Terapia cu Plante In Alopecie

Terapia cu plante în alopecie

Introducere

Capitolul 1

Noțiuni caracteristice ale pielii și alopeciei

1.1 Pielea –  definiția pielii

1.2 Structura pielii

1.3 Funcțiile pielii

1.4 Alopecia – definiție, generalități, cauze

1.5 Tipuri de alopecie

Capitolul 2

Cosmetologia

2.1 Scurt istoric al cosmeticii

2.2 Diagnosticul cosmetic al pielii

2.3 Îngrijirea cosmetică a părului și pielii capului

2.4 Plantele în produsele cosmetice

2.5 Extractele vegetale utilizate în cosmetică

2.6 Elemente constitutive ale extractelor de plante

Capitolul 3

Rolul plantelor în cosmetică

3.1 Terapia cu plante în dermatocosmetologie și rețete utilizate în afecțiuni

dermatologice

3.2 Tipuri de tratamnt în alopecie

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Pentru lucrarea de licență am ales ca temă „Terapia cu plante în alopecie”, temă ce vizează evidențierea atât a caracteristicilor pielii cât și noțiuni cu privire la alopecie, cosmetologie și rolul acestora în cosmetică.

Lucrarea este structurată pe trei capitole, fiecare prezentând aspecte importante despre subiectul abordat.

Astfel, primul capitol denumit „Noțiuni caracteristice ale pielii și alopeciei” tratează în cinci subpuncte idei referitoare la noțiuni ale pielii, structura pielii, funcțiile pielii, generalități și cauze despre alopecia precum și tipuri de alopecie.

Alopecia sau căderea părului prezinta numeroase forme, fiecare având propria sa cauza și se intalneste atât la barbati cât și la femei. Alopecia se poate localiza la nivelul tâmplelor si frunții, cea mai frecventa forma, sau poate duce la căderea parului pe anumite porțiuni sub forma de cercuri, cum este cazul unei afectiuni numite alopecia areata (pelada). Căderea parului se poate produce pe toata suprafața capului și are diferite cauze cum ar fi  chimioterapia, unele medicamente sau radioterapia.

Capitolul al doilea evidențiază aspecte cu privire la „Cosmetologie”. În cadrul acestui se vorbește despre un scurt istoric al cosmeticii, diagnosticul cosmetic al pielii, îngrijirea cosmetică a părului și pielii capului, plantele în produsele cosmetice, extractele vegetale utilizate în cosmetică și elemente constitutive ale extractelor de plante.

Incă din cele mai vechi timpuri, îngrijirile acordate pielii au facut obiectul preocupărilor oamenilor, pielea fiind “oglinda in care se citeste comportarea individului.”

Cosmetologia este știinta și arta îngrijirii externe a corpului cu ajutorul preparatelor si al tratamentelor speciale. Cuvântul cosmetică provine din grecescul kosmetikos insemnand maiestrie în impodobire.

Ultimul capitol intitulat „Rolul plantelor în cosmetică” debutează cu terapia cu plante în dermatocosmetologie, rețete utilizate în afecțiuni dermatologice și tipuri de tratament în alopecie.

Întreaga lucrare este structurată având la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu și studii cu privire la subiectul abordat.

Capitolul 1

Noțiuni caracteristice ale pielii și alopeciei

1.1 Pielea –  definiția pielii

Potrivit unei definiții „tegumentul sau pielea este organul care acoperă suprafața corpului, cu rol protector, receptor și reglator al schimburilor metabolice”.

O îngrijire rațională a pielii, prin care se înțelege atât igiena riguroasă, cât și aplicarea diverselor procedee, preparate și produse cosmetice, implică o cunoaștere prealabilă a structurii și funcțiilor ei.

Pielea (tegumentul) „nu este un simplu înveliș al corpului ci un organ cu o activitate vitală complexă, îndeplinind numeroase funcții biologice și fiind o adevărată oglindă a stării sănătății fizice și psihice a organismului”.

1.2 Structura pielii

Pielea are o structură complexă fiind alcătuită din trei straturi principale: epiderm, derm și stratul subcutanat (hipoderm) (fig. 1.1)

Figura 1.1.– Structura pielii

Epidermul (epidermis). Este stratul superficial al pielii și are o grosime variabilă în diversele regiuni ale pielii. El este alcătuit din următoarele straturi:

„stratul bazal (generator), situat profund pe membrana bazală, care desparte epidermul de derm. Poartă și denumirea de strat generator, întrucât la acest nivel iau naștere celulele de înlocuire ale celorlalte straturi. Celulele acestui strat conțin, în funcție de rasă și condițiile mediului înconjurător, cantități variabile de pigment melanie preluat de la celulele melanocite care-1 produc (celule pigmentare) și care are rol în protecția corpului față de razele solare;

stratul celulelor poliedrice sau stratul spinos, care se află deasupra stratului bazal, este format din mai multe rânduri de celule, apropiate între ele și legate cu citoplasma. Spre suprafață celulele acestui strat devin tot mai turtite începând să se keratinizeze;

stratul granulos, superficial este alcătuit din 1 până la 5 rânduri de celule plate conținând în citoplasmă granule de keratohialină, cu nucleul pe cale de degenerescență;

stratul lucid, care se află deasupra stratului granulos, fiind format din celule turtite, dispuse pe mai multe rânduri, cu citoplasmă omogenă și transparent datorită eleidinei pe care o conține (substanță grasă provenită din degradarea keratohialinei). Eleidina dă epidermului proprietățile de impermeabilitate absorbție și suplețe. Tot din degradarea keratohialinei iau naștere în citoplasmă glucide, care au un rol important în menținerea pH-ului constant al pielii (acea manta acidă a pielii despre care se vorbește foarte des în cosmetica modernă);

stratul cornos este format din celule fără nucleu, încărcate cu grăsime epidermică și cu înveliș periferic de keratină, o proteină având sulf în compoziția sa, rezistentă și elastică. Acest strat este foarte gros pe fața palmară a mâinii și în regiunea plantară;

stratul descuamant (exfoliant) formează pătura superficială a stratului cornos și a epidermului, cu celule care se descuamează (exfoliază) și cad.

Epidermul este străbătut de tulpina firelor de păr, de canalele de excreție ale glandelor sudoripare și conține terminațiile nervoase receptoare.

Dermul (corionul pielii-corium). Dermul este stratul dispus sub epiderm mai gros decât epidermul, fiind format din țesut conjunctiv. Dermul este format dintr-un strat papilar superficial și stratul reticular profund. Stratul papilar, situat superficial spre membrana bazală, ridică spre epiderm proeminențe conice, numite papile dermice. El este format din țesut conjunctiv, cu substanță fundamentală abundentă, fibre colagene, mastocite, fibre elasticte și de reticulină, capilare sanguine și receptori nervoși.

Stratul reticular (profund) al dermului continuă țesutul conjunctiv al stratului precedent, fiind bogat în fascicule de fibre colagene și în lame elastice care conferă pielii rezistența. Odată cu înaintarea în vârstă, dermul pierde treptat din elasticitatea sa inițială, iar pielea întinsă prin mișcările musculare nu mai revine la loc, luând naștere pliurile pielii (ridurile sau sbârciturile). Dermul conține glandele sebacee, canalele de excreție ale glandelor sudoripare, partea dinspre suprafață a foliculilor piloși, rețeaua vasculară a dermului, precum și receptori nervoși.

Stratul subcutanat (tela subcutanea), sau hipodermul. Acesta este stratul cel mai profund al pielii, fiind format din țesut conjunctiv lax bogat în celule adipoase. Celulele adipoase sau adipocitele, formează paniculul adipos, a cărui grosime variază în diversele regiuni ale pielii, prezentând particularități de sex și individuale. Paniculul adipos are un rol important în termoreglare, reducând pierderea de căldură a corpului constituind totodată și un depozit de grăsimi.

Tot în stratul subcutanat (hipoderm), se află partea secretorie a glandelor sudoripare, partea profundă a foliculilor piloși, rețeaua vasculară subcutanată, nervii cutanați și receptorii nervoși.

Pielea conține un procent de aproape 70% apă, din care 10% în stratul cornos. Hidratarea normală a țesutului cutanat este alimentată de rezerva de apă conținută de limfa din spațiile intercelulare, care înlocuiește rapid apa ce se pierde la suprafața pielii prin acțiunea factorilor externi.

Starea de hidratare a pielii are o mare importanță din punct de vedere cosmetic, deoarece orice tulburări modifică aspectul normal al tenului. „Dezechilibrul în ceea ce privește cantitatea de apă din piele, are ca repercusiuni hiperhidratarea sau deshidratarea tenului și a pielii corpului în general. Numai un echilibru între apa ce se evaporă la suprafața pielii și între apa care provine din straturile profunde oglindește starea de hidratare normală a pielii. Cosmetica modernă cunoaște procedee, preparate și produse în stare să intervină cu eficiență în cazurile de deshidratare a pielii”.

O însușire a pielii, deosebit de importantă din punct de vedere cosmetic, este culoarea ei. Aceasta rezultă din amestecul de culori ale țesuturilor superficiale ale pielii.

Aceste culori sunt: galben, alb, negru sau brun-închis, roșu.

Galbenul este culoarea stratului cornos. Aceasta este culoarea proprie a pielii.

Albul se datorește keratohialinei, substanță din straturile superioare ale epidermei, mai precis din stratul granulos.

Negrul sau brunul-închis se datorește pigmentului pielii (melanina), presărat în unele celule din epiderm.

Roșul este sângele care asigură irigația la acest nivel și care se străvede prin straturile epiteliale.

„Acest amestec cromatic de nuanțe naturale dă coloritul frumos și sănătos al pielii. Există o anumită proporție normală între acești patru componenți tinctoriali. Dacă unul din țesuturile care își aduc contribuția la acest amestec cromatic este prea dezvoltat, el își va afirma nuanța sa caracteristică, evidențiindu-se, se înțelege că în dauna celorlalte culori și în detrimentul aspectului sănătos și estetic al pielii”.

1.3 Funcțiile pielii

Pielea este un organ de o mare importanță funcțională. Funcțiile cele mai importante ale acestui organ sunt următoarele: funcția de protecție, funcția de respirație, funcția secretorie, funcția de depozit, funcția de termoreglare, funcția de sensibilitate (senzorială), funcția metabolică, funcția de absorbție. În cele ce urmează voi prezenta fiecare funcție în parte a pielii.

Funcția de protecție. Organismul este apărat de influența factorilor externi (fizici, chimici și infecțioși), prin stratul cornos al epidermului. Prin cantitatea de țesut adipos subcutanat și prin elasticitatea pielii, organele și țesuturile subiacente sunt protejate de traumatisme. Prin secreția pigmentului melanic, care produce colorația închisă a pielii, se reduce acțiunea razelor ultraviolete, având astfel un rol fotoprotector.

Un rol de o deosebită importanță pentru piele îl joacă mantaua acidă care se formează din sudoare și sebum într-un strat foarte subțire, acid, aciditatea variind de la un organism la altul și chiar de la o regiune a pielii la alta, la același organism. Mantaua acidă a pielii constituie un important factor de apărare a corpului împotriva microorganismelor, pentru a căror dezvoltare mediul acid este nefavorabil.

Pielea trebuie să fie intactă, pentru a-și putea îndeplini în cele mai bune condiții funcția de protecție. Nu poate să apere într-o măsură suficientă organismul față factorii externi o piele fără țesut adipos, neelastică, sau uscată. Îngrijirea rațională a pielii din punct de vedere igienic și cosmetic, călirea organismului prin aer, apă, soare, practicarea cu regularitate a exercițiilor fizice și a sporturilor, masajele manuale, mecanice și electrice efectuate după un program bine stabilit ținând cont de contraindicații, alimentația complexă și rațională, odihna, controlul medical periodic, asigură o dezvoltare normală a pielii, făcând-o capabilă să-și îndeplinească importanta sa funcție de protector al corpului, fiind în același timp o oglindă imaculată a sănătății și bunei dispoziții. Prin tratamentele și procedeele cosmetice moderne, o astfel de piele își poate menține tinerețea și frumusețea până la o vârstă înaintată, acesta fiind idealul științei cosmetologiei.

Funcția de respirație. La nit de vedere igienic și cosmetic, călirea organismului prin aer, apă, soare, practicarea cu regularitate a exercițiilor fizice și a sporturilor, masajele manuale, mecanice și electrice efectuate după un program bine stabilit ținând cont de contraindicații, alimentația complexă și rațională, odihna, controlul medical periodic, asigură o dezvoltare normală a pielii, făcând-o capabilă să-și îndeplinească importanta sa funcție de protector al corpului, fiind în același timp o oglindă imaculată a sănătății și bunei dispoziții. Prin tratamentele și procedeele cosmetice moderne, o astfel de piele își poate menține tinerețea și frumusețea până la o vârstă înaintată, acesta fiind idealul științei cosmetologiei.

Funcția de respirație. La nivelul pielii are loc o ușoară respirație cutanată. Omul adult elimină prin piele în decursul a 24 de ore 41 de bioxid de carbon. Această respirație redusă se datorește pe de o parte existenței păturii cornoase, iar pe de altă parte, faptului că vasele sanguine sunt situate destul de departe de suprafața pielii.

Funcția de excreție. Glandele sudoripare au proprietatea de a elabora sudoarea pe care o elimină prin pori la suprafața pielii. Procesul acesta de eliminare este numit transpirație sau sudorație. Sudoarea este o soluție apoasă cu o compoziție foarte complexă. Eliminarea sudorii este o funcție excretoare, prin care pielea își îndeplinește rolul în special în termoreglarea organismului. Cantitatea medie de sudoare eliminată în 24 de ore variază între 0,600 și 11, ceea ce rezultă că prin glandele sudoripare pielea elimină aproximativ 25% din produșii de excreție față de excreția pe cale renală. Prin excreția sudorală, pielea elimină anumite substanțe rezultate din metabolismul normal sau patogen al organismului. În cazul când aceste toxine sunt în cantitate mare iar ritmul de eliminare este foarte lent, au loc unele modificări în aspectul pielii. În acest caz pielea apare palidă și spălăcită.

Funcția de depozit. Stratul subcutanat (hipodermul) acumulează o importantă cantitate de grăsime, constituind prin aceasta un țesut adipos, care în caz de nevoie reprezintă o rezervă energetică a organismului.

Funcția de termoreglare. Prin stratul de grăsime cutanată precum și prin vasoconstricția periferică pielea apără organismul de pierderea unei cantități mari de căldură. De asemenea, prin evaporarea transpirației și vasodilatația periferică, pielea apără organismul de supraîncălzire. Reiese clar, că în termoreglarea fizică pielea joacă cel mai important rol.

Funcția de sensibilitate. Pielea este și un organ al sensibilității, fiind identificate următoarele forme de sensibilitate cutanată: sensibilitatea tactilă, sensibilitatea termică, sensibilitatea dureroasă.

Pielea conține mai multe puncte sensibile la durere decât la atingere, frig și cald. După ultimele cercetări ale unui grup de dermatologi americani ar exista pe suprafața pielii 4000000 de puncte pentru durere, 1 000 000 de puncte pentru atingere, 500 000 de puncte pentru frig și numai 30 000 de puncte pentru cald.

Formațiile nervoase din piele asigură varietatea actelor reflexe instalate față de condițiile variabile ale factorilor de mediu. Terminațiile nervoase din piele nu pot funcționa normal, nu-și pot îmbunătăți și perfecționa activitatea, fără asigurarea condițiilor necesare de îngrijire a pielii.

Funcția metabolică. În organul cutanat se petrec numeroase și variate acte metabolice, dintre care unele sunt proprii și specifice pielii, altele fiind corelate de procesele metabolice generale ale organismului. Legătura funcțională dintre aceste din urmă procese și starea metabolică a pielii, este asigurată de stratul ei dermic, la nivelul căruia se petrec cele mai importante schimburi ce au loc între organism în general și piele. Prin urmare, în fiziologia pielii, țesutul dermic îndeplinește funcții complexd asigurând atât controlul morfo-funcțional al dezvoltării epidermului și anexelor sale, cât și hrănirea și echilibrul metabolic al lor.

Dermul își datorește proprietățile naturii sale conjunctive, de țesut cu valențe multiple și dotat în același timp de un înalt dinamism propriu, care îi permite asigurarea schimburilor metabolice și o continuă activitate de reînoire morfologică a elementelor sale.

Funcția epidermului se concretizează prin keratinizare, scop final al activității epidermice, în producerea keratinei și în producerea unei substanțe grase, grăsimea cornoasă, care îmbibă stratul cornos.

Keratina este constituită în deosebi din trei aminoacizi și anume: tirozina, triptofanul, cistina.

Keratina celulei cornoase este substanță rezistentă față de factorii mecanici și chimici din mediul extern. Prin aciditatea ei se constituie mantaua acidă a pielii.

Grăsimea suprafeței pielii conține din abundență colesterol, aciazi grași nesaturați (acid oleic și linoleic, eter al colesterolului, eteri glicerici), formând o adevărată grăsime de culoare brună deschis.

În metabolism pielea are un rol deosebit. Astfel, prin secreția sudorii, intervine în metabolismul apei și al sărurilor. În alcătuirea păturii cornoase și a fanerelor (părul, unghiile), intră keratina, pentru sintetizarea căreia este nevoie de sulf, pe care pielea îl reține, îndeplinind astfel această funcție. De asemenea, la nivelul pielii se formează pigmentul melanic (cu rol de protecție), vitamina D și histamina (substanță organică ce intervine în vasodilatație).

Desfășurarea normală a metabolismului cutanat asigură pielii funcțiile care sunt menite să realizeze apărarea organismului față de noxele care, venind din mediul extern, pot atinge integritatea organismului.

Funcția de absorbție. Deși pielea este impermeabilă pentru diferite substanțe chimice, ea poate permite totuși pătrunderea (absorția) anumitor preparate și produse medicamentoase sau cosmetice, ceea ce prezintă o deosebită importanță, atât în practica medicală, cât mai ales în îngrijirile și tratamentele cosmetice.

1.4 Alopecia – definiție, generalități, cauze

Alopecia este o tulburare dermatologică din cauza căreia oamenii își pierd parțial sau complet părul de pe cap și, uneori, de pe alte părți ale corpului. Este o boală cronică inflamatorie care afectează foliculii piloși. Nu prezintă nici un fel de amenințare pentru viață, nu este nici dureroasă, deși poate să apară o iritație a pielii, mai ales în timpul tratamentului și pot exista probleme fizice asociate cu pierderea sprâncenelor și a genelor. Din nefericire, poate să aibă un efect foarte puternic sub aspect psihologic, producând o suferință emoțională puternică și afectând relațiile interumane. Un sondaj efectuat de Hairline International a condus la concluzia că 40 la sută din femeile cu alopecie s-au confruntat cu probleme în cadrul căsniciei sau al relațiilor de lungă durată. Multe dintre aceste relații s-au destrămat. Mai mult chiar, un procentaj de 63 % din persoanele chestionate au recunoscut că s-au confruntat în același timp și cu probleme legate de carieră.

De obicei, alopecia este mult mai frecventă decât ar crede lumea. Adeseori acele persoane care suferă de această afecțiune nu sunt observate, pentru că își maschează pierderea părului prin schimbarea pieptănăturii (eventual răzându-se pe cap sau pieptănându-și părul astfel încât să acopere zona de chelie) sau purtând peruci. Și este foarte greu de știut cu precizie care este numărul persoanelor care suferă de această afecțiune, pentru că multe nu se adresează medicului de familie si nu spun nimic nimănui. Estimările sunt cuprinse între 0,1-1 % din populație care suferă concomitent de alopecie, cu un risc de contractare a alopeciei pe parcursul vieții estimat la 1,7 %. Alopecia este răspunzătoare pentru 2 % din cazurile noi care se adresează dermatologului.

Această boală, poate să afecteze pe oricine, indiferent de sex, rasă, vârstă sau statut socio-economic – deși s-au efectuat puține studii în vederea evaluării tipului, frecvenței sau impactului alopeciei asupra diferitelor grupuri etnice sau culturale. Pentru mulți oameni, părul nu are doar o semnificație legată de percepția atractivității sau identității – poate să aibă și o semnificație culturală sau religioasă. Pare să existe o anumită legătură în familie, o cincime dintre pacienții care suferă de alopecie având în ascendență rude care au suferit de această boală. În ceea ce privește vârsta, 60 % dintre pacienți prezintă primele indicii ale acestei afecțiuni înainte de vârsta de 20 de ani.

Trebuie să facem o distincție între alopecie și calviția comună. Mulți bărbați își pierd părul în mod natural, pe parcursul mai multor ani, de regulă între vârstele de 20 și 60 de ani. Pe piață există „tratamente" pentru calviția masculină, însă este un fenomen perfect natural, cu care mulți bărbați ajung să se împace destul de ușor. În schimb, alopecia este o tulburare care poate să afecteze pe oricine – bărbați, femei și copii – și poate să aibă efecte foarte serioase asupra vieții persoanei, instalându-se brusc și fără o cauză evidentă.

Pentru o minoritate, mai ales pentru cei care efectuează un tratament chimioterapic, este previzibilă apariția alopeciei. Este posibil să se producă această cădere a părului în cursul tratamentului și este la fel de posibil ca acesta să înceapă să crească la loc după încetarea tratamentului. Pe de altă parte, în cazul majorității oamenilor, nu există nici un avertisment că sunt pe cale să contracteze alopecia și adeseori primul indiciu este căderea unei cantități mai mari de păr la spălarea capului. Este un aspect în privința căruia oamenii nu-și fac prea multe griji la început – abia când încep să le cadă șuvițe întregi de păr devine o problemă.

La unele persoane, nu numai părul este afectat, ci și unghiile. Aceasta poate să însemne apariția unor indentații pe suprafața unghiilor sau unghiile pot începe să se distorsioneze. Există anumite dovezi în sprijinul legăturii dintre alopecie și alte tulburări dermatologice, cum ar fi eczemele, alergiile și astmul.

Cert este că alopecia nu are un caracter contagios.

În cazul unor persoane, alopecia constituie o afecțiune definitivă, iar în cazul altora este doar temporară, instalându-se eventual după o boală, o rănire sau un eveniment stresant. Este posibil să-ți pierzi părul destul de subit și pe urmă, la fel de subit, poate începe să crească la loc – după câteva săptămâni, luni sau chiar ani. Nu se poate prezice dinainte când va reîncepe creșterea părului sau sub ce formă – uneori crește la loc normal, uneori crește mult mai subțire și mai friabil. Nu se știe cu siguranță că va reîncepe creșterea părului, deși este foarte posibil să fie așa, mai ales dacă pierderea părului a fost limitată numai la câteva suprafețe ale scalpului. Când se pierde tot părul de pe corp, șansele ca părul să reînceapă să crească sunt foarte reduse.

Se consideră că pentru un procent cuprins între 50 și 80 % din cazurile de pacienți care suferă de alopecie, reînceperea creșterii părului are loc într-un interval de un an. Pe de altă parte, problema este aceea că această tulburare poate sa reapară, eventual chiar de câteva ori în cursul vieții pacientului respectiv.

După cum am spus deja, alopecia poate să afecteze în mai multe moduri. Unele persoane pierd numai câteva șuvițe de păr, altele își pierd părul capilar, iar altele își pierd tot părul de pe corp.

Dacă o persoană se confruntă cu o pierdere a pilozității mai puțin severă, sunt șanse mai mari ca părul să reînceapă să crească, posibil chiar numai în decurs de câteva săptămâni sau luni; dar dacă se confruntă cu o pierdere a pilozității mai severă, reînceperea creșterii părului poate să se producă sub forma unei pilozități foarte rare și discrete. În cazul multora dintre pacienții care suferă de alopecie, mai ales în cazul acelor persoane care se confruntă cu pierderile cele mai severe ale pilozității, este posibil ca niciodată să nu mai reînceapă creșterea părului. În cazul persoanelor cu episoade succesive de alopecie, aceasta se poate manifesta în aceleași locuri, dar și în locuri diferite – uneori sub forme mai severe, alteori sub forme mai puțin severe

Cu toate acestea, faptul important care trebuie reținut este acela că în cazul alopeciei nu se produce o pierdere a foliculilor piloși, astfel încât va exista întotdeauna posibilitatea începerii creșterii părului, chiar și în cazurile cele mai severe, însă este important să nu te bazezi pe această reîncepere a creșterii părului – există într-o măsură egală posibilitatea de a fi obligat să înveți să trăiești cu alopecia.

Există o gamă largă de tratamente medicale disponibile în comerț, însă dovezile în privința eficienței lor suni reduse. Tratamentele pot să fie dureroase: de asemenea, pot să fie eficiente în cazul unor persoane, dar nu și în cazul altora. Pot să aibă un efect temporar sau permanent. Cercetările în privința eficienței tratamentelor pentru alopecie sunt dificil de realizat deoarece foarte mulți oameni (mai ales cei care suferă de forme blânde ale acestei afecțiuni) se refac în mod spontan, astfel încât este dificil să-ți dai seama dacă tratamentul este eficient sau părul ar fi reînceput oricum să crească la loc. Un studiu probabilistic de control ar implica formarea unui grup de persoane care suferă de alopecie, unora dintre aceste persoane administrându-li-se tratamentul, în condițiile în care celelalte persoane ar fi păstrate ca grup-martor. Orice diferență între procentele de refacere a pilozității, care ar apărea între cele două grupuri, ar fi un indiciu al succesului tratamentului.

O altă problemă mai este și aceea că încercările experimentale s-au concentrat adeseori asupra formelor celor mai severe de alopecie, în care reînceperea creșterii părului este rară. Cu toate acestea, tratamentele care nu dau rezultate în cazul acestui grup ar putea să fie eficiente totuși pentru formele mai blânde de alopecie. Mai mult de atât, există dovezi că unele tratamente își fac efectul pe parcursul desfășurării propriu-zise a tratamentului, însă imediat după încetarea acestuia, începe din nou căderea părului.

În cele ce urmează voi dezvolta cauzele alopeciei.

Motivele acestei afecțiuni diferă, în mod evident, de la o persoana la alta – poate să aibă o cauză psihologică, poate să fie rezultatul unei traume fizice, cum ar fi un traumatism cranian sau poate să fie genetică. De asemenea, așa cum am menționat anterior, sunt disponibile o mulțime de tratamente, însă nu se poate știe cu exactitate cine va răspunde la ele și cine nu.

„Ce anume provoacă alopecia? Răspunsul cel mai simplu este că nu se știe cu siguranță încă, deși există un număr de factori asociați cu instalarea alopeciei. Posibilele cauze cuprind o schimbare apărută în cadrul sistemului imunitar, o asociere genetică și cauzele psihologice – și există dovezi în sprijinul tuturor celor trei situații. Știm că aproximativ 20 % dintre persoanele care suferă de alopecie au cunoștință de o altă persoană din familie care suferă – a suferit de această afecțiune – uneori gemenii identici suferă amândoi de alopecie. În cazul unui individ expus la afecțiuni genetice, se pot întruni o serie de factori care să genereze afecțiunea, deși motivele cele mai probabile presupun o combinație de factori genetici și de mediu.”

Abia în cursul ultimilor ani oamenii de știință au întreprins cercetări mai extinse asupra cauzelor alopeciei și mai persistă încă o mulțime de dezacorduri în rândul cercetătorilor în privința cauzelor pentru care unii oameni ajung să contracteze această afecțiune. Au fost înaintate o serie de explicații și probabil că există multe adevăruri în cazul unora dintre ele. Adeseori pare să existe o cauză psihologică a alopeciei – unii pacienți suferă un șoc oarecare sau trec printr-un incident traumatic stresant, care face să înceapă să le cadă părul. Unele cercetări recente sugerează că pacienții au și o predispoziție genetică, însă teoria preferată este aceea că persoanele care suferă de alopecie au un sistem imun disfuncțional.

Probleme legate de întreprinderea cercetărilor în privința alopeciei. Există numeroase probleme care intervin atunci când cercetătorii încearcă să înțeleagă de ce contractează unii oameni alopecia. Dintre acestea, menționăm:

Gama tulburărilor cu care se confruntă oamenii – alopecia areata, alopecia totalis și alopecia universalis. Încă nu este clar dacă toate acestea sunt variațiuni ale uneia și aceleiași tulburări sau dacă sunt afecțiuni complet separate, posibil având și cauze diferite.

Dificultățile de stabilire cu exactitate a persoanelor care suferă realmente de alopecie. Multe cazuri trec nedepistate de către medici, deoarece oamenii nu își fac cunoscută această afecțiune sau aceasta nu este înregistrată – și s-a întreprins un volum redus de cercetări pentru a se stabili cine suferă de alopecie. Nu există studii care să fi identificat numărul de cazuri de alopecie la nivelul populației, studii care să asigure eșantioane adecvate pentru cercetare.

Dificultățile de izolare a cauzelor potențiale. Este o afecțiune imunologică? Este produsă de stres? Tabloul clinic este foarte complicat și trebuie să se mai producă evoluții tehnologice înainte să putem examina și înțelege aspectele imunologice și genetice.

Așa cum am prezentat deja, nu se poate stabili cu exactitate cauzele alopeciei, însă există o serie de idei care merită să fie explorate. Acestea cuprind cauzele psihologice, cum ar fi stresul cronic sau stresul traumatic brusc și o serie de cauze fizice, cum ar fi rănirile, leziunile cutanate, predispoziția genetică, o infecție bacteriană sau virală, alergiile, modificările hormonale, substanțele chimice din mediu și schimbările anotimpurilor. Principala ipoteză, însă, este aceea că alopecia este o afecțiune autoimună.

Alopecia ca afecțiune autoimună. Mulți dermatologi consideră actualmente că alopecia este o afecțiune autoimună. O afecțiune autoimună este acea afecțiune în cadrul căreia sistemul imunitar al pacientului identifică în mod greșit o parte a țesuturilor corpului acestuia ca fiind un corp străin care l-a invadat și îl atacă, încercând să-l distrugă. În sprijinul acestei ipoteze apar tot mai multe dovezi.

Psihoneuroimunologia. Știința psihoneuroimunologiei este atractivă atât pentru psihologi, cât și pentru medicii generaliști. Este știința (logos) minții (psicho), creierului și sistemului nervos (neuro) a sistemului imunitar (immuno) și a modului în care interacționează acestea. Dacă factorii psihologici cu adevărat joacă un rol în tulburările autoimunitare, cum ar fi artrita, astmul și alopecia, atunci ele pot să ajute la reglarea sistemului imunitar și, prin urmare, intervențiile psihologice ar trebui să fie capabile să realizeze apropierea de un tratament.

Sistemul imunitar este foarte complicat. Nu este necesară aici o prezentare detaliată a sa, însă este util să afli câte ceva despre el, deoarece se consideră că este foarte strâns asociat cu alopecia.

Alopecia și sistemul imunitar. La originea sa, ideea că alopecia reprezintă o afecțiune imunitară a reieșit din observațiile potrivit cărora, dacă o persoană este supusă unei forme oarecare de terapie imunosupresivă, adeseori persoana respectivă poate să ajungă să sufere de alopecie. De asemenea, celulele imunitare sunt adeseori observate în jurul foliculilor care nu funcționează; iar alopecia apare în asociere cu alte afecțiuni autoimunitare.

Astfel încât ideea că alopecia este o afecțiune imunitară este actualmente foarte populară în rândul cercetătorilor, însă nu este cunoscut în detaliu acest mecanism de funcționare și o mulțime de idei se află deocamdată în faza de ipoteze.

Conform celor menționate mai sus se naște întrebarea cum poate sistemul imunitar să provoace alopecia? În privința relațiilor exacte dintre alopecie și funcția imunitară nu sunt certitudini, însă există trei posibilități:

Autoimunitatea conduce la alopecie. Aceasta înseamnă că activitatea sistemului imunitar conduce la apariția alopeciei și că, dintr-un anumit motiv, celulele imunitare tratează foliculul pilos ca fiind un corp străin și îl atacă – provocând astfel căderea părului.

Alopecia conduce la disfuncția imunitară. Aceasta este ipoteza cel mai puțin probabilă. Potrivit acestui scenariu, părul cade, iar aceasta conduce la o activitate imunitară. Cu alte cuvinte, pierderea celulelor firului duce la producerea de antigene, ceea ce duce, mai departe, la o activitate imunitară în jurul zonelor afectate.

A treia posibilitate. Este posibil ca această cădere a părului și disfuncția imunitară să nu fie intercorelate deloc. Poate că un al treilea factor, cum ar fi o infecție, produce de fapt alopecia.

Prezența celulelor imunitare în jurul zonelor afectate nu este înțeleasă și nu se cunoaște cauza de ce se află aceste celule în acest loc.

Chiar dacă alopecia este o tulburare autoimunitară, aceasta nu înseamnă că efectele sale vor fi permanente. Este posibil ca un șoc să readucă echilibrul în starea de funcționare normală (și părul crește la loc). Pe de altă parte, odată ce afecțiunea autoimunitară este inițiată, este posibil să se autoperpetueze. Dacă celulele imunitare distrug țesuturile corpului, antigenele care rezultă (de regulă sunt proteine și funcționează ca marcatoare pentru celulele imunitare) vin în contact cu celulele sistemului imunitar la nivelul nodulilor limfatici. Aceasta va face mai departe ca alte celule autoreactive să distrugă o parte și mai mare de țesut, ceea ce duce la producerea unui număr și mai mare de antigene și așa mai departe.

Celulele firului de păr, în faza de creștere, sunt atacate de celulele sistemului imunitar, ceea ce face ca aceste celule să treacă rapid prin faza de repaus și să elimine firul de păr în faza telogenă. La majoritatea pacienților care suferă de alopecie, aceasta se declanșează pe o suprafață de tegument singulară și mică, de pe care a căzut părul, suprafață care se extinde treptat, ducând la formarea cunoscutelor suprafețe de tegument lipsite de păr, deși este posibil ca persoanele care suferă de alopecia totală sau universală să constate că părul începe să le cadă uniform – iar aceasta poate să indice faptul că, de fapt, este vorba despre niște afecțiuni diferite. Dacă celulele firului de păr încearcă să reintre în faza de creștere, uneori se generează fire de păr subțiri și friabile. Aceste celule ale firului de păr continuă să penduleze între fazele anagenă și telogenă, părul crescând puțin și apoi căzând din nou. În unele cazuri, această situație poate să se perpetueze, în vreme ce în altele este posibil ca firul de păr să rămână în faza telogenă și se oprește complet din creștere.

Factorii psihologici. Există numeroase dovezi că alopecia poate să fie cauzată de stres. Pe de altă parte, nu toți cercetătorii acceptă faptul că stresul poate să fie cauza alopeciei, astfel încât iată o nouă zonă de perpetuare a discuțiilor. Din nou, cercetările din acest domeniu sunt dificile, în special din cauza problemelor legate de formarea unor grupuri corespunzătoare pentru a se face o comparație.

Cea mai mare problemă în încercarea de a stabili o legătură între stres și alopecie este aceea că alopecia însăși poate să genereze stres, astfel încât tabloul se complică. Toate studiile sunt retrospective, prin aceea că au în vedere trecutul din viața pacienților și li se cere acestora să spună ce s-a petrecut în viața lor, astfel încât poate să fie deosebit de dificil de stabilit dacă nivelul ridicat de stres a fost cauza alopeciei sau o consecință a alopeciei – sau ambele.

Există, totuși, o legătură directă între stresul perceput și îmbolnăvire și multe studii au demonstrat că stresul perceput (aceasta însemnând că persoana respectivă se simte deosebit de stresată) este legat de funcția imună și de tulburările fiziologice. Aceasta înseamnă că funcționarea perfectă a sistemului imunitar depinde de modul în care percepem stresul din mediul în care trăim și, desigur, suntem foarte diferiți unii de ceilalți, și în această privință. Două persoane care trec prin aceeași experiență – să spunem participarea la un examen – pot să-l perceapă în moduri cu totul diferite. O persoană se poate simți foarte încrezătoare, să se adapteze situației și să nu se simtă deloc stresată. Cealaltă poate să fie foarte stresată doar la gândul de a lua parte la un examen. Această din urmă persoană este foarte expusă la o tulburare imunitară.

„Există dovezi că alopecia este asociată nu numai cu evenimentele stresante obișnuite, ci și cu stresul traumatic. Au existat multe comunicări potrivit cărora evenimente stresante subite, cum ar fi moartea unui membru al familiei, un război sau un viol, pot să ducă la alopecie. În 1980, Asociația Psihiatrică Americană a lansat termenul „stres post-traumatic“ (SPT), reprezentând o tulburare rezultată de pe urma unor asemenea evenimente traumatice. Aceste simptome cuprind retrăirea evenimentului sub forma unor amintiri traumatizante și a coșmarurilor; insensibilitate emoțională; evitarea elementelor care evocă evenimentul; simptome fiziologice cum ar fi un reflex de apărare exacerbat și incapacitatea de concentrare. Nu toate persoanele expuse unor evenimente traumatizante ajung să sufere de SPT. Pe de altă parte, se știe că unele persoane sunt somatizante, cu alte cuvinte, nu capătă simptome psihologice, ci își translatează subconștient sentimentele într-o afecțiune fizică. Există numeroase dovezi potrivit cărora cel puțin o parte dintre persoanele care suferă de alopecie au contractat această afecțiune după un eveniment traumatizant”.

În ceea ce privește evenimentele stresante comune, există diferențe foarte mari în privința modului în care oamenii răspund la ele, deși nu sunt înțelese pe deplin motivele acestor deosebiri. Este posibil ca diferențele acestea să fie datorate constituției biologice, personalității, modurilor preferențiale de adaptare sau perceperii lipsei de susținere din partea familiei și a prietenilor.

Stresul post-traumatic introduce o nouă complicație în descâlcirea alopeciei deoarece, asemenea alopeciei, poate să aibă un impact foarte important asupra modului în care te vezi pe tine însuți și lumea în care trăiești. La fel cum alopecia este un atac la imaginea propriei persoane, care poate să afecteze în modul cel mai serios eul, SPT este un traumatism psihic care afectează eul. Combinația celor două poate să fie incredibil de distrugătoare. În timp ce un eveniment traumatizant poate să ducă la SPT și alopecie, alopecia însăși poate să constituie un eveniment traumatizant care să ducă la SPT – producând dublarea complexității problemei.

Există și posibilitatea ca stresul să ducă la alopecie în cazul persoanelor care prezintă o predispoziție genetică față de această afecțiune.

Teoria atașamentului a fost formulată inițial după război, de John Bowlby, pentru a explica de ce unii copii se poartă rău și alții se poartă bine. Atașamentul se referă la cât de sigur este „atașat" un copil față de părintele său și la gradul de siguranță pe care îl resimte copilul. Copilul puternic atașat nu va fi foarte afectat atunci când părintele său părăsește încăperea în care se află; copilul cu un atașament nesigur va începe să plângă și să-și manifeste nemulțumirea. Sa demonstrat că genul de atașament din copilărie poate să dea indicii în privința genului de atașament la maturitate, astfel încât atașamentul puternic la o vârstă fragedă indică stabilitate pe tot parcursul vieții. Dacă există probleme de atașament la o vârstă fragedă, este posibil ca ulterior să apară probleme.

Teoria atașamentului a fost asociată cu adaptarea la alopecie. Dacă te adaptezi bine, atunci este mai probabil ca rezultatul să fie mai favorabil decât în cazul în care nu te-ai adapta bine. Cum atașamentul este asociat cu o bună adaptare, este vorba despre un concept important.

Alopeda și personalitatea. Exista o serie de teorii care examinează personalitatea și modul în care aceasta poate să ne afecteze răspunsurile la evenimente și îmbolnăviri. De exemplu, există dovezi clare că trăsăturile specifice ale personalității sunt asociate cu anumite afecțiuni cum ar fi ulcerul peptic, bolile cardiace coronariene, hipertensiunea și o multitudine de simptome dermatologice, într-o anumită perioadă, medicii foloseau termeni de genul „personalitate astmatică" și „personalitate ulceroasă”, care din fericire nu mai sunt utilizați în zilele noastre iar cercetările se concentrează mai mult asupra interacțiunilor dintre trăsăturile de caracter și îmbolnăviri (medicina psihosomatică).

S-ar putea să existe o legătură între alopecie și nevroze, persoanele nevrotice fiind mai expuse la contractarea alopeciei. Un studiu a demonstrat că persoanele care suferă de alopecie prezintă un grad ridicat de depresie, tulburări fobic-obsesive și trăsături isterice. Un alt studiu a dezvăluit faptul că persoanele care suferă de alopecie tind să aibă personalități de tipul A, aceasta înseamnă că sunt caracterizate de dominare, agresivitate, competitivitate patologică, impulsivitate, nerăbdare, dorința de a atinge o mulțime de obiective în cel mai scurt timp, hiperactivitate și exuberanță.

Cercetătorii italieni au explorat un alt domeniu de studiu interesant. Ei s-au concentrat asupra alexitimiei, aceasta fiind o tulburare caracterizată prin aceea că persoanele respective au probleme de exprimare a sentimentelor, de descriere a experiențelor trăite și manifestă sentimente subiective. Un asemenea studiu a dezvăluit că 66 % dintre persoanele care sufereau de alopecie aveau și alexitimie – o descoperire neobișnuită, având în vedere că alexitimia este o afecțiune relativ rară.

Problemele de cercetare a personalității sunt legate de faptul că cercetătorii din acest domeniu nu au ajuns la un acord în privința clasificării și a măsurării personalității, precum și de faptul că studiile efectuate nu au dat rezultate concludente. Mai există de asemenea și faptul că personalitatea afectează rezultatul alopeciei și alopecia are impact asupra personalității, astfel încât este greu de tras o concluzie fermă de pe urma cercetărilor care s-au desfășurat până în acest moment.

Predispoziția genetică. Există o predispoziție genetică la alopecie, cu o incidență mai semnificativă a alopeciei în rândul persoanelor între care există legături genetice. De asemenea, există dovezi că anumite gene sunt mai frecvente la persoanele care suferă de alopecie decât la restul populației. Aceste cercetări sunt promițătoare. Abia în cursul ultimilor ani, cercetătorii au început să înțeleagă cu adevărat structura noastră genetică și rolul pe care îl joacă anumite gene în privința atributelor fizice și a comportamentului. Dacă ai o predispoziție genetică la alopecie, aceasta nu înseamnă că vei suferi cu certitudine de această afecțiune sau că ai fi mai predispus la contractarea ei, ci înseamnă numai că, dacă ești expus la anumite variabile ale mediului ai șanse mari de a contracta alopeca. Este foarte posibil ca această predispoziție genetică să fie legată nu de o singură genă, ci de un tipar de gene (cu alte cuvinte, este vorba despre ceea ce oamenii de știință denumesc prin poligenie).

Dovezile în privința unei predispoziții genetice au fost obținute în urma studiilor efectuate asupra unor familii. De exemplu, în jur de 20 % dintre pacienții cu alopecie menționează că au rude care suferă de această boală. Cifrele pot să varieze. În cadrul unui studiu au fost examinați 348 de pacienți foarte sever afectați și s-a descoperit că 16 % dintre ei aveau rude care sufereau de alopecie. Un copil care are un părinte care suferă de alopecie are un risc de 6 % de a prezenta și el această afecțiune. Dacă unul din doi gemeni identici prezintă această afecțiune, există o foarte mare șansă ca și celălalt să o prezinte.

Alopecia apare în majoritatea grupurilor etnice, deși un studiu a demonstrat că nu se înregistrează cazuri de alopecie în rândul aborigenilor australieni de rasă pură.

Există și asocierea dintre gene și sistemul imuni tar. Anumite proteine au capacitatea de a prezenta un anumit antigen, astfel încât genele care sunt asociate cu aceste proteine pot amplifica atacul imunitar asupra foliculilor.

Tiparul genelor variază după cum persoana respectivă suferă de alopecie areata sau alopecie totalis, acestea fiind dovezi suplimentare că diferitele tipuri de alopecie sunt afecțiuni distincte.

În concluzie, așa cum am mai arătat, alopecia este considerată a fi o afecțiune poligenetică, existând anumite gene responsabile de susceptibilitate și altele responsabile de severitate. S-ar părea că interacțiunea dintre factorii genetici și de mediu este cea care generează boala. Terapia genetică este un domeniu (deocamdată discutabil) care poate da speranța tratării alopeciei.

Pe lângă aceste cauze prezentate mai sus, se pot înâlni cu siguranță și alții.

Alopecia poate să fie provocată de răniri la nivelul scalpului și persoanele care suferă astfel de răni și care sunt deja susceptibile la această îmbolnăvire prezintă noi pete de cădere a părului în zonele învecinate cu rana. Pe de altă parte, o asemenea rană pe o suprafață deja afectată de alopecie poate duce la creșterea părului- astfel încât nu este de mirare că oamenii de știință au mari dificultăți în a stabili cu exactitate ce anume se petrece. Rănile produse într-o zonă afectată pot stimula creșterea anagenă a foliculilor din pielea situată imediat în jurul locului care a suferit leziunea.

Infecțiile virale sau bacteriene. Există anumite dovezi că o infecție virală a foliculilor piloși poate să provoace alopecia și s-a sugerat că infectarea cu HIV, la instalarea sa, ar putea să fie un generator. Altele sugerează că o infecție generală, virală sau bacteriană, pot face ca sistemul imunitar să fie disfuncțional și apoi să acționeze împotriva foliculilor piloși în cazul persoanelor susceptibile la această îmbolnăvire. Din nefericire, dovezile în sprijinul tuturor acestor ipoteze sunt neconcludente.

Hormonii. Există dovezi clare ale unei asociații între sarcină și alopecie și există multe cazuri de alopecie comunicate la femeile aflate în ultimele luni de sarcină. Însă femeile care deja au alopecie când rămân însărcinate, pot să descopere o reîncepere a creșterii părului în preajma momentului nașterii. Alte dovezi sugerează o legătură între alopecie și perioadele de schimbări hormonale – cum ar fi pubertatea și menopauza.

Alergiile. Există unele dovezi că tipul caucazian (respectiv rasa albă) care suferă de alopecie și unele forme de reacții alergice, cum ar fi astmul, eczemele și rinitele, suferă o pierdere a părului mai accentuată decât alte rase.

Substanțele chimice. Au fost comunicate procente mai ridicate de cazuri de alopecie după expunerea la anumite tipuri de substanțe chimice. De exemplu, muncitorii unei stații de tratare a apei din cadrul unei fabrici de hârtie aveau un nivel ridicat de incidență a alopeciei după expunerea la acrilamidă. Alte substanțe chimice asociate cu alopecia cuprind formaldehida și diverse pesticide. Pe de altă parte, nu există nici o asociere dovedită. Cercetătorii au comunicat legături între alopecie și anumite medicamente, cum ar fi zidovudina (medicament utilizat pentru tratamentul HIV) și fluvoxamina (un medicament antidepresiv), însă este dificil de stabilit dacă alopecia este provocată de tratament sau este asociată în vreun fel cu această afecțiune. De exemplu, se știe că alopecia poate să fie asociată cu depresia.

Schimbările de sezon. S-ar putea să descoperi că părul începe să-ți crească la loc în cursul lunilor de vară și să cadă în cursul iernii. Poate să existe, de asemenea, o asociere cu expunerea la radiația ultravioletă.

1.5 Tipuri de alopecie

Alopecia este clasificată în funcție de severitate – cu alte cuvinte, întinderea suprafețelor de pe care a căzut părul. Există multe tipuri de alopecie, dintre care cel mai frecvent întâlnit este alopecia areata. În cele ce urmează voi dezvolta aceste tipuri de alopecie.

Alopecia areata. Se referă la situația în care se pierde o parte a pilozității capului, însă nu integral. De regulă, pierderea părului constă în căderea câtorva șuvițe, în orice regiune a capului. Adeseori debutează cu o singură suprafață rotundă de pe care se pierde părul, și care se poate extinde rapid. Poate să apară și în alte zone ale corpului, însă este mai frecventă și mai ușor de observat la nivelul capului. Poate să fie vorba despre o singură pată, cu diametrul de numai 1 sau 2 centimetri. La bărbați, este posibil să apară mai curând pe ceafă decât în față, în vreme ce la femei este posibil să apară mai curând în față decât pe ceafă. Unele persoane cunosc episoade repetate de alopecie areata în aceeași zonă; alte persoane cunosc episoade repetate de alopecie areata, care se manifestă în regiuni diferite. La bărbați, petele lipsite de păr pot să apară și în barbă. Dacă suferi de alopecie areata, îți poți ascunde petele lipsite de păr pieptănând șuvițe de păr peste ele. Prognosticul pentru acest gen de alopecie este în general bun – este foarte posibil ca părul să reînceapă să crească la loc, normal, deși este posibil să îl pierzi din nou mai târziu. Însă nu este absolut obligatoriu ca evoluția să fie aceasta; în unele cazuri, părul începe să crească într-un smoc diferit de restul părului, iar în alte cazuri poate să nu mai crească deloc. În concluzie, așadar, este cea mai puțin gravă formă de alopecie.

Aproximativ 65 % dintre persoanele care suferă de alopecia areata nu au decât una sau două pete de pe care au pierdut părul, acesta crescând la loc în mod spontan după câteva săptămâni sau luni. Alopecia areata este imprevizibilă – unele persoane trec printr-un singur episod, altele cunoscând episoade repetate de cădere a părului. Uneori, părul care crește la loc este foarte fin și depigmentat; alteori, crește la loc normal. Creșterea părului poate să aibă loc și într-o altă zonă a corpului, în vreme ce o nouă pată apare într-un alt loc.

Alopecia totalis. Este vorba despre situația în care îți pierzi întreaga pilozitate craniană, dar nu și părul din alte regiuni ale corpului – și (de regulă) nu cad genele și sprâncenele. Prognosticul nu este la fel de pozitiv ca în cazul alopeciei areata, deși în cazul multor persoane poate să se producă creșterea părului, cel puțin parțial. Această creștere se poate produce sub forma unor pete de păr și poate să fie vorba despre un păr fin și rar. Datele variază, însă Asociația Britanică pentru Dermatologie apreciază că 14-25 % dintre persoanele care suferă de alopecie au această formă a bolii.

Alopecia universalis (sau alopecia disseminata). Este vorba despre situația în care îți pierzi tot părul de pe cap și de pe corp, inclusiv genele și sprâncenele, pilozitatea axilară și inghinală. Este vorba despre forma cea mai severă de alopecie, care, însă, este și cea mai rară. Prognosticul pentru o persoană care suferă de alopecia universalis nu este deloc favorabil, deoarece foarte puține persoane care suferă de această formă de alopecie vor ajunge în situația unei refaceri complete. Nu este clar în ce fel persoanele care suferă de alopecia areata pot să ajungă la alopecia totalis sau universalis – estimările pe care le avem la dispoziție variază între 7 și 30 %.

Alopecia androgenică. Această formă de alopecie este cunoscută sub denumirea de calviție comună sau calviție masculină. Această formă, de regulă nu produce suferință. Cu toate acestea, există și situații în care poate să devină o problemă – atât pentru femei, cât și pentru bărbați.

Deși calviția comună este specifică bărbaților, poate să apară și la femei. Adeseori se manifestă prin rărirea părului pe toată suprafața piloasă a capului. Apare adeseori după menopauză, însă poate să apară și la femeile mai tinere care au o predispoziție genetică la această afecțiune. Poate să fie generată de tulburări alimentare și de progesteronul prezent în unele pilule contraceptive. Pentru femei, această formă de alopecie poate să constituie o formă la fel de gravă ca și celelalte forme de alopecie.

Mai există și alte forme de pierdere a părului, cum ar fi alopecia medicamentosă, caz în care pierderea părului este cauzată de anumite tratamente medicamcntoase(cum ar fi chemoterapia) sau alopecia congenitală, caz în care copilul se naște fără pilozități.

Alopecia diffusa este acea formă de alopecie în cazul căreia individul pierde o parte a părului de pe o bună parte a capului sau a corpului, fiind destul de dificil de făcut o distincție între această formă de alopecie și altele.

Un alt gen de tulburare, alopecia barbae, este specifică bărbaților și afectează doar barba.

Efluviul telogen este o afecțiune umană care apare după ce organismul a suferit o traumă puternică. Poate să apară după o febră puternică, după naștere sau în urma unui șoc puternic.

Trichotillomania este termenul atribuit unei afecțiuni psihice, care se manifestă printr-un sentiment de vinovăție obsesivă, care se manifestă prin smulgerea părului de pe cap.

Capitolul II

Cosmetologia

2.1 Scurt istoric al cosmeticii

Îngrijirea pielii, menținerea ei în perfectă stare de sănătate și echilibru fiziologic constituie obiectul cosmeticii, fiind definită ca o disciplină completă de medicină preventivă și curativă, anatomie și igienă având ca scop înfrumusețarea corpului spre a-i păstra prospețimea, farmecul și aspectul tineresc. Este de asemenea o artă care corectează anumite imperfecțiuni, iar tehnicile folosite ajută să dea strălucire și să scoată în evidență trăsăturile caracteristice proprii.

Cosmetica nu trebuie privită ca o extravaganță, ci ca o preocupare justificată a femeilor începând de la pubertate până la vârste înaintate.

Cosmetologia este o formă de înfrumusețare care cere știință, artă și coqștiință, și o strânsă colaborare cu dermatologul și biologul.

În institutele cosmetice moderne se practică azi o cosmetică integrală atât decorativă, cât și reparatorie prin aportul medicinei estetice.

Un masaj de relaxare: cervical, pe umeri și brațe, ca și pe coloana verticală, alungă durerea, oboseala și indispoziția.

Un masaj facial bine executat, o mască bine preparată, redau frăgezimea, mențin tonusul muscular și elasticitatea pielii.

Tehnica fardării constituie o artă, care evidențiază trăsăturile frumoase sau corectează anumite imperfecțiuni.

Preîntâmpinarea ridurilor timpurii sau întârzierea celor inevitabile vârstei, ca și altor aspecte neplăcute și nedorite ale bătrâneții sunt factori primordiali care ridică moralul, redau buna dispoziție și încrederea în noi. Se practică azi și în psihiatrie și prin atingerea punctelor chinezești ale feței – masajul.

De asemenea, un păr îngrijit, sănătos și mătăsos și o coafură adecvată completează înfățișarea, marcand o eleganță în plus.

Pentru femeia zilelor noastre, educația în îngrijirea igienico-cosmetică au devenit un imperativ categoric, însemnând o înfățișare mai plăcută, farmec și feminitate, îngrijire ce trebuie începută de la pubertate și continuata conștient și cu regularitate în tot cursul vieții.

Cu mii de ani înaintea erei noastre simțul și dorința de înfrumusețare au existat în oameni, ei simțind din totdeauna o mare atracție pentru tot ce este inimos în natură. Mai ales femeia dotată cu un simț estetic deosebit a dorit să fie mereu frumoasă și atrăgătoare. Este de fapt obligația ei socială ca soție, ca mamă, sau ca prietenă, oriunde s-ar afla: acasă, pe stradă sau la locul de muncă, ea trebuie să aducă în viață, culoare, gingășie și farmec.

Desigur frumusețea este un dar pe care natura îl oferă unora mai mult, altora mai puțin, dar este evident că un obraz frumos este cartea de vizită a oricărei femei. De aceea ea trebuie să învețe să se îngrijească, mai ales când natura a fost mai puțin darnică.

Un cosmetolog francez spune că: „Nu există femei urâte; nu există decât femei care nu se cunosc pe ele însele”.

Orice femeie are ceva plăcut în înfățișarea ei.

Despre frumusețe s-a scris și s-a vorbit mult de-a lungul timpului. Cântată în versuri, imortalizată în marmură, turnată în bronz, râvnită, adorată sau blestemată, ea a stârnit pasiuni și a schimbat destine.

Scriitorul francez La Bruyere spunea că: cel mai frumos spectacol este să privești o față frumoasă, iar Voltaire o aseamănă cu o scrisoare de recomandare pe care natura o dă favoriților ei.

Dar frumusețea fizică nu este totul, ea trebuie împletită și completată cu calități psihice și intelectuale fiind de fapt un „tot“ care să evidențieze și ceea emană din interiorul nostru: generozitate, demnitate, modestie, înțelegere și onestitate. Ea mai implică și o eleganță care să includă: mersul, gesturile, modul de a vorbi, de a râde, de a se îmbrăca și mai ales de a adopta moda care ni se potrivește. O veche zicală bătrânească spune că trupul este oglinda sufletului, iar grația și delicatețea dobândite prin educație, potențează acest adevar. Fără acoste trăsături, frumusețea este așa cum o definește marele poet latin, Ovidiu „un bun trecător".

De astfel, dorința de înfrumusețare nu este o preocupare numai a vremurilor moderne, ea a preocupat omenirea de-a lungul istoriei.

Încântați și atrași de coloritul florilor sau de penajul păsărilor, oamenii au fort preocupați să imite natura. Studiind documentele Antichității s-au constatat preocupările lor privind dorința de înfrumusețare, conjugată cu îndeletnicirile igienico-cosmetice, deoaroce vechile popoare pretindeau că nu poate fi frumos cineva dacă nu este curat. De fapt, așezările tribale se făceau de preferință în apropierea unui curs de apă sau erau chiar palustre, pentru a satisface nevoia de curățenie și problemele gospodărești. Folosirea apei în aceste scopuri ca și uscarea la razele binefăcătoare ale soarelui erau cunoscute oamenilor preistorici.

În ținuturile reci ale Arcticii, băștinașii au inventat baia de aburi, care s-a răspândit apoi la mai toate popoarele și care astăzi este cunoscută sub numele de saună. În ținuturile lipsite de apă ale Saharei, oamenii se spălau pe corp cu nisip cald. Mai târziu în epoca Imperiului Roman, băile publice, vestitele „terme romane" erau foarte răspândite, iar populația era chemată la spălat prin baterea tobelor, oamenii grăbindu-se să prindă apa caldă.

Se poate spune pe drept cuvânt că igiena a stat la baza cosmeticii, evoluând din nevoia de curățenie a popoarelor și din dorința de înfrumusețare a oamenilor. Dar adevărata concepție de frumusețe provine de la idealul frumuseții întruchipate de Venus din Milo, Apollo de Belvedere și alte capodopere clasice.

Cuvântul cosmetică provine din limba greacă veche și anume: kosmetichke este arta de a-și face toaleta, iar kosmetikos se referă la găteală sau podoabă.

Cosmetica sau cosmetologia este arta îngrijirii externe a corpului cu ajutorul unor preparate și tratamente speciale, spre a-i păstra prospețimea, farmecul și aspectul tineresc. Așa cum am arătat, preocupările cosmetice ale omenirii datează cu mult înaintea apariției cuvântului cosmetică.

Fiecare epocă a culturii omenești a dat naștere unei concepții proprii despre frumusețe, care urma să fie atinsă prin diferite mijloace și prin imitarea naturii. Omul primitiv, observând influențele nefaste ale soarelui, vântului, frigului asupra pielii și implicit degradarea ei, a căutat să găsească în cadrul naturii mijloacele de evitare sau întârziere a efectelor nocive ale acestora.

Întâmplător sau datorită simțului său de observație, a constatat că anumite plante conțin uleiuri care, prin frecarea lor pe piele, duc la redobândirea strălucirii și prospețimii ei.

Uleiurile vegetale au servit la curățirea și netezirea pielii corpului, iar alifiile și pomezile preparate cu uleiuri de palmier, ricin, cocos, unt de cacao și mai târziu cu untură de bou, de balenă, de gâscă, de capră ca și diferite fierturi de ierburi, apărau pielea de insolație, frig, vânt și de insecte.

La început, vasele în care se țineau uleiurile și alifiile erau făcute dintr-o tigvă de os sau din ardezie, constituind primele ustensile cosmetice. Mai târziu apar sulimanurile, amestecuri de grăsimi și vopsele cunoscute și de oamenii preistorici. Ei aveau rețete precise după care își preparau sulimanurile pe care le păstrau în vase frumos ornamentate, iar pentru amestecarea lor foloseau niște bețe de os ornamentate. La prepararea lor foloseau peste 17 vopsele de culori diferite, dintre care cele mai căutate erau albul de cretă, albul de var, ocrul cu game de nuanțe începând cu galben până la portocaliu și roșu (culori întrebuințate și azi în cosmetica modernă), negrul de fum și cenușa de oase, pe care le utilizau în diverse ocazii: pentru a alunga duhurile rele, în război etc., urmate de un adevărat ritual de dansuri, jocuri și cântece.

Despre agatârși se spune că își vopseau trupul și părul în albastru în timp de război, fapt care îi făcea înspăimântători la chip, la fel și britanicii.

Papuașii își colorau părul cu var sau leșie făcându-l roșiatic, iar indienii din America de Nord își intensificau culoarea neagră a părului cu o fiertură ca smoala, obținută din scoarța unui copac. Pentru spălarea părului ei preparau un fel de șampoane din seva unor plante, iar pentru a-l feri de murdărie și insecte îl ungeau cu var și urină de vită. Varul punea în libertate amoniacul care curăța părul și alunga insectele.

Arabii cunoșteau masajul, presopunctura și prepararea medicamentelor. Lacul de unghii și peria de dinți erau de asemenea cunoscute în China și vechiul Egipt, iar praful de dinți era obținut din coral.

Multe din obiectele ce se întâlnesc azi pe măsuțele noastre de toaletă erau folosite și în epoca paleolitică: borcănașe de os în care se ținea rujul de buze, palete pentru farduri, borcănele cu capac pentru pomezi și alifii sau sticluțe pentru balsamuri și rășini.

În sarcofage s-au găsit de asemenea truse de toaletă, ace de păr, diferite agrafe, paftale și altele.

Mai târziu apar parfumurile care, în Egiptul antic erau dedicate cultului divin. În Egiptul faraonilor, la toaleta zeiței Isis, preoții foloseau mai multe feluri de farduri care erau desigur cunoscute și folosite și de femeile egiptene. Acestea își frecau dinții și gingiile cu bastonașe de fildeș, făceau băi parfumate, își machiau fața, un machiaj meticulos cu mixturi speciale. Foloseau khol pentru înviorarea ochilor, diferite pudre și farduri pe bază de cinabru pentru față și își făceau ochii în formă de coadă de pește. Părul era împletit, pieptănat și parfumat, iar pentru vopsirea lui foloseau sângele de vițel negru fiert în uleimsau sângele lipitorilor. Vârful degetelor, călcâiele, vârful urechilor și sânilor erau colorate în roșu, corai cu suc de Kufra.

Regina Cleopatra, considerată prototipul frumuseții egiptene avea rețete precise după care își pregătea fardurile și alifiile, iar visageurii executau machiajul după forma feței.

În timpul ei apare un formular de cosmetică intitulat Cleopatra Gynoeciar-num Libri, în care sunt redate rețetele folosite de ea, formular care a fost distrus la incendierea bibliotecii din Alexandria.

Din Egipt, prin portul Alexandria, cosmeticele pătrund în Grecia. Femeia elenă își vopsea părul, își farda fața, își colora unghiile de la mâini și de la picioare, își spăla părul cu must de mure, iar corpul cu lapte de măgăriță.

Din Grecia cosmeticele pătrund în Italia, mai ales la Roma, unde folosirea fardurilor și alifiilor de față erau de asemenea foarte răspândite. Poetul Ovidiu, în anul 4 e.n. în „Ars amandi“ descrie întrebuințarea unor preparate cosmetice și publică un cod „Cosmeticile lui Ovidiu", care constituie al doilea formular de rețete cosmetice (care s-a pierdut, de asemenea).

În timpul împăratului Nero, mediul său vorbește de depilatoare, iar în anul 100 e.n. Criton, medicul împăratului Traian, publică și el un formular de cosmetică, redând în parte rețetele reginei Cleopatra. El spunea, printre altele, că pielea trebuie îngrijită, deoarece se deteriorează cel mai repede.

Medicul roman Galenus, întemeietorul Galenciei, știința și arta preparării medicamentelor, redă și el câteva formule de preparare, iar ceratul lui Galen (alifia de struguri) se folosește și azi.

Istoricul grec Herodot amintește că femeile sciților se frecau pe corp cu lemn mirositor măcinat între pietre, iar etiopiencele își albeau fața cu ghips.

Cruciații au adus cu ei din Extremul Orient diferite preparate cosmetice o dată cu mătăsurile, cașmirurile, purpura și mirodeniile, pe care le-au răspândit în Europa. În Evul Mediu grija pentru frumusețe și îngrijiri corporale au cunoscut o oarecare stagnare, din cauza persecuțiilor religioase. În timpul Renașterii reînvie gustul pentru frumos. În Franța, în timpul regelui Ludovic al XlV-lea – regele Soare – machiajul a ajuns la un rafinament deosebit, fiind la modă alunițele false, pudratul feței și al perucilor, vopsitul intens al buzelor și parfumurile.

În timpul Renașterii, folosirea cosmeticelor și a parfumurilor atinge apogeul și în Italia. Începe să se dezvolte prepararea lor pe plan industrial. La avântul industriei a contribuit chimia. Franța deține și astăzi întâietatea în fabricarea parfumurilor, iar rețetele folosite pentru prepararea lor sunt păstrate ca secrete de fabricație.

Parfumurile Christian Dior, Guerlain, Chanel, Lancôme, Rochars sunt considerate o mândrie a Franței.

Ca studiu organizat cosmetica datează de la începutul secolului al XIX-lea când, pentru prima dată în Franța, în școli superioare, se predau cursuri pentru folosirea preparatelor cosmetice la îngrijirea pielii și a părului.

La noi în țară răspândirea produselor cosmetice începe la mijlocul secolului al XVIII-lea când elegantele timpului încep să folosească produse aduse din Apus. Tot cam atunci, Ștefan Episcopeanu publică lucrarea „Oglinda sănătății și frumuseții pe plan medical", unde vorbește de igiena și curățenia corporală, iar dr. Pavel Vasici publică la scurt timp lucrarea „Măiestria de a prelungi viața" în care vorbește de îngrijirea pielii și a părului, tradusă după Huffeland.

Astăzi în lumea întreagă chimia stă la baza cosmeticii în ceea ce privește prepararea produselor pe baze științifice.

După anul 1948 ia naștere și la noi în țară industria cosmetică, iar în anul 1964 ia ființă prima școală de cosmetică la București fondată de dr. Aurel Voinea.

Cosmetologia modernă apelează azi la tot ce este nou în domeniul coloranților, al substanțelor chimice și naturale și al parfumurilor, precum și la modul de preparare al acestora, creând produse de calitate superioară și cât mai variate.

Pentru noi, femeile, îngrijirea igieno-cosmetică înseamnă prelungirea tinereții și sănătății, dar și frumusețe, feminitate și farmec.

2.2 Diagnosticul cosmetic al pielii

În scopul determinării naturii tenului, prin metodele științifice de examinare ale cosmeticii moderne, este bine ca diagnosticul cosmetic să fie pus inițial la cabinetul de cosmetică. Fără un diagnostic cosmetic precis, nu poate fi vorba de îngrijiri cosmetice raționale asupra tenului. La cabinetul de cosmetică se pot depista științific caracteristicile pielii și eventualele imperfecțiuni, care nu exprimă o stare de boală, dar care fiind îndreptate la timp prin tratamente corespunzătoiare, vor reda aspectul frumos și sănătos al tenului. Sfaturile, recomandările și indicațiile cosmetice competente, pe care vi le dă cosmeticiana, vă ajută și vă pregătesc pentru toate îngrijirile cosmetice cotidiene, pe care vi le aplicați acasă între tratamentele de la cabinet.

Examenul cosmetic se face prin următoarele metode:

Examinarea cosmetică vizuală. Se constată tipul morfologic al feței, stabilindu-se forma ei, se examinează relieful ridurilor, constatându-se dacă ele sunt superficiale, de expresie, dacă se datoreec pierderii elasticității pielii sau sunt o urmare a unei deshidratări profunde. Este interesant dacă pielea este mată, lucioasă, netedă sau descuamată (se exfoliază), dacă porii sunt invizibili sau sunt dilatați. Se va constata colorația pielii, dacă este normală, sau dacă suferă influențe negative datorită irigației sanguine, sau de pigmentare, dacă este influențată de unele tulburări interne, dacă este superficială și se datorește surmenajului. De asemenea, are o mare importanță observarea imperfecțiunilor care afectează estetica feței, cum este cloasma (masca sarcinii) sau cum sunt efelidele (pistruii), imperfecțiuni de natură pigmentară, sau cum sunt cuperoza sau eritroza, imperfecțiuni de natură vasculară, sau cum este de exemplu hipertricoza, de natură hormonală.

O constatare importantă constituie gradul de uzură biologică a pielii provocată de necruțătoarea senescență (îmbătrînire), care nu în toate cazurile corespunde cu vârsta calendaristică.

Examinarea cosmetică prin palpare. Examenul pielii, prin palpare poate fi de două feluri: superficial sau profund. Prin palparea superficială se face examenul epidermei și dermei, constatâdu-se granulația pielii, elasticitatea și rezistența. Prin palparea profundă, se constată gradul de hidratare sau de deshidratare a pielii, tonicitatea, grosimea țesutului adipos, grosimea pielii și aderența la straturile profunde, turgorul pielii, irigația sanguină, dermografismul (sensibilitatea pielii) etc.

Examinarea cosmetică prin lupe. La acest examen cosmetic se folosesc instrumente optice speciale, ca:

lupa simplă cu o lentilă convergentă;

lupa simplă binoculară;

lupa luminoasă cu autoiluminare incandescentă;

lupa luminoasă cu autoiluminare fluorescentă.

Examenul cosmetic vizual, cu ochiul liber, este adâncit prin examinările cu ajutorul instrumentelor optice cu lentile convergente și măritoare, și de cele completate de iluminări concentrice, incandescente sau fluorescente, care atrag atenția unor amănunte pe care cosmeticiana le distinge și le remarcă cu claritate.

d. Examinarea cosmetică cu ajutorul lămpii Wood. Examinarea tenului se mai face și cu ajutorul lămpii Wood, dă rezultate sigure, determinând natura tenului în funcție de fluorescența ce o prezintă.

e. Se poate determina pH-ul pielii pe cale electrometrică. Specialiștii pot astăzi determina pH-ului pielii pe cale electrometrică, în cabinete cosmetice, cu ajutorul unui aparat special numit pH-metru.

Clasificarea tenurilor. Examinând cu competență pielea prin metodele cosmetice moderne, vizual, prin palpare cu ajutorul lupelor sau a altor aparate, în scopul clasificării tenului în funcție de diversele tulburări ale metabolismului lipidelor, apei, protidelor și glucidelor, tulburări de ordin pigmentar, vascular sau de senilitate (îmbătrânire), se constată o serie de caracteristici care încadrează tenul examinat în categoria din care face parte. În urma acestui diagnostic, se aplică tratamentul corespunzător și se determină preparatele și produsele cosmetice necesare.

Organismul este un adevărat centru unde au loc numeroasele procese metabolice și o parte din eventualele tulburări metabolice schimbă mai mult sau mai puțin și aspectul normal al pielii. În legătură cu aceste tulburări, s-a ajuns la o clasificare a tenurilor după cum urmează:

Clasificarea tenurilor în funcție de tulburări în conținut al lipidelor cutanate:

tenul uscat;

tenul gras, care poate fi ten gras uleios și ten gras asfixic;

tenul normal sau eudermic care este expresia unui metabolism normal.

Clasificarea tenurilor în funcție de componența apoasă a tegumentului:

tenul hiperhidratat;

tenul deshidratat superficial;

tenul deshidratat profund;

tenul hidratat normal, care oglindește un turgor normal și este caracteristic unui organism perfect sănătos.

Clasificarea tenurilor în funcție de tulburări circulatorii sau metabolice generale:

tenul pletoric;

tenul cașectic.

Imperfecțiuni de ordin pigmentar:

modificări în coloritul normal al pielii datorită unor cauze interne;

nevii pigmentări plani (modificări circumscrise ale colorației pielii care nu fac relief) cum sunt: efelidele (pistruii); pete hepatice care modifică pielea numai din punct de vedere cromatic;

nevii celulari oare pot fi: nevi celulari pigmentari (alunițe); nevi celulari acromici (necolorați); nevi celulari piloși (acoperiți de fire de păr);

nevii vasculari sau angioamele;

cloasma — pete pigmentare oare apar pe frunte, tâmple, obraji, pe aripile nasului și în jurul gurii, în cele mai multe cazuri la femeile însărcinate. Dar mai poate să apară și în cazurile de anemii, dismenoree ete.

melanoza Riehl, a cărei apariție are predilecție pentru femeile între 30-50 ani, datorindu-se carenței de vitamine.

Imperfecțiuni de ordin vascular:

eritroza facială;

cuperoza;

acneea rozacee.

În clasificarea tenurilor se ține cont și de alte imperfecțiuni de la nivelul pielii cum sunt: milium, chistul sebaceu, chistul ostiu-folicular, adenoamene, nervii molluscum, verucile, xantelasma, hipertricoza etc.

Vârsta și tenul

În urma unui studiu îndelungat al unui grup de specialiști francezi privind modificările cutanate sub influențele principalelor etape ale vieții, s-a constatat că desfășurarea activității fiziologice a pielii este în ascensiune doar până la vîrsta de 20-25 ani și că de la 25 la 40 de ani funcțiile fiziologice se consolidează, stabilizându-se. Dar după etatea de 40 ani își face apariția o perioadă de scădere, de descreștere, de micșorare a acestor funcții, conturându-se lent etapa de senescență, prin scăderea puterii de regenerare a celulelor, epidermului, prin diminuarea procesului de keratinizare, capilarele pielii devin tot mai fragile, secrețiile glandelor sebacee și sudoripare scad și ele treptat etc.

Recomandările specialiștilor sunt însă dătătoare de noi speranțe. Aceste recomandări sunt făcute tuturor femeilor, cu referire la îngrijirile cosmetice raționale, în sensul de a nu neglija tratamentele cosmetice începând de la 20 de ani și chiar mai devreme și de a da toată atenția micilor îngrijiri de fiecare zi, acasă, între tratamentele la salonul de înfrumusețare. De asemenea, o viață igienică și lipsită de abuzuri, contribuie într-o mare măsură la prevenirea și întârzierea îmbătrânirii tenului.

Autodiagnosticul cosmetic și determinarea naturii tenului. Procesele care stau la baza tratamentelor la cabinetul de cosmetică și anume: procesul de curățire, procesul de hrănire, procesul de rehidratare și procesul de tonifiere, cu toată tehnologia procedeelor cosmetice ce urmează acestor procese, sunt de competență strict profesională iar expunerea lor nu ar ajuta cu nimic pe femeia care vrea să știe ce îngrijiri cosmetice poate să-și aplice singură, acasă la ea, cu mijloacele ce-i stau la îndemână. Ea vrea să știe cum să-și curățe tenul, ce să facă pentru a-și menține tinerețea și frumusețea lui, cum să întârzie apariția ridurilor, sau să atenueze pe cele deja apărute, când și ce preparate și produse cosmetice să aplice.

Înainte de stabilirea măsurilor menite să realizeze o îngrijire cosmetică eficientă și rațională a tenului, trebuie să se cunoască diagnosticul cosmetic și caracteristicile tenului. Pentru persoanele care nu au avut posibilitatea să consulte încă o cosmeticiană specialistă, se indică procesul determinării naturii tenului prin metoda autoidentificării, pe care o pot efectua acasă cu ajutorul unei rondele de hârtie de filtru sau al unei foițe de țigară. Acestea sunt teste care făcute cu mare atenție și ținând cont de toate indicațiile, diagnosticul nu va fi eronat.

Fața trebuie în primul rând să fie curățită și spălată de impurități cu apă călduță și săpun neutru. Operația propriu-zisă de autoidentificare a tenului se va putea face numai la un interval de 2-3 ore de la curățirea feței, dupa ce pielea și-a recăpătat caracteristicile. Rondela de hârtie de filtru sau foița de țigară se va apăsa pe obraz și se va schimba pe fiecare porțiune a tenului, în scopul testării și autoidentificării întregii fețe.

Tenul normal. Este caracterizat printr-o piele netedă, catifelată, cu o textură foarte fină, cu pori invizibili, o culoare ușor roză, luciu discret, tonus muscular bun. Pielea tenului normal nu este iritabilă și nici fragilă, are o bună circulație sanguină. Secreția de sebum asigură doar suportul plastic necesar apărării împotriva factorilor externi. Tenul normal se găsește din păcate mai mult la copii până la etapa pubertății și la o parte din persoanele tinere între 20-25 de ani care au un organism sănătos și un metabolism normal. Rezultatul testului; rondela de hârtie de filtru, sau foița de țigară aderă ușor și nu se pătează.

Tenul uscat. Este caracterizat prin piele cu pori mici, uneori cu riduri fine superficiale datorită deshidratării ce însoțește lipsa peliculei grase de protecție, tenul uscat având un număr redus de glande sebacee și o secreție scăzută de sebum. Pielea uscată este fragilă, iritabilă, lipsită de tonicitate. Dă senzația de uscăciune, usturime ușoară și chiar de prurit (mâncărime). Culoarea tenului uscat este ștearsă (spălăcită). Îngrijirile cosmetice în cazul tenului uscat urmăresc completarea lipsei de grăsimi naturale și a carenței de vitamine A, D și F care constituie încă o caracteristică a tenului uscat. De aceea se vor alege produse și preparate cosmetice care să aibă la bază pe lângă alte ingrediente și aceste vitamine.

Tenul uscat poate fi de două feluri:

prin modificări ale filmului hidrolipidic care duc la, pierderea excesivă a apei din piele sau la o scădere a conținutului său de grăsimi;

din predispoziție congenitală, bazată pe tulburări fiziopatologice, în special endocrine și nervoase.

De remarcat este faptul că orice ten normal poate fi cu timpul transformat într-un ten uscat, cauza fiind influența diverșilor factori interni ca: tulburări în funcția glandelor cu secreție internă, în special a tiroidei, o circulație sanguină defectuoasă, boli de inimă etc. De asemenea și sub influența factorilor externi fizici ca: soarele prea puternic, vântul și frigul, precum și sub influența unor factori externi chimici ca: produse de igienă și cosmetice prea sicative sau prea alcoolizate, produse și preparate de proastă calitate, alterate sau contraindicate tipului de ten.

Rezultatul testului: rondela de hârtie de filtru, sau foița de țigară nu aderă ușor, dar nici nu se pătează.

Tenul gras. Se caracterizează printr-o piele lucioasă, unsuroasă (în special în axul facial), pori dilatați și comedoane (puncte negre). Hiperactivitatea glandelor sebacee este influențată de unele tulburări endocrine, de o alimentație bogată în proteine și grăsimi, de tulburări nervoase, hepatice, constipație, surmenaj etc. La tenul gras, pielea este însoțită de o deshidratare profundă. Coloritul ei este gălbui, cu o tentă cenușie având uneori un aspect de piele murdară. Fină și netedă rămîne la tenul gras doar pielea din regiunea pleoapelor, restul este îngroșată, sensibilă și în unele cazuri congestivă.

Tenul gras poate prezenta două aspecte:

Ten gras uleios, care se caracterizează printr-o scurgere liberă a sebumului pe suprafața pielii, care devine unsuroasă și lucioasă, porii pilosebacei deschiși, fără să fie dilatați;

Ten gras asfixie, se caracterizează prin comedoane, pori pilosebacei dilatați. Pielea este aspră și groasă, culoarea ei este cenușie din cauza unei insuficiente oxigenări, schimburile de gaze de la nivelul pielii fiind diminuate. Prin funcția ei de respirație pielea absoarbe oxigen și elimină bioxid de carbon, oxigenul fiind preluat de piele pe două căi: din aer și din sânge. Toate cauzele care diminuează sau împiedică aceste schimburi duc la asfixia cutanată.

Rezultatul testului: rondela de hârtie de filtru sau foița de țigară atât în cazul tenului gras uleios cât și în cazul tenului gras asfixie, se pătează.

Între tenul normal, uscat și gras, mai există și unele tenuri combinate (mixte). De aceea se recomandă ca rondela de hârtie de filtru sau foița de țigară să testeze fiecare porțiune a feței în parte, întrucât sunt necesare îngrijiri cosmetice speciale.

Demachierea tenului (curățirea). O condiție esențială pentru menținerea tuturor calităților biologice ale tenului o constituie curățirea lui de impurități și farduri. Numai o piele curățită la timp poate să-și exercite în voie funcția de respirație și să-și mențină prospețimea și suplețea.

Neglijența sau amânarea în ceea ce privește curățirea sau demachierea feței duc la îmbâcsirea tenului, grăbind scăderea funcțiilor fiziologice ale pielii și scurtează drumul spre senescența ei.

Pentru demachiere se folosesc trei categorii de produse cosmetice:

Loțiuni spumoase;

Creme de demachiat;

Emulsii sau lapte demachiant.

Demachierea tenului să se facă atât dimineața cât și seara înainte de culcare. În timpul zilei se va face ori de câte ori se va aplica un nou machiaj.

Curățirea radicală a tenului prin baia de abur a feței. Procedeul cosmetic, denumit baia de abur a feței, este indicat a se aplica la un interval de două săptămâni, iar pentru tenul normal o dată pe lună, de altfel perioadă corespunzătoare cu intervalele între tratamentele cosmetice la cabinetul de cosmetică, unde acest procedeu se aplică la un aparat numit vaporizator sau vapofor.

Baia de abur a feței se poate improviza și acasă, cu condiția să se respecte, intervalul de două săptămâni între două băi de abur. Aplicarea în mod nerațional a băii de abur a feței dăunează tenului, moleșindu-1, uscându-1 și accentuându-i ridurile. Pentru baia de abur a feței la domiciliu, se va pune într-un vas smălțuit și curat 3-4 litri apă la încălzit, introducând în ea 2 linguri de floare de mușețel și una de sunătoare, sau 10 picături de tinctură benzoe. Așteptați ca apa să fiarbă, apoi luați vasul de pe foc și expuneți fața deasupra vasului, acoperind cu un prosop mai mare capul și marginile vasului în scopul captării cât mai bine a aburului. Când încep să curgă, de pe față picături dese și mărunte de apă, se întrerupe expunerea feței la baia de abur. Aburul prea fierbinte sau depășirea timpului de expunere care va fi de 10-15 minute, va irita pielea. Înainte de a expune fața la baia de abur se va curăți bine obrazul cu laptele, emulsia sau crema de curățit, potrivite tipului de ten, îndepărtând toate impuritățile și fardul de pe pielea feței. Porțiunea de piele din jurul ochilor care este foarte sensibilă, va fi unsă în toate cazurile cu o cremă grasă hrănitoare înaintea expunerii feței la baia de abur. Dacă suferiți de o sensibilitate oculară, aplicați pe ochi în timpul băii de abur, două tampoane de tifon steril de forma ochelarilor legându-le cu un șnuruleț la ceafă. Aceste tampoane se aplică după ce a fost unsă porțiunea de piele din jurul ochilor cu crema grasă-hrănitoare.

Termenul de curățire radicală a tenului ce se atribuie-băiii de abur a feței este pe deplin justificat, deoarece prin acest procedeu cosmetic ce stă lă baza tuturor îngrijirilor cosmetice, se produce o deschidere a porilor din care ies impuritățile, întrucât toate produsele și preparatele destinate curățirii feței și demachiajului nu pot curăți radical fața deoarece orificiile porilor sunt strânse.

Extragerea comedoanelor. După ce tenul a fost curățit de impurități și demachiat, după ce a fost expus la baia de abur, stratul cornos a fost înmuiat, porii au fost și ei dilatați, așa că poate să urmeze extragerea comedoanelor (punctele negre). Comedonul nu este altceva decât un minuscul dop, care obturează orificiul unei glande sebacee; este format din uscarea sebumului reținut în foliculul pilosebaceu, amestecat cu celulele cornoase ale pâlniei foliculare, a căror keratină a fost oxidată, conținând și un parazit numit Demodex folliculorum, precum și microbacilii lui Sabouraud. Comedonul apare la suprafața pielii ca un punct negru și se localizează în special pe aripile nasului, pe frunte, pe pomeți, pe bărbie și în unele cazuri chiar pe toată fața. După extragerea comedoanelor se va lua o măsură de dezinfecție prin ștergerea porțiunilor de unde au fost extrase comedoanele, cu o loțiune hidroalcoolică cu acțiune dezinfectantă și astringentă. O astfel de loțiune se poate prepara după următoarea formulă:

apă distilată – 50 ml;

alcool (70°) – 50 ml;

alaun – 1 g;

rezorcină – 1 g.

Masajul cosmetic facial este unul din cele mai importante procedee cosmetice. El se aplică în scop igienic și estetic. Masajul cosmetic facial mărește tonicitatea mușchilor pieloși, aducând modificări favorabile și influențând funcțiile acestora, favorizează eliminarea secrețiilor glandelor sebacee și sudoripare, mărește cantitatea de sânge din piele, stimulează procesul de regenerare a celulelor, îndepărtează excesul de celule moarte de la suprafața pielii, ajută la menținerea supleței și elasticității feței, duce la creșterea temperaturii locale, favorizează respirația cutanată, influențează favorabil metabolismul local al mușchilor, prelungește aspectul tineresc al țesutului cutanat și calitățile eudermice ale pielii. El are efect favorabil și asupra sistemului nervos central, producând o stimulare a nervilor obosiți și o relaxare nervoasă. În cadrul îngrijirilor cosmetice de la domiciliu se pot aplica mișcările masajului cosmetic facial sub forma automasajului. Acest automasaj nu se poate executa însă, fără unele noțiuni cu privire la anatomia și fiziologia mușchilor feței și la tehnica masajului cosmetic facial (fig. 2.1).

Figura 2.1 – Mușchii feței: 1 – frontal; 2 – piramidal; 3 – temporal; 4 – orbicularul pleoapelor; 5, 6 – zigomaticul mare și mic;7 – orbicularul buzelor; 8 – ridicătorul comun al aripilor nasului și al buzei superioare; 9 – ridicătorul propriu al buzei superioare; 10 – caninul; 11 – transversul; 12 – buccinatorul; 13 – ridicătorul bărbiei; 14 – trunchiul bărbiei; 15 – masticatorul.

Mimo-gimnastaica constituie un excelent mijloc de antrenare a mușchilor feței. Ea activează circulația sanguină locală, previne apariția ridurilor, atenuează pe cele formate, menținând netezimea, frăgezimea, suplețea și elasticitatea tenului, elemente caracteristice tinereții și frumuseții lui.

Recomandări privind îngrijirile cosmetice zilnice:

Tenul normal

Îngrijirile cosmetice de dimineață

Prima operație este curățirea tenului, în scopul îndepărtării impurităților din timpul nopții, folosind un lapte nutritiv sau o emulsie. După curățire, spălați fața cu infuzie de flori de mușețel sau tei, rece (10-14°C).

Imediat după curățirea și spălarea tenului, nu este indicat machiajul decât la un interval de 25-30 minute. Înainte de aplicarea fardurilor se va aplica un strat foarte subțire de cremă protectoare indicată tenului, care va constitui și pentru machiaj un adevărat suport.

îngrijirile cosmetice de seară

Seara, este necesară din nou demachieirea sau curățirea tenului cu lapte nutritiv sau emulsie, fără să se neglijeze gâtul și decolteul. După curățirea tenului, urmează spălarea feței cu infuzie de mușețel sau tei, rece (10-14°C), sau cu apă rece în care se dizolvă puțin bicarbonat de sodiu pentru a diminua duritatea apei. La 1 litru apă 3-4 pastile bicarbonat de sodiu.

Pe fața curățită și spălată, se va aplica cu o oră înainte de culcare o cremă semigrasă cu acțiune de menținere a frăgezimii și catifelării tenului. Nu folosiți în cazul tenului normal creme prea grase, sau care conțin substanțe biologice active.

Tenul uscat

îngrijirile cosmetice de dimineață

Curățirea tenului cu lapte nutritiv sau emulsie, indicate tenului uscat. Nu neglijați gâtul și decolteul, țineți cont că aveți o piele uscată. Urmează o clătire a feței cu infuzie de mușețel la temperatura camerei (20-22°C), după care la interval de câteva minute se va aplica o cremă hrănitoare, care va fi menținută pe față circa o oră.

îngrijirile cosmetice de seară

Seara, de asemenea, se începe cu demachierea și curățirea feței, a gâtului și decolteuiui, cu laptele nutritiv sau emulsia indicată tipului de piele, urmată apoi de o spălare a feței cu infuzie de mușețel la temperatura camerei.

Dacă tenul este iritat se aplică comprese cu fâșii de vată hidrofilă îmbibată în infuzii calmante, de plante cu acțiuni emoliente și tonifiante, de exemplu, coada șoricelului, gălbenele, sunătoare, tei, arnică, albăstrele sau mușețel, menținâdu-le pe față circa 10 minute. La câteva minute de la spălarea feței cu infuzie sau după ridicarea compreselor, urmează aplicarea unei creme de noapte grasă și bine hidratată, cu un conținut bogat în vitamine și în substanțe biologice, în stare să hrănească epiderma.

Tenul gras-uleios

îngrijirile cosmetice de dimineață

Curățirea tenului este obligatorie. Folosiți pentru aceasta laptele sau emulsia de curățit, indicată tenului, gras. Spălarea feței se face cu apă puțin călduță (22-25°C) fără însă a folosi săpunuri de toaletă prea alcaline. Se trece apoi la ștergerea feței cu un tampon de vată hidrofilă îmbibat într-o loțiune tonică. Aplicarea unui strat foarte subțire de cremă de zi protectoare, este indicată și în cazul tenului gras uleios, după spălarea feței și după tamponarea ei cu loțiunea tonică.

Dacă vă machiați, evitați fardurile prea aderente, care îngreuiază funcția de respirație a pielii.

îngrijirile cosmetice de seară

Curățirea feței cu laptele demachiant sau cu emulsia indicată tenului fără a se neglija gâtul și decolteul, apoi spălarea feței eu apă caldă (25—35°C). Imediat de la apa caldă, spălați bine fața cu apă rece (10—15°C), în care ați introdus zeamă de lămâie (la 1 litru de apă, 2 linguri de zeamă de lămâie). Se mai pot pune și comprese cu infuzii de plante cu proprietăți astringente, de exemplu, din frunze de salvie sau din conuri de hamei, care se mențin pe față circa 10 minute.

Înainte de culcare, se șterge fața cu un tampon de vată îmbibat într-o loțiune astringentă iar în jurul ochilor se aplică o cremă antirid.

4. Tenul gras-asfixic

îngrijirile cosmetice de dimineață

În cazul tenului gras-asfixic se va insista cel mai mult asupra procesului de curățire al feței, în scopul antrenării prin emulsionare a stratului de celule moarte de la suprafața pielii, contribuind câte puțin prin fiecare curățire a tenului la ușurarea funcției de respirație a pielii. Degresarea pielii de surplusul de sebum urmărește același scop, de aceea spălarea feței se face cu apă caldă și rece alternativ, pentra producerea vasodilaitației și vasoconstricției la nivelul vaselor din piele, socotind că această gimnastică a epidermei ar contribui și ea la ușurarea funcției de respirație a pielii.

După aceasta, urmează ștergerea feței cu un tampon de vată hidrofilă îmbibat bine cu o loțiune tonică, apoi se poate aplica o cremă de zi într-un strat foarte subțire.

Dacă vă machiați, evitați aplicarea fardurilor prea aderente sau prea grase care ar împiedica respirația pielii, înăbușind și mai mult porii.

În cazul tenului gras-asfixic se recomandă o alimentație săracă în dulciuri, în proteine, în alimente picante și în grăsimi. Se recomandă de asemenea zilnic, plimbări în aer liber,

îngrijirile cosmetice de seară

Se demachiază și se curăță tenul cu lapte sau loțiune indicate tenului gras, fără să se uite gâtul și decolteul, după care se spală bine fața cu o infuzie de plante cu acțiune astringentă.

Înainte de culcare se șterge fața cu un tampon de vată hidrofilă îmbibat în loțiune astringentă și se aplică o cremă antirid în jurul ochilor.

2.3 Îngrijirea cosmetică a părului și pielii capului

Părul viguros și sănătos este o podoabă în sine, strălucește și alunecă suplu asemănător firelor de mătase.

Îngrijirile igienice și cosmetice privind părul și pielea capului se fac în general după aceleași principii ca și pentru celelalte tegumente, ținând cont de particularitățile anatomo-fiziologice specifice acestei regiuni.

Părul este elastic sub acțiunea umidității, revenindu-și apoi la lungimea inițială, iar sub acțiunea căldurii elasticitatea dispare. Comportarea firelor de păr față de sulbstanțele chimice este de asemenea diferită. De exemplu, substanțele alcaline alterează structura, soliditatea și elasticitatea, modificându-le astfel forma. Pe aceste proprietăți și pe mărirea puterii de absorbție hidrică, care triplează volumul, se bazează folosirea substanțelor alcaline la executarea ondulațiilor permanente în saloanele de coafură. Oxidanții, respectiv decoloranții, alterează mai mult sau mai puțin părul. Decolorările intempestive fac părul mai elastic, mai poros și mai fragil. De remarcat este faptul că apa oxigenată subțiază de fiecare dată firele de păr, din care cauză permanentele trebuie să se facă cu precauție.

Pielea capului, la fel ca și pielea din alte regiuni, poate fi normală, uscată sau grasă.

Fiind cunoscute particularitățile părului și ale pielii capului considerăm că îngrijirile vor putea fi raționale și îndreptate direct asupra păstrării integrității și frumuseții părului, cât și asupra activării funcțiilor fiziologice ale pielii capului, de altfel menirea cosmeticii în ceea ce privește părul și pielea capului.

Existența unui păr viguros, care să strălucească și să ne preteze la cele mai frumoase coafuri, se bazează desigur pe o igienă a părului și a pielii capului, ca un suport sănătos al vitalității și frumuseții pretențioaselor coafuri și pieptănături pe care le lansează moda. Chiar completarea părului cu extensii și meșe, dar mai ales purtarea perucilor nu înseamnă că îngrijirea părului și a pielii capului pot fi neglijate sau cel puțin amânate.

Nu numai corpurile din mediul extern cum este praful, fumul și alte impurități murdăresc părul. Scuamele provenite din exfolierea pielii capului și secreția de sebum care gresează firul de păr, transpirația care lasă unele săruri după evaporare ca: acizi grași, uree, baze volatile, sunt acelea care fac părul slinos, îmbâcsit, dându-i un miros specific de păr neângrijit.

Părul a fost împărțit în cele trei tipuri: normal, uscat sau gras, în funcție de gresarea lui și a pielii capului, dar igiena permanentă a părului indiferent de tipul lui este aproape aceeași cu unele adăugiri pentru părul uscat și pentru cel gras.

Aspectul părului normal. Acest tip de păr este caracterizat printr-o gresare normală a firului de păr și a pielii capului, care imprimă părului un luciu frumos și natural.

Aspectul părului uscat. Părul uscat se caracterizează prin lipsă de grăsime și de luciu, modelul pieptănăturii stricându-se imediat după ce a fost făcut.

Aspectul părului gras. Părul gras este unsuros iar firele se lipsesc unele de altele în smocuri. Același surplus de grăsime este existent și pe pielea capului.

Spălatul părului. Săpunul, insuficient neutralizat, în general prezintă unele inconveniente la spălatul părului datorită substanțelor alcaline pe care le conține și care degresează excesiv firul de păr. S-a constatat că părul spălat în mod repetat și timp îndelungat numai cu săpun, ajunge la o albire timpurie. Săpunul face ca părul să-și piardă luciul și suplețea, devenind aspru și mat. Substanțele alcaline din săpunuri produc o umflare a firului de păr și atacă keratina.

Șamponul special pentru spălatul părului este un produs de calitate, care conține sulfați și acizi grași antifermenți stabilizatori de spumă, precum și agenți supragrași sau nutritivi, de exemplu, lecitină, ulei de ricin, extracte de plante medicinale (ex. mușețel), ingrediente speciale pentru gresare (ex. lanolină), unele conțin sulf, gudron, ulei cadini, care le conferă proprietăți speciale, de asemenea conțin în general coloranți și parfumuri. Față de săpun, șamponul prezintă unele avantaje, în sensul că ara o putere detergentă specifică, produce spumă abundentă care emulsionează impuritățile, nu prezintă reacții alcaline, iar cel mai important avantaj este că părul rămâne strălucitor și suplu după spălat precum și cu o mireasmă plăcută și atrăgătoare.

Părul normal trebuie spălat în general la două săptămâni. În cazul profesiunilor care provoacă murdărirea părului, se recomandă introducerea părului în bonete protectoare pentru a se evita spălatul prea des care ar dăuna. După spălatul părului cu șampon, urmează o clătire abundentă cu apă, care a fost în prealabil fiartă, în care se va introduce borax sau bicarbonat de sodiu (la 1 litru apă o linguriță borax sau bicarbonat). După această clătire urmează o alta și ultima, iar în această apă se va introduce la 1 litru apă 2 linguri suc de lămâie sau oțet. Nu aplicați băi de ulei și nu folosiți uleiuri de păr sau diverse loțiuni capilare, în cazul părului normal.

Părul uscat se spală la două săptămâni dar este indicai ca înainte de spălat să se facă o baie specială caldă de ulei, cu ulei de măsline sau de ricin. Este necesară cantitea de 20 g ulei, care va fi încălzt pe baie de apă. Părul va fi separat în cărări și se va începe prin fricționarea pielii capului de la vertex (creștetul capului) spre frunte, de la vertex spre urechi apoi de la vertex spre ceafă. Uleiul rămas se aplică apoi pe tot părul, îmbibându-1 bine. Se strânge părul și se acoperă capul cu un prosop încălzit, menținându-se astfel circa 3 ore, după care se poate face spălarea cu un șampon indicat părului uscat.

Părul gras, în general, este indicat să fie spălat tot la două săptămâni, în afară de cazul când este foarte lung, iar gradul de gresare este excesiv de mare, când spălarea se poate face săptămânal. Părul gras se spală cu un șampon indicat acestui păr. Nu aplicați în cazul părului gras uleiuri de păr. Se recomandă în schimb între spălări 3-4 frecții seara înainte de culcare cu o loțiune capilară indicată părului gras.

Pieptănatul părului. Pieptănatul corect al părului se face în scopul debarasării lui de praf și impurități, al aerisirii lui, ajutând prin aceasta eliminarea peliculelor, urmărește repartizarea în egală măsură a sebumului pe toată lungimea firului și o vasodilatație care să antreneze o nutriție mai bună a părului. Pieptănatul părului se face de 2-3 ori pe zi. În cazul când aveți părul foarte lung, descurcați-1 întâi cu un pieptene cu dinții rari, apoi cu unul cu dinții deși și lungi pentru îndepărtarea prafului și scuamelor. Pentru a se ușura aceasta, se va trece pieptănul printr-un tampon de vată, apoi se va efectua pieptănatul.

Periajul părului. După pieptănat urmează periajul părului care este necesar să se facă de două ori pe zi sau cel puțin o dată, dimineața, după primul pieptănat. Periajul completează pieptănatul urmărind același scop. Sunt indicate periile confecționate din păr de porc, astfel că se vor evita periile din fire plastice care magnetizează și atacă părul. Periajul intensiv și nerațional dăunează părului, la fiecare periaj fiind suficiente 10-12 mișcări.

Masajul pielii capului. Acest masaj are menirea să suplinească anumite deficiențe la nivelul circulației sanguine ale pielii capului și implicit hrănirea părului nu se face în modul cel mai bun. Masajul pielii capului se poate face seara înainte de culcare.

Tehnica cea mai eficace a acestui masaj este următoarea: se vor ridica mâinile pe creștetul capului, cu toate degetele intercalate și puțin rărite, formând un fel de cască și care prin apăsarea degetelor aderă bine pe pielea capului și o comprimă între degete și osul craniului, făcându-se astfel mișcări de dute, vino, de la vertex spre ceafă, de la vertex spre frunte, de la vertex spre urechea dreaptă, apoi spre urechea stângă. Masajul pielii capului se încheie cu o manevră de netezire care se face peste păr și care se compune din 5 – 6 neteziri peste păr, de la frunte pe vertex spre ceafă. Ședința de masaj a pielii capului nu va depăși niciodată 5 minute.

2.4. Elemente constitutive ale extractelor de plante

Elemente constituente ale extractelor de plante sunt elemente minerale, hormoni și vitamine, aminoacizi, uleiuri esențiale, zaharuri, taninuri, flavonoide, etc.

Plantele medicinale își datorează acțiunea terapeutică uneia sau mai multor substanțe chimice elaborate de celulele lor, denumite principii active vegetale.

Principii active de natură fenolică. Fenolii, din punct de vedere chimic, sunt definiți ca derivați hidroxilați ai hidrocarburilor aromatice. Această grupă de principii active are o largă răspândire în țesuturile vegetale sub forma mono-, di-, tri- și polifenolică, atât în stare liberă, cât și combinată; dintre monofenoli amintim timolul și izomerul său carvacrolul din uleiul volatil de cimbru și cimbrișor, cât și anetolul din uleiul de fenicul.

Dintre difenoli prezintă importanță hidrochinolul care se găsește întotdeauna numai combinat, sub forma glucozidică, combinație cunoscută sub denumirea de arbutozida din frunzele diverselor specii de Vaccinium și de Arbutus staphylos. Tot în această grupă de principii active se pot încadra și acizii fenoli cum sunt acizii salicilic, protocatehic și galic, ultimii fiind constituenții principali ai taninurilor, precum și acidul cafeic și cinarina, cât și alcoolii fenoli, ca saligenolul (alcoolul salicilic) care este în plantă sub formă glucozidată (salicozida).

Deși flavonoidele, antocianozidele și taninurile se pot încadra tot în această clasă de principii active de natură polifenolică, totuși, ținând seama de anumite particularități ale structurii lor, vor fi prezentate ca grupe independente.

Principiile active de natură fenolică prezintă activități farmacologice multiple și importante; unele sunt antiseptice, carminative, antidiareice, iar altele colagoge și coleretice.

Principii active de natură glucidică. Din această mare grupă de substanțe medicamentoase prezintă importanță următoarele subgrupe:

ozele, având ca reprezentant principal glucoza;

holozidele, sau poliholozidele, produși cu greutate moleculară mare, rezultați din condensarea mai multor molecule de hexoze (ex. amidonul și celuloza). Acestui subgrup de principii active îi aparțin: pectinele, constituenți normali ai membranei celulare vegetale, și care sunt importante din punct de vedere terapeutic prin acțiunea lor coagulantă și hemostatică; mucilagiile și gumele, produși rezultați din transformarea membranei celulare vegetale, folosite în medicină atât pentru proprietățile lor emoliente (mucilagiile din diversele organe ale speciilor de Malva și Athaea), cât și pentru eficacitatea lor în tratamentul constipației (ex. mucilagiile din Semen Lini);

heterozidele sau glicozidele rezultate din combinarea unei fracțiuni glucidice cu o fracțiune neglucidică, numită aglicon sau genină (în cazul glucozidelor cardiotonice și saponozidele). Heterozidele obținute în stare pură, cât și plantele care le conțin, ocupă un loc important în terapeutică, deoarece sunt înzestrate cu multiple și variate proprietăți, farmacologice, datorate structurii chimice a agliconilor lor. Heterozidele sunt numeroase prin natura agliconilor lor, însă, din punct de vedere terapeutic, interesează în special:

glicozidele cardiotonice, a căror genină este de natură steroidică, purtând o lactonă nesaturată, în special cele din Digitalis lanata și Digitalis purpurea;

glicozidele antracenice sau antracenozidele care datorită agliconului lor, în majoritatea cazurilor de natură oximetil-antrachinonică, au acțiune, în funcție de doză, laxativă și purgativă (Cortex Frangulae, Rhizoma Rhei);

saponozidele (saponinele) sunt heterozide care au genina fie de natură steroidică (digitonina din frunzele de Digitalis), fie de natură triterpenică (din rădăcinile de Saponaria și Grypsophila) prin agitare cu apă dau o spumă abundentă și persistentă, ca și săpunul și hemolizează globulele roșii; saponozidele a căror genină este de natură triterpenică au proprietăți expectorante și depurative;

tioglicozidele al căror aglicon conține în molecula lui sulf și constituie esențele de muștar (negru și alb) interesează terapeutica prin proprietățile lor revulsive;

glicozidele cianogenetice dau, prin hidroliză, acid cianhidric;

flavonoidele și antocianozidele sunt pigmenți răspunzători, în numeroase cazuri, de culoarea galbenă, galben-portocalie a petalelor (flavonoidele) și de culoarea lor roșie, albastră și violetă (antocianozide). Flavonoidele se bucură de proprietăți diuretice și de vitamina P (rutozida) utilizate în afecțiunile capilarelor și ale venelor, iar antocianozidele pe lângă proprietățile lor de vitamina P, ameliorează adaptarea vederii la întuneric;

mai amintim că o altă grupă de pigmenți vegetali, carotenoidele, este răspunzătoare de culoarea galbenă și roșu-portocalie a frunzelor și a unor fructe. Dintre acești pigmenți o deosebită importanță prezintă β-carotena – în cantitate mare în rădăcinile de morcov, urzica mare care în organismul animal și uman, se transformă în vitamina A, ceea ce justifică și denumirea de pro vitamina A care se mai dă acestei carotene;

taninurile sau substanțele tanante sunt substanțe de natură polifenolică în majoritatea cazurilor combinate cu fracțiuni glucidice; sunt foarte răspîndite – poate cele mai răspândite principii active – în regnul vegetal și înzestrate cu acțiune astringentă, antidiareică și antiseptică.

Alcaloizii. Sunt substanțe organice azotate cu reacție mai mult sau mai puțin pronunțat alcalină; mult răspândite în plantele toxice se bucură de importante proprietăți terapeutice, dar multe dintre ele sunt foarte toxice. Acțiunea fiziologică și farmacodinamică a alcaloizilor se datorează, pe de o parte, nucleului lor de bază, iar pe de altă parte, funcțiunilor și radicalilor grefați pe nucleu (ex. alcaloizii din Tubera Aconiti și Semen Colchici etc.).

Principii amare. Sunt substanțe cu gust amar, unele insuficient precizate din punct de vedere chimic, altele având structură glucozidică principiile amare din Radix Gentianae, Folium Salviae). Datorita gustului lor amar, aceste principii stimulează terminațiile nervoase gustative, care pe cale reflexă, declanșează sau intensifică secrețiile digestive și măresc pofta de mâncare.

Vitaminele. Deși cuvântul vitamină a fost creat încă din 1911 de către Funk înțelegând prin el „amine care participă la secretul vieții”, totuși și astăzi este destul de dificil să se dea o definiție simplă acestor substanțe. Dintre definițiile date până în prezent două au câștigat terenul și anume: aceea a lui Karrer, pe de o parte, și a lui Javillier, pe de altă parte. După Karrer „vitaminele sunt substanțe a căror absență din organism provoacă maladii și manifestări de carență”, iar după Javillier, „sunt substanțe pe care organismul animal, în general, nu este capabil să le biosintetizeze și a căror prezență, în cantități foarte mici, este necesară creșterii, echilibrului fiziologic și aptitudinii de reproducere”. Sigur că definiția lui Karrer este prea succintă, iar a lui Javillier prea completă, însă și una și alta relevă caracterul indispensabil pentru viețuitoare al vitaminelor.

Racz, ținând seama de lucrările lui Roth, subliniază „că accepțiunea denumirii de vitamină este controversată din cauza a două tipuri de substanțe naturale”. Este vorba de vitamina B15 sau pangamatul de calciu, folosit în prevenirea și tratarea aterosclerozei și de vitamina B17 sau amigdalozida denumită și „factor de antimalignitate" deoarece unii cercetători susțin că ar încetini și chiar ar inhiba apariția metastazelor. Numeroase plante medicinale își datorează utilizarea lor în terapeutică existenței în compoziția chimică a acestor vitamine și în special provitaminei A (β-carotena), complexului B și vitaminelor C, E, K, P și PP (ex. Fructus Cynosbati, Fructus Hipophae etc.).

De exemplu, lipsa vitaminei A (carotenul), care se găsește în legume: morcovi, spanac, pătrunjel, ardei, vinete, ridichi, mazăre, conopidă, etc. provoacă uscăciunea pielii, descuamarea, astuparea și cortifiicarea glandelor sebacee, precum și tulburări de vedere, căderea părului și ruperea unghiilor.

Uleiurile volatile (eterice) sau esențele. Acestea, din punct de vedere chimic, nu sunt principii active definite, ci amestecuri de produși chimici volatili mirositori, lor datorându-li-se, în marea majoritate a cazurilor, mirosul plăcut al plantelor. Ele se bucură în primul rând de proprietăți antiseptice, având o acțiune microbicidă, care variază de la un ulei la altul și care se datorează în special substanțelor de natură fenolică ce intră în compoziția lor; pe lângă această acțiune unele dintre aceste uleiuri mai sunt înzestrate și cu alte activități farmacologice.

În majoritatea cazurilor, uleiurile volatile, după un timp mai îndelungat, în contact cu aerul suferă o serie de procese de oxidare, transformându-se în produși semilichizi și chiar solizi, amorfi. Asemenea procese chimice au loc însă și în anumite țesuturi ale unor specii de plante, iar produsele rezultate denumite prin termenul general de rezine sau rășine sunt înzestrate, uneori, cu activități terapeutice.

Trebuie să subliniem că activitatea terapeutică a unui produs vegetal nu se datorează numai principiului sau principiilor active ce le conține, ci și altor substanțe care există în acest produs denumite substanțe adjuvante; aceste adjuvante pot amplifica activitatea (ex. saponozidele din frunzele de Digitalis) sau pot să o prelungească și chiar să o modifice cum este cazul taninurilor din frunzele de ceai care moderează și prelungește acțiunea brutală a cafeinei.

Este important de reținut că polifenolii (în special taninurile și flavonozidele) alături de holozide (pectine, gume și mucilagii) sunt principiile active cele mai frecvente în compoziția chimică a plantelor. Lor, în cea mai mare măsură, li se datorează acțiunea terapeutică multiplă a unor specii de plante folosite în medicina tradițională.

Fitohormonii sau hormonii vegetali. Sunt substanțe din plante, care au rol în dezvoltarea lor ca și hormonii pentru organismul animal. Ei pot fi obținuți din semințe, germeni de plante, rădăcini, rizomi.

Acțiunea lor asupra organismului este multiplă. Unii fitohormoni au rol de a vindeca locurile vătămate (rănile), de ex.: rostopasca, pătlagina, arnica etc.

Porumbul verde, nutrețurile și hameiul sunt plantele cele mai bogate în hormoni estrogeni. Estrogenii vegetali, spre deosebire de cei animali, sunt stabili la căldură, la acizi și pot fi administrați și bucal.

Aplicați extern în doze stabilite, ei pătrund în piele fiind bine resorbiți, produc fenomene de întinerire, îmbunătățesc tonicitatea țesutului, accelerează formele celulelor, stimulează circulația sângelui, acționează asupra pielii îmbătrânite, împrospătează și dă matitate tenului.

De asemenea, bogat în fitohormoni este germenul de grâu, conținând toate substanțele necesare creșterii plantei, fiind analog oului, de aceea este numit și ou vegetal sau germinativ.

Uleiul de germeni de grâu se poate folosi în toate tipurile de piele în proporție de 5-10 la sută. Nu trebuie încălzit peste 40° deoarece se degradează. La fel și cel de germeni de porumb.

În cosmetică, se folosesc ca extracte din părți de plante, combinații cu vitamine și fermenți.

Plantele medicinale se folosesc sub formă de băi de plante, comprese, aerosoli, inhalații, ape aromatice, cataplasme sau formă de soluții extractive apoase (ceaiuri), având efecte terapeutice ca: vasodilatarea periferică, antiinflamatorii, cicatrizante, dezinfectante, antibiotice, antiseptice, depurative, emoliente, calmante, revulsive. Cosmetica modernă utilizează pe scară tot mai largă preparate cosmetice din plante, legume și fructe. Unele plante sunt folosite în cosmetică pentru îngrijirea mâinilor, ochilor, tenului, nasului, părului. Pot intra în compoziția măștilor cosmetice sau în tratarea unor boli de piele.

2.5 Extractele vegetale utilizate în cosmetică

Plantele medicinale se folosesc sub formă de soluții extractive: infuzii, decocturi, macerații.

Infuzia. Constă în turnarea apei clocotite peste planta așezată într-un vas smălțuit, se acoperă vasul, se lasă 10-15 minute, amestecând din când în când, apoi se filtrează.

Se prepară în general din: flori, frunze, ierburi, folosindu-se 5-6 g la 100 (din părțile friabile ale plantei).

Decoctul. Constă în fierberea plantei o dată cu apa timp de 20 de minute, filtrându-se după răcire. Se prepară din părți lemnoase, tari ale plantei, rădăcini, rizomi, scoarță, fructe.

Digestia. Se face la cald, la temperatura de 40-60°. Vasul cu drogul mărunțit împreună cu uleiul se pune pe baia de apă fierbinte timp de 2-3 ore, mestecându-se din când în când, după care se filtrează. Se păstrează la rece, în vase mici de culoare închisă.

Macerarea. Este tot o soluție extractivă în care se lasă planta în contact cu apa rece timp de 24 – 48 de ore la temperatura camerei.

Se folosește pentru plante ale căror principii active sunt solubile la rece și de la care se extrag mucilagiile: semințe de in, nalbă, rădăcini de althea.

Tincturile. Se obțin prin macerarea plantei în alcool diluat de 70° timp de 8-10 zile, în vase colorate, bine închise, agitându-se din când în când. Se administrează intern, cu picătura, sau pe o bucățică de zahăr.

Apele aromatice. Se obțin din uleiuri volatile extrase din plante.

Inhalațiile. Se obțin din plante aromatice, fie din uleiuri extrase din ele, antrenați de vapori de apă fierbinți, pentru a pătrunde în căile respiratorii.

Plantele cele mai utilizate în cosmetică sunt:

Mușețelul. Conține azulene, este emolient. Se folosește ca infuzie pentru calmarea tenurilor iritate, congestionate ofilite, deshidratate. Compresele calde alternând cu cele reci activează circulația periferică. Se întrebuințează cel mal mult în cosmetică.

Teiul. Conține mucilagii, saponine, acetilcheolină.

Se folosește ca infuzie având rol sedativ și drept comprese 5-10 minute în cearcănele de ochi. Se mai folosește și în gomaj ca mucilag.

Nalba. Are proprietăți emoliente. Se folosește ca infuzie, iar rădăcina ca decoct, în tenurile veștejite, ridate, uscate, deshidratate și cuperozice sub formă de comprese.

Mărarul. Este diuretic și ușor laxativ. În cosmetică se folosește ca decoct în cazul tenurilor sensibile. O legătură de mărar fiert în lapte până se obține un piure se aplică ca mască pentru tenuri obosite.

Gălbenele. Calmează durerile menstrale; 10 g flori la 100 g apă; se folosește în spălături vaginale, distrugând Trichomonas vaginalis. Se mai întrebuințează în răni, arsuri. În cosmetică, compresele călduțe activează tenurile uscate.

Pătrunjelul. Macerarea la rece timp de două ore a unei legături de frunze de pătrunjel se folosește ca comprese pentru tenuri iritate, congestionate.

Albăstrelele. Au proprietăți tonifiante. Se folosesc ca infuzie aplicându-se comprese din: o lingură de flori la două pahare de apă, pentru pleoapele ridate și tonifierea mușchilor faciali obosiți, flaști.

Cimbrul . Este antiseptic și bactericid. Infuzia ajută la digestie, contra înțepăturilor de insecte și în unele boli de piele.

Pentru răni în gât și pentru afte se prepară o apă de gură din 30 g cimbru la 130 g țuică. Se macerează 8 zile, se întrebuințează pentru gargară și se face masaj cu periuța de dinți la gingii. În dureri reumatice se fierb circa 30 g cimbru în 50 g ulei și se folosesc sub formă de cataplasme.

Pentru tenurile grase, infuzie din 20 g cimbru la 500 g apă se aplică comprese.

Izma – Menta. Are acțiune tonică și antiseptică, se folosește în băi de aburi și sub formă de comprese în tenurile grase. Ca infuzie, o cană de ceai reglează bila și înlătură senzația de vomă.

Lavanda. Are rol cicatrizant, tonifiant și calmant. Se întrebuințează la băile aromatice și de aburi. Catifelează pielea. Se mai folosește și ca ulei, pentru parfumuri, și în creme.

Hameiul. Ca infuzie 4 la sută se folosește drept comprese în tenurile acneice și seboreice.

Sunătoarea. Tonifică și calmează. Se întrebuințează sub formă de infuzie, compresele având acțiune stimulatoare în tenurile uscate și îmbătrânite.

Urzica. Conține substanțe azotoase, vitamine: A, B, C, K.

Decoctul de urzică, folosit ca masaj la rădăcina părului, este degresant (combate mătreața) și întărește rădăcina.

Crinul. Se folosește ca infuzie și decoct în tenurile grase. Petalele de crin macerate 8 zile în țuică se întrebuințează ca apă degresantă.

Coada șoricelului. Are proprietăți antiseptice, antiinflamatorii, antihemoragice și tonifiante pentru tenurile înroșite și iritate.

Trandafirul. Din petalele de trandafir care conțin uleiuri eterice, se extrage uleiul de roze folosit la fabricarea parfumului. Infuzia și decoctul din petale uscate se recomandă pentru ochii obosiți sau iritați de rimel și fard.

După compoziția lor, plantele medicinale se folosesc:

Pentru tenuri uscate, deshidratate, ofilite sunt indicate plantele emo- liente, stimulatorii și care activează circulația periferică: flori de mușețel, gălbenele, nalbă, coada șoricelului.

Pentru tenuri grase seboreice, cu pori dilatați, se folosesc plante ce conțin taninuri, uleiuri volatile cu efect astringent, antiseptic și calmant, ca: flori de sunătoare, levănțică, flori de crin, frunze de mentă.

Pentru tenurile iritate, seboreice, congestionate – plante cu efect antiinflamator, antiseptic și calmant, ca: infuzii din coada șoricelului, mușețel, nalbă, mărar.

2.6 Plantele utilizate în produsele cosmetice

Printre cele mai importante plante utilizate în produsele cosmetice, folosite și pentru tratamentul părului se număra: ardeiul iute, brusturele, coada șoricelului, nucul, iarba mare, lavanda, măslinul, mușețelul, salvia, urzica mare, mesteacăn, frasin,etc.

Ardeiul roșu – Capsicum anuum L. (var. Cayenne) (Fam. Solanaceae)

Descrierea speciei. De la această specie originară din America tropicală, cultivată în toată țara ca plantă alimentară și condimentară, în scopuri terapeutice se utilizează fructele mature recoltate de la varietatea Cayenne. Aceste fructe sunt bace, au forme conic-alungite, lungi de 8 – 10 cm, în diametru de până la 4 cm, cu suprafața neregulat ondulată, cu pericarpul verde la început, mai târziu roșu aprins, închis. La baza fructului se găsește caliciul persistent. Semințele sunt alb-gălbui, plane reniforme, inserate des una lângă alta pe corpul placentar din interiorul fructului.

Produsul vegetal folosit, sunt fructele recoltate la maturitate, fără miros și gust foarte iute (Fructus Capsici).

Principii active. Substanțe colorante de natură carotenoidică (Capsorubina, capsantina, zeaxantina și luteina, criptoxantina și urme de beta-carotenă); o substanță cu gust iute-arzător pronunțat — capsaicina (0,01 – 0,25%) — localizată în epiderma placentei și a pereților despărțitori ai lojilor constituie principiul activ al ardeiului roșu. Mai conțin vitaminele B și C (peste 0,1%) și flavonoide (vitamina P) care acționează sinergic cu vitamina C.

Acțiune farmacodinamică: datorită capsaicinei fructele de ardei au acțiune rubefiantă, însă nu vezicantă; în doze mici au proprietăți eupeptice, iar în doze mari au acțiuni purgative.

Întrebuințări terapeutice: intern ca excitant digestiv energic și sialagog; extern ca rubefiant și revulsiv în dureri reumatice, nevralgii, lumbago, torticolis, favorizează creșterea părului.

Forme farmaceutice: intern: pulbere 0,10 – 0,30 g (prafuri; tinctură 1 – 3 g/zi luată progresiv; extract apos 0,60 – 0,80 g seara și dimineața, extract fluid 0,50 – 1 g). Extern: unguent, tinctură în fricțiuni, emplastre, pentru îmbibarea vatei termogene.

Brusturele – Arctium lappa L. (Fam. Compositae)

Descrierea speciei. Botezat de popor cu diverse nume ca: lipan, lăpuc și clococean, brusturele este o specie erbacee bianuală, foarte răspândită în flora noastră prin locuri virane, pe lângă garduri și pe marginea pădurilor. În pământ are un rizom vertical, care se continuă cu o rădăcină pivotantă cărnoasă; tulpina înaltă până la 2 m este ramificată și păroasă, poartă frunze dispuse altern de culoare verde pe fața superioară, cenușiu tomentoasă pe cea inferioară. Frunzele inferioare sunt foarte mari, pețiolate, cu limbul rotunjit la bază și cu marginea întreagă; frunzele superioare sunt de dimensiuni din ce în ce mai mici spre vârf. Florile pentamere, tubulare de culoare purpurie sunt dispuse în capitule globuloase, înconjurate de bractei încovoiate la vârf în formă de cârlig; fructul este o achenă. Înflorește în august – septembrie.

Produsul vegetal folosit. Se utilizează numai rădăcinile (Radix Bardanae) recoltate fie înainte de înflorire în al doilea an de vegetație, fie în toamna primului an de vegetație.

Principii active: nitrat de potasiu, ulei volatil, o lactonă cu structura insuficient precizată, acid cafeic, vitamine din complexul B.

Acțiunea farmacologică: diuretică, coleretică și hipoglicemiantă; de asemenea, are și proprietăți antifurunculoase.

Întrebuințări. Se folosește ca diuretic și sudorific sub formă de ceai prin macerarea timp de 30 – 60 a 3 – 4 linguri de rădăcină mărunțită într-un litru de apă clocotită, iar după filtrare prin vată și îndulcire se bea în cursul unei zile. Extern, infuzia asociată cu frunze de mesteacăn, se folosește ca loțiune pentru creșterea părului, frecționând o dată pe săptămână pielea capului, după spălare, cu această fiertură căreia i s-a mai adăugat și o lingură de oțet.

Coada șoricelului – Achillea miilejolium L. (Fam. Compositae)

Descrierea speciei. Este o plantă erbacee, vivace, stoloniferă, ce crește prin locuri cultivate și necultivate, înaltă până la 80 cm, având două feluri de tulpini aeriene: unele mai groase florifere, foliate, ramificate la partea superioară și care se termină cu capitule formate din flori mici și altele sterile purtând numai frunze. Frunzele sunt alterne, penat-sectate, mai mult sau mai puțin păroase și cu miros slab aromat și gust amar astringent. Florile sunt grupate în capitule ovoide reunite la rândul lor în corimb la extremitatea tulpinei. Fiecare capitul conține 5 – 6 flori marginale pentamere, ligulate tridențate de culoare albă, uneori roză până la roșie și flori interioare regulate tubuloase cu 5 stamine care sunt mai numeroase; fructul este o achenă. Înflorește din iunie până în septembrie.

Coada șoricelului este una din plantele medicinale folosite pe scară largă încă din antichitate.

Produsul vegetal folosit. Atât părțile aeriene (Herba Millefolii), cât și florile (Flores Millefolii) constituie părțile de plantă utilizate în terapeutică; ele se recoltează în timpul înfloririi și se usucă în straturi subțiri, în locuri aerisite, în special în poduri acoperite cu tablă.

Principii active: ulei volatil de culoare albastră, bogat în azulene (și, în special, în chamazulenă), proazulene (M1, M2 și C, achilină) taninuri, flavonoide și unele substanțe încă neidentificate, înzestrate cu acțiune antibiotică și colină.

Acțiune farmacologică. Proprietățile majore ale produsului se datorează uleiului volatil și proazulenelor și anume stomahice, astringente, antiinflamatoare, calmante și ușor antiseptice și tonic-amare.

Întrebuințări. Intern: infuzie 2 – 5% (200 – 300 ml/zi)se administrează în diferite afecțiuni ale stomacului, în eterocolite și gastrite, anorexii. Extern: infuzie 10% sub formă de băi sau comprese, se folosește ca antiinflamator, dezinfectant și calmant în arsuri, plăgi purulente și pentru tratarea părului gras.

Nucul – Juglans regia L. (Fam. Juglandaceae)

Descrierea speciei. Arbore, cultivat prin livezi, vii, grădini și parcuri, este mult prea cunoscut pentru fructele și lemnul său încât apreciem că descrierea lui nu mai este necesară.

Produsul vegetal folosit. Atât medicina științifică cât și cea empirică utilizează frunzele acestui arbore (Fo1ium Juglandis) recoltate în luna iunie, când sunt tinere; după îndepărtarea pețiolului foliolele se usucă în strat subțire în poduri acoperite cu tablă și cât mai repede posibil. Produsul are miros aromat și gust astringent amărui.

Principii active: taninuri, cantități mici de ulei volatil, un principiu amar , juglandina și o oxinaftochinona-juglona.

Acțiune farmacologică: astringentă, ușor hipotensivă, hipoglicemiantă și antieczematoasă.

Întrebuințări: sub formă de infuzie 2% (200 – 250 ml/zi) se administrează ca astringent, antidiareic și hipoglicemiant, iar extern 10% în combaterea eczemelor și în băi medicinale, în tratamentul împotriva căderii părului, dar și pentru a colora discret părul șaten, căruia îi conferă o strălucire arămie aparte. Intră în compoziția ceaiurilor: dietetic și antidiareic.

Iarba mare sau Omanul – Inula helanium L. (Fam. Compositae)

Descrierea speciei. Plantă erbacee, robustă, vivace, cu tulpina dreaptă, înaltă până la 1,50 m, este păroasă și puternic ramificată la partea superioară. Frunzele sunt mari, eliptice, dințate pe margini, cele inferioare lung pețiolate, cele superioare sesile. în pămînt are un rizom cilindric, cărnos, acoperit cu rădăcini groase pînă la 2— 3 cm. Florile galbene sunt dispuse în capitule terminale în vârful tulpinei și ramurilor; cele marginale, femele sunt ligulate, lungi și înguste iar cele centrale tubuloase hermafrodite cu corola cu 5 dinți, înflorește din iunie până în septembrie și crește prin fânețe umede, pe lângă pâraie și marginea pădurilor.

Produsul vegetal folosit. Se utilizează părțile subterane (Rhizoma cum radicibus Inulae) recoltate toamna târziu, iar după spălare se usucă în strat subțire și cât mai repede posibil, în camere încălzite.

Principii active: inulină, ulei volatil, în constituția căruia intră trei sescviterpene biciclice: alantolactona (helenina), izo-alantolactona și dihidro-izo-alantolactona.

Acțiune farmacologică: calmant al tusei și modificator al secrețiilor bronșice, expectorant, coleretic, colagog, diuretic și antihelmintic.

Întrebuințări. Sub formă de pulbere 2 – 10 g în 24 de ore sau de decoct 15 g% (consumându-se 1 – 2 ceaiuri/zi) ca expectorant și calmant al spasmelor bronșice; ca diuretic, colagog și antihelmintic.

Preparatele cosmetice pe bază de iarba mare au acțiune tonică, ajută la întreținere și combat căderea părului.

Lavanda – Lavandula angustifolia Mill. (L. officinalis Chaix, L. verra D.) (Fam. Labiatae)

Descrierea speciei. Originară din regiunile calcaroase și muntoase mediteraneene, lavanda se găsește la noi numai în culturi. Este un arbust înalt până la 70 cm, cu aspect de tufă globuloasă din tulpini patrunghiulare; ele poartă cauza ramificațiilor abundente de la baza tulpinilor. Tulpinile patrunghiulare pe măsură ce îmbătrânesc se lignifică; ele poartă frunze opuse, întregi, lineare cu vârful ascuțit. Florile bilabiate, de culoare violet-albastră, cu corola bilabiată, aproape sesile, sunt grupate în 3 – 8 verticile, dispuse la rândul lor sub formă de spic pe porțiunile terminale ale ramurilor florifere; au caliciu tubulos, ușor lățit la partea terminală, în 4 dinți scurți și unul mai dilatat; corola bilabiată, cu labiul superior adânc bilobat, iar cel inferior trilobat; androceul este alcătuit din 4 stamine. Îflorește toată vara.

Produsul vegetal folosit. În scopuri medicinale se utilizează fie numai florile detașate de pe axul inflorescențelor, fie întreaga inflorescență, când corola nu este complet deschisă (Flores Lavandu1ae). Se usucă la umbră în strat subțire.

Principii active: ulei volatil, tanin și un principiu amar.

Acțiune farmacologică: diuretică, coleretică, antispastică, antiseptică, carminativă și stimulentă.

Întrebuințări: sub formă de infuzie 1 – 2% câte 200 ml/zi, levanda se administrează intern ca aromatizant, carminativ, în tulburări digestive și ca stimulent general, iar extern este foarte eficientă împotriva căderii părului.

Măslinul este un arbore cu frunze persistente, groase, în formă de suliță, de culoare verde-deschisă (pe partea superioară) și albă-argintie (pe partea inferioară), cultivat pe scară largă în regiunile mediteraneene, în principal pentru fructele acestuia (măslinele), dar și pentru lemn.

Trunchiul măslinului este răsucit,  prezintă multe scobituri și poate atinge o înălțime de 10 m. Florile albe cresc în mănunchiuri mici și ascuțite, iar fructele ovale, măslinele, sunt verzi la început,  devin negre după ce se coc și prezintă un sâmbure dur la interior.

Frunzele mature se culeg în aprilie și martie, înainte să apară mugurii de flori, iar apoi sunt uscate și măcinate pentru utilizarea în infuzii, extracte și tincturi sau combinate cu alte plante în preparate antihipertensive.

Măslinele sunt culese în noiembrie și decembrie iar apoi sunt presate la rece pentru obținerea renumitului ulei de măsline.

Măslinul conține săruri minerale (potasiu, calciu, fier, fosfor, cupru, mangan, magneziu, protide, vitamine A, B1, B2, C, E, acizi grași nesaturați sau monosaturați, fibre (100 gr. măsline echivalează cu  240Kcal. )

Fructele și frunzele de măslin conțin secoiridoizi, mai ales oleuropeină, compus activ ce scade tensiunea arterială,  și pot fi folosite în tratarea diverselor afecțiuni, dar cea mai mare importanță o are uleiul extras din măsline prin presare la rece.

Uleiul de măsline conține vitamine A, E, acizi grași monosaturați ( 77%), polinesaturați, nu conține colesterol, sare și gluten.

Preparatele pe bază de ulei de măsline au rol nutritiv, efect colagog, stimulează funcțiile hepatice, decongestionant hepatic, laxativ, helmintic, vermifug, antianemic, antiinfecțios, antiinflamator, cicatrizant, scade colesterolul, crește rezistența vaselor sanguine și a pereților arteriali, îmbunătățește circulația cerebrală, reglează valorile tensionale, stimulează imunitatea, antianemic, antirahitic, efect antioxidant prin conținutul în vitamina A,C,E (aceasta din urmă acționând și asupra aparatului genital, fiind numită și vitamina fertilității).

Uleiul de măsline, prin conținutul de vitamina E și provitamina A, protejează pielea de razele dăunatoare ale soarelui și arsuri, contribuie la dezvoltarea oaselor în special la copii și adolescenti.

Fitoterapia cu ulei de măsline este indicat în afecțiunile hepato-biliare, dischinezii biliare, hepatite, gastrite, parazitoze intestinale, hemoroizi, în cure de detoxifiere, în intoxicații accidentale cu diverse substanțe, prin formarea unei pelicule protectoare la nivelul mucoasei digestive împiedică absorbția acestora. De asemenea, este indicată clătirea zilnică a gurii cu ulei de măsline pentru a preveni apariția parodontozei.

Uleiul de măsline poate fi folosit și extern pentru catifelarea și calmarea pielii, intrând în compoziția multor creme de plajă și loțiuni.

Mușețelul – Matricaria chamomilla L. (Fam. Compositae)

Descrierea speciei. Plantă erbacee, anuală, spontană, foarte răspândită pe lângă drumuri, pe marginea ogoarelor și pe lângă locuințele oamenilor, cultivată în zonele favorabile din Transilvania, Banat, Muntenia și Moldova.

Este o specie relativ scundă, atingând înălțimea de 0,2 – 0,6 m, mult ramificată și cu frunze 2 – 3 ori penat sectate, cu segmente lineare. Începând din luna mai înflorește în continuu până la sfîrșitul lui iulie. Florile sunt grupate în capitule terminale. Marginea fiecărui capitul este ocupată de flori albe lingulate femele, iar în regiunea lui centrală se găsesc numeroase flori tubuloase, hermafrodite, galben-aurie cu corola cu 5 dinți și androceul din 5 stamine cu anterele concrescute. Receptaculul capitulului plan ia începutul înfloririi, devine conic și gol la interior, ceea ce permite să deosebim florile de mușețel adevărat, de florile recoltate de la specii înrudite și lipsite de proprietăți terapeutice.

Produsul vegetal folosit. Oficinale sunt capitulele florale cu pedunculul de cel mult 1 cm, recoltate pe timp însorit după ce s-a ridicat roua și când florile lor lingulate sunt dispuse orizontal, mai târziu răsfrângându-se (Flores Chamomillae). Ele se usucă la umbră în strat subțire, iar produsul obținut are miros specific, aromat puternic, iar gustul este amărui aromatic.

Principii active: ulei volatil bogat în chamazulenă, care ia naștere din proazulene (matricină și matricarină; substanțe amare de natură sescviterpenică), flavonoide, substanțe de natură cumarinică, colină și mucilagii.

Acțiune farmacologică. Datorită principiilor active atât de variate chimic pe care le conțin, florile de mușețel au proprietăți farmacodinamice multiple și anume: antispastice, antiinflamatoare, cicatrizante, stomahice, analgezice, antiseptice și antihistaminice.

Studiile de laborator efectuate în special în ultimele două decenii au precizat că activitatea antiinflamatoare a florilor de mușețel se datorează chamazulenei, cea spasmolitică cumarinelor și flavonelor, iar cea antihistaminică azulenelor.

Întrebuințări. Intern, sub formă de infuzie 1 – 5 g%, florile de mușețel se folosesc ca sedativ, carminativ, antispasmodic și stimulant în cistitele purulente dovedindu-se analgezice, antiseptice și antiflogistice. Se beau 1 – 2 căni de ceai pe zi după mesele principale. Extern, infuziile și decocțiile (5% se utilizează în dermatologie, în tratamentul paradontozelor (sub formă de gargară), ca vulnerar sub formă de cataplasme și în spălături și clisme. Tot sub formă de infuzie oferă strălucire părului, în special celui blond, ajutându-l să capete reflexe și accentuându-i șuvițele blonde.

Salvia sau Jaleșul de grădină – Salvia officinalis L. (Fam. Labiatae)

Descrierea speciei. Considerată de greci și romani în special, ca o plantă care le asigură sănătatea prin folosirea ei, ceea ce și justifică denumirea genului, salvia este originară din ținuturile mediteraneene, iar la noi se cultivă ca plantă medicinală și ornamentală. Are tulpina dreaptă, înaltă până la 70 – 80 cm, cu baza lignificată și mult ramificată, având aspect tufos de subarbust. Atât tulpina, cât și ramurile sunt acoperite cu peri albi; frunzele, opuse sunt oval-lanceolate, și fin dințate pe margini. Florile, reunite în inflorescențe spiciforme, au caliciul tubulos de culoare verde, violacee, corola bila- biată, dublu mai lungă decît caliciul, cu labiul superior drept, iar cel inferior mai lung, trilobat, cu lobul mijlociu proeminent și aplecat în jos, este colorată în albastru-violaceu, mai rar albă, androceul este alcătuit din 4 piese dintre care numai cele două anterioare sunt fertile (staminele propriu-zis) iar cele posterioare fiind transformate în staminode. Înflorește în iunie și iulie.

Produsul vegetal folosit. Oficinale sunt frunzele (Folium Salviae) recoltate la începutul înfloririi și uscate la umbră în strat subțire. Prezintă un miros caracteristic, puternic aromat, iar gustul este amar și astringent.

Principii active: ulei volatil, taninuri și un principiu amar – picrosalvina.

Acțiune farmacologică: coleretică, carminativă, antiseptică antispastică, astringentă, antisudorală și ușor hipoglicemiantă.

Întrebuințări. Sub formă de infuzie 1 – 3% se administrează 2 – 3 ceaiuri/zi, în afecțiunile cronice ale căilor biliare, și pentru efectele carminative. De asemenea, ceaiul de frunze de salvia se folosește rece, băut de mai multe ori pe zi pentru a opri transpirația nocturnă la tuberculoși; este recomandabil ca ceaiul să nu se administreze mamelor care alăptează deoarece scade cantitatea de lapte secretată. Extern se utilizează, sub formă de infuzie, ca dezinfectant local. Intră în compoziția ceaiurilor; antiastmatic, pentru gargară și în țigările antiastmatice.

Urzica mare – Urtica dioica L. sin. Urtica major Fuchs. (Fam. Urticaceae)

Descrierea speciei. Este o plantă erbacee, perenă, foarte răspândită la noi pe lângă garduri, în tăieturi de păduri etc. În pămînt are un rizom târâtor, iar tulpina aeriană înaltă până la 1,50 m este patrunghiulară, cu frunze opuse, ovale lanceolate, dințate pe margini și cu numeroși peri urticanți rigizi. Florile dioice de culoare verzuie, sunt dispuse pe indivizi diferiți; cele femele alcătuite dintr-un ovar superînconjurat de 4 petale, iar cele mascule dintr-un perigon patrufoliat și 4 stamine; ele sunt reunite în panicule, la subsuoara frunzelor superioare. Înflorește din iunie până toamna târziu.

Produsul vegetal folosit. Oficinale sunt frunzele (Folium Urticae) recoltate din mai până în octombrie și uscate în strat subțire la umbră, în locuri bine aerisite.

Uneori se recoltează și rădăcina (Radix Urticae) toamna târziu.

Principii active: provitamina A (β-carotenă) vitaminele B2, C și K, clorofilă, flavonoide și mucilagii.

Acțiune farmacologică. Frunzele de urzică datorită vitaminei K au proprietăți hemostatice, datorită mucilagiilor fluidifică secrețiile bronșice, iar flavonoidele contribuie la acțiunea lor diuretică.

Întrebuințări: sub formă de infuzie 4% (folosind 3 pahare de ceai pe zi) se administrează ca diuretic, antidiareic, în bronșite ca expectorant și calmant al tusei și în hemoragii ușoare ca hemostatic. S-a mai constatat că în stări de avitaminoză cura de urzici înviorează întregul organism.

Decoctul de frunze și rădăcini de urzică împreună cu rădăcina de brusture se utilizează extern sub formă de băi pentru tonificarea părului, pentru, combaterea seboreei și a mătreței.

Mesteacănul – Betula verrucosa Ehrh. (sin. B. alba L., B. pendula Roth) (Fam. Belulaceae)

Descrierea speciei. Arbore înalt (25 – 30 m), destul de răspândit la noi din zona dealurilor până în cea subalpină, alcătuiește uneori mici masive numite mestecănișuri; tulpina puternic ramificată, are scoarța albă și netedă, care se exfoliază transversal; mugurii foliari sunt ovoid-conici, vâscoși. Frunzele sunt pețiolate, dispuse altern, cu limbul triunghiular romboidal, ascuțit la vârf și dințat pe margini; frunzele tinere sunt lipicioase, datorită glandelor ce elaborează o rășină cu miros balsamic. Florile monoice, sunt reunite în amenți cilindrici; cei masculi apar înaintea frunzelor, iar cei femeli apar și ei înaintea frunzelor, însă se dezvoltă în timpul înfrunzirii. O floare masculă este formată dintr-un periant cu 2 piese și 2 stamine, iar cea femelă dintr-un ovar, neprotejat de periant.

Produsul vegetal folosit. Frunzele tinere formează produsul oficinal (Folium Betulae); ele se recoltează începând din mai până la sfîrșitul lui iulie, când sunt lipicioase și conțin cea mai mare cantitate de rezine; se usucă în strat subțire, la umbră. Produsul astfel obținut are miros caracteristic, gust slab amărui.

Principii active: taninuri, acid cafeic, flavonoide, ulei volatil, substanțe triterpenice (saponine), alantoină.

Acțiune farmacologică: frunzele de mesteacăn au acțiune diuretică, fără a produce iritații renale și diaforetică. Mai au și proprietăți coleretice și antiseptice și favorizează eliminarea acidului uric și a colesterolului din organism.

Întrebuințări. Infuzia 1 – 5% se administrează ca diuretic în edeme de natură cardiacă și renală; ea se prepară în condiții obișnuite astfel: la o cană de apă se adaugă o lingură de produs iar când temperatura apei a atins 40°C se mai adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu și se filtrează după 6 ore de repaus; se beau 2 – 3 cești de ceai pe zi. Extern este foarte bun împotriva căderii părului.

Frasinul – Fraxinus excelsior L. (Fam. Oleaceae).

Descrierea speciei. Arbore ce poate atinge înălțimea 35 – 40 m, la noi se găsește atât în stare spontană prin păduri, zăvoaie și, în special, în zona de câmpie, cât și cultivat. Tulpina sa dreaptă prezintă în partea tânără scoarța de culoare cenușiu-verzuie, iar în cea bazală cenușiu-negricioasă cu crăpături ondulate. Frunzele opuse sunt imparipenat-compuse, cu 7 – 11 foliole sesile, oval-lanceolate, de culoare verde închis pe fața superioară și verde cenușiu pe cea inferioară. Florile, care apar în luna aprilie înaintea frunzelor, nu au nici caliciu, nici corolă, iar androceul redus la 2 stamine, sunt poligame, adică pe același individ se găsesc flori mascule, femele și hermafrodite. Fructul este aripat (samară).

Produsul vegetal folosit. De la această plantă se utilizează numai foliolele (Fo1ium Fraxini) recoltate în lunile mai-iunie și uscate la umbră în strat subțire, în poduri aerisite. Produsul are gust dulceag-amărui, ușor astringent.

Principii active: tanin, substanțe flavonoidice, fraxozida (glucozid de natură cumarinică), manitol și vitamina C.

Acțiune farmacologică: produsul are proprietăți diaforetice, diuretice și laxative.

Întrebuințări: sub formă de decoct 3 g% (2 – 3 căni de ceai/zi) foliolele de frasin se utilizează ca diuretic și diaforetic în tratamentul reumatismului și gutei; ceaiul (decoctul) mai are și acțiune ușor laxativă. Intră în compoziția ceaiului antireumatic și a pulberii laxativ-purgativă. În asociere cu frunze de mesteacăn, rădacină de brusture, frunze de urzică mare și iarba mare, frasinul intra in compoziția unei loțiuni împotriva căderii părului.

Capitolul 3

Rolul plantelor în cosmetică

3.1. Terapia cu plante în dermatocosmetologie și rețete utilizate în afecțiuni dermatologice

Dermatocosmetologia este parte integrantă a dermatologiei. O mare parte din medicii dermatologi din Europa oferă acum proceduri de cosmetică dermatologică.
Consolidarea dermatocosmetologiei este evidentă și prin numărul crescut și calitatea studiilor clinice și cercetărilor în acest domeniu. Motivele acestui „boom” în cosmetica dermatologică sunt diverse.

Pe de o parte, avem la dispoziție proceduri de tratament eficiente și formulări topice.
Bolile de piele sunt cele mai stigmatizate dintre bolile corpului uman. Aspectul de vitiligo, acnee, rozacee avansată determină stres psihologic și discriminare socială, mai ales în societatea noastră!

În completarea tratamentului medical, dermatocosmetologia este în măsură să amelioreze aspectul.

Dermatocosmetologia este utilă și la persoanele sănătoase, învățându-le să își mențină sănătatea, aspectul tânăr, îngrijire adecvată sau cum să-și îmbunătățească unele aspecte.

Dermatocosmetologia include aspectele estetice și cosmetice ale specialității dermatologice. Dermatocosmetologia se referă la îngrijirea pielii , skin protection și skin care, repararea pielii după agresiuni și îmbunătățirea aspectului pielii cât și la tratamentul medicamentos al unor boli de piele și aspectul dermatofarmaceutic.

Dermatocosmetologia se referă și la proprietățile fizicochimice ale pielii.
Descoperirea proprietăților cosmeticelor de a modula funcția stratului cornos reprezintă un proces major. Practicarea dermatocosmetologiei presupune o bună cunoaștere a fiziologiei pielii și a răspunsului la diverși factori exogeni ( cu exprimare acută sau cronică).
Dermatocosmetologia și dermatologia estetică sunt parte integrantă a dermatologiei generale. 

Cosmetologia si dermatologia, deși au scopuri diferite, obiectivele lor se condiționează, se întrepătrund și se completează în multe cazuri.

Cosmetologia reprezintă arta îngrijirii externe a corpului și menținerea unor valori oferite de natură, cu ajutorul unor tratamente și preparate specifice.

Dermatologia se preocupă de tratarea și îngrijirea biologică a pielii, ținând seama de procesele sale vitale.

Rețete pe baza de plante.

Tinctura de ardei-iute este o soluție hidroalcoolică obținută prin preparare la rece din fructele plantei Capsicum annuum.

Pentru menținerea sănătății scalpului și combaterea căderii părului se fricționează pielea capului cu tinctură sau soluție diluată (obținută prin adăugarea unei lingurițe de tinctură la 100 ml de apă) de 2 ori pe săptămână. Pentru creșterea eficienței se poate asocia cu tinctură de mesteacăn și tinctură de urzică (la o lingură de tinctură de ardei-iute se adaugă 2 linguri de tinctură de mesteacăn și 2 linguri de tinctură de urzică).

Ingrediente: apă purificată, alcool etilic 65% vol., ardei iute (Capsicum annuum), fructe, 10%.

Ulei aromat pentru ingrijirea tenului și a corpului. Se umple o sticla cu flori si frunze de salvie și se toarnă deasupra ulei de măsline curat. Se pune la macerat timp de o săpatămână, lăsându-se plantele înăuntru, chiar după primele întrebuințări.

Pentru ten: se face o emulsie dintr-o linguriță de ulei de salvie si un pahar de apă distilată sau plată, bătând bine ingredientele cu o furculiță. Ștergeți-vă fața dimineața și seara cu un tampon îmbibat cu emulsie, după ce în prealabil v-ați demachiat.

Lăsați produsul sa actioneze asupra pielii 15-20 minute, după care ștergeți-vă excesul de grăsime cu un tampon de vată, fără a vă spăla pe obraz (dacă aveți ten normal) sau clătindu-vă cu apă calduță (dacă aveți tenul gras).

Șampon pentru păr negru.

Ingrediente: 3 lingurițe de salvie uscată, 1,7 l apă clocotită, 6 linguri de săpun de glicerină (ras), 2 ouă, o lingură de oțet de mere.

Preparare: puneți apa să fiarbă și când dă în clocot turnați salvia în ea. Acoperiți vasul cu un capac, trageți-l pe flacăra mică și lăsați-l să fiarbă 20 de minute. Strecurți lichidul și aruncați frunzele. Dați pe răzătoare săpunul de glicerină și adăugați-l. Amestecați până ce se dizolvă complet. Luați vasul de pe foc și lăsați-l să se răceasca. Când lichidul devine călduț, spargeți ouăle și turnați-le peste el, amestecând mereu, până obțineți o compoziție omogenă. Turnați-o într-o sticlă cu dop și puneți-o la frigider 24 de ore. Înainte de întrebuințare, strecurați recipientul pentru ca șamponul să se amestece.

Lavanda favorizeaza cresterea părului

Împotriva căderii părului, foarte eficientă este tinctura de lavandă, ce poate fi preparată acasă astfel: 50 g praf de plantă (obținut prin măcinare) se pun in 250 ml alcool alimentar de 70 de grade. Timp de 15 zile amestecul se agită foarte des, după care se strecoară și se depozitează în sticlute care se pot închide ermetic. Masarea rădăcinilor de păr cu tinctura de lavandă (din abundență) se realizează o singură dată pe zi, seara. Părul se lasă acoperit maximum două ore, după care se spală bine cu șampon.

Preparate pe bază de măslin

Infuzia de frunze se prepară din 20 de frunze uscate peste care se toarnă 300 ml de apă, se lasă la fiert 30 de secunde, iar apoi la infuzat 10 minute. Se strecoară și se administrează 3 cani pe zi, în timpul meselor.

Extractul de frunze de măslin poate fi găsit în magazine si este foarte bun pentru scăderea nivelului de colesterol rău din sânge dar și pentru scăderea tensiunii arteriale.

Tinctura din frunze de măslin poate fi găsită de asemenea în magazine și se recomandă pentru lipsa poftei de mâncare, reumatism, infectii genitale, boli infectioase și paraziți intestinali.

Uleiul de măsline se găsește la orice magazin alimentar, însă optim este cel virgin, obținut din prima stoarcere a măslinelor. Cel obținut din a doua stoarcere este recomandat pentru uz extern și în cosmetică.

În arsuri, florile de mușețel se utilizează sub formă de ulei obținut în modul următor: 10 g de flori (două linguri) se imbibă cu o lingură de alcool și se lasă în repaus în vas acoperit circa 4—5 orc, apoi, peste amestec se toarnă 100 ml ulei de floarea soarelui și totul se menține 3—4 ore într-un vas metalic în care fierbe apă, ameste- cînd din cînd în cînd. In sfîrșit după scurgerea acestui timp se filtrează, iar uleiul rezultat se păstrează la rece în sticle colorate și se folosește sub formă de comprese aplicate pe răni.

Loțiune din plante folosită împotriva căderii părului:

Brusture rădăcină……………………………………….20 g

Frunze de mesteacăn…………………………………..15 g

Frunze de frasin………………………………………….10 g

Frunză de urzică mare………………………………….15 g

Iarbă mare…………………………………………………..10 g

La 2 litri apă se pun aceste plante care, prin decocție de 10 minute (fierbere), dată în clocot în acest interval. După răcire, cu capac deasupra vasului, răcire lentă, se adaugă o linguriță de oțet la fiecare sticlă. Oțetul este folosit ca fixativ pentru îndepartarea sebumului de pe păr, ce rezultă din secrețiile glandei sebacee. Lichidul, după ce a fost srecurat prin tifon dublu, se ține la rece.

Mod de folosire. De două ori pe săptămâna, înainte de culcare, se spală părul cu apă calda și cu săpun de casă, apoi, cu un tampon de vată îmbibată bine în această loțiune fricționăm pielea capului. Loțiunea se poate folosi până la epuizare.

Rezultatele nu se lasă mult așteptate.

Produsele folosite pentru îngrijirea părului:

Șampoanele sunt folosite pentru curățirea părului și a pielii capului.

Un șampon de bună calitate trebuie să îndeplinească anumite condiții: să nu irite pielea; să respecte aciditatea pielii; să nu degreseze prea tare; să formeze spumă abundentă și să curețe bine; să reglementeze secreția seboree; să facă părul lucios și suplu.

Industria prepară astăzi o gamă variată de produse sub formă lichidă, creme pe bază de plante, ou sau geluri.

Șampon cu gălbenuș de ou

Gălbenușuri 2 buc.

Rom 30 g

Ulei de ricin 30 g

Se amestecă, se agită și se fricționează pielea capului. Se lasă 1/2 oră, se spală cu săpun și se limpezește cu oțet.

Loțiuni capilares – sunt preparate care stimulează circulația la nivelul pielii capului.

După compoziție pot fi: tonice, degresante, dezinfectante.

O loțiune bună nu trebuie să încleieze părul, ci să producă o spumă ușoară (realizându-se printr-o proporție a alcoolului și a apei 7 părți de alcool la trei părți apă).

Loțiuni tonice înviorătoare pentru păr

Alcool 70° 50 g

Oțet de prune (mere) 50 g

Petrol (gaz) 50 g

Ulei de ricin 50 g

2. Tinctură de China………….. 10g

Tinctură cantharida 10 g

Tinctură jaborandi 10 g

Eter………………………………….. 5g

Alcool 70° 70 g

Se va masa rădăcina părului de 3-4 ori pe săptămână.

Loțiuni contra căderii părului

Sunt spirturi cu care se freacă pielea capului, nu se întrebuințează zilnic, deoarece alcoolul concentrat usucă și irită pielea capului. Se întrebuințează seara la culcare de 3 ori pe săptămână.

Se folosește colesterolul, deoarece în secreția glandelor sebacee s-a stabillit prezența colesterinei și rolul ei în hrănirea părului, dar ea este solubilă în proporție de 2% în alcool de 95 de grade la care se adaugă ulei de ricin care este solubil în alcool.

1.Colesterol……………. 1g

Alcool 95° 95g

Ulei de ricin………………………5g

Ulei de lavandă………………….0,5g

Amoniac…………………………5 g

Ulei terebentină…………………..10 g

Alcool 70°…………………………..80 g

Vitamina F………………………….1 fiolă

Pilocarpina chl…………………1g

Tinctură caspici…………………….10g

Tinctură China……………………..10g

Tinctură cantarida………………….10g

Alcool 70°…………………………….70g

Vitamina F…………………………….1 fiolă

Masajul se face de 3 ori pe săptămână la rădăcina părului.

Loțiuni contra mătreței (degresante)

Acid salicilic 1 g

Rezorcină 2 g

Cloral hidrat 2g

Tinctură de China 10 g

Tinctură cantaridă 10 g

Tinctură jaborandi 10 g

Eter 5 g

Alcool 70° 60 g

Apă distilată 20 g

Lotiune degresantă cu sulf

Sulf precipitat 2 g

Rezorcină 2 g

Glicerină 5 g

Alcool 95° 70 g

Apă distilată 30 g

Masajul se face de 3-4 ori pe săptămână la rădăcina părului.

Loțiuni cu vitamine și hormoni. În loțiunile pentru păr substanțe care ajută la creșterea părului ca:

– esteri ai vitaminei F

– hormoni estrogenici (estradiol, dietilstilbestrol)

– acid peramino-benzoic

De exemplu:

Apă distilată 20 g

Alcool 95° 50 g

Calciu pantoteic 2 fiole

Vitamina F 1 fiolă

Se va fricționa pielea capului de două ori pe săptămână, timp de 6 săptămâni.

Cu o fiolă de estrodiol se va masca pielea capului la două săptămâni. Se va utiliza numai cu avizul medicului.

Apă de păr cu vitamine șl hormoni:

Muguri de mesteacăn 10 g

sau

Frunze de urzică 10 g

Alcool 50° 90 g

Se macerează 10 zile după care se stoarce, se filtrează și se mai adaugă:

Alcool de 95° 50 g

Vitamina F 1 fiolă

Ulei de lavandă 0,50 g

Pentru stimularea creșterii părului, se pot utiliza vitaminele F, A, B1 și B6, romovit tablete, calciu pantotenic fiole.

Părul uscat este mai rezistent. Părul gras cade mai ușor.

Spălatul părului cu radix saponaria închide culoarea lui și înlătură mătreața, iar frunzele de nucă întărește rădăcina.

Băile de ulei – se recomandă pentru părul degresat de vopsea. Părul se vadegresa într-o baie de ulei călduț (ulei de ricin, măsline), după care se va înfășură într-un prosop înmuiat în apă caldă și bine stors, timp de o oră, se va spăla părul din nou și se va clăti cu oțet.

3.2 Tipuri de tratamnt în alopecie

Nu există nici o dovadă concludentă că tratamentele medicale afectează cursul afecțiunii. Dacă ești pe cale să ajungi la alopecie universalis, nu există nici un tratament care să împiedice această evoluție. După cum nici nu s-a putut dovedi concludent că vreun tratament ar face altceva decât să suprime procesul imunologic activ. Pentru aceste motive, numai tratamentele pe termen lung vor avea efecte pe termen lung; deoarece odată oprit tratamentul, sistemul imunitar este din nou activat și este foarte posibil să reînceapă căderea părului. Tratamentele au adeseori efecte adverse și aceste efecte trebuie puse în balanță cu beneficiile cosmetice preconizate.

Tratamentele medicamentoase trebuie să dureze de regulă cel puțin trei luni înainte să se poată face o evaluare a eficacității lor. Dacă suferi de alopecie areata, s-ar putea să fii nevoit să tratezi și zonele neafectate ale creștetului capului, odată cu zonele afectate, deoarece la nivelul acestora se poate produce o reacție inflamatorie care să ducă la continuarea căderii părului. Medicii pot să recomande de asemenea evitarea tratării zonei afectate, pentru a evalua gradul de spontaneitate a creșterii părului.

S-ar putea să fie posiblă sporirea șanselor de reîncepere a creșterii părului prin administrarea mai multor medicamente concomitent. Este vorba despre o tehnică utilizată, însă nu a fost evaluată din punct de vedere științific, pentru a se putea ști cu siguranță dacă are sau nu un efect benefic. Pericolul unei asemenea abordări este acela că pot să se manifeste efecte secundare datorate nu numai fiecărui medicament în parte, ci și combinației de medicamente, caz în care efectele nu mai pot fi cunoscute.

Există nenumărate idei vehiculate de comunitatea medicală, de specialiștii în domenii alternative și de responsabilii industriei cosmetice, idei care, se susține, vor duce la reînceperea creșterii părului. Proliferarea acestor tratamente este simptomatică pentru numărul de persoane care sunt cu adevărat îngrijorate din pricina căderii părului. Dacă va fi descoperit un tratament care să se dovedească eficient pentru toate formele de alopecie, vom afla cât se poate de curând. Dacă se va descoperi ceva, atunci vei afla de pe prima pagină a oricărui ziar, de la orice post de radio și de televiziune.

Corticosteroizii de uz extern. Se prezintă sub formă de unguente care se aplică pe pielea creștetului capului. Există dovezi limitate în privința eficacității lor. Este posibil să dea rezultate în cazul unei persoane care suferă de alopecie areata, însă nu dau roade în cazurile de alopecie totalis și universalis. De exemplu, un control efectuat asupra unui eșantion de 70 de pacienți care sufereau de alopecie areata, folosindu-se un unguent cu dezoximetazonă a indicat, la nivelul grupului, o tendință de amplificare a creșterii părului, însă efectul nu a fost semnificativ mai important decât în cazul grupului placebo.

Minoxidil (comercializat sub denumirea de Rogaine). Este vorba despre unul dintre cele mai larg utilizate tratamente pentru alopecie și este folosit numai în cazul adulților. Există anumite dovezi ale unei eficacități limitate la unii indivizi, însă este puțin probabil să ducă la refacerea completă a pilozității. Un studiu a arătat că, după un tratament de patru luni, 59 la sută dintre bărbații și femeile care alcătuiau grupul au prezentat o reîncepere a creșterii părului, fie și într-o măsură destul de redusă. Douăzeci și șase la sută au prezentat o reîncepere a creșterii părului moderată spre densă, în timp ce restul au prezentat o reîncepere minimă a creșterii părului. Una dintre probleme ar fi aceea că, deși se manifestă o anumita reîncepere a creșterii părului, persoana respectivă nu poate întrerupe tratamentul cu minoxidil, deoarece este foarte posibil să înceapă să-i cadă din nou părul. Mulți medici sunt sceptici în privința eficacității acestui medicament, observând numai creșterea unui păr foarte fin și cu firul subțire, diferit de părul normal al pacientului. Minoxidilul poate să dea și efecte secundare, cum ar fi senzația de prurit la nivelul creștetului capului. Mai mult chiar, pare să fie eficient numai în creștetul capului, nu și în partea frontală.

Minoxidilul pare să aibă un efect stimulator direct asupra foliculilor piloși, prelungind faza anagenă. Pe de altă parte, dovezile în privința oricărui efect asupra sistemului imunitar sunt foarte controversate. Minoxidilul are o serie de efecte secundare, cum ar fi migrenele, amețeala, pruritul, reacțiile alergice și tulburări ale ritmului cardiac.

Dithranolul (comercializat sub denumirea de Micanol). Este un medicament care de asemenea s-ar părea că are anumite efecte, producând o reîncepere a creșterii părului în jur de două treimi dintre pacienți. Dithranolul poate să fie aplicat sub formă de unguent pe creștetul capului sau numai pe zonele de pe care a căzut părul. În acest din urmă caz, tratamentul trebuie să înceapă cu o zonă localizată, apoi expunerea trebuind mărită. Unul dintre efectele secundare poate să fie pătarea părului și a pielii de pe creștetul capului. De asemenea, poate să fie iritant pentru piele. Dacă pacientul are părul de culoare deschisă, această problemă poate să fie semnificativă. Se presupune că dithranolul are un efect asupra funcției imune.

Minoxidilul a fost folosit și în combinație cu dithranolul, astfel încât se poate obține o combinație a efectului asupra funcției imune și a prelungirii fazei anagene a foliculului pilos. Unii dermatologi consideră că efectele acestor două medicamente se însumează, datorită acestor moduri diferite de acțiune. Un efect secundar este creșterea pilozității faciale, însă este posibil ca acest efect să se datoreze și aplicării accidentale a unguentului pe față.

Tratamentul extern constituie una dintre căile cele mai promițătoare de progres, însă în mod inevitabil apar și potențiale probleme. Este posibil ca unele substanțe să fie carcinogene (să provoace cancerul).

Corticosteroizii injectabili. Injectarea corticosteroizilor în pielea de pe creștetul capului este considerată a fi cel mai eficient tratament pentru alopecie. Poate fi aplicat pentru tratamentul alopeciei areata și pentru zonele care îi creează probleme pacientului, cum ar fi sprâncenele.

Vorbind la modul general, în cazul persoanelor care suferă de alopecia areata, în jur de două treimi dintre pacienți răspund pozitiv la tratamentul injectabil cu corticosteroizi. Injecțiile multiple în pielea de pe creștetul capului sunt administrate de către medic, la intervale de patru sau șase săptămâni.

Două dintre substanțele utilizate în mod obișnuit sunt acetatul de hidrocortizon și triamcinolon acetonida. Corticosteroizii sunt injectați în piele. Pot să fie necesare mai multe injecții, fapt care poate să-i creeze un disconfort pacientului. O altă problemă este aceea că dacă se administrează mai multe injecții aceluiași pacient, în aceeași zonă, pot să apară probleme cutanate. Există de asemenea și riscul apariției cataractei în cazul injectării corticosteroizilor în apropierea globilor oculari.

În intervalele dintre injecții, se poate recomanda un tratament de întreținere cu corticosteroizi de uz extern, cum ar fi diproprionatul de betametazonă sub formă de unguent (0,05%) aplicat de două ori pe zi.

Corticosteroizii sistemici. Corticosteroizii (steroizi antiinflamatorii) sunt folosiți de mai mulți ani pentru tratamentul tulburărilor dermatologice, inclusiv alopecia, iar tratamentul zilnic cu corticosteroizi orali poate să producă reînceperea creșterii părului în cazul unora dintre pacienți. Un studiu a arătat că 30-47 la sută dintre pacienții cărora li s-a administrat tratamentul cu prednisolon au prezentat o reîncepere a creșterii părului de cel puțin 25 la sută. Neajunsul este acela că tratamentul trebuie să fie îndelungat. Alte studii au evidențiat anumite beneficii în cazul utilizării corticosteroizilor orali în cazul pacienților cu alopecie limitată. Problema care se pune în fața cercetării este aceea că nu există suficiente studii statistice și, prin urmare, este dificil de făcut o comparație a eficacității tratamentului cu refacerea spontană.

Corticosteroizii sistemici au fost folosiți de asemenea și în cazul pacienților suferind de alopecie progresivă și extinsă. Corticosteroizii pot să reducă căderea activă a părului însă – și de această dată – căderea părului poate să reînceapă după încetarea tratamentului. Utilizarea corticosteoizilor sistemici prezintă riscuri semnificative în cazul în care medicamentul este administrat oral și pot să apară impacturi medicale în alte zone ale corpului. Tratamentul prelungit sau extins poate să ducă la acumularea unor niveluri sistemice care produc efecte secundare nedorite, cum ar fi retenția sării sau suprimarea funcției glandei pituitare și a glandelor suprarenale. Poate să se producă și creșterea părului în părți nedorite sau creșteri în greutate. Pe termen mai lung, utilizarea corticosteroizilor poate să contribuie la osteoporoză.

Imunoterapia de contact. Există posibilitatea ca alopecia să fie tratată prin intermediul terapiei biologice sau imunoterapie, în care celulele sau substanțele chimice proprii organismului sunt utilizate pentru a amplifica răspunsul imunitar natural la tulburare. Este vorba despre o tehnică utilizată în tratamentul cancerului. Pe de altă parte, atât în cazul alopeciei, cât și al cancerului, există dovezi restrânse că abordarea funcționează.

Terapia genetică. Combinația ta de gene este o chestiune de noroc – nu ai cum să-ți alegi părinții. (Nici copiii noștri nu ne aleg pe noi.) În trecut se putea face foarte puțin în privința moștenirii genetice. Însă astăzi, au fost puse la punct tehnici care pot implanta gene care să altereze caracteristicile biologice. Terapia genetică pentru reînceperea creșterii părului se află în faza incipienta, însă are potențial de viitor.

Cunoașterea în privința defectelor genetice care duc la alopecie sugerează că alopecia poate fi tratată prin alterarea acestor gene alterate. O strategie constă în înlocuirea genelor defecte cu unele normale, prin aplicarea tehnologiei de recombinare genetică a ADN-ului. Cercetătorii trebuie să mai pună la punct metode care să poată fi folosite pentru inserția genelor în celulele normale ale părului.

Realitatea momentului, însă, este aceea că nu se va putea obține o terapie a alopeciei prin terapie genetică.

Terapia chirurgicală. Doar cu câteva decenii în urmă, dacă cineva opta pentru un transplant de păr, aproape inevitabil sfârșea căutând o meșă. Din fericire, situația s-a îmbunătățit. În principal, se aplică două tehnici: transplantul și reducerea calotei.

Nu este deloc surprinzător că persoanele care suferă de alopecie se simt atât de îngrozitor încât sunt dispuse să ia în considerare o intervenție chirurgicală. Intervenția chirurgicală de transplant a părului există de câteva decenii; de regulă a fost o intervenție chirurgicală de tipul cosmetic, fiind aplicată în cazul bărbaților care sufereau de calviție comună. Peste ani, tehnicile au fost rafinate și actualmente medicii înregistrează succese semnificative în privința transplantului de păr. Există totuși o problemă, în cazul în care suprafața lipsită de păr este prea întinsă. Costurile transplantului de păr sunt dependente de suprafața pe care se operează. Cu cât zona afectată de căderea părului este mai mare, cu atât vor fi mai mari și costurile – și în acest caz nu mai este vorba despre acoperirea costurilor cu asigurarea de sănătate. O altă problemă ar fi aceea că dacă ți-a căzut tot părul de pe cap, este puțin probabil ca transplantul să fie o soluție fezabilă.

Dacă intenționezi să iei în considerare transplantul de păr, este important să te asiguri că apelezi la un chirurg cu reputație. Din nefericire, ofertele în domeniu abundă în reviste și chiar pe stradă. Esențial este să urmezi sfatul medicului tău de familie și ale dermatologului dacă intenționezi să recurgi la un transplant.

O altă problemă ar fi aceea că transplantul de păr poate avea efecte secundare. Cicatricele de pe piele pot fi vizibile și zona este mai susceptibilă la infecții.

Dacă considerațiile de mai înainte nu te fac să dai înapoi, atunci trebuie să faci cunoștință cu diferitele tipuri de transplanturi disponibile. Se folosesc diverși termeni. Toți se reduc la prelevarea unor mici suprafețe din pielea capului care au fire de păr, de pe părțile laterale ale capului și de pe ceafă, aceste grefe fiind apoi implantate în orificii de pe creștetul capului. Dintre termenii specifici, amintim:

Microgrefele

Este cea mai sofisticată formă de transplant. Se implantează individual unul dau două fire de păr în pielea capului (într-un mod asemănător plantării răsadurilor). În felul acesta se poate

obține un efect natural, dar este cea mai cronofagă și mai costisitoare formă de transplant.

Grefele mici sau mari

Implică inserția a trei sau patru fire mici de păr, ori a șase sau șapte fire mari de păr intr-un orificiu recipient.

Minigrefele mici sau mari

Implică inserția a trei sau patru fire mici, ori a cinci până la opt fire de păr mari într-o zonă recipientă.

Grefele

Se prelevează o grefă de piele dintr-o zonă și se transplantează într-o alta. Grefa, conținând foliculii piloși, este adeseori prelevată de pe ceafă. Grefa rămâne atașată la unul dintre capete. Își asigură nutriția prin această zonă, astfel încât va continua să crească normal. Această tehnică realizează transferul celui mai mare număr de fire de păr în timpul cel mai scurt, însă intervenția chirurgicală este extinsă și nu poate să fie executată decât de un chirurg experimentat.

Mai există și alte forme de intervenții chirurgicale:

Reducerea scalpului. Implică inserția unor dispozitive sub piele, care întind suprafețele de piele din creștetul capului pe care mai crește păr; zonele depilate sunt apoi eliminate. De regulă, se aleg mai multe zone pentru întindere. Succesul operației depinde de flexibilitatea scalpului, de gradul de cădere a părului și de vârsta pacientului. Majoritatea operațiilor de reducere a scalpului includ de asemenea grefele.

Implantarea. Implică implantarea în pielea capului a unor fire de păr artificiale.

Extensiile de păr. Aceasta implică împletirea unor șuvițe de păr în părul existent al pacientului. Firele care se transplantează sunt împletite atât de strâns cu firele de păr existente, încât pot să provoace alopecia de tracțiune – aceasta înseamnă că firele de păr plantate în foliculii lor pot fi smulse. Această tehnică este deosebit de devastatoare pentru o persoană care are deja alopecie areata, deoarece firele de păr din jurul zonelor depilate tind să nu aibă o prindere prea bună în foliculii piloși și, prin urmare, pot să fie trase afară mai ușor.

Perucile. Purtarea unei peruci constituie cea mai obișnuită opțiune pentru multe persoane care suferă de alopecie. Perucile variază foarte mult din punctul de vedere al calității. Unele sunt confecționate din păr natural, altele sunt artificiale. Așa cum se întâmplă în cazul majorității lucrurilor, cu cât este mai mare suma pe care ești dispus să o cheltui, cu atât mai bună va fi și calitatea perucii, ca și aspectul tău. Multe persoane sunt foarte mulțumite de peruci, deși există o serie de probleme legate de ele – pot să țină de cald și pot să fie suflate de vânt (deși există metode pentru a fi imobilizate pe cap).

Perucile le asigură unele avantaje persoanelor care le poartă. Nu trebuie să apară cu capul descoperit și astfel este redusă anxietatea. De asemenea, perucile le permit purtătorilor să își aleagă aspectul. Sunt flexibile, deoarece tunsorile și culorile pot să fie foarte variate. Pe de altă parte, unor persoane și în special femeilor, le poate veni greu să și le dea jos chiar și acasă, în prezența partenerului/soțului.

Dacă poți să extinzi conceptul de vindecare a alopeciei la purtarea unei peruci, probabil că, pentru unele cazuri, ele reprezintă „tratamentele" cele mai eficiente și le permit oamenilor să apară în public, având un aspect și simțindu-se „normal".

Tatuajul. Tatuarea este utilizată de către persoanele care suferă de alopecie totalis sau universalis pentru înlocuirea genelor și sprâncenelor care le-au căzut. Căderea părului din regiunea feței poate să afecteze profund simțul identității, astfel încât tatuarea sprâncenelor poate să dea un sentiment de ușurare psihologică. Dacă crezi că vei lua în considerare posibilitatea unui tatuaj, trebuie să te gândești foarte bine. Un tatuaj prost executat poate să fie o permanentă problemă pentru tine și aflându-se pe chipul tău, lucrurile sunt și mai grave. Trebuie să discuți această opțiune cu medicul tău și să găsești apoi un specialist reputat în tatuaje, preferabil pe calea recomandării de către alte persoane care suferă de alopecie și care și-au făcut deja tatuaje.

Terapii complementare. Multe persoane care suferă de alopecie recurg la terapiile complementare în căutarea unei căi de a face să le crească din nou părul. Sunt disponibile mai multe tipuri de terapii complementare, cum ar fi homeopatia, curele de plante medicinale, hipnoterapia și suplimentele alimentare. Există foarte puține dovezi că ar avea vreo valoare medicală, însă aceasta nu înseamnă că nu au valoare psihologică. Anumite forme ale terapiilor complementare te pot ajuta să te relaxezi și, prin aceasta, să te simți mai bine în forul tău interior. Se mai pune și problema că numai anumite tipuri de pacienți vor lua în considerare apelarea la terapiile complementare, tocmai acestea fiind persoanele care cred că acestea terapii sunt eficiente, astfel încât este posibil să existe și un efect placebo.

Comunitatea medicală este ambivalență în privința terapiilor complementare. Mulți medici le resping de la bun început; alții le îmbrățișează. În cel mai bun caz, dovezile privind eficiența acestor terapii sunt foarte slabe însă, la fel ca în cazul tratamentelor medicale tradiționale, acesta nu este un motiv să fie respinse. Pentru unele persoane, cel mai bine este să combine tratamentele medicale tradiționale cu terapiile alternative.

Tratamentele cu plante medicinale sunt destul de populare pentru o serie de afecțiuni dermatologice. Chinezii pretind că pierderea părului are legătură cu slăbirea rinichilor sau a ficatului, ori cu deficiențe ale sângelui. Plantele care te vor ajuta să-ți hrănești aceste organe și sângele ar trebui să îți rezolve problema. Problema în cazul unor unguente chinezești cu plante medicinale este aceea că pot fi completate cu corticosteroizi, astfel încât poate să fie dificil de stabilit care componentă are efect – plantele medicinale sau steroizii. Un studiu a demonstrat că 8 din 11 asemenea unguente conțin steroizi. Medicamentele extrase din plante medicinale pot să aibă și ele efecte secundare; și dacă suferi și de alte afecțiuni imunitare, acestea pot fi exacerbate de administrarea de steroizi.

Hipnoterapia este folosită adeseori și poate să fie eficientă. Acesta este un domeniu în care ajutorul oferit persoanei care suferă de alopecie în vederea relaxării poate să fie benefic prin el însuși.

Tratamente pentru alte probleme asociate cu alopecia

După cum am văzut, este posibil să ai o problemă generată nu numai de alopecie, ci și anumite tulburări psihologice, cum ar fi depresia și anxietatea. Medicul tău de familie este în măsură să îți dea recomandări în privința tratamentelor pentru aceste afecțiuni. În afara terapiilor psihologice oferite de către psihologi, ți se poate recomanda și o anumită medicație. Trebuie să fii întotdeauna foarte atent în privința medicației pentru probleme psihologice, cum ar fi depresia și anxietatea, deoarece aceasta poate pur și simplu să mascheze simptomele, iar când întrerupi medicația, acestea să se facă simțite din nou. De asemenea, este posibil ca unele tratamente medicamentoase să dea dependență. Pe de altă parte, dacă ai dificultăți severe în privința vieții cotidiene din cauza acestor probleme, poate că este mai înțelept să recurgi la o formă de medicație, astfel încât să-ți poți ține sub control viața de zi cu zi.

Orice medicație pentru asemenea probleme trebuie să fie avută în vedere în raport cu alte tratamente medicamentoase pe care le urmezi, pentru alopecie, deoarece există pericolul ca efectele secundare să se însumeze, precum și pericolul ca acestea să interacționeze între ele.

Există diverse tipuri de tratamente medicamentoase. Așa, bunăoară, există o multitudine de medicamente antidepresive și anti-anxietate standard; de exemplu, imipramina (antidepresiv triciclic), doxepina (sedativ antidepresiv cu acțiune antianxiolitică) și alprazolam (triazolobenzodiazepină cu o ușoară acțiune antidepresivă). Un tip mai nou și mai eficient de tratament se bazează pe inhibitorii specifici de creștere a serotoninei (ISCS). Prozacul este cel mai cunoscut exemplu pentru acest tip de antidepresive. În ultimii ani, aceste medicamente au fost prescrise pe scară largă pentru o multitudine de boli anxioase și depresive. Cercetările recente indică faptul că aceste medicamente pot să aibă anumite efecte secundare neplăcute și că pot foarte bine să dea dependență. Orice decizie de a recurge la ele trebuie discutată cu medicul de familie, sub toate aspectele.

Nu se știe ce efecte pot să aibă aceste medicamente asupra alopeciei. Este posibil ca administrarea medicamentelor anxiolitice și antidepresive pot să ajute creșterea părului, însă deocamdată nu există dovezi nici într-un sens, nici în celălalt.

Concluzii în privința tratamentului

În continuu apar noi tratamente. Unele se bazează exclusiv pe leacuri băbești, care câștigă popularitate deoarece persoanele care suferă de alopecie sunt disperate să găsească ceva care să le ajute creșterea părului și sunt dispuse să încerce orice. În permanență apar tot mai multe medicamente, care sunt testate în privința eficacității. După cum am văzut, dovezile în privința eficacității medicamentelor deja existente sunt limitate, ca să folosim un eufemism. Nu credem că tratamentul alopeciei a avansat prea mult dincolo de crearea unor substanțe care ar putea întârzia căderea părului sau pot duce la o ameliorare a cazurilor mai ușoare de alopecie. Deocamdată însă nu există un tratament-miracol pentru alopecie și nici nu se întrevede vreunul.

Dacă suferi de alopecie areata, limitată la zona piloasă a capului, ai șanse bune de refacere, deși va persista întotdeauna amenințarea reapariției alopeciei; unele medicamente îți pot oferi un ajutor limitat.

Dacă suferi de alopecie totalis sau universalis, ori dacă părul nu a reînceput să crească, ori a crescut foarte puțin, nu există medicamente care să-ți garanteze reluarea creșterii părului. Aceasta este situația obiectivă și este un fapt pe care trebuie să-l accepți. Poate că pe viitor va apărea un tratament, dar deocamdată nu există nimic.

În cazul unora dintre pacienții care suferă de diverse forme de alopecie există posibilitatea transplantului, însă acest mijloc terapeutic este viabil numai în cazul în care mai există zone de pilozitate. Nu este un mijloc terapeutic care să poată fi aplicat în cazul pacienților cu alopecie totalis sau universalis. În restul cazurilor, perucile și tatuajele constituie soluții cosmetice utile.

Un studiu efectuat a examinat efectele utilizării unei combinații de strategii de tratament în cazul pacienților care suferă de alopecie. Tratamentele cuprind administrarea unor imunosupresori foarte puternici, persoanele care au fost incluse în studiu fiind supuse în același timp la terapia de relaxare și imagistică. Au existat unele dovezi de eficacitate, în sensul că aproape toate persoanele care au încercat relaxarea combinată cu medicamentele au prezentat diferite grade de creștere a părului. Aceasta sugerează că eliberarea de stres facilitează refacerea sistemului imunitar.

Imaginea de ansamblu pare destul de pesimistă, însă există și indicii pozitive. Terapia genetică prezintă un potențial de a crea un tratament eficient în decursul următorilor câțiva ani – tratament care deocamdată nu există. De asemenea, apar permanent noi medicamente. Cu cât înțelegem mai bine cauzele alopeciei, cu atât ne apropiem mai mult de un tratament eficient. Cu siguranță se avansează în înțelegerea cauzei și motivelor care duc la apariția alopeciei, însă aceste progrese nu sunt încă suficiente pentru a oferi un tratament garantat.

Concluzii

În concluzie, alopecia este o afecțiune dermatologică inflamatorie care afecteaza foliculii piloși în special de la nivelul scalpului. Evoluția alopeciei este cronică determinând pierderea localizata sau completa a părului de la nivelul capului dar și de pe corp. Aceasta afectiune dermatologica nu pune în pericol viata persoanelor, nu determina durere desi uneori pot aparea iritatii la nivelul pielii aparand diferite probleme estetice datorita pierderii genelor și sprâncenelor.

Pana în prezent nu a fost elucidata etiologia alopeciei. De asemenea nu se cunoaste evolutia ulterioara a acesteia dar se stie ca alopecia este o afectiune autoimuna declanșata de predispozitia genetică asociata cu factorii de mediu.

O cauza secundara de alopecie este reprezentata de tratamentul chimioterapic in urma caruia se instaleaza alopecia.

Alopecia include aspecte fizice suparatoare pentru pacient care ulterior determina unele consecinte psihologice.

În ceea ce priveste tratamentul medicamentos al alopeciei, acesta are o eficienta redusa iar esecul diferitelor strategii terapeutice ii determina pe pacientii sa devina neincrezatori in sansele de vindecare.

Alopecia poate fi corelată cu consecințe cronice serioase în special depresia si anxietatea. Aceasta afectiune poate afecta identitatea si imaginea de sine a persoanei in cauza.

Printre factorii care pot influenta cresterea si pot determina pierderea parului sunt: stresul psihic cronic, substanțe chimice (de exemplu citostaticele care determina oprirea cresterii foliculilor pilosi), regim alimentar inadecvat, unele boli sistemice (sifilis), radiatiile electromagnetice (raze X sau gamma), afectiuni dermatologice (micoze, parazitoze), utilizarea unor preparate cosmetice agresiv, agresiunea mecanica a firului de par (coafare, vopsit, decolorat, tic psihic – tricotilomanie), soarele, poluarea atmosferica, clorul din piscina, sarurile din apa de la robinet, fumatul, alcoolul in exces și cafeaua.

Cea mai frecventa alopecie difuza este alopecia androgenogenetica (alopecia seboreica) denumita si alopecia de tip masculin. Primele manifestari apar de obicei in a doua decada de viata iar la barbatii de peste 70 de ani are o incidenta de aproxmativ 80%.

Cu alte cuvinte printre sfaturile date de specialiști pentru ingrijirea parului, întâlnim:

– în cazul folosirii unui uscator de par, trebuie utilizata o caldura moderata iar distanta fata de par ar trebui sa fie de cel putin 15 cm,

– daca va spalati des pe par utilizati sampoane indicate pentru utilizare frecventa ,

– daca aveti parul gras sau par care se ingrasa rapid dupa spalare se recomanda utilizarea de sampoane specifice,

– daca aveti par uscat, fragil, deshidratat, moale sau va vopsiti trabuie sa utilizati un sampon bland care ajuta la hidratarea si regenerarea parului iar acesta trebuie urmat obligatoriu de un produs cum ar fi balsamul sau crema de par pentru refacerea tonusului si texturii

– schimbati-va stilul de viata, evitati stress-urile majore, respectati o dieta variata si echilibrata care sa furnizeze cantitatea necesara de vitamine, oligoelemente si minerale esentiale pentru un par sanatos si rezistent.

Bibliografie

I. Cursuri, cărți de specialitate

Alexe Valeria, Al. Alexe, Cosmetica modernă, Ed. Tehnică, București, 1972.

Alecu Mihail, Cum sa avem o piele sănătoasă, Editura Ceres, București, 1991.

Cosmovici Ludmila, Cosmetica, Editura Științifică, București, 1960.

Cosmovici Ludmila si L. Zisu, Cosmetica si Sanatatea, Editura Medicală, București, 1984.

Constantinescu Gr., Farmacist Dr. Hațieganu-Buruiană, Să ne cunoaștem plantele medicinale, proprietățile lor terapeutice și modul de folosire, Ed. Medicală, București, 1986.

Enescu Nicolae, Natura farmacia verde, Ed. Porto Franco, Galați, 1991.

Gamulea-Lambert Olimpia, Cosmetica modernă-frumusețe, farmec, feminitate, Ed. Scripta, București, 1994.

Hunt Nigel, Sue McHale, Alopecia și calviția –boli mutilante, Editura Antet, București, 2006.

Ionescu Mariana, Legumele, fructele si frumusetea, Editura Ceres, București, 1968.

Lupuleasa Dumitru, Victoria Hirjau, Ana Maria Dumitrescu, Deromo-cosmetologie, Editura Polirom, Iași, 1998.

Lüder Jachens, Dermatologie, Editura Salumed-Verlag, 2012.

Oanță Alexandru, Marius Irimie, Mădălina Periș, Curs de dermatologie pentru studenți, Universitatea „Transilvania”, Brașov, Facultatea de Medicină, 2007.

Pasca Liliana, Produse naturale folosite in cosmetica, Editura Ceres, București, 1990.

Păiș V., Ultrastructura pielii umane, Ed. Medicală, București, 1983.

Popovici Constanta, Mesagerii Frumuseții, Editura Tehnică, București, 1982.

Ștefan Maria, Curs practic de cosmetica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2011.

II. Pagini web

http://www.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/maslinul-olea-europaea-11682805/

http://dermatocosmetologie.blogspot.ro/2008/10/dermatocosmetologia-pielea-ta-conteaza.html

http://www.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/tinctura-de-ardei-iute-11422528/

http://www.bioclinic.ro/article/36321/Mai-frumoasa-datorita-salviei

10 plante pentru ingrijirea parului

http://www.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/maslinul-olea-europaea-11682805/

Bibliografie

I. Cursuri, cărți de specialitate

Alexe Valeria, Al. Alexe, Cosmetica modernă, Ed. Tehnică, București, 1972.

Alecu Mihail, Cum sa avem o piele sănătoasă, Editura Ceres, București, 1991.

Cosmovici Ludmila, Cosmetica, Editura Științifică, București, 1960.

Cosmovici Ludmila si L. Zisu, Cosmetica si Sanatatea, Editura Medicală, București, 1984.

Constantinescu Gr., Farmacist Dr. Hațieganu-Buruiană, Să ne cunoaștem plantele medicinale, proprietățile lor terapeutice și modul de folosire, Ed. Medicală, București, 1986.

Enescu Nicolae, Natura farmacia verde, Ed. Porto Franco, Galați, 1991.

Gamulea-Lambert Olimpia, Cosmetica modernă-frumusețe, farmec, feminitate, Ed. Scripta, București, 1994.

Hunt Nigel, Sue McHale, Alopecia și calviția –boli mutilante, Editura Antet, București, 2006.

Ionescu Mariana, Legumele, fructele si frumusetea, Editura Ceres, București, 1968.

Lupuleasa Dumitru, Victoria Hirjau, Ana Maria Dumitrescu, Deromo-cosmetologie, Editura Polirom, Iași, 1998.

Lüder Jachens, Dermatologie, Editura Salumed-Verlag, 2012.

Oanță Alexandru, Marius Irimie, Mădălina Periș, Curs de dermatologie pentru studenți, Universitatea „Transilvania”, Brașov, Facultatea de Medicină, 2007.

Pasca Liliana, Produse naturale folosite in cosmetica, Editura Ceres, București, 1990.

Păiș V., Ultrastructura pielii umane, Ed. Medicală, București, 1983.

Popovici Constanta, Mesagerii Frumuseții, Editura Tehnică, București, 1982.

Ștefan Maria, Curs practic de cosmetica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2011.

II. Pagini web

http://www.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/maslinul-olea-europaea-11682805/

http://dermatocosmetologie.blogspot.ro/2008/10/dermatocosmetologia-pielea-ta-conteaza.html

http://www.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/tinctura-de-ardei-iute-11422528/

http://www.bioclinic.ro/article/36321/Mai-frumoasa-datorita-salviei

10 plante pentru ingrijirea parului

http://www.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/maslinul-olea-europaea-11682805/