Tratament de Recuperare In Lombosacralgie

OBIECTIVE ȘI MIJLOACE DE TRATAMENT.

TRATAMENT DE RECUPERARE ÎN LOMBOSACRALGIE

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE – Argumentare………………………………………………………………………4

CAPITOLUL I COLOANA VERTEBRALĂ – ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

I.1. ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE…………………………….6

I.1.1. Curburile coloanei vertebrale……………………………………….7

I.1.2. Biomecanica coloanei vertebrale…………………………………..8

I.1.3. Funcțiile coloanei vertebrale………………………………………….9

I.2. STRUCTURA VERTEBRELOR ȘI A DISCULUI INTERVERTEBRAL………………………………………………………………………………………….9

I.3. PATOLOGIA COLOANEI VERTEBRALE……………………….12

I.3.1. TRAUMATISME……………………………………………………………..13

I.3.2. REUMATISME………………………………………………………………..14

I.3.3. OSTEOPOROZĂ………………………………………………………………17

I.3.4. TUMORI…………………………………………………………………………..19

I.3.5. TBC…………………………………………………………………………………..20

CAPITOLUL II LOMBOSACRALGIA – GENERALITĂȚI

II.1. CONSIDERAȚII GENERALE…………………………………………..21

II.2. LOCALIZARE. ANATOMOFIZIOLOGIA COLOANEI LOMBARE…………………………………………………………………………………………………………21

II.3. FAZELE LOMBOSACRALGIEI – DE LA LUMBAGO, LOMBOSCIATIC, PÂNĂ LA LOMBOSACRALGIE………………………………23

CAPITOLUL III TRATAMENT DE RECUPERARE ÎN LOMBOSACRALGIE

III.1. CONSIDERAȚII GENERALE……………………………………………………27

III.2. MIJLOACE DE TRATAMENT ÎN LOMBOSACRALGIE…..28

III.2.1. Etapa de cruțare……………………………………………………..28

III.2.2. Etapa de tratament și recuperare………………………..30

III.3. RECUPERAREA PRIN KINETOTERAPIE ÎN LOMBOSACRALGIE……………………………………………………………………………………….31

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………34

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………35

Prezenta lucrare învederează tratarea subiectului privind obiectivele, mijloacele de tratament pentru recuperare în lombosacralgie.

Am abordat această temă datorită complexității care o individualizează. Lombosacralgia este o afecțiune comună, care se ramifică în subsecțiuni, atât ceea ce privește boala, în sine, cât și în ceea ce privește metodele de tratare a acesteia.

Activitatea clinică și terapeutică îndelungată, precum și posibilitatea urmăririi și valorificării efectelor unor factori terapeutici, chiar la locul de origine, ne-a creat o experiență prin intermediul căreia pot fi întelese problemele dificile pe care le ridică terapeutica din zilele noastre. Medicina modernă nu se mai mulțumește doar cu rezultate satisfăcătoare de laborator și vindecarea clinică, ci ea trebuie să redea pacientului independența în viața socială.

Coloana vertebrală, reprezintă segmentul cel mai complex al corpului, care se întinde de la cap, pe care în susține până la bazin, pe care îl sprijină.

Fiind parte integrantă a naturii, omul deține un element fundamental vieții, în general – mișcarea. Mișcarea reprezintă activitate, locomoție, mai exact, un proces amplu, dinamic și voluntar prin care un organism iese din starea de imobilitate. Mișcarea contribuie cu succes la dezvoltarea corectă atât a masei musculare, cât și a celei osoase. A face mișcare înseamnă a practica sporturi, a te plimba și chiar a respira. Locomoția este un beneficiu al sănătății, este procesul prin care un organism se „întregește”.

Toate sistemele organismului uman beneficiază prin intermediul mișcării. Voi descrie în continuare beneficiile acestui proces asupra unora dintre sistemele organismului uman.

Sistemul nervos:

îmbunătățește capacitatea de concentrare, echilibrul, creativitatea, precum și performanța intelectuală;

reduce stresul și anxietatea;

Sistemul circulator :

reduce riscul de îmbolnavire a inimii și de accident vascular cerebral;

îmbunătățește circulația sângelui;

ajută la scăderea colesterolului "rău" (LDL) și creșterea colesterolului "bun" (HDL);

ajută la reducerea tensiunii arteriale crescute și previne apariția hipertensiunii arteriale;

Sistemul osos:

– întărește oasele și îmbunătățește puterea musculară și rezistența;

– articulațiile devin mai flexibile pentru a permite o mișcare mai ușoară;

– reduce durerile de spate prin îmbunătățirea mobilității și o postură corectă;

– reduce riscul de osteoporoză și fracturi.

După cum se poate observa, locomoția își justifică cu ușurință rolul fundamental pe care îl are de îndeplinit. Importanța acestei funcții a organismului se regăsește în spusele lui Hipocrate, care, se pare că a reflectat amănunțit asupra acestui aspect: „Nimic nu îl epuizeză și nu îl ruinează mai mult pe om decât inactivitatea fizică permanentă.”.

CAPITOLUL I

COLOANA VERTEBRALĂ – ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

I.1. ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală reprezintă un tub articular osos care se întinde între baza craniului și oasele bazinului. Este o structură rezistentă, dar în același timp, flexibilă, îndeplinind un rol esențial în locomoție, precum și în stabilitatea corpului.

Coloana vertebrală sau scheletul axial al trunchiului este localizat posterior și median. În componența acestuia sunt cuprinse 33-34 de piese osoase, așezate succesiv, unele independente, în număr de 24, numite și vertebre adevărate, iar altele sudate, în număr de 9-10, formând oasele sacru și coccigele. Alături de vertebre, în alcătuirea organului axial al corpului omenesc se numără 24 de discuri intervertebrale și 365 de ligamente intervertebrale.

Vertebrele adevărate alcătuiesc coloana vertebrală propriu-zisă sau rahisul. În funcție de regiunile pe care le formează, se disting 7 vertebre cervicale, 12 vertebre dorsale sau toracice și 5 vertebre lombare.

Vertebrele sudate sau pelvine sunt independente în prima parte a ontogenezei, însă treptat se sudează, formând cele două oase amintite și care participă la constituția anatomică a bazinului. Vertebrele sacrale sunt în număr de 5, iar cele coccigiene, în număr de 4-5.

Fig. 1 – Coloana vertebrală – vedere laterală și vedere posterioară

Vertebrele adevărate formează un con osos flexibil, cu baza în jos, în timp ce vertebrele pelvine formează un con osos rezistent, mult mai puțin flexibil, cu baza în sus. Zona de contact între cele două conuri osoase este deosebit de importantă, sub aspect funcțional și patologic, purtând numele de promontoriu.

Vertebrele adevărate prezintă o constituție anatomică diferită de la o regiune la alta sau chiar diferită în cadrul aceleiași regiuni, însă, în principiu, toate respectă un plan unic de construcție morfologică.

În componența coloanei vertebrale intră o serie de structuri:

– structura osoasă dura – vertebrele;

– structura musculară – mușchii paravertebrali;

– structura conjunctivă, fibrocartilaginoasă – discuri, articulații, capsule, ligamente;

– structura neurovasculară – mădiva spinării, rădăcini nervoase, vase de sânge.

I.1.1. Curburile și secțiunile coloanei vertebrale

Coloana vertebrală nu este rectilinie, ci are două tipuri de curburifiziologice datorită cărora este asigurat ortostatismul:

a) În plan sagital, orientate cu convexitatea înainte și se numesc lordoze sau cu convexitatea înapoi și se numesc cifoze. La coloana vertebrală aceste curburi sunt în număr de patru:

 curbura cervicală, cu o convexitate înainte;

 curbura toracică, cu rotunjirea înapoi;

 curbura lombară, cu rotunjirea înainte;

 curbura sacro-coccigiană. cu convexitatea înapoi.

b) În plan frontal curburile sunt mai puțin pronunțate. În mod obișnuit se întâlnesc:

 curbura cervicală (convexitatea la stânga);

 curbura toracică (convexitatea la dreapta);

 curbura lombară (convexitatea la stânga).

OBSERVAȚIE! Curbura cervicală și curbura lombară sunt curburi compensatorii pentru a restabili echilibrul corporal.

Coloana vertebrală se divide în patru secțiuni cu biomecanică și diferențe deosebite:

1. secțiunea cervicală – 7 vertebre

2. secțiunea dorsală – 12 vertebre

3. secțiunea lombară – 5 vertebre

4. secțiunea sacrococcigiană – 9-10 vertebre.

I.1.2. Biomecanica coloanei vertebrale

Prin deplasarea lor, corpii vertebrali fac posibilă mișcarea organului axial. Mișcările realizate sunt complexe, se fac prin participarea mai multor segmente vertebrale și sunt limitate de rezistența ligamentelor și de articulațiile intervertebrale. În cadrul acestui proces, rolul cel mai important le revine discurilor intervertebrale, prin gradul de compresiune a țesutului fibrocartilaginos din compoziția sa. Un alt „participant” la acest proces este nuleul pulpos care acționează asemenea unei bile pe care vertebrele se pot mișca.

Datorită elasticității și integralității structurale discurilor intervertebrale se permit mișcări de la nivelul tuturor secțiunilor coloanei. Aceste mișcări sunt:

– flexie

– extensie

– rotație

– înclinare

În acest fel, avem:

CERVICAL:

– flexie – 70˚

– extensie – 60˚

– rotație – 75˚

– înclinare – 50˚

DORSAL:

– flexie – 50˚

– extensie – 55˚

– rotație – 40˚

– înclinare – 100˚

LOMBAR:

– flexie – 40˚

– extensie – 30˚

– rotație – 5˚

– înclinare – 35˚

I.1.3. Funcțiile coloanei vertebrale

Alături de rolul esențial în locomoție (funcția de mobilitate) și stabilitatea corpului (funcția de susținere), coloana vertebrală îndeplinește și alte funcții. Una dintre acestea este funcția morfogenetică; prin mecanica sa, coloana vertebrală acționează asupra formei și așezării viscerelor toraco-abdominale. De asemenea, organul axial mai are drept funcție protecția măduvei osoase, componentă neurovasculară.

I.2. STRUCTURA VERTEBRELOR ȘI A DISCULUI INTERVERTEBRAL

Vertebrele au în componența lor două părți, și anume: partea anterioară, denumită corp vertebral și partea posterioară, denumită arc vertebral.

Corpul vertebral (corpus vertebrae) are forma unui cilindru scurt, ușor excavat la partea posterioară, al cărui diametru transversal domină toate celelalte dimensiuni. Corpului vertebral i se pot distinge două fețe, o circumferință și două margini. Fețele sunt una superioară și alta inferioară. Ele sunt ușor excavate în toate sensurile și, deoarece vin în contact cu discurile intervertebrale, se numesc fețe discale. Este masa osoasă principală a vertebrei care îii asigură soliditatea și rezistența necesară în diversele roluri funcționale pe care le îndeplinește organul axial.

Corpul vertebral este legat de inelul osos al arcului vertebral prin două formațiuni osoase caracteristice, numite pediculi vertebrali (radix vertebrae). Ei reprezintă lame osoase mai mult sau mai puțin aplatizate în sens transversal, care se implantează la nivelul de unire a fețelor laterale cu fața posterioară a corpului vertebral, participând, astfel, la delimitarea orificiului vertebral.

Arcul vertebral sau, așa cum mai este numit, neural, este format, în afara celor două lame osoase decrise mai sus (pediculi), din încă două lame numite vertebrale, cât și din șapte apofize, din care trei perechi (transverse și articulare) și una nepereche (spinoasă), toate delimitând orificiul vertebral.

Apofizele transverse sunt în număr de două și sunt situate una în dreapta și cealaltă în stânga. Poziția lor față de arcul vertebral cunoaște unele modificări de la overtebră la alta. Fiecare dintre cele două apofize tranverse are o față anterioară și o față posterioară, două margini, una superioară și una inferioară, precum și o extremitate liberă (vârful) și o bază care se implantează pe corpul vertebral. Acest tip de apofize dețin rolul de a stabiliza lateral coloana vertebrală.

Apofizele articulare sunt în număr de patru, mai exact, două superioare și două inferioare. Acestea sunt reprezentate de lame dispuse în plan frontal, care se desprind fie de pe marginea superioară a lamelor vertebrale, fie de pe marginea inferioară și fața anterioară a lamelor vertebrale. În ceea ce privește planul și conformația apofizelor articulare, acestea variază de lao vertebră la alta, de la o regiune la alta.

Apofiza spinoasă se desfășoară în plan median și posterior, începând de la extremitatea posterioară a lamelor și până înapoi la arcul vertebral. Forma sa este asemănătoare cu cea a unei lame osoase plate, remarcându-se două fețe, două margini, o bază și un vârf. Fețele apofizei spinoase delimitează șanțurile laterovertebrale, fiind astfel în raport cu mușchii din regiunea respectivă. marginile sunt una superioară,, oarecum ascuțită și una inferioară, mai groasă. Vârful apofizei constituie o componentă ce poate fi examinată pe viu, atât palpabil, fiind foarte evident în unele regiuni ale rahisului, cât și somatoscopic.

Corpul vertebral, împreună cu arcul vertebral delimitează orificiul vertebral. Forma acestuia variază de la rotundă, la triunghiulară, fiind mai larg în partea inferioară față de cea superioară datorită oblicității lamelor vertebrale. Dimensiunile orificiului vertebral diferă de la o vertebră la alta, ieșind, astfel în evidență două categorii de solicitări. Pe de o parte, măduva spinării, care necesită un spațiu corespunzător de cantonare și protecție, iar pe de altă parte, sarcina de susținere, care crește de sus în jos (invers măduvei). Trebuie specificat faptul că din suprapunerea orificiilor vertebrale rezultă canalul vertebral. În interiorul acestuia sunt adăpostite organe extrem de importante, și anume: partea inferioară a măduvei (bulbul), măduva spinării, rădăcinile medulare ale nervilor spinali, rădăcinile nervilor spinali, filum terminale, meningele rahidian și vase sanguine.

Vertebrele formează între ele articulații ce au capsule articulare și ligamente. Aceste vertebre sunt susținute și se pot mobiliza datorită musculaturii paravertebrale și ligamentelor articulare.

Vertebrele sunt legate între ele prin discurile intervertebrale – formațiuni fibrocartilaginoase cu rol de unire și mobilitate vertebrală. Acestea sunt cele mai importante segmente din mobilitatea organului axial. Discul intervertebral ocupă corpii vertebrali (spațiul dintre vertebre) și îi unește. El reprezintă o structură anatomică rotunjită și plată, cu rol multiplu:

• contribuie, prin rezistența lor, la menținerea curburilor coloanei;

• favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru după terminarea mișcării;

• transmit greutatea corpului în toate direcțiile diferitelor segmente ale coloanei vertebrale;

• amortizează șocurile sau presiunile la care este supus fiecare segment, în mod special în cursul mișcărilor sau eforturilor.

Aceste stucturi din componența coloanei vertebrale pot suferi traumatisme, degradări structurale, dar și procese degenerative.

Din punct de vedere structural, fiecare disc intervertebral este alcătuit dintr-o parte periferică, annulusul – un inel puternic de fibre care aderă bine la vertebre și asigură stabilitatea coloanei vertebrale, și dintr-o parte centrală, gelatinoasă și elastică, numită nucleu pulpos (nucleus pulpusus), compus dintr-un lichid foarte vascos, sub presiune, care absoarbe și repartizează șocurile.

Fig. 2 – Discurile intervertebrale

Inelul fibros (annulus) este constituit din fibre dispuse sub formă de lame așezate concentric. Fibrele de colagen sunt implantate pe fețele corpilor vertebrali alăturați și prind între ele nucleul pulpos. Lamele concentrice ale inelului fibros însumează în jur de 15 – 20 anterior de nucleu și între 7 și 10 posterior de acesta, explicând slaba rezistență la solicitări a acestei zone.

Nucleul pulpos este o formațiune sferică de natură gelatinoasă, situat central, bine fixat de inelul fibros la periferie. Este compus dintr-o substanță fibroasă elastică, având textură gelatinoasă, ce conține celule cartilaginoase. El exercită presiune asupra formațiunilor din proximitatea inelului fibros și a corpilor vertebrali, îndepărtează corpii vertebrali și pune în stare de tensiune inelul fibros, care tinde să-i apropie din nou. Datorită acestor proprietăți ale nucleului pulpos, discurile intervertebrale măresc elasticitatea coloanei vertebrale și absorb șocurile mecanice.

Fig. 3 – Nucleul pulpos și inelul fibros

Ce trebuie precizat numaidecât este faptul că solicitarea discurilor intervertebrale este redusă considerabil prin contracția mușchilor toracelui și abdomenului. În aceeași ordine de idei, musculatura abdominală și toracică asigură funcționarea firească a coloanei vertebrale, precum și prevenirea uzurii discale. La obezi, însă, din cauza musculaturii cu un tonus scăzut, coloana suferă presiuni mecanice nefavorabile, creând un mediu ideal pentru anumite procese degenerative precum spondilozele.

Vertebrele și discurile intervertebrale sunt fixate pe ambele părți de un aparat ligamentar, mai exact, de două ligamente ordonate sub forma unor benzi de-a lungul coloanei vertebrale.

Așa cum am menționat anterior, mișcarea deține un rol semnificativ și în sistemul osos. În acest sens, și în cazul discurilor intervertebrale, mișcarea joacă un rol prețios, și anume în nutriția discurilor intervertebrale prin crearea de presiuni ce asigură și favorizează circulația lichidelor și gazelor spre nucleul pulpos.

I.3. PATOLOGIA COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală, organul fundamental de susținere a corpului uman este predispusă unei game largi de afecțiuni. O primă și importantă cauză a acestor boli este sedentarismul, care conduce la adoptarea unor posturi disfuncționale, favorizând deformarea și deteriorarea coloanei vertebrale. Printre bolile care atacă organul axial se numără:

Scolioza – structurală, paralitică, neuropatică, idiopatică;

Cifoza – o mărire a convexității coloanei toracice;

Lordoza – o mărire a coloanei cervicale și a celei lombare;

Osteocondroza vertebrală (boala Scheuermann);

Boala Calve;

Spondilita anchilozantă

Hiperostoza scheletală difuză idiopatică. (boala Forestier);

Cifoza senilă;

Boala Paget;

Tuberculoza vertebrală;.

Leziuni metastatice ale coloanei vertebrale;

Osteoartrita (osteoartroza);

Artrita reumatoidă;

Spina bifidă;

Stenoza spinală.

În procesele patologice ale coloanei vertebrale toate structurile acesteia suferă modificări temporare sau definitive. Toate aceste structuri pot fi suferi din cauza unor: solicitări maxime, torsiuni, poziții incorecte, reumatisme agresive la toate segmentele, ridicări de greutăți, osteoporoză, procese infecțioase, manifestări metabolice.

În ceea ce privește structura osoasă dură – vertebrele pot suferi diferite leziuni precum traumatismele, mai exact fisuri, alunecări, luxații ale vertebrelor.

Referitor la structura musculară, mușchii paravertebrali pot suferi contracturi, atrofii, hipotrofii.

Și componentele conjunctive, fibrocartilaginoase pot cunoaște anumite afecțiuni. Astfel, discurile intervertebrale pot suferi deshidratări, fragmentări, hernie discală, ligamente calcifiate. Totodată, articulațiile intervertebrale pot avea: modificări degenerative ale corpilor vertebrali (artroză, spondiloză, osteoporoză), procese inflamatorii (artrite), proliferări osoase (osteofitoză).

Măduva spinării și nervii spinali, elemente structurale neurovasculare pot fi, de asemenea, supuse unor afecțiuni. În acest fel, măduva spinării poate fi afectată prin leziuni parțiale sau totale, cu pierderea reflexelor nervoase. Cât despre nervii spinali, ale căror rădăcini se găsesc în măduva spinării, pot suferi leziuni ce ar putea periclita funcții neuromotorii și senzitive.

Patologia coloanei vertebrale se concretizează prin diverse afecțiuni. Prin urmare, distingem: traumatismele, reumatismele, osteoporoza, tumorile sau TBC.

I.3.1. Traumatisme

După orice traumatism suferit (fracturi, luxații, entorse), accidental sau operator, cu excepția leziunilor locale, apar din partea întregului organism manifestări de ordin patologic. Ele sunt clinice, morfofuncționale, citologice, biochimice, biofizice, endrocrino-umorale și se comportă diferit, în funcție de reacția sistemului nervos al accidentatului, precum și în concordanță cu starea lui biologică.

Termenul de boală traumatică a fost folosit de Leriche pentru a scoate în evidență unele tulburări locale (vasculare și toracice). Crétin, la rândul său, mărturisea: „Fractura este o boală generală, care se vindecă prin punerea în joc a tuturor resurselor organismului.”

Rădulescu(1953) a descris boala traumatică în adevărata sa accepțiune și amănunțire. Manifestările clinice sunt uneori discrete, dar trebuie să fie căutate cu perseverență, în scopul vindecării leziunilor, în condiții ideale.

Cauzalitatea traumatismelor este diversă, de la ridicarea voluntară a unor greutăți, până la accidente în urma cărora se produc daune la nivelul coloanei vertebrale și chiar fracturi. Aceste traumatisme se produc prin dislocarea a două sau mai multe vertebre, prin fracturarea coloanei vertebrale, ori ca urmare a întreruperii circulației sangvine sau a unei presiuni pe coloană.

În cazul în care vertebrele sunt fracturate, este necesară o perioadă de aproximativ trei luni pentru vindecare. Dacă cea traumatizată aste măduva spinării, refacerea acesteia este imposibilă.

Traumatismele coloanei vertebrale produc leziuni grave, atât prin complexitatea lor, cât și prin complicațiile neurologice asociate, ce apar în procent de 40% în leziunile cervicale și 15-20% în fracturile toraco-lombare.

Într-o altă ordine de idei, este posibilă clasificarea traumatismelor organului axial. În acest sens, distingem:

Fracturi ale corpului vertebral:

– prin tasare cuneiformă sau totală;

– parcelare;

– cominutive.

b) Fracturi ale arcului neural:

– lame;

– procese traversare, articulare, spinoase;

– pediculi.

3. Leziuni mixte:

– luxații;

– fracturi-luxații;

– leziuni disco-ligamentare.

Simptomatologie

În cazul întâmpinării unor traumatisme, există o serie acțiuni care permit diagnosticarea individului:

examenul obiectiv minuțios fără a agrava leziunile existente;

inspecție: mărci traumatice, pozițiile particulare (torticolis, cifoză, scolioză posttraumatică);

palpare: contractură paravertebrală, sediul durerii, modificări de curbură, mobilitate anormală a proceselor spinoase;

examenul obiectiv va evita flexia sau extensia coloanei pentru a nu produce leziuni neurologice;

examenul ORL: fistule LCR, hematoame retro-faringiene;

examen neurologic complet;

sensibilitatea;

mobilitatea activă;

tetraplegii în leziuni cervicale, paraplegii în leziuni dorso-lombare;

retenția de urină și fecale apare în toate secțiunile complete;

semnele neurologice apar la distanță variabilă de vertebra lezată.

I.3.2. Reumatisme

Această denumire generică desemnează diversele dureri ale încheieturilor, oaselor, mușchilor. Reumtismul nu poate fi considerat o boală în sine, ci constituie un termen uzual pentru mai mult de 200 de afecțiuni musculo-scheletale. Se estimează că la nivel global, de acewste afecțiuni suferă în jur de 50% din populație. În privința României, procentul ajunge la 60% din populație.

Reumatismele degenerative reprezintă principala preocupare a populației și a asistenței medicale. Am putea spune că artroza și spondiloza sunt considerate destul de importante în patologia reumatismală și constituie preocupări în rândul populației cu vârsta de peste 40 de ani.

Artrozele sunt afecțiuni neinflamatoare ale articulațiilor mobile (diartrodiale), individualizate prin deteriorarea și abraziunea cartilajului articular, dar și prin leziuni hipertrofice ale extremităților osoase.

Fig. 4 – Zone afectate de artroză

Monoarticulare (uneori bilaterale) sau pauciarticulare, artrozele cresc ca frecvență cocncomitent cu vârsta. Neînsoțite de semne generale și nici de leziuni extraarticulare, ele se traduc clinic prin dureri, impotență funcțională și prin deformări articulare, iar radiologic prin pensarea spațiului articular, osteofitoză, osteoscreloză subcondrală și, uneori zone circumscrise de osteoporoză.

În afara denumirii de atroze, mai este folosit si termenul de reumatism degenerativ, ca și cel de osteoartrită.

Fiind răspândite în special în zona temperată, artrozele au o simptomatologie strâns legată de modificările meteorologice (dureri meteorotrope). Reumatismul degenerativ este o afecțiune a vârstei mijlocii și înaintate, afectează atât persoanele de sex feminin, cât și pe cele de sex masculin, iar frecvența lor este considerabil mai mare la indivizii de peste 50 de ani. Trebuie specificat faptul că doar o parte din indivizi (5-15%) au simptome supărătoare, în acest caz însemnând că artroza se manifestă ca boală.

În producerea leziunilor cartilaginoase specifice artrozelor sunt implicați anumiți factori.

Factori mecanici. Deteriorarea cartilagiului poate fi realizată de o suprasolicitare datorită unei repartiții anormale a presiunilor articulare, cu o hiperpresiune în anumite puncte (Ex: coxartroza poate apărea la îndivizi a căror suprafață portantă a capului femural în cavitatea cotiloidă este redusă de o malformație congenitală: subluxație coxefamurală, coxa plana etc.).

Un alt factor mecanic îl constituie obezitatea, care cauzează mărirea sarcinii suportate de articulațiile membrelor inferioare și ale coloanei lombare.

Factori traumatici. Microtraumatismele au rol în producerea distrucțiilor suprafețelor cartilaginoase. Traumatismele importante care caauzează fracturi, luxații sau subluxații, atrenează deteriorări ale cartilajului sa repartiții noi ale presiunilor articulare.

Factori endocrini și metabolici. Artrozele sunt dese în anumite boli endocrine. În acromegalie, hormonul de creștere (hormonul somatotrop),secretat în exces, determină o hipertrofie cartilaginoasă, dar întrucât cartilajul se hrănește numai prin difuziune, hipertrofia se însoțește progresiv de o nutriție neadecvată și de o degenerare secundară; procesele proliferative osoase sunt, totodată, stimulate de hormonul somatotrop. În cursul menopauzei apar, uneori artroze cu alură evolutivă deosebită, desemnate sub denumirea de artroză hipertrofică generalizată sau de poliartroză.

OBS! Dislipidemiile pot contribui la producerea leziunilor din artroze.

Îmbătrânirea. Odată cu înaintarea în vârstă, au loc tulburări endocrine, care nu sunt compatibile cu o activitate metabolică echilibrată a cartilajului; în sensul acestei vitalități scăzute a cartilajului, apariția artrozelor este marcată, la aceasta contribuind și o vascularizație redusă (datorită aterosclerozei concomitente).

Factori inflamatori cronici. După unele inflamații (poliartrita reumatoidă) sau infecții (tuberculoza osteoarticulară), cartilajul articular poate fi deteriorat, dezorganizat, înlocuit printr-un țesut cicatricial fibros, ce antrenează și alterări osoase; se produc, asftel, artrozele secundare.

OBS! Artrozele afecteză, de obicei o singură articulație și boala poate să rămână cantonată multă vreme numai la acea articulație.

Simptome subiective. Principalul simptom este durerea de tip mecanic, care se accentuează prin mișcare și prin oboseală articulară și se calmează prin repaus. Durerea nocturnă este foarte rar întâlnită la artrozici; ea este resimțită, însă la punerea în mișcare a articulației respective, dar în timp scurt (câteva minute) se diminuează și chiar dispare. Durerile se intensifică adesea cu prilejul schimbărilor meteorologice (dureri meteorotrope).

Durerea specifică artrozelor diferă mult de cea din artrite, care se intensifică noaptea și se însoțește de o redoare matinală de lungă durată (uneori, câteva ore).

Tratamentul artrozei este unul de lungă durată și complicat. Există mai multe feluri de tratamente: tratamente destinate simptomelor, respectiv durerii (sunt foarte importante pentru că ușurează suferința bolnavului – se folosesc antiinflamatoarele nesteroidiene); tratamentul care controlează evoluția bolii permite menținerea acesteia pe loc (tratament de fond sau tratament remisiv). Tratamentul remisiv este extrem de important și este singurul care poate să țină boala sub control și care poate să oprească acele distrugeri articulare. În general, în cursul poliartritei este descris un proces de îmbătrânire precoce (organismul suferă și din această suferință rezultă o degradare, o îmbătrânire precoce a organismului). Pentru a nu se produce pierderea mobilității articulare trebuie să facem kinetoterapie (gimnastică medicală).

Spondiloza este o afecțiune care apare în mod natural ca urmare a înaintării în vârstă. Este un proces normal de degradare a coloanei vertebrale și elementelor adiacente (mușchi, ligamente paravertebrale și discuri intervertebrale) după solicitări repetate.

Apariția bolilor de coloană vertebrală poate fi grăbită de traumatisme ale coloanei, poziții incorecte ale acesteia în timpul activității, căratul greutăților prea mari etc. Toate aceste cauze pot conduce în timp la hernie de disc, sciatică, stenoză spinală și spondiloză. În cazurile în care articulațiile de la nivelul coloanei vertebrale tind să se inflameze, poate să apară spondilita anchilozantă.

Simptome obiective. În zona cervicală manifestările simptomatice ale acestor boli degenerative cuprind de la parestezii ale membrelor, greutate în efectuarea anumitor mișcări, stări de oboseală, amețeli și dureri de cap, sunete în urechi, vederea încețosată, dificultăți de concentrare și de memorie, fiind afectați nervii care pleacă de la nivelul coloanei cervicale spre cap, umeri și mâini.

În zona toracală simptomele pot sa includă nevralgii intercostale, tulburări de tipul distoniei neurovegetative, și altele.

În zona lombară simptomele date de spondiloze sunt mai deosebite. Pot să apară lombalgii, dureri pe traiectoria nervului sciatic.

Tratamentul. Nu există niciun tratament pentru vindecarea completă a spondilozei, întrucât aceasta este o boala degenerativă. Tratamentul țintă va viza ameliorarea durerilor de spate și de gât. Există mai multe tipuri disponibile de tratament: medicamente, autoîngrijire, exerciții fizice, fizioterapie și terapii adjuvante, proceduri minim invazive, dar și chirurgia.

I.3.3. Osteoporoza

Osteoporoza reprezintă o maladie difuză a scheletului care se caracterizează prin scăderea masei osoase și afectarea microarhitecturii țesutului osos, ceea ce duce la fragilitate osoasă crescută și risc crescut de fracturi. Gradul osteoporozei se stabilește prin evaluare la nivelul coloanei lombare și a colului femural, care reprezintă teritoriile cele mai expuse fracturilor și a tasărilor de vertebre. Osteoporoza este cunoscută și sub denumirea de boală a oaselor fragile, o afecțiune silențioasă, care macină oasele în timp.

Fig. 6 – Osteoporoză la nivel vertebral

Osteoporoza este o boală care incapacitează bolnavul, îi îngreunează capacitatea de a merge, de a ridica greutăți, de a depune un minim efort, aspecte care nu fac decât să îngreuneze viața socială a bolnavilor.

În cazul osteoporozei la nivel vertebral, sunt întâlnite tasări și deformări ale vertebrelor determinate de o rarefiere a matricei componentei osoase. Cel mai des sunt afectate coloana lombară și vertebrală de către osteoporoza vertebrală, care poate determina afecțiuni precum fractura sau chiar colapsul corpilor vertebrali, hernie de disc. Clinic, la acest nivel osteoporoza se caracterizează prin dureri localizate sau difuze și impotență funcțională.

Această afecțiune este frecvent determinată de un dezechibru endocrin (menopauză, andropauză, hipercorticism), la care se poate adăuga un aport insuficient de calciu. Durerea lombară de tip mecanic evoluează în puseuri de câteva de săptămâni, în timpul cărora este prezentă o redoare importantă. La examenul clinic se constată o diminuare a înălțimii și o cifoză dorsală înaltă accentuată. Examenul radiologic evidențiază o transparență exagerată a corpilor vertebrali, a căror trabeculare apare mai evidentă, ca o perie; în fazele evoluate ale ostoporozei se remarcă deformarile și tasările copilor vertebrali rezultând vertebre biconcave, cuneiforme. Examenele biologice nu sunt caracteristice, cu exepția unei hipecalciurii în timpul puseurilor evolutive.

Există cinci semne care indică această afecțiune:

1. Dureri de spate sau durere bruscă apărută la nivelul coloanei vertebrale;

2. Pierdere progresivă din înălțime (aproximativ 3 cm);

3. Postură încovoiată;

4. Fracturi ale coloanei vertebrale, articulațiilor mâinii sau șoldului;

5. Pierdere de substanță osoasă la nivelul maxilarului.

Tratamentul are două părți. Prima parte se referă la schimbarea stilului de viață, cu eliminarea factorilor de risc. A doua parte vizează substanțele medicamentoase ce se pot administra.

Alte posibile modalități de tratament sunt următoarele:

– schimbarea stilului de viață;

– renunțarea la fumat și băuturi alcooliice, efectuarea de exerciții fizice zilnice (gimnastică, mers pe jos etc.), o dietă slabă în grăsimi și bogată în calciu și vitamina D;

– suplimentele alimentare;

– calciu:

– 800 mg/zi pentru copii, între 1-10 ani;

– 1000 mg/zi pentru bărbați și femei în premenopauză;

– 1.200 mg/zi pentru persoane între 11-24 de ani;

– 1.500 mg/zi pentru femei la menopauză ;

– 1.200-1.500 mg/zi pentru femei însărcinate sau care alăptează.

Aceste cantități sunt suficiente pentru necesitățile organismului, și pentru a evita osteoporoza, dar și în cazul în care boala deja s-a instalat. În cazul unei alimentații sărace în calciu, se pot administra suplimente alimentare ce conțin calciu în diferite concentrații.

– vitamina D – este necesară organismului deoarece asigură absorbția calciului din alimentație, în intestine. Lipsa acestei vitamine din organism poate provoca osteomalacia (oase moi din cauza aportului insuficient de calciu). Vitamina D ajută, la fel ca și calciul, la creșterea rezistenței osoase. Aportul este următorul, în funcție de vârstă:

– 200 UI pentru vârste între 19 și 50 de ani;

– 400 UI pentru vârste între 51 și 70 de ani;

– 600 UI pentru persoane peste 71 de ani.

I.3.4. Tumori vertebrale

Tumorile măduvei spinării sunt formațiuni benigne sau maligne care apar în interiorul sau în apropierea măduvei spinării sau a vertebrelor. Deși durerea de spate este cea mai frecventă manifestare a unei tumori medulare, cele mai multe dureri de spate sunt asociate cu stresul și îmbătrânirea, ci nu cu patologia tumorală.

În majoritatea regiunilor organismului uman, tumorile benigne nu ridică probleme; în cazul măduvei spinării însă, tumorile (chiar și cele benigne) pot cauza probleme grave de sănătate, cum ar fi durerea apărută prin compresia nervilor, tulburările neurologice și uneori chiar și paralizia de cauză medulară.

Manifestările clinice variază în funcție de localizarea și de tipul tumorii, întrucât o tumoră poate să comprime nervii, să erodeze vasele de sânge sau chiar și vertebrele.

Simptomatologia tumorilor medulare include:

durerea de spate, deseori iradiată în alte regiuni ale corpului, cu amplificare în timpul nopții;

lipsa sensibilității nervoase și apariția slăbiciunii musculare, mai ales în cazul membrelor inferioare;

dificultăți la mers, ducând uneori la căderi;

scăderea sensibilității la durere, la cald sau la rece;

durerea de spate, mai ales cea de la nivelul toracelui mijlociu și inferior, este cel mai frecvent simptom al tumorilor măduvei spinării. Durerea se poate acutiza pe parcursul nopții sau la trezire și poate iradia de la nivelul șirei spinării către șolduri, picioare sau brațe și se poate accentua în timp, în ciuda tratamentului.

Tratament. Câteva alternative terapeutice în cazul tumorilor medulare sunt următoarele:

• Monitorizarea;

• Interventia chirurgicală;

• Radioterapia;

• Radiochirurgia stereotaxică (SRS);

• Chimioterapia;

• Alte medicamente.

I.3.5. Tuberculoza vertebrală

Originea antică a tuberculozei vertebrale este susținută de descoperirea acestei afecțiuni la nivelul coloanei vertebrale a mumiilor egiptene, care, nefiind complet înlăturată, continuă să existe și în prezent.

Bacilul ce provoacă boala pătrunde în organism și, purtat de sânge, ajunge la coloana vertebrală, pe care o infestează, producând inflamația (spondilită). În 80% din cazuri, tuberculoza vertebrală este localizată la nivelul coloanei dorsale sau lombare, în timp ce coloana cervicală este mai puțin afectată.

Simptomele bolii sunt durerea acută într-un punct fix sau de-a lungul coloanei vertebrale, însoțite de accese de febră, transpirații abundente, lipsa poftei de mancare și scăderea în greutate. În stadiul avansat, determină hernierea nucleului pulpos.

Tratamentul medical depinde de gradul de distrugere osoasă și nervoasă, precum și de severitatea durerii. Se bazează pe medicație antituberculoasă administrată cu regularitate timp de cel puțin 6 luni, repaus la pat și restrângerea activității, suplimente cu vitamine și tonice hepatice, deoarece medicația antituberculotică afectează ficatul. Tratamentul chirurgical are o periculozitate crescută, motiv pentru care este recomandat, în baza unui motiv solid, cum ar fi: deformare severă a coloanei vertebrale, tulburări neurologice grave însoțite de dureri insuportabile. Intervenția presupune curățarea și eliminarea abcesului, dar și eliminarea deformărilor coloanei vertebrale.

Fiind o intervenție chirurgicală cu risc crescut, presupune o perioadă lungă de spitalizare.

CAPITOLUL II

LOMBOSACRALGIA

I.1. Considerații generale

Toate segmentele coloanei vertebrale au patologii diverse în funcție de agentul cauzal important. Denumirea de lombosacralgie desemnează durerea lombară inferioară de cauză mecanică, determinată de suferința atât a țesuturilor moi lombare, cât și a structurilor vertebrale (disc, ligamente intracanaliculare, articulații vertebrale posterioare, pediculi vertebrali) afectate într-un proces degenerativ. Tratamentul acestor afectiuni poate fi medicamentos, de posturare, fizioterapie si kinetoterapie.

Fazele durerilor lombosacrale:

În perioada acută, când durerile lombosacrale sunt intense, cu sau fără iradiere, pacientul nu își poate calma durerile nici măcar întins în pat și prezintă contractură musculară lombară.

În perioada subacută, când durerile au mai cedat, iar cele de repaus au disparut, bolnavul se poate mișca în pat fără dureri, se poate deplasa prin cameră, poate să stea pe scaun un timp mai mult sau mai puțin limitat. Durerea este suportabilă dacă nu își mobilizează coloana.

Perioada cronică, în care pacientul își poate mobiliza coloana, durerile fiind moderate. În timpul mersului și a ortostatismului, durerile pot apărea după o perioadă mai lungă de timp.

Perioada de remisiune completă, când pacientul nu mai are simptome, dar oricând se poate repeta un episod dureros.

I.2. Localizare. Anatomofiziologia coloanei lombare

Întelegerea oricărei afecțiuni este legată de cunoașterea intimă a acelui aspect – anatomic, fiziologic, biochimic – al normalului la care apare dereglarea inițială. Din punct de vedere fiziopatologic, se poare, deci vorbi de un pattern pentru fiecare boală, de a cărei descifrare depinde formularea celei mai bune atitudini terapeutice.

Pentru a putea localiza „sediul” acestei afecțiuni, trebuie să realizăm o prezentare succintă a coloanei lombare.

Coloana lombară este alcătuită din ultimele cinci vertebre (L1 – L5). Vertebra cea mai inferioară a coloanei lombare se articulează cu osul sacru – un os triunghiular aflat la baza coloanei, care se potrivește între cele două oase pelvine. Unele prezintă o vertebră suplimentară – a șasea vertebră lombară. Aceasta condiție particulară nu produce de obicei probleme. Vertebra lombară are, ca înălțime și suprafață de secțiune, dimensiunile cele ma mari dintre toate vertebrele. Dacă în înălțime nu există diferențe semnificative, între vertebrele lombare, suprafața de secțiune crește considerabil de la L1 la L5. Această creștere se încadrează într-o morfologie mai generală a rahisului – aceea a două trunchiuri de con reunite prin bazele lor mari la nivelul promontoriului.

Suprafețele articulare ale vertebrei L5 prezintă variații anatomice deosebit de numeroase, fie bilaterale (ambele suprafețe sunt orientate în plan sagital sau oblic), fie unilaterale (una dintre suprafețe este îndreptată coronar, iar celalaltă sagital), fără să aducem în vedere situațiile particulare oferite de numeroasele variante ale sacralizării. Toate aceste anomalii creează condiții anatomice ale așa-zisului weakback (spate slăbit), generator al unor sindroame lombosciatice sau factori ideali în apariția unei hernii de disc.

Fig. 7 Structura osoasă a coloanei lombare

În ceea ce privește discul intervertebral, acesta atinge în regiunea lombară, asemenea vertebrelor respective, dimensiunile cele mai mari. Discurile sunt responsabile, de regulă, de 25% din lungimea rahisului și de 30-36% din lungimea coloanei lombare. În aceeași rdine de idei, după Delmas, cuneiformitatea lombară este un fenomen predominant osos la femei și dical la bărbați. El consideră ca cyrtorachia (cuneiformitatea) osoasă se află în legătură cu stațiunea, în timp ce cytorachia discală, cu locomoția erijată.

Particularități ale vertebrelor lombare

Coloana lombară ocupă porțiunea bazală a conului superior osos al organului axial, lucru care determină ca solicitările mecanice în statică și dinamică să fie mai mari la acest nivel, lucru care, de altfel, se răsfrânge în mod evident în morfologia elementelor anatomice ale rahisului lombar.

Structura osoasă a coloanei lombare este reprezentată de cle cinci vertebre lombare care prezintă caractere lombare specifice, iar în cazul primei vertebre și a celei de-a cincea, caractere speciale.

Caracterele speciale la vertebrele lombare se regăsesc la L1, repectiv L5. Prima vertebră lombară are unele caractere morfologice de trecere, și anume apofiza costiformă, pe care se implantează arcada psoasului, iar spre vârf, arcada pătratului lombelor. Între cele două arcade se află fasciculul costal Weber din mușchiul diafragm.

Referitor la a cincea vertebră lombară sau, după cum mai este numită, vertebra presacrală, caracteristica ei specială rezidă în așezarea ei în proximitatea conului ilio-lombar și ligamentul sacro-vertebral Bichat.

II.3. FAZELE LOMBOSACRALGIEI – DE LA LUMBAGO, LOMBOSCIATICĂ, PÂNĂ LA LOMBOSACRALGIE

Aceste procese patologice se datorează solicitărilor accentuate, unde presiunea exercitată este de 10 ori mai mare decât în orice altă secțiune. Flexia sau hiperextensia în solicitările exagerate sunt reprezentate de ridicări de greutăți, șocuri mecanice, dezechilibre. Toate acestea afectează elementul esențial, și anume discul intervertebral. Discul intervertebral se poate fisura, poate aluneca sau se poate bomba. Deteriorarea discului sre loc prin atacarea nucleului pulpos care, fiind în stare de tensiune, se poate spargesau poate chiar migra în fisurile inelului fibros. În acel moment se produce hernia de disc – cea mai serioasă patologie, cu semne și sechele deosebite.

În toate patologiile coloane lombare, cel mai important simptom este durere – lombalgia, lombosacralgia, care poate afecta cele 5 vertebre lombare.

Lombosacralgia (durerea de mijloc) este o durere lombară inferioară, de cauză mecanică și poate fi generată atât de suferința țesuturilor moi lombare, cât și de afectarea structurilor vertebrale (disc, ligamente, pediculi vertebrali, articulații vertebrale posterioare). Tratamentul acestor afecțiuni poate fi medicamentos, de posturare, fizioterapie și kinetoterapie.

În acest sens, se diferențiază patru perioade:

perioada acută, prin dureri intense lombosacrate, cu sau fără iradiere;

perioada subacută, în care durerile din decubit au dispărut, iar bolnavul se poate mișca în pat fără dureri;

perioada cronică, ce permite pacientului să-și mobilizeze coloana, durerile fiind moderate;

perioada de remisiune completă.

Durerea lombară are diverse cauze și localizări, evoluând în mai multe etape, după patologii diferite. Ea este definită ca fiind o contractură puternică și dureroasă a mușchilor paravertebrali.

Cauzele vertebrale ale lombalgiilor

Durerile lombare acute și cronice sunt produse de procese patologice ale coloanei vertebrale și de boli ale organelor abdominopelvine.

Lombalgiile pot fi determinate de tulburării statice, procese degenerative, inflamatorii, neoplazice, metabolice sau traumatice, care afectează coloană lombară.

Tulburările statice. Modificările staticii fiziologice lombare determină, în vederea restabilirii echilibrului coloanei vertebrale, contracturi musculare, ligamentare, solicitări exagerate ale articulațiilor interapofiziare. La rândul lor, acetse tulburări statice au mai multe cauze: asimetria membrelor inferioare, anomaliile tranziționale lombosacrate, spondiloliza, spondilolisteza, sindromul trofostatic.

Leziunile degenerative ale coloanei lombare. Alterările degenerative ale discurilor intervertebrale devin mai frecvente paralel cu vârsta, fiind mai accentuate la muncitorii ce prestează munci fizice grele, precum și la obezi sau sau la bolnavi cu tulburări de statică.

Procese inflamatoare ale coloanei vertebrale. În procesele inflamatoare, durerea are un ritm particular,, cu intensificare pe timpul nopții, trezind, adesea din somn suferindul. Dimineața, durerea lombară este puternică și este însoțită de o redoare care cedează cu greu la mișcări. Se observă semne generale de inflamație, atât clinice (febră, transpirații, alterarea stării generale), cât și biologice (leucocitoză, V.S.H. accelerată etc).

Durerea lombară se manifestă sub trei forme:

lumbago acut;

lombalgie cronică;

lombosciatică.

Lumbago acut

Se definește ca o contractură bruscă, puternică și dureroasă a mușchilor paravertebrali lombari, resimțită în urma unui efort exagerat, a unei mișcări de rotație forțată sau după o expunere la frig. Însă cauza cea mai frecventă se pare că este entorsa discoligamentară, care produce distensia sau ruptura inelului fibros. Această durere imobilizează bolnavul, punându-l în imposibilitatea efectuării mișcărilor de flexie, extensie și rotație ale trunchiului. Bolnavul este blocat în flexie, neputându-se apleca să ridice un obiect de jos sau să-și încheie pantofii. Regiunea lombară poate fi dreaptă sau alteori incurbată lateral. Tentativa de mișcare a trunchiului trezește dureri violente. Bolnavul se deplasează cu multă dificultate, nu poate rămâne multă vreme în picioare, iar ridicarea sau așezarea în pat sunt deosebit de dureroase. Imobilitatea se datorează atât contracturii mușchilor lombari, consecință a iritării nervilor de către nucleul deplasat, cât și tensionării ligamentului vertebral posterior.

Această manifestare a durerii lombare se poate repeta în crize, poate produce cifoza cu redoare, precum și scolioză antialgică evidentă. Durata acesteia este cuprinsă între 5 și 15 zile, ea putând, de altfel, să recidiveze.

În stadiile avansate, spațiile intervertebrale se îngustează, diminuând, în același timp, orificiul de emergență a rădăcinilor nervului sciatic, apărând simptomul de lombosciatică.

Tratament. În această formă acută de lombalgie se impune:

Repaus la pat, pentru cedarea contracturii musculare, reducerea entorsei discoligamentare și revenirea la poziția inițială a fragmentului deplasat.

Tratamnet medicamentos: analgezice – Tador, antiinflamatorii (AINS), decontracturante – Midocalm, Clorzoxazon.

Infiltrații cu xilină – hidrocortizon.

Electroterapie realizată la patul bolnavului, prin curenți de joasă frecvență, curenți dinamici, curent galvanic (galvanizări) sau ultrasunete.

Masaj locoregional – după indicații.

Lombalgia cronică (lombosacralgia)

Această formă de manifestare a durerii lombare are o serie de caracteristici:

Durerea este surdă, cu iradiere persistentă;

Se poate diminua prin mișcare;

Este însoțită de redoare matinală;

Bolnavul nu se poate apleca și nici îndrepta;

Deplasare greoaie;

Ortostatismul prelungit amplifică durerea;

Discul are tendința de a se hernia;

Apar tulburări de staticp vertebrală

Frecventă la tineri;

Apare după eforturi exagerate, repetate;

Este agravată de frig și umezeală.

Dintre cauzele lombosacralgiei amintim: artroza lombară(spondiloze), osteofitoză lombară difuză, anomalii congenitale – spina bifida,traumatisme, procese metabolice, metastazele canceroase etc.

Tratamentul în cazul constă în repaus relativ, suprimându-se eforturile la poziție flexată, transportul de greutăți, sporturile traumatizante. În privința obezilor, li se recomandă cura de slăbire, pentru a corija tulburarea statică.

Sediul durerii în lombosacralgie

Sunt afectate rădăcinile vertebrelor L1-L2, provocând bolnavului dureri în coapsa superioară: anterior, medial, lateral. De asemenea, afectarea vertebrei L3 cauzează dureri și paraestezii. Compresia vertebrei L4 produce: durere coapsă antero-laterală, anterior genunchi, antero-medial gambă. Sunt afectate, totodată mersul pe călcâie și extensia genunchiului. Lezarea vertebrei L5 provoacă durere pentru: coapsa postero-externă, gamba antero-externă și fața dorsală a piciorului.

Lombosacralgia ce însoțește hernia de disc se poate agrava și este compensată de paraestezii și tulburări de mers.

Alte patologii ce pot produce lombosacralgii sunt:

Artrozele;

Spondiloza Scheuermann;

Spondilita anchilozantă;

Infecții localizate la coloana vertebrală;

Osteoporoză;

Metastaze lombare.

În scopul identificării cauzei, se recomandă un rxamen amănunțit, concretizat în examen radiologic, RMN, examen laborator.

Lombosciatica

Lombosciatica este consecința iritării rădăcinilor nervului sciatic de către inelul fibros degradat sau de fragmentele migrate ale nucleului pulpos care îngustează zonele de trecere ale filetelor nervoase la nivelul găurilor intervertebrale și se manifestă prin dureri în regiunea lombară, care iradiază pe fața posterioară a coapsei și gambei membrului inferior, extinzându-se, uneori în direcția halucelui (degetul mare) sau degetului mic. Lombosciatica poate fi generată, în afara de leziunile discale, și de boli neurologice infecțioase, proliferative sau toxice, care afectează rădăcinile sau nervul sciatic (nevrite). De aceea, în cazul apariției semnelor de lombosciatică este necesar să vă prezentați la medicul neurolog, pentru a se stabili diagnosticul, cauza și tratamentul.

În formele simple, care traduc fisurarea inelului fibros, unde predomină semnele de lumbago, repausul la pat și evitarea eforturilor fizice timp de 14 zile asigură vindecarea fără a mai fi necesare alte tratamente. Din nefericire, în această fază se comit imprudențe regretabile din partea bolnavilor, care amână consultul medical continuându-și activitatea și efortul fizic. Continuarea activității va determina deplasarea sau fragmentarea nucleului pulpos, determinând apariția herniei de disc.

Evoluția în această situație poate fi severă și constă în durere, impotență funcțională marcată, contractură musculară paravertebrală, presupunând tratamente complicate și costisitoare, uneori necesitând intervenția chirurgicală. Evoluția lombosciaticii depinde practic de atitudinea adoptată imediat prin repaus la pat și de momentul în care vă adresați specialistului.

CAPITOLUL III

TRATAMENT DE RECUPERARE ÎN LOMBOSACRALGIE

III.1. Considerații generale

Solicitările intense ale coloanei lombare, prin ridicarea greutăților în poziții incorecte (cu spatele flexat sau în hiperextensie) solicită la maxim inelul fibros care se poate fisura. Bolnavul simte o durere violentă care îl imobilizează și care nu-i mai permite redresarea coloanei sau mișcări de flexiune, rotație sau extensie. În acest moment, nucleul pulpos, aflat în stare de tensiune, migrează pe fisurile inelului fibros, provocând iritarea filetelor nervoase marginea care provoacă durerea violentă. Aceasta este primul simptom al deteriorării discului. Dacă după acest moment acut se continuă activitatea, atunci nucleul pulpos mărește dimensiunile fisurilor inelului fibros, putând aluneca mai departe, iritând rădăcinile nervilor care ies din măduva spinării, provocând lombosciatica. În stadii mai avansate de deteriorare a discului, nucleul pulpos se poate rupe, iar fragmentele pot migra, fie către cavitatea medulară, fie în interiorul corpilor vertebrali. Fragmentarea și migrarea nucleului pulpos reprezintă hernia de disc, stare de deteriorare a discului care este ireversibilă, necesitând chiar și tratament neurochirurgical. Primul stadiu este reversibil, fiind cunoscut sub numele de discopatie și beneficiind de tratament medical.

Lombosacralgia poate fi acută sau cronică și cuprinde: durere localizată în regiunea lombară (lombalgie, lombosacralgie) sau durere iradiată de-a lungul membrelor inferioare pe traiectul nervului sciatic (lombosciatica).

Etiopatogenie: tulburări statice ale coloanei vertebrale; procese variate care afectează coloana lombară (procese degenerative, inflamatorii, traumatice, metabolice, neoplazice).

Tratamentul fizio- și kinoterapic este un auxiliar valoros al chirurgului ortoped, în scopul restabilirii funcționale inițiale cât mai rapide și eficace. Astfel, în funcție de tipul constituțional al bolnavului și de stadiul bolii traumatice, este necesară o atentă adaptare și dirijare a acestui tratament.

În vederea tratării manifestărilor bolilor traumatice, specialiștii recomandă utilizarea, cu precădere a următoarelor metode de tratament fizioterapic:

masajul moderat și mișcările active care au rolul de a înlătura atrofiile musculare și redorile articulare;

aerul cald, cu moderație pentru redorile articulare;

gimnastica circulatorie, care se face după o tehnică specială pentru leziunile neurovasculare și trofice;

gimnastica medicală;

mobilizarea bolnavului;

educarea și reeducarea funcțională, care este necesară întotdeauna. Să se acorde o importanță deosebită acestui mijloc terapeutic.

OBS! „Un principiu terapeutic care trebuie respectat întotdeauna este următorul: Nu se vor face niciodată mișcări pasive dureroase pentru a se recupera mișcările după imobilizarea necesară vindecării unei fracturi”.

III.2. Mijloace de tratament în lombosacralgie

Conduita terapeutică și de recuperare în lombosacralgie se adresează stadiilor evolutive ale diverselor patologii care generează durerea ca important simptom.

Tratamentul prin kinetoterapie, fizioterapie și masaj terapeutic este cel mai judicios tratament al lombosacralgiilor care nu sunt contraindicate și nu se află într-un stadiu ce impune tratamentul neurochirurgical.

În scopul tratării lombosacralgiei, kinetoterapia devine un puternic adjuvant. Kinetoterapia se orientează atât ca obiectiv, cât și ca mijloace tehnice, în funcție de starea clinică a pacientului.

Lombosacralgia are patru stadii: stadiul acut, stadiul subacut, stadiul cronic și stadiul de remisiune completă.

Dintre acestea se remarcă perioada acută. Ea este întălnită în lombosacralgia cauzată de spondiloză, discopatie, spondilită și are două etape, și anume:

III.2.1. ETAPA DE CRUȚARE

III.2.2. ETAPA DE TRATAMENT ȘI RECUPERARE

III.2.1. ETAPA DE CRUȚARE

Acest stadiu are drept obiective:

combaterea durerilor lombare și radiculare;

combaterea inflamației locale;

relaxarea generală, musculară și nervoasă;

combaterea tonusului simpatic;

protecția rădăcinilor nervoase.

Aceste obiective pot fi atinse începând cu metodologia ce se aplică în mai multe etape:

REPAUS TOTAL

Această fază ce duce la indeplinirea obiectivelor etapei de cruțare se realizează în mai mulți pași, și anume:

se face pe plan dur – pat tare, nedeformabil;

pacient așezat în poziție decubit lateral, cocoș de pușcă;

decubit lateral sau orice altă postură, fără durere în lordoza coloanei vertebrale;

decubit dorsal cu genunchii flexați la 90˚, cu sul de pături sub ei;

repaus obligatoriu în acest puseu acut de poziții de decubit alterant lateral cu dorsal.

TONUSUL SIMPATIC

Este atenuat (sedat) prin posturare cu:

pernă sub abdomen;

masaj lombar reflex pe zonele HEAD.

TRATAMENT MEDICAMENTOS

În ceea ce privește tratamentul pe bază de medicamente, acesta este structurat astfel:

tratatment antialergic – Tador, Piafen, Tramadol;

tratament antiinflamator – de tip AINS

protectoare gastrice – Omeran, Dicarbocalm

corticoterapie – după caz

sedative generale – Distonocalm

decontracturante – Midocalm, Cloroxazon

Intervalul în care are loc această etapă de cruțare este de 9-10 zile.

TRATAMENT BFT

Procedurile de BFT se pot aplica la patul bolnavului, în forme posibile și adaptate locului unde se află pacientul.

La domiciliu – căldură locală, pernă electrică, masaj loco-regional, sedative.

În unitățile balneare: ELECTROTERAPIA – se aplică la patul bolnavului:

curenți de joasă frecvență pentru următoarele efecte: hiperemiante – vasodilatație crescută

analgezice – calmare a durerilor

dinamogene – decontracturante

curent galvanic – în aplicații lombare, aplocații transversal și longitudinale.

lombar – biplantar – 20mA, 20 minute

curenți diadinamici – se aplică pe coloana lombară

transversal, paravertebral

longitudinal, pe traiect dureros

forme antialgice DF, PL

Printre curenții de joasă frecvență se numără, de asemenea:

TENS (trans electric nerve stimulation)

TRABERTH

În ceea ce privește curentul de joasă frecvență Traberth, trebuie menționat faptul că electrozii din componența lui sunt egali, iar intensitatea recomandată este de 15 mA pentru 15 minute. În momentul în care pacientul s-a acomodat, se accentuează intensitatea, până la senzația de vibrație nedureroasă.

Pentru administrarea curenților Traberth, sunt necesare ședințe zilnice, timp de 6-8 zile.

Curenții de medie frecvență (CMF) au efecte stimulative, analgezice (asupra musculaturii contractate; se obține, astfel, decontracturarea regiunii dureroase, hiperemiante.

Există mai multe tipuri de frevență electrică, în funcție de valori:

frecvențe mici – sub 10 Hz – efect de excitare a mușchilor

frecvențe mijlocii – 12-35-50 Hz – efect decontracturant

frecvențe mari – 80-100 Hz – efect antialgic.

PROCEDURĂ: Electrozii acaparează zona contractată. Intensitatea va fi accentuată traptat, întrucât se produce acomodarea musculaturii. Este o senzație de vibrație, masaj, furnicătură, bine suportată, nedureroasă. Timpul de aplicare este cuprins între 15 și 20 minute. Se pot aplica și electrozi ventuză timp de 10 minute.

TERMOTERAPIA este realizată prin aplicarea de comprese calde, cataplasme cu parafină, nămol la patul pacientului, la indicația medicului, mai ales în formele de lombalgie (lumbago). Masajul va fi unul făcut pe musculatura paravertebrală și fese.

III.2.2 ETAPA DE TRATAMENT ȘI RECUPERARE

Obiectivele acesteia sunt clare:

combaterea durerii și a inflamației;

combaterea contracturii lombare;

combaterea pozițiilor lombare vicioase (contracturi, lordoze);

refacerea mobilității coloanei vertebrale.

În baza tratamentului medicamentos, bolnavului i se administrează: antialgice, antiinflamatorii AINS – dacă simptomele (durere, disconfort, agitație) nu se reduc.

TRATAMENTUL BALNEOFIZIOTERAPEUTIC (BFT)

Termoterapia se realizează prin:

cataplasme cu nămol, parafină

băi de nămol la 37-38˚C timp de 20 minute

băi de plante, cu rol de sedative

dușuri subacvale dorso-lombare și pentru membrele inferioare.

Efectele hidrotermoterapiei se concretizează în: decontracturare, sedare, activare a circulației, troficizarea musculaturii.

Electroterapia – în cazul acesteia, se va continua întregul program de aplicare a curenților de joasă frecvență: galvanici, diadinamici, TRABERTH, TENS, ultrasunete, unde scurte, magnetoterapie.

OBS! Schemele de tratament utilizează acești curenți cu forme, durată și parametri prescriși de medic.

Masajul se va continua, realizându-se un masaj sedativ locoregional blând, decontracturant și aplicându-se următoarele manevre:

Pacientul va sta în decubit ventral, cu perna sub abdomen. Brațele sunt în abducție, capul întors lateral.

Netezirea are rolul de încălzi tegumentul – va fi îndelungată, profundă și va acomoda pacientul cu terapeutul. Mai poate fi în pieptene, pe fesieri sau dorsală.

Frământarea va viza musculatura paravertebrală, fesierii, cu o mână sau cu amândouă, în funcție de contractură. Va fi o manevră decontracturantă, urmată de netezire, geluire, fricțiune, ținându-se cont de prescripția medicală.

Masajul are drept rol:

acțiune sedativă asupra nevralgiei, lombosacralgiei

acțiune hiperemiantă locală

creștere a tropicității locale

decontracturarea musculară ce întreține durerea.

III.3. Recuperarea prin kinetoterapie în lombosacralgie

Așa cum am spus anterior, lombosacralgia are patru faze:

faza acută

faza subacută

perioada cronică

perioada de remsiune completă

Pornind de la această premisă, recuperarea kinetoterapeutică în lombosacralgie are loc prin împărțirea acesteia pe cele trei faze.

Perioada acută – are ca obiective:

Reechilibrarea SNG (sistemului nervos vegetativ)

Pacientul este în stare de agitație, tahicardie, tensiune articulară crescută. Această stare este combătută de medicația antihipertensivă, sedative. Se recomandă poziționarea antialgică:

Decubit ventral cu pernă sub abdomen

Decubit lateral (cocoș de pușcă)

Pat înclinat cu capul mai jos (Trendelenburg)

Mângâierile blândă a musculaturii paravertebrale

Se aplică o căldură moderată.

Relaxarea generală are ca scop principal scăderea tensiunii psihice provocată de durere, precum și decontracturarea generală (exderciții de respirație) – Metoda Jacobson.

Scăderea iritației radiculare – pentru îndeplnirea acestui obiectiv trebuie realizate următoarele acțiuni:

Adoptarea unei posturi antialgice – decubit dorsalcu capul și umerii pe pernă, genunchii flexați, cu sul de pături sub ei (tălpile pe pat), decubit lateral (cocoș de pușcă) – genunchii flexați la piept, decubit dorsal șold și genunchi la 90˚, cu gambele pe un scăunel sau cutie. Toate aceste exerciții sunt de flexie anterioară.

Tracțiuni vertebrale continue – tracțiune de bazin cu o cntură lată.

Imobilizare în pat gipsat Williams.

Relaxarea contracturii musculare lombare se face prin utilizarea metodei Kabalt (cu diagonalele).

Exemplu: Într-o contractură dureroasă Sg, pentru mobilizarea membrelor de pe Dr, pentru a activa musculatura hemitrunchiului Dr.

Perioada subacută are drept obiective:

Relaxarea musculaturii contractate

Prin decubit dorsal și se menține programul Kabalt, pregătindu-se trunchiul pentru asuplizare.

Asuplizarea trunchiului inferior – are în vedere remobilizarea coloanei lombare (prin basculări de bazin).

Recuperarea cu programul Williams, care are mai multe etape.

a. decubit dorsal, flexie/extensie de genunchi

b. decubit dorsal, flexie, tras cu mâna

c. flexie bilaterală a genunchilor, cu ajutorul brațelor

d. decubit dorsal cu mâinile sub cap, cu flexie de genunchi alternativ și concomitent

e. decubit dorsal, brațele pe lângă cap, genunchi la 90˚, cu tălpile pe pat, ridică sacrul sus, prin contractarea mușchilor abdominali.

f. șezând pe scaun, cu genunchii depărtați, pacientul se apleacă cu mâinile spre sol pentru delordozare (4-5 repetări)

aceste serii se realizează de 2-3 ori pe zi, iar după două săptămâni, se trece la o altă etapă.

a. decubit dorsal, călcâiul drept pe genunchiul stâng, se face abducția șoldului drept până când genunchiul drept atinge patul.

b. decubit dorsal, călcâiul stâng pe genunchiul drept, se face abducția șoldului stâng până cand genunchiul stâng atinge patul.

c. decubit dorsal, se ridică alternativ câte un picior întins.

d. în ortostatism, mâinile sprijinite pe spătar, spătele drept, se fac genuflexiuni.

e. cavaler servant, fandare cu celălalt picior, corpul aplecat la 90˚ și sprijin cu mâinile pe sol.

f. exerciții de atârnat la șpalier:

cu spatele la spalier:

prindem bara de deasupra capului și facem flexie de genunchi (ridicăm genunchii la piept)

rotație stânga/dreapta cu genunchii îndoiți

din atârnat cu membrele inferioare întinse, basculare stânga și dreapta

semisuspendare, bascularea bazinului înainte/înapoi și lateral

cu fața la spalier, cu sprijin pe tălpi, tragem de bazin.

Perioada cronică urmărește, de asemenea, două obiective:

Asuplizarea lombară – pentru obținerea unor efecte precum: remobilizarea coloanei lombare, întinderea musculaturii paravertebrale.

Exerciții:

Bascularea pelvisului: din decubit dorsal, cu genunchii flexați lomba spre pat, se ridică sacrul în sus și se contractă mușchii abdominali.

Cu spatele la perete și călcâiele la 30 cm de perete se apropie călcâiele de perete.

Decubit dorsal pe bicicletă, fiind activat pelvisul

Decubit lateral, flexii ale coapsei și gambei pe abdomen

Decubit lateral, când se stă pe partea stângă se lucrează șoldul drept

Tonifierea musculaturii slabe (trunchi, abdomen) are ca scop menținerea unei pozișii anatomice a bazinului și contracararea contracturii paravertebrale.

Perioada de remisiune completă. În această etapă, programul kineto- este unul de profilaxie sau prevenire a recidivelor. Este o teorie ce aparține suedezei Mariane Zahlisson. Are trei obiective:

Ținută corectă a ccoloanei, indiferent de activități:

adaptarea unei posturi corecte

decubit dorsal, genunchi flexați și umerii ușor ridicați

decubit laateral, coapse și genunchi flexați

ortostatism, pantofi fără toc

din șezut, cu spatele lipit de spătar sau din poziția genunchi peste genunchi mai sus de șolduri.

exerciții de delordozare

decubit dorsal, flexii de genunchi cu genunchii întinși

ortostatism, depărtare/apropiere de perete, cu genunchi fixat de perete

genuflexiuni cu aplecări de trunchi ca o fandare.

Înzăvorârea coloanei, mai exact, blocarea, în timpul efortului, a segmentului afectat, se realizează în patru stadii:

Stadiul I – adoptarea unor poziții imobile din ortostatism, șezând sau decubit.

Stadiul II – menținerea coloanei blocate.

Stadiul III – se mobilizează și trunchiul care rămâne blocat.

Stadiul IV –pacientul își reia activitatea în mod controlat, dar coloana rămâne blocată.

CONCLUZII

Coloana vertebrală constituie, din punct de vedere ortopedic, un organ veritabil. Acest statut se datorează, în primul rând, funcției de susținere a întregului corp și, în același timp, se datorează funcției de mobilitate a corpului (deplasarea acestuia în spațiu). În al doilea rând, importanța organului axial rezidă și în alte funcții pe care acesta le îndeplinește, și anume: funcția de protecție a măduvei spinării împotriva acțiunilor mecanice, precum și funcția modelantă (morfogenetică) – caracteristicile dinamice ale coloanei se axează asupra unor aspecte morfologice ale elementelor componente ale organismului (acționează asupra formei și așezării viscerelor toraco-abdominale).

Afecțiunile coloanei lombare se datorează, în primul rând, solicitărilor accentuate, unde presiunea exercitată este de 10 ori mai mare decât în orice altă secțiune a coloanei vertebrale.

Prin definiție, lombosacralgia este un simptom dureros localizat, pentru care nu se poate stabili întotdeauna o relație directă între importanța pe care o acordă bolnavul acestei suferințe și modificările anatomo-patologice ale coloanei vertebrale. Lombosacralgia este o afecțiune serioasă a coloanei lombare. Prin diversele manifestări ale acesteia, se demonstrează complexitatea bolii și a mijoacelor de tratament a acesteia.

În ceea ce privește tratamentul lombosacralgiei prin intermediul kinetoterapiei (terapiei prin mișcare), trebuie menționat faptul că acesta este un adjuvant de nădejde și în cazul afecțiunilor coloanei lombare. Identificând cauzele afecțiunii, tratamentul învederează, de asemenea, stabilirea posibilelor metode de tratare a respectivei suferințe. În cazul de față (lombosacralgia), tratamentul este unul variat, fiecare metodă prezentată având cota ei sigură de eficiență. În acest fel, lombosacralgia poate fi ameliorată prin: repaus total, tratament medicamentos (în funcție de stadiul în care se afla afecțiunea), tratament BFT (termoterapie, electroterapie și masaj) și, cu precădere, kinetoterapia, reprezentată de mijloacele proprii.

Așadar, în urma analizei efectuate, putem conchide că principalul scop în tratarea afecțiunilor coloanei lombare îl constituie preîntâmpinarea oricărei boli, prin evitarea unor factori precum solicitarea intensă sau ridicarea de greutăți în poziții incorecte.

BIBLIOGRAFIE

N. Diaconescu, C. Veleanu, H.J. Klepp – Coloana vertebrală – structură și funcții, Editura Medicală, București, 1977

Ștefan Șuțeanu, Victoria ionescu, Marian Moangă – Clinica și tratamentul bolilor reumatice, Editura Medicală, București, 1977

C. Arseni, M. Stanciu – Discopatiile vertebrale lombare, Editura Medicală, București, 1970

A. D. Rădulescu, în colaborare cu: C. Arseni, M. Simionescu, O. Troianescu, C. Baciu, I. Varna, V. Popescu –Traumatismele osteoarticulare – generalități craniu, coloană vertebrală, torace, Vol. I, Editura Republicii Socialiste România, București, 1967

http://www.lectiadeortopedie.ro/coloana-vertebrala/lumbago-lombosciatica/

http://terapeuti.ro/patologie-afectiuni/afectiuni-ale-coloanei-vertebrale-simptome-tratamente-boli-chiropraxie-chiroterapeuti-kinetoterapie/

http://anatomie.romedic.ro/coloana-vertebrala