

Extractul standardizat obținut din fructele de Momordica charantia a dovedit o acțiune hipoglicemiantă remarcabilă,atât asupra animalelor de laborator cât și testărilor clinice pe om.S-a izolat o substanță activă cu proprietăți hipoglicemiante denumită ”charantina„,care este un stereoglicozid (o fitosterolină). Rezultate clinice favorabile s-au obținut prin utilizarea zilnică a 50-60 ml suc proaspăt din fructele Momordica charantia. Este un exemplu care demonstrează că extractele totale, prin acțiunea lor sinergică,sunt superioare substanțelor pure. Pe această bază, în combinație cu alte substanțe hipoglicemiante din plante,s-a realizat formula unui medicament romînesc, denumit Insuveg, care prin cercetări experimentale și clinice s-a dovedit a fi un bun remediu,administrabil pe cale orală în diabet. În Momordica Charantia,pe lângă compusul sterolic charantina, cu acțiune hipoglicemiantă, a fost identificată polipeptida-p sau „insulina vegetală”, compus polipeptidic care, prin hidroliză,dă 16 din cei 17 aminoacizi identici cu aminoacizii din insulina bovină. Aceștia sunt prezenți în Insuveg. S-a constatat că substanțele active din aceste fructe sunt mai puternice decât tolbutamida (hipoglicemiant oral de sinteză), iar prin cercetări de laborator s-a putut demonstra că efectul lor se datorează atât acțiunii lor extrapancreatice, cât și pancreatice. Fructele celei de a doua specii, Momordica foetida, conțin o altă substanță antidiabetică denumită „foetidină” care este un complex omogen, format din părți egale de beta-sitosterol D-glicoyid și 5-25-stigmastadienol-glicozid; acțiunea acestora este comparabilă cu cea a insulinei.

În cazul formelor mai ușoare de diabet se pot folosi cu succes plantele care conțin glicochinină (creatină, guanidină) – acestea scad nivelul de zahăr în sânge. Glicochininele se găsesc în rădăcina de lucernă, în păstăile de fasole și în alte legume cu boabe, dar și în afine, în brusture, iarbă-mare, sunătoare, fierea-pământului, tărâțe de porumb, pătlagină, pir, cicoare. Foarte indicate sunt plantele care cresc imunitatea organismului: iarba siberiana, aralia.

În medicina populară se folosesc cu totul 200 de plante medicinale care scad nivelul zahărului în sânge. Medicii preferă să le recomande pacienților niște amestecuri de plante complexe. Plantele au câteva puncte în favoarea lor: sunt foarte puțin toxice, iar folosirea lor cu precauție pentru o perioadă mai lungă de timp nu provoacă reacții secundare. Indicate sunt de asemenea și băile cu ace de conifere: în apă la o temperatură de 36-37 de grade Celsius se pun două mâini de ace; tratamentul trebuie să cuprindă 10-12 proceduri, iar fiecare ședință trebuie să dureze 10-15 minute.

Fitoterapia în cazul diabetului zaharat se folosește sub observația atentă a medicului. Între perioadele de tratament trebuie să existe o perioadă obligatorie de pauză – de o lună, o lună și jumătate. Administrarea preparatelor medicamentoase trebuie combinată neapărat cu o dietă corespunzătoare. Zahărul trebuie înlocuit cu fructoză (doza zilnică – 30-40 de grame – trebuie împărțită în două sau trei administrări). Dacă se folosește sorbitol, doza zilnică trebuie să fie de 15-30 de grame (câte 5-10 grame de două-trei ori pe zi). Este permisă mierea naturală de bună calitate (câte o linguriță de două-trei ori pe zi), dar trebuie avut în vedere urmatorul fapt: 33 de grame de miere provoacă o asemenea creștere a nivelului de glucoză în sânge ca și 50 de grame de pâine. Fructele si legumele, care conțin 10-12 la sută zaharuri (portocalele, piersicile, ciresele, sfecla, cartoful), trebuie incluse în regimul alimentar, dar numai cu luarea în considerare a cantității zilnice de hidrați de carbon. Plante ayurvedice folosite în diabet.

– Cereale integrale din secară, orz, mei, hrișcă, sub formă de fulgi de cereale.

– Legume în general, iar cele cu frunze verzi (prin gustul astringent) cu o indicația specială, de a fi consumate sub formă de salate sau sucuri proaspete: spanac, pătrunjel, salată verde, frunze de păpădie, ștevie, urzică, frunze de gulie.

– Toate leguminoasele uscate ( linte verde, roșie, mazăre, fasole, năut, soia).

– Fructele (necombinate cu alimente): mere, grapefruit, lămâi, prune, afine, coacăze, gutui.

– Cantități mici de ghee (unt clarifiat), ulei de porumb, ulei de soia, floarea soarelui presat la rece.

– Condimente, în special cele picante: turmeric,ghimbir, piper, ardei iute, muștar,usturoi.

Alimente nerecomandate în diabet:

Dulciurile (exepție făcând mierea în cantități mici), fructele dulci (bananele coapte, ananas, pere, smochine, curmale, pepeni), carbohidrații din paste făinoase, produse cu făină albă de grâu, orez alb, cartofi, lapte sau produsele lactate, semințe oleaginoase (nuci, alune, migdale, fistic). Se va evita consumul de carne, pește și ouă în exces, se va evita sarea și murăturile.

Tratmentul ayurvedic în diabetului zaharat

Medicina ayurvedică recomandă tratamentul cu plante medicinale cu principii amare, astringente și picante, care să stimuleze digestia, având un potențial hipoglicemiant mare, cât și efecte reglatoare ale funcției pancreasului și a metabolismului lipidelor:

Neem (lat. Azadirachta indica) – poate fi folosit atât în diabetul zaharat tip 1 cât și în diabetul zaharat tip 2, având efecte foarte bune de scădere a nivelului de insulină din organism.

Amalaki (lat. Emblica officinalis) – sucul proaspăt este foarte utilizat în diabetul zaharat în asociere cu Haridra (turmeric indian), pentru scăderea nivelelor de glucoză din sânge și îmbunătățirea digestiei.

Momordica (lat. Momordica charantia) – studiile au arătat un potențial hipoglicemic mărit al fructului și semințelor acestuia.

Triphala – combinație de 3 plante indiene, foarte cunoscută în tratamentele ayurvedice, având potențial detoxifiant foarte mare.

Alte plante indiene folosite sunt: Bhumiamalaki, Gudmar, Guduci, Tulsi.

Plantele medicinale vor fi recomandate în dozele prescrise de medic, după o consultație prealabilă, în funcție de tipologia constituțională a pacientului.

Cu foarte bune rezultate se recomandă Shilajeet – o rășină de culoare neagră extrasă din munții Himalaya care este folosită frecvent în tratamentele antidiabetice ayurvedice alături de plantele medicinale.

Acțiunea plantelor medicinale în tratarea diabetului

Afinele (Vaccinium myrtillus)

Fig. 1 ( Fructele de afin)

Denumite și "insulina verde" pentru diabetici.

„Preparatele din afine – extract, tinctură, ceai – sunt indicate mai ales persoanelor cu diabet non-insulino-dependent, însă este de ajutor și celor dependenți de insulină. Tot ce trebuie să știe o persoană care suferă de diabet este că aceste remedii naturiste sunt adjuvante, deci nu înlocuiesc tratamentul medicamentos recomandat de către medicul specialist", a declarat medicul nutriționist-biolog, Livia Nena. Deoarece ceaiul de afine nu este un medicament, ci un supliment nutritiv, medicii specialiști nu le recomandă persoanelor cu diabet un tratament bazat pe plante medicinale, deoarece "este periculos să ai un pacient cu glicemia ridicată, iar tu ca medic să aștepti să își facă efectul ceaiul de afine".
"Fructele sunt bogate în antioxidanți, acid elagic, fibre, vitaminele A, B, C, E etc, tanin, ericolina, flavonoizi, pectine, mirtilina, zaharuri, acizi organici (citric, malic, oxalic, succinic, lactic), glucochinină, anticianină. Frunzele de afin conțin: tanin, arbutină, hidrochinonă, mirtilină, neomirtilină, flavonoizi", a precizat medicul biolog, Livia Nena.

În scopuri medicale sunt folosite atât fructele cât și frunzele arbustului. Datorită conținutului de tanin, frunzele și fructele acestui arbust au proprietăți astrigente și sunt un bun antibiotic, modificând favorabil flora patogenă intestinală și antidiareică. De asemenea, au proprietăți hipoglicemiante și antihelmintice, adică distrug viermii intestinali.
Glucochinina este un compus regăsit în fructele de afin despre care cercetătorii consideră că reduce nivelul de zahăr din vasele de sânge, și prin urmare, reduce dependența de insulină.
Afinul conține vitamina A și C care în combinație cu pigmentul antocianină îmbunătățesc acuitatea vizuală, circulația sângelui la nivelul ochilor și la nivelul sistemului nervos și pot preveni sau ajuta la tratarea unor boli de ochi precum retinita pigmentoasă, glaucomul, miopia etc. "De asemena, antocianinele ajută la protejarea țesuturilor retinei împotriva radicalilor liberi", a specificat medicul biolog. Flavonoidele protejează pereții vaselor sangvine, îmbunătățesc circulația cardiovasculară și măresc acuitatea vizuală.

Mirtilina și neomirtilina au acțiune hipoglicemiantă, determinând o hipergeneză la nivelul celulelor beta. Astfel, în formele ușoare de diabet se poate asocia cu insulino-terapia, determinând reducerea cantității de insulină injectabilă.
Proprietăți teraputice ale afinelor
1.Hipoglicemiant
"Afinul este recomandat persoanelor cu diabet, deoarece scade concentrația de zahăr din sânge, dar și în caz de gută, enterocolită, parazitoze intestinale, infecții urinare, diuretic, dar și în reumatism, afecțiuni dermatologice, tulburări ale circulației periferice, eczeme sau ulcerații cronice", a declarat medicul biolog Livia Nena.

"În acest caz, se ține un tratament timp de 40 zile cu 2 căni de ceai, consumate zilnic. Ceaiul trebuie pregătit din frunze de afin, o linguriță de frunze la o cană de apă fiartă", a adaugat medicul biolog.
2.Vindecă rănile

Datorită conținutului de flavonoizi afinele ajută la sinteza vitaminei C, folosită de către organism pentru obținerea colagenului, o moleculă ce intră în alcătuirea unor țesuturi. Astfel, afinele ajută la regenerarea țesuturilor și accelerează vindecarea bolilor.
3.Antihemoragic
Prin acțiunile de la nivelul pereților vaselor de sânge, afinele refac elasticitatea pereților vasculari și ajută la prevenirea infarctului miocardic.

4. Acuitatea vizuală

Sporesc acuitatea vizuală, mai ales pe timp de noapte, regenerează retina și îmbunătățește circulația sângelui la nivelul ochilor și la nivelul sistemului nervos și pot preveni sau ajuta la tratarea unor afecțiuni ale ochiului precum: glaucomul sau miopia. Aceste efecte pozitive sunt datorate antocianinelor, care protejează țesuturile retinei împotriva radicalilor liberi.

5.Remediu pentru indigestie

În acest scop sunt indicate fructele de afine, ce pot fi folosite sub formă de ceai, dulceață sau suc de afine. Ceaiul din fructe uscate și frunze poate fi folosit cu succes în infecțiile gastrointestinale.
Dulceața de afine trebuie introdusă în alimentația copiilor deoarece îi ferește de rahitism și le fortifică sistemul respirator, după afecțiuni precum bronșita sau tuse convulsivă.
Mod de folosire:

Ceai
Ceaiul trebuie preparat atât din frunze de afin cât și din fructe uscate. În cazul persoanelor cu diabet sau persoanelor obeze sunt indicate două căni de ceai în fiecare zi. Totodată, în cazul acestor persoane dar și celor care suferă de diaree este obligatoriu ca ceaiul să fie consumat neîndulcit.
Infuzia
Se obține din 2 lingurițe de frunze uscate la o jumătate de litru de apă clocotită. Pot fi consumate mai multe căni de infuzie în fiecare zi, însă să nu se depăsească un litru pe zi.
Decoct
Acesta se obține prin fierberea unei cantități egale de fructe și frunze de afin. Decoctul are proprietăți astringente și antibiotice, astfel, poate fi folosit pentru ameliorarea afecțiunilor gastrontestinale (enterite și diaree). Extern, se recomandă sub formă de gargară în faringite, afte, stomatite și comprese pentru hemoroizi și eczeme.

Nucul (Juglans regia)

Fig. 2 ( Nuc, fruct și frunză)

Acestea diminuează setea și glicozuria.Se administrează sub formă de infuzie din 20 g la un litru de apă. Se beau trei-patru căni pe zi.

Ceaiul de frunze de nuc este un mijloc eficace în tulburările digestive, deci în constipație și în curățirea sângelui. De asemenea, el se întrebuințează cu bune rezultate în tratamentul diabetului și contra icterului.

O infuzie din frunze de nuc cu adaos la baie este bună contra scrofulozei și a rahitismului, contra osteoporozei și a umflăturilor la os, ca și a unghiilor purulente de la mâini și picioare. Spălăturile, respectiv băile cu acest adaos, ajută în acnee, erupții purulente, transpirația picioarelor și leucoree. O infuzie concentrată din frunze de nuc, adăugată în apa de baie, vindecă degerăturile.

O cercetare a arătat că persoanele care au consumt de două – trei ori pe săptămână nuci și-au redus riscul de a suferi de diabet de tip 2 cu aproape un sfert. Studiul efectuat pe aproape 140.000 de femei din Statele Unite ale Americii a arătat că persoanele care consumă regulat porții mici de nuci se pot proteja împotriva acestei afecțiuni ce amenință să se transforme într-o epidemie la nivel global.

Cele mai noi rezultate au fost publicate în Journal of Nutrition, dar acest studiu nu este primul care indică aceste efecte anti-diabetice ale nucilor, și alte cercetări arătând beneficii similare. Cu toate acestea, noua cercetare este una dintre cele mai mari studii care atestă că un consum regulat de nuci poate preveni apariția acestei boli.

Prevenirea diabetului nu este singurul beneficiu al nucilor. Acestea sunt bogate în acizi grași sănătoși, despre care mai multe studii au arătat că reduc inflamația în corp și protejează împotriva afecțiunilor cardiovasculare, a cancerului și a artritei.

Anghinarea (Cynara scolymus)

Fig. 3 (Anghinare fruct și floare)

Diabeticii pot folosi ajutorul acordat de frunzele acestei plante utilizând 30 g de frunze tocate mărunt care se fierb într-o jumătate de litru de apă timp de zece minute și apoi se strecoară. Se bea o ceașcă dimineața, pe stomacul gol, și alta seara, cu puțin timp înainte de culcare. Seara, preparatul se poate lua cu câteva picături de suc de lămâie. Se consumă câte două-trei căni pe zi.

S-a dovedit că anghinarea este un puternic colagog, provocând secreția bilei, planta are o puternică acțiune asupra digestiei, facilitând asimilarea alimentelor. Arterioscleroza, edemul, creșterea în greutate, sunt cazuri în care consumarea acestei legume este indicată.

Ca și colesterolul, acidul uric și ureea, scad după consumul de anghinare. Pentru ciroza hepatică se toacă 80 g de frunze, se macerează două săptămâni în 150 ml de alcool și se iau câte 15 picături pe o bucățică de zahăr, de trei ori pe zi, înainte de mese.

Brusture (Arctium lappa)

Fig. 4 (Floare și frunză de brusture)

Planta conține nitrat de potasiu, ulei eteric, mucilagii, substanțe amare, vitamine din grupul B și săruri minerale. Brusturele se administrează sub formă de infuzie, tinctură sau unguent în diferite afecțiuni: diabet, afecțiuni digestive, afecțiuni ale pielii, reumatism, boli cronice produse de intoxicarea organismului.

Un alt efect dovedit al brusturelui este cel de reducere a nivelului glicemiei. Cei suferinzi de diabet pot folosi o infuzie din o lingură de frunze la o cană de apă. Se consumă două-trei căni pe zi. Rădăcinile au o acțiune antitermică și au fost foarte căutate în timpul epidemiilor de ciumă.

Ceaiul sudorific se administrează în caz de febră, insuficiență respiratorie, atrită și epilepsie. Se beau zilnic, încetul cu încetul, una – două cești.

Frunzele mari și proaspete se aplică sub formă de comprese, nu doar la entorse, luxații și picioare rănite de prea mult umblat, ci și în orice fel de arsură, în leziuni ulceroase canceroase și în plăgi usturătoare.

Rădăcina are efect diuretic și purgativ, ajutând la eliminarea produșilor de excreție. Posedă proprietăți antibacteriene și antifungice. Ea scade glicemia și are potențial în tratarea diabetului. Extractele de rădăcină au efecte estrogenice și se pot dovedi utile în tratarea problemelor menstruale.

Marii consumatori de dulciuri, dar si persoanele care au avut precedente de diabet în familie le sunt indicate cure cu tinctură de Brusture, din care se ia câte o linguriță, de 4-6 ori pe zi. Un tratament cu tinctură de brusture durează 3-6 săptămâni și se face măcar o dată pe anotimp, fiind alternat cu administrarea altor plante antidiabetice, cum ar fi anghinarea (Cynara scolymus), frunzele de dud (Morus alba), frunzele de afin (Vaccinium mirtyllus).

Cicoarea (Cichorum inthybus)

Fig. 5 (Floare de cicoare)

În tulpină: cicorină, inulină, arginină, colină, acid cicoric, levuloză, fier, fosfor, calciu, potasiu, magneziu.

În rădăcină: lactucină, substanțe triperpenice amare, lactupireină, fructoză, tanin, ulei volatil.

În plus, cicoarea contine vitaminele A, B, C, E si K.

Rădăcinile de cicoare se prepară sub formă de infuzie și se consumă câte două căni pe zi, fiind un remediu excelent pentru diabetici. Cicoarea se mai utilizează și în furunculoză și acnee (sub formă de ceai, în asociație cu rădăcina de brusture și iarba de “trei frați pătați”), în angiocolite, dischinezii biliare, constipații cronice, la creșterea secreției de bilă. În alimentație, planta este cultivată pentru prepararea cafelei de cicoare cu proprietăți gastrice. Pentru uz intern este recomandată la angiocolite, colicistite, tuse, insuficiență cardiacă, seboree.

Ca uz extern, ajuta la vindecarea ranilor si taieturilor.

Decoctul combinat de cicoare: în caz de diabet de tip II – câte o jumatate de litru de decoct de cicoare, administrat în reprize, de patru ori pe zi, reglează secreția de insulină și previne accesele de hipoglicemie, care sunt precursoarele bolii.

Mod de preparare
Se pun două lingurițe de pulbere de rădăcină într-un pahar de apă și se lasă să macereze vreme de 6-8 ore, la temperatura camerei, după care se strecoară. Extractul obținut se pune deoparte, iar planta rămasă după filtrare se fierbe vreme de 2 minute cu alt pahar de apă, după care se lasă să se răcească. În final, se combină cele două extracte, iar preparatul obținut se va administra pe parcursul unei zile.

Pulberea de cicoare: are excelente calități depurative, hipoglicemiante, precum și efecte probiotice (favorizează dezvoltarea de bacterii prietenoase).

Salvia (Salvia officinale)

Fig. 6 (Plantă se salvie cu flori)

Salvia este considerată drept o plantă miraculoasă cu proprietăți tămăduitoare, datorită conținutului său bogat în vitamine. Salvia conține un complex de vitamine, printre care enumerăm vitamina A, B, vitamina C, minerale precum calciu, potasiu, magneziu, fier, zinc și sodiu, fiind un adevărat izvor de substanțe folositoare organismului. De la salvie se folosesc frunzele și florile, și acestea sunt foarte bogate în uleiuri volatile. Salvia se poate folosi sub formă de infuzie, cataplasme, vin, ulei, pulbere, tinctură și oțet. În gastronomie, salvia are nenumărate întrebuințări. De asemenea, salvia este întrebuințată și pentru a da savoare salatelor, gustărilor sau pentru ornare.

Pentru diabet se foloseste o infuzie din o linguriță sau o linguriță și jumătate de frunze la o cană de apă. Se consumă două-trei căni pe zi. Ceaiul de salvie are un efect benefic asupra ficatului bolnav, înlăturând balonările și toate indispozițiile legate de dereglările funcționării ficatului. Are acțiune depurativă, elimină mucozitățile prea abundente din aparatul respirator și din stomac, stimulează pofta de mâncare și combate tulburările intestinale și diareea.

Pe înțepăturile de insecte se aplică frunze de salvie fărâmițate cât de mărunt. Ceaiul de salvie se recomandă în mod deosebit, pentru uz extrern, în amigdalite, boli de gât, abcese dentare, inflamații ale faringelui și ale cavității bucale.

Păpădia (Taraxacum officinalis)

Fig. 7 (Plantă de păpădie)

Păpădia, pe numele științific Taraxacum officinale, o plantă cu multiple întrebuinări atât în farmacia naturii, cât și în bucătărie. Păpădia, folosită de mii de ani pentru atenuarea multor suferințe, este plină de vitamine, minerale și alte substanțe chimice naturale. În scop terapeutic, de la păpădie se folosesc frunzele, planta întreagă și rădăcinile.

Proprietățile păpădiei

Tulpinile de păpădie, consumate proaspete, și salata din frunze de păpădie, scapă de mâncărimi, eczeme și erupții, îmbunătățesc sucul gastric și curăță stomacul de tot felul de substanțe care se elimină greu.

Frunzele de păpădie conțin vitaminele A, B, C, D și H, luteină, betacaroten, elemente care ajută la pierderea în grutate. Păpădia nu are miros, însă are gustul amar, din cauza taraxacinei, prezentă și în frunze.

Tijele proaspete pot dizolva fără dureri calculul biliar și stimulează activitatea hepatică și biliară. Pe lângă săruri minerale, păpădia conține substanțe curative și de sinteză foarte importante pentru înlăturarea tulburărilor de metabolism.

Datorită efectului său depurativ, ajută și în artrită și reumatism. Păpădia se foloseste și în combinațiile de plante care îi ajută pe diabetici.

Fasolea verde (Phaseolus vulgaris )

Fig. 8 (Fasole verde în păstaie)

Acesta conține vitaminele A, B, C, săruri minerale, hidrați de carbon, oligoelemente. Este diuretic, depurativ, antiinfecțios, tonic hepatic. Se foloseste în reumatism, gută, diabet, litiază renală.

Se administrează câte 1/2 pahar pe zi. Oamenii de știință care au studiat această legumă i-au descoperit în compoziție săruri minerale cu calități indiscutabile. Glucidele și clorofila pe care le conține conferă organismului vigoare, fiind un aliment foarte indicat în alimentația convalescenților și a persoanelor astenice.

Înzestrată cu proprietăți diuretice, ea are o acțiune favorabilă în edeme și în retenția de apă. Ca și banana, fasolea verde conține substanțe foarte ușor asimilabile de către organism, vitale, între altele, creierului. Fasolea verde este foarte bogată în fibre vegetale, care împiedica absorbția zaharurilor și reduc secreția de insulină.

Beneficiile fasolei verzi asupra sănătăți recomandă acest aliment într-o dietă echilibrată, propice menținerii greutății corporale în parametri normali.

Furnizarea unei cantități mari de antioxidanți. În afară de antioxidanții convenționali, precum vitamina C și beta carotenul, fasolea verde furnizează și o doză importantă de mangan, antioxidant mineral cu rol protectiv la nivel celular. Fasolea verde mai conține și alți fitonutrienți prețioși, precum numeroase tipuri de carotenoide (luteină, vioxalatină și neoxantină) și flavonoizi (quercitină, kaemferol, catechine, epicatechine și procianidină), cu o acțiune antioxidantă puternică în organism.

Protecția sănătății prin efectul anti-inflamator. Carotenoidele și flavonoizii conținuți de fasolea verde au proprietăți anti-inflamatorii, inhibând acțiunea unor enzime care produc inflamații în corp. Întrucât diabetul de gradul 2 se manifestă și prin inflamații cronice, fasolea verde poate fi considerată un aliment care previne această boală extrem de răspândită.

Facilitarea digestiei. Conținutul important de fibre alimentare contribuie la menținerea sănătății tractului digestiv, precum și la menținerea unei senzații de sațietate, care s elimine tendința exceselor alimentare.

Țelina (Apium graveolens )

Fig. 9 ( Țelină) Calitățile vindecătoare ale țelinei sunt cunoscute de peste 2.000 de ani. De la această plantă se folosește totul: rădăcina, frunzele, semințele și florile. Țelina conține vitamina A, B, C, K, PP, dar si minerale precum potasiu, zinc, calciu, fosfor, magneziu etc. În scop terapeutic, se folosesc rădăcinile tuberizate, frunzele și semințele. Cei care consumă țelina în mod regulat suferă rareori de gută și de reumatism. Nu degeaba numeroși fitoterapeuți pledează cu insistență pentru folosirea regulată a țelinei împotriva acestor boli. Acest condiment are o aromă aparte datorată unui ulei din compoziția sa, anhidridă sedadonică. De altfel, acest ulei e cel care, parțial, previne sau ameliorează reumatismul. Consumul de țelina e recomandat în egală măsură astenicilor și persoanelor demineralizate (acești bolnavi vor găsi în compușii țelinei elementele necesare refacerii forțelor fizice – vitaminele B1, B2, C; calciu, magneziu, fosfor, cupru etc.) și celor suferind de diabet.

Alte beneficii ale consumlui de țelină: Ceaiul de frunze de țelină și dectoctul din rădăcină are efecte diuretice și laxative, datorită conținutului de potasiu și sodiu – minerale recunoscute pentru meritul pe care îl au în echilibrarea balanței fluidelor din organism.

Câteva picături de ceai de țelina aplicate la colțul ochiului ajută la tratarea afecțiunilor.

Țelina ajută la întărirea sistemului imunitar prin conținutul de vitamina C. Aceasta ajută la reducerea simptomelor răcelilor și diminuează severitatea afecțiunilor inflamatorii precum astmul sau osteoartrita. De asemenea, vitamina C ajută la menținerea sănătății cardiovasculare.

Țelina mai este recunoscută și ca având capacitatea de a scade tensiunea arterială, datorită unei substanțe din compoziție (ftalide) care ajută la relaxarea mușchilor din jurul arterelor și relaxarea vaselor sanguine.

Usturoiul (Allium sativum)

Fig. 11 (Usturoi cu răăcină)

Proprietățile curative ale usturoiului sunt cunoscute încă din antichitate, dar și laboratoarele moderne au confirmat că planta are un conținut important de vitamine, uleiuri esențiale, compuși ai azotului, fiosteroli.

S-a dovedit că usturoiul are proprietăți analgezice, sedative, diuretice, și că există în glandele sudoripale, acționând asupra febrei. În plus, conține substanțe volatile care ucid microbii.

Alicina din usturoi are, printre altele, capacitatea de a subția pereții vaselor de sânge, de a mări volumul arterelor și al arteriolelor, ușurând astfel circulația sângelui. Unul sau doi cățtei de usturoi pe zi pot apăra de multe rele și mai ales de colesterol și trigliceride (în cantități peste limitele normale) Este dezinfectant al căilor respiratorii și are un rol important în tratarea afecțiunilor bronho-pulmonare. Este folosit cu succes și în cazurile de diabet, ajutând la scăderea cotelor de zahăr din organism. Curață aparatul digestiv, combate fermentațiile intestinale, omoară viermii intestinali.

Alte beneficii ale usturoiului

Este eficient împotriva streptococilor, usturoiul este una dintre cele mai bogate surse de germaniu și seleniu organic (vital în prevenirea bolilor de inimă și a multor forme de cancer). Usturoiul conține substanța ajoena  care „diluează” sângele, astfel prevenind cheagurile potențial periculoase.  Usturoiul are peste o sută de compuși ai sulfului cunoscuți. Acești compuși ajută la reducerea tensiunii și a nivelului de zahăr din sânge, alungă astmul și bronșita, îmbunătățesc circulația și funcțiile inimii, previn cancerul și ajută organismul să se debaraseze de toxinele periculoase.
Usturoiul reîntinerește ficatul

Principala valoare a usturoiului în tulburările hepatice constă în puterea sa de a detoxifia prin eliminarea bacteriilor putrefactive din intestine și, astfel, de a ajuta ficatul să se odihnească. Este un stimulent dovedit al sucurilor  gastrice și ajută la stimularea și intensificarea fluxului sanguin prin ficat. Dacă usturoiul nu e tolerat, cauza e o deficiență a organelor digestive – mai ales a ficatului. Un stomac sau un ficat în stare bună nu se va revolta niciodată împotriva unui element atat de natural și benefic ca usturoiul.

Bibliografie

1. www.csid.ro

2. www.sfatulmedicului.ro

3. Clinica mayo-despre diabet, editura ALL

4. Tratat de diabet Paulescu,editura Academiei Romane

5. Fitoterapie traditionala si moderna, editura Fiat Lux

6. www.armonianaturii.ro/ayurveda

7. Revista-Tratamente-Naturiste.ro

8. www.saptamanamedicala.ro

9. www.depresiv.ro/afectiuni-endocrine

10. www.federatiaromanadiabet.ro

11. Plante de leac pentru tamaduirea sufletului, Dorin Dragos