Studiu Privind Recuperarea Functiilor Membrului Superior Post Accident Vascular Cerebral

Studiu privind recuperarea functiilor membrului superior post accident vascular cerebral

Planul Lucrării

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII

Actualitatea temei

Accidentul vascular cerebral (AVC) este o afecțiune neurologică, rezultată in urma blocării irigării cu sange oxigenat a unei zone din creier (atac vascular cerebral ischemic) sau prin hemoragie cerebrală (atac vascular cerebral hemoragic). Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății accidentul vascular cerebral se află pe locul trei in lista cauzelor deceselor, după bolile cardiovasculare și cancer, iar pană in anul 2030 această afecțiune va deveni principala cauză a mortalității.

Datorită faptului că o astfel de afecțiune se instalează brusc în viata individului, este afectat atât psihicul acestuia cât și a familiei sale; inițial trecând printr-o fază de negare a problemei întâmpinate.

Persoana care a suferit un accident vascular poate prezenta urmatoarele simptome: amețeli, dureri de cap severe, amorțeli, pierderea echilibrului, confuzie, stare de slăbiciune, paralizia unei părți a corpului, tulburări de vedere.

Accidentul vascular cerebral reprezintă o problemă majoră de sănătate atât din punct de vedere al mortalității ridicate, cât și din perspectiva sechelelor, deoarece persoanele care supraviețuiesc în urma producerii unui AVC rămân cu un grad semnificativ de deficiență funcțională și prezinta semne specifice precum: afazie, paralizia unor părți ale corpului, deficiențe de percepție, deficiențe de echilibru, depresie, probleme datorate neglijării părtii afectate a corpului, tulburări de memorie, tulburări de vedere.

Pe lânga dizabilitățile fizice sunt afectate și judecata, rațiunea, emoțiile, percepțiile și memoria bolnavului.

Motivarea alegerii temei

Alegerea acestei teme pentru lucrarea de licență a fost determinată de faptul că pe parcursul celor trei ani de studiu, în cadrul facultații de științe ale sportului și mișcării,specializarea-kinetoterapie și motricitate specială, am lucrat ca voluntar în centre de zi si azile pentru bătrâni, iar în decursul timpului am observat că persoanele ce au suferit un accident vascular cerebral sunt tot mai des întalnite.

Consider că numărul persoanelor care vor necesita recuperare prin kinetoterapie va crește simțitor în următorii ani datorită atat diverșilor factori de declansare a accidentelor vasculare cât și a procesului de deteriorare a stării de sănătate.

Pregatirea noastră profesională este asigurată, în anumite limite, la sfârșitul celor trei ani de studiu, dar fară a avea ani de experiență acumulați nu putem acorda recuperare bolnavilor decât sub îndrumarea altor persoane ce practică de ceva timp această meserie, si anume cea de kinetoterapeut.

Cu ajutorul informațiilor acumulate de la kinetoterapeuții alături de care am lucrat doresc să scot în evidență importanța programelor de kinetoterapie aplicate în recuperarea bolnavilor cu hemipareză spastică.

CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE

2.1. Incidența și cauzele AVC

Accidentul vascular cerebral reprezintă o suferință cerebrală, de origine vasculară (embolie, tromboză, hemoragie), de obicei apariția acestuia fiind brutală, neprevăzută.

Accidentele vasculare cerebrale se clasifică în două categorii:

accident vascular hemoragic (apare datorită unei scurgeri de sânge în spațiul intracranian. Simptomele observate în cazul unui AVC hemoragic sunt: tulburări de sensibilitate, tulburări ale câmpului vizual, paralizia unuia sau mai multor nervi cranieni, comă, hemiplegie, tulburări de vorbire).

accident vascular ischemic (apare atunci când fluxul sanguin cerebral este redus pentru cateva secunde sau minute de un blocaj vascular. Simptomele observate sunt: amețeli, tulburări de echilibru, dureri de cap, furnicături și amorțeală la nivelul unui membru, tulburări de vorbire).

Cauzele unui AVC sunt numeroase:

-ateroscleroza;

-diabetul zaharat;

-trombozele vasculare;

-ritm cardiac neregulat;

-hipertensiunea arterială;

-leziuni la nivelul capului;

-antecedente heredocolaterale;

-tulburări de coagulare sanguină;

-inflamația vaselor sanguine(sifilis, tuberculoză);

-sexul;

-vârsta;

-tutunul;

-obezitatea;

-sedentarismul;

-consumul de droguri;

-consumul exagerat de băuturi alcoolice;

-consumul anumitor medicamente (cum ar fi anticoncepționalele orale).

2.2. Membrul superior-anatomie și biomecanică

Accidentul vascular cerebral (AVC) reprezinta o problema importanta de sanatate publica. Acesta se afla pelocul trei din cauzele deceselor din principalele tari industrializate si este principala cauza de handicapneurologic, in special in cazul varstnicilor. In tarile din sud-estul Europei, mortalitatea cauzata de aceastaafectiune este de 6-7 ori mai mare decit in tarile din est. Tara noastra ocupa un loc “fruntas” la acest capitol.Intr-un sondaj realizat pe un esantion de 805 persoane (cu virsta > 45 de ani), 72 % au raspuns ca au suferitsau au cunoscut o persoana cu aceasta afectiune. Anual, fiecare al cincilea deces este cauzat deproducerea unui accident vascular cerebral. Poate fi un prieten, o ruda sau…un om pe care nu l-am cunoscutniciodata. Se poate intimpla oricui.Incidenta accidentului vascular cerebral este legata de varsta. Ea se dubleaza pentru fiecare deceniu laindivizii trecuti de 55 de ani. Incidenta anuala a AVC creste o data cu varsta (de la 1:1000 de indivizii pentruvarsta cuprinsa intre 40-45 ani la 20:1000 pentru 70-85 de ani). Desi boala este apanajul varstelor inaintate unnumar substantial de infarte cerebrale se instaleaza la persoane sub 65 de ani. Incidenta accidentelorvasculare cerebrale creste exponential cu varsta la ambele sexe si se reduce la indivizii foarte varstnici. Dinpacate, se constata in prezent o incidenta insemnata de AVC la tineri. Incidenta AVC la tinerii cu varstacuprinsa intre 15-45 de ani se cifreaza intre 3-4% in tarile vestice. In Europa se inregistreaza o incidentaanuala mai mare de 10 mii de bolnavii tinerii cu accident vascular cerebral.De asemenea, incidenta AVC predomina la barbati intr-o proportie de 1,3/1 fata de femei. 10% din cei care auavut AVC s-au recuperat total cu reluarea in totalitate a activitatilor, 40% au suferit secheme moderate cureinsertie profesionala la o treime din cazuri, 40% au sechele severe cu invaliditate totala sau partiala iar 10%au o infirmitate totala si sunt complet dependenti

2.2. Comunicarea – element central al relației terapeut – pacient

Mârza D. (2009) consideră ca una dintre cele mai importante probleme în cadrul relației terapeut-pacient – mai ales la început, dar nu numai – este aceea a comunicării, care se găsește îngreuiată de factori ca starea de anxietate a pacientului, ignoranța sa, circumstanțele în care cere ajutor terapeutului etc., îmbogățirea acesteia fiind esențială, mai ales pe seama comunicării verbale interpersonale, care este mai eficientă decât o informație vizuală sau scrisă.

Comunicarea reprezintă, în sensul cel mai general, procesul transmiterii, recepționării, stocării, prelucrării și utilizării informațiilor. Prezența ei caracterizează atât individul, cât și societatea pe toate treptele dezvoltării lor.

Pentru om, principalul mijloc de socializare îl reprezintă comunicarea, personalitatea lui structurându-se într-un spațiu de comunicare care îi este propriu (Lupu, I. și Zanc, I., 1999).

Comunicarea interumană este definită drept transfer al informației și înțelesului (semnificației) de la o persoană la alta (Dawis și Newstrom, citați de Lupu, I. și Zanc, I., 1999). Ea este considerată ca o punte de legătură între oameni, un mijloc prin care o persoană transmite un mesaj alteia, așteptându-se la un răspuns (Johnson, citat de Lupu, I. și Zanc, I., 1999). Ea presupune cel puțin două persoane în care fiecare poate juca, alternativ, atât rolul de transmițător (emițător), cât și de receptor.

Comunicarea presupune reversibilitatea mesajelor în cadrul relației care reunește două entități, chiar dacă mesajele nu sunt de același ordin. Ea implică crearea unui sens, în funcție de corelările neîntrerupte dintre facultățile noastre de percepere a semnalelor, de bogăția vocabularului (pentru a le decodifica), de imaginație (pentru a le interpreta), ca și de memorie, pentru a le menține coerente atunci când, la rândul nostru, devenim emițători și adresăm mesaje în retur (De Peretti, A. ș.a., 2001).

Scopuri pe care persoanele le urmăresc în procesul comunicării.

În procesele de comunicare în care sunt angajați, oamenii urmăresc atingerea unor scopuri.

După opinia lui Stanton, N. (1995), prin intermediul procesului de comunicare se urmăresc întotdeauna patru scopuri principale:

să fim recepționați (auziți sau citiți)

să fim înțeleși

să fim acceptați

să provocăm o reacție (o schimbare de comportament sau de atitudine)

, E. (citat de Lupu, I. și Zanc, I., 1999) reține următoarele nouă scopuri care, izolat sau combinate între ele, pot fă regăsite în orice proces de comunicare:

a învăța, transmite sau primi cunoștințe

a influența comportamentul cuiva

a exprima sentimente

a explica sau a înțelege propriul comportament sau al altora

a întreține legături cu cei din jur/a te integra într-o colectivitate sau un grup social

a clarifica o problemă

a atinge un obiectiv propus

a reduce tensiunile sau a rezolva un conflict

a stimula interesele proprii sau ale celor din jur

Epuran M. (1996) enumeră 14 reguli pentru emiterea mesajelor eficiente, care constituie în același timp și scopuri ale comunicării. Așadar, se urmărește ca mesajele:

să fie directe

să exprime opinia personală

să fie complete și specifice

să fie clare și consistente; să evite ambiguitățile

să exprime clar sentimentele și cerințele

să prezinte separat faptele de opinii

să concentreze mesajul asupra unui singur lucru odată

să transmită mesajul imediat când observă ceva

să nu conțină aluzii la alte persoane

să fie stimulativ

mesajele verbale și nonverbale să fie congruente

să fie redundante (să folosească și alte canale: imagini video, fotografii etc.)

să corespundă cadrelor de referință ale receptorului

emițătorul trebuie să se asigure că mesajul său a fost bine interpretat (să obțină feed-back-ul)

Comunicarea, nevoie fundamentală

În toate conceptele aparținând de teoria nevoilor, comunicarea este inclusă printre nevoile fundamentale ale unei persoane în general, a unei persoane suferinde și vârstnice cu atât mai mult. S-a afirmat că ființa umană complexă este un tip indivizibil, a cărei existență implică nevoi psihologice, nevoi de comunicare, nevoi spirituale. Acesta argumentează pluridimensionalitatea ființei umane. Orice persoană este o entitate umană ale cărei nevoi și resurse sunt individuale și specifice. Astfel, nevoile umane se prezintă ca multiple și complexe, scopul satisfacerii fiind acela de a obține o „stare de bine“, de confort, de creștere a calității vieții, ori calitatea vieții devine pentru vârstnic unul din obiectivele esențiale ale oricărei intervenții de ajutor sau de protecție; uneori, de pildă, vindecarea sau recuperarea nu mai pot fi posibile, calitatea vieții însă totdeauna.

Pentru vârstnic, se poate afirma că nevoia de comunicare este vitală, existența sa, calitatea și durata vieții fiind amenințate de nesatisfacerea nevoii de comunicare, ca și de o comunicare inadecvată. Mai devreme sau mai târziu, o persoană de vârsta a treia își trăiește ultima parte a vieții, care precede sfârșitul, încheind existența. Comunicarea, în acest stadiu, are semnificații particulare și este, alături de alte elemente de îngrijire paliativă, o soluție a calității vieții până în ultima clipă.

Cu ajutorul comunicării investigăm tipologia persoanei, modificările psihologice determinate de îmbătrânire, gradul acestora de îmbolnăvire, suferința, stresul social și psihologic, handicapul. Prin comunicare obținem date prețioase privind nevoile unei persoane sau alteia, în fine, cu ajutorul comunicării putem influența chiar și în sens terapeutic (psihoterapeutic) starea papeutic) starea persoanei, fără a mai pune la socoteală transmiterea spre însușire a mesajelor noastre destinate s-o ajute.

Răbdarea – o abilitate necesară în relație cu persoanele vârstnice.

O persoană în vârstă își găsește mai greu cuvintele pentru a-și alcătui răspunsurile, care, în final, sunt găsite, dacă cel ce conduce dialogul are răbdarea necesară. De altfel, răbdarea este o însușire obligatorie pentru toți cei ce lucrează cu vârstnicul, ca și pentru orice anturaj al unei astfel de persoane. Tulburările de memorie pot interveni întârziind și mai mult răspunsurile, chiar dacă persoana vârstnică a înțeles, a recepționat mesajul.

În alte situații de îmbătrânire avansată, cu diverse afectări ale structurilor neurologice de suport a funcțiilor psihice, complicată cu boli neuropsihice sau chiar în îmbătrânirea timpurie, când pot apărea astfel de tulburări cu debut precoce, este afectată înțelegerea; persoana ascultă, aude, dar nu înțelege, ca urmare a degradării unor zone din creier unde se face recepția și prelucrarea mesajelor. Nici în aceste cazuri nu trebuie să ne pierdem răbdarea ci, să insistăm, să apelăm și la celelalte forme de comunicare non-verbală, fiindcă poate fi vorba de o afazie parțială (afazie numindu-se pierderea capacității de înțelegere și de exprimare), de tulburări ale exprimării verbale (disfazie) sau pur și simplu de tulburări de auz.

2.3. Aspecte specifice ale comunicării cu persoanele vârstnice

A ști să comunici cu o persoană în vârstă, potrivit stadiului de regresie a funcțiilor psihice care sunt premiza fiziologica a comunicării, presupune însușirea câtorva cunoștințe generale despre influența procesului de îmbătrânire asupra funcțiilor psihice, cu alte cuvinte despre îmbătrânirea psihologica. 

Comunicarea are un rol esențial nu numai în investigare și cunoașterea nevoilor, dar și în actul de îngrijire. Un gerontolog afirmă cu multă dreptate că a-i vorbi persoanei vârstnice este un act de îngrijire. Cuvântul bine ales, bine receptat poate avea un efect terapeutic. 

Multe persoane vârstnice suferă adesea mai mult din cauza izolării, ignorării, marginalizării, lipsei de comunicare cu cei din jur, decât de o boală sau alta. A-i vorbi unui vârstnic, în grabă, răstit, plictisit, indiferent, fără a te asigura ca te-ai adaptat înțelegerii sale, nivelului de cultură, capacității de recepție, capacității auditive, poate să-i facă rău, adâncindu-i suferințele. Între abuzurile contra persoanelor vârstnice este inclus abuzul psihologic, emoțional sau verbal care se refera la un limbaj nepotrivit, care se constituie într-un stres care se adaugă celorlalte pe care este obligat să le suporte o persoană vârstnica dependentă care are nevoie de ajutor. Necomunicarea cu o persoană vârstnică poate însemna o condamnare la izolare psihologică și socială, la precipitarea regresiei psiho-intelectuale, constituindu-se în același timp și într-un stres de subsolicitare.

Într-o definiție simplă, comunicarea constă în transmiterea unui mesaj de la o persoană la alta.

Comunicarea devine efectivă atunci când mesajul transmis este identic cu cel recepționat, altminteri avem un mesaj fie incomplet, fie distorsionat.

De reținut că în toate conceptele aparținând de teoria nevoilor, comunicarea este inclusă printre nevoile fundamentale ale unei persoane în general, a unei persoane suferinde și vârstnice cu atât mai mult.

S-a afirmat ca ființa umană complexă este un tip indivizibil a cărei existenta implica nevoi psihologice, nevoi de comunicare, nevoi spirituale.

Aceasta argumentează pluridimensionalitatea ființei umane. Orice persoana este o entitate umana ale cărei nevoi și resurse sunt individuale și specifice. Astfel, nevoile umane se prezintă ca multiple și complexe, scopul satisfacerii lor fiind acela de a obține o „stare de bine”, de confort, de creștere a calității vieții, ori calitatea vieții devine pentru vârstnic unul din obiectivele esențiale ale oricărei intervenții de ajutor sau de protecție; uneori, de pildă, vindecarea sau recuperarea nu mai pot fi posibile, calitatea vieții însă totdeauna.

În conceptul celor 14 nevoi fundamentale elaborat de Virginia Henderson, nevoia de comunicare ocupă un loc important ca și în la fel de cunoscuta „Piramida nevoilor”, modelul propus de psihologul american Maslow în care nevoia de comunicare este subînțelesă în toate cele cinci grade ale piramidei sale pornind de la baza către vârf – nevoi psihologice de bază, nevoi de securitate fizică și psihică, nevoi de apartenența și afecțiune, nevoi de stimă și respect, nevoi de realizare de sine.

  Pentru vârstnic se poate afirma că nevoia de comunicare este vitală, existenta sa, calitatea și durata vieții fiind amenințate de nesatisfacerea nevoii de comunicare ca și de o comunicare inadecvată. Mai devreme sau mai târziu, o persoană în vârstă își trăiește ultima parte a vieții care precede sfârșitul încheind existența, comunicarea în acest stadiu având semnificații particulare și fiind alături de alte elemente de îngrijire paleativa o soluție a calității vieții până în ultima clipă.

Am discutat până acum rolul comunicării ca nevoie umană fundamentală, efectele absentei comunicării în mod deosebit pentru orice persoană, defavorizată, vulnerabilă, suferindă, vârstnica mai ales, și să analizăm în continuare efectele unei comunicări distorsionate cauzele și consecințele în care poate avea loc aceasta în condițiile unei persoane în vârstă cu diverse suferințe sau handicapuri și modalitățile de depășire a barierelor care se ivesc în aceste cazuri. Deoarece dincolo de rolul comunicării în general ca factor de vitalitate, de combatere a izolării și de reintegrare socială și socio-familială, comunicarea la un lucrător social, înțelegând prin aceasta într-un sens larg orice profesionist (sau voluntar) care are între atribuții intervenția de ajutor, îngrijire terapeutică, de protecție în favoarea unei persoane în vârstă, cu nevoi, dependență, comunicarea cu o astfel de persoana este un instrument de abordare, de eficacitatea utilizării cu maximum de randament al acesteia depinzând rezultatele intervenției.

Cu ajutorul comunicării investigăm tipologia persoanei, modificările psihologice determinate de îmbătrânire, gradul acestora îmbolnăvire, suferința, stres social si psihologic, handicap; prin comunicare obținem date prețioase privind nevoile unei persoane sau alteia, în fine cu ajutorul comunicării putem influența chiar și în sens terapeutic (psihoterapeutic) starea persoanei, ne mai punând la socoteala transmiterea spre însușire a mesajelor noastre destinate s-o ajute.

  O clasificare utilizată în geriatrie, în clinica geriatrică și în psihologia geriatrică, din punctul de vedere al capacității de comunicare, distinge: persoane vârstnice comunicante, persoane vârstnice parțial comunicante, persoane vârstnice non-comunicante.

  Trecând la analiza condițiilor și factorilor de distorsiune a unei comunicări, care fie împiedică transmiterea mesajului, fie duce la o recepționare incompletă sau distorsionată, afectând înțelegerea, receptarea și evident răspunsul se consideră că există:

factori personali;

factori de mediu.

Menționăm ca aceștia nu sunt neapărat specifici unei persoane vârstnice dar incidența lor este mai mare la aceasta categorie  care cumulează efectele psihologice regresive ale înaintării în vârstă, stresul izolării sociale consecutive, efectele îmbolnăvirilor multiple (poli-patologie, adică existența mai multor boli concomitent), handicapul și dizabilitățile consecutive. Acest cumul și asociere includ evident și particularități pe care le vom sublinia

factorii personali – tin de structura partenerilor la actul comunicarii si pot fi:

emotionali (psihologici) – timiditate, suparare, teama, anxietate (teama exagerata fara obiect), resentimente;

fizici, organici – oboseala, defecte de vorbire, surzenie, durere, boala;

intelectuali – nivel de cunostinte, de instruire, limbaj:

sociali – diferente de cultura, clasa socio-economica, origine etnica, origine rurala sau urbana, accent, s.a.

factori de mediu care pot influenta pozitiv sau negativ comunicarea, prin cresterea tensiunii sau disconfortului.

fizici: zgomot, lipsa intimitatii, neacomodare;

sociali: prezenta sau absenta altor persoane.

A se ține seama că anumite plângeri, răspunsuri la nevoi pot reprezenta probleme intime care exclud și prezenta altora; alteori persoană se simte mai în largul său în prezența, de regulă, a unei rude apropiate, care eventual o încurajează să comunice, confirmă sau întărește cele spuse.

Înaintea inițierii comunicării, a dialogului se impune evaluarea cu grijă a persoanei cu care se comunică (factori personali), cât și a mediului de comunicare (factori de mediu).

  Orice comunicare implica verbalizarea mesajului, forma cea mai comuna, ideala, și manifestările non-verbale. În cazul persoanelor vârstnice, suferinde, cu diverse disfuncții de limbaj, de înțelegere, de memorie și orientare nu totdeauna poate fi utilizat mesajul verbalizat.

  Comunicarea verbala se manifestă prin limbajul vorbit sau scris care reprezintă codul cel mai folosit de transmitere a mesajelor si este bine când acest cod este înțeles de ambele părți implicate în procesul de comunicare. Nu este suficient că se vorbește aceeași limba ci, mai important este același înțeles pentru cuvinte (neologisme, termeni tehnici, abrevieri, sinonime, etc.). Ca urmare, o condiție esențială este aceea de a ne asigura în permanență ca vom fi înțeleși.

Limbajul non-verbal, care are la bază alte coduri decât cuvintele, codurile fiind de o mai mare varietate, include: expresia fetei, mimica, privirea, volumul vocii, tonul folosit, gestica, atingerea. În plus, persoana poate emite o serie de semne de comunicare care trebuie înregistrate și interpretate cu grijă, semne vocale, emisiuni vocale dar non-verbale, ce pot avea semnificații ce trebuie descifrate: gemete, oftat, gâfâituri, tuse, plâns, râs, diferite inflexiuni ale vocii, etc. Chiar și poziția corpului în pat poate arăta celor avizați existența unei dureri care silește persoana să ia o anumită poziție în care durerea e resimțită la o intensitate mai mică (în practica medicinii clinice sunt numite poziții/posturi „antalgice” pentru ca diminuează durerea); o poziție de retragere, cu genunchii la bărbie, însoțită de o privire care exprima teamă și îngrijorare poate fi sugestivă pentru anxietate, pentru diferite stări halucinatorii vizuale sau auditive.

Menționarea  acestor semne intenționează să sublinieze doar gama variată de manifestări non-verbale, interpretarea lor revenind specialiștilor – medici, psihiatri, psihologi, asistenți sociali, dar și altor persoane cu experiență.

  De remarcat ca manifestările non-verbale sunt mai aproape de realitate, fiind mai greu de distorsionat, de trucat.

  În evaluarea de ansamblu a unor persoane de la care dorim să culegem cât mai multe date vom identifica și alte mesaje non-verbale: mișcări repezi, agitație, neliniște, anxietate, încleștare musculară, tremurături, dificultăți de concentrare. Urmărim dacă eventual unele expresii, cuvinte îi pot declanșa persoanei supărare, teama, iritare, plâns sau alte stări deosebite.

  O comunicare capătă o cat mai bună calitate cu cât determina din partea persoanei vârstnice si/sau bolnave o deschidere cât mai mare, totală chiar, care se bazează pe încrederea pe care persoana cu care intra în dialog i-a inspirat-o ; aceasta încredere este cheia deschiderii, premisa obținerii unui maxim de date privind suferințele, nemulțumirea nevoile; în același timp, încrederea este și o bază pentru un posibil efect terapeutic al comunicării (psihoterapia). Fiindcă există comunicare terapeutică ce poate grăbi și favoriza vindecarea, potențând celelalte tratamente, convenționale; o comunicare terapeutica poate reda dorința de viata la cei depresivi.

  Împărtășirea de idei și judecăți, empatizarea comunicării, apropie participanții în la dialog, valorizează persoana ce trebuie ajutată, transformă comunicarea într-un instrument eficient.

  Exista și situații în care comunicarea poate fi întreruptă și blocată neintenționat, situații ce pot fi prevenite în beneficiul eficientei comunicării; aceasta eventualitate – blocarea se poate întâmpla în cazul schimbării subiectului, impunerii fără tact a părerii proprii, grabei și trecerii bruște la concluzii și soluții, a unui limbaj incomprehensibil, neadaptat la nivelul de instruire și de cunoștințe, pe alocuri, chiar încifrat. Pentru toate acestea se impune o pregătire atentă a intrării în dialog – evaluarea prealabilă a personalității interlocutorului, a condițiilor speciale – boală, deficit de memorie, deficiente senzoriale, etc.

  În cazul persoanelor vârstnice vom ține seama întodeauna de afectarea în mai mică sau mai mare măsură a capacitații de înțelegere sau, altfel spus, a vitezei de percepție a mesajului. Viteza proceselor psihice este încetinită, viteza fluxului nervos este mai scăzută; informația de la emițător la receptor parcurge un timp mai lung decât în mod normal ceea ce întârzie și răspunsul pe care uneori trebuie si-l așteptăm cu mai multă răbdare.

La oamenii în vârstă se instalează în timp o lentoare a proceselor psihice, numită și bradipsihie, de asemenea, în fluența debitului verbal, în termeni de specialitate – bradilalie; de altfel, terminologia „bradi” care semnifică încetineala este valabilă și pentru alte procese și funcții ale organismului în îmbătrânire.

  O persoană în vârstă își găsește mai greu cuvintele pentru a-și alcătui răspunsurile care, în final, sunt găsite dacă cel ce conduce dialogul are răbdarea necesara. De altfel, răbdarea este o însușire obligatorie pentru toți cei ce lucrează cu vârstnicul ca și pentru orice anturaj al unei astfel de persoane. Tulburările de memorie pot interveni întârziind și mai mult răspunsurile, chiar daca persoana vârstnică a înțeles, a recepționat mesajul.

  În alte situații de îmbătrânire mai avansată, cu diverse afectări ale structurilor neurologice de suport a funcțiilor psihice, așa cum se întâmplă în îmbătrânirea avansată complicată cu boli neuropsihice sau chiar în îmbătrânirea timpurie când pot apărea astfel de tulburări cu debut precoce, este afectată înțelegerea; persoana ascultă, aude dar nu înțelege datorită degradării unor zone din creier unde se face recepția și prelucrarea mesajelor. Nici în aceste cazuri nu trebuie să ne pierdem răbdarea ci, să insistăm, să apelam și la celelalte forme de comunicare non-verbale, fiindcă poate fi vorba de o afazie parțială (afazie numindu-se pierderea capacitații de înțelegere și de exprimare), de tulburări ale exprimării verbale (disfazie), sau pur si simplu, de tulburări de auz.

  Kinetoterapeutul trebuie să fie pregătiți, pentru confruntarea cu un limbaj simplificat, mai sărac, stereotip adesea, ceea ce este o altă caracteristică a îmbătrânirii căreia trebuie să o adapteze propriului limbaj și să utilizeze constant răbdarea.

Pentru favorizarea comunicării se vor utiliza diverse tehnici care nu exclud, ci potențează calitățile celui care intră în dialog, în cadrul actului profesional, cu o persoană în vârstă – pregătirea în domeniul psihologiei îmbătrânirii, a comunicării, răbdarea, empatia, s.a. – tehnici menite să încurajeze persoana să discute, cu deschidere și sinceritate, să determine culegerea unui maximum de informații.

Cele mai cunoscute tehnici de comunicare sunt:

Ascultarea care nu trebuie identificată cu auzitul, fiindcă implică ascultarea persoanei întru totul, inclusiv observarea mesajelor non-verbale care însoțesc pe cele verbale, în scopul obținerii  unui mesaj total. Vor fi observate: tonul vocii, fluența vorbirii, postura, expresia fetei, mișcările, căutarea și alegerea cuvintelor. Se apreciază că, în general, doar 10% dintre cei care conduc astfel de discuții, iau interviuri unor persoane cu diverse deficiențe o fac în mod corespunzător, ceea ce reduce eficiența ascultării și, în consecința, a comunicării. Pentru a realiza o ascultare eficientă, e necesară o anumită pregătire: rezervarea timpului necesar ascultării (nu grabă, expedierea, superficialitatea, formalismul vor avea darul să ofere premise pentru ascultare eficientă); concentrarea asupra comunicării – ceea ce spunem noi, ce relație propunem, ceea ce spune persoana respectivă, întrebările, răspunsurile, acceptarea perioadelor de liniște, necesare și semnificative; evitarea întreruperilor (persoanele vârstnice își pierd mai ușor șirul, fluența vorbirii când sunt întrerupte; reluarea se face mai greu sau intervine blocarea). Se poate orienta discuția cu grijă,  în direcția pe care o dorim și ne-am propus-o atunci când există tendințe de depărtare de subiectul pus în discuție, ceea ce se întâlnește adesea la o persoană în vârstă; înregistrarea semnelor non-verbale însoțitoare; evitarea gesturilor care pot distrage (neliniște, uitatul la ceas, privitul în altă parte – ziar, televizor, care pot sugera lipsa de interes și grabă, ceea ce poate suspenda comunicarea).

Concomitent cu ascultarea se va face verificarea percepției întrebând persoana dacă a înțeles, verificând calitatea, adaptarea răspunsului. Pentru verificarea percepției vom folosi procedeele: reafirmarea, repetarea ca un ecou, parafrazarea, repetarea răspunsului, afirmației, rezumarea.

O metoda de confirmare sau de demonstrare că mesajul a fost receptat este reflectarea. Aceasta îi permite evaluarea comunicării, constatarea că cel care vrea să o ajute încearcă să o  înțeleagă și să se recunoască prin altcineva în cuvinte și imagini. Atenție la aspectele esențiale: acordarea de pauze pentru liniștire, ca și pentru odihna și adunarea gândurilor.

Ascultatul nu este însă eficient dacă nu avem în vedere și disponibilitatea sau deschiderea care, pe lângă că sunt indicatoare ale personalității, pot fi și dobândite prin formare corespunzătoare. Cercetările au arătat ca disponibilitatea atrage după sine disponibilitate. Aceasta privește mai ales pe cel care ascultă, deși trebuie stimulată și la interlocutorul său. Se poate realiza prin împărtășirea biografiei și istoriei personale, prin sinceritate și naturalețe. S-a observat că folosirea liniștei în comunicare este utilă, poate „aerisi” relația; dă răgaz pentru adunarea gândurilor, asigură persoana că este ascultată, sporește calitatea și cantitatea informațiilor. Intercalarea comunicării prin „atingere” sporește încrederea, face mai eficienta comunicarea.

Dacă în cele de mai înainte am prezentat aspecte ale comunicării în general, cu nuanțări particulare pentru cazul persoanei în vârstă, în continuare vom analiza situația comunicării cu persoana în vârsta în condiții deosebite.

Depresia. Foarte multe persoane vârstnice sunt depresive, depresia fiind o situație comună. În aceste cazuri, vorbirea este mai lentă, mai înceată, răspunsurile întârzie, sunt scurte. Abordarea este mai dificilă din cauza lipsei de concentrare, a sentimentului de inutilitate și neîncredere, a pesimismului sau chiar, în cazuri grave, a ideilor de suicid. Tot în depresiile grave ne putem întâlni cu negativismul verbal, cu mutismul, adică refuzul de a vorbi, de a comunica.

În aceste cazuri, întrebările vor fi scurte, spre a nu solicita capacitatea de concentrare, reluate după o pauză, fără insistente și persuasiune care pot determina o blocare a comunicării. Încercăm să convingem că tot ceea ce facem este în scopul de a-l ocroti, de a-l ajuta.

Tulburările de auz. Surditatea totala (mai rar) sau parțială (mai frecvent) sau hipoacuzia sunt frecvente la o persoană în vârstă al cărui auz diminua chiar în cadrul îmbătrânirii normale. În aceste cazuri, ne poziționăm în așa fel încât să ne poată vedea fața și buzele în timp ce vorbim. Verificăm dacă  persoana folosește proteza auditivă, dacă este deschisă, dacă bateria este funcțională. Vorbirea va fi clară, simplă, cu fraze scurte, vom vorbi mai tare, dar fără a țipa, rostind silabele mai rar. Adăugăm mimică și gestică. Nu ne enervam,  fiindcă persoana nu ne aude, sau încă nu aude, deoarece nu am luat măsurile menționate anterior. Putem comunica, eventual, prin semne, prin scris, prin desen.

Tulburările de vedere. Scăderea acuității vizuale este de asemenea paralela cu înaintarea în vârsta. Este de diferite grade, până la pierderea completă a vederii (cecitate vizuală). Limbajul verbal este în prim plan, mijloacele non-verbale ieșind din discuție. Informăm persoana în legătură cu orice alte zgomote, alte persoane care intră în cameră, diferite manevre necesare unei examinări sau cercetării unor documente personale.

Tulburările de înțelegere și de exprimare. Se întâlnesc la persoanele cu suferințe cerebrale, cu sechele după accidente cerebrale-vasculare și se traduc prin: incoordonarea în vorbire, dificultăți în arajamentul cuvintelor în fraza, inabilitate de a-și găsi cuvintele, imposibilitatea de a răspunde (în termeni de specialitate afazie, disfazie, dislexie).

Se pun întrebări care să comporte răspunsuri prin „da” si „nu”, sau printr-un dat din cap. Acordăm mai mult timp pentru a obține răspunsurile. Observăm concomitent comportamentul și limbajul non-verbal.

Nervozitatea. Unele persoane vârstnice pot fi surprinse într-o stare deosebită de iritabilitate, de nervozitate, determinate de supărare sau fără o explicație anume; nervozitatea poate traduce teamă, anxietate sau neputință, stări ce pot fi prevenite și risipite prin explicații și asigurări. Încercam să-i deturnăm atenția de la obiectul supărării, nervozității, antrenând persoana în alte activități pentru o perioada mai scurtă sau mai lungă, după care revenim la scopul comunicării. În nici un caz nu ne vom enerva și nu vom răspunde „cu aceeași monedă”.

Violența. O situație mai specială pe care o putem întâlni la unele persoane în vârsta și care să se explice printr-o serie de cauze (pe care trebuie să le investigăm dinainte): leziuni cerebrale, senilitate, diverse afecțiuni psihice, consum de alcool, reacții secundare la unele medicamente care pot determina stări de agitație.

Ne informăm, de asemenea, înaintea inițierii comunicării, privind potențialul de violență (accese de violență în antecedente, confuzie și dezorientare, agitație, iritabilitate, impulsivitate, non-cooperanta, suspiciune). 

Dacă suspectăm un potențial de violență, vom lua următoarele măsuri: informarea celorlalți membri ai echipei (e recomandabil să nu abordăm singuri o astfel de persoană), identificarea eventuală a unor anumite cauze care pot declanșa violența, plasarea persoanei într-o cameră unde poate fi observată în permanență, îndepararea obiectelor contondente; nu vom atinge persoana și nici nu vom face mișcări bruște spre aceasta, spre a nu-i declanșa reacții de apărare, agresivitate. Se păstrează o anumită distanță de persoana, evităm să stăm cu spatele. Daca nu reușim, apelăm la ajutor, chiar specializat: psiholog, psihiatru, ambulanță.

  Plânsul. Putem întâlni persoane care plâng ușor, emotive, labile sau plâng spontan, nestăpânit, nemotivat, în anumite îmbolnăviri cerebrale cum sunt unele forme de scleroza cerebrală – sindromul pseudo-bulbar. În prima situație plânsul este o supapă de ușurare, de descărcare a tensiunilor și de aceea trebuie îngăduit. Nu-i vom cere să înceteze plânsul, nu vom plânge alături, fiindcă nu este un model de empatie, de compasiune recomandabil în aceste cazuri.

  Vom rămâne alături, cu răbdare până se liniștește, asigurându-i intimitatea. Folosim atingerea ca mijloc de comunicare si apropiere. După ce va înceta plânsul, vom relua comunicarea, cu grija, cu blândețe, cu menajamente și cu tact.

  Am insistat mai mult asupra comunicării fiindcă, dincolo de rostul sau în câștigarea încrederii în obținerea de informații, în identificarea nevoilor, ne ajuta în cunoașterea individualizată. În general, comunicarea este cel mai important mijloc de evaluare. O comunicare eficientă asigură cea mai mare parte a evaluării. Este o evaluare directă, chiar dacă nu întodeauna este suficientă, având în unele cazuri nevoie și de alte evaluări, adică de informații culese de la alte persoane din anturaj, rămâne totuși esențială.

  Și evaluarea presupune o formare adecvată, cunoștințe de psihologie, putându-se afirmă că este și o artă.

  Evaluarea este însă mai concretă, ceea ce a făcut ca să poată fi standardizata, fapt ce ușurează mult (și direcționează) activitățile profesioniștilor care au drept obiect al muncii o latura sau alta a protecției și ajutorului persoanelor vârstnice.

2.4. Intervenția kinetoterapeutică la persoanelor de vârsta a treia

Recuperarea și intervenția kinetoterapeutică la persoanele de vârsta a treia are rolul de a realiza reintegrarea vârstnicilor în societate. Aceste masuri de asistenta se realizează ținând cont de particlaritățile fizio-patologice, clinice și terapeutice ale vârstei a III-a.

Fizio-patologia studiază procesul care apare de la omul sănătos la omul bolnav, și felul cum evoluează boala.

Aceste particularități sunt generate de interacțiunea complexă și permanentă  a procesului de îmbătrânire cu procesele patologice.

În funcție de vârstă exista o clasificare a vârstei a III-a :

presenescenta între 45-60 de ani ;

vârstnic între 75-89 de ani ;

bătrân între 90-99 de ani ;

congener peste 100 de ani.

Imbătrânire demografică reprezintă creșterea numărului și proporției persoanelor de peste 60 de ani din totalul populației. Cauzele imbatranirii demografice sunt :

scăderea natalității ;

progresele medicale (prelungesc viata) ;

creșterea nivelului de trai ;

Consecințe ale îmbătrânirii demografice :

feminizarea populației prin supra-mortalitate masculină;

consecințele socio-familiale evidențiate prin:

bătrânii fără copii care reprezintă o sarcina grea pentru societate;

creșterea longevității duce la creșterea numărului familiilor cu 4-5 generații, astfel un cuplu activ are în îngrijire copii, părinți, bunici și străbunici;

consecințe medicale;

mobilitatea si mortalitatea sunt dominate de boli cronice si degenerative aceste boli ducând la creșterea numărul prestațiilor si la creșterea numărului de pacienți.

Vârstei a III-a îi sunt specifice anumite modificări de ordin anatomic, fiziologic, psihologic, social, anumite procese involutive, care se manifestă diferențiat la nivelul tuturor organelor și țesuturilor, determinând scăderea capacității funcționale a acestora, deci a întregului organism.

Vârsta biologică / ritmul de îmbătrânire, depind de:

factori genetici

factori de mediu (ecosistem, sociali, culturali)

factori patologici (boli infecțioase, toxice, degenerative, posttraumatice sau neoplazice).

Pentru persoanele de vârsta a treia, sunt din ce în ce mai multe studii care demonstrează beneficiile pentru sănătate prin aplicarea unor programe de creștere a forței musculare prin exerciții rezistive, precum si alte forme de activtate fizică, mai puțin viguroasă (incluzând Qigong si Tai Chi) în menținerea capacității funcționale si prevenirea contra căzăturilor si fracturilor.

Deși recomandările pentru persoanele adulte se aplică în general si bătrânilor, sunt totuși câteva recomandări speciale care trebuie făcute. Menținerea unui stil de viață independent este de primă importanță la persoanele de vârsta a treia. De fapt, mulți bătrâni, pot fi sau sunt la nivelul limită al unei vieți independente.

Indicații metodice în aplicarea kinetoterapiei la vârsta a III-a

Ședințele de kinetoterapie trebuie să se desfășoare în încăperi foarte bine aerisite, cu temperatură constantă (18º- 20º) și luminoase, înaintea mesei sau cu două ore după masă.

Indicații metodice pentru pacient:

să poarte o vestimentație comodă din bumbac sau lână;

să participe conștient și activ la toate mișcările;

să repete singur exercițiile pe care le poate executa;

să combine practicarea zilnică a programului de recuperare și după realizarea obiectivelor, pentru a evita recidivele (Cristea E., 1990).

Indicații metodice pentru kinetoterapeut:

să informeze pacientul despre necesitatea și importanța kinetoterapiei, despre tipul de terapie aplicată, mijloacele și metodologia de lucru precum și despre modul de apreciere a acestora, despre necesitatea evaluării și a controlului periodic

să-i formeze acestuia convingerea și deprinderea de a practica ședințele de recuperare și după terminarea perioadei de tratament;

să prezinte empatie, să se afle într-un dialog permanent cu pacientul, creând o atmosferă corespunzătoare, pentru a obține cooperarea acestuia;

să fie calm, cu multă răbdare utilizând cu precădere demonstrația și explicația pentru fiecare execuție în parte;

să analizeze, să selecteze și să dozeze complexele de exerciții diferențiat, de la caz la caz, adaptându-le continuu situației și condiției clinice a bolnavului

să adopte în timpul lucrului cu pacientul pozițiile cele mai stabile.

Contraindicații în aplicarea programelor de recuperare:

ortostatismul prelungit, staționat pe scaun cu picioarele atârnând;

eforturi fizice prelungite cu glota închisă;

efortul anaerob;

exercițiile ce presupun ridicarea greutăților mari;

exercițiile în care corpul coboară sub orizontala față de trunchi;

schimbările bruște de poziții;

exerciții cu bază îngustă de susținere.

Persoanelor vârstnice, li se recomandă zilnic gimnastica de înviorare timp de 10-15 minute dimineața, o oră de plimbare în aer liber în pas alert și cel puțin de trei ori pe săptămână programe de kinetoprofilaxie. Pentru ca asistența kinetică să fie eficientă, kinetoterapeutul trebuie să respecte o serie de principii, pentru care este necesară o pregătire corespunzătoare, teoretică și practico-metodică.

CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

3.1. Obiectivul, sarcinile și etapele cercetării

Obiectivul general al cercetării a fost acela de a studia procesul de comunicare din cadrul relației kinetoterapeut – pacient în vederea îmbunătățirii eficienței intervenției kinetoterapeutică.

Acest obiectiv a generat și altele, precum:

evidențierea celor mai frecvente bariere în comunicarea kinetoterapeut – pacient la persoanele de vârsta a treia.

conceperea și coordonarea unei cercetări constatative privind barierele care apar în mod frecvent în comunicare cu persoanele de vârsta a treia.

propunerea unor soluții pentru depășirea barierelor în comunicare și pentru eficientizarea procesului de recuperare prin kinetoterapie.

Sarcinile cercetării

În vederea realizării obiectivelor urmărite cercetarea desfășurată a avut următoarele sarcini:

consultarea literaturii de specialitate pentru a preciza gradul de actualitate a temei;

documentarea teoretică atât asupra relației kinetoterapeut – pacient cu accent pe procesul de comunicare cât și asupra modalităților de depășirea a barierelor care apar în procesul de comunicare în general și specific în cadrul intervenției kinetoterapeutice.

stabilirea de raporturi directe cu diferiți actori implicați în studiu (medic, kinetoterapeut, pacienți din cadrul căminului de bătrâni,etc.);

stabilirea obiectivelor, sarcinilor și etapelor de lucru;

elaborarea a două chestionare necesare anchetării subiecților;

analiza și prelucrarea răspunsurilor evidențiate de subiecți (kinetoterapeuți, asistente medicale și pacienți);

prelucrarea datelor și interpretarea rezultatelor;

finalizarea cercetării prin elaborarea și redactarea unei lucrări de licență.

Durata și etapele cercetării

Activitatea de cercetare s-a desfășurat pe parcursul a 12 luni (iulie 2013-iunie 2014), ea fiind împărțită pe mai multe etape, după cum urmează:

Etapa I (iulie-octombrie 2013)

Această etapă a fost dedicată documentării teoretice, studiind și consultând surse bibliografice de specialitate, în scopul obținerii cunoștințelor necesare pentru formarea unei viziuni de ansamblu asupra temei alese.

Etapa a II-a (noiembrie 2013)

În această etapă am stabilit eșantionul de subiecți colaborând îndeaproape cu cei personalul de la centru de bătrâni, și am efectuat interviurile inițiale.

Etapa a III-a (decembrie 2013-martie 2014)

A constat în inițierea și desfășurarea propriu-zisă a cercetării (interacțiunea cu subiecții cercetării pentru obținerea acordului lor de a face parte din prezenta cercetare, pentru anchetarea lor prin chestionar și pentru discuțiile cu teme specifice la care ei au dorit să participe).

Etapa a IV-a (aprilie-mai 2014)

S-a rezumat la centralizarea, prelucrarea și analiza datelor în scopul verificării ipotezei, la elaborarea graficelor pentru o prezentare optimă și sugestivă a rezultatelor finale și la formularea concluziilor;

Etapa a IV-a (aprilie-mai 2014)

A constat în tehnoredactarea prezentei lucrări respectându-se metodologia elaborării unei lucrări științifice de acest nivel.

3.2. Ipoteza cercetării

Se presupune că efectele intervenției kinetoterapeutică la persoanele vârstnice pot fi îmbunătățite prin identificarea barierelor de comunicare ce apar în relația pacient – kinetoterapeut și prin găsirea unor soluții pentru depășirea barierelor.

3.3. Subiecții și condițiile de desfășurare ale cercetării

Cercetarea de față s-a desfășurat folosind un grup de 10 subiecți. Grupul de subiecți este format din persoane vârstnice care locuiesc în căminul de bătrâni Roznov, Județul Piatra Neamț. Subiecții studiului nostru au vârste cuprinse intre 60 de ani si 92 de ani .

Afecțiunile identificate în cazul subiecților sunt:

Boala Parkinson,

Pareza,

Coxartroza,

Dementa – Alzheimer

AVC

În cadrul intervențiilor de kinetoterapie pe care o le efectuează kinetoterapeutul din cadrul căminului cu pacienții se regăsesc următoarele proceduri: sedințe de gimnastică medicală și ședințe de masaj.

3.4. Metodele de cercetare folosite

3.4.1. Metoda documentării

Utilizarea acestei metode privește, în primul rând, studierea literaturii de specialitate și constituie pasul inițial și obligatoriu care ne-a orientat această investigație științifică.

Documentarea pentru fundamentarea teoretică a lucrării, dar mai ales pentru elucidarea noastră în ceea ce privește anumite aspecte ale procesului de comunicare în tratamentul kinetoterapeutic la persoanele de vârsta a treia s-a realizat prin studierea a numeroase surse bibliografice (o parte din ele fiind amintite în lucrare și la sfârșitul acesteia), adrese web, broșuri și pliante, reviste și cărți, cursuri și articole științifice.

Documentarea s-a efectuat pe întreaga perioadă de desfășurare a cercetării.

3.4.2. Metoda observației

Observația reprezintă una dintre principalele metode de investigare directă

a realității și este extrem de utilă și des folosită în timpul diferitelor analize științifice sau empirice.

Am folosit această metodă atunci când:

– am asistat și participat la discuții având ca subiect intervenția kinetoterapeutică la persoanele de vârsta a treia;

– am asistat la unele ședințe de recuperare care au implicat programe de kinetoterapie în cadrul căminului de bătrâni având acordul pacientului;

– am analizat datele exprimate de subiecți în instrumentele folosite pentru anchetarea opiniei lor și în inventarul de anxietate folosit;

– în analiza și prelucrarea datelor.

Dintre tipurile de observație am folosit :

– observația simplă, directă, întâmplătoare a subiecților, în condiții specifice de realizarea a cercetării;

– observația simplă, directă, întâmplătoare a kinetoterapeutului în relația sa cu pacienții atât în cadrul cabinetului și al ședințelor de kinetoterapie cât și în afara acestuia.

3.4.3. Metoda anchetei și interviului

Metoda anchetei a fost utilizată în scopul culegerii datelor necesare cunoașterii cât mai complexe a aspectelor pe care subiecții ni le-au putut indica, a aspectelor privitoare la relația de comunicare pe care o au cu kinetoterapeutul în strânsă legătură cu derularea intervențiilor kinetoterapeutice și barierele ce apar în relația de comunicare.

Am utilizat ancheta pe bază de chestionar (anexele nr.1 și nr.2) pentru a

determina culegerea de date referitoare opiniile kinetoterapeutului și ale bătrânilor cu privire la desfășurarea intervenției de kinetoterapie și dificultățile întâmpinate în comunicare.

Instrumentele de cercetare utilizate au fost reprezentate de două chestionare, fiecare cu câte 13 itemi (câte unul pentru sondarea opiniei fiecărei categorii de subiecți, anexele nr.1 și nr.2). Chestionarele au fost construite astfel încât să sondeze opinia subiecților din diferite puncte de vedere.

3.4.4. Metoda convorbirii

A constat în dialogul dintre subsemnatul și coordonatorul prezentei lucrări, kinetoterapeuții și pacienții de căminului de bătrâni.

Convorbirea solicită din parte subiectului investigat răspunsuri, atitudini

și modalități de a le exprima având avantajul că poate determina o cercetare cât mai focalizată. În prezenta cercetare am apelat la convorbirea liberă și convorbirea semidirijată.

3.4.5. Metoda testelor psihometrice

Metodele psihometrice sunt modalitățile de măsurare a capacităților psihice ale individului în vederea stabilirii prezenței sau absenței lor și mai ales a nivelului și gradului de dezvoltare. Prin intermediul acestor metode se urmărește stabilirea unui diagnostic pe baza căruia să se poată formula un prognostic asupra evoluției viitoare.

Cea mai cunoscută dintre metodele psihometrice este metoda testelor psihologice. Dacă inițial testele măsurau doar dezvoltarea intelectuală a copiilor, mai târziu au fost extinse la determinarea aptitudinilor în vederea selecției profesionale, iar astăzi sunt folosite în legătură cu toate funcțiile psihice și în toate domeniile de activitate. Testul este o probă relativ scurtă, standardizată care vizează determinarea cât mai exactă a unor însușiri psihice.

Pentru a fi util, testul trebuie să întrunească niște calități:

− validitatea – vizează gradul în care testul măsoară ceea ce și-a propus;

− fidelitatea – se referă la stabilitatea în timp a rezultatelor, adică obținerea de rezultate relativ asemănătoare la o nouă aplicare;

− standardizarea – presupune să ofere aceleași condiții subiecților supuși examinării fără a-i favoriza pe unii și defavoriza pe alții (aceleași sarcini, aceleași instrucțiuni, aceleași modalități de cotare și interpretare a rezultatelor); − etalonarea – constă în stabilirea unui etalon, adică a unor unități de măsură a rezultatelor obținute.

Instrumentul de cercetare utilizat a fost Inventarul de anxietate (STAI) Spielberger et. al, 1970 ( Anexa 3). Am folosit acest instrument pentru a identifica prezența sau lipsa stărilor de anxietate în rândul pacienților în timpul desfășurării ședințelor de kinetoterapie.

3.4.6. Metode de înregistrare, prelucrare și reprezentare grafică a datelor

În cadrul acestui subcapitol, am inclus metoda statistico-matematică, metoda grafică și tehnicile moderne de înregistrare (fotografia)

Metoda statistică

Statistica prezintă transpunerea rezultatelor măsurării în date cifrice, obiectivizarea fenomenelor făcându-se prin acordarea de numere, obiectivizare care permite realizarea unei operații matematice. Această metodă ne-a ajutat în calculul și analiza datelor înregistrate în timpul cercetării

Metoda grafică

Este necesară pentru că permite desprinderea gradului general și a esențialului mult mai eficient. Concomitent cu cercetarea propriu-zisă, s-a efectuat și înregistrarea fenomenelor studiate și consemnarea rezultatelor obținute. În urma adunării tuturor datelor necesare la începutul cercetării am folosit în final metoda grafică pentru a scoate în evidență analiza procentelor și a

valorilor înregistrate.

Fotografia a fost folosită mai puțin, însă prezintă câteva momente din timpul aplicării anchetei noastre.

3.5. Desfășurarea cercetării

Desfășurarea propriu-zisă a cercetării a fost inițiată prin stabilirea planului de cercetare, a sarcinilor, a etapelor, a ipotezei, a subiecților și adunarea și culegerea datelor și informațiilor de la subiecții studiului prin diferite metode ca observație, convorbire, chestionar și inventar standardizat.

În paralel cu aceasta, am urmărit realizarea permanentă a unei documentări științifice riguroase, care să ne asigure baza teoretică necesară argumentării aspectelor specifice.

Cercetarea s-a desfasurat la căminul de bătrâni Roznov, județul Neamț pe parcursul a șase luni de zile.

În urma discuțiilor cu directorul centrului și a acceptului primit pentru a desfășura studiul necesar pentru lucrarea de licența în cadrul centrului de bătrâni am stabilit un program de vizite săptămânale la centrul de bătrâni. Primul pas a fost să mă documentez și să aflu situația pacienților din centru (profilul pacienților din centru, numărul pacienților, condițiile de care dispune azilul, cadrele medicale angajate și kinetoterapeuți, procedurile kinetoterapeutice care sunt folosite).

Fig. nr.1 –4 Convorbiri cu subiecții cercetării

Fig. nr.5 – Convorbiri cu subiecții cercetării

Am colaborat cu doctorul care se ocupa de bătrânii aflați în cămin pentru a identifica care sunt problemele de sănătate și bolile pe care beneficiari le au.

Colaborarea cu kinetoterapeutul s-a materializat în numeroase convorbiri și discuții pe care le-am purtat de-a lungul vizitelor mele la centru, în asistarea acestuia și observarea lui în timpul intervențiilor kinetoterapeutice și în afara lor.

Kinetoterapeutul mi-a făcut o prezentare succinta a fiecărui beneficiar in parte și a problemelor medicale specifice.

În etapa următoare am identificat 10 subiecți care si-au dat acordul sa participe in studiul și am stabilit un plan de vizite pentru a desfășura interviurile cu fiecare subiect în parte, pentru ai cunoaște si a crea un cadru și o relație de încredere necesară pentru obținerea datelor necesare studiului nostru.

De asemenea am intervievat kinetoterapeutul care lucrează in cămin si două asistente medicale care se ocupă de beneficiarii centrului de bătrâni pentru a aduna mai multe informații referitoare la relațiile pe care beneficiarii le au cu personalul medical.

În vizitele mele la cămin și pe parcursul ședințelor de kinetoterapie am administrat de asemenea Inventarul de anxietate STAI-X, urmărind să determin prezența sau absența stărilor de anxietate la pacienți în timpul ședințelor de kinetoterapie.

După culegerea datelor, s-a trecut la prelucrarea și analiza lor, interpretarea și realizarea graficelor.

Partea finală a cercetării noastre a implicat verificarea și valorificarea referințelor bibliografice într-o formă simplă, ușor de înțeles dar în același timp și bine argumentată, finalizându-se cu detalierea rezultatelor și a concluziilor.

CAPITOLUL 4. REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR

4.1. Prezentarea și analiza datelor

Întrucât în partea practică a cercetării noastre am aplicat 2 chestionare, vizând variabile opinii diferite (din punct de vedere al kinetoterapeutului/personalului medical și din cel al beneficiarilor din căminul de bătrâni) .

Astfel, am urmărit:

A. prezentarea opiniile exprimate de subiecți la chestionarul nr.1 (destinat kinetoterapeuților și personalului medical implicați în activitatea de îngrijire a bătrânilor din cămin);

Răspunsurile primite de la kinetoterapeut și personalul medical ]n urma chestionarului aplicat ;i a convorbirilor avute pe parcursul vizitelor la căminul de bătrâni relevă următoarele :

Primele contacte pe care le-a avut personalul medical cu pacienții din căminul de bătrâni a fost mai anevoios deoarece unii dintre ei aveau suspiciuni si prezentau neîncredere în propriile forțe.

Activitatea de kinetoterapie pe care aceștia o desfășoară are loc atât în dormitor pentru pacienții care nu se pot deplasa cât si în cabinetul medical sau sala de gimnastică.

Kinetoterapeutul oferă pacientiilor următoarele tipuri de intervenții: gimnastica medicala si masaj.

Cel mai dificil caz din cămin identificat de cele trei persoane intervievate este un pacient în vârstă de 85 ani diagnosticat cu demență.

Cele mai simple cazuri din cămin identificate de toate cele trei persoane intervievate sunt persoanele suferinde de coxartroza.

În cazurile dificile considerate dificile, barierele de comunicare pe care le-au identificat repondenți sunt simptomele pshihologice ale bolii în sine, faptul că bolnavul uită mereu ce au făcut sau vorbit cu o zi înainte și aceleși discuții se repetă la nesfărșit. Pacientul nu realizeaza beneficiile tratamentului și nici importanța lui.

Percepția cadrele medicale intervievate cu privire la posibilele bariere de comunicare pe care ei le-ar putea avea în relație cu pacienți este negativă, ele considerând că nu există astfel de bariere în comunicarea cu pacienții.

Pe de altă parte cadrele medicale identfică bariere în comunicare determinate sau relevate la pacienții de vârsta a treia de lipsa încrederii în sine și în posibilitățile de recuperare și refacere.

Tot pe parcursul interviului cu cadrele medicale s-au relizat fise cu informații asupra istoricului bolilor și indicașii cu exercițiile ce pot fi efectuate.

Unul dintre factorii care au fost identificați de cadrele medicale ca fiind facilitatori ai procesului de kinetoterapie și la care s-a observat de-a lungul timpului un continuu interes a fost folosirea unui fond muzical specific zonei culturale a regiunii pe durata efectuării exercițiile de gimnastică.

B. prezentarea opiniile exprimate de bătrâni la chestionarul nr.2 (destinat bătrânilor din căminul de bătrâni de ):

Beneficiarii căminului din Roznov au răspuns în unanimitate că se înțeleg relativ bine cu kinetoterapeutul, comentând că acesta reușește să se facă înțeles.

Bătrânii consideră că explicațiile date de kinetoterapeut sunt pe înțelesul lor, vocabularul pe care acesta îl folosește este comun și metodele folosite sunt adecvate și folosite pentru specificul fiecărei boli.

O doamnă de 82 de ani care suferă de demență consideră că nu se poate înțelege bine cu kinetoterapeutul deoarece acesta nu îi prezintă bine informațiile legate de tratament. În timpul activităților zilnice comunicarea cu kinetoterapeutul este greoaie deoarece ea nu înțelege de ce trebuie să respecte indicațiile lui. Aspectul pozitiv remarcat de aceasta și care o stimulează să participe este recompensa pe care o primește de la kinetoterapeut dacă se implică activ în acțiune.

Un alt pacient consideră că în primele ședințe de kinetoterapie a întâmpinat dificultăți deoarece nu era obișnuit cu mișcările, însă după 2-3 ședințe a înțeles care sunt pașii de urmat și a observat efecte pozitive în stare sa fizică și psihică. Acum consideră că relația terapeut pacient este bună și comunicarea dintre ei este foarte bună.

Cinci dintre cei zece subiecți intervievați doresc ca ședințele de kinetoterapie să fie mai dese și ca kinetoterapeutul să lucreze individual cu fiecare în parte.

Un pacient cu AVC suferit în urmă cu 4 ani mărturisește că procesul de recuperare a fost anevoios. În primele luni și ședințe nu înțelegea foarte bine rostul exercițiilor și nu credea în recuperarea sa deoarece rezultatele au venit mai târziu își pierdea foarte repede încrederea și era depresiv. Este recunoscător kinetoterapeutului care a avut răbdare să îi explice mereu și să îi întărească credința că poate să ajungă în cele din urmă să meargă. Acum se deplasează cu cadru în camera sa și în curtea interioară pe distanțe scurte dar e încrezător că poate să progreseze și mai mult dacă continuă să își facă ședințele de recuperare cu seriozitate si constanță.

O pacientă de 80 de ani care suferă de Parkinson ne-a povestit o experiență avută la o ședință de kinetoterapie. Kinetoterapeutul a adunat o parte din beneficiari i-a așezat pe scaune în cerc și a avut cu ei o discuție deschisă despre afecțiunile pe care le au, care sunt efectele lor si care sunt metodele prin care pot să se îngrijească singuri și să prevină agravarea simptomatologiei. Toți pacienți prezenți la acea ședință au înțeles importanța implicării lor active în tratamentele pe care le au de făcut și ca efectele pot să fie crescute dacă ei respectă indicațiile și practică individual exercițiile recomandate și în afara cabinetului medical.

Toți pacienții au fost de acord că primele ședințe de kinetoterapie pe care le-au făcut au fost mai tensionate și pacienții s-au simțit nesiguri și anxioși deoarece nu știau cum va decurge ședința și ce exerciții vor fi puși să facă. Pe măsură ce timpul a trecut relația dintre kinetoterapeut și pacienți s-a consolidat, iar pacienții au început să aibă încredere în kinetoterapeut.

Deși kinetoterapeutul dă dovadă de răbdare și de profesionalism în relație cu pacienții în vârstă, aceștia consideră că exercițiile care sunt recomandate sunt destul de dificile și necesită efort și concentrare pentru a putea fi executate corect.

Pacienții consideră că tratamentul kinetotrapeutic este important pentru starea lor de sănătate deși nu cred că se acesta poate să le aducă vindecarea ci doar îi ajută să aibă un tonus mai bun și le cresc șansele de a-și păstra independența pe cât este posibil.

Toți pacienții se declară mulțumiți de activitatea pe care o desfășoară kinetoterapeutul cu ei și consideră că comunicare dintre ei este clară, concisă și pe înțelesul lor.

În studiul nostru am ales să aplicăm Inventarul de anxietate (STAI-X) pentru a determina starea de anxietate sau lipsa ei la pacienți în tipul ședințelor de kinetoterapie.

În urma aplicării inventarului la cei 10 pacienții care sunt implicați în studiul nostru am observat că toți subiecții prezintă o stare de anxietate crescută în momentul în care participă la ședința de kinetoterapie. Scorul mediu atât la bărbați în cazul inventarului STAI-X este 41,39, iar la femei 40,38. Din câte se observă în fig.nr.6 subiecții studiului nostru prezintă scoruri mult mai mari decât mediile standard , grupul de subiecți având o medie de 60,6 puncte, cu un scor maxim de 67 și un scor minim de 55.

Fig. Nr. 6 Scoruri inventar STAI-X – Anxietate stare

4.2. Interpretarea rezultatelor

Din analiza informațiilor adunate cu ajutorul chestionarelor și a observațiilor făcute de-a lungul vizitelor la căminul de bătrâni din Roznov am constatat următoarele:

Barierele cele mai frecvente în comunicarea dintre kinetoterapeut și pacienții de vârsta a treia ce au putut fi identificate în studiul nostru sunt:

Anxietate – crescută la toți pacienții care au participat în studiul nostru. Starea de anxietate a fost identificată atât prin inventarul de anxietate STAI-X. Scorurile mari obținute de pacienți la testul aplicat arată că nivelul de anxietate stare este foarte ridicat având o medie de 60,1 puncte, ceea ce depășește cu un sfert scorul mediul standard specific acestui test. De asemenea această stare de anxietate a fost observată și prin comportamentul non-verbal al pacienților care a putut fi observat pe viu în cadrul ședințelor de kinetoterapie atât de investigator cât și de kinetoterapeut.

Neîncredere în sine – Pacienții de vârsta a treia prezintă un nivel scăzut al încrederii în sine, apreciere care a fost făcută atât de cadrele medicale cât și de pacienți – această neîncredere apare din următoarele motive: neîncredere în forțele proprii, neîncredere în eficiența tratamentelor pe care le fac, neîncredere în personal și teamă de necunoscut.

Frica de gimnastica medicala. O parte dintre pacienți au menționat că le este teamă de ședințele de kinetoterapie deoarece li se pare că gimnastica medicală este prea dificilă pentru ei, le e teamă să nu se facă de rușine în fața altor persoane și se simt caraghioși în timp ce execută anumite exerciții.

Dezamăgire. Pacienții se simt dezamagiți că au fost lăsați de către membrii familiei într-un cămin de bătrâni și suferă o senzație de abandon.

Vârstă înaintată este un factor care influențează mult procesul de comunicare în orice arie a vieții subiecților și care determină o serie de simptome specifice ce pot fi identificate ca limitatoare în procesul de comunicare cum ar fi ( scăderea auzului, a văzului, a coerenței verbale și a coerenței în gândire, încetinirea rostirii cuvintelor, diverse afecțiuni și boli a căror simptome și efecte aduc atingere procesului de comunicare).

Soluțiile ce pot fi folosite pentru a depăși aceste bariere în comunicare și a ușura și eficientiza ședințele de kinetoterapie la persoanele vârstnice propuse de noi sunt orientate mai ales spre acțiuni pe care le poate face kinetoterapeutul în timpul ședințelor sau în afara lor.

Anxietatea poate fi descrisă ca o stare afectivă vagă, difuză, de neliniște, de apăsare, de tensiune, de îngrijorare, de teamă nemotivată, fără un obiect precizat sau disproporționată cu factorii obiectivi care o determină. Anxietatea cauzează disconfort fizic pacienților și poate fi combătută de către prin următoarele strategii:

Învățarea și practicarea unor exerciții de respirație și relaxare musculară ajută la înlăturarea tensiunilor și a stresului.

Practicarea exercițiilor fizice este de asemenea recomandată pentru a elimina tensiunea și a contribui la starea de bine dar și de a socializa.

Ordonarea activităților – stabilirea unui program clar, constant care să creeze un cadru sigur și regulat de desfășurare a activităților.

Interacțiunea socială și exprimarea emoțiilor într-un mediu adecvat și confortabil conduce la scăderea anxietății.

Identificarea gândurilor care nu ajută în depășirea prolemelor și înlocuirea lor cu gânduri realiste.

Rezolvarea conflictelor interpersonale și păstrarea unei relații kinetoterapeut- pacient în termeni amiabili și destinși pentru a înlătura stările de anxietate.

Participarea la activități plăcute (sport, muzică, citit, etc..) ajută la schimbarea focusului de la gândurile ce provoacă îngrijorare.

Pentru creșterea încrederii în sine la pacienții de vârstă a treia kinetoterapeutul poate să utilizeze următoarele tehnici :

să evidențieze constant progresele pe care aceștia le fac de la o ședința la altă

să laude efortul pe care îl depun în ședințele de kinetoterapie

să folosească metafore și povești motivaționale pentru a stimul participarea activă a pacienților

să îi ajute să identifice părțile pozitive din eșecurile pe care le-au avut sau greșelile pe care le-au făcut ( greșeala e o ocazie de a învața ce funcționează și ce nu funcționează și nu e rezultatul final)

să îi ajute să reformuleze cu umor și într-un mod pozitiv și expresiile negative pe care le folosesc la adresa lor.

Pentru depășirea fricii de gimnastică medicală e nevoie de timp, răbdare din partea kinetoterapeutului și o abordare treptată a exercițiilor de la simplu la complex. De asemenea crearea unei atmosfere relaxante și construirea unei relații terapeut pacient bazată pe încredere îl va ajuta pe pacient să-și depășească frica.

O persoană în vârstă își găsește mai greu cuvintele pentru a-și alcătui răspunsurile, care, în final, sunt găsite, dacă cel ce conduce dialogul are răbdarea necesară.

De altfel, răbdarea este o însușire obligatorie pentru toți cei ce lucrează cu vârstnicul, ca și pentru orice anturaj al unei astfel de persoane. Tulburările de memorie pot interveni întârziind și mai mult răspunsurile, chiar dacă persoana vârstnică a înțeles, a recepționat mesajul.

În alte situații de îmbătrânire avansată, cu diverse afectări ale structurilor neurologice de suport a funcțiilor psihice, complicată cu boli neuropsihice sau chiar în îmbătrânirea timpurie, când pot apărea astfel de tulburări cu debut precoce, este afectată înțelegerea; persoana ascultă, aude, dar nu înțelege, ca urmare a degradării unor zone din creier unde se face recepția și prelucrarea mesajelor. Nici în aceste cazuri nu trebuie să ne pierdem răbdarea ci, să insistăm, să apelăm și la celelalte forme de comunicare non-verbală, fiindcă poate fi vorba de o afazie parțială (afazie numindu-se pierderea capacității de înțelegere și de exprimare), de tulburări ale exprimării verbale (disfazie) sau pur și simplu de tulburări de auz.

CAPITOLUL 5. CONCLUZII

În cadrul studiului de față , a observațiilor făcute și a datelor adunate prin intermediul interviurilor cu subiecții cercetării putem trage concluzia ca ipoteza noastră care : presupune că efectele intervenției kinetoterapeutice la persoanele vârstnice pot fi îmbunătățite prin identificarea barierelor de comunicare ce apar în relația pacient – kinetoterapeut și prin găsirea unor soluții pentru depășirea barierelor a fost confirmată.

Dezvoltarea abilităților de comunicare pentru personalul medical – kinetorapeut și identificarea problemelor specifice apărute în procesul de comunicare cu bătrânii poate ajuta la depășirea barierelor din comunicare și poate conduce la o desfășurarea unei intervenții kinetoterapeutice eficiente.

Subliniez ca în zilele noastre, ermetismul sau exprimarea sofisticată în procesul de recuperare terapeut-pacient, absența unui contact corespunzător cu pacientul ,necunoașterea psihologică a subiecților și incapacitatea de a-i anticipa reacțiile, pronunțarea unor cuvinte ”la întâmplare”, pot duce la bariere de comunicare cu pacienți de vârsta a treia.

O altă concluzie care se desprinde în urma studiului efectuat este că teama de actul medical, nivelul intelectual și cultural scăzut pot fi bariere de comunicare în relația pacient-terapeut.

Câștigarea încrederii pacientului și dezvoltarea empatiei în relația cu pacienții asigură în multe situații crearea unei relații destinse și relaxate propice pentru desfășurarea tratamentului kinetoterapeutic.

Kinetoterapeutul este necesar să fie pregătit pentru confruntarea cu un limbaj simplificat, mai sărac, stereotip adesea, ceea ce este o altă caracteristică a îmbătrânirii, căreia acesta trebuie să-și adapteze propriul limbaj și să utilizeze constant răbdarea.

Putem concluziona cu certitudine că comunicarea cu pacientul vârstnic rămâne o provocare, dar nu numai pentru kinetoterapeut, ci pentru toți cei din jurul persoanei respective. Pentru kinetoterapeut, uneori, acea ședință de kinetoterapie acordată interacțiunii cu pacientul devine atât de scurtă, încât este nevoie de mult tact și răbdare pentru a obține atât informațiile medicale de care are nevoie, dar și pentru a satisface nevoile de comunicare specifice vârstnicului și a reuși să pună în practică planul de tratament stabilit.

În încheiere, vreau să precizez că nu trebuie să uităm că fiecare dintre noi are bunici și părinți, care cândva vor îmbătrâni și ei și oricare dintre cei dragi poate ajunge în dificultate, precum persoanele din fața noastră. Așa cum, copii fiind, ascultam cu drag bunicii spunându-ne poveștile copilăriei, acum ar trebui să avem aceeași răbdare cu ei când își spun, în câteva cuvinte, povestea vieții lor.

BIBLIOGRAFIE :

BALINT E, COURTENAY M, ELDER A, ET AL. (1993) – The doctor, the patient and the group: Balint revisited. : Routledge;

BALINT M. (2000) – The Doctor, His Patient and the Illness, Churchill Livingstone

CRISTUțĂ M., (2009) Kinetoterapia în Geriatrie-Gerontologie, Editura Alma Mater, Bacău;

DAFINOIU, I. (2000), Elemente de psihoterapie integrativă, Iași, Edit. Polirom

EPURAN, M. (1992), Metodologia cercetării activităților corporale, Editura Fest, București

EPURAN, M., CORDUN, M., MÂRZA, D., MOȚET, D., OCHIANĂ, G., STĂNESCU, M. (2006) Asistență, coniliere și intervenții psihomedicale în sport și kinetoterapie, Editura Fundației Humanitas, București

ION, B.C. (1997), Actul terapeutic – între manipulare și etica intervenției eficiente: În Zlate, M.(coord.), Psihologia vieții cotidiene, , Edit. Polirom

MÂRZA, D. (2009) Relația terapeut – client, Editura Alma –Mater,

MÂRZA, D. (2005), Ameliorarea actului recuperator kinetoterapeutic prin implicarea factorilor de personalitate și aplicarea legităților psihologice ale relațiilor terapeut-pacient, , Edit. Tehnopress

MÂRZA, D. (1998), Reglarea comportamentului kinetoterapeutului în funcție de caracterul psihologic al diverselor tipuri de pacienți traumatizați, București, în Volumul Actualități și perspective în educație fizică, sport și kinetoterapie, editat de Ministerul Educației Naționale și Academia Națională de Educație Fizică și Sport București

MITROFAN, (coord.) (2000), Orientarea experențială în psihoterapie. Dezvoltare personală,interpersonală, transpersonală, București, Edit. S.P.E.R.

MOȚET, D. (coord) (1997), Îndrumător terminologic pentru studenții secțiilor de Kinetoterapie,

NOVAK, A. (1996), Sondarea opiniei publice, București, Edit. Studențească

PEASE, A. (1993), Limbajul trupului, București, Edit. Polimark

POPESCU-NEVEANU, P. (1979), Dicționar de psihologie, București, Edit. Albatros

RADU, ș.a. (1993), Metodologie psihologică și analiza datelor, Edit. Sincron Cluj

SHIMANOFF, S.B. (1980), Communication Rules: Theory and Research, , Sage Publication

STANTON, N. (1995), Comunicarea, București, Edit. Știință & Tehnică

STROE, M. (1971), Empatia, București, Edit. Academiei de Științe sociale și politice a RSR

http://varstnici.ro/comunicarea-cu-pacientul-varstnic-o-provocare/

ANEXA nr 1

Chestionar Personal medical

Cum decurg ședințele de kinetoterapie cu pacienții de la căminul de vârstnici?

Unde se desfășoară ședințele?

Ce fel de tratamente se fac?

Câte persoane sunt în cămin?

Care este cel mai dificil caz?

Care este cel mai simplu caz?

Ce factor ușurează sau îngreunează intervenția kinetoterapeutică?

Care sunt problemele pe care le întâmpini atunci când lucrează cu cazurile cele mai dificile?

În situațiile în care tratamentul și comunicarea cu pacientul decurge favorabil,care crezi că ar fi aspectele care duc la acest rezultat?

Ce bariere credeti că apar în procesul de terapie cu persoanele vârstnice?

Le oferiți pacienților informatii scrise sau grafice referitoare la tratament?

Le arătați poze, grafice cu diferite exercitii sau filmulețe?

Le puneți muzica în timpul tratamentului?

ANEXA nr 2

Chestionar pacienți

Întrebări:

Cum vă înțelegeți cu kinetoterapeutul/personalul medical?

Va plac persoanele din cămin care au grijă de dumneavoastră?

Care vă plac și ce anume vă place la acele persoane?

Ce vă deranjează la personalul medical din cămin?

Cum vă simțiți atunci cand aveți de efectuat o ședință cu kinetoterapeutul ?

Ati prefera să efectuați mai des astfel de ședințe?

Ați vrea să știți mai multe informații despre exercițiile de gimnastică medicală? V-ar interesa să le practicați și acasă?

Vă simțiți înteles atunci când vă spuneți problemele kinetoterapeutului?

Există ceva ce nu vă place în ședințele de kinetoterapie ?

Credeți că aveți nevoie de ședințele de kinetoterapie?

Vă sunt de ajutor ?

Dacă ați putea schimba ceva la kinetoterapeut,ce ați schimba?

Aveti dificultati în a vă înțelege cu kinetoterapeutul?

ANEXA nr 3

SCALE DE ANXIETATE

INVENTARUL DE ANXIETATE STARE – TRĂSĂTURĂ

STAI

STAI este alcătuit din 2 scale de autoevaluare pentru măsurarea a două concepte distincte privind anxietatea. Starea de anxietate (A-stare)și anxietatea ca trăsătură (A-trăsătură). Deși inițial a fost creat ca instrument de cercetare pentru investigarea (evaluarea) anxietății la adulții „normali” (fără probleme psihiatrice), STAI s-a dovedit a fi util în măsurarea anxietății la studenți, precum și la pacienți din domeniul neuropsihiatric, cei din clinicile medicale sau din serviciul de chirurgie.

Scala (A-trăsătură) constă din 20 de descrieri pe baza cărora oamenii exprimă modul în care se simt ei în general. Scala (A-stare) constă de asemenea, din 20 de descrieri dar instrucțiunile cer subiecților să indice modul în care ei se simt la un moment dat.

Cercetătorii pot utiliza (A-stare) pentru a determina nivelurile actuale ale stărilor de anxietate, induse prin proceduri experimentale stresante sau ca un indice al nivelului de autocontrol (doive level), așa cum a fost numit acest concept de Hull (1943) și Spense (1958).

S-a demonstrat că scorurile la scala (A-stare) cresc în urma variatelor tipuri de stres și descresc în urma antrenamentului de relaxare (relaxation training).

Scala (A-trăsătură) oferă posibilitatea depistării la studenții din învățământul superior sau de colegiu a înclinațiilor anxiogene precum și a evaluării extinderii cu care studenții care apelează la serviciile de consiliere și orientare se confruntă cu probleme de tip nevrotic sau anxiogen.

Scala (A-stare) este un indicator bun al nivelului de anxietate tranzitorie resimțită de clienți și pacienți în consiliere, psihoterapie, terapie comportamentală sau în domeniul psihiatric. Ea poate fi de asemenea, utilizată pentru a măsura schimbările de intensitate ale stării anxiogene care apar în aceste situații.

Conceptele: stare anxiogenă și anxietatea ca trăsătură (State/Trait Anxiety)

Starea anxiogenă A-stare reprezintă o stare emoțională tranzitorie sau condiții ale organismului uman, caracterizată prin sentimente subiective, conștient percepute de tensiune și teamă și activitate sporită a SNV.

A-stare poate varia în intensitate și fluctua în timp. Anxietatea ca trăsătură se referă la diferențele individuale relativ stabile în înclinația spre anxietate, ce diferențiază oamenii în ceea ce privește tendința de a răspunde la situațiile percepute ca amenințătoare cu creșteri ale intensității stării de anxietate. Ca și concept psihologic –trăsătură-anxietate are caracteristicile unei clase de constructe pe care Atkinson le numește „motive” și la care Campbell se referă ca și „dispoziții comportamentale”.

În general, aceia care obțin scoruri mari vor manifesta creșteri ale A-stare mai frecvent decât indivizii care obțin scoruri mici , deoarece ei tind să reacționeze la un mare număr de situații, considerându-le periculoase sau amenințătoare.

Persoanele care obțin scoruri mari răspund de asemenea cu A-stare crescută și în situațiile care implică relații interpersonale cea amenință stima de sine. S-a arătat, de exemplu, că acele condiții în care este trăit insuccesul, sau în care este evaluat nivelul individual (ex. aplicarea unui test de inteligență) sunt amenințătoare în special pentru persoanele care obțin scoruri mari .

Dar dacă, într-adevăr, oamenii care diferă în scopurile vor prezenta diferențe în A-stare depinde de modul în care o situație specifică este percepută de un individ ca periculoasă sau amenințătoare, iar în acest lucru este puternic influențat de experiența trecută a individului.

ADMINISTRARE

STAI a fost de așa natură construit încât să poată fi autoadministrat, fiind aplicabil atât individual cât și în grup. Aplicarea inventarului nu necesită limită de timp.

Studenții de colegiu în general au nevoie de 6-8 minute pentru a completa fie A-stare fie A-trăsătură și mai puțin de 15 minute pentru a le completa pe ambele.

Validitatea STAI se bazează pe presupunerea că subiectul a înțeles instrucțiunile pentru A-stare care îi cer să relateze cum se simte în acel moment și cele pentru A-trăsătură care îl solicită să indice cum se simte în general.

Subiectul va fi atenționat asupra faptului că instrucțiunile sunt diferite pentru cele două părți ale inventarului și i se va spune că ambele seturi de instrucțiuni trebuie citite atent. Este bine ca subiectul să citească instrucțiunile în gând, apoi examinatorul să le citească cu voce tare și să ofere subiectului posibilitatea să pună întrebări. Dacă subiectul pune întrebări în cursul testării, examinatorul va răspunde în mod evaziv. Răspunsuri de genul „Indicați cum vă simțiți acum” sunt de obicei suficiente.

În standardizarea STAI, scala A-stare forma X1- se aplică itemii, urmată apoi de scala A-trăsătură, forma X2, această ordine fiind recomandată când ambele scale sunt aplicate împreună.

Întrucât scala A-stare este sensibilă la condițiile în care testul este administrat, scorurile la această scală pot fi influențate de atmosfera emoțională care poate fi creată dacă scala A-trăsătură este aplicată prima. În contrast, s-a determinat că scala A-trăsătură este relativ neinfluențată de condițiile în acre este aplicată (Johnson, 1968; Johnson, Spielberger,1968).

Instrucțiunile pentru STAI scala A-trăsătură vor fi întotdeauna cele tipărite pe formular. Pentru A-stare, instrucțiunile pot fi modificate pentru a evalua nivelul intensității stării de anxietate pentru o situație sau un interval de timp ce interesează experimentatorul sau clinicianul. Când sarcina este de durată, este utilă instruirea subiectului să răspundă cum se simte la începutul sarcinii și apoi cum se simte în timpul lucrului la porțiunea finală a sarcinii. Pentru a măsura schimbările în intensitatea stării de anxietate în timp, este recomandat ca scala A-stare să fie aplicată de fiecare dată când este necesară o măsură a stării de anxietate.

În cazurile în care de exemplu, măsurători repetate ale stării de anxietate sunt dorite în timpul realizării unei sarcini experimentale, scale foarte scurte constând în 4-5 itemi ai scalei A-stare pot fi utilizate pentru a obține măsuri valide ale stării de anxietate (O Neil, Spielberger și Hansen, 1969). În plus, completarea acestor scale scurte pare să nu interfereze cu performanța la sarcina experimentală.

COTARE

Scorurile posibile pentru forma X a STAI variază de la un scor minim de 20 de puncte la un scor maxim de 80, în ambele subscale A-stare și A-trăsătură.

Subiecții răspund la fiecare item a STAI, evaluând ei înșiși pe o scară cu 4 puncte. Cele patru categorii pentru scala A-stare sunt: 1) deloc, 2) puțin, 3) destul, 4) foarte mult. Categoriile pentru scala A-trăsătură sunt: 1) aproape niciodată, 2) câteodată, 3) adeseori, 4) aproape totdeauna.

Unii dintre itemii STAI de exemplu, „sunt încordat(ă)”, sunt organizați de așa natură încât o cotă de 4 indică un nivel înalt de anxietate în timp ce alți itemi de exemplu „sunt bine-dispus(ă)” sunt organizați astfel încât o cotă mare indică anxietate scăzută.

Ponderile scorurile pentru itemii ale căror cote ridicate indică o anxietate crescută sunt aceleași ca și numărul încercuit. Pentru itemii ale căror scoruri ridicate indică o anxietate redusă, ponderile scorurilor sunt inverse. Scorurile ponderate ale răspunsurilor marcate 1,2,3,4 pentru itemii inverși sunt 4,3,2,1.

Pentru a reduce influența potențială a unui set pentru răspunsurile , este de dorit ca în cadrul scalelor A-stare și A-trăsătură să se realizeze balansarea cu un număr egal de itemi pentru care scorurile înalte indică niveluri crescute, respectiv scăzute de anxietate.

Scala A-stare este balansată cu 10 itemi cotați direct și cu 10 cotați invers.

Totuși, nu a fost posibil să se dezvolte o scală balansată A-trăsătură pornind de la itemii originali amestecați.

Scala A-trăsătură are 7 itemi inversați și 13 itemi cotați direct.

Itemii cotați invers în subscalele STAI sunt: scala A-stare 1,2,5,8,10,11,15,16,19,20. Scala A-trăsătură: 1,6,7,10,13,16,19.

Șabloanele sunt utile pentru a cota scalele A-trăsătură și A-stare de mână.

Este un chestionar de autoevaluare, fiind desemnat pentru autoexaminare. Atenția examinatorului trebuie îndreptată asupra faptului că instrucțiunile sunt diferite pentru cele două părți ale inventarului. Anxietatea stare este conceptualizată ca o stare emoțională tranzitorie sau o condiție a organismului uman care este caracterizată prin trăiri conștient percepute, subiective ale tensiunii precum și o activitate crescută a sistemului nervos autonom. Aceste stări pot varia în intensitate și fluctua în timp. Anxietatea trăsătură se referă la diferențe relativ stabile în tendința de a răspunde la situații percepute ca amenințătoare cu creșteri ale anxietății stare.

COTARE:

Se cotează invers itemii: 1,2,5,8,10,11,15,16,19,20 ai subscalei A-stare și itemii: 1,6,7,10,13,16,19 ai subscalei A-trăsătură.

Etalon orientativ pentru:

STAI trăsătură Femei Bărbați

Media 42,11 40,16

Abaterea standard 7,04 8,33

STAI stare Femei Bărbați

Media 41,39 40,38

Abaterea standard 8,30 7,21

Cote T pentru interpretare. Absent etalon pe populație România.

Nume si Prenume :

Data :

CHESTIONAR DE EVALUARE: S.T.A.I.- forma X1

Instrucțiuni:

Mai jos sunt date diferite descrieri ale unor stări sufletești. Citiți fiecare descriere în parte și încercuiți acea cifră din dreapta descrierii care corespunde cu modul în care vă simțiți acum în acest moment. Nu există răspunsuri bune sau rele. Nu pierdeți prea mult timp cu vreo deosebire și dați acel răspuns care pare să înfățișeze cel mai bine felul cum vă simțiți în prezent.

Nume si Prenume :

Data :

CHESTIONAR DE EVALUARE: S.T.A.I. – forma X 2

Instrucțiuni:

Mai jos sunt date diferite descrieri ale unor stări sufletești. Citiți fiecare descriere în parte și încercuiți acea cifră din dreapta descrierii care corespunde cu felul în care vă simțiți în general. Nu există răspunsuri bune sau rele. Nu pierdeți prea mult timp cu vreo deosebire și dați acel răspuns care pare să descrie felul în care vă simțiți în general.

BIBLIOGRAFIE :

BALINT E, COURTENAY M, ELDER A, ET AL. (1993) – The doctor, the patient and the group: Balint revisited. : Routledge;

BALINT M. (2000) – The Doctor, His Patient and the Illness, Churchill Livingstone

CRISTUțĂ M., (2009) Kinetoterapia în Geriatrie-Gerontologie, Editura Alma Mater, Bacău;

DAFINOIU, I. (2000), Elemente de psihoterapie integrativă, Iași, Edit. Polirom

EPURAN, M. (1992), Metodologia cercetării activităților corporale, Editura Fest, București

EPURAN, M., CORDUN, M., MÂRZA, D., MOȚET, D., OCHIANĂ, G., STĂNESCU, M. (2006) Asistență, coniliere și intervenții psihomedicale în sport și kinetoterapie, Editura Fundației Humanitas, București

ION, B.C. (1997), Actul terapeutic – între manipulare și etica intervenției eficiente: În Zlate, M.(coord.), Psihologia vieții cotidiene, , Edit. Polirom

MÂRZA, D. (2009) Relația terapeut – client, Editura Alma –Mater,

MÂRZA, D. (2005), Ameliorarea actului recuperator kinetoterapeutic prin implicarea factorilor de personalitate și aplicarea legităților psihologice ale relațiilor terapeut-pacient, , Edit. Tehnopress

MÂRZA, D. (1998), Reglarea comportamentului kinetoterapeutului în funcție de caracterul psihologic al diverselor tipuri de pacienți traumatizați, București, în Volumul Actualități și perspective în educație fizică, sport și kinetoterapie, editat de Ministerul Educației Naționale și Academia Națională de Educație Fizică și Sport București

MITROFAN, (coord.) (2000), Orientarea experențială în psihoterapie. Dezvoltare personală,interpersonală, transpersonală, București, Edit. S.P.E.R.

MOȚET, D. (coord) (1997), Îndrumător terminologic pentru studenții secțiilor de Kinetoterapie,

NOVAK, A. (1996), Sondarea opiniei publice, București, Edit. Studențească

PEASE, A. (1993), Limbajul trupului, București, Edit. Polimark

POPESCU-NEVEANU, P. (1979), Dicționar de psihologie, București, Edit. Albatros

RADU, ș.a. (1993), Metodologie psihologică și analiza datelor, Edit. Sincron Cluj

SHIMANOFF, S.B. (1980), Communication Rules: Theory and Research, , Sage Publication

STANTON, N. (1995), Comunicarea, București, Edit. Știință & Tehnică

STROE, M. (1971), Empatia, București, Edit. Academiei de Științe sociale și politice a RSR

http://varstnici.ro/comunicarea-cu-pacientul-varstnic-o-provocare

ANEXA nr 1

Chestionar Personal medical

Cum decurg ședințele de kinetoterapie cu pacienții de la căminul de vârstnici?

Unde se desfășoară ședințele?

Ce fel de tratamente se fac?

Câte persoane sunt în cămin?

Care este cel mai dificil caz?

Care este cel mai simplu caz?

Ce factor ușurează sau îngreunează intervenția kinetoterapeutică?

Care sunt problemele pe care le întâmpini atunci când lucrează cu cazurile cele mai dificile?

În situațiile în care tratamentul și comunicarea cu pacientul decurge favorabil,care crezi că ar fi aspectele care duc la acest rezultat?

Ce bariere credeti că apar în procesul de terapie cu persoanele vârstnice?

Le oferiți pacienților informatii scrise sau grafice referitoare la tratament?

Le arătați poze, grafice cu diferite exercitii sau filmulețe?

Le puneți muzica în timpul tratamentului?

ANEXA nr 2

Chestionar pacienți

Întrebări:

Cum vă înțelegeți cu kinetoterapeutul/personalul medical?

Va plac persoanele din cămin care au grijă de dumneavoastră?

Care vă plac și ce anume vă place la acele persoane?

Ce vă deranjează la personalul medical din cămin?

Cum vă simțiți atunci cand aveți de efectuat o ședință cu kinetoterapeutul ?

Ati prefera să efectuați mai des astfel de ședințe?

Ați vrea să știți mai multe informații despre exercițiile de gimnastică medicală? V-ar interesa să le practicați și acasă?

Vă simțiți înteles atunci când vă spuneți problemele kinetoterapeutului?

Există ceva ce nu vă place în ședințele de kinetoterapie ?

Credeți că aveți nevoie de ședințele de kinetoterapie?

Vă sunt de ajutor ?

Dacă ați putea schimba ceva la kinetoterapeut,ce ați schimba?

Aveti dificultati în a vă înțelege cu kinetoterapeutul?

ANEXA nr 3

SCALE DE ANXIETATE

INVENTARUL DE ANXIETATE STARE – TRĂSĂTURĂ

STAI

STAI este alcătuit din 2 scale de autoevaluare pentru măsurarea a două concepte distincte privind anxietatea. Starea de anxietate (A-stare)și anxietatea ca trăsătură (A-trăsătură). Deși inițial a fost creat ca instrument de cercetare pentru investigarea (evaluarea) anxietății la adulții „normali” (fără probleme psihiatrice), STAI s-a dovedit a fi util în măsurarea anxietății la studenți, precum și la pacienți din domeniul neuropsihiatric, cei din clinicile medicale sau din serviciul de chirurgie.

Scala (A-trăsătură) constă din 20 de descrieri pe baza cărora oamenii exprimă modul în care se simt ei în general. Scala (A-stare) constă de asemenea, din 20 de descrieri dar instrucțiunile cer subiecților să indice modul în care ei se simt la un moment dat.

Cercetătorii pot utiliza (A-stare) pentru a determina nivelurile actuale ale stărilor de anxietate, induse prin proceduri experimentale stresante sau ca un indice al nivelului de autocontrol (doive level), așa cum a fost numit acest concept de Hull (1943) și Spense (1958).

S-a demonstrat că scorurile la scala (A-stare) cresc în urma variatelor tipuri de stres și descresc în urma antrenamentului de relaxare (relaxation training).

Scala (A-trăsătură) oferă posibilitatea depistării la studenții din învățământul superior sau de colegiu a înclinațiilor anxiogene precum și a evaluării extinderii cu care studenții care apelează la serviciile de consiliere și orientare se confruntă cu probleme de tip nevrotic sau anxiogen.

Scala (A-stare) este un indicator bun al nivelului de anxietate tranzitorie resimțită de clienți și pacienți în consiliere, psihoterapie, terapie comportamentală sau în domeniul psihiatric. Ea poate fi de asemenea, utilizată pentru a măsura schimbările de intensitate ale stării anxiogene care apar în aceste situații.

Conceptele: stare anxiogenă și anxietatea ca trăsătură (State/Trait Anxiety)

Starea anxiogenă A-stare reprezintă o stare emoțională tranzitorie sau condiții ale organismului uman, caracterizată prin sentimente subiective, conștient percepute de tensiune și teamă și activitate sporită a SNV.

A-stare poate varia în intensitate și fluctua în timp. Anxietatea ca trăsătură se referă la diferențele individuale relativ stabile în înclinația spre anxietate, ce diferențiază oamenii în ceea ce privește tendința de a răspunde la situațiile percepute ca amenințătoare cu creșteri ale intensității stării de anxietate. Ca și concept psihologic –trăsătură-anxietate are caracteristicile unei clase de constructe pe care Atkinson le numește „motive” și la care Campbell se referă ca și „dispoziții comportamentale”.

În general, aceia care obțin scoruri mari vor manifesta creșteri ale A-stare mai frecvent decât indivizii care obțin scoruri mici , deoarece ei tind să reacționeze la un mare număr de situații, considerându-le periculoase sau amenințătoare.

Persoanele care obțin scoruri mari răspund de asemenea cu A-stare crescută și în situațiile care implică relații interpersonale cea amenință stima de sine. S-a arătat, de exemplu, că acele condiții în care este trăit insuccesul, sau în care este evaluat nivelul individual (ex. aplicarea unui test de inteligență) sunt amenințătoare în special pentru persoanele care obțin scoruri mari .

Dar dacă, într-adevăr, oamenii care diferă în scopurile vor prezenta diferențe în A-stare depinde de modul în care o situație specifică este percepută de un individ ca periculoasă sau amenințătoare, iar în acest lucru este puternic influențat de experiența trecută a individului.

ADMINISTRARE

STAI a fost de așa natură construit încât să poată fi autoadministrat, fiind aplicabil atât individual cât și în grup. Aplicarea inventarului nu necesită limită de timp.

Studenții de colegiu în general au nevoie de 6-8 minute pentru a completa fie A-stare fie A-trăsătură și mai puțin de 15 minute pentru a le completa pe ambele.

Validitatea STAI se bazează pe presupunerea că subiectul a înțeles instrucțiunile pentru A-stare care îi cer să relateze cum se simte în acel moment și cele pentru A-trăsătură care îl solicită să indice cum se simte în general.

Subiectul va fi atenționat asupra faptului că instrucțiunile sunt diferite pentru cele două părți ale inventarului și i se va spune că ambele seturi de instrucțiuni trebuie citite atent. Este bine ca subiectul să citească instrucțiunile în gând, apoi examinatorul să le citească cu voce tare și să ofere subiectului posibilitatea să pună întrebări. Dacă subiectul pune întrebări în cursul testării, examinatorul va răspunde în mod evaziv. Răspunsuri de genul „Indicați cum vă simțiți acum” sunt de obicei suficiente.

În standardizarea STAI, scala A-stare forma X1- se aplică itemii, urmată apoi de scala A-trăsătură, forma X2, această ordine fiind recomandată când ambele scale sunt aplicate împreună.

Întrucât scala A-stare este sensibilă la condițiile în care testul este administrat, scorurile la această scală pot fi influențate de atmosfera emoțională care poate fi creată dacă scala A-trăsătură este aplicată prima. În contrast, s-a determinat că scala A-trăsătură este relativ neinfluențată de condițiile în acre este aplicată (Johnson, 1968; Johnson, Spielberger,1968).

Instrucțiunile pentru STAI scala A-trăsătură vor fi întotdeauna cele tipărite pe formular. Pentru A-stare, instrucțiunile pot fi modificate pentru a evalua nivelul intensității stării de anxietate pentru o situație sau un interval de timp ce interesează experimentatorul sau clinicianul. Când sarcina este de durată, este utilă instruirea subiectului să răspundă cum se simte la începutul sarcinii și apoi cum se simte în timpul lucrului la porțiunea finală a sarcinii. Pentru a măsura schimbările în intensitatea stării de anxietate în timp, este recomandat ca scala A-stare să fie aplicată de fiecare dată când este necesară o măsură a stării de anxietate.

În cazurile în care de exemplu, măsurători repetate ale stării de anxietate sunt dorite în timpul realizării unei sarcini experimentale, scale foarte scurte constând în 4-5 itemi ai scalei A-stare pot fi utilizate pentru a obține măsuri valide ale stării de anxietate (O Neil, Spielberger și Hansen, 1969). În plus, completarea acestor scale scurte pare să nu interfereze cu performanța la sarcina experimentală.

COTARE

Scorurile posibile pentru forma X a STAI variază de la un scor minim de 20 de puncte la un scor maxim de 80, în ambele subscale A-stare și A-trăsătură.

Subiecții răspund la fiecare item a STAI, evaluând ei înșiși pe o scară cu 4 puncte. Cele patru categorii pentru scala A-stare sunt: 1) deloc, 2) puțin, 3) destul, 4) foarte mult. Categoriile pentru scala A-trăsătură sunt: 1) aproape niciodată, 2) câteodată, 3) adeseori, 4) aproape totdeauna.

Unii dintre itemii STAI de exemplu, „sunt încordat(ă)”, sunt organizați de așa natură încât o cotă de 4 indică un nivel înalt de anxietate în timp ce alți itemi de exemplu „sunt bine-dispus(ă)” sunt organizați astfel încât o cotă mare indică anxietate scăzută.

Ponderile scorurile pentru itemii ale căror cote ridicate indică o anxietate crescută sunt aceleași ca și numărul încercuit. Pentru itemii ale căror scoruri ridicate indică o anxietate redusă, ponderile scorurilor sunt inverse. Scorurile ponderate ale răspunsurilor marcate 1,2,3,4 pentru itemii inverși sunt 4,3,2,1.

Pentru a reduce influența potențială a unui set pentru răspunsurile , este de dorit ca în cadrul scalelor A-stare și A-trăsătură să se realizeze balansarea cu un număr egal de itemi pentru care scorurile înalte indică niveluri crescute, respectiv scăzute de anxietate.

Scala A-stare este balansată cu 10 itemi cotați direct și cu 10 cotați invers.

Totuși, nu a fost posibil să se dezvolte o scală balansată A-trăsătură pornind de la itemii originali amestecați.

Scala A-trăsătură are 7 itemi inversați și 13 itemi cotați direct.

Itemii cotați invers în subscalele STAI sunt: scala A-stare 1,2,5,8,10,11,15,16,19,20. Scala A-trăsătură: 1,6,7,10,13,16,19.

Șabloanele sunt utile pentru a cota scalele A-trăsătură și A-stare de mână.

Este un chestionar de autoevaluare, fiind desemnat pentru autoexaminare. Atenția examinatorului trebuie îndreptată asupra faptului că instrucțiunile sunt diferite pentru cele două părți ale inventarului. Anxietatea stare este conceptualizată ca o stare emoțională tranzitorie sau o condiție a organismului uman care este caracterizată prin trăiri conștient percepute, subiective ale tensiunii precum și o activitate crescută a sistemului nervos autonom. Aceste stări pot varia în intensitate și fluctua în timp. Anxietatea trăsătură se referă la diferențe relativ stabile în tendința de a răspunde la situații percepute ca amenințătoare cu creșteri ale anxietății stare.

COTARE:

Se cotează invers itemii: 1,2,5,8,10,11,15,16,19,20 ai subscalei A-stare și itemii: 1,6,7,10,13,16,19 ai subscalei A-trăsătură.

Etalon orientativ pentru:

STAI trăsătură Femei Bărbați

Media 42,11 40,16

Abaterea standard 7,04 8,33

STAI stare Femei Bărbați

Media 41,39 40,38

Abaterea standard 8,30 7,21

Cote T pentru interpretare. Absent etalon pe populație România.

Nume si Prenume :

Data :

CHESTIONAR DE EVALUARE: S.T.A.I.- forma X1

Instrucțiuni:

Mai jos sunt date diferite descrieri ale unor stări sufletești. Citiți fiecare descriere în parte și încercuiți acea cifră din dreapta descrierii care corespunde cu modul în care vă simțiți acum în acest moment. Nu există răspunsuri bune sau rele. Nu pierdeți prea mult timp cu vreo deosebire și dați acel răspuns care pare să înfățișeze cel mai bine felul cum vă simțiți în prezent.

Nume si Prenume :

Data :

CHESTIONAR DE EVALUARE: S.T.A.I. – forma X 2

Instrucțiuni:

Mai jos sunt date diferite descrieri ale unor stări sufletești. Citiți fiecare descriere în parte și încercuiți acea cifră din dreapta descrierii care corespunde cu felul în care vă simțiți în general. Nu există răspunsuri bune sau rele. Nu pierdeți prea mult timp cu vreo deosebire și dați acel răspuns care pare să descrie felul în care vă simțiți în general.