Sanatatea In Uniunea Europeana
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL 1.Sănătatea în Uniunea Europeană
1.1. Delimitari conceptuale
1.2 Momente cheie pentru sănătatea publică europeană
1.3 Instituții europene cu rol în sănătatea publică
1.4 Politici de sănătate publică în Uniunea Europeană
CAPITOLUL 2.Sănătatea în România
2.1. Politicile de sănătate din România
2.2. Finanțarea
2.3. Sistemul de sănătate din România în context european
2.4. Analiză comparativă a sistemului de sănătate din România cu cel al Marii Britanii
CAPITOLUL 3.Plățile informale
3.1.Apariția plăților informale
3.2. Propunere de politică publică privindreducerea plătilor informale
Concluzii
Bibliografie
“Sănătatea este ca banii, niciodată nu vom avea o adevărată idee a valorii sale până când nu o pierdem” – Josh Billings
INTRODUCERE
Alegerea acestei teme a fost motivată de dorința de a analiza și evalua sistemul public de sănătate românesc și fenomenul de plăți informale.
Scopul acestei lucrări este de a trage un semnal de alarmă în privința anvergurii pe care a luat-o fenomenul de “plată informală”. Bugetul tot mai mic alocat cheltuielilor în sănătate, salariile miniscule ale medicilor din România comparate cu cele ale medicilor din U.E. au adus sistemul de sănătate din România în colaps. Tot mai mulți medici din România aleg să plece în strainate pentru a profesa din cauza acestor factori economici, fapt care a dus că România să aibă cel mai mic număr de medici la 1000 de locuitori din întreaga Europă.
Studiile arată că starea de sănătate din România din anii ’60 până în prezent a cunoscut o deteriorare continua cauzată de accentuarea crizelor și de scăderea nivelului de trăi pe zi ce trece. Reforma în sănătate durează de peste 10 ani, fără ca perspectivele să fie clare, ajungând astfel că statul roman să se confrunte cu probleme majore în sistemul sanitar public.
Această lucrare este structurata în trei capitole, fiecare dintre ele fiind împărțite în mai multe subcapitole.
În prima parte a acestei lucrări am încercat să explic ce sunt politicile de sănătate și cum au apărut ele. Am continuat cu prezentarea evoluției fenomenului de “sănătate publică” de la apariția acesteia în cadrul Uniunii Europene până în acest moment. În cel de-al treilea subcapitol am descris principalele instituții europene cu rol în sănătatea publică și importanta acestora, iar în cadrul ultimului subcapitol al primei părți am prezentat politicile de sănătate de la nivelul U.E. și rolu lor în combaterea cazurilor de bioterorism, în problemele de siguranță a alimentelor sau în caz de pandemii.
A doua parte a acestei lucrări cuprinde evoluția politicilor de sănătate din România din momentul apariției lor până în zilele noastre, dar și principalele probleme cu care se confruntă sistemul sanitar public românesc. Următorul subcapitol al acestei părți prezintă mecaninismul de finanțare al sistemului sanitar public românesc.
Pentru o mai bună argumentare a problemelor cu care se confruntă România la nivel sanitar, am ales să prezint sistemul de sănătate românesc în context european, continuând cu o analiză comparativă a sistemului sanitar public din România cu cel al Marii Britanii.
Ultima parte a acestei lucrări conține studiul de caz: plățile informale. În acest capitol am descris ce reprezintă plățile informale, care sunt cauzele acestui fenomen și am continuat cu o propunere de politică publică în scopul diminuării volumului total al plăților informale.
Consider că temă aleasă este de actualitate deoarece subiectul plăților informale este o problemă gravă cu care se confruntă societatea românească în prezent.
CAPITOLUL 1.Sănătatea în Uniunea Europeană
Delimitari conceptuale
Termenul de “politică” poate fi asemănat mai degrabă cu un elefant – îl recunoști când îl vezi, dar nu poate fi definit ușor. Politica este, conform DEX, o “totalitate de scopuri și obiective urmărite de clasele sau grupurile sociale în lupta pentru interesele lor, precum și metodele și mijloacele cu ajutorul cărora se ating aceste scopuri și obiective”.
Conform definiției lui David Easton, “politica ar consta într-o multitudine de decizii și acțiuni care alocă valori, reprezentate prin bunuri materiale sau spirituale cu o anumită importanță pentru membrii societății”.
Sănătatea reprezintă preocuparea majoră a studiilor de impact asupra sănătății care evaluează efectele pozitive sau negative ale unei acțiuni, program sau decizie asupra stării de sănătate.
Organizația mondială a sănătății definea în urmă cu peste 50 de ani sănătatea ca “bunăstarea complete fizică, psihică și socială, și nu doar absența bolii sau a handicapului”. Abordarea OMS are meritul de a surprinde caracaterul pozitiv și parțial subiectiv al conceptului de sănătate. Această abordare reflectă percepția conform căreia sănătatea reprezintă mai mult decât simplă înșiruire a unor negații – absența unor stări medicale, definite în mod obiectiv ca boli de către experți. Principalul dezavantaj al definiției OMS este lipsa de specificitate – pe de-o parte, se șterge limita dintre intervenții și politici în domeniul sănătății și ansamblul politicilor bunăstării, pe de altă parte, se amestecă atribute individuale, fizice și psihologice ale sănătății cu condițiile sociale, care sunt mai curând factori determinanți ai sănătății.
“Atingerea celui mai înalt standard de sănătate posibil este unul dintre drepturile fundamentale ale oricărei ființe umane, indiferent de rasă, religie, convingere politică, stare economico-socială”.
Ulterior, dreptul la sănătate a fost inclus în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în anul 1948, care a prevăzut în articolul 25 ca: “Oricine are dreptul la un nivel de trăi adecvat, la sănătate și bunăstare pentru sine și familia sa, incluzând alimentație, îmbrăcăminte, locuința, asistența medicală și servicii sociale necesare”.
În România, dreptul la sănătate este consfințit prin Constituție, în art. 34, care prevede ca: “Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și sănătății publice”.
În următorul subcapitol voi descrie momentele cheie pentru sănătatea publică europeană.
1.2 Momente cheie pentru sănătatea publică europeană
Sănătatea reprezintă, în același timp, un bun social, dar și un mijloc de prosperitate, fiind un obiectiv de importanța strategică în politica oricărui stat.
La nivel European, strategia pentru sănătate se realizează prin trei obiective majore: o stare de sănătate adecvată într-o Europă care “îmbătrânește”, protejarea cetățenilor în fața amenințărilor la adresa sănătății și sprijinirea unor sisteme de sănătate dinamice și a dezvoltării noilor tehnologii, toate acestea bazate pe patru principii fundamentale: existența unor valori comune alese sistemelor de sănătate: echitatea și solidaritatea, participarea cetățenilor, transparența; conștientizarea faptului că sănătatea generează prosperitatea; necesitatea abordării sănătății în toate politicile; participarea în efortul de sănătate globală. Doar prin depășirea impasului actual al sistemului de sănătate, România va putea deveni un partener în efortul global de combatere sau de limitare a efectelor unor evenimente neprevăzute sau neașteptate cu impact asupra stării de sănătate.
Societatea internațională – termen care tinde să devină din ce în ce mai suprapus cu termenul de societate globală – este constituită din ansamblul ființelor umane care trăiesc pe Pământ, este populația lumii caracterizată de o mare diversitate în gradul de cultură și civilizație; de stil de viață și obiceiuri; de limbă; de etnii și rase; de religii care se omogenizează prin socius, prin ceea ce ne determină caracterul uman de ființe bio-psiho-socio-culturale, în ciuda fragmentării în grupuri și colectivități structurate după cele mai diverse criterii. ()
Încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial societatea internațională trebuia să acționeze concret la marile probleme ale umanității. Aceste acțiuni s-au materializat prin apariția unor organizații internaționale cum ar fi Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Națiunilor Unite, etc.
Pe scena securității internaționale apar noi actori, starea de sănătate și amenințările la adresa acesteia fiind unul dintre aceștia (ciuma care a decimat 1/3 din populația Europei în Evul Mediu – a încurajat Reforma; variola care a decimat populația nativă a continentului american, favorizând colonizarea). Așadar apare paradigma securității umane care ia amploare în anul 1994 odată cu publicarea Programului de Dezvoltare a Națiunilor Unite: Raportul Dezvoltării Umane. Raportul definește conceptul de “libertate” în fața bolii, foametei și represiunii.
Încă din anul 1993, Banca Mondială a adoptat un document de importanță crucială: Raportul referitor la Dezvoltarea Mondială: Investiții în sănătate, în care sănătatea, la fel că educația, era considerată o contribuție esențială pentru dezvoltarea economică a oricărei națiuni. S-a mai stabilit în cadrul aceluiași raport ca menținerea unui nivel ridicat al sănătății populației nu reprezintă doar un obiectiv social, ci și unul economic, deoarece o populație sănătoasă este o resursă mai productivă, care va contribui esențial la creștere economică.
În anul 2000, pentru prima dată o problemă de sănătate publică a fost pusă pe agenda celui mai înalt for internațional, în Consiulul de Securitate a Națiunilor Unite. (a fost discutată problema infecției cu HIV).
La începutul secolului XXI globalizarea era un cuvânt cu înțelesuri radical diferite în toate colțurile lumii, pentru unii semnifică un pericol care trebuia înfruntat și contracarat, iar pentru alții un viitor mai bun și luminos. Trei factori sunt aceia care au impus fenomenul globarizării: spațiul, timpul și informația, cel din urmă cunoscând o dezvoltare incredibilă în secolul trecut.
Carta de la Ottawa pentru Promovarea Sănătăți conturează noul concept al sănătății publice, care se axează pe echilibrul dintre responsabilitatea internațională și cea națională pentru șanțate publică, revizuind, în același timp, mandatul organizațiilor internaționale, responsabilitatea socială a companiilor private și rolul și legitimitatea organizațiilor non-guvernamentale.
Conferința de la Djakarta – subliniază noua dimensiune globală a sănătății și pericolele reprezentate de: consumul de tutun, HIV/SIDA, siguranța alimentelor, poluarea, stilul de viață necorespunzător. Aceste pericole sunt neglijate de interesul politic național al statelor.
“Actualul sistem de cooperare internațională în materie de sănătate are două caracteristici cheie: preocupări insistente pe această temă la nivel internațional, cu creșterea numărului de actori implicați, pe de o parte, iar pe de altă parte, “erodarea” subtilă, dar sistematică a “proprietății” statelor în problemele de sănătate. Țările își păstrează supremația internă asupra sănătății, ca un drept natural al lor, în calitatea lor de membre ale Organizației Mondiale a Sănătății, agenția specializată pe chestiuni de sanătate a O.N.U., dar, “acasă”, supremația pe probleme de sănătate va fi erodată de alte organisme internaționale: Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Wold Trade Organization sau Uniunea Europeană.”
Sănătatea globală transcede granițele culturale și naționale și se bazează pe trei valențe fundamentale ale sănătății:
Sănătatea ca un drept fundamental al omului
Sănătatea ca dimensiune cheie a dezvoltării umane și a securității
Sănătatea ca un bun politic – care implică elemente sociale, fizice și mentale alături de luarea în considerare a problemelor generate de relații comerciale sau chiar conflicte.
Dimensiunile sănătății globale sunt determinate de următorii factori:
Sistemele de sănătate care suferă constant de reducerea resurselor instituționale și umane, de subfinanțare și de ineficiența politicilor de sănătate publică în ciuda faptului că s-au angajat în îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare a Mileniului.
Globalizarea epidemiilor de: HIV/ ale sănătății:
Sănătatea ca un drept fundamental al omului
Sănătatea ca dimensiune cheie a dezvoltării umane și a securității
Sănătatea ca un bun politic – care implică elemente sociale, fizice și mentale alături de luarea în considerare a problemelor generate de relații comerciale sau chiar conflicte.
Dimensiunile sănătății globale sunt determinate de următorii factori:
Sistemele de sănătate care suferă constant de reducerea resurselor instituționale și umane, de subfinanțare și de ineficiența politicilor de sănătate publică în ciuda faptului că s-au angajat în îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare a Mileniului.
Globalizarea epidemiilor de: HIV/SIDA (este problema de sănătate publică la nivel mondial deoarece are un inpact semnificativ asupra stabilității regionale și naționale în țările unde procentele populației infectate sunt mari – partea sub Sahariana și de Sud a Africii); Utilizarea agenților biologici ca arme – acest lucru plasează sănătatea publică în planul securității internaționale; Sindromul Deficienței Respiratorii Acute (SARS) – (gripa cu virusul H5N1 necesită acțiuni la nivel mondial de prevenire și limitare a acestei afecțiuni deoarece are un potențial epidemic ridicat); “epidemia” de consum de tutun și obezitate – are consecințe asupra creșterii ratei mortalității.
Sărăcia extremă: provocările și crizele economice ale secolului XXI rămân unele dintre marile cauze ale sănătății publice “bolnave”.
Ignorarea aspectului social al problemelor de sănătate: se realizează fie prin concentrarea exclusivă pe problemele economice fie printr-o medicalizare excesivă.
David Byrne (comisarul european pentru probleme de sănătate și protecția consumatorului) afirma în discursul său din iulie 2004, în fața Parlamentului European, faptul că țelul suprem al politicii de sănătate a Uniunii Europene poate fi concis exprimat prin sintagma “o sănătate bunăpentru toți”, această sănătate “bună” fiind însuși fundamentul și motorul societăților și economiilor moderne. Pentru a atinge acest obiectiv au fost folosite următoarele mijloace: “protecția cetățenilor în fața pericolelor pentru sanătate prin crearea, în condițiile în care amenințările la adresa sănătății nu recunosc granițele statale (HIV și pandemia de gripă), a instrumentelor instituționale și logistice necesare pentru combaterea epidemiilor acolo unde și atunci când apar.”
FIG. 1.1 Relația dintre sănătate, dezvoltarea economică și calitatea vieții
Sursă: Nae M. – Geografia calității vieții urbane
În continuare, voi prezenta principalele instituții europene cu rol în sănătatea publică europeană.
1.3 Instituții europene cu rol în sănătatea publică
Direcția Generală Sănătate și Consumatori (DG SANCO)
Face parte din cadrul Comisiei Europene și este serviciul care se ocupă cu elaborarea și implementarea politicilor din acest domeniu, fiind subordonată comisarului european pentru Sănătate și Consumatori (astfel comisarul european îi fixează obiective precise și îi coordonează activitatea). Această direcție are mai multe misiuni cum ar fi: redactarea Comisiei în materie de sănătate, în conformitate cu liniile generale ale politicilor de sănătate stabilite de Parlament și Consiliu, și monitorizarea aplicării legislației europene în statele membre, de multe ori acordându-le acestora asistența tehnică în procesul de implementare a legislației (cum ar fi legislația în materie de siguranță alimentară sau de siguranță a medicamentelor).
DG SANCO este formată din profesioniști cu specializări foarte diversificate, tocmai pentru a putea răspunde complexității politicilor de sănătate care necesită expertiză în diferite domenii strâns legate.
Direcția este însărcinată cu trei mari politici europene: politica europeană în domeniul protecției consumatorilor, politica europeană de sănătate publică și politica europeană în domeniul siguranței alimentare. Pentru cele din urmă, DG SANCO propune Consiliului și Parlamentului norme referitoare la producția hranei de către fermieri, la creșterea și transportul animalelor, la controalele efectuate atât în ceea ce privește produsele, cât și animalele importate din statele terțe, norme privind procesarea alimentelor, precum și norme referitoare la comercializarea și etichetarea produselor alimentare.
Agențiile (agențiile relevante pentru implementarea politicilor de sănătate publică la nivel european)
Agențiile au apărut în contextul european undeva la începutul anilor ’70, dar atunci aveau doar rolul de diseminare și colectare a informațiilor, ajungând în anii ’90 și 2000 să aibă oarecare competențe de reglementare. Agențiile cu care DG SANCO lucrează pentru implementarea politicilor de sănătate sunt: Agenția Europeană pentru Medicamente, Autoritatea Europeană pentru Siguranță Alimentară (EFSA), Observatorul pentru droguri și toxicomanie și Centrul European de prevenire și control al bolilor.
Agențiile sunt organisme independente politic, acest lucru conferindu-le o mai mare credibilitate și favorizând strategiile pe termen lung, față de guvernele politice care au obiective mai mult pe termen scurt. Competențele agențiilor aparțin Comisiei Europene, în cadrul Competentelor sale executive prevăzute.
Autoritatea europeană pentru siguranță alimentară (EFSA – European Food Safety Authority):
Este o agenție europeană care are rol de a oferi asistența tehnică instititutiilor europene. Ea se ocupă cu comunicarea riscurilor care le pot prezenta alimentele și care pot amenința sanătatea umană și cu elaborarea opiniilor științifice independente.
EFSA adună informațiile din statele membre U.E. și pune la dispoziție baze de date cu informații de interes general, cum ar fi expunerea consumatorilor la diferite substanțe prezente în hrana umană sau animală sau alimentația.
Agenția Europeană pentru Medicamente (EMA)
Politica în domeniul produselor farmaceutice reprezintă una dintre componentele de bază ale protecției sănătății publice, siguranța medicamentelor și a pacienților care se tratează fiind un element cheie.(sunt dispuse prin Directiva 2001/83/CE de instituire a unui cod comunitar cu privire la medicamentele de uz uman și Directiva 2001/82/CE pentru medicamentele de uz veterinar) (PAGINA 60)
Agenția pentru sanătate și consumatori
A fost creată în 2005, are sediul la Luxemburg și asistă Comisia Europeană în implementarea Programului de sănătate publică al U.E. Agenția veghează la respectarea principiilor bunei gestiuni financiare și eficienței costurilor deoarece Comisia Europeană trebuie să explice ulterior Curții Europene de Conturi modul în care au fost utilizați banii. Pentru a face asta, funcționarii care lucrează în cadrul acestei agenții sunt în contact permanent cu beneficiarii fondurilor alocate programelor la implementarea cărora contribuie. Agenția mai are misiunea de a forma experți în diseminarea cunoștințelor, siguranță alimentară și încurajarea formării de rețele europene de experți. Pe lângă acest lucru, mai are rolul de a colecta informații pe care le transmite Comisiei Europene pentru a elabora politici în domeniul sănătății, siguranței alimentare și protecției consumatorilor.
Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor
Această agenție a fost înființată în anul 2005 la Stockholm și se ocupă cu identificarea, comunicarea și evaluarea în legătură cu potențialele amenințări asupra sănătății pe care le reprezintă diferite boli transmisibile.
Printre misiunile acestui centru se numără și colectarea și diseminarea datelor relevante în vederea identificării amenințărilor potențiale asupra sănătății. În fiecare an, se efectuează o evaluare a amenințărilor asupra sănătății care este transmisă Parlamentului European, Consiliului de Miniștri și Comisiei Europene și se atrage atenția statelor membre asupra acelor amenințări identificate care necesită o atenție sporită din partea autorităților naționale.
Centrul se mai ocupă și de gestionarea sistemului de alertă precoce în caz de amenințare, cu scop în facilitarea coordonării răspunsurilor statelor membre în caz de urgență, cum ar fi pandemiile sau epidemiile.
Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie (OEDT)
Unul dintre obiectivele politicii europene în domeniul protecției sănătății îl reprezintă combaterea consumului de droguri, în special supradozele. Din această cauză, în 1993 a fost creat Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie, cu sediul la Lisabona.
Acesta a fost inaugurat în 1995, și are misiunea principală de a colecta date relevante în vederea elaborații strategiilor pentru combaterea consumului de droguri. OEDT colaborează cu alte organisme de specialitate din lume, dar și cu autorități naționale competente în acest domeniu, astfel încât acest fenomen al consumului de droguri să fie înțeles și combătut eficient la nivel mondial.
În următorul subcapitol voi descrie politicile de sănătate abordate în trecut, dar și cele prezente, de către Uniunea Europeană.
1.4 Politici de sănătate publică în Uniunea Europeană
Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007 și intrat în vigoare în 2009, crește importanța sănătății în politicile europene aducând ca nou obiectiv promovarea bunăstării cetățenilor Uniunii Europene și încurajarea statelor membre să coopereze în domeniul sănătății, mai ales în combaterea amenințărilor transfrontaliere la adresa sănătății dar și în domeniul serviciilor de sănătate.
Principala responsabilitate pentru furnizarea de asistență medicală și pentru politica în domeniul sănătății revine statelor membre dar, sunt cazuri în care statele membre nu pot acționa eficient în mod independent, iar aici intervine acțiunea comună la nivelul Uniunii Europene, care poate să sprijine și să completeze acțiunea la nivel național. Aceste cazuri sunt: bioterorismul, pandemiile, problemele de siguranță a alimentelor.
După 1990, reformele de finanțare ale asistenței medicale au fost conduse pe principiul liberalizării bunăstării sociale, având ca scop creșterea resurselor disponibile pentru îngrijiri cu respingerea majoră a economiei sanitare planificate și creșterea responsabilizării atât a furnizorilor cât și a utilizatorilor de servicii. În vederea realizării acestor obiective au fost implementate două strategii: creșterea finanțării private a cheltuielilor din state și crearea fondurilor de asigurări sociale de sănătate.
O trăsătură comună a reformei serviciilor de sănătate în Europa Centrală și de Est este introducerea separării între cumpărătorul și furnizorul serviciilor medicale, prin existența unor case de asigurări sociale de sănătate, care vor primi contribuția socială a asiguraților și care cumpără servicii de sanătate în numele lor.
Primul program de acțiune comunitară în domeniul sănătății va fi adoptat de către Parlamentul și Consiliul European la data de 23 septembrei 2002, și a fost derulat pe o perioadă de 5 ani – ianuarie 2003, decembrie 2007.
Principalele obiective ale programului au fost: îmbunătățirea capacității de reacție rapidă și coordonată în situațiile în care sănătatea populației este amenințată, ameliorarea informațiilor și cunoștințelor în materie de sănătate, promovarea sănătății și prevenția bolilor prin luarea în considerare a factorilor determinanți în toate politicile europene – cooperarea între statele membre fiind cordială.
În data de 23 octombrei 2007, Comisia Europeană a publicat Cartea Albă Împreună pentru sanătate: O abordare strategică pentru U.E. 2008-2013. În acest document sunt prezentate acțiunile și politicile care vor fi desfășurate în cadrul celui de-al doilea Program de acțiune comunitară în domeniul sănătății. Strategia în domeniul sănătății în perioada 2008-2013 urmărea 3 obiective: protejarea populației în fața amenințărilor la adresa sănătății, promovarea unei stări bune de sănătate în contextul îmbătrânirii populației din EU și promovarea unor sisteme dinamice de sănătate care vor fi bazate pe noile tehnologii.
Cel mai important instrument în promovarea cercetării, științei și tehnologiilor inovatoare în Europa a fost cel de-al șaptelea Program-cadru de cercetare al U.E. (PC7 2007-2013).
PC7 reunește toate inițiativele europene legate de cercetare în scopul creșterii productivității, competitivității și creării de locuri de muncă, împreună cu programul-cadru privind competitivitatea și inovația, programele de pregătire și educare, fondurile structurale și de coeziune.
Principalele obiective ale PC7 au fost grupate în patru categorii: idei, capacități, oameni și cooperare, pentru fiecare din aceste categorii există un program specific corespunzător fiecărui domeniu de cercetare a U.E..
În vederea alocării bugetului privind Programul de sănătate publică, Comisia Europeană adoptă anual un plan de lucru în care sunt prezentate prioritățile pentru anul respectiv și acțiunile care urmează să beneficieze de finanțare. Conform Jurnalului Oficial al Uniunii Europene (Decizia 2007/103/CE din 12 februarie 2007), sunt prezente o serie de criterii pentru atribuirea finanțării în funcție de relevanță proiectelor și concordanța lor cu programul anual stabilit de Comisie pentru atingerea obiectivelor programului general. Sunt prioritizate astfel, programele care aduc un plus de valoare în ceea ce privește sănătatea publică la nivel european.
Următorul capitol cuprinde politicilor de sănătate abordate în cazul României.
CAPITOLUL 2.Sănătatea în România
2.1. Politicile de sănătate din România
În România, reforma în sănătate durează de peste 10 ani, iar perspectivele sunt neclare. Provocările majore cu care încă se confruntă sistemul sanitar românesc sunt reprezentate de: utilizarea ineficientă a resurselor financiare și umane, accesul inechitabil la servicii de calitate, insuficienta atenție acordată serviciilor și practicilor de promovare a sănătății, lipsa unui sistem informațional coerent, colaborarea intersectorială inadecvată.
Între primul și cel de-al doilea război mondial, în România, a existat un sistem de asigurări sociale bazate pe modelul lui Bismark. Comercianții, funcționarii și angajații din întreprinderile industriale, precum și familiile lor erau acoperiți de asigurările de sănătate, dar aceștia reprezentau doar 5% din populație.
În 1949 Legea organizării sistemului de sanătate de stat este aprobată și, treptat se trece către sistemul de sănătate Semashko (sistemul se bazează pe principiile acoperirii universale și pe o largă accesibilitate a populației la servicii medicale).
Caracteristicile sistemului sanitar român în timpul acestor modele au fost: planificarea centralizată a ofertei de serviciu fără luară în considerare a cererii, finanțarea de către stat, administrarea rigidă și monopolul exclusiv al statului asupra serviciilor medicale.
În 1978 va fi promulgată o nouă lege a sănătății iar în 1983 se va introduce plata directă pentru unele servicii medicale, restul fiind furnizate în unități proprietate de stat.
O caracteristică pentru România, dar și pentru majoritatea statelor CEE (statele din Europa Centrală și de Est),a fost dezvoltarea excesivă a infrastructurii sub forma unei rețele integrate de dispensare, spitale și policlinici iar serviciile de asistență medicală erau centrate pe îngrijirile spitalicești, fapt care reprezentă o greutate imensă asupra statului deoarece cea mai mare parte a fondurilor pentru sănătate trebuiau alocate spitalelor, asistență sanitară la nivel primar și ambulatoriu suferind enorm din cauza lipsei de fonduri.
Starea de sănătate din România din anii ’60 până în anii ’90 a suferit o deteriorare continuă iar, perioada dintre anii ’90 și ’92 s-a caracteriat prin accentuarea crizei, deoarece standardele de trai scădeau pe zi ce trece. Deoarece colapsul în organizarea sanitară era iminent, s-a încercat rezolvarea pretențiilor profesioniștilor din sănătate privitoare la introducerea privatizării în domeniu și a unui sistem de asisgurari de sănătate.
În ’92 a fost creat fondul special pentru sănătate ca o subvenție pentru a achiziționa medicamente de către pacienți. La sfârșitul aceluiași an era elaborată strategia de reformă a Ministerului Sănătății împreună cu INSSC (Institutul Național pentru Servicii de Sănătate și Conducere), iar mai târziu, Banca Mondială acorda un împrumut României pentru elaborarea și implementarea strategiei naționale în domeniul sănătății “Un viitor sănătos”. Nu au fost realizate obiectivele propuse din cauza schimbărilor repetate a celor implicați în program și a echipelor de consultanți. (T. Ionescu, Răspunsuri (pe care va trebuie să le dea și România) la întrebările adresate celor 10 țări nou intrate în Uniunea Europeană, București, Centrul de Statistică Sanitară, Ministerul Sănătății, 2005, p.31).
A fost dezvoltată o nouă stategie în urma recomandărilor Băncii Mondiale, care avea următoarele obiective:
Introducerea asigurărilor sociale de sănătate
Reducerea monopolului statului în proprietatea, finanțarea și furnizarea serviciilor de sănătate;
Descentralizarea
Introducerea unor mecanisme de administrare autonomă pentru spitale și dezvoltarea practicilor medicale independente
Dezvoltarea asistenței medicale primare și liberă alegere a medicului de familie
Dezvoltarea mecanismului de acreditare și asigurare a calității
Dezvoltarea politicilor de personal în acord cu nevoile naționale și cu practicile europene( World Bank, Romanian Health Sector Reform. Final Report, The InterHealth Institute, Bethesda, Maryland, 1998)
Analiza preliminară a rezultatelor acestui proiect arată faptul că:
86% din populație era acoperită de medici de familie
S-a observat o creștere a interesului medicului generalist pentru pacienții tăi; a crescut numărul vizitelor la domiciliu și numărul consultațiilor în general.
Nu s-a observat nici un efect asupra numărului de internări în spitale
Au crescut veniturile medicilor iar plățile “pe sub masă” au cunoscut o minimă diminuare.
Primul pilon spre calea reformei, din punct de vedere legislativ a fost adoptarea Legii 74/1995 privind organizarea Colegiului Medicilor și exercitarea profesiei de medic.
Al doilea pilon al reformei a fost adoptarea Legii 145/1997 privind asigurările sociale de sănătate, lege care a produs trecerea definitivă de la sistemul de sănătate de tip Semashko la sistemul de sănătate bazat pe asigurări sociale de sănătate obligatorii. (această lege constituie cadrul general de finanțare a sistemului și de furnizare a serviciilor de asistență medicală)
În anul 1998 a fost adoptată Legea 100, privind asistența de sănătate publică, lege care constituie primul cadru reglementat de implementare a obiectivelor politicii și strategiei de sănătate publică a României prin Programe Naționale de Sănătate Publică. Acest lucru practic încurajează descentralizarea prin transferarea responsabilității de implementare la nivel local, sub o coordonare metodologică și tehnică, a Institutelor de Sănătate Publică teritoriale București, Iași, Cluj și Timișoara. Procesul de reformă trebuia să se conformeze principiilor democratice și să integreze interesele diferitelor grupuri implicate sau afectate de îngrijirile de sănătate.
Dintre organizațiile neguvernamentale cea mai importantă contribuție în domeniul sanitar a revenit Fundației pentru o Societate Deschisă. FSD este cel mai important donor privat din sectoriul sanitar din întreaga Europă Centrală și de Est, după 1990 dezvoltând programe de peste 30 milioane USD în domeniul sanitar. În România principalele programe medicale ale FSD (în perioada 1997-2000) sunt:
Tabelul 1.1 – principalele programe medicale ale FSD în perioada 1997-2000
Sursă: Raport de activitate FSD, 1999.
Uniunea Europeană, prin programul PHARE a avut un rol important în sectorul sanitar. Cu suportul oferit de PHARE a fost elaborată Carta Albă a Reformei Serviciilor de Sănătate, unde au fost enumerate opțiunile autorităților din sistemul sanitar cu privire la viitoare configurație a sistemului de sănătate din România. În același context s-a elaborat proiectul strategiei de privatizare în asistenta medicală.
Principala idee în cadrul reformei serviciilor de sănătate era retragerea statului din dublă sa calitate de proprietar și furnizor de îngrijire.
Medicii nu au mai avut statut de salariați ai statului, ei devin furnizori de servicii medicale care încheie un contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, fiind astfel, noua coordonatoare a sistemului, Ministerul Sănătății menținându-și doar rolul de finanțare și coordonare a programelor naționale de sănătate publică.
În anul 2003, din cauza imposibilității financiare a sistemului de a acorda, pentru o perioadă de timp, medicamentele compensate și gratuite cerute, prolemele asistenței medicale publice au devenit foarte vizibile social. Din cauza introducerii sistemului de asigurări de sănătate, au fost generate o serie de probleme de acces la asistența medicală al unor segmente de populație – medicii s-au orientat către grupurile sociale cu standard economic ridicat iar acoperirea a devenit insuficientă pentru zonele rurale și cele greu accesibile deoarece prezintă un deficit în dezvoltarea economică.
Evoluția sistemului sanitar din ultimii ani este caracterizată de instabilitate, după 1989 doar doi miniștri au rămas 3 ani consecutiv în funcție la conducerea Ministerului Sănătății, fiind succedați de 16 miniștri în 16 ani.
Reforma în domeniul sănătății, derulata prin Legea nr.95/2006 nu a produs rezultatele scontate, ci doar o serie de efecte negative, printre ele numărându-se:
Deficitul democratic în planificarea sistemului de sănătate, în momentul implementării unei legi – spiritul și litera legilor fiind schimbate de anumite grupuri de interese (grupul clinicienilor, reprezentanți ai medicinei de vârf)
Contradicții între punctele de vedere ale specialiștilor din domeniul sănătății publice și însușirea acestora de către factorii decizionali în aplicarea reformei
Necunoașterea tradiției și evoluției conceptelor de sănătate publice din România de către medici, în general, și decidenți, în special. Acest lucru a influențat negativ în procesul reformei, inclusiv în colaborarea cu experții străini
Politizarea excesivă a sistemului de sănătate, de la ministru până la nivelul tuturor unităților sanitare
Birocratizarea exagerat a activității medicale în detrimentul actului medical în sine
Absența unei administrații de manageri de sănătate publică în structurile ministerului, care să nu se schimbe cu fiecare guvern său ministru;
Lipsa transpunerii în practică a programelor pentru medicina primară
Incapacitatea de a stabili prioritățile sistemului, ca un imperativ major în condițiile trecerii de la un sistem cu mecanisme de piață total diferite față de precedentul și a unor resurse limitate.
DESCENTRALIZAREA ÎN CADRUL SISTEMELOR DE ÎNGRIJIRI DE SĂNĂTATE:
Reprezintă un concept cheie în reformarea sistemului sanitar. Este considerată un concept cheie în reformarea sistemului sanitar, fiind un mijloc de stimulare a inițiativei locale și individuale. Descentralizarea facilitează mai bună alocare a resurselor în concordanță cu nevoile de sănătate și, poate duce la eficientizarea în luarea deciziilor și la reducerea inechității în asistenta de sănătate.
Descentralizarea poate îmbrăca patru forme majore:
Deconcentrarea. Reprezintă un transfer parțial al autorității administrației centrale către segmentul local (ex. Ministerul Sănătății și Direcția de Sănătate Publică). Cele 42 de direcții sanitare județene trebuiau să aplice politica Ministerului Sănătății la nivel județean, fiind conduse de un director (medic), numit de Ministerul Sănătății și sub autoritatea prefectului județean respectiv. Deconcentrarea sistemului sanitar a menținut un caracter relativ centralizat cu ajutorul legăturilor autorității centrale cu organizațiile periferice, prin controlul financiar și prin reglementările administrativ centrale.
Privatizarea. Reprezintă utilizarea unui sistem de prețuri ca un set de “semnale” pe care consumatorii și producătorii le pot utiliza pentru a lua decizii.
Devoluția. Reprezintă crearea sau consolidarea nivelului administrativ subnational autonom, care trebuie să beneficieze de o mai mare independență față de cel național, respectivele autorități fiind alese la nivel local și nu numite de către centru.
Delegarea sau descentralizarea funcțională. Aceasta se bazează pe transferul responsabitatilor manageriale ce aparțin unui număr de poziții bine definite, unei anumite organizații, aflată în afara structurii administrative centrale și care este controlată indirect de către aceasta.
Descentralizarea a fost experimentată în România cu ajutorul Băncii Mondiale în patru și apoi opt județe pilot, obiectivele la nivel de județ fiind: performanța și motivarea resurselor umane, îmbunătățirea managementului și integrarea spitalelor, accentuarea serviciilor primare de sănătate, implicarea comunității și întărirea rolului direcțiilor sanitare județene.
Doar după introducerea legii asigurărilor de sănătate delegarea și privatizarea au început să joace un rol mai important în procesul de descentralizare, astfel CNAS (Casa Națională de Asigurări de Sănătate) va relua responsabilitățile în colectarea veniturilor, nivelurile de asistență medicală, instituțiile furnizoare de servicii de sănătate și alocarea resurselor pe zone geografice. Având în vedere nouă legislație, o parte din responsabilitățile Ministerului Sănătății au fost delegate Colegiilor Medicilor și Farmaciștilor.
Avantajele pentru sistemele de sanitare bazate pe asigurări sociale de sănătate pot fi următoarele: descentralizarea sistemului, definirea clară a pachetului serviciilor de sănătate atât în termeni cantitativi cât și calitativi și creșterea calității asistenței medicale.
Printre dezavantaje se numără: costurile administrative substanțial crescute, față de un sistem bazat pe impozite generale și necesitatea finanțării din alte fonduri a costurilor de tratare a persoanelor neangajate, cum ar fi sudentii, elevii, pensionarii, șomerii.
Majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, inclusiv România, și-au asumat următoarele principii, ca bază pentru politicile de sănătate:
Eficientizarea microeconomică: pentru un cost minimal, serviciile oferite să garanteze rezultate superioare în planul sănătății și al satisfacerii cerințelor pacienților
Eficientizarea macroeconomică: costurile asistenței de sănătate ar trebui să se încadreze intre 7-9% din PIB
Autonomia furnizorilor de servicii de sănătate
Libertatea de alegere din partea pacienților
Protecția veniturilor: pacienții nu trebuie să plătească pentru servicii medicale prea scumpe în raport cu veniturile acumulate.
Implicarea și responsabilitatea statului în piața serviciilor de sănătate pentru asistență medicală a propriilor cetățeni
Cu toate că, numărul unităților medicale este relativ comparabil cu cel al țărilor din vestul Europei sunt încă probleme legate de: utilizarea ineficientă a paturilor de spital (acestea fiind încărcate adesea cu cazuri sociale), absenta alternativelor la îngrijirile spitalicești (îmbunătățirea îngrijirilor primare, îngrijiri comunitare, îngrijiri de zi, etc.), limitarea intervențiilor diagnostice probate ca fiind eficace și eficiente din cauza precarității resurselor disponibile dar și a organizării deficitare a sistemului de sănătate din România. Totalitatea acestor factori au determinat o crește a cheltuielilor pentru sănătate fără o satisfacere optimă a cererii și a nevoilor de servicii.
Principala cauză a calității nesatisfăcătoare a serviciilor furnizate, dar și o acoperire inegală cu personal medical la nivelul țării, în special în zonele rurale, este reprezentată de salariile foarte mici ale personalului din sănătate, deci, lipsa motivației acestuia.
Din cauza absenței stimulelor, în România se înregistrează reducerea personalului medical în anumite sectoare cum ar fi: promovarea sănătății, laborator, radiologie, sănătate publică, iar, datorită formării asistenților medicali (capabili să furnizeze îngrijiri sociale și medicale la nivel comunitar), nu este resimțită lipsa acestora, și nu este considerată o prioritate a leadershipului sistemului de sănătate actual, dat fiind neexistenta programelor în acest caz.
Diferite studii estimează că aproximativ 40% din totalul deceselor din România sunt provocate de boli legate de stilul de viață și ca atare ele ar putea fi evitate sau amânate prin modificări comportamentale .
În România, principalele instituții implicate în sistemul de asistență și îngrijire sunt:
Casele de asigurări de sănătate (ele monitorizează și controlează furnizarea medicamentelor, a serviciilor medicale și a materialelor sanitare în conformitate cu contractele încheiate, precum și realizarea programelor naționale de sănătate)
Colegiile profesionale
Ministerul Sănătății Publice (supraveghează și controlează aplicarea legislației de către instituțiile cu responsabilități în domeniul sănătății publice, inclusiv de către sistemele de asigurări sociale sau unitățile sanitare din sectorul privat)
Instituțiile subordonate Ministerului Sănătății – Institutele Regionale de Sănătate Publică și Autoritățile Județene de Sănătate Publică care au responsabilitatea supravegherii aplicării legislației la nivel regional sau local.
În ultimii 10 ani, asistența de specialitate în ambulatoriu a fost caracterizată de apariția unor structuri noi: ambulatoriile de spital, ambulatoriile de specialitate.
Făcând comparația cu țările U.E., România are resurse umane mai reduse ca număr, dar, problema nu constă în numărul acestora, ci în distribuirea lor, deoarece diferențele dintre urban-rural sunt foarte mari (referitor atât la infrastructură cât și la acoperirea cu personal medico-sanitar). Sunt zone izolate în mediul rural unde populația nu are acces la dispensare pentru servicii medicale primare sau, dacă acele dispensare exista, multe dintre ele nu au medici permanenți, și prezintă o dotare rudimentară.
Un aspect îngrijorător este constituit de inexistența politicilor de atragere a medicilor în aceste zone defavorizate, încălcându-se astfel principiul echitații și universalității. O altă problemă de importanță majoră este migrația personalului medical în celelalte state membre U.E. (în virtutea principiului liberei circulații a lucrătorilor), din cauza salariilor mici din România.
2.2. Finanțarea
Din punct de vedere economic, România se confruntă cu o serie de probleme care, în mod direct sau indirect au influență puternică asupra stării de sănătate a populației, cele mai importante dintre ele fiind: nivelul de dezvoltare economică, exprimat de mărimea PIB pe locuitor și structura ocupării forței de muncă pe principale grupe de activitate, aspecte cu semnificații profunde pentru nivelul și distribuția veniturilor populației, pentru condițiile de viață în general.
Cheltuielile guvernamentale cu sănătatea sunt de 9,1% din cheltuielile totale ale Guvernului sau 3,2% din PIB, aceste cifre fiind foarte scăzute în comparație cu alte state ca: Polonia – 5,7% din PIB, Bulgaria – 6% din PIB, Albania – 5%, Ungaria și Republica Ceha 8%, media U.E. fiind de 7-8% din PIB.
Resursele financiare ale sistemului de sănătate:
O parte din ele sunt reprezentate de asigurările de sănătate, asigurări care funcționează pe baza principiilor solidarității și subsidiarității (acestea constau în exercitarea competențelor de către autoritatea administrației publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetățean, dispunând de informațiile și capacitatea necesară gestionarii problemelor) în colectarea și utilizarea fondurilor.
Sursele de finanțare sunt formate din:
Co-plata (bani plătiți din buzunar)
Fondul de asigurări sociale de sănătate. Acest fond acoperă pe bază de contract serviciile medicale furnizate de asistență medicală primară, taxa per capița și per serviciu; rambursări către farmaciile care eliberează medicamente compensate, medicina ambulatorie și de specialitate, buget istoric și DRG.
Bugetul de stat, gestionat de MSP (MINISTERUL SĂNĂTĂȚII PUBLICE) care subvenționează investiții majore de capital și programele naționale de sănătate publică.
Alte surse
FEDR (Fondul European de Dezvoltare Regională) oferă oportunități de finanțare pentru investigații în domeniul sanitar care pot contribui la atingerea obiectivelor stabilite în Programul privind sănătatea publică. Acest fond poate finanța investițiile cu ajutorul obiectivului de convergentă, în care se înscrie și sănătate, iar pentru a putea beneficia de aceste fonduri regiunile ar trebui să aibă un PIB mai mic de 75% din media europeană, aici încadrându-se toate regiunile din România – astfel având posibilitatea de a accesa finanțarea.
POR (Programul Operațional Regional) al României – 2007-2013(axa prioritară nr.3) conține obiective de îmbunătățire a infrastructurii sociale, unul dintre domeniile majore de intervenție fiind reabilitarea, modernizarea și echiparea infrastructurii serviciilor de sănătate, acest lucru contribuind la ameliorarea sistemului de prevenire a bolilor dar și la un acces mai larg pentru populație la serviciile de sănătate. Obiectivul acesta este unul complementar celui de a reduce inegalitățile în ceea ce privește sănătatea precum și celui de prelungire a anilor de viață sănătoasă (indicatorul de viață sănătoasă măsoară numărul de an pe care o persoană de o anumită vârsta îi trăiește fără probleme de sănătate, inducând conceptul de calitate a vieții) deoarece dotarea unităților cu echipamente performante va duce la eficientizarea procesului de diagnosticare a bolilor și, implicit, la reducerea cheltuielilor necesare pentru tratament.
În următorul suncapitol voi prezenta sistemul de sănătate roman, în context european.
2.3. Sistemul de sănătate din România în context european
Din punct de vedere al stării de sănătate, populația României prezintă unii dintre cei mai defavorabili indicatori din întreaga zonă europeană, nu doar de la nivelul U.E.. În ultimele decenii a avut loc o creștere a bolilor cronice și a mortalității din România, în contextul “îmbătrânirii” populației dar și al acțiunii multiple a factorilor de risc biologici, comportamentali, de mediu și a influenței condițiilor socioeconomice și de asistență medicală. Astfel, starea de sănătate a României, în comparație cu statele membre ale U.E.este precară.
Începând din 1992, sporul natural al populației a atins valoarea minimă negativă (-2.8 persoane la 1000 de locuitori), iar de atunci acesta continuă să aibă valori negative, în 2008 valorea înregistrată fiind de -1,5, în timp ce media la nivelul U.E. este pozitivă, 2/1000 locuitori.
Rata brută a mortalității a înregistrat o creștere importantă de la 10,65/1000 de locuitori în 1990 la 12,27/1000 de locuitori în anul 2003, urmând o ușoară reducere a acesteia la 11,77/1000 locuitori în 2008 .
În anul 2006, speranța medie de viață a fost cu șase ani mai scurtă decât media U.E.-27 (71,25 ani, respectiv 77, 5 ani). Cu toate că în anul 2008 se înregistrează o imbunatățire a speranței medii de viață la naștere (73,47 ani), totuși se menține decalajul față de media U.E.-27 (79,43 ani), România prezentând cea mai mică speranță de viață la naștere pentru femei (77,29 ani comparat cu 82,43 – media U.E-.27).
În raportul C.E. privind îmbătrânirea populației, cu ajutorul acestor factori se estimează că, în anul 2060, România va avea o treime din populați de peste 65 de ani (35%), astfel, o populație care îmbătrânește va presupune creșterea cheltuielilor publice pentru îngrijirile pe termen lung. Se estimează că, pe baza politicilor actuale, cheltuielile publice pentru îngrijirile pe termen lung vor crește cu aproximativ 1,2 % din PIB până în 2060 deoarece persoanele foarte vârstnice, de 80 de ani și mai mult, vor reprezenta acea categorie de populație care va avea cea mai rapidă creștere în viitor.
În România, mortalitatea infantilă și maternă au cele mai ridicate valori din țările U.E.-27, acesta fiind de aproape două ori și jumătate mai mare decât media U.E.-27 în anul 2006 (media este de 11 în România comparat cu 4,7 în U.E.-27).
Rata standardizată a mortalității (RSM) pentru toate cauzele deces, din România, a fost de 964,34/100000 de locuitori, aceasta fiind cu mai mult de 50% mai mare decât cea de la nivelul U.E.-27 (629,99/100000 de locuitori), principalele cauze de deces, fiind: bolile aparatului circulator (558,3), tumorile (181,3), bolile aparatului respirator (49,5), accidentele (55,7) și bolile aparatului digestiv (62,6).
Rata de mortalitate prin cancer pentru femei din România este cea mai mare din Europa, în 2008 aceasta a fost de 128 la 100000 de locuitori, tendința fiind de creștere, respectiv rata mortalității prin col uterin este de patru ori mai mare decât media U.E.-27, în același an. (13,73/100000 de locuitori în România față de 3,32/100000 – media U.E.-27).
În următorul capitol voi realiza o scurtă analiză comparativă a sistemului de sănătate din România cu cel din Marea Britanie.
2.4. Analiză comparativă a sistemului de sănătate din România cu cel al Marii Britanii
În ambele țări reformele răspund unor crize profunde ale sistemului de sănătate, care se adresează atât componentei financiare, celei de organizare și reglementare a sistemului. Reforma sistemului de sănătate din Anglia s-a bazat pe modificările făcute la nivelul managementului începute încă din 1983. Management a devenit performant, și a avut la bază raportul Griffiths, bazat pe criterii de eficiență specifice sectorului privat, la nivelul sectorului de sănătate public. Acesta a utilizat abordarea curentului noului management public. Acest curent pune accentul pe controlul rezultatelor obținute, acentueaza motivația și încurajează competiția pentru promovarea unei comportări antreprenoriale și a tehnicilor asociate mai mult sectorului privat decât a celui public. Astfel, managerii devin mai politizați, transformându-se într-un instrument eficient pentru realizarea viziunii ministerului.
În Marea Britanie reforma sanitară debutează la scară națională fără nici un experiment prealabil, fără a exista o presiune substanțială pentru schimbarea sistemului din partea personalului medical sau al publicului. În România, atât publicul cât și personalul medical erau profund nemulțumiți de starea serviciilor de sănătate la începutul anilor ’90, fapt care a creat premisele unei schimbări de structura majore, printr-o abordare radicală, în paralel cu modificările aduse schimbării regimului politic din 1989.
Dacă în Marea Britanie schimbările politice de sănătate duceau la analize și dezbateri extinse la nivelul unor institute și analiști profesioniști, reflectate în mass-media, în România dezbaterile au fost implicate doar de aspecte marginale, discuțiile în presă fiind declanșate doar de aspectele nefuncționării sistemului și nu de cauzele sau posiblitățile care puteau duce la o rezolvare structurală a acelor deficiențe. Din cauza lipsei unui corp de profesioniști în analiza politică, precum și a lipsei interesului pentru asemenea expertize din partea guvernanților a rezultat nefundamentarea unor decizii importante.
În majoritatea deciziilor de reformare a sectorului de sănătate, România a utilizat o abordare de sus în jos, metodă folosită și în cazul reformei britanice. Pentru ca această metodă să aibă succes au fost necesare următoarele condiții:
Să existe nu doar resurse generale solicitate, dar și la fiecare etapă a procesului de implementare să fie disponibile resurse în mixul dorit.
Circumstanțele externe organismului care face implementarea unei anumite politici să nu impună constrângeri invalidante pentru procesul dorit.
Resursele necesare și timp suficient sunt disponibile programului.
Cei care dețin autoritatea pot solicita și obține ascultarea perfecte.
Opțiunea politică ce dorește a fi implementata să se sprijine pe o solidă baza teoretică, cu relații explicite în ceea ce privește cauzalitatea fenomenelor, astfel încât să poate fi previzionată și explicată evoluția evenimentelor.
Să existe comunicare și coordonare perfectă între diferitele elemente implicate în program.
Să existe un singur organism responsabil de implementarea politicii care să nu depindă de alte organisme pentru succesul acțiunii, sau dacă alte organisme sunt implicate, dependența să fie minimă.
Pe parcursul procesului de implementare să poate fi clar definite, detaliat și secvențial, sarcinile fiecărui participant.
Să existe înțelegere și acord deplin asupra obiectielor de atins; aceste aspecte să se mențină pe întreaga perioadă a procesului de implementare.
În cazul României au fost doar câteva dintre aceste cerințe respectate, ba chiar au fost diminuate fondurile disponibile în perioadele în care s-a dorit implementarea unor modificări majore în structura sistemului sanitar.
Elaborarea politicii de sănătate din România, față de Marea Britanie este diferită, astfel încât în România este prezent un oarecare “anonimat” în politica de sănătate, iar în Marea Britanie deciziile legate de politicile de sănătate sunt personalizate.
Un guvern puternic și stabil reprezintă un factor foarte important în procesul de reformă a sistemului sanitar al unei țări. În cazul Marii Britanii, Guvernul fiind puternic și stabil, a înfrânt opoziția grupurilor de presiune și a diminuat rezistența din acest sector. În România, Guvernul a fost slab și instabil, acest lucru a dus la întârzierea și insuficienta măsurilor de reformă sanitară pe termen lung.
Marea Britanie a avut totuși o problemă importantă în ceea ce privește accesul la îngrijirile medicale, în special la asistența spitalicească, însă lucrurile s-au ameliorat seminificativ cu guvernul Blair.
CAPITOLUL 3.Plățile informale
3.1. Apariția plăților informale
Sistemul de sănătate a fost criticat pentru că lasă medicilor puține stimulente pentru a se lupta să aibă pacienți și pentru că nu încurajează calitatea și eficientă în asistenta medicală, salariile din sectorul medical fiind destul de mici. Acest fapt este adesea considerat ca explicație pentru plățile sub formă de “bacșiș”, care se mai numește și plată informală. Aceste plăți sunt atât de răspândite încât sunt considerate ca o metodă de facto pentru co-plata.
Deși nu există disponibile date clare, se estimează că un doctor din serviciile primare se poate aștepta la cel puțin dublul salariului în bani sau în produse, în timp ce venitul unui chirurg poate crește de câteva ori prin plati neoficiale .
Tabel 3.1.: OPINIA POPULAȚIEI PRIVIND SERVICIILE PUBLICE
Sursă: Barometrul de opinie publică. Fundația pentru o Societate Deschisă, iunie 1999.
Studiul realizat de ziarul “Adevarul” arata ca: 62% din populație oferă plăți informale personalului medical.
“Dacă 15% dintre pacienți recompensează personalul medical cu sume cuprinse între 50-100 lei, 28% dintre aceștia oferă sume mult mai mari, ce variază între 100 – peste 200 lei, pentru a se asigura că serviciile medicale primite corespund nevoilor lor”, arată cel de-al doilea val al studiului realizat de Exact Cercetare și Consultanță, în colaborare cu Link Resource, comandat de Institutul Aspen România și prezentat presei cu ocazia Bucharest Forum.
Ce reprezintă plățile informale?
Plățile informale reprezintă, în cadrul unui sistem public de sănătate, sume plătite de pacienți medicilor sau altor membri ai personalului medical, în schimbul unor servicii care ar trebui să fie gratuite prin natură publică a sistemului. Există cazuri în care acestea sunt, mai mult sau mai puțin solicitate de către personalul medical sau de către medic, dar mai sunt și cazuri in care sunt oferite de pacient fără nici solicitare in prealabil sau fără a fi presupuse asteptări de acest fel din partea cadrului medical.
Obiectivul acestui studiu de caz este de a evalua problema plăților informale din cadrul sistemului sanitar public românesc în vederea formulării unei imagini de ansamblu dar și de a se putea îmbunătăți situația sistemului prin reducerea nivelului plăților informale.
Voi incepe prin a prezenta caracteristicile pozitive și negative ale sistemului sanitar public românesc și a situației plăților informale.
Din ce cauza se primesc sau se cer plăți informale?
Pentru a raspunde la această intrebare trebuie să ținem cont de la factorii economici – care influențează salariile mici ale cadrelor medicale și ii determină să accepte aceste plăți de la pacienți, factorii sociali și culturali – obișnuința și mentalitatea pacienților de a avea parte de un tratament mai bun și de a avea intâietate, ținând cont de numărul mare de pacienți pe care un medic ii are, factori etici și legali – acești factori sunt legați de inexistența instrumentelor de prevenție și de sancțiune a acestor plăți.
S-a constatat faptul că mulți dintre pacienți se simt constrânși să recurgă la plățile informale. Alți pacienti afirmă faptul că recurg la acest gest din recunoștință față de cadrele medicale.
Caracteristicile negative ale sistemului public de sănătate din România:
In sistemul sanitar public românesc există probleme care țin atât de organizarea și funcționarea sa, cat si de nivelul redus al finanțării comparat cu media U.E.
Grafic 3.1: Procentul din PIB alocat sanatatii in tarile Uniunii Europene
Sursa: http://data.worldbank.org/indicator/SH.XPD.TOTL.ZS
Sistemul actual presupune plata obligatorie a Contribuției pentru Asigurările Sociale de Sănătate de către toți angajatorii și angajatii care desfășoară activități pe teritoriul României. Marea majoritate a populației României se bazează pe acest sistem deoarece nu și-ar putea permite suportarea prețurile serviciilor din sistemul de sănătate privat, însă sunt foarte multe nemulțumiri în ceea ce privește privește calitatea serviciilor medicale și accesul la acestea.
Potrivit „Raportului privind plățile informale în sectorul sanitar din România” al Băncii Mondiale, aproape 300 de milioane de euro anual se duc pe astfel de plăți.
În 2008, „Studiul privind bugetul familial”, arată faptul că 60% din persoanele participante recunoșteau că au recurs la plăți informale măcar o dată, motivele fiind: obișnuința, recunoștința față de tratamentul primit și chiar dorința de avea parte de tratamente preferențiale, în timp cât mai scurt.
În anul 2009 studiul „Percepția populației despre corupție, plăți informale și introducerea coplatei în sistemul public de sănătate din România” arată faptul că 73% dintre persoanele participante considerau că obișnuința de a primi sau a da plăți informale reprezintă principala cauză a existenței corupției în sistemul sanitar românesc, o problemă majoră fiind reprezentată de cazurile în care accesul anumitor persoane la serviciile pentru care au plătit contribuția obligatorie este condiționată de efectuarea plăților informale, aceștia fiind practic refuzați de către personalul medical.
Salarizarea slabă a personalului medical reprezintă o altă problemă presantă a sistemului sanitar public românesc, cauzând multiple efecte negative cum ar fi: reducerea motivației de a intra in sistemul sănătății publice, acceptarea de plăți informale, creșterea numărului de personal medical care pleacă în străinătate pentru un salariu și condiții de lucru mai bune.
Potrivit datelor prezentate de INS, în aprilie 2011, salariul net din sistemul sanitar era de 1188 RON, iar cel mediu 1632 RON, salariul mediu net pe economie fiind de 1498 RON iar salariul mediu brut pe economie de 2066 RON.
În comparație cu celelalte țări ale Uniunii Europene, România se clasează pe penultimul loc în funcție de salaraiul minim al unui medic.
Grafic 3.2.: Salariul minim al unui medic român comparat cu țările din U.E.:
Sursa: http://data.worldbank.org/
Aceeași situație este și la salariul maxim al unui mediu din România, situându-ne pe ultimul loc in U.E., diferența dintre prima țara din clasament (Belgia), și ultima (România) fiind de 15753 euro.
Grafic 3.3: Salariul maxim al unui medic român comparat cu țările din U.E.:
Sursa: http://data.worldbank.org/
Potrivit Eurostat, în România există 2,71 medici la 1000 de locuitori, pe când media europeană este de 3,3 medici la 1000 de locuitori. României ii trebuiesc încă aproximativ 28.000 de medici pentru a ajunge la nivelul mediei Uniunii Europene.
Grafic 3.4: Numarul de medici la 1000 locuitori
Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/
Adesea pacienții sar peste părți din traseul care ar fi trebuit urmat, îl scurtcircuitează, și vin direct la urgențe în vederea soluționării unor probleme ce puteau fi rezolvate dacăveneau din timp la medicul specialist sau de familie, deoarece au așteptat până când condiția lor s-a agravat. Din această cauză numărul pacienților prezenți la urgențe se măreste semnificativ și de aici nu mai este mult până la oferirea plăților informale pentru a putea beneficia de servicii medicale înaintea altor persoane chiar dacă au plătit deja contribuția obligatorie pentru serviciile acestea.
Există totuși și aspecte pozitive ale sistemului de sănătate românesc, care țin de pregătirea bună a medicilor; unii dintre ei, prin realizarea procedurilor de înalta specializare, ajungând să aibă un renume mondial bazat pe aceste merite. Acest lucru poate avea și cauze negative, deoarece, din cauza salariului și condițiilor prezente în sistemul de sănătate românesc, un număr semnificativ de personal medical pleacă anual în alte state, ducând la nefructificarea investiției făcute din banii publici pentru formarea și pregătirea acestora. Beneficiile nu sunt de partea sistemului de sănătate românesc, ci in favoarea pacienților din alte state.
Tabel 3.2: Numărul doctorilor care au părăsit România in 2007-2011
Sursa: www.cmr.ro
“În 2011 există un număr de 21400 de doctori care lucrau în spitalele din România – pe data de 1 Noiembrie 2013 erau doar 14.400.”
3.2. Propunere de politică publica privind reducerea plătilor informale
Instituția inițiatoare:
Instituțiile care pot să realizeze modificări în cadrul sistemului sanitar public românesc, în vederea realizării viziunii propuse, sunt: Casa Națională a Asigurărilor de Sănătate, Ministerul Sănătății, Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice.
Identificarea problemei
Problema identificată este reprezentată de nivelul foarte mare pe care plățile informale le au în sistemul sănătate românesc. Pentru a reliefa abordarea propusă am folosit metoda previziunii.
Consider că a fost creat un cerc vicios drept urmare a finanțării reduse a sistemului de sănătate. Din acest cerc face parte salarizarea slabă a cadrelor medicale comparativ cu media U.E., fapt care determină cadrul medical să fie mai disponibil în a accepta plăți informale. Un alt element cuprins în acest cerc vicios este reprezentat de numărul mic de medici la 1000 de locuitori în comparație cu media statelor europene, acest lucru determinând numărul mare de pacienți să efectueze plăți informale pentru a evita așteptarea și a de a avea parte de un serviciu medical mai bun calitativ.
Pentru a argumenta problema plăților informale am avut în vedere datele prezente in rapoartele Băncii Mondiale, Institutului Național de Statistica și Eurostat. Aceste rapoarte confirmă nivelul ridicat de răspândire a plăților informale și arată ca principiile etice și valorile care stau la baza unui serviciu public au fost încălcate, făcând ca fenomenul de corupție prezent în sistemul de sănătate românesc să ia amploare.
Scop
Scopul acestei propuneri de politică publică este de a micșora cu până la 20% totalul plăților informale într-un orizont de timp cuprins între 2014-2025.
Schimbările propuse presupun, în prima faza, creșterea cu până la 20% a salariului mediu brut din domeniul sistemului de sănătate publică până în anul 2018, continuând cu o mărire de încă 20% până în anul 2028. Viziunea presupune că la sfârșitul anului 2028 nivelul salariilor personalului medical din sistemul de sănătate public va fi mai mare, fapt care va determina scăderea semnificativă a dorinței de a primi sau chiar de a solicita plăți informale. Un alt efect benefic ar fi creșterea numărului de medici la 1000 de locuitori, deoarece, odată ce nivelul salariului crește, el se apropie de nivelul mediei statelor din U.E., motivând astfel personalul medical să profeseze pe teritoriul României.
Cât despre populație, viziunea pune accentul pe informarea acesteia, se incearcă o schimbare de mentalitate, în favoarea evitării apariției fenomenului de scurtcircuitare, astfel încât să se prezinte în prima fază la medicul de familie, ci nu la urgențe. Totodată acest lucru atrage distribuirea eficientă a serviciilor și a cheltuielilor între toate categoriile de cadre medicale: de familie, de urgențe, medicină ambulatorie, specialiști etc.
Alternative propuse
Implementarea unui serviciu prin care populația să fie consiliată telefonic cu privire la problemele specifice de sănătate
Această variantă presupune implementarea unui serviciu gratuit cu ajutorul căruia, pacienții sunt consiliați în cazul apariției problemelor de sănătate. În prima fază se va efectua o evaluare a situației, urmând ca mai departe, pacienții să fie ghidați spre rezolvarea problemei de acasă sau, dacă este cazul, să fie îndrumați să se ducă fie la medicul de familie, fie la serviciul de urgență. Împreună cu aceste îndrumări, populația va fi informată că plățile informale vor fi sancționate. Acest serviciu beneficiază și de o linie telefonică unde pacienții pot să reclame cadrele medicale, în cazul în care serviciul medical a fost condiționat de o plată informală.
Impactul acestei alternative este acela de a dezvolta asistența medicală la distanța, de a promova echitatea și etica în efectuarea de servicii medicale publice. Astfel, se reduce numărul de pacienți prezenți la urgențe și, implicit, se reduce tendința de a oferi plăți informale în vederea evitării cozilor de așteptare. Alternativa aceasta urmărește educarea populației în vederea schimbării mentalității de a oferi plăți informale, prin rezolvarea problemelor medicale din timp, fără a aștepta agravarea acestora și, implicit, aglomerarea serviciului de urgență.
Riscul acestei alternative este constituit de procesul de determinare a populației în vederea folosirii acestui serviciu, care necesită foarte mult timp și o mediatizare amplă, pentru a putea schimba mentalitatea cu privire la plățile informale. Așadar populația poate să continue să acționeze ca și până acum, evitând folosirea acestui serviciu și continuând să scurtcircuiteze traseul urmat în vederea rezolvării problemelor de sănătate, ajungându-se astfel la efectuarea plăților informale.
Impactul estimat nu este totuși cel dorit, deoarece viziunea presupune o reducere de doar 11% din totalul cheltuielilor cu plățile informale. Un alt aspect negativ al acestei alternative este că nu se are în vedere deloc îmbunătățirea situației salariilor cadrelor medicale.
Grupul vizat al acestei variante este reprezentat de populația asigurată din cadrul sistemului sanitar public.
Instituțiile cu rol in implementarea acestei alternative sunt: Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Sănătății.
Costurile necesare implementării serviciului de consiliere telefonică și cele ale cheltuielilor cu personalul sunt de aproximativ 11 milioane de RON. Este necesară crearea unei infrastructuri care să asigure buna funcționare a acestui serviciu, cu ajutorul unui personal calificat. Costurile pot fi acoperite prin accesarea de fonduri cu ajutorul proiectelor din cadrul Programului Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative.
Altenativa se consideră realizabilă deoarece banii necesari pot fi accesați cu ajutorul fondurilor europene și din cauza faptului că nu vor exista schimbări structurale majore ale sistemului sanitar public.
Reorganizarea spitalelor publice și crearea unui sistem informatic în cadrul Casei Naționale a Asigurărilor de Sănătate
A doua alternativă de rezolvare constă într-o reorganizare transparentă a rețelei de spitale publice. În plus, măsura ar trebui dublată de implementarea unui sistem informatic transparent al intrărilor și ieșirilor bănești ale CNAS, care să asigure transparență și corectitudine în modul în care sunt folosiți banii cetățenilor în plățile pentru sistemul de sănătate. Valorile și principiile pe care se bazează această alternativă sunt: transparența în cheltuirea banilor publici, echitatea în oferirea serviciilor medicale publice și etica în practică profesională a personalului medical.
Reorganizarea presupune în primul rând o evaluare a rețelei de spitale existente, dar și a rolului pe care îl îndeplinesc acestea în aria geografică în care se află, prin urmărirea unor aspecte precum: poziționarea geografică, numărul de locuitori din zona geografică, numărul mediu de pacienți care apelează la serviciile spitalului/pe lună, tipurile de cazuri și gravitatea cazurilor tratate cel mai frecvent în cadrul spitalului, distanța față de alte spitale, dotarea spitalului, serviciile medicale pe care le poate oferi, numărul de cadre medicale și specializarea lor. O astfel de imagine poate constitui baza unei metodologii de reorganizare a rețelei de spitale în mod transparent. În urma acestei evaluări, spitalele din localitățile mai mici sau cu un număr mai redus de pacienți pot fi transformate în ambulatorii, cu scopul de a reduce unele costuri necesare în anumite zone. În același timp, trebuie urmărită păstrarea măcar a unui spital în cadrul unei zone geografice de o mărime rezonabilă din punct de vedere al transportării pacienților la spital în caz de nevoie.Grupurile vizate de această alternativă sunt asigurații sistemului public de sănătate și salariații sistemului public de sănătate.Susținătorii acestei propuneri ar fi Ministerul Sănătății, Ministerul Finanțelor Publice, sindicatele din domeniul sănătății. Resursele necesare pentru realizarea alternativei presupun timp și costuri pentru realizarea evaluării, pentru dezbaterea publică și pentru implementarea măsurilor, estimările costurilor în funcție de prețurile de piață ale implementării de sisteme informatice și ale cheltuielilor cu personalul fiind de 20 de milioane de RON, care pot fi accesate printr-un proiect prin Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative. În ceea ce privește resursele umane, personalul care nu va mai fi necesar în spitalele care vor fi transformate în ambulatorii va putea suplini o parte din deficitul de personal din unitățile spitalicești rămase.
Economiile de cheltuieli făcute astfel (ambulatoriile au cheltuieli mai reduse decât spitalele) pot fi utilizate la creșterea salariilor cadrelor medicale (în prima fază cu 20% până în 2018, iar în a doua fază cu încă 20% până în 2028), care vor fi astfel mai motivate să intre în sistem și vor fi mai puțin tentate să primească plăți informale sau să părăsească sistemul pentru a lucra în spitale din alte state, ducând implicit până în 2028 la o reducere așteptată de 20% a sumelor totale din plățile informale.
Alternativa este realizabilă, mai ales datorită faptului că fondurile necesare se pot accesa din fonduri europene cu o cofinanțare de la bugetul public, iar susținerea din partea sindicatelor din sănătate va fi una puternică, datorită măririlor salariale vizate.
Alternativa recomandată
Alternativa pe care o recomand dintre cele două este „Transparență în reorganizarea rețelei de spitale publice și în funcționarea Casei Naționale a Asigurărilor de Sănătate” datorită scăderii volumului anual al plăților informale cu 20% până în anul 2028. Deși ambele alternative se consideră ca fiind realizabile, se așteaptă o susținere publică mai ridicată pentru prima alternativă, datorită faptului că aceasta presupune creșteri salariale pentru personalul medical. Din punct de vedere al beneficiilor, a fost aleasă această variantă pentru că presupune un impact considerabil în rezolvarea problemei cercului vicios salarizare slabă – corupție – plăți informale, o creștere a nivelului de salarizare în sectorul sanitar public determinând și o reducere a tentației de a primi sau solicita plăți informale. Pașii intermediari presupuși de alternativă constau în evaluarea rețelei existente de spitale și dezbaterea publică a metodologiei și a criteriilor de reorganizare, urmând ca până în 2018, din economisirea obținută să se realizeze creșterea cu 20% a salariului mediu brut din domeniul sanitar.
Dacă implementarea ar începe în a doua parte a anului 2014, primele beneficii la nivelul plăților informale vor putea fi observate începând cu volumul mediu anual pe anul 2015, conform graficului 3.5.
Grafic 3.5: Niveul volumului mediu anual al platilor informale (milioane de euro)
În cazul salariului mediu brut, prima creștere, de 20% față de nivelul din 2014, va avea loc până în 2018, cea de-a doua, reprezentând tot 20% față de nivelul din 2014, realizându-se până în anul 2028 și ducând salariul mediu brut la 2284.8 RON, conform graficului 3.6
Grafic 3.6: Nivelul salariului mediu brut in domeniul sanitar (RON)
Alte beneficii care vor decurge în timp sunt: reducerea deficitului de personal medical, transparentizarea utilizării contribuțiilor, creșterea accesului la servicii medicale (prin restrângerea răspândirii plăților informale) și creșterea calității serviciilor medicale prin o mai bună gestionare a fondurilor.
În ceea ce privește evaluarea procesului de implementare și a potențialului acestuia de a îndeplini așteptările cuprinse în viziune se va realiza o evaluare intermediară la finalul anului 2018, si se vor obține date relevante privind evoluția nivelului plăților informale și gradul de mulțumire a pacienților în raport cu accesul, cantitatea și calitatea serviciilor medicale, dar și gradul de mulțumire a cadrelor medicale în raport cu salarizarea și condițiile în care profesează.
CONCLUZII
În urma cercetării realizate am constatat că, din cauza faptului că se alocă un procent foarte mic din PIB în domeniul sănătății, acest lucru generează un nivel slab de salarizare, ducând la o calitate și o cantitate redusă de servicii medicale care continuă cu o slabă dotare a unităților medicale și un număr foarte mic al medicilor la 1000 de locuitori comparat cu media Uniunii Europene.
Parcurgând studiile analizate, am ajuns la concluzia că România prezintă cei mai mulți indicatori negativi din zona europeană, din punct de vedere al stării de sănătate, începând cu sporul natural al populației, până la creșterea nivelului de boli cronice.
Salarizarea slabă duce la creșterea mobilității personalului medical către statele Uniunii Europene, lucru care mărește semnificativ deficitul de personal al sistemului sanitar public românesc și îi determină pe aceștia să accepte plati informale de la pacienți. Tot mai multe cadre medicale aleg să muncească în străinătate deoarece acolo condițiile de muncă sunt mai bune iar nivelul salariului este mult mai ridicat, lucru care este în defavoarea statului român, deoarece investiția făcută din banii publici pentru formarea și pregătirea acestora nu aduce beneficii României ci statelor în care aleg să profeseze.
Sintetizând informațiile prezentate în această lucrare am ajuns la concluzia că, nu doar factorii economici au dus la apariția plăților informale ci și cei sociali, culturali, etici și legali. Din cauza faptului că există un grad foarte redus de informare a populației cu privire la domeniul sanitar, tot mai multe persoane aleg să nu-și rezolve problemele de sănătate decât atunci când acestea se agravează, acest lucru ducând la aglomerarea serviciilor de urgență ale unităților sanitare. Aglomerarea serviciilor de urgență, numărul mare de pacienți pe care un singur medic îl are, împreună cu mentalitatea și obișnuința pacienților de a avea întâietate și de a primi tratament preferențial încurajează fenomenul de plăți informale, ducând la creșterea continuă a volumului acestora.
Din cauza faptului că nu există instrumente de prevenție și de sancțiune a plăților informale, s-a constatat că sunt cazuri în care cadrele medicale au început să solicite acest tip de plată, în vederea condiționării serviciului medical.
Ca și propuneri am ales să susțin implementarea unui sistem informatic în cadrul CNAS în vederea creării unei baze de date cu ajutorul căreia se poate evidență situația financiară a acestei instituții. O altă propunere ar consta în reorganizarea transparentă a rețelei de spitale publice, lucru care ar duce la compactarea sistemului și la posibila acumulare de resurse financiare pentru a se putea mări nivelul de salarizare al cadrelor medicale.
Sugerez crearea unui organ de prevenire și de sancțiune în cadrul fiecărei unități medicale, cu ajutorul căruia se poate reduce semnificativ numărul plăților informale.
Pentru a diminua lipsa de informare a populației am propus implementarea unui serviciu telefonic de consiliere cu privire la problemele de sănătate, serviciu care prezintă o linie telefonică unde pacienții pot afla consecințele acestor plati informale, având posibilitatea de a reclama cadrele medicale care condiționează actul medical de aceste plati.
Pe parcursul ultimilor 10 ani s-a încercat o reforma a sistemului sanitar, dar fără succes. În contextul actualei crize economice, puținele resurse financiare de care s-a dispus au fost utilizate ineficient, același lucru întâmplându-se și în cazul resurselor umane, accentuant tot mai mult nevoia unui sistem performant de management al cadrelor medicale de la nivel local până la nivel național.
România a devenit țară care aloca cele mai puține resurse financiare pentru sistemul său public de sănătate, iar calitatea serviciilor medicale oferite a scăzut foarte mult, fapt pentru care mulți cetățeni romani nemulțumiți, au apelat la serviciile medicale ale spitalelor din alte țări.
Consider că, pentru a ajunge la nivelul chetuielilor cu sănătatea, prezent în alte țări, în România, reforma în sănătate ar trebui făcută în paralel cu dezvoltarea infrastructurii generale.
BIBLIOGRAFIE
A. I. Curta, Politici de sănătate în noile state membre ale Uniunii Europene: Cazul României, Presa Universitară Clujeană 2008;
C. Vlădescu, Managementul serviciilor de sănătate, Ed. Expert, București, 2000;
C. Vlădescu, C. Busoi, Politici de Sănătate în Uniunea Europeană, Ed. Polirom, București 2011;
C. Vlădescu, S. Rădulescu, V. Olsavsky, Health Care Systems în Transition. European Observatory on Health Care Systems, Ed. WHO, Copenhaga, 2000;
C. Vlădescu, Reforma sistemelor de sănătate din România de tip național, Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, București 2000;
D. Easton, The political system: an inquiry into the State of Political Science, New York,1953;
D. Enachescu, C. Vlădescu, C. Tesliuc., Health and Health Services in Romania. Projects, Realities, and Dilemmas.Jurnal de medicină preventivă, 1996;
E. Căpraru, Copilul și îngrijirea lui din ’38 încoace”, Revista Dilema veche nr. 55, 18-24 februarie 2005;
G. Cunningham, “Policy and Practice” în Public Administration, 1963;
G. Zarkovic, D. Enăchescu, Problemele privind Politicile de Sănătate în Țările Europei Centrale și de Răsărit, Ed. InfoMedica, 1998;
I. Kaul, I. Grunberg, M. Stern, Global Public Goods: Internațional Cooperation în the 21st Century, New York, Oxford University Press, 1999;
J. Mindell, A. Boaz, M. Joffe, S. Curtis, M. Birley, “ Enhancing the Evidence Base for Health Impact Assessment”, Ed. Earthscan, 2004;
L. Zapartan, Relațiile internaționale, Ed. Sudia, Cluj Napoca, 2001;
M. C. Drăgoi, Sistemul de sănătate din România în context european, Ed. ASE, București 2010;
M. Poenariu, Sănătatea populației din România în context european, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2006;
S. Jenkins, J. James, C. Waddington, Evaluation of the Health Reform în Eight Pilot Districts în Romania, Institute for Health Sector Development;
United Nations Development Program – UNDP – human development report, New York, United Nations, 1994;
Decizia nr. 1786/2002/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 de instituire a unui Program de acțiune comunitară în domeniul sănătății (2003-2008);.
Ministerul Sănătății, Carta Reformei Serviciilor de Sănătate din România, București, 1997;
Ministerul Sănătății, Strategia Sectorială de Reformă a Serviciilor de Sănătate din România, DGPSRA, București, 1998;
Monitorul Oficial, Partea I nr. 372 din 28 aprilie 2006;
Monitorul Oficial Nr. 372 din 28 aprilie 2006;
Monitorul Oficial al României, “Strategia națională de raționalizare a spitalelor”, București, 23 martie 2011;
Health Care Systems în Transition. United Kingdom, European Observatory on Health Care Systems, 1999
www.eurostat.com accesat la data de 5 iunie 2014.
www.who.int -World Health Organization, 2009, accesat la data de 27 mai 2014;
www.ms.ro – Ministerul Sănătății – Centrul Național pentru Organizarea și Asigurarea Sistemului Informațional și Informatic în Domeniul Sănătății, accesat la data de 29 mai 2014;
www.adevărul.ro accesat pe data de 1 iunie 2014;
BIBLIOGRAFIE
A. I. Curta, Politici de sănătate în noile state membre ale Uniunii Europene: Cazul României, Presa Universitară Clujeană 2008;
C. Vlădescu, Managementul serviciilor de sănătate, Ed. Expert, București, 2000;
C. Vlădescu, C. Busoi, Politici de Sănătate în Uniunea Europeană, Ed. Polirom, București 2011;
C. Vlădescu, S. Rădulescu, V. Olsavsky, Health Care Systems în Transition. European Observatory on Health Care Systems, Ed. WHO, Copenhaga, 2000;
C. Vlădescu, Reforma sistemelor de sănătate din România de tip național, Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, București 2000;
D. Easton, The political system: an inquiry into the State of Political Science, New York,1953;
D. Enachescu, C. Vlădescu, C. Tesliuc., Health and Health Services in Romania. Projects, Realities, and Dilemmas.Jurnal de medicină preventivă, 1996;
E. Căpraru, Copilul și îngrijirea lui din ’38 încoace”, Revista Dilema veche nr. 55, 18-24 februarie 2005;
G. Cunningham, “Policy and Practice” în Public Administration, 1963;
G. Zarkovic, D. Enăchescu, Problemele privind Politicile de Sănătate în Țările Europei Centrale și de Răsărit, Ed. InfoMedica, 1998;
I. Kaul, I. Grunberg, M. Stern, Global Public Goods: Internațional Cooperation în the 21st Century, New York, Oxford University Press, 1999;
J. Mindell, A. Boaz, M. Joffe, S. Curtis, M. Birley, “ Enhancing the Evidence Base for Health Impact Assessment”, Ed. Earthscan, 2004;
L. Zapartan, Relațiile internaționale, Ed. Sudia, Cluj Napoca, 2001;
M. C. Drăgoi, Sistemul de sănătate din România în context european, Ed. ASE, București 2010;
M. Poenariu, Sănătatea populației din România în context european, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2006;
S. Jenkins, J. James, C. Waddington, Evaluation of the Health Reform în Eight Pilot Districts în Romania, Institute for Health Sector Development;
United Nations Development Program – UNDP – human development report, New York, United Nations, 1994;
Decizia nr. 1786/2002/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 de instituire a unui Program de acțiune comunitară în domeniul sănătății (2003-2008);.
Ministerul Sănătății, Carta Reformei Serviciilor de Sănătate din România, București, 1997;
Ministerul Sănătății, Strategia Sectorială de Reformă a Serviciilor de Sănătate din România, DGPSRA, București, 1998;
Monitorul Oficial, Partea I nr. 372 din 28 aprilie 2006;
Monitorul Oficial Nr. 372 din 28 aprilie 2006;
Monitorul Oficial al României, “Strategia națională de raționalizare a spitalelor”, București, 23 martie 2011;
Health Care Systems în Transition. United Kingdom, European Observatory on Health Care Systems, 1999
www.eurostat.com accesat la data de 5 iunie 2014.
www.who.int -World Health Organization, 2009, accesat la data de 27 mai 2014;
www.ms.ro – Ministerul Sănătății – Centrul Național pentru Organizarea și Asigurarea Sistemului Informațional și Informatic în Domeniul Sănătății, accesat la data de 29 mai 2014;
www.adevărul.ro accesat pe data de 1 iunie 2014;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sanatatea In Uniunea Europeana (ID: 157963)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.