Rolul Kinetoterapiei In Deviatiile Coloanei Vertebrale Scolioza In S Stanga

Medicina

Rolul Kinetoterapiei In Deviatiile Coloanei Vertebrale Scolioza In S Stanga

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

Rolul Kinetoterapiei în deviațiile coloanei vertebrale

Scolioza în ˝S˝ stânga

CUPRINS

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

Importanța temei

Scopul și obiectivele cercetării

Ipotezele cercetării

Tratarea temei în literatura de specialitate

CAPITOLUI II. BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI

2.1 Noțiuni de anatomie funcțională a coloanei vertebrale

2.2 Etiopatogenia scoliozelor

2.3 Criterii de susținere a diagnosticului

2.4 Principiile și obiectivele tratamentului recuperator

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1 Prezentarea lotului de subiecți

3.2 Stabilirea parametrilor și metodelor de cercetare utilizate

3.3 Metode concrete de lucru – alcătuirea și modul de aplicare al programului terapeutic complex

CAPITOLUL IV. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR OBȚINUTE ÎN URMA CERCETĂRII

CAPITOLUL V. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

1.1 Importanța temei abordate

Din punct de vedere psihologic, starea omului prezintă două aspecte: una pozitivă (sănătatea) și una negativă (boala).

Conform definiției OMS, sănătatea este înțeleasă ca o capacitate morfo-funcțională care asigură omului posibilitatea de a acționa optim din punct de vedere fizic, somatic (biologic) și mental (psihic), de a-și exprima plenar ansamblul posibilităților sale verbale în raport cu cerințele contextului social.

"Boala poate fi definită pornind de la trei categorii: o anumită stare a corpului, o anumită interpretare dată de medic, o anumită percepție a propriului corp. Boala se poate caracteriza și prin câteva elemente: stare de dezechilibru fizic și psihic, alterarea stării generale însoțită de epuizarea fizică și psihică, prezența unor semne clinice obiective și subiective" – Constantin Albu; Tiberiu-Leonard Vlad; Adriana Albu- Kinetoterapia pasivă, pag.11; Editura POLIROM , 2004.

În urma analizării acestor definiții ne-am decis în privința următoarei concluzii: "Evaluarea semnelor și simptomelor organismului este foarte importantă în diagnosticarea bolilor și a cauzelor lor, precum și în monitorizarea unui tratament corespunzător, avănd ca rol următoarele: stare de bine atât fizică cât și psihică, siguranță de sine și reintegrare socială".

"Terapia prin mișcare – Kinetoterapia – s-a dezvoltat în decursul secolelor pe baza relației reciproce dintre practică și observație, dar cu o mare încărcătură de empirism și tradiționalism, care mult timp au frânat orice încercare de a regândi această terapie prin prisma cunoștințelor medicale ce se acumulau" – Tudor Sbenghe – Kinetologia profilactica terapeutica și de recuperare; pag.3; Editura MEDICALA, BUCUREȘTI, 1987.

Kinetoterapia este definită ca o știință – deoarece și-a construit bazele prin dezvoltarea pricipiilor teoretice; a aplicării tehnicilor practice și a metodelor de exprimare.

1.2 Scopul și obiectivele cercetării

Lucrarea își propune să demonstreze dacă modelul operațional propus contribuie la îmbunătățirea capacității funcționale și a calității vieții la pacienții cu patologii la nivelul coloanei vertebrale, plecând de la importanța recuperării și reintegrării sociale a persoanelor cu scolioza "S" dorsal-dreapta, lombar-stânga.

Atât kinetoterapia, cât și masajul aplică mijloace ale kinetologiei medicale, având ca scop recuperarea somato-funcțională, motrică și psihică sau al reeducării funcțiilor secundare, de compesație, în cazul afecțiunilor parțial reversibile sau ireversibile.

"Kinetologia sau Kinesiologia, termen introdus de Dally în 1857 la Paris, înseamnă: "știința sau studiul mișcării, căci "kinein = mișcare" iar "logos = a studia, a vorbi despre" – Tudor Sbenghe – Kinesiologia știința mișcarii, pag.18, Edityura MEDICALĂ, 2008.

Obiectivele cercetării sunt următoarele.

– Să se stabilească setul optim de exerciții din cadrul programului kinetic aplicat în conformitate cu starea pacientului (evoluția și contextul etiopatogenic),

– Să se stabilească indicațiile aplicării programului kinetic în cadrul asistenței medicale complexe a pacientului,

– Să se stabilească perioada optimă de aplicare a terapiei în urma căreia să se obțină un rezultat benefic în cazul pacienților cu scolioză "S",

– Să se stabilească programul kinetic pe care pacientul va trebui să-l urmeze și la domiciliu în condițiile unui regim relativ normal de viață și de muncă.

1.3 Ipotezele cercetării

Ipotezele cercetării, desprinse din cele precizate anterior sunt următoarele:

– Evaluarea completă clinică și funcțională a trunchiului și a coloanei vertebrale, în contextul aprecierii statusului clinic și funcțional general al pacientului,

– Alegerea și modul de aplicare al metodelor kinetice, fiind adaptate în funcție de gravitatea gradului de curbură a coloanei vertebrale a pacientului,

– Demonstrarea eficienței mijloacelor kinetice și a tehnicilor în cadrul programului de tratament recuperator.

1.4 Tratarea temei în literatura de specialitate

Deviațiile coloanei vertebrale (deviațiile axului vertebral) sunt acțiuni provocate de diferiți factori etiopatogeni.

Coloana vertebrală poate prezenta și curburi patologice, ca urmare a exagerării curburilor normale,care pot fi ereditare sau dobândite :

– Cifoza, este o incurbare a coloanei vertebrale în plan antero-posterior (sagital), având convexitatea curburii orientată posterior,

– Lordoza, este o deviație a coloanei vertebrale în plan antero-posterior (sagital), având convexitatea curburii anterior.

– Scolioza, este o deviere a coloanei vertebrale în plan frontal.

Fig.1 Deviațiile coloanei vertebrale în plan sagital (a,b,c) și în plan frontal (d): a. curbură normală; b. curbură cifotică dorsală; c. curbură lordotică primară, d. curbură scoliotică

Factorii care sporesc riscul în dezvoltarea scoliozei sunt:

-Tulburări în dezvoltarea musculară și osoasă în timpul vieții intrauterine,

– Vertebrele împinse spre înainte , în partea inferioară a coloanei vertebrale,

– Lipsa sau forma inegală a membrelor superioare sau a membrelor inferioare.

– Lipsa de mișcare, statul la calculator și alimentația neadecvată.

CAPITOLUL II. BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI

2.1 Noțiuni de anatomie funcțională a coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este o lungă coloană mediană și posterioară numită și rachis, formată din suprapunerea celor 33-34 de piese osoase (vertebre), fiind considerată cel mai important segment al aparatului locomotor, de care sunt legate celelalte segmente.

Coloana vertebrală prezintă următoarele regiuni: regiunea cervicală (7 vertebre); regiunea toracală (12 vertebre); regiunea lombară (5 vertebre); regiunea sacrală (5 vertebre) și regiunea coccigiană ( 4-5 vertebre).

Vertebrele coloanei vertebrale sunt alcătuite din: corp, arc și gaura vertebrală și prezintă anumite particularități în funcție de regiunea în care se află.

Fig.2 Structurarea coloanei vertebrale pe regiuni și denumirea vertebrelor

Coloana vertebrală îndeplinește trei roluri majore:

1. Protecția măduvei. În canalul vertebral se găsește măduva spinării învelită în meninge. Rolul protector al coloanei vertebrale este evident, anterior este format din puternici corpuri vertebrale, iar posterior este format din arcuri vertebrale suprapuse.

2. Rol static → în ortostatism (secțiunea verticală) coloana vertebrală prezintă un ax solid ce susține: capul, trunchiul și membrele superioare, transmințând greutatea apoi la pelvis și la membrele inferioare.

3. Rol biomecanic → coloana vertebrală este antrenată în mișcări numeroase și ample, grație acestora corpul poate avea o mare mobilitate.

Mușchii regiunii posterioare a trunchiului:

Regiunea posterioară a trunchiului prezintă numeroși mușchi care sunt așezați pe mai multe planuri , iar cei mai profunzi se atașează numai pe vertebre și sunt formați din fascicule scurte de fibre musculare.

Planul I muscular cuprinde:

• Mușchiul latisim (dorsal mare), este cel mai lat mușchi al corpului, este situat în partea posterio-inferioară a trunchiului, se inseră pe fața externă a ultimelor 3-6 coaste prin digitații încrucișate cu cele ale ombilicului extern, pe procesele spinoase ale ultimelor 5-6 vertebre toracale, ale verterbrelor lombare, creasta sacrală mediană, creasta iliacă, prin intermediul fasciei toraco-lombare, fibrele converg spre axilă prin trei tipuri de fascicule (superioare, orizontale și mijlocii oblice descendente și inferioare aproape verticale) și este inervat de nervul toraco-dorsal din plexul brahial.

• Mușchiul trapez se inseră pe linia nucală superioară, procesele spinoase C7 – T12, ligamentul nucal și ligamentul supraspinos toracal. De aici fibrele converg spre centura scapulară astfel: fasciculul superior descendent se termină pe marginea posterioară a claviculei și acrimion, fasciculul mijlociu orizontal se termină pe spina scapulei și fasciculul inferior ascendent se termină pe porțiunea internă a spinei scapulei. Inervație: nervul accesor și ramuri din plexul cervical.

Planul II muscular cuprinde:

• Spleniusul capului se întinde de la procesele spinoase C6-T7 până la jumătatea laterală a liniei nucale superioare și mastoida..

• Spleniusul gâtului se inseră pe apofizele spinoase T5-T7 și respectiv pe apofizele transverse C1-C3.

Sunt sinergici cu mușchiul sterrnocleidomastoidian și cu mușchiul semispinal al capului de pe partea opusă; antagoniști cu mușchiul sternocleidomastoidian și cu mușchiul semispinal al capului de aceeași parte, iar între cei doi mușchi se formează triunghiul intersplenic și sunt inervați de ramurile dorsale ale nervilor cervicali.

• Mușchiul ridicator al scapulei se inseră pe procesele transverse C1-C5, respectiv pe unghiul superior al scapulri, fiind inervat de: nervul ridicator al scapulei din plexul cervical și nervul dorsal al scapulei din plexul brahial.

• Mușchiul dințat posterior și superior se inseră pe procesele spinoase C7-T3 și respectiv pe fața externă a primelor 5 coaste.

• Mușchiul dințat posterior și inferior se inseră pe procesele spinoase vertebrale T11-L2 și respectiv pe ultimele 4 coaste.

• Mușchiul romboid se inseră pe procesele spinoase ale vertebrelor C7-T4 și respectiv pe marginea medială a scapulei.

Planul III muscular – este reprezentat de mușchiul erector spinal (extensorul coloanei vertebrale), ce ocupă șanțuri costo-vertebrale.

Mușchii componenți sunt așezați pe staturi (cei mai profunzi sunt scurți, cei superficiali sunt lungi) și se contopesc inferior într-o masă comună, ce se atașează printr-o aponevroză de procesele spinoase ale ultimelor vertebre lombare (creasta sacrală mediană, creasta iliacă și fața posterioară a sacrului), iar din această masă comună se desprind mai multe coloane musculare.

Mușchii spatelui formează pătura musculară profundă a regiunii posterioare a trunchiului , cu un braț scurt de pârghie, deci o putere scăzută de a efectua o extensie a coloanei vertebrale, plecând din poziția orizontală, dar cu o mare precizie de acțiune. În ortostatism aceștia mențin verticalitatea coloanei vertebrale, reechilibrând în fiecare moment micile variații de poziție ale vertebrelor. Acești mușchi lucrează aproape în permanență in ortostatism, iar acest lucru este posibil datorită fiziologiei mușchilor tonici care sunt capabili de a lucra un timp îndelungat, fără a obosi.

• Mușchiul lung dorsal unește bazinul cu fața posterioară a coastelor și cu procesele transverse ale vertebrelor. Porțiunea sa cefalică se numește micul complex, cu inserție pe apofizele transverse T3-C4 și se termină pe apofiza mastoidă. Porțiunea sa cervicală (mușchiul transversal al gâtului) se inseră pe apofizele transverse ale vertebrelor dorsale superiore și pe cele ale vertebrelor cervicale inferioare. Porțiunea sa toracală prezintă două feluri de fascicule: costale ce se inseră pe procesele costiforme ale vertebrelor lombare și costale-transversale, ce se inseră pe procesele accesorii din regiunea lombară, respectiv pe procesele transverse din regiunea toracală.

• Mușchiul sacro-lombar, este un mușchi care se desprinde din masa comună, ce încrucișează toate coastele succesiv bazinul cu fața posterioară a coastelor și cu procesele transverse ale vertebrelor. Porțiunea sa cefalică se numește micul complex, cu inserție pe apofizele transverse T3-C4 și se termină pe apofiza mastoidă. Porțiunea sa cervicală (mușchiul transversal al gâtului) se inseră pe apofizele transverse ale vertebrelor dorsale superiore și pe cele ale vertebrelor cervicale inferioare. Porțiunea sa toracală prezintă două feluri de fascicule: costale ce se inseră pe procesele costiforme ale vertebrelor lombare și costale-transversale, ce se inseră pe procesele accesorii din regiunea lombară, respectiv pe procesele transverse din regiunea toracală.

• Mușchiul sacro-lombar, este un mușchi care se desprinde din masa comună, ce încrucișează toate coastele succesiv până la regiunea cervicală, fiind împărțit în trei fascicule: primul fascicul se termină pe ultimele 6 coaste, al doilea fascicul se termină pe primele 6 coaste, iar al treile fascicul se termină pe apofizele transverse ale ultimelor 4 vertebre cervicale și care are în principal o acțiune de extensie, completând-o pe cea realizată de planurile profunde.

• Mușchiul transvers al gâtului, are acțiune de înclinare a gâtului, iar în contracție bilaterală realizează extensia coloanei cervicale și redresează gâtul pe trunchi.

• Mușchiul spinal prezintă trei porțiuni: porțiunea toracală este responsabilă de extensia regiunii dorsale, ce se întinde de la apofizele spinale T1-T10 până la T11-L2; porțiunea cervicală și porțiunea cefalică.

• Mușchiul marele complex, se inseră pe apofizele spinoase C7-T1, respectiv pe apofizele transverse C4-T4 până la baza occipitalului.

Planul IV muscular este reprezentat de mușchiul transverso-spinal și este împărțit în trei categorii: mușchiul semispinal, mușchii multifizi și mușchii rotatori.

• Mușchii rotatori sunt cei mai profunzi, leagă rădăcina proceselor transverse de rădăcina proceselor spinoase sau de lamele arcurilor vertebrale imediat supraiacente: rotatorii scurți sau rotatorii lungi.

• Mușchiul semispinal ocupă planul cel mai superficial, are fascicule ce sar peste 4 vertebre între punctul de origine și cel de inserție. Dispoziția mușchilor transverso-spinali de fiecare parte a proceselor spinoase formează un dispozitiv asemănător cu frânghiile unui catarg pe fața posterioară a coloanei ce acționează global asupra coloanei vertebrale cu fixare în extensie. Fibrele musculare sunt oblice de jos în sus, dacă se contractă bilateral în acelaș timp determină extensia vertebrală, de la interior spre exterior determină înclinare laterală, din anterior spre posterior determină rotația vertebrală de partea opusă contracției.

Planul V muscular cuprinde:

• Mușchii inter-transversali leagă o apofiză transversală a unei vertebre de următoarea apofiză, sunt situați posterior de ligamentele inter-transversale și mai dezvoltați în regiunea cervicală și în regiunea lombară.

• Mușchii interspinoși leagă o apofiză spinoasă de următoarea, de fiecare parte a ligamentului interspinos.

• Mușchii rotatori ai capului cuprind:

– Mușchiul mic posterior al capului, se inseră pe tuberculul posterior al atlasului și sub linia nucală inferioară,

– Mușchiul mare drept al capului, se inseră pe procesul spinos al axisului și sub linia nucală inferioară, lateral de micul drept posterior,

– Mușchiul oblic inferior al capului, se inseră pe apofiza transversă a atlasului și pe părțile laterale ale procesului spinos al axisului,

– Mușchiul oblic superior al capului, se inseră pe vârful procesului transvers al atlasului și sub linia nucală inferioară.

Musculatura abdominală

Cel de al doilea sistem muscular al trunchiului este musculatura abdominală, cu rol în: postura și mișcarea corpului; respirație, fiind alcătuit din: mușchii drepți abdominali, mușchii oblici și mușchii transverși.

În decubit dorsal musculatura este relaxată, doar la persoanele nevrotice se înregistrează o slabă activitate. Ridicarea capului (considerată ca o mișcare de tonifiere a musculaturii abdominale) determină activitatea numai în drepții abdominal, iar oblicii sunt relaxați sau cel mult înregistrează o activitate slabă. În schimb ridicarea ambelor membre inferioare activează puternic și drepții, dar și oblicii, pe când ridicarea unui membru activează predominant respectiva parte a peretelui abdominal.

În ortostatism musculatura abdominală este relaxată, cu exepția părții inferioare a ombilicului intern, care rămâne "un paznic" permanent al zonei inghinale.

2.2 Etiopatogenia scoliozelor

Scolioza poate fi definită ca o boală evolutivă, caracterizată prin una sau mai multe curburi laterale ale coloanei vertebrale, vizibilă în plan frontal, însoțită de rotația vertebrelor, cu tendința de compensare superioară și inferioară a curburilor, dar fără tendința de reducere completă a acestora prin suspendare sau decubit și cu răsunet asupra morfologiei trunchiului.

Scolioza apare atunci când deviația coloanei vertebrale este mai mare de 10˚, iar gibozitatea este aceea care conferă direcția scoliozei, rotația vertebrală se face spre concavitatea coloanei, astfel încât aceasta se poate deforma in forma literei "C" sau "S".

Fig.3 Deviațiile coloanei vertebrale în plan frontal: a. curbură scoliotică în "C" dorsolombară stânga; b. curbură scoliotică în "C" dorsolombară dreapta; c. curbură scoliotică dorsală dreapta; d. curbură scoliotică în "S" lombară stânga și dorsală dreapta

Grade de deviere ale scoliozelor evolutive:

– Primul grad, scolioza prezintă o singură curbură tipică a coloanei vertebrale. Această curbură este: ușoară și suplă, fără torsiunea vertebrelor și fără deformații ale trunchiului. Tratamentul se poate efectua prin mijloace kinetoterapeutice.

– Al doilea grad apare în urma netratării a oricărei scolioze de prim grad. Acest grad păstrează o oarecare mobilitate și posibilitate de corectare, deși se compensează și se torsionează, astfel încât apare relieful costal, căt și deformații ale coloanei vertebrale și deformații la nivelul toracelui.

– Al treilea grad, scoliozele prezintă deviații mari, ce sunt fixate în aparate și însoțite de tulburări funcționale. Tratamentul corectiv în cazul acestor deviații este benefic doar intr-o mică măsură.

– Al patrulea grad, scoliozele prezintă deviații foarte mari și sunt însoțite de tulburări funcționale.

Scoliozele se împart în forme clinice funcționale și patologice.

Scoliozele funcționale (nestructurale)

Scoliozele funcționale prezintă o serie de caractere particulare: un început greu de precizat; o evoluție lentă, dar cu păstrarea supleței coloanei vertebrale un timp destul de îndelungat; redresarea curburii scoliotice se poate face: în decubit, în suspensie, prin redresări pasive sau active; fiind întălnite cel mai mult la copii școlari.

Scoliozele funcționale se împart în:

• Atitudinea scoliotică – este provocată de o slăbire a funcțiunii de spijin a coloanei vertebrale, astfel încât aceasta se poate înclina sau încurba lateral, având o instabilitate destul de mare.

• Scolioza prin deprindere (habituală) – este provocată de atitudinea scoliotică netratată la timp, cu o evoluție lentă.

• Scolioza statică – este provocată de unele asimetrii morfologice și funcționale ale bazinului și membrelor inferioare.

Scoliozele osoase (structurale)

În cazul scoliozelor structurale, factorul principal al deviațiilor este modificarea gravă a formei și structurii elementelor componente ale coloanei vertebrale și tulburările funcționale consecutive.

Scoliozele structurale se împart în:

• Scoliozele rahitice – deviațiile rahitice se pot observa o dată cu încărcarea funcțională a coloanei vertebrale, iar deviația scoliotică se produce datorită deformării corpului vertebrelor.

• Scolioza congenitală – este rezultatul anomaliilor din timpul dezvoltării intrauterine ale vertebrelor, astfel că și anumite sindroame congenitale (sindromul Marfan, sindromul Ehler-Danlos, sindromul Down, etc.) pot include o deformitate scoliotică.

Fig.4 Schiță după radiografiile unui caz de scolioză prin malformații congenitale multiple: 1. hiatus costal; 2. coaste sudate; 3. sacralizarea vertebrei V lombare; 4. bloc sinostozic ale corpurilor vertebrale dorsale; 5. spină bifidă ocultă a arcurilor vertebrale lombare IV și sacrale I și II.

• Scolioza paralitică – este provocată de scăderea sau pierderea completă a capacității funcționale a mușchilor paravertebrali, prin pareze sau paralizii cu localizare asimetrică.

În cadrul acestor forme de scolioze au fost introduse deviații spastice, care prezintă o scolioză în "C" cu convexitatea dorsală pe partea membrului superior contracturat, sau o scolioză în "S", prin adăugarea unei curburi lombare cu convexitate de partea membrului inferior sănătos.

• Scolioza pleuratică – apare în timpul sau în urma inflamațiilor pleurale cronice, după pleureziile serofibrinoase, cu tentință la formarea de aderențe sau după un piotorax (pleurezie purulentă).

• Scoliozele grave ale adolescenților și a tinerilor sunt deviații de aceeași natură cu cifozele grave, care apar în perioada pubertății sau în perioada postpubertară, întâlnită mai des la băieți.

• Scoliozele diverse sunt provocate de:

– Scoliozele traumatice, deși sunt foarte rare în perioada de creștere, deviația se poate produce: imediat după acțiunea directă a traumatismului (dislocă, luxează sau fracturează vertebrele); mai târziu, după prăbușirea vertebrelor fracturate și neconsolidate,

– Scolioze provocate de leziuni ale părților moi paravertebrale.

– Scolioze provocate de cicatrici retractile.

Scolioza idiopatică este cea mai des întălnită, iar în funcție de părioada de apariție se împarte în:

– Scolioza infantilă, este întâlnită la copiii sub 3 ani,

– Scolioza juvenilă, este întâlnită la copiii cu vâste cuprinse între 3 ani și 9 ani,

– Scolioza adolescentului, este întâlnită la copiii cu vârste cuprinse între 10 ani și 18 ani,

– Scolioza adultului, este întâlnită după maturarea scheletului.

2.3 Criterii de susținere a diagnosticului

Criteriile de susținere a diagnosticului cuprind:

1. Examenul clinic

• Tabloul clinic:

– Debutul este greu de precizat, dar există posibilitatea ca acesta să aibă loc chiar în perioada copilăriei, sub forma unei scolioze infantile.

– Clinic se descriu trei grade de scolioză:

a. Scolioza de grad I este mobilă și reductibilă (nefixată) și poate fi confundată cu atitudinile scoliotice funcționale. Curbura poate fi dorsală (însoțită sau nu de curburi compensatorii) sau lombară (creasta iliacă și spina iliacă proemină de partea concavității). Însă pot să apară și curburi laterale compensatorii, lombo-sacrată sau dorsal- inferioară. Curburile compensatorii realizează scolioza în "S" și se reduce prin flexia trunchiului la 90˚.

b. Scolioza de grad II (scolioza fixată) poate să fie reductibilă. Contractura paravertebrală percepută pe partea concavă a deviației este însoțită de colapsul rahisului și de rotația vertebrelor cu modificări caracteristice toracelui. Anteflexia rahisului evidențiează tulburarea de statică, astfel încât toracele devine asimetric (plat în partea convexității și proeminent în partea opusă), iar coastele de partea concavității se ating, în timp ce de partea convexității se îndepărtează între ele.

c. Scolioza de grad III este ireductibilă (retracția musculo-ligamentară asociează modificări osoase avansate), are consecințe estetice și funcționale majore, afectând organele interne situate în cavitatea toracică și cavitatea abdominală.

Examenul clinic include investigații statice și dinamice ale coloanei vertebrale. Examenul cu firul de plumb aplicat pe vertebra C7 apreciează dezechilibrarea scoliozei (dacă firul trece în afara șanțului inter-fesier), iar înalțimea gibusului, se stabilește cu pacientul în anteflexie și lungimea săgeților (distanța dintre apex și fir) se măsoară cu rigla. Important în diagnosticul scoliozelor este aprecierea egalității membrelor inferioare. Suplețea curburilor se apreciează prin înclinarea coloanei (anteflexia reduce o curbură posturală sau statică și exagerează o scolioză structurală) sau prin suspendarea pacientului prin intermediul cadrului cu căpăstru Gllison.

2. Investigații paraclinice

• Examenul radiologic este fundamental, permițând:

– Determinarea numărului de curburi,

– Clasarea diferitelor tipuri de curburi,

– Măsurarea angulației curburii,

– Precizarea gradului de înclinare și de rotație a coloanei vertebrale,

– Compararea vâstei osoase cu cea cronologică,

– Urmărirea evoluției sub tratament.

Este bine de știut că pentru aprecierea reductibilității curburilor patologice se utilizează radiografiile în inflexiune laterală maximă, pacientul fiind în clinostatism cu bazinul fixat în poziție de echilibru, sau prin suspendare cu ajutorul colierului Sayre, pentru aprecierea reductibilității spontane globale (radiografie în suspensie).

3. Evoluție și prognostic

Scoliozele structurale evoluează în perioada de creștere, indiferent de etiologie, fiind cu atât mai grave cu cât vârsta de debut este mai mică.

Factorii progostici scoliozei sunt reprezentați de:

– Vârsta pacientului,

– Debutul menarhiei,

– Localizarea deviației instalate,

– Gradul curburii și numărul de vertebre implicate,

– Stadiul maturării scheletale,

– Istoricul familial și anomaliile asociate.

4. Tratamentul poate fi:

• Tratamentul profilactic

Trebuie combătute anumite deprinderi (poziții vicioase de statică) care pot favoriza sau accentua deviația coloanei vertebrale.

• Tratamentul igeno-dietetic

Se recomandă pacienților cu scolioză o dietă adecvată, astfel încât greutatea lor corporală să fie optimă în raport cu înălțimea și vârsta, deoarece greutatea execivă poate accentua deviațiile coloanei vertebrale.

• Tratamentul medicamentos

Se recomandă antiinflamatoare, antalgice, decontracurante (cu rol în relaxarea musculaturii, ale cărei contracții pot genera deformări ale coloanei vertebrale) și vitamine (B, C, D).

• Tratamentul ortopedic presupune corectarea și menținerea deviației vertebrale pentru a neutraliza riscul de agravare după terminarea procesului de creștere.

Tratamentul ortopedic dispune de:

– Aparatele ortopedice pasive realizează corecția deviației folosind forța de presiune (aparate gipsate succesive). Pentru scolioză corecția se obține cu ajutorul unui cadru, ce realizează atât enlogarea, cât și derotarea coloanei, prin presiune asupra convexității. În cadru, indiferent de tip (Abbot, Risser, Cotrel, etc.) se aplică aparatul gipsat, care după o perioadă de o lună sau două luni se schimbă, obținându-se astfel o nouă corecție.

– Aparatele ortopedice active caută să obțină corecția printr-o autoredresare activă a coloanei. Există mai multe aparate cum ar fi: corsetul Milwaukee este purtat permanent sau intermitent, în funcție de gravitatea curburii; corsetul cu trei puncte de sprijin, ce caută să redreseze scoliozele lombare.

• Tratamentul chirurgical

Deviațiile vertebrale grave, cu evoluție lentă, dar continuu și după terminarea procesului de creștere, impun redresare și stabilizarea lor prin metode chirurgicale. Prețul corecției în aceste cazuri îl constituie rigidizarea (cu tije) unui important segment al coloanei vertebrale. Intervenția chirurgicală în astfel de cazuri trebuie precedată de o pregătire prin elongație progresivă a coloanei vertebrale (prin aparate gipsate de enlogație sau enlogație cu halou cranian și gips sau cerc pelvian). Intervenția este urmată de o imobilizare gipsată. Apoi de corset ortopedic timp de 18-24 luni, perioadă în care artrodeza vertebrală devine solidă. Este recomandat tratamentul kinetoterapeutic, deoarece are ca scop tonifierea musculară generală în perioada de imobilizare, cu vocație de corecție posturală și integrarea pacientului în viața cotidiană, după înlăturarea corsetului.

2.4 Principiile și obiectivele tratamentului recuperator

Obiective urmărite:

– Corectarea posturilor vicioase,

– Conștientizarea și adoptarea pozițiilor corecte ale coloanei vertebrale, a umerilor și a bazinului,

– Creșterea și refacerea mobilității articulare și musculare,

– Tonifierea musculaturii afectute în regim de scurtare sau de alungire, acolo unde este nevoie,

– Creșterea forței și rezistenței musculare.

Programul recuperator al scoliozelor are la bază următoarele principii:

Tratamentul kinetoterapeutic

În definitivarea programului kinetoterapeutic se ține seama de o serie de factori, cum ar fi: vârsta și sexul bolnavului; forma clinică și stadiul scoliozei; momentul apariției curburii primare și a curburilor compensatorii; tratamentele efectuate până în momentul prezentării bolnavului și rezultatele acestora; prognosticul scoliozei.

Bilanțul diformităților determinate de scolioză se face amănunțit și cuprinde toate datele examenelor: clinic (inspecție; palpare; goniometrie); radiologic (coloana vertebrală, vârsta osoasă); antropometric; genetic; fotografic și cineradiografic.

Pentru mobilizarea coloanei vertebrale se folosesc următoarele procedee:

• Întinderea în lungime, acționează direct atât asupra deviației laterale a coloanei vertebrale, cât și asupra rotației vertebrale. Întinderea se poate realiza în mod pasiv, sub acțiunea greutății corpului prin: atârnări în brațe la spalier sau pe o bară; atârnări prin prindere de cap cu un căpăstru, în poziția culcat pe un plan înclinat alunecos; prin tracțiuni simultane de șolduri, de cap sau de umeri și prin dispozitive speciale. Întinderea se poate realiza și în mod activ prin autoextensie, cu contracțiea mușchilor paravertebrali.

• Flexia laterală corectivă în direcția convexității, este ușor de realizat în scoliozele cu o singură curbură (scolioza în "C"), decât în scoliozele cu dublă curbură (scolioza în "S"), deoarece influxiunea laterală se poate face prin mai multe modalități: acționează simultat asupra ambelor curburi (în sens invers asupra uneia față de cealaltă); acționează selectiv asupra uneia dintre curburi, iar cealaltă curbură este fixată în poziție corectă (hipercorectată). Se poate fixa în poziție corectă:

– O curbură dorsală prin tracțiune asupra brațului din partea concavității și presiune directă asupra hemitoracelui din partea convexității,

– O curbură lombară prin tracțiuni asupra membrului inferior corespunzător concavității, ridicarea fesei de partea convexă prin fixarea unui suport pe scaun în pozițiea șezând și flexia pe bazin a coapsei din partea convexității.

• Derotarea vertebrală → în scolioză se produce o rotare a vertebrelor din curbură, care își deplasează partea anterioară a corpului vertebral înspre convexitate, antrenând în această rotare și coastele, ceea ce face să apară o gibozitate în hemitoracele din partea convexității. Derotarea trebuie efectuată în sens invers, de exemplu: scolioza dorsală dreapta – derotarea trebuie efectuată prin deplasarea umărului drept înainte și a umărului stâng înapoi, iar pentru a fi durabilă trebuie efectuată activ, cu participarea contracțiilor musculare.

• Presiunea directă asupra gibozității se aplică pe hemitoracele corespunzător convexității. Aceasta favorizează atât derotarea vertebrelor, cât și reducerea curburii scoliotice.

Gimnastica respiratorie

Metoda de kineziterapie respiratorie, constă în învățarea subiectului de a-și controla și de lucra mușchii respiratori toracici și abdominali.

La majoritatea pacienților cu deviații vertebrale aceste condiții nu sunt

îndeplinite, respirația este stânjenită și ea trebuie să fie ajutată prin gimnastică respiratorie.

Se poate acționa asupra respirației prin două categorii de exerciții:

→ Exerciții dinamice ritmice ale diferitelor grupe musculare (exemplu: alergări; etc.) care măresc necesitatea de oxigen a organismului și intensifică respirația pe calea mecanismelor reglatorii neuro-umorale.

→ Exerciții voluntare de gimnastică respiratorie dirijate către educarea sau corectarea mecanicii respiratorii, fără ca intensificarea ei să fie impusă de creșterea necesității de oxigen. Pentru a atinge aceste obiective este necesar ca exercițiile de respirație să fie executate în poziții corespunzătoare.

Pentru ca exercițiile de respirație să aibă drept efect mărirea amplitudinii mișcărilor respiratorii este necesar să se pornească din poziții care să asigure o corectare cât mai bună a coloanei vertebrale în segmentele sale cervical; dorsal și lombar, precum și o poziție corectă a umerilor.

Tratamentul prin masaj

Masajul – "Prelucrarea metodică a părților moi prin mijloace manuale sau mecanice în scop fiziologic curativo-profilactic" – Adrian Ioneascu, Masajul, procedee tehnice, metode, afecte, aplicații în sport; Editura ALL, BUCUREȘTI, 1994.

Manevrele masajului manual

Manevrele fundamentale ale masajului exercită influențe diferite la nivelul tegumentului, sistemului muscular, sistemelor osteoarticular, sistemului circulator și sistemului nervos, ceea ce oferă posibilitatea aplicării diferitelor procedee de masaj, în funcție de obiectivele terapeutice urmărite.

1.Eflorajul (netezirea) este manevra de inroducere, de legătură între alte manevre și de final a ședinței de masaj, ce se adresează: tegumentului, țesutului celular subcutanat, sistemului nervos periferic și sistemului vascular, cu rol fundanental de sedativ, relaxant și calmant.

2. Frământarea este manevra care presupune ridicarea și deplasarea planurilor cu o acțiune combinată de presiune, tensiune și alungire la limita elasticității țesuturilor moi, ce se adresează mușchilor, cu îmbunătățirea calităților contractile și stimulării schimburilor nutritive, cu eliminarea toxinelor.

3. Fricțiunea este manevra în care mâna se deplasează o dată cu tegumentul, până la limita elasticității hipodermului, ce se adresează țesutului celular subcutanat și stucturilor moi periarticulare.

4. Tapotamentul este manevra ce constă în lovirea ușoară și ritmică a țesuturilor moi, superficiale sau profunde, în funcție de intensitatea manevrei.

5. Vibrația este manevra ce constă în imprimarea unor oscilatorii ritmice aplicate țesuturilor moi, realizând deplasări mici ale acestora cu presiuni ondulatorii, fără apierde contactul cu tegumentul.

În cazul scoliozelor urmărim echilibrarea și egalarea forței de contracție a musculaturii paravertebrale, în vederea restabilirii aliniamentului fiziologic al coloanei vertebrale. Asfel, vom executa manevre decontracturante (neteziri, geluiri, vibrații) pe partea concavității curburii scoliotice și manevre tonifiante (frământări, tapotament) pe partea convexității curburii scoliotice.

Modificarea lungimii mușchilor

În cadrul exercițiilor fizice pentru corectarea deviațiilor vertebrale, tonificarea musculară trebuie să vizeze nu numai mărirea tonusului și forței musculare, ci și modificarea lungimii mușchilor. Atât în scolioze,căt și în cifoze sau lordoze, mușchii din zona concavității sunt scurtați, iar cei din zona convexității sunt alungiți. Exercițiile fizice trebuie să încerce alungirea mușchilor din zona concavității deviațiilor și scurtarea celor din zona convexității.

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1 Prezentarea lotului de subiecți

Cercetarea pe care am efectuat-o a cuprins un lot de 11 pacienți diagnosticați atât cu scolioză în "C" dreapta cât și cu scolioză în "S" stânga, cu vârste cuprinse între 10-30 de ani. Studiul s-a realizat la Centrul de Recuperare Medicală și întreținere corporală "LARY MEDICAL", Tg-Jiu, în perioada decembrie 2013 – mai 2014 și am urmărit timp de 6 luni efectele terapiei aplicate, în funcție de următoarele obiective:

• Analiza cazurilor în funcție de repartiția pe sexe, precum și a antecedentelor personale și colaterale;

• Studiul aspectelor particulare ale diagnosticului clinic, imagistic și încadrarea în studiul de boală;

• Analiza schemelor de tratament kinetoterapeutic, ortopedic și chirurgical;

• Evaluarea complicațiilor, precum și corelațiile cu alte morbidități;

• Studiere rezultatelor la distanță a tratamentului chirurgical al pacienților cu scolioză;

• Analiza metodelor de reeducare și reintegrare în societate a pacienților cu scolioză.

Evaluare complexă a avut loc la începerea tratamentului recuperator, la sfârșitul terapiei fizical-kinetice (în medie de circa 4 săptămâni) și la un interval de 6 luni postrecuperare pentru fiecare caz în parte.

Am urmărit efectele terapeutice determinate de programul de masaj și kinetoterapie pentru cei 11 pacienți.

Selecția cazurilor

Repartiția pe sexe, grupe de vârstă și mediul de proveniență a pacienților luați în studiu este cuprins în tabelele următoare.

Tabelul 1. Repartiția cazurilor în funcție de sex

Fig. 5 Componența pe sexe a lotului studiat

Tabelul 2. Repartiția cazurilor în funcție de mediul de proveniență

Fig. 6 Componența pe mediul de proveniență a lotului studiat

Repartiția pacienților în funcție de mediul de proveniență denotă, în cazul cercetării efectuate: o incidență mai mare în mediul urban și la componența pe sexe – femei a apariției scoliozei.

Tabelul 3. Repartiția cazurilor pe grupe de vârstă

Prezentarea lotului de pacienți

Inițial, am făcut o evaluare completă (etiopatogenică; clinică, paraclinică și funcțională) a pacienților luați în studiu, cu ajutorul echipei de recuperare multidisciplinară.

În cadrul evaluării clinice am apreciat starea fizică generală (pe aparate și sisteme, mai ales funcția cardiovasculară ; tensiunea arterială; frecvența cardiacă; pulsul periferic; starea vaselor periferice; respiratorie; neurologică).

3.2 Stabilirea parametrilor și metodelor de cercetare utilizate

Date fiind obiectivele cercetării, rolul kinetoterapeutului în activitatea de evaluare corectă și completă etiopatogenică; clinică și funcțională a pacienților cu diferite afecțiuni la nivelul coloanei vertebrale în cadrul reeducării funcționale a trunchiului și a coloanei vertebrale, prin combaterea atrofiilor musculare; ameliorarea amplitudinii de mișcare la nivelul trunchiului; precizarea exercițiilor optime în cadrul programului kinetic aplicat în conformitate cu statusul social al pacientului; stabilirea duratei optime și ritmul ședințelor kinetice.

În cadrul studiului am stabilit următorii parametrii:

• Pentru parametrul durere am folosit scala vizual analogă (VAS), prin intermediul căreia, fiecare pacient s-a autoevaluat din punct de vedere al intensității durerii cu o cifră cuprinsă între 0 – 10.

↔ 0 ≈ durere absentă

↔ 10 ≈ durere maximă

• Pentru aprecierea efectului antalgic al terapiei am folosit scala viziual analogă al rezultatului terapeutic VAS.

• Indexul pentru dizabilitatea cronică Waddell și Main pentru pacienții cu lombalgie – Chronic Disability Index of Waddelland Main for Patiens with Low Back Pain.

• Chestionarul Roland – Morris de evaluare a dizabilității datorate durerii lombare – Low Back Pain Disability Questionnaire of Roland and Morris.

La realizarea acestui studiu am utilizat următoarele medode de cercetare:

• Metoda studiului bibliografic – reprezentată din parcurgerea referințelor bibliografice (reviste, cărți), date informaționale compiuterizare și date informaționale publicate pe rețeaua de Internet.

• Metoda observării și înregistrării datelor – a constat prin măsurarea parametrilor stabiliți, obținuți în cadrul evaluării complete a pacienților, conform unei metodologii cunoscute, datele au fost înregistrate pe o perioadă de 6 luni.

• Metoda prelucrării statistico-matematice a datelor obținute prin: prelucrarea rezultatelor obținute, a valorilor matematice, a parametrilor fiziologici măsurați, conform metodelor de calcul, determinarea scorurilor utilizte și interpretarea rezultatelor obținute.

• Metoda de evaluare – pentru pacienții luați în studiu am folosit scala vizual analogă (VAS), ce reprezintă în mod uzual o linie de 10 cm pe care pacientul notează de la 0 la 10 gradul și intensitatea durerii.

↔ Scala vizual analogă a rezultatului teraprutic VAS

VAS pentru efectul tratamentuluui

În definitivarea programului terapeutic s-au stabilit următoarele aspecte:

→ Tipul și gravitatea deviației la nivelul coloanei vertebrale;

→ Particularități somato-funcționale ale pacientului;

→ Patologii asociate;

→ Gradul de implicare al familiei și posibilitățile financiare ale acestuia.

Fișa de evaluare utilizată pe tot parcursul studiului cuprinde trei categorii:

1. Date de identitate (nume, prenume, data și locul nașterii), completate cu diagnosticul clinic și informații rezultate din anamneza realizată cu părinții.

2. Măsurători – talie, talie redresată, bust, bust redresat, greutate, perimetrul toracic, elasticitate toracică, indicele cifo-lordic, capacitate vitală, gibozitate, rigiditate, lungimea membrelor inferioare, forța musculaturii abdominale și a extensorilor coloanei vertebrale.

3. Măsurători radiologice: unghiul Cobb, rotație vertebrală (rigla Raimondi), vârsta osoasă (semnul Risser).

Testările la care a fost supus subiectul au fost efectuate în dinamică, astfel:

■ Testarea inițială a fost realizată imediat după stabilirea diagnosticului și introducerea subiectului în studiu, elementele evaluate au reprezentat date de referintă pentru testările ulterioare și pentru stabilirea mijloacelor fizicale, tehnicilor de fixare-enlogare-derotare (aparatul FED) și kinetoterapie.

■ Testarea intermediară a fost efectuată la fiecare 6 luni după stabilirea diagnosticului și începerea tratamentului, respectiv la fiecare 3 luni pentru corset și aprecierea răspunsuliu subiectului la tratamentul aplicat, astfel, fiind posibilă adaptarea programului recuperator în funcție de starea pacientului.

Pacienții au început ședințele de kinetoterapie, imediat după stabilirea diagnosticului de către medicul ortoped și evaluarea inițială, pe baza stabilirii obiectivelor imediate și de perspectivă.

3.3 Metode concrete de lucru – alcătuirea și modul de aplicare al programului terapeutic complex

În urma cercetărilor efectuate s-au stabilit următoarele metode de aplicare al programului kinetic:

Program de gimnastică medicală pentru scolioza dorsală dreapta

1. Mers pe vârfuri cu un baston ținut de capete, cu mâna stângă sus, dreapta lateral.

2. Stând, fandare laterală spre stânga cu ducerea mâinii drepte pe șold și a brațului stâng întins sus, simultan cu îndoirea laterală spre dreapta cu arcuire.

3. Mers în echilibru pe banca de gimnastică cu o minge medicinală pe cap, susținută din lateral cu mâna stângă.

4. Atârnarea activă cu fața la spalier, mâinile prind asimetric (brațul stâng mai sus cu o șipcă decât dreptul).

5. Turcește șezând cu spatele lipit de spalier, mâna dreaptă prinde șipca din dreptul umărului, stânga prinde spalierul cu brațul întins: extensia trunchiului cu desprinderea lui de spalier (împingerea piptului înainte).

6. Înainte culcat cu capul spre spalier, mâinile depărtate prind șipca a treia sau a patra cu brațele întinse. Se menține poziția cu respirație ritmică.

7. Șezând călare pe bancă, ducerea mâinii pe șold și a brațului stâng întins diagonal înapoi-sus, cu răsucirea trunchiului și inspirație

8. Aceeași poziție, ducerea mâinilor încleștate pe cap cu palma întoarsă în sus, coatele trase înapoi: înclinarea trunchiului înainte cu ușoară extensie și inspirație, revenire cu exspirație.

9. Pe spate culcat, ridicarea în șezând cu genunchii ușor îndoiți, tălpile pe sol, trunchiul în extensie, ușor înclinat înapoi, cu mâna dreaptă în sprijin la nivelul șoldului, brațul stâng întins sus în prelungirea trunchiului.

10. Înainte culcat cu picioarele depărtate, mâna dreaptă pe umăr, brațul stâng întins în prelungirea corpului: extensia trunchiului cu ridicarea cotului drept sus și împingerea brațului stâng înainte sus, menținut.

11 Pe genunchi depărtați, sprijin pe palme: răsucirea trunchiului spre stânga cu ducerea brațului stâng lateral-sus, cu mâna în supinație (privirea urmărește deplasarea mâinii stângi), inspirație.

12. Pe genunchi depărtați, pe călcâie șezând: ducerea mâinilor la piept cu coatele lateral-sus și răsucirea trunchiului spre stânga.

13. Pe spate culcat, brațul drept pe lângă corp, brațul stâng întins sus, în prelungirea corpului: forfecarea picioarelor la 90˚.

14. Înainte culcat, brațele diagonal (stângul înainte, dreptul înapoi): ridicarea ușoară a capului și a trunchiului cu arcuire.

15. Pe spate culcat cu genunchii îndoiți, tălpile pe sol, brațul drept lateral, brațul stâng sus în prelungirea trunchiului: împingerea pieptului înainte, cu desprinderea omoplaților de pe sol și inspirație.

16. Turcește șezând, brațele lateral: translația trunchiului spre stânga, brațele rămânând întinse lateral.

17. Pe genunchiul drept, piciorul stâng indoit înainte cu talpa pe sol: ducerea mâinilor încleștate pe cap, cu palma întoarsă în sus și răsucirea trunchiului spre stânga cu inspirație, revenire cu expirație.

18. Culcat pe partea stângă cu brațul întins în prelungirea trunchiului, mâna dreaptă pe șold: ridicarea trunchiului în sprijin pe cotul stâng și alunecarea mâinii drepte pe șold spre coapsă.

19. Pe genunchi sprijin pe palme, deplasare înainte cu alunecare pe palma stângă, ducând trunchiul sub orizontală. Deplasarea se poate face și în cerc, prin alunecarea palmei stângi spre diagonal dreapta.

20. Atârnare asimetrică cu spatele la spalier (mâna stângă prinde mai sus cu o șipcă decât dreapta): tracțiunea genunchilor la piept.

21. Mers în echilibru pe partea îngustă a băncii, cu un săculeț de nisip pe cap și brațele în diferite poziții asimetrice (stângul mai sus).

Fig.7 Program de gimnastică medicală pentru scolioza dorsală dreapta

Program de gimnastică medicală pentru scolioza lombară stângă

1. Mers pe vârfuri cu brațele diagonal sus, cu autoînălațare.

2. Stând cu fața la oglindă: ridicarea piciorului stâng la pipt și a brațelor lateral, menținându-le. Piciorul drept rămâne în sprijin pe sol, vertical și întins.

3. Mers cu ridicarea genunchiului stâng îndoit la piept și ridicarea fesei stângi cât mai sus posibil, cu bascularea bazinului lateral la fiecare al treilea pas.

4. Stând, fandare înainte pe piciorul stâng, trunchiul drept, mâinile la ceafă.

5. Atârnat cu fața la spalier cu ducerea piciorului stâng întins lateral și a celui drept înapoi.

6. Stând cu fața la spalier, mâinile prind șipca din dreptul capului, îndoirea genunchiului stâng sprijinit la spalier, simultan cu îndoirea brațelor, alunecarea piciorului drept întins înapoi și presarea pieptului înainte.

7. Șezând călare pe bancă, cu un săculeț de nisip sub fesa stângă: ducerea mâinilor sub cap, încleștate și întoarse cu palma în sus, coatele trase înapoi, simultan cu înclinarea trunchiului înainte, inspirație; revenire cu cobărârea brațelor prin lateral cu expirație.

8. Turcește șezând cu un săculeț de nisip sub fesa stângă și cu un baston ținut de capete: ridicarea brațelor întinse sus cu inspirație, coborârea bastonului peste omoplați cu expirație. Revenire pe același traseu cu respirație ritmică.

9. Culcat pe partea stângă cu un săculeț de nisip regiunea lombară stângă (la nivelul convexității): ridicarea piciorului drept întins spre 45 ˚ .

10. Același exercițiu cu balansarea scurtă și ritmică pe verticală a piciorului drept.

11. Aceeași poziție, rotarea coapsei drepte în ambele sensuri.

12. Culcat lateral pe partea dreaptă, în sprijin lateral pe cotul drept: ridicarea ușoară a piciorului stâng întins, în plan lateral.

13 Aceeași poziție: balansarea verticală a piciorului stâng sau descriere de mici cercuri.

14. Turcește șezând cu un săculeț de nisip sub fesa stângă și cu haltere mici în mâini, ducerea brațelor oblic înapoi-jos cu mâinile în supinație, cu inspirație; revenire cu expirație. Brațele se pot duce asimetric și în alte poziții.

15. Înainte culcat cu genunchiul stâng îndoit lateral spre pipt, mâinile pe ceafă: extensia trunchiului cu coatele lateral, inspirație; revenire cu expirație.

16. Pe spate culcat cu genunchii îndoiți, tâlpile pe sol, mâinile pe lângă corp, întinderea simultană a brațelor și a piciorului drept în prelungirea trunchiului.

17. Înainte culcat cu mâinile încleștate peste fese: extensia trunchiului cu ridicarea brațelor înapoi sus, simultan cu întinderea prin alunecare a piciorului drept spre înapoi-jos.

18. Pe genunchi sprijin pe palme (orientate cu degetele față în față): îndoirea coatelor și împingerea lor către înainte, simultan cu ridicarea și împingerea piciorului drept întins înapoi-sus.

19. Pe genunchiul drept, piciorul stâng întins lateral sprijinit pe vârfuri: îndoirea laterală a trunchiului spre stânga cu mâinile pe umeri, coatele trase înapoi, trunchiul rămânând pe plan frontal; revenire în poziția pe genunchi, apoi așezare pe coapsa dreaptă cu brațele înainte

20. Pe genunchi sprijin pe palme: deplasare înapoi prin alunecare pe vârful piciorului drept întins și așezare pe călcâiul piciorului stâng.

21. Atârnat activ cu spatele la spalier: ducerea piciorului stâng întins sau îndoit, înainte cu respirație ritmică.

Fig.8 Program de gimnastică medicală pentru scolioza lombară stânga

Program de gimnastică medicală pentru scolioza dorsală dreapta, lombară stângă

1. Mers pe vârfuri cu brațele drept întins sus, cu autoenlogare.

2. Stând, ducerea simultană a brațului stâng către în sus și a piciorului drept către în înapoi-jos, inspirație; revenire cu expirație.

3. Fandare înainte cu piciorul stâng, trunchiul drept, cu întinderea brațului stâng în sus, inspirație; revenire cu expirație.

4. Șezând călare pe bancă cu un săculeț de nisip sub fesa stângă, brațul drept întins înainte trăgând de umărul drept înapoi, iar brațul stâng împingând către în sus.

5. Șezând călare pe bancă cu fesa stângă înalțată, îndoirea laterală a trunchiului spre dreapta cu brațele în diferite poziții (la ceafă, sus).

6. Șezând călare pe bancă, fesa stângă înălțată, ridicarea și întinderea brațului stâng către în sus, apoi înclinare ușoară a trunchiului spre dreapta cu răsucire spre stânga și inspirație.

7. Atârnarea cu spatele la spalier, brațul stâng prinde o șipcă mai sus decât brațul drept, ridicarea genunchiului stâng la pipt și întinderea lui către în jos.

8. Înainte culcat, cu brațul stâng întins în prelungirea trunchiului, extensia trunchiului cu ridicarea simultană a brațului stâng către inainte-sus și a piciorului drept către înapoi.

9. Pe spate culcat cu un săculeț de nisip sub regiunea toracică dreaptă, cu genunchii îndoiți, tălpile pe sol, mâinile pe umeri. Presarea umărului drept spre sol, simultan cu întinderea brațului stând cât mai departe posibil, în prelungirea trunchiului la nivelul solului.

10. Culcat pe partea dreptă în sprijin pe cotul drept, cu brațul stâng întins în prelungirea trunchiului:

→ Ridicaerea piciorului stâng lateral, până la˚

→ Balansări scurte ale piciorului stâng pe verticală

→ Cercuri mici cu piciorul stâng

11. Pe spate culcat cu capul spre spalier, brațul drept lateral, brațul stâng întins în prelungirea trunchiului prinde șipca de jos, genunchii flectați peste abdomen: răsucirea bazinului spre stânga cu atingerea solului cu genunchii; revenire.

12. Pe genunchi sprijin pe palme în fața spalierului, la un pas distanță, brațul stâng întins înainte prinzând spalierul la nivelul umărului: întinderea piciorului drept înapoi la orizontală.

13. Sprijin pe piciorul stâng, piciorul drept întins lateral în srijin pe vârf, mâna dreaptă pe torace, mâna stângă întinsă la verticală: înclinarea laterală a trunchiului spre stânga, în prelungirea piciorului drept.

14. Cu fața la spalier, în sprijin pe piciorul stâng pe șipca a doua, atârnat cu brațul stâng, trunchiul rămânând în plan frontal. Depărtarea de spalier cu inspirație și întinderea piciorului drept către sol..

15. Stând, echilibru pe piciorul stâng întins, trunchiul înclinat înainte, ușor arcuit, brațul stâng întins înainte, piciorul drept înapoi (brațul stâng se poate duce către în sus și spre dreapta, iar piciorul drept către în sus și spre stânga).

16. Înainte culcat pe bancă, brațul stâng întins prinde banca înainte, brațul drept prinde banca la nivelul umărului: ridicarea ușoară a picioarelor întinse și ducerea lor spre stânga.

17. Pe genunchi sprijin pe palme: întinderea brațului către înainte și a piciorului drept înapoi și atingerea solului cât mai departe posibil (cu mâna înainte și înapoi cu piciorul).

18. Spijin lateral pe brațul drept: ridicarea laterală a piciorului stâng cu întinderea brațului stâng în prelungirea trunchiului.

19. Pe spate culcat cu capul spre spalier, brațul drept lateral, brațul stâng întins în prelungirea trunchiului (mâna prinsă de șipca de jos), picioarele întinse la verticală: răsucirea bazinului spre stânga cu atingerea solului cu picioarele/ până aproape de sol; revenire.

20. Atârnare cu spatele la spalier, mâna stângă prinde mai sus decât dreapta: ridicarea laterală a piciorului stâng întins cât mai sus posibil (rămânând în contact cu spalierul) și menținerea poziției. Se poate executa și cu ambele picioare.

21. Mers cu un săculeț de nisip pe cap, cu ridicarea genunchiului stâng și întinderea simultană a brațului stâng către în sus, cu ridicare pe vârful piciorului drept la fiecare al patrulea pas.

Fig.9 Program de gimnastică medicală pentru scolioza cu dublă curbură: dorsală dreapta, lombară stânga

Kinetoterapia scoliozelor sub tratament ortopedic

Tratamentul ortopedic se aplică de obicei în cazul scoliozelor evolutive cu o influxiune laterală de 30˚-50˚. Există două tipuri principale de aparate ortopedice pentru tratamentul scoliozelor:

→ Aparate gipsate

→ Aparate din pile sau plexidur armate cu tije metalice

I. Exerciții fizice în aparatul gipsat

Aparatul gipsat se aplică după ce s-a obținut în cea mai mare măsură posibilă enlogarea și derotarea coloanei vertebrale cu ajutorul unui cadru special, în care este suspendat pacientul.

Fig.10 Cadru orizontal pentru corecția scoliozei (tip Abbott)

Aparatul gipsat este purtat timp de două luni, după care se aplică un altul după o nouă corecție în cadru.

Kinetoterapia trebuie folosită atât în perioada de pregătire pentru aplicarea aparatului gipsat, cât și în timpul purtării lui.

În perioada de pregătire pentru aplicarea aparatului gipsat, kinetpterapia se axează pe asuplizarea coloanei și educarea respirației.

Asuplizarea coloanei este necesară pentru a mării reductibilitatea curburilor, deformațiilor, gibozităților, încât corectarea acestora în cadrul Abbott și aplicarea aparatului gipsat să se poată face pe o coloană și un torace cu maximum de suplețe posibilă. Exercițiile de mobilizare a coloanei nu trebuie să fie strict localizate în această perioadă, putându-se lucra chiar și în sensul de accentuare a curburilor, deoarece fixarea în corset va asigura evoluția spre corectare. Este important să se obțină o flexibilitate cât mai mare a coloanei.

Posturile hipercorective forțate, menținute timp mai îndelungat, sunt utile pentru asuplizarea coloanei.

Mobilizarea gibozităților se poate face prin aplicarea mâinii kinetoterapeutului și presiune în sensul derotării costo-vertebrale asociată cu respirații ample. Presiunea modelatoare se exercită fie prin presiune dozată asupra gibozității în timpul inspirației forțate a pacientului, fie prin apăsare în timpul expirației, terminând cu o presare mai intensă la sfârșitul acesteia, vizând deblocarea cutiei toracice.

În perioada de pregătire pentru aplicarea aparatului gipsat se folosește și exersarea posturii corective prin extensie și derotare în cadrul Abbott. Ea constituie o repetiție în vederea aplicării aparatului gipsat care îl familiarizează pe pacient cu această manevră, drar are și un efect de asuplizare a coloanei și cutiei toracice, favorizând obținerea unor rezultate cât mai bune în momentul aplicării ghipsului.

Pentru asuplizarea coloanei se folosește de asemenea autoenlogarea activă. Aceasta se poate executa în pozișia culcat pe state, fie prin întinderea și relaxarea ritmică a membrelor inferioare simultană cu extensia și relaxarea coloanei cu ajutorul mușchilor paravertebrali, fie prin menținerea prelungită timp de – minute a întinderii.

Gimastica respiratorie trebuie să îl învețe pe pacient să folosească eficient mișcările respiratorii (atât costale, cât diafragmatice), care vor fi stânjenite într-o măsură de aparatul ghipsat.

În timpul purtării aparatului ghipsat exercițiile fezicevizează următoarele obiective:

■ Întreținerea tonicității musculare globale – în timpul purtării aparatului ghipsat este necesară tonificarea musculară generală și menținerea troficității generale a întregului organism prin exerciții de educație fizică generală alese în funcție de posibilitățile motrice ale pacientului în această situație specială. Tonificarea corectivă selectivă a unor grupe musculare nu prezintă o importanță de prim ordin în această fază.

■ Mobilizarea corectivă – în măsura în care o permite corsetul, se poate face prin acționare în zona ferestrelor din aparatul ghipsat, prin exerciții pe patru labe sau prin tracțiuni ale membrelor inferioare și superioare.

■ Modelarea asimetriei toracice – prin micșorarea gibozităților și expansionarea zonelor depresionate se poate face prin inspirație forțată, care în contenția corsetului provoacă derotarea vertebrelor și coastelor, frânează expansiunea toracică în zona gibozităților și o favorizează în zona depresiunilor

Efectele asemănătoare se pot obține și prin activități fizice cu consum mare de energie, care impun intensificarea mișcărilor respiratorii pentru a se asigura necesitatea de oxigen crescută. Mișcările respiratorii ample impuse toracelui de aceste exerciții nu pot fi dirijate decât în sensul reducerii deformațiilor, datorită prezenței aparatului ghipsat.

În partea concavității curburii scoliotice, aparatul ghipsat este prevăzut cu o fereastră în care se poate să se expansioneze zona depresionată, iar în dreptul gibozității din convexitate, el nu permite expansiunea.

II. Exerciții fizice în corset ortopedic

După ce s-au aplicat două aparate ghipsate consecutive, purtate fiecare câte două luni, se trece la un aparat ortopedic amovibil și reglabil, executat din plexiduri și bare de duraluminiu. La noi se folosește corsetul de tip Lyonez, care constă dintr-o centură de plexidur fixată pe bazin, pe care sunt montate două tije de duraluminiu (una în față și cealaltă în spate) care susțin la capătul superior o centură axilară. Între cele două centuri sunt fixate pelote în dreptul gibozităților.

Sub acest corset se execută exerciții fizice pentru extensia coloanei (în special autoenlogare), modelarea asimetriilor și tonificarea musculaturii spatelui. Aceste exerciții de tonificare a musculaturii trebuie intensificate față de perioada în care pacientul a purtat aparatul ghipsat, pentru ca, la îndepărtarea corsetului, musculatura să poată mențină corecția obținută.

În această perioadă, exercițiile fizice trebuie să îl învețe pe pacient să nu considere corsetul ca pe un element de susținere pasivă, ci ca pe un element care îi atrage atenția să mențină singur ținuta pe care i-o impune corsetul și chiar să încerce să depășească nivelul de corecție obținut prin acesta.

III. Exercițiile fizice în corsetul Milwaukee

În unele cazuri, se renunță la aplicarea inițială a aparatului ghipsat (este un aparat ortopedic pasiv), și se utilizează de la început corsetul ortopedic activ, imaginat de ortopedul Blount și inginerul Schmidt în localitatea Milwaukee, S.U.A.

Fig.11 Corset Milwaukee pentru scolioză

Acest aparat îl simulează pe pacient să se îndepărteze prin autoenlogare activă de sprijinul occipital și mentonier pe care i-l impune. În acest fel pacientul realizează o extensie a coloanei . Printr-o pelotă aplicată la nivelul gibozității, corsetul îl stimulează pe pacient să acționeze și în sensul derotării vertebrale.

Pacientul trebuie să învețe să se întindă în sus prin contracția mușchilor paravertebrali, îndepărtându-se cât mai mult din spijinul mentonier și occipital al corsetului. Pacientul trebuie să execute această autoenlogare de cât mai multe ori în timpul zilei și să o mențină.Acest lucru îl poate face prin contracție musculară mai intensă (60-70% din forța maximă) menținută timp de 6-12 secunde, sau prin contracție de intensitate moderată menținută de mai multe minute.

În afară de autoenlogare pacientul trebuie să învețe că prin mișcări de translație să se îndepărteze de punctele de sprijin ale corsetului pe gibozități. Prin această eschivă pacientul acționează activ atât în sensul derotării vertebrale, cât și în sensul reducerii curburilor scoliotice ale coloanei.

Pentru stabilirea momentului de renunțare la corsetul Milwaukee trebuie făcute examene radiologice după un număr de ore de renunțare la el Renunțarea la corset este autorizată pentru un anumit număr de ore în timpul zilei, numai dacă radiografia fără corset arată că nu se accentuează curburile scoliotice în această situație.

După renunțarea la corsetul de tip Lyonez sau Milwaukee kinetoterapia trebuie să urmărească asigurarea tonusului și rezistenței musculare necesare pentru menținerea posturii la nivelul obținut pentru tratamentul ortopedic. Este necesară tonificarea tuturor grupelor musculare ale trunchiului și membrelor, ca și reeducarea calităților motrice: viteza, coordonare, echilibru.

Kinetoterapia scoliozelor în cursul tratamentului chirurgical

Așa cum am mai arătat și mai înainte, scoliozele al căror unghi de curbură depășește 50˚ necesită de obicei intervenție chirurgicală.

Kinetoterapia este necesară atât în perioada preoperatorie, pentru a contribui la pregătirea bolnavului pentru intervenția chirurgicală în vederea obținerii unor rezultate terapeutice cât mai bune, cât și în perioada postoperatorie, pentru reeducarea lui funcțională și valorificarea optimă a efectelor actului chirurgical.

Perioada preoperatorie – în funcție de gradul curburii scoliotice, de amploarea rotării vertebrale, de ridigitatea coloanei, etc., chirurgul ortoped stabilește pentru fiecare pacient dacă este necesară o reeducare preoperatorie a scoliozei prin aplicarea unor aparate ortopedice (aparat ghipsat de enlogație, enlogație cu halo).

Indiferent dacă se aplică sau nu pacientului un astfel de aparat, atenția kinetoterapeutului trebuie să se îndrepte în această perioadă către gimnastica respiratorie, deoarece în scoliozele grave, care necesită intervenție chirurgicală, funcția respiratorie este în mare măsură perturbată.

După ce se analizează particularitățile pe care le are desfășurarea actului respirator al pacientului, acesta trebuie învățat să inspire lent și amplu pe nas și să expire lent și complet pe gură. El trebuie să învețe să localizeze actul respirator la diferite nivele: diafragmatic, toracic, costo-diafragmatic.

Pe lângă gimnastica respiratorie este necesară asuplizarea coloanei prin exerciții de mobilizare în plan frontal și sagital, ca și prin exerciții active și pasive de rotație a trunchiului din poziția șezând și "pe patru labe". Din poziția "pe patru labe" se poate face de asemenea întinderi active și pasive cu efect corectiv ale membrelor superioare și inferioare.

Exercițiile active de mobilizare trebuie completate cu întinderi pasive la spalier, ca și cu compresiuni manuale exercitate de kinetoterapeut asupra gibozităților.

În cazurile în care se aplică aparatele ortopedice pentru reducerea preoperatorie a scoliozei, trebuie executate cu aceeași atenție gimnastica respiratorie și exerciții de întindere activă prin care pacientul încearcă sa se îndepărteze de punctele de sprijin ale aparatului.

Trebuie să precizăm că în perioada preoperatorie nu se fac exerciții de tonificare musculară, ci numai exerciții de gimnastică respiratorie și de mobilizare a coloanei.

Perioada imediat postoperatorie (aproximativ 15 zile)

Imediat după intervenția chirurgicală se confecționează un pat ghipsat după mulajul corpului, pacientul este instalat pe acest pat culcat pe spate și se plasează perne sub coapse și sub brațe, pentru a evita eventualele compresiuni pe nervi.

Kinetoterapia se începe de obicei în după-amiaza zilei a doua după intervenție, constând în:

→ Respirație abdominală și toracică;

→ Contracții ale cvadricepsului;

→ Flexie – extensie – circumducție a picoarelor.î

Începând din ziua a treia (cu avizul chirurgului) pacientul este ridicat progresiv pe verticală cu ajutorul unei mese construită special pentru această manevră.

Către a douăsprezecea zi, când pacientul se poate menține la verticală aproximativ 30 de minute pe această masă, i se confecționează un aparat ghipsat în ușoară suspensie cervicală. Acest aparat este stâns mulat pe corp, permițând doar amplitudinea inspiratorie necesară.

Perioada postoperatorie în corset ghipsat (8 – 12 luni)

După instalarea corsetului ghipsat, kinetoterapia constă în exerciții de respirație, antrenarea echilibrului, reeducarea mersului și apoi exerciții mai directe asupra coloanei.

Exercițiile de respirație în corset contribuie la modelarea gibozităților și depresiunilor costale.

Tonificarea musculară se adresează mai ales mușchilor paravertebrali și abdominali, pentru a le conferi o bună tonicitate și rezistență la oboseală. Contracțiile musculare trebuie să fie lente, de mică amplitudine și de intensitate relativ mare, menținute mai multe secunde.

Treptat, programul de gimnastică medicală se completează cu exerciții de membre superioare libere sau cu obiecte (bastoane, haltere, mingi), joc de glezne, alergare ușoară pe loc sau cu pași mici.

Pacientul trebuie pregătit de asemenea pentru activitatea sa școlară, profesională sau casnică, ținând cont de inconveniențele pe care i le produce prezența corsetului ghipsat. După 4-6 săptămâni de la intervenția chirurgicală, pacientul poate fi externat, continuând la domiciliu prograsmul de recuperare.

După 8-12 luni de la intervenția chirurgicală se trece la aplicarea unui corset de plexidur pentru o durată de 6-12 luni. În această perioadă, se continuă kinetoterapia după indicațiile anterioare, lărgind gama exercițiilor.

Renunțarea la corset se face treptat, după indicațiile chirurgului.

CAPITOLUL IV. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR OBȚINUTE ÎN URMA CERCETĂRII

În urma aplicării tratamentului recuperator prezentat în capitolul anterior în funcție de tipul de afecțiune, subiecții luați în studiu au prezentat următoarele aspecte:

CAPITOLUL V. CONCLUZII

Viața omului este caracterizată de 3 perioade principale: creștere și dezvoltare (evoluție); maturitate și reproducere; involuția (echivalentă vârstei a treia).

Datorită interacțiunii unor fenomene cu aspecte negative, corpul uman poate suferii anumite modificări cum ar fi: tulburări și deficiențe în creșterea și dezvoltarea corpului.

Abaterile de la normal, fie că sunt de tipul atitudinii sau deficiențelor, sunt cauzate de un număr impresionant de agenți patogeni de origine internă sau externă, care acționează asupra organismului ca factori predispozanți, favorizanți sau declanșatori.De altfel aceste cauze patogenice pot contribui la instalarea deficiențelor, datorită acțiunii pe care o exercită asupra oaselor; articulațiilor; mușchilor și nervilor. O înțelegere clară a anatomiei coloanei vertebrale, o prezentare pertinentă a anamnezei, a examinării și abordării terapeutice poate îmbunătății starea de sănătate a pacientului.

Deformarea coloanei vertebrale în stadii avansate poate provoca modificări funcționale organice cardio-pulmonare, în funcție de localizare; gradul deficitului și vârsta pacientului.

Analiza succintă a cauzelor prezentate în capitolele anterioare ne conduc la mecanisme prin care sunt influențate componentele aparatului mio-artro-kinetic și ne dau posibilitatea perspectivei începerii unui tratament caracterizat prin mijloace de prevenire și corectare.

Deși pare aparent simplă – kinetoterapia, impune reguli stricte de aplicare care includ nu numai mișcarea ci și un profil de activitate medicală, ce au ca rol obiectiv tratamentul terapeutic.

Tratamentul recuperator trebuie început cât mai devreme de la diagnosticarea afecțiunii, dar totul efectuânduse doar sub îndrumarea unui kinetoterapeut.

Atitudinea corectă a corpului este deosebit de importantă în timpul executării mișcărilor, când funcția statică și cea dinamică se unesc într-un tot unitar. Lipsa mișcării reprezintă una dintre cauzele care antrenează o reducere apreciabilă a activităților marilor funcții, dar cele mai afectate fiind: aparatele cardio-vasculasr și aparatul respirator.

Exemenul general și stabilirea diagnosticului unui bolnav aparține medicului, în timp ce kinetoterapeutului îi revine dreptul de a evalua potențialul restant funcțional și de a alcătui tratamentul recuperator.

Kinetoterapeutul trebuie să aibă las bază o gamă largă de mijloace terapeutice, ce reclamă cunoștințe temeinice de anatomie; biomecanică; neurofiziologie și fiziopatologie, la care se adaugă și elementele tehnice, care sunt necesare cunoașterii limitelor la care aparatura de fiziotarapie poate fi solicitată, dar și cunoașterea manevrelor și tehnicile aplicării masajului în programul recuperator.

BIBLIOGRAFIE

Adrian Ionescu – Masajul. Procedee tehnice, metode, efecte, aplicații în sport. Editura All București, 1994.

Constantin Albu, Tiberiu-Leonard Vlad, Adriana Albu – Kinetoterapia pasivă. Editura Polirom, 2004.

C. Albu, Tiberiu-Leonard, M. Albu – Metodologia poziționării și mobilizării pacientului. Editura Polirom.

C. Baciu – Aparatul locomotor. Editura Medicală București, 1980.

C. Zaharia – Elemente de patologie a aparatului locomotor. Editura Paideia București, 1994.

C. Zaharia – Scolioza. Editura Medicală București, 1980.

Dumitru Moțet – Enciclopedia de kinetoterapie, volumul I. Editura Semne, 2009

Dumitru Moțet – Kinetoterapia în beneficiul copilului. Corectarea deficiențelor fizice la copii. Editura București, 2011.

D. Roșca – Scolioza. Enciclopedia Medicală Online, 2009.

I. C. Voiculescu, I. C. Periciu – Anatomia și fiziologia omului. Editura Medicală București, 1971.

Mariana Cordun – Kinetologia medicală. Editura AXXA București, 1999

Marius Georgescu, Eugen Georgescu – Semiologia medicală, ediția a III-a. Editura Didactică și Pedagogică R.A. București, 2003.

Mârzea D. – Metode speciale de masaj. Editura Plumb Bacău, 1998.

R. Vlăduțu, V. N. Pârvulescu – Semiologie și noțiuni de patologie medicală pentru kinetoterapeuți. Editura Sitech Craiova, 2001.

T. Rinderiu, L. Rusu, E. Rosulescu – Anatomia omului, vol.1. Editura Scorilo Craiova, 2001.

T. Sbenghe – Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei. Editura Medicală București, 1999.

T. Sbenghe – Kinesiologia știința mișcării. Editura Medicală București, 2002

T. Sbenghe – Kinetologia profilactică, terapeutică și de recuperare. Editura Medicală București, 1982.

Victor Papilian – Anatomia omului, volumul 1. Ediția a XI-a. Editura All.

www.ortokinetic.ro

www.sfatul medicului.ro/ arhiva medicală/ scolioza în S