Tratamentul Fracturilor la Nivelul Mainii

INTRODUCERE

Ce este kinetoterapia?

Kinetoterapia = „terapia prin mișcare”.

Este prima definiție pe care o găsim la începutul monografiei lui Tudor Sbenghe (Kinetologie profilactica, terapeutica și de recuperare). Este poate cea mai simplă definiție care reușește, în câteva cuvinte, să fie pe înțelesul tuturor și poate primul nostru răspuns la această întrebare. Dacă ne gândim la bazele empirice și tradiționaliste ale kinetoterapiei care au evoluat spre o terapie revoluționară, putem spune că în spatele acestei scurte definiții se află o întreagă cultură care s-a dezvoltat de undeva din „trecutul îndepărtat al omului” și continuă să evolueze.

Totodată, kinetoterapia este domeniul medical al kinetologiei, știință care ”se ocupă cu studiul mișcării organismelor vii și al structurilor care participă la aceste mișcări”. Această disciplină se împarte în trei capitole mari: Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare.

Întrucât lucrarea de față a avut ca principal domeniu de studiu recuperarea, cercetarea a cuprins și o sferă complementară kinetoterapiei și anume ergoterapia, „recuperarea prin ocupație și muncă”, activități ce au ca scop „întreținerea organismului sănătos și recuperarea celui bolnav”. Astfel kinetoterapia și ergoterapia sunt elemente primordiale în recuperare (obiectivul fundamental al studiul lucrării de față).

Tema aleasă pentru studiu este tocmai corelarea acestor elemente importante în scopul recuperării funcționalității mâinii cu fractură postoperator. Mâna este organul prehensiunii, al sensibilității, al expresivității, al profesionalității, al personalității umane. Mâna face parte dintr-un întreg, un întreg care odată segmentat nu mai poate funcționa la capacitatea cu care era obișnuit și a cărui recuperare este imperioasă atunci când a fost vătămat în vreun fel.

În concluzie, lucrarea încearcă să demonstreze că urmarea unui program de recuperare prin kinetoterapie și ergoterapie are efecte benefice rapide asupra redobândirii funcționalității în cazul recuperării postoperatorii a fracturilor mâinii.

CAPITOLUL I – PARTEA GENERALĂ

I.1 Anatomia funcțională a mâinii

Formată dintr-un sistem osteo-musculo-ligamento-articular complex, mâna are capacitatea de a îndeplini numeroase și variate acțiuni (prehensiune, are abilitatea de a manipula obiecte în cele mai diferite feluri, ajută la menținerea echilibrului întregului corp, prezintă sensibilitate tactilă, etc.).

Sistemul osos al mâinii este format din 27 de oase, dispuse în 3 grupe: carpiene, metacarpiene și falange. Carpul se află în partea proximală a membrului superior și este format din 8 oase, dispuse pe 2 rânduri: proximal și distal; rândul proximal cuprinde: scafoidul, semilunarul, piramidalul și pisiformul, iar rândul distal cuprinde: trapezul, trapezoidul, capitatul și osul cu cârlig. Metacarpul este format din 5 oase lungi și constituie scheletul palmei (numărătoarea lor I-V începe în sens radio-ulnar). Falangele, oasele degetelor, sunt 14 în total (2 pentru police și cate 3 pentru fiecare dintre indice, medius, inelar și degetul mic). Frecvent în ligamentele sau tendoanele degetelor se găsesc anumite oase mici, ovoidale: oase sesamoide. [13]

Fig. I.1. OASELE MÂINII [8’]

Carpul, termenul anatomic pentru încheietura mâinii, leagă oasele antebrațului, radiusul și ulna, de oasele metacarpiene ale mâinii. Fiecare os carpian are propria lui formă cu mai multe fețe, ceea ce îi oferă posibilitatea de a se articula cu mai multe oase. În ansamblu, carpienele prezintă proximal o suprafață convexă și o suprafață concavă distal, iar pe fața palmară sunt concave. Tunelul carpian se afla pe partea anterioară a articulației radiocarpiene datorită acestei concavității și este acoperit de retinaculul flexor (înveliș osteofibros). La naștere oasele carpiene sunt cartilaginoase, urmând un proces de osificare lent, de la 1 an de zile până la 12 ani. [12’]

Scafoidul, sau osul navicular, este cel mai mare os din rândul proximal și se afla în partea radială. El și-a primit numele în urma asemănării lui imaginare cu o barcă. Se articulează cu radiusul superior, cu trapezul și trapezoidul inferior și cu semilunarul medial. Pe fața volară avem tuberculul scafoidului pe care se fixează ligamentul carpian transvers, iar uneori se găsesc fibre de origine ale abductorului scurt al policelui. Pe fața lui laterală se fixează ligamentul radial colateral al articulației radiocarpiene. Fața medială prezintă două suprafețe articulare: superior se articulează cu osul semilunar și inferior cu osul capitat.

Osul semilunar este situat în centrul rândului proximal al carpului, între scafoid și piramidal; se articulează cu radiusul superior, cu osul capitat și osul cu cârlig inferior.

Piramidalul se articulează cu discul articulației radio-ulnare, cu osul cu cârlig inferior, cu semilunarul lateral și pe fața volară cu osul pisiform.

Pisciformul are o formă sferoidală și prezintă o singură față articulară dorsală cu piramidalul.

Trapezul este situat radial între scafoid și primul os metacarpian; pe fața volară prezintă un sanț și tuberozitatea trapezului.

Trapezoidul este cel mai mic os din rândul distal și se articulează cu scafoidul superior, cu metacarpul II inferior și cu osul capitat medial.

Osul capitat este cel mai voluminos os al carpului, este poziționat în centru având un cap, un corp și un col; se articulează cu semilunarul proximal, cu metacarpienele II-IV distal,

cu semilunarul proximal, cu trapezoidal, cu scafoidul lateral și cu osul cu cârlig medial.

Osul cu cârlig se distinge prin forma sa de pană și forma de cârlig care se extinde până la suprafața volară; el se articulează cu metacarpienele IV-V distal, cu semilunarul proximal, cu osul capitat lateral și cu piramidalul medial. [6’]

Metacarpienele si falangele: există 5 coloane osoase compuse fiecare dintr-un metacarpian și falangele aferente. Toate aceste oase sunt oase lungi, formate fiecare din trei părți: baza, capul și corpul. Baza corespunde oaselor carpului (articulațiile carpometacarpiene), iar fețele laterale oaselor metacarpiene vecine (articulațiile intermetacarpiene). Degetele sunt numerotate lateromedial I-V, fiecare având câte un nume: police, indice (index), medius, inelar și mic (auricular). Oasele degetelor se numesc falange, degetele II-IV având fiecare 3 falange (proximală, medie, distală), iar policele 2 falange (14 în total). Oasele metacarpiene se articulează proximal, la bază, cu rândul distal al oaselor carpiene și distal cu falangele proximale. Suprafețele palmare sunt ușor concave, în timp ce suprafețele dorsale sunt opusul, iar capetele distale au formă triunghiulară. [1, 4’]

I.2 Artrologie și biomecanică

I.2.a. Articulațiile mâinii

Articulațiile oaselor carpului

Articulația radiocarpiană între radius și primele două oase din rândul carpian proximal (scafoid și semilunar) este o diartroză elipsoidală. Suprafețele articulare sunt: condilul (oasele scafoid și semilunar) și cavitatea glenoidă (radius și disc articular). Mijloacele de unire sunt capsula articulară și ligamentele: radiocarpian anterior (de la radius la oasele semilunar, piramidal, pisiform), radiocarpian posterior (de la radius la osul piramidal), colateral radial (de la apofiza stiloidă a radiusului la osul scafoid), colateral ulnar (de la apofiza stiloidă a ulnei pe discul articular și pe oasele semilunar și piramidal). [7]

Articulațiile intercarpiene între oasele carpului sunt diartroze planiforme. În rândul proximal scafoidul, semilunarul și piramidalul sunt legate câte două prin ligamentele: inteosos anterior și posterior. Piramidalul și pisiformul sunt legate prin capsula articulară, sinoviala și întărită prin ligamentele: superior, posterior, pisometacarpian și pisohamat (osul cu cârlig). Rândul distal prezintă trei articulații solidarizate prin trei ligamente palmare și trei ligamente dorsale.

Articulația mediocarpiană este o dublă condilartroză și unește rândul carpian proxiamal (cu excepția pisiformului) de rândul distal. Mijloacele de unire sunt capsula articulară, laxă. sinoviala și ligamentele: anterior, posterior, colateral radial și colateral ulnar. [7]

Articulațiile oaselor metacarpiene

Articulațiile carpometacarpiene II, III, IV, V sunt amfiartroze planiforme. Mijloacele de unire sunt: ligamentul interosos (de la osul capitat și osul cu cârlig pe extremitatea superioară a metacarpianului III), ligamentele palmare și ligamentele dorsale.

Articulația carpometacarpiană I sau a policelui este o articulație în șa (trapezometacarpiană). Mijloacele de unire sunt: ligamentul posterior și capsula articulară.

Articulațiile intermetacarpiene sunt diartroze planiforme și unesc metacarpienele proximal prin ligamentele dorsale, palmare și interosoase, distal fiind unite prin ligamentul transvers profund al metacarpului. [7]

Articulațiile degetelor

Articulațiile metacarpofalangiene sunt condilartroze unite prin capsula articulară (la extremități) și ligamentele palmare, ligamenetele colaterale (au formă de evantai și sunt cate doua pentru fiecare articulație) și ligamentul transvers profund.

Articulațiile interfalangiene sunt articulații trohleene; există la nivelul unui deget două articulații, proximală și distală. cu excepția policelui, care prezintă o singură articulație. Mijloacele de unire sunt: capsula tapetată cu sinoviala, fibrocartilaj palmar, un ligament palmar, două ligamente colaterale. [7]

I.2.b. Mușchii mâinii

Majoritatea mușchilor mâinii se afla pe antebraț și traversează articulația radiocarpiană inserându-se prin tendoane pe oasele mâinii. În general flexorii sunt și suspinatori ai antebrațului (și mâinii) întrucât pornesc de pe epicondilul medial al humerusului sau suprafețele anterioare ale radiusului și ulnei și apoi descend spre interiorul antebrațului. Extensorii articulației radiocarpiene și degetelor au originea pe epicondilul lateral sau pe ulnă, ajungând pe fața dorsală a antebrațului și ajută la pronație. Tendoanele flexorilor trec printr-un tunel delimitat dorsal de oasele carpiene, lateral de osul cu cârlig și anterior de ligamentul transvers carpian profund. Similar, tendoanele extensorilor sunt delimitate de ligamentul carpian dorsal; un manșon ghidează tendoanele flexorilor și extensorilor până la metacarpiene și falange. [13’]

Astfel, mușchii aflați la nivelul antebrațului ce au acțiune asupra mâinii sunt:

mușchiul rotund pronator (pronator al mâinii și flexor al antebrațului pe braț);

mușchiul flexor radial al carpului (flexor al mâinii pe antebraț, slab flexor al antebrațului pe braț, slab abductor al mâinii și pronator al antebrațului când mâna este în extensie);

mușchiul palmar lung (slab flexor și pronator al mâinii);

mușchiul flexor ulnar al carpului (flexor și adductor al mâinii);

mușchiul flexor superficial al degetelor (flexor al falangelor medii pe cele proximale, flexor al degetelor pe mână, flexor al mâinii pe antebraț și al antebrațului pe braț; adductor al mâinii și degetelor);

mușchiul flexor profund al degetelor (flexor al ultimelor două falange, al mâinii pe antebraț și adductor al mâinii);

mușchiul flexor lung al policelui (flexor al falangei distale pe cea proximală, flexor al degetului pe metacarpian și al mâinii pe antebraț, determinând o ușoară abducție a mâinii);

mușchiul pătrat pronator (pronator al mâinii și antebrațului);

mușchiul extensor al degetelor (extensor al falangei distale pe cea medie și a acesteia pe cea proximală, a falangei proximale pe metacarp și a mâinii pe antebraț; extensor și adductor al mâinii și abductor al degetelor);

mușchiul extensor al degetului mic (extensor al degetului mic și ajută și la extensia mâinii);

mușchiul extensor ulnar al carpului (extensor și adductor al mâinii);

mușchiul anconeu (extensor al antebrațului);

mușchiul abductor lung al policelui (abductor al policelui și al mâinii; este sinergist al mușchilor flexori);

mușchiul extensor scurt al policelui (extensor și abductor al policelui);

mușchiul extensor lung al policelui (extensor al falangei distale a policelui; ajută la mișcarea de extensie și înclinare laterală a mâinii; când policele este în abducție are o acțiune de adductie);

mușchiul brahioradial (puternic flexor al antebrațului pe braț; supinator când antebrațul este în pronație forțată și pronator când antebrațul este în supinație completă);

mușchiul lung extensor al carpului (extensor și abductor al mâinii, flexor al antebrațului pe braț și ajută la supinație);

mușchiul scurt extensor radial al carpului (extensor și abductor al mâinii);

mușchiul supinator (cel mai puternic supinator al antebrațului și mâinii). [13]

Mișcările mâinii sunt realizate de musculatura intrinsecă și extrinsecă. Musculatura intrinsecă este reprezentată de grupul de mușchi tenari, hipotenari și mușchii interosoși. Din grupul de mușchi tenari fac parte: abductorul scurt al policelui, flexorul scurt al policelui, opozantul policelui și adductorul policelui. Mușchii eminenței hipotenare sunt: abductorul degetului mic, opozantul degetului mic, flexorul scurt al degetului mic. [9’]

Mușchii eminenței tenare

Mușchiul scurt abductor al policelui: cu originea pe retinaculul flexorilor și pe scafoid, se insera pe partea laterală a bazei falangei proximale a policelui și pe sesamoidul lateral; este abductor al degetului mare.

Opozantul policelui: originea este pe retinaculul flexorilor și osul trapez și se inseră pe fața radială a primului metacarpian; este adductor al metacarpului I, căruia îi imprimă o mișcare de rotație, ceea ce îi permite policelui să se opună celorlalte degete.

Flexorul scurt al policelui: pleacă prin două fascicule de pe retinaculul flexorilor (capul superficial) și de pe rândul distal al carpului (capul profund), inserându-se pe sesamoidul lateral și pe fața laterală a bazei falangei proximale a policelui; flectează falanga proximală a policelui și ia parte la mișcarea de opoziție a policelui.

Adductorul policelui: are două capete de origine: unul de pe rândul distal al oaselor carpiene (capul oblic) și unul de pe al treilea metacarpian, dar se inseră printr-un singur tendon care se inseră pe sesamoidul medial și pe fața medială a falangei proximale a policelui; adductor al degetului mare, flectează în mod secundar falanga proximală și ajută și la mișcarea de opoziție.

Mușchii eminenței hipotenare

Palmarul scurt: se inseră pe marginea ulnară a aponevrozei palmare și pe fața profundă a pielii eminenței hipotenare; este un mușchi cutanat, atrofic (care protejează vasul subiacent când pumnul este strâns puternic).

Flexorul scurt al degetului mic: pleacă de pe retinaculul flexorilor și de pe cârligul osului hamat și se inseră pe baza falangei proximale a degetului V; flectează falanga proximală a degetului mic.

Abductorul degetului mic: cu originea pe retinaculul flexorilor și pe osul pisiform, se inseră pe baza falangei proximale a degetului mic; este adductor în raport cu corpul și abductor în raport cu axul mâinii; participă și la flexia falangei proximale și la extensia celor două falange.

Opozantul degetului mic: pleacă de pe retinaculul flexorilor, de pe cârligul osului hamat și de pe osul pisiform și se inseră pe marginea ulnară a metacarpului V; este adductor și schițează o mișcare de opoziție a degetului mic.

Mușchii regiunii palmare mijlocii

Mușchii lombricali: sunt patru mușchi cu originea pe tendoanele flexorului profund al degetelor, fiind situați în același plan; tendoanele terminale se lățesc și se unesc cu câte o formațiune similara a mușchilor interosoși și se inseră pe tendonul mușchiului extensor al degetului respectiv; sunt flexori ai falangei proximale și extensori ai celei mijlocii și distale.

Mușchii interosoși: sunt mușchi palmari și dorsali ce completează spațiile dintre metacarpiene; interosoșii palmari sunt în număr de trei și ocupă ultimele trei spații interosoase; interosoșii dorsali sunt patru și ocupă întreg spațiul interosos. Toți mușchii interosoși flectează falanga proximală și le extind pe celelalte două. Au însă și o acțiune specială: interosoșii palmari sunt adductori ai degetelor, iar interosoșii dorsali sunt abductori. [13]

I.2.c. Biomecanică

Biomecanica articulației radiocarpiene

Structura articulației radiocarpiene permite efectuarea mișcărilor de flexie-extensie, adducție-abducție și circumducție. Amplitudinea mișcărilor rezultă din amplitudinea tuturor articulațiilor regiunii. „Toate mișcările gâtului mâinii se realizează printr-o deplasare în etaje a segmentelor regiunii (…) Mișcările gâtului mâinii se efectuează în jurul unui centru care poate fi considerat osul mare. Acesta reprezintă pivotul în jurul căruia se deplasează celelalte oase carpiene.” [2]

Flexia-extensia articulației radiocarpiene: sub acțiunea tendoanelor mușchilor flexori sau extensori, ambele rânduri de oase carpiene se flexează sau extind pe diferite grade de mișcare și, deoarece mișcările celor două rânduri au același sens în plan sagital, gradele mișcărilor de adună. În timpul mișcării de flexie spațiul radiocarpian rămâne mobilizat, iar în timpul mișcării de extensie rămâne mobilizat spațiul mediocarpian. Flexia este predominantă în spațiile dintre scafoid-trapez-trapezoid, radius-ulnă și ulnă-piramidal-pisiform; extensia predomină între articulațiile dintre radius-scafoid, semilunar-os capitat, piramidal-os cu cârlig. [3’]

Adducție și abducție: ambele rânduri de oase carpiene se înclină în aceeași direcție în plan frontal. În timpul înclinării radiale rândul carpian proximal se flexează, iar rândul distal se extinde. Aceste mișcări opuse se anulează una pe cealaltă, permițând astfel mâinii sa rămână în plan frontal. În timpul înclinării ulnare se observă o inversare a mișcărilor rândurilor carpiene. Văzută din plan sagital înclinările radio-ulnare pot fi comparate cu mișcările de închidere-deschidere a unei foarfece. [3’]

Ligamentele sunt false frâne pasive care autorizează mișcarea din interiorul și între rândurile carpiene și menține spațiul exact dintre ele. Acestea permit mișcările de mobilizare ale mâinii, gradul de mișcare depinzând de laxitatea lor. [3’] Astfel, mișcarea de flexie este limitată de punerea în tensiune a ligamentului posterior în timp ce, mișcarea de extensie este limitată de punerea în tensiunea a ligamentelor anterioare; mișcările de înclinare radială și cubitală sunt limitate de ligamentele laterale interne. [2, 21]

Tabel I.1 Amplitudinile medii normale de mișcare [2, 21]

Biomecanica ultimelor patru degete

La nivelul articulațiilor metacarpofalangiene avem mișcări de flexie (90-100), extensie (15-30), adducție-abducție și ca o rezultantă a acestora, de circumducție. Amplitudinea medie normală a mișcărilor de flexie-extensie este de 90 la nivelul articulațiilor interfalangiene proximale și articulațiilor interfalangiene distale. [2, 21]

Biomecanica policelui

Policele dispune de posibilități de mișcare mai ample ca ultimele patru degete care au posibilități mai restrânse. Mișcările (flexie-extensie, abducție-adducție, circumducție și opoziție) nu sunt realizate numai de police, ci și de primul metacarpian, de trapez și scafoid; deci de articulațiile radio-scafoidiană, scafotrapezoidiană, trapezo-metacarpiană și metaccarpofalangiană a policelui. „Pentru ca policele să fie considerat în opoziție, el trebuie să fie situat în fața degetelor 2-5 și să privească cu fața lui palmară, fața palmară a celorlalte degete.” Mișcarea de opoziție rezultă din combinarea a trei mișcări:

– o mișcare unghiulară („vârful policelui descrie un cerc de 120, între punctul cel mai îndepărtat de axa verticală a mâinii și un punct care depășește această axa înăuntru” );

– o mișcare concomitentă de rotație, de 90, a policelui în jurul axei lui longitudinale;

– o mișcare de flexie a ultimei falange pe prima și a primei falange pe metacarpian. [2, 10]

Pentru determinarea amplitudinii active a policelui se folosește „scara clinică 0-8, care se efectuează în condiții simple de investigație și constă în atingerea succesivă cu pulpa policelui a 8 zone palmare, reprezentate de bazele și pulpele celorlalte 4 degete.” [3]

Fig. I. 2. Determinarea amplitudinii opoziției active a policelui după scara clinică 0-8 Cl. Baciu [3]

0 = police balant (nu poate executa nici o mișcare);

1 = pulpa policelui poate atinge baza indexului;

2 = pulpa policelui poate atinge pulpa indexului;

3 = pulpa policelui poate atinge baza mediusului;

4 = pulpa policelui poate atinge pulpa mediusului;

5 = pulpa policelui poate atinge baza inelarului;

6 = pulpa policelui poate atinge pulpa inelarului;

7 = pulpa policelui poate atinge baza degetului mic;

8 = pulpa policelui poate atinge pulpa degetului mic. [3]

Prehensiunea

Mâna este un instrument complex cu mai multe scopuri. Fiziologic ea reprezintă extremitatea care realizează mișcările de finețe ale membrului superior, iar capacitățile ei, ca organ al sistemului locomotor, au o mare influență în activitatea socială și creativă a oamenilor. Utilizarea mișcărilor independente ale diferitelor segmente ale mâinii și degetelor ne permite să ținem, să menținem, să eliberăm, să ducem mâna la obiecte sau să le manipulăm în toate direcțiile. Cu toate că mâna are mai multe funcții, funcția esențială este prehensiunea. Prin aceasta înțelegem „posibilitatea de care dispune mâna omului de a prinde obiecte ca într-o pensă. Mâna omului este arhitectural și funcțional astfel dezvoltată încât dispune de mai multe tipuri de prehensiune: „bidigitală (police + opozant), tridigitală (police + doi opozanți), polidigitală (police + celelalte degete), policedigitopalmară, care este considerată prehensiunea de forță (prehensiunea polidigitală + palmă)” și mai multe tipuri de prize:

„Tipul I : priză de finețe, terminală, între pulpele policelui și indexului (mai rar alt deget)

Tipul II : priză tridigitală (police + index-medius), termino-subterminală (ca la prinderea creionului de scris)

Tipul III : priză bidigitală subtermino-laterală, între pulpa policelui și fața externă a indexului (apucarea undei farfurii)

Tipul IV : priză polidigitopalmară, ca în apucarea unui ciocan; priză de mare forță

Tipul V : priză digitopalmară, ca în apucarea unei pârghii

Tipul VI : priză interdigitală latero-laterală, în special între index și medius (cum se ține o țigară)” [20]

Fig. I. 3. Forme de prehensiune uzuale și din sport [10,20]

Mâna are de asemenea posibilitatea de a susține sau împinge, completând uneori astfel prehensiunea. Mâna propriu-zisă este cea de care ne servim pentru susținere, degetele fiind accesorii. Susținerea se poate face cu ambele fețe ale mâinii, dar în special cu cea palmară care „se poate asemăna cu o cupă care păstrează mai bine obiectele în echilibru”. Împingerea se realizează cu podul palmei de obicei, care, fiind acoperit de „pernuțe moi tenariene și hipotenariene”, permite transmiterea forței fără să producă tulburări sau striviri. Acțiuni precum lovitul sau aruncatul implică întregul membru superior, întregul lanț articular și muscular al membrului care execută mișcarea. [2]

„În reeducarea prehensiunii trebuie să se țină cont că extensorii mâinii, flexorii și adductorii degetelor lucrează sinergic cu flexorii mâinii, extensorii si abductorii.” Sinergia este evidențiată prin „strângerea pumnului” și „deschiderea” acestuia. „Această sinergie este utilizată în reeducarea musculară compensatorie (..)” Astfel, kinetoterapia va avea ca obiectiv tonifierea mușchilor compensatorii, întrucât preluarea noii funcții scade forța musculară; de exemplu mușchii lombricali și interosoși sunt flexori și extensori în același timp. Sensibilitatea epicritică a mâinii este asigurată de nervul median (pentru police, index, medius), iar în cazul lezării, funcția acestuia este preluată de nervul ulnar (asigură sensibilitatea tactilă pentru degetele IV, V). [5]

I.2.d Inervație

Nervii își au originea în plexul brahial și sunt 3 la număr:

nervul radial inervează: extensorul comun al degetelor, indicele, extensorul ulnar al carpului, abductorul lung la policelui și extensorul lung și scurt la policelui;

nervul ulnar inervează: mușchii hipotenari, interosoși și adductorul policelui, mușchiul flexor ulnar al carpului și jumătate din mușchiul flexor profund al degetelor;

nervul median inervează: mușchii tenari, cei doi mușchi lombricali laterali, mușchiul flexor lung la policelui, mușchiul pătrat pronator, mușchiul flexor superficial al degetelor, jumătate din mușchiul flexor profund al degetelor, palmarul lung și rotundul pronator. [1’]

I.2.e Vascularizație

Aportul sanguin al mâinii este realizat de ramuri ale arterelor radială și ulnară, iar reîntoarcerea venoasă este realizată de către două vene adiacente arterelor, numite „vene satelite”, ce au ca afluenți venele de pe fața dorsală a degetelor ce pornesc de la zona unghială. [5’]

I.3 Fracturile oaselor mâinii

Definiție: „Fractura reprezintă o întrerupere sau o discontinuitate la nivelul unui os, ca urmare a unui traumatism.” [2’]

I.3.a Mecanism de producere

Traumatismul este cauza principală a fracturilor și acționează asupra osului prin mecanism direct sau indirect. Este mecanism direct atunci când fractura apare la nivelul la care a acționat agentul traumatizant. Fractura se poate produce prin șoc violent direct, compresie sau strivire. Mecanismul este unul indirect atunci când forța a acționat la distanță de locul de producere al fracturii. Fracturile prin mecanism indirect se pot produce prin:

torsiune (se produce o răsucire forțată a osului care are o extremitate fixată);

flexiune (o forță este aplicată pe o extremitate a osului în timp ce cealaltă este fixată pe un plan dur);

compresie (forța acționează în axul osului; de exemplu în cazul căderii de la înălțime, în picioare);

tracțiune (smulgere). [22]

I.3.b Clasificarea fracturilor

Din punct de vedere anatomopatologic, fracturile pot fi:

Fracturi incomplete:

fractura în lemn verde (apare la copii din cauza elasticității osoase; o parte a osului rămâne intactă, în timp ce cealaltă se fracturează asemeni unei ramuri de copac);

fisura osoasă (nu afectează integritatea osului, fragmentele osoase nefiind deplasate);

deformare în grosime (agentul acționează prin compresie în lungul axului osului; este o deformare întâlnită la copii în perioada de creștere, specifică zonelor metafizare);

înfundarea (un fragment osos este împins spre interior; se poate observa cel mai bine la oasele craniului).

Fracturi complete:

translația (un fragment osos se deplasează lateral sau anteroposterior);

rotația (decalaj; fragmentele osoase se rotesc în jurul propriului ax simultan și în sensuri opuse);

angulare (îndoirea unui fragment față de celălalt);

impactarea (fragmentele osoase se apropie între ele);

avulsia (smulgerea fragmentelor osoase). [14, 2’]

Comunicarea cu exteriorul:

fracturi închise (fără leziuni, tegumentele segmentului fracturat sunt integre);

fracturi deschise (exista leziune tegumentară). [22]

Din punctul de vedere al traiectului fracturii:

transversal (prin flexiune);

oblic;

spiroid (prin torsiune);

cominutiv (mai multe fragmente osoase);

segmental (două traiecte de fractură);

cu lipsă de os (prin expulzare). [22]

Din punct de vedere al stării osului:

fractura pe os normal;

fractura pe os dismetabolic (osteoporoză, osteopetroză, osteomalacie);

fractura pe os patologic (patologie tumorală osoasă);

fractura de oboseală (suprasolicitare). [22]

I.3.c Simptomatologie

Simptome generale

Se notează alterarea stării generale; în cazurile ușoare se manifestă ca o stare de agitație, dar în cazurile grave pacientul poate ajunge în stare de șoc traumatic sau șoc hemoragic.

Febra este un fenomen des întâlnit (din cauza resorbției proteice din focarul de fractură); creșterea aceasta de temperatură la 3-4 zile de la accident poate semnala o infecție a focarului de fractură.

Simptome și semne locale

Simptome și semne de probabilitate:

durerea (se accentuează la mobilizarea activă și pasivă și se calmează la repausul absolut, la imobilizare);

impotență funcțională (imposibilitatea de a efectua mișcări; impotență funcțională relativă în fracturile fără deplasare și totală în fracturile cu deplasare completă);

deformarea regiunii (din cauza deplasării fragmentelor, instalării edemului și hematomului post traumatic: de exemplu deformarea mâinii în dos de furculiță în fractura de epifiză distală a radiusului; se poate produce și scurtarea regiunii în cazul fracturilor prin impactare, iar aprecierea se face comparativ cu partea opusă);

flictene;

echimoza (colorația albastră a tegumentelor de la nivelul fracturilor, ce apare tardiv și nu trebuie confundată cu colorația ce apare după o lovitură directă).

Semne de certitudine:

mobilitatea patologică (mobilitate anormală a membrului; apare în fracturile cu deplasare);

crepitații osoase (zgomotul care rezultă din mobilizarea fragmentelor fracturate);

întreruperea continuității osoase (prin palpare se evidențiază existența unui spațiu între fragmentele osoase deplasate);

netransmiterea mișcărilor în segmentul distal (mobilizarea segmentului proximal nu este urmată de mobilizarea segmentului distal) .[23]

Tulburări locale (care apar la distanță de momentul accidentului);

Tulburări musculare (atrofie sau hipotrofie a musculaturii adiacente fracturii);

Tulburări articulare (redori care pot evolua până la anchiloză fibroasă);

Tulburări circulatorii (după fractură se instalează un edem care trece după două săptămâni; după reluarea activității membrului apare un edem tranzitoriu pentru câteva zile). [23]

I.3.d Diagnostic

Diagnosticul fracturii se pune pe baza examenului clinic, a istoricului accidentului și a unui examen radiografic. Mai nou se utilizează mult tomografia computerizată (CT) și imagistică prin rezonanță magnetică (IRM). [23]

Examenul clinic se bazează pe semnele de certitudine și probabilitate, în timp ce examenul local urmărește semne clinice subiective: durerea (sediul durerii, intensitatea, iradierea, variabilitatea), impotența funcțională și semne clinice obiective: atitudinea generală a membrelor (de exemplu în cazul traumatismelor de la nivelul membrelor superioare, pacientul se va prezenta în poziția antalgică Dessault, în care își susține membrul afectat cu mâna și antebrațul de partea opusă), aspectul tegumentelor (echimoze, edeme, flictene, plăgi, deformarea regiunii). [14]

I.3.e Complicații

Complicații generale (pot apărea în urma traumatismului și depind de fiecare pacient, de vârsta acestuia, de numărul leziunilor, violența traumatismului): șocul traumatic, embolia grăsoasă, coagulare intravasculară diseminată, tromboflebită.

Complicații locale (pot fi o consecință directă a traumatismului sau a unei terapii incorecte):

complicații locale imediate: fractură deschisă, hematom, contuzie, excoriație, hemartroză, leziuni vasculare, leziuni nervoase.

complicații locale tardive:

Consolidare vicioasă (consolidarea fracturii nu este în poziție anatomică);

Calus vicios (calus excesiv dezvoltat);

Întârziere în consolidare (poate avea drept cauză reducerea incorectă a fracturii, imobilizarea pe o perioadă insuficientă de timp, materiale de osteosinteză necorespunzătoare, o infecție locală latentă);

Pseudartroza (întârziere în consolidare a fragmentelor cu apariția unei mobilități anormale);

Osteoporoză post traumatică (sindromul Sudeck-Leriche / sindromul algoneurodistrofic; apare post traumatic din cauza tulburărilor neurovasomotorii);

Redori articulare (limitarea mobilității articulare cu scăderea amplitudinii de mișcare). [23]

Sechelele ulterioare fracturilor mâinii sunt rezultatul complicațiilor apărute în jurul focarului de fractură pe perioada imobilizării membrului afectat și anume: durere, edem, redoare articulară, scăderea forței musculare, pierderea abilității mișcărilor. Redoarea articulară este principala tulburare funcțională, care dă sindromul mâinii rigide. În tratamentul fracturilor se urmăresc câteva principii generale: – imobilizarea degetelor se face în flexie (MCF la 15, IFP la 60 IFD la 15);

imobilizarea să fie cât mai scurtă și mobilizarea să înceapă cât mai rapid;

toate articulațiile mâinii care nu sunt imobilizate vor fi mobilizate activ;

combaterea edemului să se facă cat mai precoce. [20]

I.4 Tratamentul fracturilor

Tratamentul fracturilor are ca scop refacerea formei osului și refacerea funcției segmentului respectiv.

Tratamentul ortopedic al unei fracturi complete urmărește anumite obiective:

reducerea fracturii (procedură prin care oasele deplasate sunt repoziționate prin manevre manuale sau aparate de reducere ortopedică);

menținerea reducerii (se utilizează aparate gipsate sau extensie continuă, necesare consolidării în ax anatomic); [14]

Tratamentul chirurgical (cu indicație prioritară în anumite tipuri de fracturi, cum ar fi fractura de col femural gradul III) are următoarele principii:

reducerea sângerândă (presupune deschiderea focarului de fractură, eliberarea fragmentelor osoase și reducerea la vedere a deplasărilor);

menținerea reducerii (se realizează prin aplecarea materialelor de osteosinteză metalică). [14]

Tratamentul fracturilor se face prin reeducarea ortopedică și aparat gipsat sau prin osteosinteză

chirurgicală. Însă, tratamentul funcțional este cel care pune prognosticul final de recuperare al segmentului membrului afectat, astfel recuperarea funcțională trebuie începută cât mai repede. Pe perioada imobilizării și cea de după eliberării articulației, trebuie avute în vedere anumite indicații generale:

se vor realiza contracții izometrice ale mușchilor imobilizați (de sub aparatul gipsat) și contracții izotonice ale mușchilor rămași liberi;

în timpul imobilizării se efectuează exerciții active din toate articulațiile libere (neimobilizate, neafectate);

la vârstnicii imobilizați pe o perioadă lungă la pat, se recomandă practicarea gimnasticii respiratorii (prevenirea unor complicații pulmonare);

mișcarea pasivă se recomandă cât mai puțin;

se recomandă masajul membrului (și al regiunii afectate după scoaterea ghipsului), întrucât favorizează circulația și astfel hrănirea mușchilor. [6]

Imobilizarea fracturilor

Scopul urmărit în tratamentul fracturilor este recuperarea cât mai rapidă și pentru acestea sunt necesare „o reducere corectă, o contenție și o consolidare bună”. [15]

Fracturile oaselor carpiene

Fractura scafoidului este cea mai frecventă fractură dintre oasele carpiene și are importante consecințe funcționale asupra articulației radiocarpiene. Se produce prin cădere pe mână, cu palma în hiperextensie; în momentul impactului dintre mână și planul dur, epifiza distală a radiusului acționează asupra scafoidului ca o daltă, fracturându-l. Fracturile, după localizare, sunt mai frecvente în 1/3 proximală, medie sau distală și mai rar întâlnite la tuberculul scafoidian. Vascularizația și direcția traiectului de fractură influențează consolidarea acesteia; vascularizația scafoidului este mai bogată distal și mai slabă în zona mijlocie și proximal, iar în fracturile transversale, forțele de compactare sunt mai puternice decât în fracturile cu traiect oblic.

Tratamentul fracturilor de scafoid este în general ortopedic. Se face o imobilizare în aparat gipsat brahio-palmar cu prindere a policelui (ghips verdain), timp de 6 săptămâni. Tratamentul chirurgical are indicații rare, în fracturile cu deplasare mare și în fracturi-luxații scafo-semilunare; constă în osteosinteză cu șurub de spongie special pentru scafoid sau cu broșă Kirschner. [23]

Fracturile metacarpienelor

Se produce prin mecanism direct (cel mai frecvent), prin acțiunea agentului traumatic asupra zonei metacarpienelor; se asociază cu leziuni de părți moi. Sunt frecvent localizate la nivelul diafizei, având un traiect spiroid, oblic lung, transversal sau cominutiv, cu deplasare sau fără. Dintre fracturile metacarpului I, se descriu fractura Bennett și fractura Rolando. În fractura Bennett, mecanismul de producere constă în lovirea cu pumnul strâns, cu policele ascuns sub degetele flectate. Se produce o „fractură oblică a bazei metacarpianului I care detașează un fragment solidar cu trapezul la care se asociază deplasarea în afară și în sus a restului metacarpului.” La examenul clinic se poate vedea și palpa deformarea regiunii: metacarpianul I se suprapune trapezului. Fractura Rolando este o fractura cominutivă a bazei primului metacarpian.

Tratamentul fracturilor metacarpienelor poate fi atât ortopedic, cât și chirurgical. În fracturile fără deplasare, imobilizarea se face pe atela gipsată antebrahio-palmară, timp de 3-4 săptămâni. În cazul fracturilor cu deplasare imobilizarea se va realiza timp de patru săptămâni, tot pe atelă gipsată antebrahio-palmară, la care se adaugă o atelă metalică la nivelul degetului corespunzător metacarpianului afectat. Tratamentul chirurgical este indicat în cazul fracturilor deschide cu leziuni de părți moi și în momentul în care tratamentul ortopedic nu a avut succes și se practică prin osteosinteză intra medulară cu broșă Kirschner. [23]

Fracturile falangelor

Fracturile sunt localizate mai des la nivelul diafizei; se pot întâlni și la nivelul epifizelor proximale și distale, dar mai rar. Sunt adesea asociate cu leziuni vasculonervoase sau tendinoase. Fracturile diafizare ale falangelor proximală și medie sunt însoțite de un hematom relativ extins; fracturile de la nivelul falangelor distale sunt însoțite de hematom subunghial, caz în care tratamentul trebuie sa aibă în vedere evacuarea hematomului. Tratamentul constă în imobilizare pe atelă metalică pe o perioadă de 3 săptămâni sau fixare cu broșă, daca fractura este cu deplasare; atela de imobilizare poate fi recurbată în flexie. [23]

I.5 Reeducarea funcțională

Trebuie să se aibă în vedere câteva principii generale de recuperare și este datoria

kinetoterapeutului să le cunoască și să le aplice individual fiecărui pacient al său.

Principiul „non nocere” – este un principiu de bază ce presupune aplicarea tratamentului numai cu siguranța că acesta va îmbunătăți starea pacientului și nu va face rău;

Principiul precocității tratamentului – vizează începerea tratamentului de recuperare funcțională cât mai repede pentru a evita prelungirea procesului de recuperare și agravarea sechele post traumatice;

Principiul individualizării tratamentului – trebuie să se țină cont de fiecare pacient, de vârsta, de varietatea afecțiunilor și intervențiilor chirurgicale ale acestuia, de modul de răspundere al organismului la tratament;

Principiul gradării efortului – gimnastica medicală va porni întotdeauna de la ușor la greu (de la posibilitățile segmentului afectat spre integrarea acestuia din nou în sistemul locomotor) și niciodată nu va trece de pragul dureros;

Principiul continuării tratamentului până la recuperarea integrală – recuperarea funcțională este una de lungă durată, iar întreruperea programului înseamnă un regres și o prelungirea a proceselor de vindecare; pacientul trebuie să conștientizeze acest lucru, întrucât el are rolul principal în propria recuperare. [4]

„Mâna reprezintă cel mai complicat segment de membru din organism. Atât structura, cât și funcția sunt adaptate complexității activității umane.” [20] Recuperarea funcțională a mâinii este de o importanță deosebită în viața socială și profesională a omului, motiv pentru care tratamentul recuperator al deficitului funcțional trebuie sa început cât mai rapid și continuat cu multă perseverență.

Pornind de la principiul non nocere, pentru a ajunge la recuperarea integrală a mâinii traumatice, trebuie îmbinate diferitele mijloace și metode de tratament: kinetoterapia, ergoterapia, hidroterapia, electroterapia, termoterapia și masajul. Fiecare dintre metodele de terapie aduce propria contribuție în recuperarea completă a unei afecțiuni în general și a sechelelor traumatice ale mâinii, în particular.

Mijloace de reeducare funcțională

Electroterapia se folosește în scop curativ, pentru efectele antalgice și biotrofice. Curenții ce au indicații în sechelele post fracturi:

curentul galvanic

curenți de medie frecvență

unde scurte

ultrasunete și câmpuri magnetice de joasă frecvență (accentuează formarea calusului osos, deci consolidarea fracturilor) [18]

Hidroterapia. În recuperarea mâinii post fractură, terapia cu apă se poate folosi sub forma exercițiului fizic în apă, care are efecte benefice asupra organismului: diminuarea durerii, relaxare locală, menține amplitudinea articulară. [17]

Termoterapia. În sechele post traumatice, termoterapia, se folosește pentru efectul de ameliorare a durerii, creșterea circulației locale și facilitarea mișcărilor. Pentru mână, termoterapia se folosește sub forma băilor de parafină, băilor parțial calde și aplicării de nămol cald (care are si efecte trofice). [20] Crioterapia se folosește pentru efectul antiinflamator, în combaterea edemului și durerii; se aplică comprese reci, durata de menținere variând între 2-20 minute. [17]

Mesajul terapeutic-recuperator.

Este indicat pentru următoarele tulburări ce însoțesc afecțiunile traumatice ale aparatului locomotor:

edeme (masajul poate drena edemul sau chiar împiedica apariția lui daca este aplicat precoce; tehnica folosită: se începe cu un masaj superficial, prelungit, ce constă în presiuni locale, efleuraj și presiuni alunecate profunde);

hematoame (masajul poate fi folosit în tratarea unor hematoame mici sau difuze, alături de un pansament compresiv; tehnicile folosite sunt presiunile locale și presiunile alunecate profunde);

prevenirea și combaterea hipotoniei/ hipotrofiei musculare (efleuraj în lungul fibrelor musculare).

În cazul traumatismelor care necesită imobilizare simplă, fără osteosinteză, masajul se aplică

deasupra și dedesubtul aparatului gipsat, sau chiar la nivelul fracturii dacă se folosește o contenție amovibilă. Se urmărește drenajul edemelor, infiltratelor hemoragice și obținerea unui efect antalgic. După scoaterea aparatului gipsat este necesar pentru asuplizarea pielii, a cicatricii, recuperarea capacității de contracție a mușchilor, prevenirea fibrozelor.

Cicatricile datorate traumatismelor sau intervențiilor chirurgicale, aflate în apropierea unei

articulații, periclitează mobilitatea acesteia; se folosește masajul de asuplizare cu alifii cu hidrocortizon, asociat cu ultrasunete. În cadrul recuperării, kinetoterapeutul trebuie să ia în considerare și evoluția cicatrizării și prevenirea unor complicații ca evoluția spre fibroză sau declanșarea unei algoneurodistrofii. [9]

Kinetoterapia

Kinetoterapia, în afecțiunile ortopedico-traumatice ale aparatului locomotor, este un proces complex ce folosește mișcarea sub toate formele sale pentru ca reeducarea funcțională să-și atingă scopul final, de reintegrare a mâinii ca organ al realizării ansamblului de activități socio-expresivo-funcționale.

În cazul pacientului traumatizat, programul de recuperare trebuie să țină cont de câțiva parametri generali (tipul și specificul deficienței, durata bolii și a recuperării, vârsta și profesia pacientului, capacitatea fizică generală) și parametri locali (prevenirea apariției tulburărilor post traumatice sau post operatorii: edemul, hipotrofia musculară, redoarea articulară). [10’] De asemenea, în cadrul ședințelor de recuperare, tehnica de lucru v-a avea în vedere, în funcție de patologie și pe cât posibil, următoarele:

Tehnica antalgică (masaj, relaxare);

Tehnica mobilizatoare;

Tehnica de tonifiere (mișcări active cu contrarezistență, exerciții izometrice);

Tehnica reeducării mișcărilor perturbate de afecțiunii .[6]

În recuperarea mâinii, foarte important este pragul durerii. În terapia mâinii nu există mitul „nu este câștig fără durere” („No pain, no gain!”) și o mai bună mentalitate în acest caz ar fi ”fără durere mai mult câștig”. [11’] Durerea este subiectivă, motiv pentru care terapeutul nu poate face o comparație la fel de subiectivă între pacienții săi. O mișcare pasivă forțată în ideea creșterii amplitudinii articulare cauzează durere și asta poate duce la sechele ireversibile.

În reeducarea funcțională, mobilizarea se face prin mișcare pasivă și mișcare activă.

Mișcarea pasivă se recomandă cât mai puțin, întrucât poate provoca dureri la care pacientul ar putea reacționa prin contracția mușchilor și astfel ar crește redoarea. Forma de mișcare în traumatologie, post fractura, va fi cea de îndoiri-întinderi; mișcarea de du-te-vino cu efect în menținerea mobilității articulare. În executarea mișcărilor pasive există câteva indicații de care se va ține seamă:

Prizele vor fi cât mai aproape de articulațiile ce trebuie mobilizate (mai ales la articulațiile mici);

Mișcarea nu va trece de pragul dureros;

Se vor evita compensațiile prin deplasarea articulațiilor vecine;

Ritmul de realizare a mișcării va fi lent, pentru a evita apariția contracturii reflexe. [6]

Mișcarea activă se folosește sub diverse forme, în funcție de etapa de recuperare în care se află pacientul: mișcarea activă ajutată (activo-pasivă), mișcarea activă liberă și mișcarea activă cu rezistență. [6]

Mobilizarea activo-pasivă: este indicat să se realizeze pentru combaterea reticenței pacientului față de mobilizarea segmentului, din cauza durerii sau inhibiției (în cazul pacientului traumatic);

Mișcarea activă liberă: fiind executată exclusiv de pacient este cea mai indicată după scoaterea gipsului, ajutând mult la câștigarea mobilității articulare și tonifierea musculaturii

Mișcarea activă cu rezistență: în cazul recuperării fracturii vine în ajutor mai târziu în recuperare, când mâna și-a recăpătat abilitățile și funcțiile, având ca efecte principale creșterea forței și rezistenței musculare. [6]

Pornind de la obiectivele de bază ale kinetoterapiei, recuperarea fracturilor de la nivelul mâinii are în vedere:

creșterea mobilității articulare;

creșterea forței musculare ;

creșterea rezistenței musculare;

refacerea prehensiunii;

recuperarea sensibilității;

refacerea abilității. [19]

Terapia ocupațională „este arta și știința de a dirija modul de răspuns al omului față de activitatea selecționată, destinată să promoveze și să mențină sănătatea, să împiedice evoluția spre infirmitate, să evalueze comportamentul și să trateze sau să antreneze subiectul cu disfuncții fizice sau sociale.” [25]

„Ergoterapia este o medicație și ocupația un medicament.”

Termenul de ergoterapie a fost schimbat de George Edward Burton (în 1915), cu acela de terapie ocupațională. Definiția terapiei ocupaționale, de-a lungul timpului, a căpătat mai multe forme, date de diverși autori, care au avut ca element comun și general conceptul de activitate sau ocupație.

„Orice activitate dispune de:

1) o bază motivațională,

2) o structură (organizare prin autoorganizare),

3) o țintă scop, sau plan, în raport cu care se autoreglează. Activitatea presupune o înlănțuire sau un sistem ierarhizat de acțiuni, care, la rândul lor, cuprind operații. Nota definitorie a activității este transformarea de obiecte și/sau informații și ansambluri informaționale.” [11]

Scopul ergoterapiei este de vindecare a afecțiunii și a sechelelor sale. Este o metodă adjuvantă, complexă care are atât obiective în reintegrarea a individului în societate, cât și de recuperare funcțională a deficientelor. T. Sbenghe afirmă că „principalul scop urmărit este refacerea mobilității, sub toate aspectele și componentele ei: amplitudine articulară, forțe și rezistență musculară, coordonare și abilitate.” În general ergoterapia urmărește și:

organizarea unui program de mișcări dirijate în condiții de lucru;

corelarea recuperării medicale cu cea profesională;

reintegrarea cât mai rapidă a pacientului în viața socială, economică și profesională. [8]

Scopul acestei forme de terapie este de solicitare a funcțiilor deficitare și se adresează atât nivelului funcțional, cât și planului psihologic. „Astfel, în ergoterapie preocuparea nu este numai de a obține o amplitudine articulară și o forță musculară funcțională, ci și de a învăța pacientul sa-i utilizeze mâna și membrul superior în diverse situații cu variații de viteză, forță și coordonare.” [12]

Efectele ergoterapiei sunt multiple și se împart în (după Popescu Al., 1993):

Efecte fizice – mențin funcția tuturor grupelor musculare, atât a celor din regiunea afectată, cât și a celor din celelalte regiuni; mențin amplitudinea articulară, dezvoltă coordonarea motorie și viteza mișcării;

Efecte psihice – se reflectă în calmarea stării de neliniște a pacientului, se dezvoltă atenția, se capătă încredere de sine, se păstrează obișnuința activităților zilnice;

Efecte psiho-sociale – se dezvoltă încrederea de sine, dar și in alții, se obține perspectiva de încadrare socială în viitor;

Efecte economice – se consolidează reacțiile profesionale, se menține obișnuința activității profesionale. [8, 16]

În cazul afecțiunilor traumatice, ergoterapia completează medicina clasică și preventivă, făcând parte din ansamblul metodelor de recuperare. Astfel, membrul superior traumatizat, respectiv fracturat, trebuie recuperat din punctul de vedere al forței, mobilității, prehensiunii, coordonării, abilității și preciziei. „Ergoterapia constituie o prelungire a kinetoterapiei, fiind o activitate complementară acesteia.” Bazându-se pe principiul gradării efortului, la începutul recuperării și în etapele intermediare, se folosesc sarcini de lucru mai simple, cerințele crescând treptat în scopul reantrenării la muncă, iar acest scot trebuie să principiului concordanței ocupație-handicap. [8] Programul de ergoterapie se derulează pe o perioadă mai lungă de timp (săptămâni – luni) și are în vedere atât controlul durerii cât și comportamentul funcțional fizic și psihic la pacientului. [12]

Exemple de forme aplicative ale ergoterapiei: țesutul la război; tâmplăria elementară; activități de îndemânare și creație: modelaj în plastilină, decupaje, îndoirea și lipirea hârtiei, desen; colorat; dactilografie; împletituri din hârtie, sfoară; activități casnico-gospodărești; reeducarea ADL-urilor de auto-îngrijire: mâncatul, hidratarea, îmbrăcarea, dezbrăcarea, igiena personală. [8]