Rolul Tratamentului Kinetoterapeutic la Pacientii cu Fractura de Paleta Humerala Operata

Rolul tratamentului kinetoterapeutic la pacienții cu fractura de paleta humerală operată

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Kinetoterapia

1.1. Kinetoterapie – definiție, terminologie specifică

1.2. Kinetoterapie- valori și principii

1.3. Tipuri de kinetoterapeuți și pacienți

CAPITOLUL II. Fractura de paleta humerală operată

2.1. Generalități

2.2. Semne, simptome și complicații

2.3. Tratament

CAPITOLULIII. Rolul tratamentului kinetoterapeutic la pacienții cu fractura de paleta humerală operată

3.1. Relația kinetoterapeut pacient

3.2. Activități specifice desfășurate de kinetoterapeuti-pacienti

3.3. Program de recuperare kineteterapeutic la pacienții cu fractura de paleta humerală operată

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Lucrarea de fată, intitutala Rolul tratamentului kinetoterapeutic la pacienții cu fractura de paleta humerală operata are ca scop, prezentarea unui program kinetic de recuperare în cazul de fractură de paleta humerală operată. Lucrarea de licență debutează cu prezentarea unor concepte teoretice referitoare la conceptul de kinetoterapie și conține terminologia specifica acestuia. Capitolul ÎI este dedicat analizei din punct de vedere medical al fracturii de paleta humerală operată. Capitolul III constituie parte practică a lucrării deoarece propune un program specific recuperării în acesta afecțiune.

Kinetoterapia reprezintă unul din mijloacele fundamentale pe care se bazează reabilitarea deficienților motori. Principiile morale ale kinetoterapeutului, la prima vedere par o chestiune adiacentă domeniului kinetoterapiei. Majoritatea este obișnuită, atunci când aude sau se gândește la kinetoterapie, să creadă că această noțiune are conotații asemănătoare terapiilor complementare de genul: aromoterapie, cromoterapie, meloterapie, reflexoterapie, chiar și bioenergie, etc. Dorim să precizăm însă faptul că ea aparține domeniului medicinii tradiționale iar efectele ei pot fi suplinite cu success de terapiile complementare în măsura în care noi le înțelegem și le acceptăm ca pe o completare la tratamentele clasice.

De multe ori se fac confuzii mari, între kinetoterapeut și maseor, dacă pentru a face masaj, reflexoterapie, bioenergie sau orice altceva de acest gen este nevoie de un curs în baza căruia se obține un atestat, pentru a fi kinetoterapeut însă,  trebuie să fi licențiat al Facultății de Kinetoterapie, fie în cadrul Academiei Naționale de Educație Fizică și Sport, fie în cadrul Univ. de Medicină și Farmacie.

Azi în secolul XXI, kinetoterapia este nelipsită în cadrul unui spital, și asta datorită efectelor și rezultatelor obținute prin practicarea ei. De aceea am ales să studiem partea morală și principală a acestui domeniu și a celor ce iau parte la desfășurarea lui.

Kinetoterapeutul de azi, nu e totuna cu medicul de azi sau maseorul de azi. Ceea ce deosebește un medic de un kinetoterapeut este faptul că acesta din urmă nu poate pune un diagnostic așa cum nici medicul nu poate alcătui un program de kinetoterapie pentru pacient (îl poate recomanda și indica ca și tratament însă conținutul lui va fi realizat de către kinetoterapeut pe baza unei anamneze ulterioare).

Kinetoterapeutul trebuie să fie o persoană complexă, din toate punctele de vedere, deasemenea el trebuie să tindă și către statutul de pedagog în relația cu pacienții, dar și în conduita sa. Kinetoterapeutul se ghidează după niște reguli și este un deontolog, de aceea vom studia ceea ce înseamnă aceste reguli, vom încerca să detaliem și să descifrăm ceea ce presupune deontologia în domeniul kinetoterapiei. Vom analiza principiile morale după care kinetoterapeutul se ghidează.

Din punct de vedere etimologic “reabilitarea” provine de la termenul latin “habilitas-atis” care se traduce prin “abilitate”, “dexteritate”. Abilitatea reprezintă o calitate psihosomatică indispensabilă care permite individului să se adapteze la condițiile mediului înconjurător, să devină util societății din care face parte și să obțină un minimum necesar de confort și satisfacții.

Din cauza faptului că o serie de factori nocivi pot produce pierderea parțiala sau totală a acestei calități și a apărut necesitatea de a se realiza un sistem complex de asistenta medico-sociala, capabil să recupereze social individul afectat.

Acestiu sistem de asistenta i se acorda – pe drept cuvânt – denumirea de reabilitare.

Reabilitarea – ca formă modernă de asistenta medico-sociala – urmărește unificarea concepțiilor terapeutice și centralizarea lor, conlucrarea tuturor specialiștilor, cu scopul realizării unei terapii cursive, care să aibă un efect tonic, menținând o stare psihică normală a deficientului.

La baza reabilitării stau doua premise esantionale pe care întreaga societate trebuie să le accepte, ele putând fi enunțate ca “lozinci” de conviețuire socială cu deficienții motori.

Prima premiză: “Fiecare individ normal este un invalid potențial”. Starea de sănătate deplină nu dă dreptul oamenilor de a-i considera pe semenii lor infirmi rebuturi sociale.

A doua premiză: “ Nu exista invalizi, ci există numai semeni de ai noștri care se considera ca atare din cauza greșelilor noastre”. Ea se referă la efectul atitudinilor noastre asupra tonusului psihic al infirmului. Într-un mediu adecvat, unde găsește sprijin și înțelegere, infirmul nu se va mai consideră ca atare.

Sfera conceptului de reabilitare apare extrem de vastă și are implicații și rezonanțe sociale multiple. Văzută sub această formă, reabilitarea se transforma dintr-o obligație medicală într-una socială.

Reabilitarea reprezintă o formă de asistenta medico-sociala complexă, dar – în același timp – unitara în concepție, care se desfășoară continuu și are ca scop final reintegrarea în societate a deficienților.

Unele țări din Europa au adoptat termenul de readaptare, considerat mai apropiat ideii de redare a deficientului unui mod de viața util societății.

Scoala franceza adopta termenul de reeducare, deoarececel de reabilitare se referă, în special, la acțiunea de reeducare a infractorilor.

Mijloacele reabilitării:

Recuperarea medicală

Readaptarea psihică

Educarea și reeducarea profesională

Readaptarea socială

Recuperarea medicală se bazează pe concepțiile terapeutice moderne, eficienta ei fiind invers proporțională cu perioada de timp necesară vindecării, iar în cazul unor leziuni moefologice sau funcționale definitorii, cu perioada de timp necesară formarii unor mecanisme compensatorii convenabile.

Readaptarea psihică sau menținerea unei stări psihice normale reprezintă condiția esențială care face posibilă aplicarea programului de recuperare medicală.

Reeducarea medicală corecta nu este posibilă decât în spitalele de ortopedie sau în centrele de stabilitre a deficienților motorii dotate cu toate compartimentele de investigații și terapeutice necesare.

Mijloacele “Educarea și reeducarea profesională” și “Readaptarea socială” sunt în strânsă interdependenta cu readaptarea psihică.

Calitatea și ritmul procesului de reabilitare sunt dependente în primul rând de posibilitățile se de dorința de colaborare ale deficientului. Starea psihică și voința, calitățile sau defectele psihice, complexele, refulările și întreaga viață psihică a bolnavului trebuie bine cunoscute înainte de a se întreprinde activitatea terapeutică.

Procesul de reabilitare trebuie considerat ca un program terapeutic psiho-motor ce se bazează pe trei elemente principale, care intra în acțiune concomitent, având un pronunțat caracter individual:

– kinetoterapia precoce postoperatorie sau postaparviere

– acțiunile pe linie socială

– terapia psiho-farmacologica cu efecte sindromalitice.

Evoluția psihică a deficientului pe tot parcursul procesului de reabilitare sau după acesta trebuie obligatoriu urmărită și – eventual – dirijata. Deficientul motor trebuie să practice consecvent, pentru tot restul vieții, antrenament specific nu numai somatic ci și psihic.

Readaptarea socială se interferează cu celalalte forme de reeducare și reprezintă procesul prin care se crează deficientului condițiile necesare pentru ca acesta să profite la maxim de toate binefacerile societății din care face parte.

Organizarea progresivă a unei rețele de reabilitare cât mai puternice reprezintă o necesitate socială și reflecta gradul de dezvoltarea atins de țara respectivă.

În cadrul reabilitării, ca proces medico-social complex, kinetoterapia reprezintă un mijloc terapeutic de bază.

Terapia prin mișcare intra în acțiune concomitent ciu celalalte mijloace, în cadrul planului terapeutic general unitar.

În leziunile minore kinetoterapia se aplica până la vindecarea completa, iar în cele majore, soldate cu infirmități definitive, este necesar să se folosească pe toată durata vieții.

Kinetoterapia găsește o largă aplicare în toate cele patru compartimente majore ale reabilitării, fiind indispensabila atât recuperării medicale, readaptării psihice, reeducării profesionale, cât și readaptării sociale.

După modul în care kinetoterapia se aplică, în raport cu celalalte mijloace ale reabilitării, ea se poate împărți în:

Kinetoterapia deficienților neurochirurgicali, cum ar fi, de exemplu, reducerea de timpuriu a encefalopatiilor infantile, a indivizilor fracturați și imobilizați în aparate ghipsate, reeducarea deficienților care necesită asistență ortopedică.

Kinetoterapia preoperatorie se realizează înaintea intervențiilor în cazul scoliozelor unor articulații, care necesita rezolvare chirurgicală, etc.

Kinetoterapia postoperatorie care se practică în mod obligatoriu după toate intervențiile chirurgicale asupra aparatului locomotor, urmată sau nu de asistenta ortopedică sau protezare.

Scopurile esențiale ale kinetoterapiei aplicate le deficienții motori se pot rezuma la:

Îmbunatățirea capacitații generale de mișcare

Ameliorarea funcțiilor segmentului sau seegmentelor afectate

Stimularea psihică.

Formele principale de aplicare ale kinetoterapiei sunt:

Imitatiiole și jocurile

Gimnastica generală și respiratorie

Gimnastica medicală selectivă

Reeducarea mersului

Reeducarea prehensiunii

Hidrokinetoterapia

Sportul curativ

Dansul curativ

Ergoterapia.

CAPITOLUL I. Kinetoterapia

1.1. Kinetoterapie – definiție, terminologie specifică

Recuperarea medicală reprezintă acea activitate complexă medicală, educațională și profesională prin care se urmărește restabilirea cât mai deplină a capacităților funcționale reduse sau pierdute de către o persoană, în urma unor boli congenitale sau dobândite, precum și dezvoltarea nervoasă compensatorie și de adaptare, respectiv "o viață activă cu independență economică și/sau socială" (Academia Română de Științe). După OMS, coincide cu debutul bolii și cuprinde măsurile terapeutice, medicale, ortopedice, etc. adecvate fazei bolii cât și procedeele menite să prevină sau să limiteze sechelele. În convalescență se urmărește reabilitarea funcției pierdute (parțial sau total) prin utilizarea diverselor mijloace terapeutice. În postconvalescență se urmărește menținerea rezultatelor (etapa de stabilizare completă a leziunilor, bolii) și lichidarea deficiențelor funcționale restante. Recuperarea profesională (vocațională) constituie o etapă a recuperării axată pe problemă orientării profesionale; Recuperarea socială – etapa recuperării axată pe rezolvarea problemelor vieții cotidiene (toaletă, alimentație, deplasare, etc.); se utilizează în acest scop orteze, proteze, dispozitive corective, etc.

Termenul “Kinetologie” a fost introdus în 1857 de către Dally, și desemnează „știința ce studiază mișcările organismelor vii și a structurilor ce participă la aceste mișcări”. Din aceasta se desprinde, ca știință de sine stătătoare, Kinetologia umană care se ocupă „cu studiul mișcării umane și al structurilor care participă la aceste mișcări” (D. Moțet, D. Mârza). În momentul de față se mai fac încă confuzii, termenul fiind folosit și în sensul de Kinetoterapie, fiindu-i atribuite obiectul de studiu, obiectivele, metodele și mijlotoaletă, alimentație, deplasare, etc.); se utilizează în acest scop orteze, proteze, dispozitive corective, etc.

Termenul “Kinetologie” a fost introdus în 1857 de către Dally, și desemnează „știința ce studiază mișcările organismelor vii și a structurilor ce participă la aceste mișcări”. Din aceasta se desprinde, ca știință de sine stătătoare, Kinetologia umană care se ocupă „cu studiul mișcării umane și al structurilor care participă la aceste mișcări” (D. Moțet, D. Mârza). În momentul de față se mai fac încă confuzii, termenul fiind folosit și în sensul de Kinetoterapie, fiindu-i atribuite obiectul de studiu, obiectivele, metodele și mijloacele acesteia din urmă.

Kinetoterapia „studiază mecanismele neuromusculare și articulare care asigură omului mișcările (activitățile motrice) normale, în același timp, studiind și elaborând principiile de structurare a unor programe care se adresează organismului uman, atât din punct de vedere profilactic, cât și din punct de vedere terapeutic și recuperator. Este o disciplină științifică cu caracter aplicativ bine definit, având un obiect propriu de studiu: menținerea și dezvoltarea unor indici morfologici și funcționali normali, prin mijloacele specifice (exercițiul fizic ca element de bază), la persoane în situații biologice speciale” (D. Moțet, D. Mârza). Având în vedere că „toți oamenii beneficiază, sub o formă sau alta de „miracolul și binefacerile curativo-profilactice și terapeutice ale mișcării”, se poate afirma că „într-un moment sau altul a vieții, fiecare om (sănătos, în situații biologice speciale, bolnav, deficient, convalescent) intră în sfera de aplicații și compensatorii.

Mai este necesară definirea câtorva noțiuni, care în cadrul domeniului se regăsesc numai în legătură cu Kinetoterapia, astfel:

Profilaxie = totalitatea metodelor, mijloacelor și procedeelor prin care se acționează pentru menținerea stării de sănătate a populației (împiedicarea apariției îmbolnăvirilor, limitarea extinderii unei boli deja apărute, înlăturarea complicațiilor și consecințelor grave ale bolii respective).

Terapie = totalitatea metodelor, mijloacelor și procedeelor prin care se acționează pentru tratarea bolilor.

Recuperare = vindecare totală sau parțială, din punct de vedere fizic, psihic, al unei mișcări, al mersului, care se produce spontan sau ca urmare a unui proces de reeducare.

Recuperare funcțională = terapie complexă prin care se urmărește recâștigarea funcției unui organ sau a unuia sau mai multor segmente de membru neutilizate o perioadă de timp.

Compensare = acțiunea de a compensa și rezultatul ei; a completa ceva insuficient cu altceva, a echilibra. în cazul în care recuperarea nu poate reda subiectului în întregime capacitatea funcțională normală, sau dacă recuperarea nu se poate realiza din diverse motive, se lucrează pentru formarea unor mecanisme compensatorii care să asigure un anumit grad, variabil, de funcționalitate și, implicit, de autonomie, înlocuind funcțiile diminuate sau pierdute.

Corectare = proces care se ocupă cu corectarea abaterilor de la normal datorate unor cauze diverse.

Educare = proces care se ocupă cu formarea și dezvoltarea unor deprinderi pe care persoana nu le-a avut niciodată; este, mai ales, cazul copiilor cu deficiențe/afecțiuni congenitale sau dobândite foarte timpuriu.

Reeducare = proces care se ocupă cu recuperarea fizică, psihică, profesională a bolnavilor în faza acută a bolilor, în perioada de convalescență sau după formarea de sechele; este vorba despre a reforma la subiect anumite deprinderi pe care le-a avut și le-a pierdut în urma îmbolnăvirii sau accidentului.

Readaptare = refacerea capacității de muncă a bolnavilor, a celor cu leziuni organice și a invalizilor și reintroducerea lor în viața socială, prin măsuri medicale, tehnice și psihologice, cu recalificare profesională și adaptare la noile condiții de lucru, aplicând totodată o protecție a muncii în vederea obținerii unor rezultate de durată.

Reabilitare = readucerea în stare activă, prin reeducare, exerciții și fizioterapie a unor funcții alterate sau aproape dispărute în urma unor procese patologice.

1.2. Kinetoterapie- valori si principii

Medicul de familie orientează în general, comportamentul persoanelor care asigură asistență, fără a detalia acțiunile ce urmează a fi efectuate, fără a analiza modul în care trebuie să se desfășoare etapele de lucru și sistemul de autoprotecție a kinetoterapeutului.

Prezentăm sistemul de principii generale de care vom ține seama atunci când avem spre îngrijire o persoană cu nevoi speciale.

„În primul rând să nu faci rău" – este un principiu „vechi cât știința medicală”. Se recomandă ca măsurile de ajutor oferite kinetoterapeut persoanei cu nevoi speciale să se încadreze strict în indicațiile medicului. Este interzis a avea inițiative sau a asculta de sfaturi binevoitoare ale unor persoane neavizate.

Gradarea efortului are o mare importanță în procesul de reabilitare a capacității funcționale a unei persoane cu nevoi speciale. Efortul trebuie să urmeze o curbă ascendentă, plasată la limita superioară a posibilităților funcționale de moment.

Continuarea acțiunilor până la deplina recuperare a capacităților funcționale Mijloacele pe care le folosim pentru a obține rezultatele pozitive în procesul de recuperare aparțin kinetoterapeutului. Pentru refacerea deplină a capacității funcționale, sistemul de mijloace pe care le folosim trebuie să fie adaptat specificului afecțiunii, vârstei pacientului, experienței motrice, stării de sănătate.

Individualizarea tratamentului

Procesul de refacere a capacității funcționale a organismului este diferit de la un pacient la altul datorită unei diversități de localizări, de particularități individuale privind reacțiile organismului la tratament, de varietatea afecțiunilor. Din aceste motive, sistemul de lucru trebuie individualizat în funcție de situația fiecărui pacient(Cl. Baciu).

În acest sens vom lua în considerare factorii care determină comportamentul pacientului, și anume:

sexul – prezintă particularități sub raportul tratamentului în sens că la femei se obțin mai bune rezultate sub raportul controlului motor, la mobilitate și abilități, pe când la bărbați la mobilitate controlată, în care elementele de forță au un rol important;

vârsta – este cunoscut că rezultatele cele mai bune se obțin la copii și tineret, în timp ce la persoanele în vârstă vindecarea este de durată și cu unele deficultăți;

experiența mortică – un pacient care a acumulat, înainte de declanșarea bolii, o experință motrică va face față mai bine solicitărilor procesului de recuperare față de o persoană sedentară; se explică acest comportament prin obișnuința pe care a dobândit-o prin practicarea programului zilnic de mișcare, prin capacitatea de mobilizare a forțelor, prin deprinderea de a alterna efortul cu odihna, prin înțelegerea a ceea ce reprezintă mișcare pentru organism și, în final, prin nivelul ridicat al pregătirii organismului sub raport fizic și psihic(T. Sbenghe);

nivelul cultural – sfera de cunoaștere fiind cuprinzătoare, pacientul își poate explica mult mai bine situația în care se află, el poate apela la cunoștințele sale de anatomie și fiziologie, înțelege mai bine explicațiile medicului și colaborează mai ușor cu kinetoterapeutul;

tipul și localizarea afecțiunii – este important să cunoaștem tipul și localizarea afecțiunii înainte de a sistematiza programul de lucru care va fi adaptat la acești parametri;

Normalizarea vieții

Viața unui pacient trebuie să fie cât mai aproape posibil de normalitate. Pentru realizarea normalizării se parcurg patru etape: pregătirea, participarea, contribuția și, în final, stăpânirea (L. Whalez).

1.3. Tipuri de kinetoterapeuri și pacienți

Se poate stabili o tipologie a kinetoterapeuților și pacienților pe baza faptelor de conduită și atitudini ale acestora în cadru ședințelor de exercitare. Stabilirea unei astfel de tipologii poate fi necesară pentru a facilita gruparea unor caracteristici care evidențiază stilul de lucru al kinetoterapeutului și atitudinile și comportamentul pacieților în cadrul activității de recuperare. De asemenea, stabilirea unei astfel de tipologii, poate fi utilă și pentru a facilita abordarea unor aspecte vizând condiționarea rezultatelor recuperării în funcție de relațiile care se stabilesc între anumite tipuri de kinetoterapeuți și pacienți.

În cadrul fiecărui tip au fost însumate toate aspectele considerate a caracteriza kinetoterapeuții și/sau pacienții, aspecte care de fapt definesc și stau la baza a tot ceea ce se realizează în cadrul relației kinetoterapeut – pacient, inclusiv la baza atingerii obiectivelor și obținerii rezultatelor (Mârza, D., 2005).

În stabilirea tipurilor de kinetoterapeuți se poate porni de la tipologia psihosociologică propusă de B.M. Bass (Popescu-Neveanu, P., 1978), astfel:

Cu orientare spre sine. În această categorie se înscriu kinetoterapeuții care sunt interesați mai mult de propria persoană, de imaginea de sine, de obținerea unor avantaje personale, dominați de nesiguranță. Își fac meseria în așa fel încât să nu poată fi apreciați nefavorabil de cei din jur (superiori, colegi, pacienți). În general, sunt ambiverți sau introverți, având ca subfactori dominanți reflexivitatea sau impulsivitatea. Solicită și emit preponderent relații de evaluare: trebuie să știe în permanență părerea celorlalți despre ei și își reglează comportamentul din acest punct de vedere; trebuie să evalueze în pennanență, pentru a-și da seama de măsura în care au reușit să facă impresie bună. Folosesc canale de comunicare diverse, adaptându-se în funcție de necesitatea obținerii a ceea ce urmăresc: să fie evaluați și să evalueze. De obicei nedogmatici (mai ales când este vorba de subiectivitatea lor), pot fi și dogmatici în situațiile în care și-au satisfăcut necesitatea de a fi evaluați pozitiv, caz în care subiectivitatea pacientului nu prezintă interes.

Cu orientare spre sarcină. Kinetoterapeuții orientați spre sarcină își localizează eforturile spre atingerea obiectivelor urmărite, cu orice preț. Ei știu cum trebuie să își facă treaba bine, gândesc și acționează strict tehnic. Autocrații, severi, dar corecți impersonali, despuiați parcă de afectivitate și generozitate, realiști. Pot fi extravertiți, ambiverți sau introvertiți, având ca subfactori: activismul, responsabilitatea și simțul practic. Dirijați mai ales spre interese cognitive, sunt orientați spre obținerea și transmiterea de informații, solicitând și emițând relații de orientare-comunicare.

Cu orientarea interacțiunii. Kinetoterapeuții orientați spre interacțiune sunt interesați de modul de abordare al pacientului, de calitatea relației și, în al doilea rând de prestația tehnică pe care o oferă. Dirijați spre pacienți, altruiști pentru ei deviza este"numai împreună” vom reuși, motiv pentru care își canalizează eforturile spre a câștiga încrederea pacientului și a-și dezvolta în permanență capacitățile empatice, pentru a avea posibilitatea de a simți întotdeauna cum să iasă în întâmpinarea pacienților. În general, sunt extravertiți sau ambiverți, având ca subfactor dominant sociabilitatea și expresivitatea.

Cu orientare instabilă. Kinetoterapeuții din această categorie sunt, în general nematurizați profesional, dominați de dorințe diverse și contrarii, pe care nu știu cum să și le satisfacă. Caută să convingă, chiar să seducă pacienții; sunt când simpli executanți determinați doar de interese materiale, când implicați în relația cu pacientul ajutându-l pe toate planurile. Schimbările se pot produce de la o ședință la alta sau chiar în cadrul aceleiași ședințe. Se întâlnesc în cazul tuturor dimensiunilor personalității și pot avea oricare dintre subfactori dominant. Își schimbă poziția de viața cu care intră în relație, destul de frecvent, în funcție de starea de moment. Abordează uneori canale de comunicare pentru a veni în întâmpinarea pacientului, alteori doar pentru a obține ceea ce vrea și chiar, în unele situații, canale de comunicare la confruntare cu pacientul. Solicită și emite diverse stiluri de interrelații, fără a fi preocupat în mod deosebit de acest aspect. În funcție de starea de moment, poate fi dogmatic, nedogmatic sau chiar echilibrat și acest lucru fără a fi conștientizat sau urmărit în mod special. În general, nu-i pasă, nu dorește decât să aibă un loc de muncă, să aibă un salariu și toate acestea cât mai mult timp, fără să apară vreo perturbare. Uneori autoritar și dominant, alteori permisiv (laissez-faire) sau eschivator, uneori oportunist, instabilitatea lor le marchează și rezultatele, acestea fiind mai mult întâmplătoare.

O serie de informații referitoare la atitudinile față de boală și situația de bolnav, la stările psihice și simptomelor somato – fiziologice – psihice induse de boală, cu faptele de conduită și atitudinile pacienților în cadrul ședințelor de exercitare, se pot stabili următoarele tipuri generale de pacienți:

Realistul. Pacientul realist nu se gândește cu teamă că s-ar putea îmbolnăvi, nu își anticipează suferința, dar este impresionat de suferința altora. Chiar dacă este marcat și el de o serie de stări psihice momentane nefavorabile în momentul accidentării/îmbolnăvirii, este afectat mai puțin, prezentând mai puține simptome somato – fiziologice și anxietate de nivel redus. Nu îi lipsește speranța că afecțiunea nu este prea gravă (în momentul accidentării / îmbolnăvirii) sau că recuperarea se va realiza complet și rapid (la începerea programului de recuperare). Prezintă încredere în terapie și recuperare, încredere în forțele proprii, motivație bună și este dispus să coopereze la propria recuperare. Extravertit sau ambivert, solicită și emite mai ales relații de orientare-comunicare și tratează informațiile primite și oferite în timpul relației mai ales nedogmatic. Se autoapreciază aproximativ corect, își cunoaște posibilitățile și limitele și este dispus să asculte și să respecte recomandările specialistului în legătura cu programul de urmat.

Combativul. Nici pacientul combativ nu anticipează boala și suferința, dar este impresionat de suferința celorlalți. În momentul accidentării/îmbolnăvirii reacționează mai ales cu emoții primare, furia fiind dominantă. Ca simptome somato – fiziologice este marcat de iritabilitate, stări de agitație, tensiuni musculare excesive, care au ca urmare creșteri ale valorilor pulsului și tensiunii arteriale și unele disfuncții organice. Nivelul de anxietate este mai mare decât în cazul Realistului, dar el este optimist și dispus să lupte, chiar cu riscul de a depăși măsura, pentru a se însănătoși cât mai repede. Are încredere mare în sine, dar nu-și cunoaște prea bine limitele fiind predispus să le supraevalueze; este supramotivat și are, în permanent tendința de a nu respecta întocmai recomandările specialistului, considerând că ce e mai puțin strică, ceea ce e mai mult nu! Uneori are tendințe de dominare în cadrul relației, abordând canale de comunicare neadaptate relației terapeutice, care dau naștere la situații de confruntare.

Dependent de rol. Își anticipează boala, gândindu-se că s-ar putea accidenta / îmbolnăvi, anticipându-și suferința și punând antetrăirea fricii de accidentare/îmbolnăvire în legătură cu imposibilitatea de a-și exercita rolurile proprii (de soț/soție, tată/mamă, prieten, rol profesional etc.). Fiind și foarte impresionabil și pesimist, nivelul său de anxietate este mai mare decât cel al Combativului simptomele somato -fiziologice care apar manifestându-se cu frecvență și intensitate ceva mai mare. Are sau nu încredere în terapie, în general nu are încredere în forțele proprii, dar este motivat (de necesitatea de a se întoarce mai repede la exercitarea rolurilor) și dispus să coopereze la propria recuperare. Motivația să trece prin submotivație (în cazul în care este stresat de gândul că nu-și poate exercita rolurile, dar se gândește și la faptul că i-ar prinde bine o pauză), la motivare corect adaptată necesităților și supramotivare (mai ales în cazul pacienților cu subfactorul dominant ai personalității Responsabilitatea).

Incurabilul. Este o categorie specială de pacienți, asupra căreia trebuie să se atragă atenție. Pacientul incurabil este cel la care diminuarea simptomelor, oricare ar fi ele și oricât de puțin grave ar fi, nu atrage decât recrudescența și deplasarea lor(este vorba mai mult despre nevindecabili decât despre incurabili). Incurabilii, în kinetoterapie, sunt persoanele la care nu se poate face altceva decât să se ușureze durerea (fizică sau morală), și să li se facă restul vieții mai ușoară. Nevindecabilii sunt cei care pot duce o viață aproape normală, chiar și cu câteva boli (nu este vorba despre simulatori). Ei nu se străduiesc să pară că suferă și nu urmăresc concedii medicale, ci suferă cu adevărat și nu precupețesc nici un efort material pentru a găsi terapeutul potrivit, majoritatea fiind femei. La acești pacienți problema nu este la nivel corporal, ci pe plan psihic și, ca urmare, corpul suferă în realitate. Pentru faptul că simptomul (psihic) care constă în a avea simptome (somatice) nu se lasă reparat, acești pacienți vor căuta întotdeauna pe cineva căruia să i se plângă, la a cărui cunoștinte să apeleze, cineva care e de fapt un lanț întreg de terapeuți în care kinetoterapeutul este doar o verigă. Pacientul incurabil este bineînțeles anticipativ și foarte influențabil în ceea ce privește riscurile producerii unui accident/îmbolnăviri. În momentul în care accidentul/îmbolnăvirea s-a produs, sunt disperați, au tendința de a învinui pe alții pentru suferința lor (terapeuți, familie, prieteni etc.), găsindu-și de fapt un refugiu (pauză) permanent în boală. Nivelul lor de pesimism și anxietate este destul de ridicat. Pacienții din această categorie sunt, în general introvertiți sau ambiverți, având ca subfactori dominanți reflexivitatea, nesociabilitatea, inhibiția etc.

Pățitul sau cunoscătorul. Acest tip cuprinde numai pacienți cu antecedente medicale, care au mai beneficiat de tratamente diverse. Foarte interesați să știe tot despre boala lor, în lipsa unor informații primite direct de la sursă (terapeut), se interesează la rude, prieteni, cunoscuți, citesc tot ce le pică în mână și devin, în scurt timp, foarte pricepuți. Sunt cei care, atunci când vin la terapeut, sugerează diagnosticul și măsurile terapeutice, pentru că le cunosc de la alți terapeuți pe care i-au mai vizitat sau pentru că știu de la cei din jur. În unele situații, încrederea pacientului în terapeut se obține foarte greu, dacă ceva din ce spune specialistul nu se potrivește cu ceva ce știa pacientul. Se poate ajunge la refuzul de a accepta și efectuă un anumit program sau chiar la abandon, dacă nu li se ascultă sfaturile, dacă nu sunt recunoscuți și abordați corect. În general, în timpul internărilor în spital, riscul aparției acestui tip de pacienți este crescut. Pățitul este anticipativ și impresionabil, gândindu-se în primul rând la sine și acumulând toate informațiile pe care le poate obține, pentru a fi pregătit pentru orice eventualitate. Nivelul de anxietate este destul de crescut, deoarece are impresia că recunoaște în orice simptom un semn al unei boli fatale sau foarte grave. Este pesimist, nu are încredere în sine și nici în terapie (motiv pentru care nu are nici răbdare, propunând mereu alte metode terapeutice și considerându-le pe cele adoptate ca ineficiente). În timpul programului de kinetoterapie este reținut în execuția unor exerciții, de frica recidivei, pentru că știe ce a pățit cineva. Extravertit sau ambivert, cu nivel crescut de sociabilitate, activism și expresivitate.

Resemnatul. Anticipativ și foarte influențabil în ceea ce privește posibilitatea apariției unei boli, pe un teren deja marcat de o anxietate de nivel crescut, pacientul Resemnat nu mai are nimic de făcut decât să accepte situația așa cum este. Resemnatul găsindu-se mai ales printre persoanele în vârstă, cu antecedente medicale mai mult sau mai puțin grave, cu o bogată experiență în ceea ce privește terapiile și cu posibile deziluzii în ceea ce privește efectele lor, este marcat de tulburări organice și vegetative, cu atât mai mult cu cât își manifestă mai intens pesimismul. Hotărând că nu mai este nimic de făcut, Resemnatul se gândește că poate ar putea chiar profita de pauză pe care i-o oferă boala și …. nu acceptă să facă mai nimic. Este foarte greu de motivat un astfel de pacient, atâta timp cât nu mai crede că l-ar putea ajuta cineva și este convins că nici el nu mai are resursele necesare pentru a se însănătoși. Introvertit (inhibat, nesociabil, reflexiv).

Fatalistul. Îngrozit de gândul că s-ar putea accidenta/îmbolnăvi, dar fiind în același timp sigur că acest lucru se va întâmpla (pentru că e imposibil să scapi de așa ceva). Fatalistul este un pesimist cronic, caracterizat prin neîncredere în terapie, în general. Nu este vorba neapărat că nu își cunoaște posibilitățile și limitele și că nu crede că acestea l-ar putea susține în eforturile pe care le face ci despre faptul că orice aș face tot nu poate fi bine, pentru că binele nu există. În momentul accidentării/îmbolnăvirii, din tabloul stărilor psihice care îl caracterizează lipsesc multe care sunt întâlnite la celelalte categorii, pentru că el nu a fost luat prin surprindere. Gândește, în general «știam eu » și nu-i mai rămâne decât să se gândească la ce e mai rău (moarte, de exemplu), în această situație, la Fatalist întâlnindu-se o anxietate de nivel ridicat. Îi lipsește motivația (la ce bun?) și, ca atare nu se angajează în colaborarea cu kinetoterapeutul în cadrul programului de recuperare.

Raportând rezultatele recuperării la tipurile de personalitate, la pozițiile de viață, dominantele stării sinelui și a sistemului de reprezentări, canalele de comunicare, tipurile de interacțiuni, modul de tratare a informației și tipurile de kinetoterapeuți și pacienți, se pot desprinde o serie de concluzii interesante, care pot oferi posibilitatea unei noi orientări a modului de abordare a relației terapeutice, astfel (Mârza, D., 2005).

Din punctul de vedere al tipurilor de personalitate, kinetoterapeuții introvertiți găsesc mai ușor canale de comunicare comune cu pacienții introvertiți și ambiverți, comparativ cu kinetoterapeuții extraverți. În relațiile care se stabilesc între kinetoterapeuți și pacienții lor, indiferent de tipul de personalitate, se comunică mult mai mult pe canalele deschise de sistemele de reprezentări dominante. Kinetoterapeuții introvertiți preferă, în mai mare măsură, același stil de interrelație cu pacienții extravertiți și ambiverți decât cu cei introvertiți. Cele mai bune rezultate ale recuperării se obțin în cuplurile formate din kinetoterapeuți introvertiți și pacienți ambiverți, iar cele mai slabe se obțin în cuplurile formate din kinetoterapeuți extravertiți și pacienți introvertiți.

Din punctul de vedere al subfactorilor personalității, cele mai bune rezultate sunt obținute în cuplurile formate dintr-un kinetoterapeut Reflexiv și un pacient Impulsiv. Acest lucru se datorează interacționării, în proporție ridicată, pe aceleași stiluri de interrelații, mai ales, cuplurile de kinetoterapeuți și pacienți Responsabili înregistrează un procent bun de recuperare, comunicând și interrelaționând destul de bine. Cuplurile de kinetoterapeuți Activi și pacienți Reflexivi sunt caracterizate de comunicare bună prin sistemele de reprezentări și de interrelaționare maximă, chiar dacă rezultatele recuperării nu sunt chiar printre cele mai bune. În cuplurile formate dintr-un kinetoterapeut Activ și un pacient Impulsiv, comunicarea bună prin sistemele de reprezentări și de interrelaționare în foarte mică măsură, fapt care se repercutează și asupra rezultatelor. Kinetoterapeuții Activi reușesc să comunice cu pacienții Sociabili, mai ales pe baza sistemelor de reprezentări, dar se întâlnesc în aceleași tipuri de interrelții într-o măsură destul de mică. Cu toate că prin starea sinelui, kinetoterapeuții Activi comunică destul de bine cu pacienții Practici, nici celelalte căi nefiind neglijate, rezultatele recuperării sunt cele mai slabe. În întâlnirea dintre kinetoterapeuții Activi și pacienții Responsabili se comunică bine prin starea sinelui și sistemul de reprezentări și se interacționează în aceleași tipuri de interrelații într-un procent destul de mare, rezultatele fiind bune. Cele mai puține întâlniri pe canale de comunicare comune deschise prin starea sinelui, se constată în cazul cuplurilor de kinetoterapeuți Responsabili și pacienți Expresivi, kinetoterapeuți și pacienți Impulsivi și kinetoterapeut Responsabil și pacient Impulsiv.

Se pare că pozițiile de viață adoptate de kinetoterapeuți și pacienți în cadrul relațiilor pe care le stabilesc definesc și mai bine conținutul acestora și le influențează profund. Diferențierile sunt mai evidente și rezultatele pot fi analizate mai ușor.

Prin valoarea lor, obiectivele generale includ finalități de maximă generalitate, a căror orientare coincide cu scopurile de bază ale organizării asistenței persoanelor cu nevoi speciale.

Obiective din domeniul cognitiv – în relațiile sale cu persoane cu nevoi speciale, asistentul urmărește să abordeze și să pună în aplicare obiectivele care decurg din acest domeniu.

cunoașterea posibilităților și limitelor, a progresului realizat în fiecare etapă, memorarea sistemelor de mijloace, utilizarea bagajului motric existent în condiții reale, corelarea acțiunilor în curs de învățare, evidențierea unui comportament motric adecvat stării de fapt reprezintă obiective pe care asistentul le urmărește și le pune în valoare în fiecare moment al relației cu pacientul.

înțelegerea are la bază trei componente:

explicarea și demonstrarea clară și la obiect a acțiunilor ce urmează a fi efectuate;

perceperea și interpretarea corectă a acțiunilor motrice;

transpunerea în practică să se facă în funcție de posibilități, dar cât mai corect și eficient posibil.

aplicarea va fi subordonată treptelor metodice care au în vedere: însușirea, verificarea și aplicarea lor în practică.

analiza se realizează la sfârșitul unei etape de lucru, atunci când pacientul a căpătat un bagaj motric care impune analiza modului în care au fost îndeplinite obiective propuse.

Trecerea la etapa următoare se face numai după ce se analizează:

progresele înregistrate;

catențele în pregătire din cadrul etapei respective;

modul în care pacientul a înțeles să participe la acțiunile planificate;

ce avem de făcut pentru a îndeplini obiectivele planificate pentru etapa următoare;

5. sinteza are ca punct de plecare îmbinarea elementelor componente din cadrul mai multor etape constituind o perioadă în evoluția achizițiilor dobândite de pacient.

Vom aprecia calitatea acțiunilor și capacitatea pacientului numai atunci când:

pacientul recunoaște acțiunile pe care i le indică verbal pentru a fi efectuate;

1.redă acțiunea cu toate elementele componente;

2. reactualizează acțiunile pe care le îmbină în mod corect, eficace și precis.

3.evaluarea are rolul de a evidenția capacitatea asistentului de a etala nivelul pregătirii profesionale, de a confirma nivelul la care a ajuns pacientul sub raport funcțional.

Cu această ocazie se fac:

-judecăți de valoare asupra metodelor utilizate;

-evaluări asupra mijloacelor eficienței utilizate, rezultatele fiind confirmate de capacitatea funcțională a pacientului;

-aprecieri ale metodelor folosite prin care a determinat:

-cooperarea pacientului;

-bucuria familiei pentru rezultatele obținute;

-satisfacția lucrului bine făcut(C. Cucoș).

b) Obiective din domeniul afectiv- pentru practicarea și asimilarea unor acțiuni cu valoare deosebită pentru pacient sunt stabilite obiective care, fiind interiorizate, au efecte favorabile pe plan afectiv(D. Potolea).

Asistentul trebuie să cunoască valoarea acțiunilor pe care le efectează, să utilizeze sisteme de mijloace dezirabile cărora să le acorde credite cuvenite;

Utilizarea mijloacelor specifice trebuie să-i dea pacientului satisfacții, să-l determine să acționeze voluntar, să-i orienteze atenția spre elemenete care dau rezultate;

Personalitatea asistentului este pusă în valoare prin modul în care își asumă răspunderile pentru activitățile efectuate, prin caracterul conștient al sistemului de relații stabilit între el și pacient, prin modul în care se implică în procesul de refacere a capacității funcționale a bolnavului.

c) Obiective de domeniul psihomotor – corpul poate fi privit ca un mijloc de relație cu sine, cu alții și cu mediul înconjurător.

Relația cu sine cuprinde, în special, coordonarea posturală bazată pe reflexe, cu comportamentele sale spațiale, ritmice și energetice. Aceste reflexe spațiale cuprind axa corporală și aliniamentul corect al scheletului, cele ritmice se bazează pe ritmicitatea respitației, iar cele energetice,pe concentrarea forțelor.

Relația cu alte persoane este importantă întrucât Eul corporal este perceput în funcție de un partener.

Relația cu mediul înconjurător depinde de legătura afectivă dintre mamă și copil. În cadrul acestei legături, mama oferă copilului posibilitatea studierii lumii exterioare și a obiecivelor.

Pentru scopurile pe care le urmărim trebuie să precizăm că sunt importante obiectivele care vizează:dezvoltatea chinesteziei, a percepției complexe a mișcării; dezvoltarea capacității de mișcare a organismului și de adaptare la diferite solicitări, stăpânirea corpului, stăpânirea mediului;

CAPITOLUL II. Fractura de paleta humerală operată

2.1. Generalități

Fracturile paletei humerale reprezintă de fapt fracturile extremității distale a humerusului, delimitată superior de o linie ce trece transversal la 4 laturi de deget deasupra interliniei articulației cotului și inferior, de interlinia articulară. Împreună cu fracturile de olecran, coronoidă și extremitatea proximală a radiusului, fracturile paletei humerale se încadrează în fracturile cotului și se produc prin următoarele mecanisme:

direct, mai rar prin lovituri în zona cotului;

indirect, mai fregvent prin hiperextensie, hiperflexie, sau deviația laterală a cotului.

Clasificarea fracturilor de paletă humerală:

După traiectul de fractură:

-supra și intercondiliene (în T și în Y),

-de epitrohlee,

-de condil extern;

și mai rar:

-de capitulum,

-diacondiliană,

-de condil intern,

-de epicondil.

După localizare în raport cu articulația cotului ele pot fi:

-intraarticulare – pot fi supra sau intercondiliene, prin dezlipire diafizo-epifizară a humerusului,

-sau condiliene, care sunt extraarticulare dar cu fracment în articulație

Fracturile intraarticulare se pot asocia cu luxații ale cotului și rupturi capsulo-ligamentare.

Fracturile supracondiliene se produc rar la vârsnici și mecanismul de producere este prin extensie sau prin flexie.

Fracturile intracondiliene sunt cele mai întâlnite la vârsnici și reprezintă fracturi intraarticulare, cel mai fregvent asociate cu cele supracondiliene și se produc prin traumatisme pe fața posterioară a cotului și prin hiperextensie.

Fracturile de epitrohlee sunt extraarticulare și se produc fie prin smulgerea ligamentului collateral intern, fie prin contracția violentă a mușchilor epitrohleeni, fie prin forțarea cotului în valg.

Fracturile condilului extern se produc atunci când trohleea în porțiunea sa externă lovește brusc în capitulum humeral.

2.2. Semne, simptome și complicații

Semnele și simptomele sunt cele clasice în fracturi: durerea spontană și la palpare, echimoza locală, impotența funcțională, deformarea regiunii, întreruperea continuității osoase, netransmiterea mișcării în focar, scurtarea regiunii, cracmente și mișcări anormale în focar.

Obs: Este bine să fie verificat pulsul în artera radială și mobilitatea și sensibilitatea degetelor.

Diagnosticul diferențiar se pune pe baza radiografiei în două incidențe – față și profil.

Complicații:

Principalele leziuni și ulterior complicații asociate fracturilor sunt:

Decolarea periostală – are ca rezultat calusurile exuberanțe, sau osificările subperiostale, din care va rezulta un obstacol mecanic, deci consecința funcțională este limitarea mobilității.

Leziunile ligamentare, cel mai fregvent rupându-se cele colaterale și eventual asociiind luxațiile, cu deplasarea cotului în valg său văr.

Deplasările fragmentelor osoase – pot să determine fie deviații axiale și atunci prin schimbările biomecanice scade forța musculară, sau acel fracment deschide articulația și rezultă o artrită posttraumatică sau o hemartroză.

Rupturile musculare – consecințele pot fi două: pseudoartroză, când fragmentul muscular rupt se interpune între fragmentele osoase, deci osul nu mai poate cicatriza, iar dacă ruptura este suficient de amplă se produce hematom și apoi osteom.

Leziunile pe vase și nervi – fractura poate să intereseze un trunchi nervos și să producă parestezii, pareze sau paralizii, sau poate produce o ischemie parțială determinând retractura Folkman, sau o ischemie totală determinând necroza țesuturilor din teritoriul de distribuție al vasului respectiv.

2.3. Tratament

În primă fază tratamentul este:

Ortopedic în fracturile fără deplasare – și în fracturile mai des întâlnite imobilizarea va fi: în fracturile supracondiliene cu aparat branhianterabhial sau prin extensie continuă transosoasă, în cele intercondiliene prin aparat gipsat brahiopalmar, în cele de epitrohlee prin poziționare în abducție forțată supinație maximă și extensie, iar în fracturile condilului extern cu cotul în semiflexie.

Chirurgical – în cele cu deplasare, folosindu-se placă în Y, osteosinteză cu șuruburi sau cu tije Ender, tije Kirschner și hobanaj.

CAPITOLUL III. Programul de recuperare kinetică

Recuperarea fracturii de paletă humerală se face după schema generală de kinetoterapie a cotului, aceasta pune probleme de atitudine terapeutică doar chirurgului. Pentru kinetoterapeut are importanță numai dacă fractură a interesat sau nu articulația, căci atitudinea lui este în funcție de aceasta. Recuperarea durează însă de obicei de la două luni în sus, iar programele care se mai fac peste acest interval sunt foarte lente.

3.1 Relație kinetoterapeut pacient

Relația kinetoterapeut – pacient este caracterizată de un ansamblu de reguli a căror respectare asigură obținerea unor rezultate:

Existența înțelegerii empatice, definită ca fiind capacitatea de a înțelege cadrul de referință intern al pacientului, lumea lui obișnuită de trăiri și semnificația pe care aceasta o are pentru el, precum și capacitatea de a exprima față de pacient această înțelegere astfel încât ea să fie înțeleasă și primită de el ;

Existența respectului pozitiv necondiționat este pur și simplu sentimentul de dragoste sau acceptarea tuturor sensurilor și sentimentelor pe care le încearcă pacientul ;

Congruența proprie terapeutului se referă la caracterul deschis, onest, nedefensiv, la concordanța dintre ceea ce simte, spune și face kinetoterapeutul ;

Existența unei relații pozitive, a cărei construire este o datorie a kinetoterapeutului capabil să-și adapteze corespunzător atitudinile, comportamentul, modul de abordare a pacientului și stilul de interrelaționare în funcție de particularitățile pacienților și obiectivele urmărite;

Asigurarea comunicării eficiente, prin adaptarea limbajului verbal și nonverbal în funcție de necesități ;

Centrarea pe aplicarea terapiei formative, care are ca deziderate educarea pacienților în scopul schimbării reprezentărilor incorecte față de boală și a dobândirii unor reprezentări și comportamente utile pentru a-și îmbunătăți autonomia, pentru a-și diminua dependențele, pentru a-și integra handicapul în activitățile zilnice și, în unele cazuri, pentru a-și construi un nou proiect de viață ;

Existența unei bune capacității de realizare a transpoziției didactice la kinetoterapeuți, pentru a putea transforma cunoștințele științifice în cunoștințe utile și utilizabile de pacient;

Centrarea pe autocunoașterea propriilor atitudini, comportamente, posibilități și limite în mediul profesional, în scopul realizării autoreglărilor necesare;

Centrarea pe cunoașterea pacienților, pe identificarea și evaluarea stilului comportamental al pacientului, așa cum se manifestă el în cadrul interacțiunii terapeutice.

Din cele prezentate anterior reiese că, este imposibil să fii un bun kinetoterapeut în lipsa dragostei față de aproapele tău, ca și calitate dominantă. Din acest punct de vedere, se poate spune că adevărata dragoste față de aproapele aflat într-o situație specială nu constă în a se substitui acestuia în confruntarea cu dificultățile pe care le întâmpină, ci în a-i da posibilitatea de a le învinge.

Există anumite elemente esențiale, care definesc relația kinetoterapeut –pacient:

Evaluarea personalității kinetoterapeuților și pacienților cu care aceștia intră în relație, urmărind în principal: activismul, sociabilitate, asumarea riscului, impulsivitate, expresivitate, responsabilitate;

Evaluarea poziților de viață cu care kinetoterapeutul și pacientul intră în

relație;

Evaluarea dominantelor stării sinelui și a sistemului de reprezentări, cu

referire la kinetoterapeut și pacient;

Evaluarea canalelor de comunicare folosite de kinetoterapeut și pacient în cadrul relație.

3.2. Aspecte specifice activitatii desfasurate de kinetoterapeut si pacient

Kinetoterapeuții încearcă să-și folosească influența și controlul asupra mediului sălii de kinetoterapie ca mijloc de dominare a comportamentului și de realizare a transformărilor dorite în atitudinile și activitățile pacienților și ca o sursă de influențare a procesului de vindecare. În unele situații, se constată adoptarea unor atitudini necorespunzătoare (abordarea neindividualizată a pacienților, adoptarea unui mod de comunicare dogmatic și rigid).

Reacțiile pozitive și negative ale kinetoterapeuților constituie stimuli puternici pentru pacienți, în sala de kinetoterapie producându-se un grad înalt de condiționare, ca funcție directă a acestui comportament.

Kinetoterapeutul adaptează, de multe ori, activitățile și obiectele, aparatele de care dispune la tehnicile de reeducare, acest lucru ocupând și el un loc în relația de îngrijire. În kinetoterapie, activitatea, materialele, obiectele oferă pacientului imaginea posibilităților sale și, mai mult decât atât, îi oferă și o imagine asupra sinelui.

Dacă kinetoterapeutul interesat de obținerea unor rezultate bune va pune la dispoziția pacientului obiecte utile, estetice și îl va solicita corect în folosirea lor, pacientul se va vedea obligat să reușească, stima sa de sine fiind astfel supusă unei probe dure. Odată obținut rezultatul, înregistrată reușita, stima de sine a pacientului se regăsește refăcuta și îndoielile înlăturate. În relația kinetoterapeut – pacient, fiecare are canalul său favorit de comunicare.

Atunci când kinetoterapeutul nu știe sau nu reușește să se adapteze și să comunice cu pacientul pe canalele preferate de acesta, rezultatele lasă de dorit. Sunt situații în care, neconștientizând propria incapacitate de adaptare, kinetoterapeuții sunt tentați să concluzioneze că pacientul lor este negativ sau rezistent, fapt care îngreunează și mai mult comunicarea, ajungându-se la un schimb de replici tăioase, dure.

Conduita kinetoterapeutului se prezintă ca un repertoriu de comportamente, atitudini și tehnici, structurate într-un sistem, prin care kinetoterapeutul asigură recuperarea pacientului. Acest set de acte comportamentale poate fi apreciat ca stil al muncii kinetoterapeutului.

Observarea unor fapte de conduită și atitudini a kinetoterapeuților și pacienților în cadrul relației terapeutice, poate conduce la concluzia că nerespectarea legităților psihologice care caracterizează relația kinetoterapeut -pacient, poate influența puternic, în sens negativ, rezultatul actului recuperator kinetoterapeutic. Din acest punct de vedere, cele mai marcante deficiențe sunt:

Adoptarea de către unii kinetoterapeuți a unor atitudini necorespunzătoare, neadapate la particularitățile pacientului și la obiectivele urmărite, ca urmare a slabei reprezentări a înțelegerii empatice în sistemul aptitudinal și atitudinal al kinetoterapeuților.

Insuficienta dezvoltare a capacității de autocunoaștere a kinetoterapeuților, care conduce la formarea unei imagini de sine în neconcordanță cu realitatea.

Insuficienta dezvoltare a capacității de cunoaștere a celorlalți și, mai ales, a pacienților.

Inexistența unor deprinderi adecvate de autoreglare a propriilor stări psihice, atitudini și comportamente, fapt care conduce la imposibilitatea realizării unei adaptări corespunzătoare în funcție de particularitățile pacienților și context și la imposibilitatea asigurării unei atitudini congruente în relația cu pacienții.

Necunoașterea unor tehnici de comunicare eficiente.

Stilul de lucru al kinetoterapeuților caracterizat prin orientare spre sine sau orientare instabilă, orientări necorespunzătoare din punct de vedere al asigurării unei relații terapeutice eficiente.

Pentru bună desfășurare a activității de kinetoterapie, se impune și prezența unor anumite însușiri de personalitate care includ particularități temperamentale (energetico-dinamice) și caracteriale ce reprezintă o expresie a întregului sistem al personalității, reglând sistemul de conduite manifestate în ambianță generală.

Sistemul de valori reprezintă ceea ce formează obiectul prețuirii fiecărui om, această dimensiune relevându-se foarte bine în munca pe care o prestează și în comportamentul cotidian, îmbinarea factorilor furnizori de satisfacții cu cei profesionali sporind performanțele.

Profesia de kinetoterapeut pretinde din partea celor care o practică și anumite calități fizice, o anumită constituție, care să faciliteze efectuarea cu succes a activităților specifice.

Interesele și motivațiile reprezintă condițiile interne care mobilizează o persoană să presteze o anumită activitate. Aceste mobiluri pot avea rezonanțe înnăscute sau dobândite, conștiente sau inconștiente, pot fi simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte.

Din punct de vedere al variabilelor de vârstă și sex, în kinetoterapie, se poate aprecia că diferențele nu sunt foarte mari, neputându-se face o legătură netă între categoriile de pacienți (în funcție de vârstă, sex, afecțiuni), metodele și mijloacele kinetoterapeutice folosite și preferințele kinetoterapeuților; exprimarea unor preferințe ține doar de complexul de particularități individuale ale kinetoterapeutului.

Școlarizarea se referă la faptul că obținerea unor performanțe profesionale superioare depinde de nivelul pregătirii profesionale de care a beneficiat persoana. Formarea profesională, prin utilizarea unor metode instructiv-educative adecvate și eficace și a unor tehnici de evaluare eficiente, selectate și aplicate cu multă responsabilitate, pe baza unor criterii științifice riguroase, asigură succesul profesional. Pe baza unei experiențe bogate se pot grefa noi deprinderi, se poate efectua un transfer pozitiv de cunoștințe și strategii euristice de activitate.

Aspecte psihologice

Pentru psihologia medicală, studiul relației terapeut – pacient este, după numeroși autori, însăși rațiunea ei de a exista, succesul actului terapeutic depinzând, în cel mai înalt grad, de buna funcționare și organizare a acestei relații. Contactul terapeutului cu pacientul nu este numai un act terapeutic sau numai de morală, ci și una și cealaltă în același timp. Bolnavul va suporta suferința, în primul rând, în funcție de personalitatea sa, va avea dubii sau momente de culpabilitate, dar la un moment dat el se va hotărî să abordeze medicul.

În fața bolii, după Sivadon (1973), poziția terapeutului și a pacientului sunt diferite. Dacă pentru terapeut boala este adesea privită ca o problemă științifică și obiectivă, pentru bolnav ea este, în primul rând, o problemă emoțională și subiectivă.

Ideal, terapeutul trebuie să corespundă cererii emoționale a bolnavului, încercând să realizeze ceea ce Delay și Pichot (1962) denumesc cu termenul de comunitate culturală dintre terapeut și pacient, care determină – în mare măsură – atitudinea terapeutului față de pacient și invers. După părerea autorilor, personalitatea terapeutului determină stilul său de muncă care se manifestă nu numai în cadrul deciziei terapeutice, ci și în cadrul tuturor relațiilor cu bolnavii.

Vorbind despre caracteristicile profesionale ale terapeutului psihologia medicală și psihoterapia stabilesc o serie de cerințe din punct cle vedere al formării și experienței necesare unui bun terapeut, menționând că, deși acestea sunt foarte importante, nu trebuie pierdute din vedere caracteristicile personale și umane, deoarece ele contribuie la stabilirea dialogului, a relației și a alianței în lucru, referirile făcându-se la ușurința de a comunica, la dorința de a ajuta și la capacitatea de a o face.

Una dintre cele mai importante probleme în cadrul relației terapeut – pacient – mai ales la început, dar nu numai – este aceea a comunicării, care se găsește îngreuiată de factori, că starea de anxietate a pacientului, ignoranța sa, circumstanțele în care cere ajutor terapeutului etc., îmbogățirea acesteia fiind esențială, mai ales pe seama comunicării verbale interpersonale, care este mai eficientă decât o informație vizuală sau scrisă.

În cadrul relației terapeut – pacient, personalitatea bolnavului este foarte importantă, dar la fel de importantă este și personalitatea și atitudinea terapeutului față de pacient, prin felul de a fi al terapeutului.

Se vorbește, de asemenea, despre necesitatea existenței în cadrul relației terapeut pacient a ceea ce cercetătorii denumesc adaptare. Întâlnirea dintre terapeut și pacient este o întâlnire dintre două personalități diferite, care stau pe poziții diferite și care are loc în etape diferite, motiv pentru care – pe parcursul desfășurării relație – tendința trebuie să fie de echilibrare, prin adaptarea ideilor ale fiecăreia dintre părți la cele ale celeilalte părți. De fapt, se pare că relația terapeut – pacient lasă curs liber tendințelor personale, sentimentelor inconștiente, convingerilor și prejudecăților.În relația terapeutică, se poate considera că terapeutul este stăpânul teritoriului său și atunci el își va dirija pacientul, centrându-se pe trăirile sale psihice și fizice, sau se poate considera că pacientul este stăpân pe teritoriul său și atunci terapeutul va trebui să-l urmeze, să-l însoțească și să-l supravegheze în permanență, adaptându-se lui în permanență, pentru a determina apariția efectului terapeutic.

Este indispensabil ca terapeutul să țină cont de importanța relației terapeut – pacient și, mai ales, de influența acesteia asupra procesului de vindecare; în cadrul acestei relații, terapeutul este primul instrument terapeutic. Terapeutul nu trebuie să piardă din vedere că, de cele mai multe ori, bolnavul știe foarte multe despre boala să. Cel mai mare privilegiu al terapeuților este dat nu de cunoștințele științifice, ci mai ales de capacitatea de recunoaștere a umanității lor, de modul cum știu să folosească aceste cunoștințe, de capacitatea lor de comunicare cu bolnavii (Pinon, J., 2001).

Importanta comunicarii in relatia kinetoterapeut-pacient

Comunicarea interumană este definită că transfer al informației și înțelesului (semnificației) de la o persoană la alta (Dawis și Newstrom, citați de Lupu, I. și Zanc, I., 1999). Ea este considerată ca o punte de legătură între oameni, un mijloc prin care o persoană transmite un mesaj alteia, așteptându-se un răspuns (Johnson, citat de Lupu, I., și Zanc, I., 1999). Ea presupune cel puțin două persoane în care fiecare poate juca, altenativ, atât rolul de transmițător (emițător), cât și de receptor. ( tabelul IV, anexe).

I. Dafinoiu (2000) încercând să găsească răspunsul la întrebarea în ce măsură relația terapeutică diferă de celelalte modalități de interacțiune socială? arată că orice terapie propune reguli de relaționare care diferă de regulile obișnuite, dar sunt acceptate de societate deoarece este evident că este vorba de un tratament; de asemenea, dispozitivul tehnic, utilizat subliniază aspectul terapeutic al relației și-i evidențiază anumite caracteristici.

Competența comunicațională este foarte importantă în cadrul relației de comunicare terapeut – pacient, deoarece terapeutul trebuie să poată recunoaște și descifră corect mesajele verbale și nonverbale transmise de pacient, să știe și să utilizeze modalitățile verbale și nonverbale de comunicare cele mai adecvate, pentru a transmite informațiile pacientului, în funcție de situația de comunicare existentă.

Punându-se problema într-un mod pragmatic, etic pentru terapeut este să vină cât mai mult, prin intervențiile sale, în întâmpinarea nevoilor pacientului și a motivelor pentru care acesta solicită terapia. Din acest punct de vedere, Edgette (citat de Ion, B. C., 1997) diferențiază trei tipuri de motive: motivul curativ, motivul instrucțional, motivul spiritual.

În ceea ce privește îmbunătățirea comunicării terapeut – pacient (a cărui responsabilitate îi revine terapeutului), Ley (citat de Lupu și Zanc, 1999) a formulat, pe baza studiilor sale asupra înțelegerii și memorării informațiilor medicale, câteva sugestii:

îndrumările și recomandările să fie date la începutul indicațiilor medicale;

să fie accentuată importanța recomandărilor și indicațiilor medicale;

să se folosească propoziții și cuvinte scurte;

informația ce trebuie comunicată să fie formulată în propoziții clare;

să se repete recomandările;

să se dea informații concrete, precise, în mod detaliat, mai degrabă decât informații generale;

Dafinoiu I. (2000) arată că regulile care organizează relația terapeut –pacient comportă un aspect etic, un aspect tehnic și un mod de comunicare specific. Se știe că practica terapeutică implică inevitabil o dublă abordare:

-cea care privește corpul uman, din punct de vedere al tehnicilor de îngrijire specifică;

-cea care privește cuvântul, din punct de vedere al necesității de a se
asigura schimburile formativ – informative impuse de contactul terapeutic;

În comunicarea terapeut – pacient au loc trei dialoguri suprapuse (Lacoste, citat de Baylon, Ch. și Mignot, X., 2000);

-un schimb de cuvinte în proporție inegală: verbalul, limbajul obișnuit și nonverbalul;

-un dialog medical între simptome și tratamente: medicalul, competența medicului și, de asemenea, limbajul medical;

-un dialog subteran unde se întâlnesc inconștientul, afectivitat.

Aceste trei dialoguri funcționează întotdeauna împreună, terapeutul având posibilitatea de a alege preferențial unul dintre ele.

În dialogul terapeut – pacient, folosirea de către terapeut a unui limbaj clar și simplu reprezintă o regulă de bază. A vorbi simplu, înseamnă că terapeutul trebuie să utilizeze limbajul obișnuit, să evite termenii de specialitate mai greu de înțeles pentru pacient. A vorbi clar înseamnă a-i asigura interlocutorului posibilitatea să înțeleagă în orice moment despre ce se vorbește; ca atare, terapeutul trebuie să își regleze ritmul vorbirii cât și claritatea mesajelor după capacitatea de înțelegere a pacientului. Capcana umorului și a ironiei trebuie evitată, la fel tonul glumeț, cumsecade, chiar dacă pacientul discută într-o astfel de manieră despre boala să (oricare ar fi aparențele, acesta privește cu deplină seriozitate problemele sale de sănătate și nu tolerează să i se vorbească decât pe un ton serios).

Comportamentul neverbal al terapeutului are importanță deosebită: el poate fi purtătorul unor sugestii pozitive sau negative, feed-back-ul care orientează discursul bolnavului. Acordarea unui tirnp insuficient bolnavului poate avea asupra sa un efect anxiogen, prin imposibilitatea realizării catharsis-ului, prin receptarea unei lipse de interes din partea terapeutului, ori prin inducerea incertitudinii în legătură cu completitudinea a ceea ce a spus pentru stabilirea diagnosticului.

3.3. Program de recuperare kineteterapeutic la pacienții cu fractura de paleta humerală operată.

Obiectivele propuse sunt:

Refacerea mobilității – care se reface prin: posturi, mobilizări pasive, auto-pasive, mișcări active, metode de facilitare de tipul ține-relaxează, pe mușchiul antagonist și agonist.

Observații asupra mișcărilor pasive:

cele intempestive asupra cotului sunt total interzise deoarece determină inflamarea articulației și uneori chiar mici rupturi periarticulare, care duc la apariția de hematoame pe fondul cărora se poate produce depunere de calciu, cu apariția miozitelor calcare – cel mai vulnerabil este mușchiul brahial.

La nivelul cotului dacă se acționează printr-o întindere pasivă pot să apară efectele negative ale inducției reciproce, adică se produc contracții simultane pe antagoniști iar dacă întinderea este exagerată este activată și contracția la fel.

Refacerea forței musculare – se va lua în considerație numai după ce ne-am asigurat că articulația cotului este indoloră, stabilă și cu unghiuri de mobilitate funcționale, și se face prin exerciții analitice de tonifierea musculaturii flexoare și extensoare, supinatoare și pronatoare.

Este foarte utilă mișcarea cu opoziție, din așezat, sau din decubit dorsal. Putem include și tracțiuni la sisteme de scripete cu greutate.

Refacerea forței musculare se face întotdeauna analitic, niciodată global. Se lucrează pe grupe musculare: flexori, extensori, supinatori, mai ales cu gantere și pronatori, de obicei cu un baston cu greutate la capăt.

Pentru flexori sectorul cel mai convenabil de lucru, unde forțaa va fi maximă, este la 900, iar pentru extensori 30-400. În ambele cazuri se lucrează în cursă internă, rezistența opusă este progresivă și se practică serii de 15-20 exerciții, cu pauze suficient de lungi.

Orice reapariție a durerii obligă la întreruperea exercițiilor de recuperare a forței musculare, timp de cel puțin 2-3 zile, după care acestea se reiau cu o rezistență inferioară celei care a declanșat durerea.

Refacerea stabilității, mișcării controlate și abilității – care se realizează prin exerciții pentru mușchii flexori, extensori și supinatori. Presupune lucrul cu ambele membre superioare. Sunt exerciții care se bazează pe mișcările de echilibrare, exemplu: subiectul este așezat cu mâinile pe masă înainte sau în spate, kinetoterapeutul trăgând trunchiul în sens invers sprijinului.

Pentru echilibrare vor fi stimulate contracțile izometrice, alternativ ale flexorilor și ale extensorilor de cot. În același sens se poate utiliza sistemul de scripeți sau în anumite condiții poziția de cvadrupedie. De asemenea este utilă tehnica stabilizare ritmică (din metoda Kabat), care se practică din diferite unghiuri articulare și unde pacientul trebuie să se opună forțelor multidirecționale, care încearcă să rupă poziția de echilibru.

În cazul grupelor supinatori-pronatori cel mai util exercițiu este storsul rufelor sau a unui instrument elastic, exemplu: un opt de cauciuc, sau un burete mai gros.

Înainte de a porni în recuperarea unui cot posttraumatic este neapărat necesar să ținem cont de următoarele aspecte:

Cotul inflamat nu se mobilizează, până nu va dispărea edemul și inflamația.

Nu se fac mobilizări pasive și în mod deosebit cele forțate, deoarece acestea duc la apariția miozitelor călcare.

Nu se pune încărcare cu greutăți pentru a forța extensia, deoarece crește hipertonia flexorilor și riscul de a se rupe tendoanele.

Recuperarea cotului este lungă, uneori poate dura luni de zile.

Dacă în cursul recuperării se înregistrează o stagnare de peste 15 zile este nevoie de o pauză de cir ca 2 săptămâni, după care programul kinetic se reia.

Chiar dacă programul kinetic reluat este corect, dar nu se înregistrează o ameliorare este nevoie de o corecție ortopedico-chirurgicală, de obicei de o artroliză, deci de curățare a aderențenlor dezvoltate în interiorul articulației.

Combaterea redorii

În fracturile paletei humerale 45% din pacienți nu scapă de redoare, Redoarea interesează în special mișcarea de flexie/extensie, fie simetric de poziția neutră, fie mai accentuat într-unul dintre sectoare: redoare în flexie – cu deficit de extensie, sau redoare în extensie – cu deficit de flexie.

În funcție de gradul de libertate al extensiei cotului, redorile sunt considerate: foarte grave (0-300), grave (30-600), moderate (60-900), minore (peste 900).

Combaterea inflamației

În permanență va trebui să respecte principiul că articulația inflamată trebuie menajată, ea nu se mobilizează nici măcar activ. Dacă este vorba de o inflamație postoperatorie, cotul se imobilizează pe o orteză statică dorsală, sau bandaj compresiv, care impune verificarea periodică a circulației în membrul superior respectiv.

Programul de recuperare seamănă foarte bine cu schema generală de recuperare funcțională a sechelelor postraumatice ale cotului.

Perioada de imobilizare

Durata de imobilizare în cazul fracturii cotului este foarte variabilă mergând de la două săptămâni până la două luni, dar în cazul nostru fiind vorba de un grup de vârsnici, se scurtează la maxim perioada de imobilizare din cauza complicațiilor, care apar mult mai rapid.

Profilaxia redorii

Ne interesează profilaxia redorilor funcționale severe în articulațiile libere. Acest lucru se face prin:

Imobilizare scurtă, 2-4 săptămâni. Când este nevoie de o imobilizare mai lungă, după un interval de ghipsare aparatul ghipsar este înlocuit cu atele bivalve, care permit posturarea alternativă pe extensie completă și flexie.

Imobilizarea se poate face de la început pe atele, folosindu-se câte două, care se alternează de câteva ori pe zi, astfel în cât cotul va sta în poziții maxime de flexie și extensie.

Este nevoie și de mobilizări active ale tuturor celorlalte articulați ale lanțului kinetic: umăr, pumn, mână, însoțite de exerciți decontracturante, (contracturile pot compromite mișcările în întreg lanțul kinetic al membrullui superior), la nivelul umerilor, coloanei cervicale și coloanei dorsale superioare. La umăr se vor executa abducții, antepulsii și rotații. Umărul va fi mobilizat atât din articulația glenohumerală, cât și din articulația scapulo-toracică (frecvent neglijată). Pentru pumn sunt permise flexia, extensia și deviațiile laterale.

Combaterea hipotrofiei musculare

Treptat se adaugă mișcărilor rezistențe gradate pentru evitarea hipotrofiilor musculare.

Pentru a prevenii atrofiile musculare se vor executa contracții izometrice pe care pacientul le va învăța cu umărul opus.

Mâna și degetele vor fi solicitate cu multă perseverență, se vor utiliza plastilina, mingi mici, colaci de cauciuc, mânere cu resorturi, se fac exerciții izometrice pentru musculatura intrinsecă, dar și pentru cea a antebrațului. De obicei contrarezistențele sunt realizate de mâna sănătoasă.

Menținerea troficității țesuturilor

Se folosesc unde electromagnetice de înaltă frecvență pentru grăbirea consolidării fracturii, dar și masajul umărului, mâinii și a antebrațului – dacă este neacoperit. Se recomandă poziționarea membrului superior evitându-se declivitatea prelungită, cu scop circulator antiedem.

Recuperarea după suspendarea imobilizării

Gimnastica generală

Se execută de preferință în grup, cu ea se începe programul de recuperare, atunci când starea pacientului o permite, dar tot cu ea se va continua și după ce zonă interesată este funcțională și poate fi integrată în activitățile globale. Se adresează tuturor segmentelor corpului. Se realizează exerciții din poziții variate, șezând, decubit, stând și se utilizează dotările sălilor de gimnastică: spaliere, bănci, saltele, corzi, mingi medicinale, bare scripeți.

În cadrul antrenamentului general se urmărește asuplizarea articulară, creșterea vitezei de execuție a mișcărilor, creșterea îndemânării, dezvoltarea răbdării, creșterea forței și rezistenței musculare.

Intensitatea exercițiilor este limitată atât de vârsta înaintată a pacienților, cât și de eventualele afecțiuni cronice (cardiopulmonare, hepatice, renale). Metodele corespunzătoare sechelelor generale pot reprezenta un handicap serios pentru programul recuperator local. De aceea un program complet de recuperare a unui post traumatic trebuie să aibă în vedere în mod cu totul deosebit starea generală a pacientului. Sechelele generale nu sunt obligatorii ele apărând în funcție de traumatism de particularitățiile individului, dar și de prescrierea în perioada de imobilizare a unui program special de prevenire a acestor fenomene. Sechelele generale pot fi de tipul: tulburărilor psihice, metabolice, fizice (circulatorii, respiratorii).

Programul de gimnastică generală este compus din aproximativ aceleași elemente ca pentru gimnastică de întreținere și dezvoltare generală a organismului. Se introduc treptat și exerciții specifice cotului, care este segmentul ce ne interesează.

Pentru recâștigarea extensiei cotului, acolo unde se poate este util înotul stil bras.

Recuperarea globală a cotului

Vizează practic să reintegreze cotul în catena cinetică a membrului superior printr-un program de exerciții în lanț cinematic deschis, sau mai ales în lanț semideschis, așa cum se desfășoară toate actele motorii din viața de zi cu zi.

Trebuie folosite tehnicile de facilitare din metoda Kabat, exercițiile pe cele două diagonale clasice. Se folosesc diferite scheme de mișcare în funcție de obiectivul urmărit, două fiind utilizate cel mai frecvent:

Schema cu brațul în extensie – abducție – rotație internă și extensia cotului realizând o extensie-pronație a cotului, asociată cu extensie cubitală a pumnului.

Schema în flexie abducție – rotație externă a brațului și flexie a cotului – această schemă evocă gestul de a prinde un obiect și de al apropia de corp, se realizează o flexie-supinație a cotului asociată flexiei radiale a pumnului și adducție rotație externă a umărului.

Efectuarea acestor scheme se conduc după principiul secvențialității, se efectuează inițial din decubit și mai apoi din poziția așezat. Amplitudinea mișcărilor de flexie/extensie și supinație/pronație trebuie să se mențină în limitele în care durerea nu se manifestă. Modul de lucru este în lanț kinetic semiînchis cu rezistență aplicată la nivelul mâinii (rezistență distală) sau la braț (rezistență proximală). Mărimea acestor rezistențe va fi dozată progresiv în funcție de importanța deficitului de forță de contracție musculară.

3. Recuperarea analitică

1. Perioada imediat după imobilizare

În mod normal reprezintă primele 2-3 săptămâni după imobilizare, dar dacă situația osoasă permite în recuperarea fracturii paletei humerale la persoanele vârsnice cotul afectat este imobilizat timp de 4 zile în flexie de 1200. din ziua acincea încep mișcările active libere pentru recuperarea extensiei, prin ședințe de kinetoterapie scurte și făcute de 4-5 ori pe zi. Între ședințe cotul este fixat la noile unghiuri obținute.

Dacă inflamația persistă sunt utile atelele posturale, care mențin posturile de flexie și extensie maximă și care este bine să fie schimbate la 3-6 ore.

Sunt indicate mișcările active ajutate, subiectul începe activ mișcarea, kinetoterapeutul urmărește ca aceasta să fie corectă și treptat să fie tot mai amplă până se va derula pe tot arcul de mișcare.

Este esențială obținerea relaxării, a decontracturării umărului și a membrului superior în general. Orice traumatism de cot determină reflex o contractură a flexorilor la nivelul întregului lanț kinetic al membrului superior afectat.

Exercițiile pot fi performate și în apă caldă, care va crește coeficientul de elasticitate a structurilor retracturate și a acțiuni de facilitare a apei, mișcarea fiind mai ușoară. În apă se pot adăuga: sare de bucătărie, nămol terapeutic, plante medicinale și tărâțe de grâu sau mălai.

Sunt benefice mișcările pe diagonalele membrului superior, care să fie ghidate de kinetoterapeut, atât cu cotul flectat cât și cu el extins. La început ghidajul urmărește ghidarea corectă a diagonalei, iar în timp ghidajul se transformă în contrarezistență, care va fi tot mai mare, pentru a activă la început componenta puternică a diagonalei și prin inducție excitația se va transmite întregii diagonale.

2. După 3 săptămâni de la deghipsare – această fază durează 3-6 săptămâni.

Cele mai importante sunt mobilizările analitice, mai ales auto-pasive și active, care continuă creștere a mobilității.

Încep exercițiile de creșterea forței musculare.

Se pot introduce în programul zilnic elemente de terapie ocupațională, fie pentru acțiunile de prono-supinație, fie pentru cele de flexie-extensie. Acest program participă activ la procesul de recuperare funcțională, prin îmbinarea în cadrul programului de lucru, individualizat pentru fiecare bolnav în parte, a tuturor elementelor biomecanice câștigate prin kinetoterapie.

3. După 6 săptămâni – rămâne prioritară creșterea mobilității, până la cursă maximă dacă este posibil.

Trebuie combătute contracturile restante prin tehnici de facilitare, cum ar fi Hold-Relax.

Se continuă programul de creștere a forței musculare, prin exerciții analitice pe fiecare grupă musculară.

Încep exercițiile de refacere a stabilității și mișcării controlate.

Programul de terapie ocupațională va reda eleganța și eficiența gesturilor uzuale în activitatea de autoîngrijire precum și în cea profesională și în acest sens se diversifică, introducând elemente din diverse activități umane cum ar fi: tăiatul cu fierăstrăul, lustruitul, lucrul cu șurubelnița sau cu burghiul, folosirea ruloului de tapet; sau sporturi terapeutice: lovitura la coș din basket, tenisul de masă.

CONCUZII

În concluzie, rolul kinetoterapeutului în societate este unul extrem de important deoarece exercitându-și inteligența și abilitățile de comunicare și comportamentale poate să schimbe în bine viața unui pacient sau să îmbunătățească subsanțial starea lui de bine.

Kinetoterapia înainte de a fi o meserie este o artă care necesită mult profesionalism, multă răbdare și voință. Kinetoterapeutul după cum am evidențiat pe larg în conținut, trebuie să fie un bun psiholog, trebuie să știe să comunice cu pacienții ce aparțin tuturor categoriilor sociale și să asigure că se face înțeles și respectat.

Având un rol important atât în societate cât și în viața unui pacient, kinetoterapeutul întruchipează un model demn de a fi urmat pentru toate persoanele care au nevoie de ajutorul său, de aceea el va fi tot timpul atent la ținuta să, se va îngriji asupra modului de a discuta, de a exprima, de a relaționa.

Relația kinetoterapeutului cu familia pacientului este un lucru esențial deoarece este important de știut faptul că familia reprezintă un pion de bază în continuarea tratamentului unui bolnav.

Tratamentul in cazul pacientilor cu fractura de paleta humerală operată. trebuie administrat în mod corect, exercițiile trebuie făcute cu seriozitate de aceea o bună comunicare între kinetoterapeut și familia bolnavului ține de profesionalismul medicului, de implicarea să și a kinetoterapeutului atât pe plan profesional cât și afectiv în viața pacientului său atât în spital cât și la domiciliu.

Tema tratată pune în evidență stilul fiecărui kinetoterapeut în ceea ce privește comportamentul și atitudinile acestuia în preajma pacientului cu fractura de paleta humerală operată.. Pregătirea pe care o are fiecare kinetoterapeut se contemplă cu ajutorul valorilor și principiilor morale după îmbunătățirea stării fiecărui pacient.

Omul este creatura care are în compoziția să rațiunea și conștiința lucruri esențiale atât în adaptarea acestuia la mediu cât și în relațiile cu semenii. Principiile și valorile sunt create pentru conturarea stereotipului uman, pentru profesionaliști, adică pentru cei care arată o cale simplă și convenabilă celor aflați în impasul suferinței. Așadar nu putem nega sub nici o formă rolul kinetoterapeutului în societate, dar mai ales valorile și principiile morale în kinetoterapie.

BIBLIOGRAFIE

Albu, Adriana, și colab (2001) – „Asistența în familie a persoanei cu deficiență funcțională”, Editura Polirom, București.

Bunescu, G. (1998) – „Școala și valorile morale”, Editura didactică și pedagogică, București.

Constantin, Albu, Vlad Tiberiu-Leonard (2004) – „Kinetoterapia pasivă”, Editura Polirom, București

Dumitru, I.,Al. (2001) – „Personalitate, atitudini și valori”, Editura De Vest, Timișoara.

Epuran, M. și colab. – „ Asistență, consiliere și intervenții psihomedicale în sport și kinetoterapie”, Editura Fundației Humanitas.

Huszár, T. (1967) – „Morala și societatea”, Editura Politică, București.

Mârzan, Doina (2005) – „Ameliorarea actului recuperator kinetoterapeutic prin implicarea factorilor de personalitate, și aplicarea legităților psihologice ale relațiilor terapeut – pacient”, Editura Tehnopress, Iași.

http://www.adevarul.ro/articole/kinetoterapia-meseria-care-imbina-medicina-cu-sportul/336915

http://holban.3x.ro/desprenoi.htm

http://www.smurd.com/pages/curs15.html

http://www.csid.ro/articol/health_family_zone/Osteoporoza_cand_oasele_devin_prea_fragile/1/10/backPid/3.html

http://www.csid.ro/articol/health_family_zone/Osteoporoza_cand_oasele_devin_prea_fragile/1/10/backPid/3.html

Profesor Universitar Elena Luminița Sidenco – cursuri Patologia Aparatului Locomotor;

Iaroslav Kiss, ”Fiziokinetoterapia și recuperarea medicală” – Editura Medicală, București 2002;

Șef lucrări D. Barbu, ”Elemente de Ortopedie și Traumatologie” – Universitatea de Medicină și Farmacie, București 2001;

Cristian Budică, ”Kinetoterapia în afecțiunile ortopedico-traumatice” – Editura Fundației România de Mâine, București 2005;

Tudor Sbenghe, ”Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor” – Editura Medicală – București – 1981

BIBLIOGRAFIE

Albu, Adriana, și colab (2001) – „Asistența în familie a persoanei cu deficiență funcțională”, Editura Polirom, București.

Bunescu, G. (1998) – „Școala și valorile morale”, Editura didactică și pedagogică, București.

Constantin, Albu, Vlad Tiberiu-Leonard (2004) – „Kinetoterapia pasivă”, Editura Polirom, București

Dumitru, I.,Al. (2001) – „Personalitate, atitudini și valori”, Editura De Vest, Timișoara.

Epuran, M. și colab. – „ Asistență, consiliere și intervenții psihomedicale în sport și kinetoterapie”, Editura Fundației Humanitas.

Huszár, T. (1967) – „Morala și societatea”, Editura Politică, București.

Mârzan, Doina (2005) – „Ameliorarea actului recuperator kinetoterapeutic prin implicarea factorilor de personalitate, și aplicarea legităților psihologice ale relațiilor terapeut – pacient”, Editura Tehnopress, Iași.

http://www.adevarul.ro/articole/kinetoterapia-meseria-care-imbina-medicina-cu-sportul/336915

http://holban.3x.ro/desprenoi.htm

http://www.smurd.com/pages/curs15.html

http://www.csid.ro/articol/health_family_zone/Osteoporoza_cand_oasele_devin_prea_fragile/1/10/backPid/3.html

http://www.csid.ro/articol/health_family_zone/Osteoporoza_cand_oasele_devin_prea_fragile/1/10/backPid/3.html

Profesor Universitar Elena Luminița Sidenco – cursuri Patologia Aparatului Locomotor;

Iaroslav Kiss, ”Fiziokinetoterapia și recuperarea medicală” – Editura Medicală, București 2002;

Șef lucrări D. Barbu, ”Elemente de Ortopedie și Traumatologie” – Universitatea de Medicină și Farmacie, București 2001;

Cristian Budică, ”Kinetoterapia în afecțiunile ortopedico-traumatice” – Editura Fundației România de Mâine, București 2005;

Tudor Sbenghe, ”Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor” – Editura Medicală – București – 1981