Rolul Kinetoterapiei In Deviatiile Coloanei Vertebrale Scolioza In S Dreapta

Rolul Kinetoterapiei în deviațiile coloanei vertebrale

Scolioza în ˝S˝ dreapta

LUCRARE DE LICENȚĂ

CUPRINS

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

Importanța temei

Scopul și obiectivele cercetării

Ipotezele cercetării

Tratarea temei în literatura de specialitate

CAPITOLUI II. BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI

2.1 Noțiuni de anatomie funcțională a coloanei vertebrale

2.2 Etiopatogenia scoliozelor

2.3 Criterii de susținere a diagnosticului

2.4 Principiile și obiectivele tratamentului recuperator

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1 Prezentarea lotului de subiecți

3.2 Stabilirea parametrilor și metodelor de cercetare utilizate

3.3 Metode concrete de lucru – alcătuirea și modul de aplicare al programului terapeutic complex

CAPITOLUL IV. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR OBȚINUTE ÎN URMA CERCETĂRII

CAPITOLUL V. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

Importanța temei abordate

Din punct de vedere psihologic, starea omului prezintă două aspecte: una pozitivă (sănătatea) și una negativă (boala).

Conform definiției OMS, sănătatea este înțeleasă ca o capacitate morfo-funcțională care asigură omului posibilitatea de a acționa optim din punct de vedere fizic, somatic (biologic) și mental (psihic), de a-și exprima plenar ansamblul posibilităților sale verbale în raport cu cerințele contextului social.

"Boala poate fi definită pornind de la trei categorii: o anumită stare a corpului, o anumită interpretare dată de medic, o anumită percepție a propriului corp. Boala se poate caracteriza și prin câteva elemente: stare de dezechilibru fizic și psihic, alterarea stării generale însoțită de epuizarea fizică și psihică, prezența unor semne clinice obiective și subiective" – Adriana Albu- Kinetoterapia pasivă, 2004.

În urma analizării acestor definiții ne-am decis în privința următoarei concluzii: "Evaluarea semnelor și simptomelor organismului este foarte importantă în diagnosticarea bolilor și a cauzelor lor, precum și în monitorizarea unui tratament corespunzător, care are ca scop: stare de bine atât fizic cât și psihic, siguranță de sine și reintegrare socială".

Kinetoterapia – terapia prin mișcare, datează încă din cele mai vechi timpuri, care s-a dezvoltat pe parcursul trecerii secolelor având la bază atât relația reciprocă dintre practică și observație, cât și încercarea de a regândi această terapie prin prisma cunoștințelor medicale.

Kinetoterapia este definită ca o știință, deoarece a reușit, treptat, desprinderea din conformismul principiilor teoretice și din schematismul aplicării practice a tehnicilor și metodelor de exprimare, astfel încât și-a construit bazele prin cunoaștera fiziopatogeniei bolilor.

Kinetoterapia aduce în prim plan mișcarea, care este sistematizată sub formă de exerciții fizice, având ca rol obiectiv în scop terapeutic.

Aparent simplă, kinetoterapia impune reguli stricte de aplicare, ce țin, în acelaș timp și de pacient și de kinetoterapeut, astfel încât relația pacient-kinetoterapeut să se regăsească și în ceea ce înseamnă dozare și gradare a efortului, ca un principiu de bază al practicii acesteia.

Deși nu toată lumea este de acord, tratamentul fizical-kinetic este cel mai judicios tratament al afecțiunilor coloanei vertebrale (scolioza), atunci când acestea nu sunt containdicate ce impune tratament neuro-chirurgical.

Tratamentul kinetoterapeutic în cazul pacienților cu scolioză are ca scop următoarele:

– Exercițiile fizice au rolul de a corecta curbura coloanei vertebrale, de a redresa bazinul și de a echilibra centura scapulară,

– Gimnastica respiratorie este inseparabilă de exercițiile specifice corective,

– Gimnastica kinetică combate dezechilibrele musculo-ligamentare și dezvoltă grupele musculare necesare menținerii corecției obținute prin gimnastica posturală,

– În cazul scoliozelor în "S", mijloacele de corectare se execută prin exerciții statice (simetrice și asimetrice) și prin perfecta localizare a mișcării, ce se lucrează pe principiul general de tratament al curburilor duble, prin imobilizarea uneia dintre curburi (prin poziții adecvate ale segmentelor sau prin aparate) într-o poziție corectă și se lucrează pentru cealaltă curbură.

Corectitudinea conduitei terapeutice depinde de: vârsta pacientului, profesia, etiopatogenia afecțiunii, activități sportive, tipul și gravitatea manifestărilor clinice.

Metodele de recuperara, asupra cărora ne-am oprit în această lucrare sunt: recuperarea prin kinetoterapie și recuperarea prin masaj.

Lucrarea de față avidențiează obiectivitatea evoluției favorabile a pacienților cu scolioza "S" dreapta prin abordul recuperator complex, acesta constă în tratament kinetoterapeutic care este aplicat diferențiat în funcție de implicațiile etiopatogenetice.

Scopul și obiectivele cercetării

Lucrarea își propune să demonstreze dacă modelul operațional propus contribuie la îmbunătățirea capacității funcționale și a calității vieții la pacienții cu patologii la nivelul coloanei vertebrale, plecând de la importanța recuperării și reintegrării sociale a persoanelor cu scolioza "S" dreapta.

Atât kinetoterapia, cât și masajul aplică mijloace ale kinetologiei medicale, având ca scop recuperarea somato-funcțională, motrică și psihică sau al reeducării funcțiilor secundare, de compesație, în cazul afecțiunilor parțial reversibile sau ireversibile.

Examinarea clinico-funcțională trebuie să se efectueze atent și precoce la orice pacient, pentru a surprinde toate modificările existente. Întreaga asistență medicală a acestui tip de patologie a aparatului locomotor, are ca scop final independența fizică, în contextul respectării indolerității, stabilității și mobilității, după evaluarea corectă și completă (etiopatogenică, clinică și funcțională) inițială instituirii programului terapeutic și pe tot parcursul delurării acestuia.

Kinetoterapia deține un rol fundamental în realizarea obiectivelor stabilite în cadrul asistenței medicale complexe, după examinarea completă a pacientului astfel: redobândirea controlului motor și a funcționalității regiunii afectate.

Obiectivele cercetării sunt următoarele.

– Să se stabilească setul optim de exerciții din cadrul programului kinetic aplicat în conformitate cu starea pacientului (evoluția și contextul etiopatogenic),

– Să se stabilească indicațiile aplicării programului kinetic în cadrul asistenței medicale complexe (medicamentoase, fizicali, kinetice) a pacientului,

– Să se stabilească perioada optimă de aplicare a terapiei în urma căreia să se obțină un rezultat benefic în cazul pacienților cu scolioză "S" dreapta,

– Să se stabilească programul kinetic pe care pacientul va trebui să-l urmeze și la domiciliu în condițiile unui regim relativ normal de viață și de muncă.

Ipotezele cercetării

Ipotezele cercetării, desprinse din cele precizate anterior sunt următoarele:

– Evaluarea completă clinică și funcțională a trunchiului și a coloanei vertebrale, în contextul aprecierii statusului clinic și funcțional general al pacientului,

– Precocitatea și corectitudinea asistenței medicale complexe ameliorează semnificativ procesul de reabilitare,

– Alegerea și modul de aplicare al metodelor kinetice, fiind adaptate în funcție de gravitatea gradului de curbură a coloanei vertebrale a pacientului,

– Demonstrarea eficienței mijloacelor kinetice și a tehnicilor în cadrul programului de tratament recuperator.

Tratarea temei în literatura de specialitate

Deviațiile coloanei vertebrale (deviațiile axului vertebral) sunt acțiuni provocate de diferiți factori etiopatogeni.

Coloana vertebrală poate prezenta și curburi patologice, ca urmare a exagerării curburilor normale:

– Cifoza, este o incurbare a coloanei vertebrale în plan antero-posterior (sagital), având convexitatea curburii orientată posterior,

– Lordoza, este o deviație a coloanei vertebrale în plan antero-posterior (sagital), având convexitatea curburii anterior.

– Scolioza, este o deviere constantă a coloanei vertebrale în plan frontal, care se poate realiza sub forma unei simple inclinări laterale, a unei încurbări parțiale sau totale, sau a unui sistem de două sau mai multe curburi în sens opus, însoțită întotdeauna de rotația corpilor vertebrali și apariția gibozității costale,

Fig.1 Deviațiile coloanei vertebrale în plan sagital (a,b,c) și în plan frontal (d): a. curbură normală; b. curbură cifotică dorsală; c. curbură lordotică primară, d. curbură scoliotică

Grade de deviere ale coloanei vertebrale – scolioza:

– Curburile coloanei vertebrale mai mici de 10˚ sunt considerate deviații normale ale acesteia,

– Scolioza apare atunci când deviația coloanei vertebrale este mai mare de 10˚, astfel încât coloana vertebrală se curbează în forma literei "S" sau "C".

Factorii care sporesc riscul în dezvoltarea scoliozei sunt:

– Scolioza este o afecțiune cu caracter familial,

-Tulburări în dezvoltarea musculară și osoasă în timpul vieții intrauterine,

– Vertebrele împinse spre înainte , în partea inferioară a coloanei vertebrale,

– Lipsa sau forma inegală a membrelor superioare sau a membrelor inferioare.

– Lipsa de mișcare, statul la calculator și alimentația neadecvată.

Complicațiile scoliozei:

Afectarea plămânilor și inimii. În scolioza severă – o curbură mai mare de 70˚, toracele poate să apase plămânii și inima, făcând respirația dificilă și afectând capacitatea inimii de a pompa. În scolioza forte severă – o curbură mai mare de 100˚, poate afecta permanent plămânii și inima. Dacă respirația este afectată crește riscul apariției infecțiilor pulmonare și a pneumoniei.

Imaginea despre sine. Pacientul (copilul) se poate simții izolat și poate să aibă respectul de sine scăzut datorită diformității create de scolioză în timpul școlii și în adolescență.

După depistarea bolii, un lucru nu trebui trecut cu vederea și anume începerea unui tratament terapeutic cât mai devreme.

Asfel încât persoanele care au scolioză cu două sau mai multe curburi necesită un tratament funcțional complex și de lungă durată, întrucât aceste diformațiuni produc asimetrii mari, evidente la nivelul trunchiului, centurii scapulare și a bazinului.

În acest scop începerea tratamentului terapeutic se poate efectua numai la îndrumarea unui kinetoterapeut.

Aspectele anatomoice, etiologice, fizio-patologice, clinico-funcționale de recuperare terapeutică a coloanei vertebrale constituie unul dintre capitolele fundamentale în numeroase tratate de anatomie, fiziopatologie, neurologie, medicina fizică și de recuperare, precum și ale cărților de kinetologie și kinetoterapie.

Am studiat literatura de specialitate precum: T. Sbenghe – "Kinetologia profilactică, terapeutică și de recuperare", "Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei", "Kinesiologie – știința mișcării"; Iaroslav Kiss – "Recuperarea neoro-motorie prin mijloace kinetice", "Fiziokinetoterapia și recuperarea medicală în afecțiunile aparatului locomotor"; Dumitru Moțet – "Kinetoterapia în beneficiul copilului – corectarea deficiențelor fizice la copii"; Constantin Albu – "Kinetoterapia pasivă"; Mariana Cordun – "Kinetologia medicală"; Victor Papilian – "Anatomia omului vol.I"

CAPITOLUL II. BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI

2.1 Noțiuni de anatomie funcțională a coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este o lungă coloană mediană și posterioară numită și rachis, formată din suprapunerea celor 33-34 de piese osoase (vertebre), fiind considerată cel mai important segment al aparatului locomotor, de care sunt legate celelalte segmente.

Coloana vertebrală prezintă următoarele regiuni:

– Regiunea cervicală, are 7 vertebre,

– Regiunea toracală, are 12 vertebre,

– Regiunea lombară, are 5 vertebre,

– Regiunea sacrală, are 5 vertebre,

– Regiunea coccigiană, are 4-5 vertebre.

Vertebrele coloanei vertebrale sunt alcătuite din: corp, arc și gaura vertebrală și prezintă anumite particularități în funcție de regiunea în care se află.

Fig.2 Structurarea coloanei vertebrale pe regiuni și denumirea vertebrelor

Coloana vertebrală este segmentul anat vertebrală este o lungă coloană mediană și posterioară numită și rachis, formată din suprapunerea celor 33-34 de piese osoase (vertebre), fiind considerată cel mai important segment al aparatului locomotor, de care sunt legate celelalte segmente.

Coloana vertebrală prezintă următoarele regiuni:

– Regiunea cervicală, are 7 vertebre,

– Regiunea toracală, are 12 vertebre,

– Regiunea lombară, are 5 vertebre,

– Regiunea sacrală, are 5 vertebre,

– Regiunea coccigiană, are 4-5 vertebre.

Vertebrele coloanei vertebrale sunt alcătuite din: corp, arc și gaura vertebrală și prezintă anumite particularități în funcție de regiunea în care se află.

Fig.2 Structurarea coloanei vertebrale pe regiuni și denumirea vertebrelor

Coloana vertebrală este segmentul anatomic al aparatului locomotor ce asigură: mobiliatatea sau stabilitatea trunchiului, protecția măduvei spinării și legătura dintre membre.

Coloana vertebrală îndeplinește trei roluri majore:

1. Protecția măduvei. În canalul vertebral se găsește măduva spinării învelită în meninge. Rolul protector al coloanei vertebrale este evident, anterior este format din puternici corpuri vertebrale, iar posterior este format din arcuri vertebrale suprapuse.

2. Rol static → în ortostatism (secțiunea verticală) coloana vertebrală prezintă un ax solid ce susține: capul, trunchiul și membrele superioare, transmințând greutatea apoi la pelvis și la membrele inferioare. Coloana vertebrală prezintă de altfel și curburi patologice, ca urmare a exagerării curburilor normale, care pot fi: ereditare sau dobândite. Dezvoltarea și funcționarea unor viscere pot influența în sens negativ curburile coloanei vertebrale.

3. Rol biomecanic → coloana vertebrală este antrenată în mișcări numeroase și ample, grație acestora corpul poate avea o mare mobilitate.

Coloana vertebrală prezintă următoarele curburi:

1. Curburile coloanei vertebrale în plan antero-posterior sunt următoarele:

– Curbura cervicală, are convexitate îndreptată anterior puțin pronunțată și se întinde între C1 și T2,

– Curbura toracală (dorsală), are convexitatea îndreptată posterior fiind cea mai întinsă dintre toate curburile coloanei vertebrale și se întinde între T3 și T12,

– Curbura lombară, are convexitatea îndreptată anterior și se întinde de-a lungul celor 5 vertebre lombare, fiind mai accentuată în dreptul ultimelor 3 vertebre,

– Curbura sacro-coccigiană, are convexitatea îndreptată posterior și se întinde pe toată lungimea sacrului și coccisului.

Aceste curburi în plan antero-posterior prezintă un caracter specific omului (poziția bipedă) și au un rol important în păstrarea poziției normale a corpului, atât în poziția statică, cât și în mers și de a amortiza anumite forțe care se exercită asupra coloanei vertebrale.

2. Curburile coloanei vertebrale în plan lateral (îndoiri spre stânga sau spre dreapta) sunt următoarele:

a. Tipul obișnuit, se întâlnește mai des și prezintă trei curburi:

– Curbura cervicală, cu convexitatea înreptată spre stânga,

– Curbura dorsală, cu convexitatea îndreptată spre dreapta,

– Curbura lombară, cu convexitatea îndreptată spre stânga.

b. Tipul obișnuit inversat, prezintă aceleași curburi ca și cele prezentate anterior, numai că sunt îndreptate în sens invers, cum ar fi:

– Curbura cervicală, cu convexitatea îndreptată spre dreapta,

– Curbura dorsală, cu convexitatea îndreptată spre stânga,

– Curbura lombară, cu convexitatea îndreptată spre dreapta.

Curburile laterale ale coloanei vertebrale au o anumită rază de curbură în cazuri normale (nu se deformează nici coloana și nici poziția verticală a corpului), iar în cazuri anormale aceste curburi se pot accentua , provocând deformarea corpului.

Este bine de știut ca nou-născutul nu prezintă toate curburile, ele apar ulterior, o dată cu dezvoltarea organismului.

Mușchii regiunii posterioare a trunchiului:

Regiunea posterioară a trunchiului prezintă numeroși mușchi care sunt așezați pe mai multe planuri , iar cei mai profunzi se atașează numai pe vertebre și sunt formați din fascicule scurte de fibre musculare.

Planul I muscular cuprinde:

• Mușchiul latisim (dorsal mare), este cel mai lat mușchi al corpului, este situat în partea posterio-inferioară a trunchiului, se inseră pe fața externă a ultimelor 3-6 coaste prin digitații încrucișate cu cele ale ombilicului extern, pe procesele spinoase ale ultimelor 5-6 vertebre toracale, ale verterbrelor lombare, creasta sacrală mediană, creasta iliacă, prin intermediul fasciei toraco-lombare, fibrele converg spre axilă prin trei tipuri de fascicule (superioare, orizontale și mijlocii oblice descendente și inferioare aproape verticale) și este inervat de nervul toraco-dorsal din plexul brahial.

Acțiune:

– Dacă ia punct fix pe coloana vertebrală coboară brațul ridicat-adducție, rotație internă și extensie ușoară,

– Dacă ia punct fix pe humerus ridică toracele – mușchii inspiratori.

• Mușchiul trapez se inseră pe linia nucală superioară, procesele spinoase C7 – T12, ligamentul nucal și ligamentul supraspinos toracal. De aici fibrele converg spre centura scapulară astfel: fasciculul superior descendent se termină pe marginea posterioară a claviculei și acrimion, fasciculul mijlociu orizontal se termină pe spina scapulei și fasciculul inferior ascendent se termină pe porțiunea internă a spinei scapulei. Inervație: nervul accesor și ramuri din plexul cervical.

Acțiune:

– Dacă ia punct fix pe coloana cervico-dorsală acțiunea de ansamblu este de adducție (aduce scapula spre linia mediană), porțiunea descendentă ridică umărul, porțiunea ascendentă îl coboară; ambele au acțiune de rotație iar porțiunea orizontală duce scapula spre linia mediană,

– Dacă ia punct fix pe scapulă în contracție bilaterală realizează extensia coloanei cervico-dorsale, în contracție unilaterală porțiunea superioară realizează inclinare laterală pe partea contracției și rotație pe partea opusă, fasciculele mijlocii înclină coloana vertebrală de partea lor, iar fasciculele inferioare intervin în acțiunea de cățărare.

Planul II muscular cuprinde:

• Spleniusul capului se întinde de la procesele spinoase C6-T7 până la jumătatea laterală a liniei nucale superioare și mastoida..

Acțiune: dacă ia punct fix pe coloana dorsală, în contracție bilaterală realizează extensia capului pe gât (antrenând de asemenea extensia coloanei cervicale), iar în contracție unilaterală realizează înclinarea laterală, rotația capului și a gâtului de partea contracției.

• Spleniusul gâtului se inseră pe apofizele spinoase T5-T7 și respectiv pe apofizele transverse C1-C3.

Acțiune: este identică cu cea a splenusului capului, fără realizarea mișcărilor capului.

Sunt sinergici cu mușchiul sterrnocleidomastoidian și cu mușchiul semispinal al capului de pe partea opusă; antagoniști cu mușchiul sternocleidomastoidian și cu mușchiul semispinal al capului de aceeași parte, iar între cei doi mușchi se formează triunghiul intersplenic și sunt inervați de ramurile dorsale ale nervilor cervicali.

• Mușchiul ridicator al scapulei se inseră pe procesele transverse C1-C5, respectiv pe unghiul superior al scapulri, fiind inervat de: nervul ridicator al scapulei din plexul cervical și nervul dorsal al scapulei din plexul brahial.

Acțiune:

– Dacă se ia scapula drept punct fix, are acțiune identică cu cea a spleniusul gâtului (înclină coloana vertebrală pe partea lui),

– Dacă ia punct fix pe coloana cervicală, ridică scapula (sinergic cu trapezul) și imprimă o mișcare de rotație a scapulei în jurul unui ax ce trece prin unghiul lateral al scapulei, unghi ce rămâne fix, astfel că unghiul superior se ridică, iar unghiul inferior se apropie de linia mediană.

• Mușchiul dințat posterior și superior se inseră pe procesele spinoase C7-T3 și respectiv pe fața externă a primelor 5 coaste.

Acțiune: ridică coastele inspirator, inervat de nervii intercostali 2-5.

• Mușchiul dințat posterior și inferior se inseră pe procesele spinoase vertebrale T11-L2 și respectiv pe ultimele 4 coaste.

Acțiune: coboară coastele expirator, inervat de nervii intercostali 9-12.

• Mușchiul romboid se inseră pe procesele spinoase ale vertebrelor C7-T4 și respectiv pe marginea medială a scapulei.

Acțiune:

– Dacă ia punct fix pe scapulă, tracționează lateral coloana dorsală.

– Dacă ia punct fix pe coloana dorsală – adductor și ridicator al umărului, rotește scapula în jurul unui unghi lateral (rotație internă, sinergic cu mușchiul ridicator al scapulei), fiind inervat de nervul mușchiului romboid din plexul cervical și nervul din plexul brahial.

Planul III muscular – este reprezentat de mușchiul erector spinal (extensorul coloanei vertebrale), ce ocupă șanțuri costo-vertebrale.

Mușchii componenți sunt așezați pe staturi (cei mai profunzi sunt scurți, cei superficiali sunt lungi) și se contopesc inferior într-o masă comună, ce se atașează printr-o aponevroză de procesele spinoase ale ultimelor vertebre lombare (creasta sacrală mediană, creasta iliacă și fața posterioară a sacrului), iar din această masă comună se desprind mai multe coloane musculare.

Mușchii spatelui formează pătura musculară profundă a regiunii posterioare a trunchiului , cu un braț scurt de pârghie, deci o putere scăzută de a efectua o extensie a coloanei vertebrale, plecând din poziția orizontală, dar cu o mare precizie de acțiune. În ortostatism aceștia mențin verticalitatea coloanei vertebrale, reechilibrând în fiecare moment micile variații de poziție ale vertebrelor. Acești mușchi lucrează aproape în permanență in ortostatism, iar acest lucru este posibil datorită fiziologiei mușchilor tonici care sunt capabili de a lucra un timp îndelungat, fără a obosi.

• Mușchiul lung dorsal unește bazinul cu fața posterioară a coastelor și cu procesele transverse ale vertebrelor. Porțiunea sa cefalică se numește micul complex, cu inserție pe apofizele transverse T3-C4 și se termină pe apofiza mastoidă. Porțiunea sa cervicală (mușchiul transversal al gâtului) se inseră pe apofizele transverse ale vertebrelor dorsale superiore și pe cele ale vertebrelor cervicale inferioare. Porțiunea sa toracală prezintă două feluri de fascicule: costale ce se inseră pe procesele costiforme ale vertebrelor lombare și costale-transversale, ce se inseră pe procesele accesorii din regiunea lombară, respectiv pe procesele transverse din regiunea toracală.

• Mușchiul sacro-lombar, este un mușchi care se desprinde din masa comună, ce încrucișează toate coastele succesiv până la regiunea cervicală, fiind împărțit în trei fascicule: primul fascicul se termină pe ultimele 6 coaste, al doilea fascicul se termină pe primele 6 coaste, iar al treile fascicul se termină pe apofizele transverse ale ultimelor 4 vertebre cervicale și care are în principal o acțiune de extensie, completând-o pe cea realizată de planurile profunde.

Acțiune: dacă se contractă doar pe o singură parte, are acțiune de înclinare laterală.

• Mușchiul transvers al gâtului, are acțiune de înclinare a gâtului, iar în contracție bilaterală realizează extensia coloanei cervicale și redresează gâtul pe trunchi.

• Mușchiul spinal prezintă trei porțiuni: porțiunea toracală este responsabilă de extensia regiunii dorsale, ce se întinde de la apofizele spinale T1-T10 până la T11-L2; porțiunea cervicală și porțiunea cefalică.

• Mușchiul marele complex, se inseră pe apofizele spinoase C7-T1, respectiv pe apofizele transverse C4-T4 până la baza occipitalului.

Acțiune:

-În contracție unilaterală ia ca punct fix coloana vertebrală și adaugă la acțiunea de extensie o mică înclinare laterală și de rotație pe partea contracției,

-În contracție bilaterală ia ca punct fix coloana cervicală, realizând extensia capului pe gât.

Planul IV muscular este reprezentat de mușchiul transverso-spinal și este împărțit în trei categorii: mușchiul semispinal, mușchii multifizi și mușchii rotatori.

• Mușchii rotatori sunt cei mai profunzi, leagă rădăcina proceselor transverse de rădăcina proceselor spinoase sau de lamele arcurilor vertebrale imediat supraiacente: rotatorii scurți sau rotatorii lungi.

Acțiunea lor contribuie în deosebi la echilibrarea corpului în ortostatism, în regiunea cefalo-cervicală acoperă rotatorii capului.

• Mușchiul semispinal ocupă planul cel mai superficial, are fascicule ce sar peste 4 vertebre între punctul de origine și cel de inserție. Dispoziția mușchilor transverso-spinali de fiecare parte a proceselor spinoase formează un dispozitiv asemănător cu frânghiile unui catarg pe fața posterioară a coloanei ce acționează global asupra coloanei vertebrale cu fixare în extensie. Fibrele musculare sunt oblice de jos în sus, dacă se contractă bilateral în acelaș timp determină extensia vertebrală, de la interior spre exterior determină înclinare laterală, din anterior spre posterior determină rotația vertebrală de partea opusă contracției.

Planul V muscular cuprinde:

• Mușchii inter-transversali leagă o apofiză transversală a unei vertebre de următoarea apofiză, sunt situați posterior de ligamentele inter-transversale și mai dezvoltați în regiunea cervicală și în regiunea lombară.

Acțiune: înclinare laterală a coloanei vertebrale.

• Mușchii interspinoși leagă o apofiză spinoasă de următoarea, de fiecare parte a ligamentului interspinos.

Acțiune: extensie vertebrală.

• Mușchii rotatori ai capului cuprind:

– Mușchiul mic posterior al capului, se inseră pe tuberculul posterior al atlasului și sub linia nucală inferioară,

– Mușchiul mare drept al capului, se inseră pe procesul spinos al axisului și sub linia nucală inferioară, lateral de micul drept posterior,

– Mușchiul oblic inferior al capului, se inseră pe apofiza transversă a atlasului și pe părțile laterale ale procesului spinos al axisului,

– Mușchiul oblic superior al capului, se inseră pe vârful procesului transvers al atlasului și sub linia nucală inferioară.

Musculatura abdominală

Cel de al doilea sistem muscular al trunchiului este musculatura abdominală, cu rol în: postura și mișcarea corpului; respirație, fiind alcătuit din: mușchii drepți abdominali, mușchii oblici și mușchii transverși.

În decubit dorsal musculatura este relaxată, doar la persoanele nevrotice se înregistrează o slabă activitate. Ridicarea capului (considerată ca o mișcare de tonifiere a musculaturii abdominale) determină activitatea numai în drepții abdominal, iar oblicii sunt relaxați sau cel mult înregistrează o activitate slabă. În schimb ridicarea ambelor membre inferioare activează puternic și drepții, dar și oblicii, pe când ridicarea unui membru activează predominant respectiva parte a peretelui abdominal.

În ortostatism musculatura abdominală este relaxată, cu exepția părții inferioare a ombilicului intern, care rămâne "un paznic" permanent al zonei inghinale.

În timpul efortului, în poziție dreaptă sau aplecat, cu respirația oprită, în timpul tusei sau al expirației, se contractă doar ombilicii nu și drepții.

2.2 Etiopatogenia scoliozelor

Scolioza poate fi definită ca o boală evolutivă, caracterizată prin una sau mai multe curburi laterale ale coloanei vertebrale, vizibilă în plan frontal, însoțită de rotația vertebrelor, cu tendința de compensare superioară și inferioară a curburilor, dar fără tendința de reducere completă a acestora prin suspendare sau decubit și cu răsunet asupra morfologiei trunchiului.

Scolioza apare atunci când deviația coloanei vertebrale este mai mare de 10˚, iar gibozitatea este aceea care conferă direcția scoliozei, rotația vertebrală se face spre concavitatea coloanei, astfel încât aceasta se poate deforma in forma literei "C" sau "S".

Fig.3 Deviațiile coloanei vertebrale în plan frontal: a. curbură scoliotică în "C" dorsolombară stânga; b. curbură scoliotică în "C" dorsolombară dreapta; c. curbură scoliotică dorsală dreapta; d. curbură scoliotică în "S" lombară stânga și dorsală dreapta

In general scoliozele sunt mai frecvente la fete, decât la băieți, mai ales în perioada pubertății. După vârstă, scoliozele sunt mai rare în copilărie, cresc după 6-7 ani până la 14-15 ani, când ating cea mai mare frecvență și scad după 20 de ani.

Scoliozele au la bază două origini: una internă (malformații congenitale, rahism, paralizii) și una externă (retracțiile cicatricelor după intervențiile chirurgicale pe torace, înclinarea laterală a bazinului, diferențe de lungime la nivelul membrelor inferioare).

Din punct de vedere al evoluției se disting următoarele: scolioze mobile și scolioze fixe (scolioze cu mobilitate redusă). In alcătuirea scoliozelor mobile intră toate scoliozele inițiale, iar corectarea lor se face prin redresări pasive sau prin mișcări active. Scoliozele fixe se pot corecta numai parțial.

Grade de deviere ale scoliozelor evolutive:

– Primul grad, scolioza prezintă o singură curbură tipică a coloanei vertebrale. Această curbură este: ușoară și suplă, fără torsiunea vertebrelor și fără deformații ale trunchiului. Tratamentul se poate efectua prin mijloace kinetoterapeutice.

– Al doilea grad apare în urma netratării a oricărei scolioze de prim grad. Acest grad păstrează o oarecare mobilitate și posibilitate de corectare, deși se compensează și se torsionează, astfel încât apare relieful costal, căt și deformații ale coloanei vertebrale și deformații la nivelul toracelui.

– Al treilea grad, scoliozele prezintă deviații mari, ce sunt fixate în aparate și însoțite de tulburări funcționale. Tratamentul corectiv în cazul acestor deviații este benefic doar intr-o mică măsură.

– Al patrulea grad, scoliozele prezintă deviații foarte mari și sunt însoțite de tulburări funcționale.

Fig.4 Evoluția scoliozei în funcție de creșterea vertebrală

Scoliozele se împart în forme clinice funcționale și patologice.

Scoliozele funcționale (nestructurale)

Scoliozele funcționale prezintă o serie de caractere particulare: un început greu de precizat; o evoluție lentă, dar cu păstrarea supleței coloanei vertebrale un timp destul de îndelungat; redresarea curburii scoliotice se poate face: în decubit, în suspensie, prin redresări pasive sau active.

Aceste forme de scolioze sunt întălnite cel mai mult la copii școlari.

Scoliozele funcționale se împart în:

• Atitudinile scoliotice

Atitudinea scoliotică este provocată de o slăbire a funcțiunii de spijin a coloanei vertebrale, astfel încât aceasta se poate înclina sau încurba lateral, având o instabilitate destul de mare.

În cazul copiilor sau a tinerilor atitudinea scoliotică poate fi provocată și de: slăbirea corpului, insuficiență respiratorie, scăderea tonusului muscular de la nivelul spatelui și de o mare laxitate articulară, care este specifică vârstei.

Tratamentul atitudinilor scoliotice constă în: folosirea exercițiilor corective din kinetoterapie, adaptate în funcție de vârsta și aptitudinile fizice ale pacientului. Tratamentul are următoarele scopuri: exercițiile analitice se adresează coloanei vertebrale; exercițiile corective sunt dozate și gradate cu grijă în intensitate, durată și complexitate (numărul de repetări); tratamentele ajutătoare pot să combată starea generală deficientă, debilitatea corpului, insuficiența musculară și insuficiența respiratorie.

• Scoliozele prin deprindere

Scolioza prin deprindere (habituală) este provocată de atitudinea scoliotică netratată la timp, cu o evoluție lentă.

Atitudinea scoliotică nu constitue singura cauză, care duce la apariția scoliozei habituale, ci și alte cauze, cum ar fi: tulburări de creștere și slăbirea consecutivă a mușchilor și a ligamentelor; tulburările endocrine, care însoțesc pubertatea (îndeosebi la fete); asimetriile morfologice și funcționale care dezechilibrează coloana vertebrală și îngreunează funcțiunea mușchilor de la nivelul spatelui.

Primele semne de scolioză habituală se observă în jurul vârstei 7-10 ani și evoluează până la sfârșitul creșterii, 20-22 ani. Evoluția acesteia poate accentua și compensa o altă curbură în sens opus, însoțită de modificări ale vertebrelor, ale țesuturilor moi și scăderea mobilității coloanei vertebrale.

Tratamentul scoliozelor prin deprindere constă în:

– Corecterea acestor deviații trebuie începută din timp, astfel încât în perioada inițială de dezvoltare se pot folosi exerciții corective, iar în fazele mai înaintate se pot asocia cu alte tratamente stimulatoare pentru organism,

– Tratamentul ortopedic (corset de menținere sau corectiv) este recomandat doar în cazul în care se observă o evoluție rapidă a curburii, iar deficitul nu poate fi tratat prin mijloace kinetoterapeutice.

• Scoliozele statice

Scolioza statică este provocată de unele asimetrii morfologice și funcționale ale bazinului și membrelor inferioare.

Cauza cea mai întâlnită în debutul scoliozei statice este reprezentată de scurtarea membrului inferior stâng, care produce înclinarea bazinului spre stânga și încurbarea coloanei vertebrale cu convexitate lombară stânga. Scolioza statică lombară stânga este întâlnită la 80% dintre cazuri, in timp ce scolioza statică lombară dreapta este întâlnită la 20% dintre cazuri.

Tratamentul scoliozelor statice, constă în:

– Corectarea curburii scoliotice se face în faza funcțională, înainte de a se fi produs modificări anatomice în stuctura coloanei vertebrale, prin exerciții corecrive,

– În fazele ulterioare ale evoluției, chiar dacă poziția bazinului a fost corectată, se folosesc în continuare exerciții corective la care se asociează unele procedee ortopedice.

Scoliozele osoase (structurale)

În cazul scoliozelor structurale, factorul principal al deviațiilor este modificarea gravă a formei și structurii elementelor componente ale coloanei vertebrale și tulburările funcționale consecutive.

Scoliozele structurale se împart în:

• Scoliozele rahitice

Deviațiile rahitice se pot observa o dată cu încărcarea funcțională a coloanei vertebrale. Deviația scoliotică se produce datorită deformării corpului vertebrelor. La modificările osoase se adaugă insuficiența musculară și laxitatea articulară specifică rahiticilor.

Scoliozele rahitice necesită cel mai precoce și mai atent tratament profilactic, la care se adaugă și un regim alimentar bogat în vitamine și săruri minerale.

• Scoliozele congenitale

Scolioza congenitală este rezultatul anomaliilor din timpul dezvoltării intrauterine ale vertebrelor, astfel că și anumite simdroame congenitale (sindromul Marfan, sindromul Ehler-Danlos, sindromul Down, etc.) pot include o deformitate scoliotică.

Tratamentul scoliozelor congenitale este limitat, exercițiile fizice au scop de a prevenii exagerarea curburii, a răsucirii și formării gibozității costale.

Fig.5 Schiță după radiografiile unui caz de scolioză prin malformații congenitale multiple: 1. hiatus costal; 2. coaste sudate; 3. sacralizarea vertebrei V lombare; 4. bloc sinostozic ale corpurilor vertebrale dorsale; 5. spină bifidă ocultă a arcurilor vertebrale lombare IV și sacrale I și II.

• Scoliozele paralitice

Scolioza paralitică este provocată de scăderea sau pierderea completă a capacității funcționale a mușchilor paravertebrali, prin pareze sau paralizii cu localizare asimetrică.

În cadrul acestor forme de scolioze au fost introduse deviații spastice, care prezintă o scolioză în "C" cu convexitatea dorsală pe partea membrului superior contracturat, sau o scolioză în "S", prin adăugarea unei curburi lombare cu convexitate de partea membrului inferior sănătos. Aceste curburi nu se accentuează și nu prezintă nici o complicație, tratamentul indicat este cel cauzal.

• Scolioza pleuratică

Scolioza pleuratică apare în timpul sau în urma inflamațiilor pleurale cronice, după pleureziile serofibrinoase, cu tentință la formarea de aderențe sau după un piotorax (pleurezie purulentă).

Aceste afecțiuni sunt urmate de procese de scleroză pleurală, de îngroșări și retracții cicatriceale, care provoacă asimetria toracelui și încurbarea coloanei vertebrale, iar tratamentul va fi întotdeauna unul profilactic.

• Scoliozele grave ale adolescenților și a tinerilor sunt deviații de aceeași natură cu cifozele grave, care apar în perioada pubertății sau în perioada postbubertară, întâlnită mai des la băieți.

Aceste forme de scolioză evoluează repede și se combină cu tosiunea vertebrelor, provocând o gibozitatea vertebro-costală.

Tratamentul constă in masaj și programul kinetoterapeutic.

• Scoliozele diverse sunt provocate de:

– Scoliozele traumatice, deși sunt foarte rare în perioada de creștere, deviația se poate produce: imediat după acțiunea directă a traumatismului (dislocă, luxează sau fracturează vertebrele); mai târziu, după prăbușirea vertebrelor fracturate și neconsolidate,

– Scolioze provocate de leziuni ale părților moi paravertebrale.

– Scolioze provocate de cicatrici retractile.

Fig.6 Scolioză totală în "C" dreapta prin miopatie

Scolioza idiopatică este cea mai des întălnită: la aproximativ 80% dintre pacienți, nu există o cauză cunoscută a producerii acesteia; iar la aproximativ 30% dintre pacienți prezintă un factor ereditar și un istoric familial al deformării coloanei vertebrale. Cele mai vechi ipoteze cu privire la patogenia scoliozelor idiopatice, arată:

– Teoria musculo-ligamentară consideră drept cauze principale ale dezechilibrării coloanei vertebrale, distonia nervoasă de origine vegetativ-endocrină, precum și bascularea sacrului cauzată de hipotonia musculaturii vertebrale și hiperlaxitatea aparatului capsulo-ligamentar, cauzate de modificările endocrine apărute în jurul pubertății.

– Teoria osteopatică discută implicarea mai multor factori legați de arhitectura coloanei vertebrale: tulburări de creștere ale vertebrelor, microtraumatisme vertebrale, exagerarea din diferite cauze a curburilor fiziologice și afecțiuni inflamatorii generale (tuberculoza, boli eruptive).

Scolioza idiopatică se împarte în patru categorii, în funcție de perioada apariției:

– Scolioza infantilă, este întâlnită la copiii sub 3 ani,

– Scolioza juvenilă, este întâlnită la copiii cu vâste cuprinse între 3 ani și 9 ani,

– Scolioza adolescentului, este întâlnită la copiii cu vârste cuprinse între 10 ani și 18 ani,

– Scolioza adultului, este întâlnită după maturarea scheletului.

Criterii de susținere a diagnosticului

Criteriile de susținere a diagnosticului cuprind:

1. Examenul clinic

• Tabloul clinic:

– Debutul este greu de precizat, dar există posibilitatea ca acesta să aibă loc chiar în perioada copilăriei, sub forma unei scolioze infantile. Însă de multe ori instalarea scoliozei poate să coincidă și cu creșterea rapidă a înălțimii, în perioada pubertară. Rareori, instalarea deviației rahisului este precedată de dureri vagi însoțite de mialgii care cedează la repaus, precum și de contractura mușchilor spatelui de pe partea convexității, fibrilități musculare și dureri la presiunea inserțiilor acestora.

– Clinic se descriu trei grade de scolioză:

a. Scolioza de grad I este mobilă și reductibilă (nefixată) și poate fi confundată cu atitudinile scoliotice funcționale. Curbura poate fi dorsală (însoțită sau nu de curburi compensatorii) sau lombară (creasta iliacă și spina iliacă proemină de partea concavității). Însă pot să apară și curburi laterale compensatorii, lombo-sacrată sau dorsal- inferioară. Curburile compensatorii realizează scolioza în "S" și se reduce prin flexia trunchiului la 90˚.

b. Scolioza de grad II (scolioza fixată) poate să fie reductibilă. Contractura paravertebrală percepută pe partea concavă a deviației este însoțită de colapsul rahisului și de rotația vertebrelor cu modificări caracteristice toracelui. Anteflexia rahisului evidențiează tulburarea de statică, astfel încât toracele devine asimetric (plat în partea convexității și proeminent în partea opusă), iar coastele de partea concavității se ating, în timp ce de partea convexității se îndepărtează între ele.

c. Scolioza de grad III este ireductibilă (retracția musculo-ligamentară asociează modificări osoase avansate), are consecințe estetice și funcționale majore, afectând organele interne situate în cavitatea toracică și cavitatea abdominală.

Examenul clinic include investigații statice și dinamice ale coloanei vertebrale. La inspecție (copilul în ortostatism) se stabilește sediul și mărimea curburii. Examenul cu firul de plumb aplicat pe vertebra C7 apreciează dezechilibrarea scoliozei (dacă firul trece în afara șanțului inter-fesier), iar înalțimea gibusului, se stabilește cu pacientul în anteflexie și lungimea săgeților (distanța dintre apex și fir) se măsoară cu rigla. Important în diagnosticul scoliozelor este aprecierea egalității membrelor inferioare. Suplețea curburilor se apreciează prin înclinarea coloanei (anteflexia reduce o curbură posturală sau statică și exagerează o scolioză structurală) sau prin suspendarea pacientului prin intermediul cadrului cu căpăstru Gllison.

2. Investigații paraclinice

• Examenul radiologic este fundamental, permițând:

– Determinarea numărului de curburi,

– Clasarea diferitelor tipuri de curburi,

– Măsurarea angulației curburii,

– Precizarea gradului de înclinare și de rotație a coloanei vertebrale,

– Compararea vâstei osoase cu cea cronologică,

– Urmărirea evoluției sub tratament.

Este bine de știut că pentru aprecierea reductibilității curburilor patologice se utilizează radiografiile în inflexiune laterală maximă, pacientul fiind în clinostatism cu bazinul fixat în poziție de echilibru, sau prin suspendare cu ajutorul colierului Sayre, pentru aprecierea reductibilității spontane globale (radiografie în suspensie).

3. Evoluție și prognostic

Scoliozele structurale evoluează în perioada de creștere, indiferent de etiologie (unele scolioze infantile se pot corecta spontan), fiind cu atât mai grave cu cât vârsta de debut este mai mică.

Odată încheiată osificarea scheletului, încetează și evoluția scoliozei, astfel că la femei scoliozele structurale se pot accentua în perioada de sarcină, de alăptare și de menopauză, în urma unor eforturi profesionale.

Factorii progostici scoliozei sunt reprezentați de:

– Vârsta pacientului,

– Debutul menarhiei,

– Localizarea deviației instalate,

– Gradul curburii și numărul de vertebre implicate,

– Stadiul maturării scheletale,

– Istoricul familial și anomaliile asociate.

4. Tratamentul poate fi:

• Tratamentul profilactic

Trebuie combătute anumite deprinderi (poziții vicioase de statică) care pot favoriza sau accentua deviația coloanei vertebrale.

• Tratamentul igeno-dietetic

Se recomandă pacienților cu scolioză o dietă adecvată, astfel încât greutatea lor corporală să fie optimă în raport cu înălțimea și vârsta, deoarece greutatea execivă poate accentua deviațiile coloanei vertebrale.

• Tratamentul medicamentos

Se recomandă antiinflamatoare, antalgice, decontracurante (cu rol în relaxarea musculaturii, ale cărei contracții pot genera deformări ale coloanei vertebrale) și vitamine (B, C, D).

• Tratamentul ortopedic presupune corectarea și menținerea deviației vertebrale pentru a neutraliza riscul de agravare după terminarea procesului de creștere.

Tratamentul ortopedic dispune de:

– Aparatele ortopedice pasive realizează corecția deviației folosind forța de presiune (aparate gipsate succesive). Pentru scolioză corecția se obține cu ajutorul unui cadru, ce realizează atât enlogarea, cât și derotarea coloanei, prin presiune asupra convexității. În cadru, indiferent de tip (Abbot, Risser, Cotrel, etc.) se aplică aparatul gipsat, care după o perioadă de o lună sau două luni se schimbă, obținându-se astfel o nouă corecție.

– Aparatele ortopedice active caută să obțină corecția printr-o autoredresare activă a coloanei. Există mai multe aparate cum ar fi: corsetul Milwaukee este purtat permanent sau intermitent, în funcție de gravitatea curburii; corsetul cu trei puncte de sprijin, ce caută să redreseze scoliozele lombare.

O altă serie de metode ortopedice: tracțiunea continuă în timpul nopții (Cotrel), stimularea electrică a musculaturii din partea convexității (cu ajutorul aparatelor speciale), se adresează acelorași deviații vertebrale de gravitate medie și se asociează în programul terapeutic.

• Tratamentul chirurgical

Deviațiile vertebrale grave, cu evoluție lentă, dar continuu și după terminarea procesului de creștere, impun redresare și stabilizarea lor prin metode chirurgicale. Prețul corecției în aceste cazuri îl constituie rigidizarea (cu tije) unui important segment al coloanei vertebrale. Intervenția chirurgicală în astfel de cazuri trebuie precedată de o pregătire prin elongație progresivă a coloanei vertebrale (prin aparate gipsate de enlogație sau enlogație cu halou cranian și gips sau cerc pelvian). Intervenția este urmată de o imobilizare gipsată. Apoi de corset ortopedic timp de 18-24 luni, perioadă în care artrodeza vertebrală devine solidă. Este recomandat tratamentul kinetoterapeutic, deoarece are ca scop tonifierea musculară generală în perioada de imobilizare, cu vocație de corecție posturală și integrarea pacientului în viața cotidiană, după înlăturarea corsetului.

2.4 Principiile și obiectivele tratamentului recuperator

Obiective urmărite:

– Corectarea posturilor vicioase,

– Conștientizarea și adoptarea pozițiilor corecte ale coloanei vertebrale, a umerilor și a bazinului,

– Creșterea și refacerea mobilității articulare și musculare,

– Tonifierea musculaturii afectute în regim de scurtare sau de alungire, acolo unde este nevoie,

– Creșterea forței și rezistenței musculare.

Programul recuperator al scoliozelor are la bază următoarele principii:

Tratamentul kinetoterapeutic

În definitivarea programului kinetoterapeutic se ține seama de o serie de factori, cum ar fi: vârsta și sexul bolnavului; forma clinică și stadiul scoliozei; momentul apariției curburii primare și a curburilor compensatorii; tratamentele efectuate până în momentul prezentării bolnavului și rezultatele acestora; prognosticul scoliozei.

Bilanțul diformităților determinate de scolioză se face amănunțit și cuprinde toate datele examenelor: clinic (inspecție; palpare; goniometrie); radiologic (coloana vertebrală, vârsta osoasă); antropometric; genetic; fotografic și cineradiografic.

Pentru mobilizarea coloanei vertebrale se folosesc următoarele procedee:

• Întinderea în lungime, acționează direct atât asupra deviației laterale a coloanei vertebrale, cât și asupra rotației vertebrale. Întinderea se poate realiza în mod pasiv, sub acțiunea greutății corpului prin: atârnări în brațe la spalier sau pe o bară; atârnări prin prindere de cap cu un căpăstru, în poziția culcat pe un plan înclinat alunecos; prin tracțiuni simultane de șolduri, de cap sau de umeri și prin dispozitive speciale. Întinderea se poate realiza și în mod activ prin autoextensie, cu contracțiea mușchilor paravertebrali.

• Flexia laterală corectivă în direcția convexității, este ușor de realizat în scoliozele cu o singură curbură (scolioza în "C"), decât în scoliozele cu dublă curbură (scolioza în "S"), deoarece influxiunea laterală se poate face prin mai multe modalități: acționează simultat asupra ambelor curburi (în sens invers asupra uneia față de cealaltă); acționează selectiv asupra uneia dintre curburi, iar cealaltă curbură este fixată în poziție corectă (hipercorectată). Se poate fixa în poziție corectă:

– O curbură dorsală prin tracțiune asupra brațului din partea concavității și presiune directă asupra hemitoracelui din partea convexității,

– O curbură lombară prin tracțiuni asupra membrului inferior corespunzător concavității, ridicarea fesei de partea convexă prin fixarea unui suport pe scaun în pozițiea șezând și flexia pe bazin a coapsei din partea convexității.

• Derotarea vertebrală → în scolioză se produce o rotare a vertebrelor din curbură, care își deplasează partea anterioară a corpului vertebral înspre convexitate, antrenând în această rotare și coastele, ceea ce face să apară o gibozitate în hemitoracele din partea convexității. Derotarea trebuie efectuată în sens invers, de exemplu: scolioza dorsală dreapta – derotarea trebuie efectuată prin deplasarea umărului drept înainte și a umărului stâng înapoi, iar pentru a fi durabilă trebuie efectuată activ, cu participarea contracțiilor musculare.

• Presiunea directă asupra gibozității se aplică pe hemitoracele corespunzător convexității. Aceasta favorizează atât derotarea vertebrelor, cât și reducerea curburii scoliotice.

Gimnastica respiratorie

Metoda de kineziterapie respiratorie, constă în învățarea subiectului de a-și controla și de lucra mușchii respiratori toracici și abdominali.

La majoritatea pacienților cu deviații vertebrale aceste condiții nu sunt îndeplinite, respirația este stânjenită și ea trebuie să fie ajutată prin gimnastică respiratorie.

Se poate acționa asupra respirației prin două categorii de exerciții:

→ Exerciții dinamice ritmice ale diferitelor grupe musculare (exemplu: alergări; etc.) care măresc necesitatea de oxigen a organismului și intensifică respirația pe calea mecanismelor reglatorii neuro-umorale.

→ Exerciții voluntare de gimnastică respiratorie dirijate către educarea sau corectarea mecanicii respiratorii, fără ca intensificarea ei să fie impusă de creșterea necesității de oxigen. Pentru a atinge aceste obiective este necesar ca exercițiile de respirație să fie executate în poziții corespunzătoare.

Pentru ca exercițiile de respirație să aibă drept efect mărirea amplitudinii mișcărilor respiratorii este necesar să se porneasco din poziții care să asigure o corectare cât mai bună a coloanei vertebrale în segmentele sale cervical; dorsal și lombar, precum și o poziție corectă a umerilor.

Tratamentul prin masaj

Masajul este o procedură terapeutică, ce constă în manevre executate pe suprafața corpului cu o anumită intensitate și într-o anumită ordine, în funcție de regiunea masată, de evoluția bolii și de starea generală a organismului, în scop terapeutic sau sportiv.

Adrian Ionescu definește masajul astfel: "Prelucrarea metodică a părților moi prin mijloace manuale sau mecanice în scop fiziologic curativo-profilactic".

Efectele masajului:

• Efectele circulatorii se evidențiează la nivelurile: capilar, venos și limfatic.

De exemplu, manevrele de efloraj sprijină; stimulează circulația venoasă de întoarcere și cea superficială, ușurând astfel munca inimii. Aceste manevre blânde se pot asocia cu unele manevre puternice (presiunile), ce acționează asupra circulației venoase de întoarcere profundă, cu efect folosit în patologia venoasă.

În ceea ce privește circulația limfatică anumite manevre (efloraj mai energic, alunecări profunde pe membre, fricțiuni) activează circulația limfei în sens centripet, combătând astfel staza limfatică.

De reținut! → Anumite proceduri de masaj (efloraj, fricțiuni, etc.) induc local o secreție (histamina și acetilcolina) care produc o vasodilatație periferică locală (hiperemia pielii), ceea ce exprimă o activare circulatorie cu consecințe la care intervin și alte mecanisme (nervoase, hormonale, etc.).

• Efectele musculare sunt rezultate ca urmare a aplicării anumitor manevre de masaj (frământat, tapotament, etc.) pe cale mecanică (directă) și reflexă (indirectă), care activează circulația din mușchi, stimulează creșterea agenților nutritivi și în acelaș timp favorizează eliminarea unor cataboliți nocivi, în special la sportivi (acid lactic, peroxizi lipidici, etc.), stimulând elasticitatea și forța de contracție a fibrelor musculare. Manevrele ușoare (eflorajul) au efecte liniștitoare, decontracturante asupra mușchilor, mai ales când se folosesc unele unguente (cremă relaxantă, decontractili, etc.).

• Efectele metabolice sunt rezultate ca urmare a unor proceduri stimulative (baterea sau tapotamentul, vibrații energice, etc.), care activează metabolismul astfel: mobilizează grăsimile din stratul celular subcutanat, contribuid la arderea acestora și scăderea țesutului subcutanat în exces.

Prin activarea circulației locale se induce un aport crescut de oxigen, fosfați, glucoză, trigliceride, acizi grași liberi și alți nutrienți, la nivel muscular, contribuind astfel la creșterea eficienței mecanice.

• Efecte reflexe. Multă vreme s-a acordat atenție efectelor mecanice ale masajului și mult mai târziu a fost pusă în evidență acțiunea reflexă a masajului, a unor proceduri (efloraj, vibrații fine, etc.) care excită receptorii pielii influențând anumiți centrii nervoși, care pot declanșa reacții de răspuns la nivelul unor organe și țesuturi. Tot prin mecanisme reflexe, masajul influențează favorabil și sfera endocrinometabolică, efectele depinzând de manevrele folosite, de ritmul și intensitatea lor, dar și de reactivitatea individuală.

Manevrele masajului manual

Manevrele fundamentale ale masajului exercită influențe diferite la nivelul tegumentului, sistemului muscular, sistemelor osteoarticular, sistemului circulator și sistemului nervos, ceea ce oferă posibilitatea aplicării diferitelor procedee de masaj, în funcție de obiectivele terapeutice urmărite. Atfel tehnica aplicării masajului are la bază o serie de manevre fundamentale, dar și o serie de manevre secundare.

Manevrele fundamentale ale masajului:

1.Eflorajul (netezirea) este manevra de inroducere, de legătură între alte manevre și de final a ședinței de masaj. Această manevră se adresează: tegumentului, țesutului celular subcutanat, sistemului nervos periferic și sistemului vascular, cu rol fundanental de sedativ, relaxant și calmant.

Modalități de execuție: cu fața palmară sau dorsală a mâinii sau a degetelor (masajul "pieptene" este realizar cu degetele ușor flectate cu partea dorsală), cu o mână 9pe regiunile mai mici) sau cu ambele mâini (pe regiunile mai mari), cu regiunea palmară a policelei, cu regiunea cubitală (degetul mic), cu regiunea cubitală a mâinii, cu mișcări simultane sau alternative.

Sensul de execuție: este centizat sau paralel cu fibrele musculare, prin alunecări lungi depășind zona dureroasă; în funcție de zona aborsată se poate executa netezirea longitudinală (împins sau tras), netezirea transversală (la coaste) și netezirea circulară.

2. Frământarea este manevra care presupune ridicarea și deplasarea planurilor cu o acțiune combinată de presiune, tensiune și alungire la limita elasticității țesuturilor moi. Această manevră se adresează: mușchilor, cu îmbunătățirea calităților contractile și stimulării schimburilor nutritive, cu eliminarea toxinelor.

Modalități de execuție: cu o mână sau cu ambele mâini în aceeași direcție sau în sens invers, cu două sau trei degete de la fiecare mână pentru tendoane sau mușchii mici.

Variante tehnice:

– Manevra constă în apucarea, ridicarea, strângerea țesuturilor moi și apoi presarea lor pe planul de sprijin osos, urmată de slăbirea presiunii, fără a desprinde mâinile de pe zonă,

– Petrisajul profund se realizează cu ritm lent, mediu sau rapid (pertisaj transversal, petrisaj longitudinal, petrisaj de rulaj și petrisaj prin ciupire),

– Petrisajul superficial (palpare rulată, petrisaj superficial de torsiune, petrisaj superficial prin ciupire).

3. Fricțiunea este manevra în care mâna se deplasează o dată cu tegumentul, până la limita elasticității hipodermului. Aceata manevră se adresează țesutului celular subcutanat și stucturilor moi periarticulare.

Modalități de execuție: pe regiunile mici se realizează cu vârful degetelor (police, indice sau toate); pe regiunile mari se poate realiza cu pumnul închis, marginea cubitală a acestuia sau cu rădăcina mâinii; pe suprafețele întinse se poate realiza cu palma sau degetele în extensie.

4. Tapotamentul este manevra ce constă în lovirea ușoară și ritmică a țesuturilor moi, superficiale sau profunde, în funcție de intensitatea manevrei.

Modalități de execuție: cu palma întinsă ușor îndoită, cu marginea cubitală a mâinii, cu fața dorsală a mâinii, cu pulpa degetelor sau cu pumnul încomplet închis.

5. Vibrația este manevra ce constă în imprimarea unor oscilatorii ritmice aplicate țesuturilor moi, realizând deplasări mici ale acestora cu presiuni ondulatorii, fără apierde contactul cu tegumentul.

Modalități de execuție: mișcările se execută din articulația pumnului sau a cotului, realizându-se cu policele, cu 2-3 degete sau cu toată palma (pe regiunile mari).

Manevrele secundare ale masajului:

1. Presiunile sunt manevra intermediară între netezire și frământare.

Modalități de execuție: presiunile glisante (alunecate) se realizează lent, regulat cu presiune constantă; presiunile statice se realizează fără alunecare, prin repetări regulate (inițial manevra este progresivă, apoi menținută și la final regresivă).

2.Cernutul și rulatul sunt manevre de masaj, ce se adresează în special musculaturii membrelor superioare și membrelor inferioare, având ca efecte: relaxare musculară, descongestionare locală și îmbunătățirea supleței țesuturilor.

Cernutul se execută cu ambele mâini așezate pe părțile laterale ale membrului, cu degetele îndoite, imprimându-se părților moi mișcări laterale similare cernutului prin sită.

Rulatul se execută cu ambele mâini plasate lateral, de o parte și de alta a segmentului membrului, cu degetele întinse, realizându-se o rulare a țesuturilor moi, în ambele sensuri, de jur-împrejurul regiunii masate.

3.Tracțiunile și tensiunile sunt manevre ce se adresează articulațiilor și țesuturilor periarticulare, având ca obiectiv realizarea unei întinderi în limitele fiziologice ale diferitelor componente atât ale articulației, cât și a elementelor periarticulare, îmbunătățindu-se mobilitatea acestora.

În cazul scoliozelor urmărim echilibrarea și egalarea forței de contracție a musculaturii paravertebrale, în vederea restabilirii aliniamentului fiziologic al coloanei vertebrale. Asfel, vom executa manevre decontracturante (neteziri, geluiri, vibrații) pe partea concavității curburii scoliotice și manevre tonifiante (frământări, tapotament) pe partea convexității curburii scoliotice.

Modificarea lungimii mușchilor

În cadrul exercițiilor fizice pentru corectarea deviațiilor vertebrale, tonificarea musculară trebuie să vizeze nu numai mărirea tonusului și forței musculare, ci și modificarea lungimii mușchilor. Atât în scolioze, cât și în plan sagital (cifoze, lordoze), mușchii din zona concavității sunt scurtați, iar cei din zona convexității sunt alungiți. Exercițiile fizice trebuie să încerce alungirea mușchilor din zona concavității deviațiilor și scurtarea celor din zona convexității.

Pentru a scurta un mușchi este necesar ca el să fie exersat cu contracții de mică amplitudine, într-o poziție în care cele două extremități ale sale sunt apropiate (întindere incompletă).

Pentru a obține alungirea mușchiului, trebuie să execute contracții de mică amplitudine într-o poziție în care extremitățile sale sunt depărtate la maximum (întindere completă).

Fig.7 Întinderea completă a mușchiului (a)

Întinderea incompletă a mușchiului (b)

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1 Prezentarea lotului de subiecți

Cercetarea pe care am efectuat-o a cuprins un lot de 14 pacienți diagnosticați cu scolioză în "S" dreapta, cu vârste cuprinse între 10-30 de ani. Studiul s-a realizat la Centrul de Recuperare Medicală și întreținere corporală "LARY MEDICAL", Tg-Jiu, în perioada decembrie 2013 – mai 2014 și am urmărit timp de 6 luni efectele terapiei aplicate, în funcție de următoarele obiective:

• Analiza aspectelor epidermiologice specifice;

• Analiza cazurilor în funcție de repartiția pe sexe, precum și a antecedentelor personale și colaterale;

• Studiul aspectelor particulare ale diagnosticului clinic, imagistic și încadrarea în studiul de boală;

• Analiza schemelor de tratament kinetoterapeutic, ortopedic și chirurgical;

• Evaluarea complicațiilor, precum și corelațiile cu alte morbidități;

• Analiza duratei de spitalizare în corelație cu stadiul bolii și cu tratamentul aplicat;

• Studiere rezultatelor la distanță a tratamentului chirurgical al pacienților cu scolioză;

• Analiza metodelor de reeducare și reintegrare în societate a pacienților cu scolioză în "S" dreapta.

Evaluare complexă a avut loc la începerea tratamentului recuperator, la sfârșitul terapiei fizical-kinetice (în medie de circa 4 săptămâni) și la un interval de 6 luni postrecuperare pentru fiecare caz în parte.

Am urmărit efectele terapeutice determinate de programul de masaj și kinetoterapie pentru cei 14 pacienți.

Selecția cazurilor

Au fost incluși în studiu 14 pacienți diagnosticați cu diverse forme de scolioză, clinic și imagistic; pacienți la care au fost disponibile și s-au putut obține în momentul studiului date clinico-funcționale complete conform obiectivelor de studiu. Pacienții au urmat programul complex de evaluare și recuperare pe o perioadă de 6 luni.

Repartiția pe sexe, grupe de vârstă și mediul de proveniență a pacienților luați în studiu este cuprins în tabelele următoare.

Tabelul 1. Repartiția cazurilor în funcție de sex

Fig. 8 Componența pe sexe a lotului studiat

Tabelul 2. Repartiția cazurilor în funcție de mediul de proveniență

Fig. 9 Componența pe mediul de proveniență a lotului studiat

Repartiția pacienților în funcție de mediul de proveniență denotă, în cazul cercetării efectuate: o incidență mai mare în mediul urban și la componența pe sexe – femei a apariției scoliozei.

Tabelul 3. Repartiția cazurilor pe grupe de vârstă

Fig. 10 Componența pe grupe de vârstă a lotului studiat

Prezentarea lotului de pacienți

Inițial, am făcut o evaluare completă (etiopatogenică; clinică, paraclinică și funcțională) a pacienților luați în studiu, cu ajutorul echipei de recuperare multidisciplinară.

În cadrul evaluării clinice am apreciat starea fizică generală (pe aparate și sisteme, mai ales funcția cardiovasculară ; tensiunea arterială; frecvența cardiacă; pulsul periferic; starea vaselor periferice; respiratorie; neurologică).

3.2 Stabilirea parametrilor și metodelor de cercetare utilizate

Date fiind obiectivele cercetării, rolul kinetoterapeutului în activitatea de evaluare corectă și completă etiopatogenică; clinică și funcțională a pacienților cu diferite afecțiuni la nivelul coloanei vertebrale în cadrul reeducării funcționale a trunchiului și a coloanei vertebrale, prin combaterea atrofiilor musculare; ameliorarea amplitudinii de mișcare la nivelul trunchiului; precizarea exercițiilor optime în cadrul programului kinetic aplicat în conformitate cu statusul social al pacientului; stabilirea duratei optime și ritmul ședințelor kinetice.

În cadrul studiului am stabilit următorii parametrii:

• Pentru parametrul durere am folosit scala vizual analogă (VAS), prin intermediul căreia, fiecare pacient s-a autoevaluat din punct de vedere al intensității durerii cu o cifră cuprinsă între 0 – 10.

↔ 0 ≈ durere absentă

↔ 10 ≈ durere maximă

• Pentru aprecierea efectului antalgic al terapiei am folosit scala viziual analogă al rezultatului terapeutic VAS.

• Indexul pentru dizabilitatea cronică Waddell și Main pentru pacienții cu lombalgie – Chronic Disability Index of Waddelland Main for Patiens with Low Back Pain.

• Chestionarul Roland – Morris de evaluare a dizabilității datorate durerii lombare – Low Back Pain Disability Questionnaire of Roland and Morris.

La realizarea acestui studiu am utilizat următoarele medode de cercetare:

• Metoda studiului bibliografic – reprezentată din parcurgerea referințelor bibliografice (reviste, cărți, tratate), date informaționale compiuterizare, date informaționale publicate pe rețeaua de Internet.

• Metoda observării și înregistrării datelor – a constat prin măsurarea parametrilor stabiliți, obținuți în cadrul evaluării complete a pacienților, conform unei metodologii cunoscute, datele au fost înregistrate pe o perioadă de 6 luni pentru fiecare caz în parte.

• Metoda prelucrării statistico-matematice a datelor obținute prin: prelucrarea rezultatelor obținute, a valorilor matematice, a parametrilor fiziologici măsurați, conform metodelor de calcul, determinarea scorurilor utilizte și interpretarea rezultatelor obținute.

• Metoda de evaluare – pentru pacienții luați în studiu am folosit scala vizual analogă (VAS), ce reprezintă în mod uzual o linie de 10 cm pe care pacientul notează de la 0 la 10 gradul și intensitatea durerii.

↔ Scala vizual analogă a rezultatului teraprutic VAS

VAS pentru efectul tratamentuluui

Prezentarea cazurilor

În definitivarea programului terapeutic s-au stabilit următoarele aspecte:

→ Tipul și gravitatea deviației la nivelul coloanei vertebrale;

→ Particularități somato-funcționale ale pacientului;

→ Patologii asociate;

→ Gradul de implicare al familiei și posibilitățile financiare ale acestuia.

Fișa de evaluare utilizată pe tot parcursul studiului cuprinde trei categorii:

1. Date de identitate (nume, prenume, data și locul nașterii), completate cu diagnosticul clinic și informații rezultate din anamneza realizată cu părinții.

2. Măsurători – talie, talie redresată, bust, bust redresat, greutate, perimetrul toracic, elasticitate toracică, indicele cifo-lordic, capacitate vitală, gibozitate, rigiditate, lungimea membrelor inferioare, forța musculaturii abdominale și a extensorilor coloanei vertebrale.

3. Măsurători radiologice: unghiul Cobb, rotație vertebrală (rigla Raimondi), vârsta osoasă (semnul Risser).

Testările la care a fost supus subiectul au fost efectuate în dinamică, astfel:

■ Testarea inițială a fost realizată imediat după stabilirea diagnosticului și introducerea subiectului în studiu, elementele evaluate au reprezentat date de referintă pentru testările ulterioare și pentru stabilirea mijloacelor fizicale, tehnicilor de fixare-enlogare-derotare (aparatul FED) și kinetoterapie.

■ Testarea intermediară a fost efectuată la fiecare 6 luni după stabilirea diagnosticului și începerea tratamentului, respectiv la fiecare 3 luni pentru corset și aprecierea răspunsuliu subiectului la tratamentul aplicat, astfel, fiind posibilă adaptarea programului recuperator în funcție de starea pacientului.

Pacienții au început ședințele de kinetoterapie, imediat după stabilirea diagnosticului de către medicul ortoped și evaluarea inițială, pe baza stabilirii obiectivelor imediate și de perspectivă.

3.3 Metode concrete de lucru – alcătuirea și modul de aplicare al programului terapeutic complex

În urma cercetărilor efectuate s-au stabilit următoarele metode de aplicare al programului kinetic:

Program de gimnastică medicală pentru atitudinea scoliotică

1. Stând în fața oglinzii: corectarea poziției globale și segmentare a corpului; întinderi active ale coloanei vertebrale (autoenlogare) alternate cu relaxări.

2. Stând cu mâinile încleștate înainte, ducerea brațelor prin înainte sus cu ridicarea pe vârfuri și întindere maximă pe verticală; inspirație; revenire cu brațele întinse prin lateral în poziție relaxată; cu expirație.

3. Depărtat stând, cu fața la oglindă: aplecarea lentă a trunchiului înainte cu spatele în extensie; brațele lateral, revenire: aceeași mișcare cu ducerea brațelor prin înainte sus, revenire cu brațele prin lateral. Se execută cu inspirații profunde.

4. Mers pe vârfuri cu mâinile pe cap încleștate și întoarse cu palma în sus, coatele trase înapoi.

5. Mers pe vârfuri înapoi, mâinile libere pe lângă corp, trunchiul drept.

6. Atârnare relaxată cu fața la spalier, trecerea în atârnare activă (autoînălțare cu ridicarea gâtului dintre umeri, bărbia la orizontală, brațele întinse) cu depărtarea și apropierea ritmică a picioarelor.

7. Stând cu o minge medicinală de 1 kg în mâini, genuflexiune cu ducerea brațelor întinse înainte, revenire cu ducerea brațelor sus cu autoîntindere.

8. Șezând călare pe bancă, îndoirea trunchiului înainte cu brațele intinse incercând să atingă banca cât mai departe posibil, revenire în poziția așezat cu genunchii îndoiți, tălpile pe bancă, mâinile la ceafă, spatele în ușoară extensie, coatele trase inapoi.

9. Stând, brațele pe șoluri: sărituri ca mingea cu depărtarea și încrucișarea picioarelor în plan frontal și respirații ritmice.

10. Mers normal cu un săculeț de nisip pe cap, ducând brațele în diferite poziții (lateral, pe umeri sus, diagonal jos cu palmele în supinație).

11. Înainte culcat cu brațele în prelungirea trunchiului, mâinile încleștate, picioarele depărtate: extensia trunchiului cu ridicarea brațelor înainte sus și intindere voluntară, revenire.

12. Pe spate culcat, mâinile sub ceafă, picioarele ridicate la 45˚-90˚ depărtarea amplă și apropierea picioarelor întinse cu respirație ritmică.

13. Înainte culcat, brațele întinse în prelungirea trunchiului, cu degetele mari agățate în cârlig, picioarele depărtate: extensia trunchiului și îndoire laterală spre stânga și spre dreapta, cu întinderea maximă și respirație ritmică.

14. Pe spate culcat, mâinile sub ceafă: descrierea unor cercuri de mărime variabilă, prin depărtarea și apropierea picioarelor întinse, în ambele sensuri și cu respirație ritmică.

15. Înainte culcat, mâinile sub bărbie: extensia trunchiului cu întinderea brațelor lateral – sus, revenire cu expirație.

16. Pe spate culcat, mâinile pe lângă corp: ridicare în șezând cu genunchii îndoiți și depărtați, tălpile pe sol, brațele întinse diagonal sus, trunchiul în extensie, inspirație; revenire în culcat cu expirație.

17. Înainte culcat pe banca de gimnastică: târâre înainte și înapoi cu corpul în extensie, prin tracțiuni și respectiv împingeri simultane în brațe.

18. Pe genunchi sprijin pe palme, deplasare înainte cu o mână și genunchi opus, apoi cu mâna și genunchiul de aceeași parte.

19. Atârnat activ cu spatele la spalier, cu picioarele întinse înainte spre 90˚: depărtarea și apropierea picioarelor, cu respirație ritmică.

20. Mers în echilibru pe o suprafață îngustă cu un săculeț de nisip pe cap și cu brațele în diferitele poziții.

21. Se repetă exercițiul nr.1.

Fig.11 Program de gimnastică medicală pentru atitudinea scoliotică

Program de gimnastică medicală pentru scolioza dorso-lombară stângă (în "C").

1. Mers pe vârfuri cu ridicarea genunchiului stâng, simultan cu intinderea brațului drept sus. Se poate executa și cu un săculeț de nisip pe cap.

2. Fandare înainte pe piciorul stâng, trunchiul înclinat inainte cu brațul drept întins în prelungirea trunchiului, mâna stângă pe umăr.

3. Stând (pe genunchi stând) cu piciorul drept întins lateral în sprijin pe vârf, trunchiul drept, mâna stângă pe șold, brațul drept întins pe verticală: ușoară înclinare laterală a trunchiului spre stânga în prelungirea piciorului drept.

4. Stând pe piciorul drept cu fața la perete, cu o cretă în mâna dreaptă: întinderea brațului drept pe verticală și marcarea unui semn cât mai sus posibil.

5. Stânt în sprijin pe șipca a doua a spalierului pe piciorul stâng, mâna stângă prinde șipca din dreptul șoldului, atârnat cu brațele drept peste cap (umărul stâng către spalier, trunchiul rămânând în plan frontal): depărtarea de spalier cu inspirație, trăgând de brațul drept și întinzând piciorul drept spre sol.

6. Șezând călare pe bancă, cu un săculeț de nisip sub fesa stângă: îndoirea laterală a trunchiului spre stânga, cu diferite poziții ale brațelor (la ceafă, cu un baston ținut capete peste omoplați, pe cap).

7. Șezând călare pe bancă, fesa stângă înălțată, mâna stângă apăsând pe torace sau pe umăr, brațul drept întins în prelungirea trunchiului: ușoară înclinare a trunchiului înapoi cu îndoire de trunchi spre stânga și răsucire spre dreapta.

8. Șezând călare pe bancă, brațele lateral: translația trunchiului spre dreapta, brațele rămânând la orizontală, apoi rotarea trunchiului spre dreapta.

9. Atârnarea asimetrică cu spatele la spalier (mâna dreaptă prinde mai sus decât mâna stângă): ridicarea laterală a piciorului stâng întins (cât mai sus posibil), piciorul rămânând în contact cu spalierul. Se poate executa și cu ambele picioare întinse spre stânga.

10. Pe genunchiul drept, piciorul stâng întins lateral, mâna dreaptă pe umăr, mâna stângă presând puternic pe torece înapoi: extensia brațului drept cu întindere și îndoire laterală a trunchiului spre stânga cu inspirație.

11. Înainte culcat, fruntea pe sol, mâna stângă pe șold, mâna dreaptă pe umăr: ridicarea capului și a pieptului cu întinderea brațului drept către înainte sus și a piciorului drept către înapoi jos.

12. Culcat pe partea stângă, cu un săculeț de nisip sub regiunea lombară stângă, brațul stâng întins în prelungirea trunchiului: ridicarea piciorului drept întins și balansarea scurtă a acestuia pe verticală, simultan cu ducerea brațului drept peste cap (în prelungirea trunchiului).

13. Pe spate culcat cu capul spre spalier, brațul stâng lateral, brațul drept întins în prelungirea trunchiului prinzând șipca de jos, genunchii îndoiți peste abdomen: răsucirea bazinului spre stânga până la atingerea solului.

14. Acelaș exercițiu cu picioarele întinse pe verticală sau oblic.

15. Pe genunchi pe călcâie șezând, mâna dreaptă pe umăr, mâna stângă pe șold: înclinarea trunchiului înainte cu ridicarea ușoară a șezutului de pe călcâie și întinderea brațului drept în prelungirea trunchiului.

16. Cu spatele la spalier, atârnarea asimetrică, brațul drept prins de o șipcă mai sus decât stângul: ducerea genunchiului stâng la piept și întinderea piciorului drept către în jos.

17. Stând cu umărul stâng la spalier, brațul stâng prinde de jos în sus la nivelul umărului, brațul drept întins în supinație prinde spalierul la două șipci deasupra capului: depărtarea piciorului drept lateral prin alunecarea cu vârful pe sol cât mai departe posibil, cu inspirație.

18. Înainte culcat pe bancă, brațul drept întins prinde banca înainte, brațul stâng prinde banca la nivelul umărului, ridicarea ușoară a picioarelor întinse și ducerea lor spre stânga.

19. Echilibrul pe piciorul stâng întins, trunchiul oblic în plan frontal (înclinat lateral spre stânga), brațul și piciorul drept întins în prelungirea corpului ușor arcuit.

20. Pe genunchi sprijin pe palme: întinderea brațului drept către înainte și a piciorului drept către înapoi, pentru a atinge solul cât mai departe posibil.

21. Atârnarea asimetrică activă cu spatele la spalier, brațul drept prinde o șipcă mai sus decât stângul: răsucirea bazinului spre stânga cu genunchii îndoiți sau întinși oblic.

Fig.12 Program de gimnastică medicală pentru scolioza dorso-lombară stânga în formă "C"

Program de gimnastică medicală pentru scolioza dorsală dreapta

1. Mers pe vârfuri cu un baston ținut de capete, cu mâna stângă sus, dreapta lateral.

2. Stând, fandare laterală spre stânga cu ducerea mâinii drepte pe șold și a brațului stâng întins sus, simultan cu îndoirea laterală spre dreapta cu arcuire.

3. Mers în echilibru pe banca de gimnastică cu o minge medicinală pe cap, susținută din lateral cu mâna stângă.

4. Atârnarea activă cu fața la spalier, mâinile prind asimetric (brațul stâng mai sus cu o șipcă decât dreptul).

5. Turcește șezând cu spatele lipit de spalier, mâna dreaptă prinde șipca din dreptul umărului, stânga prinde spalierul cu brațul întins: extensia trunchiului cu desprinderea lui de spalier (împingerea piptului înainte).

6. Înainte culcat cu capul spre spalier, mâinile depărtate prind șipca a treia sau a patra cu brațele întinse. Se menține poziția cu respirație ritmică.

7. Șezând călare pe bancă, ducerea mâinii pe șold și a brațului stâng întins diagonal înapoi-sus, cu răsucirea trunchiului și inspirație

8. Aceeași poziție, ducerea mâinilor încleștate pe cap cu palma întoarsă în sus, coatele trase înapoi: înclinarea trunchiului înainte cu ușoară extensie și inspirație, revenire cu exspirație.

9. Pe spate culcat, ridicarea în șezând cu genunchii ușor îndoiți, tălpile pe sol, trunchiul în extensie, ușor înclinat înapoi, cu mâna dreaptă în sprijin la nivelul șoldului, brațul stâng întins sus în prelungirea trunchiului.

10. Înainte culcat cu picioarele depărtate, mâna dreaptă pe umăr, brațul stâng întins în prelungirea corpului: extensia trunchiului cu ridicarea cotului drept sus și împingerea brațului stâng înainte sus, menținut.

11 Pe genunchi depărtați, sprijin pe palme: răsucirea trunchiului spre stânga cu ducerea brațului stâng lateral-sus, cu mâna în supinație (privirea urmărește deplasarea mâinii stângi), inspirație.

12. Pe genunchi depărtați, pe călcâie șezând: ducerea mâinilor la piept cu coatele lateral-sus și răsucirea trunchiului spre stânga.

13. Pe spate culcat, brațul drept pe lângă corp, brațul stâng întins sus, în prelungirea corpului: forfecarea picioarelor la 90˚.

14. Înainte culcat, brațele diagonal (stângul înainte, dreptul înapoi): ridicarea ușoară a capului și a trunchiului cu arcuire.

15. Pe spate culcat cu genunchii îndoiți, tălpile pe sol, brațul drept lateral, brațul stâng sus în prelungirea trunchiului: împingerea pieptului înainte, cu desprinderea omoplaților de pe sol și inspirație.

16. Turcește șezând, brațele lateral: translația trunchiului spre stânga, brațele rămânând întinse lateral.

17. Pe genunchiul drept, piciorul stâng indoit înainte cu talpa pe sol: ducerea mâinilor încleștate pe cap, cu palma întoarsă în sus și răsucirea trunchiului spre stânga cu inspirație, revenire cu expirație.

18. Culcat pe partea stângă cu brațul întins în prelungirea trunchiului, mâna dreaptă pe șold: ridicarea trunchiului în sprijin pe cotul stâng și alunecarea mâinii drepte pe șold spre coapsă.

19. Pe genunchi sprijin pe palme, deplasare înainte cu alunecare pe palma stângă, ducând trunchiul sub orizontală. Deplasarea se poate face și în cerc, prin alunecarea palmei stângi spre diagonal dreapta.

20. Atârnare asimetrică cu spatele la spalier (mâna stângă prinde mai sus cu o șipcă decât dreapta): tracțiunea genunchilor la piept.

21. Mers în echilibru pe partea îngustă a băncii, cu un săculeț de nisip pe cap și brațele în diferite poziții asimetrice (stângul mai sus).

Fig.13 Program de gimnastică medicală pentru scolioza dorsală dreapta

Program de gimnastică medicală pentru scolioza lombară stângă

1. Mers pe vârfuri cu brațele diagonal sus, cu autoînălațare.

2. Stând cu fața la oglindă: ridicarea piciorului stâng la pipt și a brațelor lateral, menținându-le. Piciorul drept rămâne în sprijin pe sol, vertical și întins.

3. Mers cu ridicarea genunchiului stâng îndoit la piept și ridicarea fesei stângi cât mai sus posibil, cu bascularea bazinului lateral la fiecare al treilea pas.

4. Stând, fandare înainte pe piciorul stâng, trunchiul drept, mâinile la ceafă.

5. Atârnat cu fața la spalier cu ducerea piciorului stâng întins lateral și a celui drept înapoi.

6. Stând cu fața la spalier, mâinile prind șipca din dreptul capului, îndoirea genunchiului stâng sprijinit la spalier, simultan cu îndoirea brațelor, alunecarea piciorului drept întins înapoi și presarea pieptului înainte.

7. Șezând călare pe bancă, cu un săculeț de nisip sub fesa stângă: ducerea mâinilor sub cap, încleștate și întoarse cu palma în sus, coatele trase înapoi, simultan cu înclinarea trunchiului înainte, inspirație; revenire cu cobărârea brațelor prin lateral cu expirație.

8. Turcește șezând cu un săculeț de nisip sub fesa stângă și cu un baston ținut de capete: ridicarea brațelor întinse sus cu inspirație, coborârea bastonului peste omoplați cu expirație. Revenire pe același traseu cu respirație ritmică.

9. Culcat pe partea stângă cu un săculeț de nisip regiunea lombară stângă (la nivelul convexității): ridicarea piciorului drept întins spre 45 ˚ .

10. Același exercițiu cu balansarea scurtă și ritmică pe verticală a piciorului drept.

11. Aceeași poziție, rotarea coapsei drepte în ambele sensuri.

12. Culcat lateral pe partea dreaptă, în sprijin lateral pe cotul drept: ridicarea ușoară a piciorului stâng întins, în plan lateral.

13 Aceeași poziție: balansarea verticală a piciorului stâng sau descriere de mici cercuri.

14. Turcește șezând cu un săculeț de nisip sub fesa stângă și cu haltere mici în mâini, ducerea brațelor oblic înapoi-jos cu mâinile în supinație, cu inspirație; revenire cu expirație. Brațele se pot duce asimetric și în alte poziții.

15. Înainte culcat cu genunchiul stâng îndoit lateral spre pipt, mâinile pe ceafă: extensia trunchiului cu coatele lateral, inspirație; revenire cu expirație.

16. Pe spate culcat cu genunchii îndoiți, tâlpile pe sol, mâinile pe lângă corp, întinderea simultană a brațelor și a piciorului drept în prelungirea trunchiului.

17. Înainte culcat cu mâinile încleștate peste fese: extensia trunchiului cu ridicarea brațelor înapoi sus, simultan cu întinderea prin alunecare a piciorului drept spre înapoi-jos.

18. Pe genunchi sprijin pe palme (orientate cu degetele față în față): îndoirea coatelor și împingerea lor către înainte, simultan cu ridicarea și împingerea piciorului drept întins înapoi-sus.

19. Pe genunchiul drept, piciorul stâng întins lateral sprijinit pe vârfuri: îndoirea laterală a trunchiului spre stânga cu mâinile pe umeri, coatele trase înapoi, trunchiul rămânând pe plan frontal; revenire în poziția pe genunchi, apoi așezare pe coapsa dreaptă cu brațele înainte

20. Pe genunchi sprijin pe palme: deplasare înapoi prin alunecare pe vârful piciorului drept întins și așezare pe călcâiul piciorului stâng.

21. Atârnat activ cu spatele la spalier: ducerea piciorului stâng întins sau îndoit, înainte cu respirație ritmică.

Fig.14 Program de gimnastică medicală pentru scolioza lombară stânga

Program de gimnastică medicală pentru scolioza dorsală dreapta, lombară stângă

1. Mers pe vârfuri cu brațele drept întins sus, cu autoenlogare.

2. Stând, ducerea simultană a brațului stâng către în sus și a piciorului drept către în înapoi-jos, inspirație; revenire cu expirație.

3. Fandare înainte cu piciorul stâng, trunchiul drept, cu întinderea brațului stâng în sus, inspirație; revenire cu expirație.

4. Șezând călare pe bancă cu un săculeț de nisip sub fesa stângă, brațul drept întins înainte trăgând de umărul drept înapoi, iar brațul stâng împingând către în sus.

5. Șezând călare pe bancă cu fesa stângă înalțată, îndoirea laterală a trunchiului spre dreapta cu brațele în diferite poziții (la ceafă, sus).

6. Șezând călare pe bancă, fesa stângă înălțată, ridicarea și întinderea brațului stâng către în sus, apoi înclinare ușoară a trunchiului spre dreapta cu răsucire spre stânga și inspirație.

7. Atârnarea cu spatele la spalier, brațul stâng prinde o șipcă mai sus decât brațul drept, ridicarea genunchiului stâng la pipt și întinderea lui către în jos.

8. Înainte culcat, cu brațul stâng întins în prelungirea trunchiului, extensia trunchiului cu ridicarea simultană a brațului stâng către inainte-sus și a piciorului drept către înapoi.

9. Pe spate culcat cu un săculeț de nisip sub regiunea toracică dreaptă, cu genunchii îndoiți, tălpile pe sol, mâinile pe umeri. Presarea umărului drept spre sol, simultan cu întinderea brațului stând cât mai departe posibil, în prelungirea trunchiului la nivelul solului.

10. Culcat pe partea dreptă în sprijin pe cotul drept, cu brațul stâng întins în prelungirea trunchiului:

→ Ridicaerea piciorului stâng lateral, până la˚

→ Balansări scurte ale piciorului stâng pe verticală

→ Cercuri mici cu piciorul stâng

11. Pe spate culcat cu capul spre spalier, brațul drept lateral, brațul stâng întins în prelungirea trunchiului prinde șipca de jos, genunchii flectați peste abdomen: răsucirea bazinului spre stânga cu atingerea solului cu genunchii; revenire.

12. Pe genunchi sprijin pe palme în fața spalierului, la un pas distanță, brațul stâng întins înainte prinzând spalierul la nivelul umărului: întinderea piciorului drept înapoi la orizontală.

13. Sprijin pe piciorul stâng, piciorul drept întins lateral în srijin pe vârf, mâna dreaptă pe torace, mâna stângă întinsă la verticală: înclinarea laterală a trunchiului spre stânga, în prelungirea piciorului drept.

14. Cu fața la spalier, în sprijin pe piciorul stâng pe șipca a doua, atârnat cu brațul stâng, trunchiul rămânând în plan frontal. Depărtarea de spalier cu inspirație și întinderea piciorului drept către sol..

15. Stând, echilibru pe piciorul stâng întins, trunchiul înclinat înainte, ușor arcuit, brațul stâng întins înainte, piciorul drept înapoi (brațul stâng se poate duce către în sus și spre dreapta, iar piciorul drept către în sus și spre stânga).

16. Înainte culcat pe bancă, brațul stâng întins prinde banca înainte, brațul drept prinde banca la nivelul umărului: ridicarea ușoară a picioarelor întinse și ducerea lor spre stânga.

17. Pe genunchi sprijin pe palme: întinderea brațului către înainte și a piciorului drept înapoi și atingerea solului cât mai departe posibil (cu mâna înainte și înapoi cu piciorul).

18. Spijin lateral pe brațul drept: ridicarea laterală a piciorului stâng cu întinderea brațului stâng în prelungirea trunchiului.

19. Pe spate culcat cu capul spre spalier, brațul drept lateral, brațul stâng întins în prelungirea trunchiului (mâna prinsă de șipca de jos), picioarele întinse la verticală: răsucirea bazinului spre stânga cu atingerea solului cu picioarele/ până aproape de sol; revenire.

20. Atârnare cu spatele la spalier, mâna stângă prinde mai sus decât dreapta: ridicarea laterală a piciorului stâng întins cât mai sus posibil (rămânând în contact cu spalierul) și menținerea poziției. Se poate executa și cu ambele picioare.

21. Mers cu un săculeț de nisip pe cap, cu ridicarea genunchiului stâng și întinderea simultană a brațului stâng către în sus, cu ridicare pe vârful piciorului drept la fiecare al patrulea pas.

Fig.15 Program de gimnastică medicală pentru scolioza cu dublă curbură: dorsală dreapta, lombară stânga

Kinetoterapia scoliozelor sub tratament ortopedic

Tratamentul ortopedic se aplică de obicei în cazul scoliozelor evolutive cu o influxiune laterală de 30˚-50˚. Există două tipuri principale de aparate ortopedice pentru tratamentul scvoliozelor:

→ Aparate gipsate

→ Aparate din pile sau plexidur armate cu tije metalice

I. Exerciții fizice în aparatul gipsat

Aparatul gipsat se aplică după ce s-a obținut în cea mai mare măsură posibilă enlogarea și derotarea coloanei vertebrale cu ajutorul unui cadru special, în care este suspendat pacientul.

Fig.16 Cadru orizontal pentru corecția scoliozei (tip Abbott)

Aparatul gipsat este purtat timp de două luni, după care se aplică un altul după o nouă corecție în cadru.

Kinetoterapia trebuie folosită atât în perioada de pregătire pentru aplicarea aparatului gipsat, cât și în timpul purtării lui.

În perioada de pregătire pentru aplicarea aparatului gipsat, kinetpterapia se axează pe asuplizarea coloanei și educarea respirației.

Asuplizarea coloanei este necesară pentru a mării reductibilitatea curburilor, deformațiilor, gibozităților, încât corectarea acestora în cadrul Abbott și aplicarea aparatului gipsat să se poată face pe o coloană și un torace cu maximum de suplețe posibilă. Exercițiile de mobilizare a coloanei nu trebuie să fie strict localizate în această perioadă, putându-se lucra chiar și în sensul de accentuare a curburilor, deoarece fixarea în corset va asigura evoluția spre corectare. Este important să se obțină o flexibilitate cât mai mare a coloanei.

Posturile hipercorective forțate, menținute timp mai îndelungat, sunt utile pentru asuplizarea coloanei.

Mobilizarea gibozităților se poate face prin aplicarea mâinii kinetoterapeutului și presiune în sensul derotării costo-vertebrale asociată cu respirații ample. Presiunea modelatoare se exercită fie prin presiune dozată asupra gibozității în timpul inspirației forțate a pacientului, fie prin apăsare în timpul expirației, terminând cu o presare mai intensă la sfârșitul acesteia, vizând deblocarea cutiei toracice.

În perioada de pregătire pentru aplicarea aparatului gipsat se folosește și exersarea posturii corective prin extensie și derotare în cadrul Abbott. Ea constituie o repetiție în vederea aplicării aparatului gipsat care îl familiarizează pe pacient cu această manevră, drar are și un efect de asuplizare a coloanei și cutiei toracice, favorizând obținerea unor rezultate cât mai bune în momentul aplicării ghipsului.

Pentru asuplizarea coloanei se folosește de asemenea autoenlogarea activă. Aceasta se poate executa în pozișia culcat pe state, fie prin întinderea și relaxarea ritmică a membrelor inferioare simultană cu extensia și relaxarea coloanei cu ajutorul mușchilor paravertebrali, fie prin menținerea prelungită timp de – minute a întinderii.

Gimastica respiratorie trebuie să îl învețe pe pacient să folosească eficient mișcările respiratorii (atât costale, cât diafragmatice), care vor fi stânjenite într-o măsură de aparatul ghipsat.

În timpul purtării aparatului ghipsat exercițiile fezicevizează următoarele obiective:

■ Întreținerea tonicității musculare globale – în timpul purtării aparatului ghipsat este necesară tonificarea musculară generală și menținerea troficității generale a întregului organism prin exerciții de educație fizică generală alese în funcție de posibilitățile motrice ale pacientului în această situație specială. Tonificarea corectivă selectivă a unor grupe musculare nu prezintă o importanță de prim ordin în această fază.

■ Mobilizarea corectivă – în măsura în care o permite corsetul, se poate face prin acționare în zona ferestrelor din aparatul ghipsat, prin exerciții pe patru labe sau prin tracțiuni ale membrelor inferioare și superioare.

■ Modelarea asimetriei toracice – prin micșorarea gibozităților și expansionarea zonelor depresionate se poate face prin inspirație forțată, care în contenția corsetului provoacă derotarea vertebrelor și coastelor, frânează expansiunea toracică în zona gibozităților și o favorizează în zona depresiunilor

Efectele asemănătoare se pot obține și prin activități fizice cu consum mare de energie, care impun intensificarea mișcărilor respiratorii pentru a se asigura necesitatea de oxigen crescută. Mișcările respiratorii ample impuse toracelui de aceste exerciții nu pot fi dirijate decât în sensul reducerii deformațiilor, datorită prezenței aparatului ghipsat.

În partea concavității curburii scoliotice, aparatul ghipsat este prevăzut cu o fereastră în care se poate să se expansioneze zona depresionată, iar în dreptul gibozității din convexitate, el nu permite expansiunea.

II. Exerciții fizice în corset ortopedic

După ce s-au aplicat două aparate ghipsate consecutive, purtate fiecare câte două luni, se trece la un aparat ortopedic amovibil și reglabil, executat din plexiduri și bare de duraluminiu. La noi se folosește corsetul de tip Lyonez, care constă dintr-o centură de plexidur fixată pe bazin, pe care sunt montate două tije de duraluminiu (una în față și cealaltă în spate) care susțin la capătul superior o centură axilară. Între cele două centuri sunt fixate pelote în dreptul gibozităților.

Sub acest corset se execută exerciții fizice pentru extensia coloanei (în special autoenlogare), modelarea asimetriilor și tonificarea musculaturii spatelui. Aceste exerciții de tonificare a musculaturii trebuie intensificate față de perioada în care pacientul a purtat aparatul ghipsat, pentru ca, la îndepărtarea corsetului, musculatura să poată mențină corecția obținută.

În această perioadă, exercițiile fizice trebuie să îl învețe pe pacient să nu considere corsetul ca pe un element de susținere pasivă, ci ca pe un element care îi atrage atenția să mențină singur ținuta pe care i-o impune corsetul și chiar să încerce să depășească nivelul de corecție obținut prin acesta.

III. Exercițiile fizice în corsetul Milwaukee

În unele cazuri, se renunță la aplicarea inițială a aparatului ghipsat (este un aparat ortopedic pasiv), și se utilizează de la început corsetul ortopedic activ, imaginat de ortopedul Blount și inginerul Schmidt în localitatea Milwaukee, S.U.A.

Fig.17 Corset Milwaukee pentru scolioză

Acest aparat îl simulează pe pacient să se îndepărteze prin autoenlogare activă de sprijinul occipital și mentonier pe care i-l impune. În acest fel pacientul realizează o extensie a coloanei . Printr-o pelotă aplicată la nivelul gibozității, corsetul îl stimulează pe pacient să acționeze și în sensul derotării vertebrale.

Pacientul trebuie să învețe să se întindă în sus prin contracția mușchilor paravertebrali, îndepărtându-se cât mai mult din spijinul mentonier și occipital al corsetului. Pacientul trebuie să execute această autoenlogare de cât mai multe ori în timpul zilei și să o mențină.Acest lucru îl poate face prin contracție musculară mai intensă (60-70% din forța maximă) menținută timp de 6-12 secunde, sau prin contracție de intensitate moderată menținută de mai multe minute.

În afară de autoenlogare pacientul trebuie să învețe că prin mișcări de translație să se îndepărteze de punctele de sprijin ale corsetului pe gibozități. Prin această eschivă pacientul acționează activ atât în sensul derotării vertebrale, cât și în sensul reducerii curburilor scoliotice ale coloanei.

Pentru stabilirea momentului de renunțare la corsetul Milwaukee trebuie făcute examene radiologice după un număr de ore de renunțare la el Renunțarea la corset este autorizată pentru un anumit număr de ore în timpul zilei, numai dacă radiografia fără corset arată că nu se accentuează curburile scoliotice în această situație.

După renunțarea la corsetul de tip Lyonez sau Milwaukee kinetoterapia trebuie să urmărească asigurarea tonusului și rezistenței musculare necesare pentru menținerea posturii la nivelul obținut pentru tratamentul ortopedic. Este necesară tonificarea tuturor grupelor musculare ale trunchiului și membrelor, ca și reeducarea calităților motrice: viteza, coordonare, echilibru.

Trebuie găsite poziții de cruțare a coloanei în diferitele activități profesionale sau activități din viața curentă.

Program de gimnastică medicală pentru scolioza în aparat ghipsat

1. Mers pe vârfuri cu ridicarea brațelor prin lateral-sus, inspirație, coborârea lor tot prin lateral cu expirație.

2. Stând ușor depărtat, semigenoflexiune cu ridicarea pe vârfuri și ducerea brațelor lateral, cu coatele îndoite la 90˚, cu palmele orientate inainte și presarea lor către înapoi, inspirație, revenire cu expirație.

3. Șezând pe marginea unui scaun fără spătar sau la marginea patului cu mâinile în sprijin la spate și picioarele întinse înainte: depărtarea și apropierea picioarelor, cu sau fără sprijin pe sol, cu inspirație ritmică.

4. Șezând pe un scaun cu genunchii depărtați, înclinarea trunchiului înainte cu extensie și mâinile pe umeri, menținut, cu respirație ritmică (coatele pe lângă corp presează înapoi).

5. Pe genunchi sprijin pe palme, îndoirea coatelor cu ridicare alternativă a unui picior întins înapoi-sus.

6. Înainte culcat, mâinile pe lângă corp, ducerea brațelor prin lateral-sus în prelungirea trunchiului și depărtarea picioarelor cu inspirație; revernire cu expirație.

7. Pe spate culcat, genunchii îndoiți, tălpile pe sol, mâinile la ceafă, coatele pe sol: întinderea picioarelor pe verticală cu expirație, revenire cu inspirație.

8. Pe spate culcat cu genunchii îndoiți, tălpile pe sol, cu haltere mici în mâini (½ – 1 kg); ducerea brațelor întinse prin înainte sau prin lateral-sus în prelungirea trunchiului, cu inspirație; revenire cu expirație.

9. Pe spate culcat cu genunchii îndoiți, tălpile pe sol, mâinile sub ceafă, coatele pe sol: cercuri în ambele sensuri cu un picior întins și cu respirație ritmică.

10. Înainte culcat, mâinile pe umeri: ridicarea coatelor alternativ și simultan cu respirație ritmică.

11. Pe genunchi, cu mâinile sprijinite pe masă: așezate pe călcâie cu presarea pieptului în jos cu arcuire.

12. Pe genunchi, sprijin pe palme, deplasare prin sprijinul alternativ al palmelor până se ajunge cu trunchiul sub orizontală, cu brațele întinse înainte, apoi deplasare pe genunchi.

13. Șezând la masă cu palmele în sprijin pe masă, exerciții de autoînălțare cu încordarea musculaturii spatelui și presarea palmelor pe suprafața de sprijin.

14. Stând cu spatele rezemat de perete, picioarele ușor avansate, brațele întinse sus: îndoirea unui genunchi la piept, întinderea lui la 45˚ și coborârea lentă, menținând-ul încordat și întins.

15. Mers pe vârfuri cu brațele în diferite poziții asimetrice.

16. Mers relaxator cu respirație.

Fig.18 Program de gimnastică medicală pentru scolioza în aparat ghipsat

Program de gimnastică medicală pentru scolioza în corset ortopedic

1. Stând în fața oglinzii, exerciții de autoînălțare menținute, fără desprinderea călcâielor de pe sol și respirație ritmică.

2. Stând, rotare amplă a brațelor în plan frontal în ambele sensuri, cu sau dără încărcătură (haltere mici de ½ – 1 kg), cu respirație ritmică.

3. Stând, cu sprijinirea mâinilor pe masă, ducerea unui picior întins lateral cu inspirație, apropierea lui și genoflexiune cu expirație.

4. Stând la distanță de un pas față de perete, îndoirea ușoară a genunchilor cu presarea pieptului înainte; revenire.

5. Șezând pe un scaun fără spătar, cu picioarele depărtate și cu un baston ținut de capete: înclinarea treunchiului inainte cu ducerea bastonului sus în prelungirea trunchiului, inspirație; îndoirea coatelor cu bastonul peste omoplați, expirație; revenire pe acelaș traseu cu respirație ritmică.

6. Șezând pe un scaun cu haltere mici în mâini, ridicarea brațelor lateral cu inspirație; îndoirea coatelor cu mâinile la umeri, coatele trase înapoi și pieptul împins înainte cu expirație; revenire pe acelaș traseu.

7. Pe spate culcat, mâinile sub ceafă, coatele presează spre sol, picioarele întinse pe verticală: depărtarea și apropierea picioarelor cu respirație ritmică.

8. Înainte culcat cu picioarele depărtate, coatele îndoite ținând în mâini haltere mici: ridicarea halterelor și menținerea lor cu respirație ritmică.

9. Pe spate culcat ținând un baston de capete cu brațele întinse-sus în prelungirea trunchiului: imitarea mersului pe bicicletă (înainte și înapoi) cu respirație ritmică.

10. Înainte culcat cu picioarele depărtate, cu un baston ținut de capete cu brațele ținute înainte în prelungirea trunchiului, ridicarea bastonului de pe sol menținând brațele întinse, cu inspirație; revenire cu expirație.

11. Aceeași poziție: ridicarea alternativă a unui capăt al bastonului în ritmul respirației.

12. Pe o parte culcat, cu un săculeț de nisip agățat de piciorul de deasupre: balansări scurte pe verticală ale piciorului cu încărcătura.

13. Înainte culcat cu brațele în prelungirea trunchiului, întinderea alternativă a brațelor către înainte (imitarea tâtârii) cu sau fără deplasare.

14. Înainte culcat pe masă, cu picioarele în afara suprafeței de sprijin: ridicarea simultană a picioarelor întinse spre orizontală și menținerea lor.

15. Mers pe vârfuri cu brațele întinse lateral-sus.

16. Mers relaxator cu respirație.

Fig.19 Program de gimnastică medicală pentru scolioza în corset ortopedic

Kinetoterapia scoliozelor în cursul tratamentului chirurgical

Așa cum am mai arătat și mai înainte, scoliozele al căror unghi de curbură depășește 50˚ necesită de obicei intervenție chirurgicală.

Kinetoterapia este necesară atât în perioada preoperatorie, pentru a contribui la pregătirea bolnavului pentru intervenția chirurgicală în vederea obținerii unor rezultate terapeutice cât mai bune, cât și în perioada postoperatorie, pentru reeducarea lui funcțională și valorificarea optimă a efectelor actului chirurgical.

Perioada preoperatorie – în funcție de gradul curburii scoliotice, de amploarea rotării vertebrale, de ridigitatea coloanei, etc., chirurgul ortoped stabilește pentru fiecare pacient dacă este necesară o reeducare preoperatorie a scoliozei prin aplicarea unor aparate ortopedice (aparat ghipsat de enlogație, enlogație cu halo).

Indiferent dacă se aplică sau nu pacientului un astfel de aparat, atenția kinetoterapeutului trebuie să se îndrepte în această perioadă către gimnastica respiratorie, deoarece în scoliozele grave, care necesită intervenție chirurgicală, funcția respiratorie este în mare măsură perturbată.

După ce se analizează particularitățile pe care le are desfășurarea actului respirator al pacientului, acesta trebuie învățat să inspire lent și amplu pe nas și să expire lent și complet pe gură. El trebuie să învețe să localizeze actul respirator la diferite nivele: diafragmatic, toracic, costo-diafragmatic.

Pe lângă gimnastica respiratorie este necesară asuplizarea coloanei prin exerciții de mobilizare în plan frontal și sagital, ca și prin exerciții active și pasive de rotație a trunchiului din poziția șezând și "pe patru labe". Din poziția "pe patru labe" se poate face de asemenea întinderi active și pasive cu efect corectiv ale membrelor superioare și inferioare.

Exercițiile active de mobilizare trebuie completate cu întinderi pasive la spalier, ca și cu compresiuni manuale exercitate de kinetoterapeut asupra gibozităților.

În cazurile în care se aplică aparatele ortopedice pentru reducerea preoperatorie a scoliozei, trebuie executate cu aceeași atenție gimnastica respiratorie și exerciții de întindere activă prin care pacientul încearcă sa se îndepărteze de punctele de sprijin ale aparatului.

Trebuie să precizăm că în perioada preoperatorie nu se fac exerciții de tonificare musculară, ci numai exerciții de gimnastică respiratorie și de mobilizare a coloanei.

Perioada imediat postoperatorie (aproximativ 15 zile)

Imediat după intervenția chirurgicală se confecționează un pat ghipsat după mulajul corpului, pacientul este instalat pe acest pat culcat pe spate și se plasează perne sub coapse și sub brațe, pentru a evita eventualele compresiuni pe nervi.

Kinetoterapia se începe de obicei în după-amiaza zilei a doua după intervenție, constând în:

→ Respirație abdominală și toracică;

→ Contracții ale cvadricepsului;

→ Flexie – extensie – circumducție a picoarelor.î

Începând din ziua a treia (cu avizul chirurgului) pacientul este ridicat progresiv pe verticală cu ajutorul unei mese construită special pentru această manevră.

Către a douăsprezecea zi, când pacientul se poate menține la verticală aproximativ 30 de minute pe această masă, i se confecționează un aparat ghipsat în ușoară suspensie cervicală. Acest aparat este stâns mulat pe corp, permițând doar amplitudinea inspiratorie necesară.

Perioada postoperatorie în corset ghipsat (8 – 12 luni)

După instalarea corsetului ghipsat, kinetoterapia constă în exerciții de respirație, antrenarea echilibrului, reeducarea mersului și apoi exerciții mai directe asupra coloanei.

Exercițiile de respirație în corset contribuie la modelarea gibozităților și depresiunilor costale.

Tonificarea musculară se adresează mai ales mușchilor paravertebrali și abdominali, pentru a le conferi o bună tonicitate și rezistență la oboseală. Contracțiile musculare trebuie să fie lente, de mică amplitudine și de intensitate relativ mare, menținute mai multe secunde.

Exercițiul tipic pentru tonificarea mușchilor abdominali, este următorul: din poziția pe spate culcat, cu picioarele ridicate sprijinite pe un scăunel, la o astfel de înălțime încât să se îndepărteze lordoza lombară, se ridică ușor picioarele de pe punctul de sprijin și se mențin la început 2-3 secunde, mărind acest timp până la 10 secunde. Menționăm că trebuie ridicate ambele picioare simultan, pentru a nu forța artrodeza și pentru a menține stabilitatea bazinului.

Pentru tonificarea musculaturii cervico-dorsale și scapulare, pacientul se așează pe un tamburet și înclină bustul înainte la 25˚, ținând în mâini haltere de 0,5 kg cu coatele îndoite, mâinile în sus, antebrațele paralele cu trunchiul, omoplații trași unul către celălalt, coloana cervico-dorsală împinsă ușor înapoi. Exercițiul se menține mai întâi 3-5 secunde și se prelungește treptat până la 10 secunde. Greutatea halterelor crește de la 0,5 kg la 2-3 kg.

Pentru tonificarea paravertebralilor lombari și a fesierilor, pacientul se așează cu fața în jos, cu trunchiul pe lada de gimnastică sau pe o masă protejată cu o saltea, cu picioarele în afara mesei, sprijinite sub orizontală. Aceste desprinde picioarele de pe punctul de sprijin pentru 3-5 secunde, mărind treptat timpul până la 10 secunde și apropiindu-le treptat de orizontală.

Pentru antrenarea respirației și circulației, a condiției fizice generale, se fac genuflexii limitate la membrele inferioare, evitând mobilizarea bazinului și a coloanei vertebrale. Numărul genoflexiilor crește treptat de la 5 la 10-30, într-un ritm potrivit pentru a produce intensificarea moderată a respirației și a frecvenței cardiace.

Pentru tonificarea musculară și antrenarea echilibrului se recomandă și mersul cu un săculeț de nisip pe cap, încercând împingerea lui în sus.

Treptat, programul de gimnastică medicală se completează cu exerciții de membre superioare libere sau cu obiecte (bastoane, haltere, mingi), joc de glezne, alergare ușoară pe loc sau cu pași mici.

Pacientul trebuie pregătit de asemenea pentru activitatea sa școlară, profesională sau casnică, ținând cont de inconveniențele pe care i le produce prezența corsetului ghipsat. După 4-6 săptămâni de la intervenția chirurgicală, pacientul poate fi externat, continuând la domiciliu prograsmul de recuperare.

După 8-12 luni de la intervenția chirurgicală se trece la aplicarea unui corset de plexidur pentru o durată de 6-12 luni. În această perioadă, se continuă kinetoterapia după indicațiile anterioare, lărgind gama exercițiilor.

Renunțarea la corset se face treptat, după indicațiile chirurgului.

CAPITOLUL IV. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR OBȚINUTE ÎN URMA CERCETĂRII

În urma aplicării tratamentului recuperator în funcție de tipul de afecțiune, subiecții prezentați în capitolul anterior au avut următoarele efecte:

CAPITOLUL V. CONCLUZII

Viața omului este caracterizată de 3 perioade principale: creștere și dezvoltare (evoluție); maturitate și reproducere; involuția (echivalentă vârstei a treia).

Datorită interacțiunii unor fenomene cu aspecte negative, corpul uman poate suferii anumite modificări cum ar fi: tulburări și deficiențe în creșterea și dezvoltarea corpului.

Abaterile de la normal, fie că sunt de tipul atitudinii sau deficiențelor, sunt cauzate de un număr impresionant de agenți patogeni de origine internă sau externă, care acționează asupra organismului ca factori predispozanți, favorizanți sau declanșatori.

De altfel aceste cauze patogenice pot contribui la instalarea deficiențelor, datorită acțiunii pe care o exercită asupra oaselor; articulațiilor; mușchilor și nervilor. Oasele pot deveni o cauză a deficiențelor, prin poziții de sprijin inegale, ce duc la asimetrii. Articulațiile pot influența pozițiile deficitareatunci când mobilitatea este în exces sau redusă față de normal, când permit mișcare în afara axelor și planurilor normale ale corpului. Mușchii asigură menținerea atitudinii corecte, atât prin forța de contracție, cât și prin coordonarea funcțională perfectă, între grupele antagoniste. Atunci când musculatura nu poate echilibra jocul forțelor antagoniste, apar tulburări funcționale, care prin permanentizarea lor se instalează deficiențele. Sistemul nervos este coordonatorul și reglatorul activității tuturor componentelor organismului uman. Atitudinea corpului se modifică negativ în raport cu funcționarea anormală a sistemului nervos, care se află la baza apariției deficiențelor, prin lipsa sau scăderea excitabilității nervoase, excesul de sensibilitate fiind responsabil de tonusul scăzut sau crescut al mușchilor și de atitudinea insuficientă a corpului.

O înțelegere clară a anatomiei coloanei vertebrale, o prezentare pertinentă a anamnezei, a examinării și abordării terapeutice poate îmbunătății starea de sănătate a pacientului.

Deformarea coloanei vertebrale în stadii avansate poate provoca modificări funcționale organice cardio-pulmonare, în funcție de localizare; gradul deficitului și vârsta pacientului.

Analiza succintă a cauzelor prezentate în capitolele anterioare ne conduc la mecanisme prin care sunt influențate componentele aparatului mio-artro-kinetic și ne dau posibilitatea perspectivei începerii unui tratament caracterizat prin mijloace de prevenire și corectare.

Metodele de recuperare asupra cărora ne-am oprit în această lucrare sunt: recupereare prin mijloace kinetoterapeutice și recuperarea prin masaj.

Kinetoterapia nu înseamnă numai mișcare, ci este și un profil de activitate medicală, care îi sunt atribuite într-un cadru metodologic bine definit, toate prestațiile medicinei fizice.

Diagnosticarea afecțiunilor coloanei vertebrale, într-un studiu precoce este esențială în stabilirea conduitei terapeutice și reintegrarea socială a pacientului.

Tratamentul recuperator trebuie început cât mai devreme de la diagnosticarea afecțiunii, dar totul efectuânduse doar sub îndrumarea unui kinetoterapeut.

Este utilă efectuarea unor studii multicentrice, ce au ca scop evaluarea incidenței afecțiunii coloanei vertebrale, astfel încât rezultatele obținute să contribuie la ameliorarea acesteia pe termen lung.

Mișcarea, sub aspectul teoretic și al formelor în care este inclusă în programul de tratament, se diferențiază în funcție de forma prescrisă pacientului: activă sau pasivă.

Atitudinea corectă a corpului este deosebit de importantă în timpul executării mișcărilor, când funcția statică și cea dinamică se unesc într-un tot unitar. Lisa mișcării reprezintă una dintre cauzele care antrenează o reducere apreciabilă a activităților marilor funcții, dar cele mai afectate fiind: aparatele cardio-vasculasr și aparatul respirator.

Exemenul general și stabilirea diagnosticului unui bolnav aparține medicului, în timp ce kinetoterapeutului îi revine dreptul de a evalua potențialul restant funcțional și de a alcătui tratamentul recuperator.

Kinetoterapeutul trebuie să aibă las bază o gamă largă de mijloace terapeutice, ce reclamă cunoștințe temeinice de anatomie; biomecanică; neurofiziologie și fiziopatologie, la care se adaugă și elementele tehnice, care sunt necesare cunoașterii limitelor la care aparatura de fiziotarapie poate fi solicitată, dar și cunoașterea manevrelor și tehnicile aplicării masajului în programul recuperator.

BIBLIOGRAFIE

T. Sbenghe – Kinetologia profilactică, terapeutică și de recuperare. Editura Medicală București, 1982.

T. Sbenghe – Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei. Editura Medicală București, 1999.

T. Sbenghe – Kinesiologia știința mișcării. Editura Medicală București, 2002.

Mariana Cordun – Kinetologia medicală. Editura AXXA București, 1999.

R. Vlăduțu, V. N. Pârvulescu – Semiologie și noțiuni de patologie medicală pentru kinetoterapeuți. Editura Sitech Craiova, 2001.

C. Zaharia – Elemente de patologie a aparatului locomotor. Editura Paideia București, 1994.

I. C. Voiculescu, I. C. Periciu – Anatomia și fiziologia omului. Editura Medicală București, 1971.

C. Zaharia – Scolioza. Editura Medicală București, 1980.

D. Roșca – Scolioza. Enciclopedia Medicală Online, 2009.

C. Baciu – Aparatul locomotor. Editura Medicală București, 1980.

T. Rinderiu, L. Rusu, E. Rosulescu – Anatomia omului, vol.1. Editura Scorilo Craiova, 2001.

Victor Papilian – Anatomia omului, volumul 1. Ediția a XI-a. Editura All.

Constantin Albu, Tiberiu-Leonard Vlad, Adriana Albu – Kinetoterapia pasivă. Editura Polirom, 2004.

Dumitru Moțet – Kinetoterapia în beneficiul copilului. Corectarea deficiențelor fizice la copii. Editura București, 2011.

Adrian Ionescu – Masajul. Procedee tehnice, metode, efecte, aplicații în sport. Editura All București, 1994.

Baciu C. – Aparatul locomotor. Editura Medicală București, 1980.

Marius Georgescu, Eugen Georgescu – Semiologia medicală, ediția a III-a. Editura Didactică și Pedagogică R.A. București, 2003.

Mârzea D. – Metode speciale de masaj. Editura Plumb Bacău, 1998.

Dumitru Moțet – Enciclopedia de kinetoterapie, volumul I. Editura Semne, 2009.

C. Albu, Tiberiu-Leonard, M. Albu – metodologia poziționării și mobilizării pacientului. Editura Polirom.

www.sfatul medicului.ro/ arhiva medicală/ scolioza în S

www.ortokinetic.ro

BIBLIOGRAFIE

T. Sbenghe – Kinetologia profilactică, terapeutică și de recuperare. Editura Medicală București, 1982.

T. Sbenghe – Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei. Editura Medicală București, 1999.

T. Sbenghe – Kinesiologia știința mișcării. Editura Medicală București, 2002.

Mariana Cordun – Kinetologia medicală. Editura AXXA București, 1999.

R. Vlăduțu, V. N. Pârvulescu – Semiologie și noțiuni de patologie medicală pentru kinetoterapeuți. Editura Sitech Craiova, 2001.

C. Zaharia – Elemente de patologie a aparatului locomotor. Editura Paideia București, 1994.

I. C. Voiculescu, I. C. Periciu – Anatomia și fiziologia omului. Editura Medicală București, 1971.

C. Zaharia – Scolioza. Editura Medicală București, 1980.

D. Roșca – Scolioza. Enciclopedia Medicală Online, 2009.

C. Baciu – Aparatul locomotor. Editura Medicală București, 1980.

T. Rinderiu, L. Rusu, E. Rosulescu – Anatomia omului, vol.1. Editura Scorilo Craiova, 2001.

Victor Papilian – Anatomia omului, volumul 1. Ediția a XI-a. Editura All.

Constantin Albu, Tiberiu-Leonard Vlad, Adriana Albu – Kinetoterapia pasivă. Editura Polirom, 2004.

Dumitru Moțet – Kinetoterapia în beneficiul copilului. Corectarea deficiențelor fizice la copii. Editura București, 2011.

Adrian Ionescu – Masajul. Procedee tehnice, metode, efecte, aplicații în sport. Editura All București, 1994.

Baciu C. – Aparatul locomotor. Editura Medicală București, 1980.

Marius Georgescu, Eugen Georgescu – Semiologia medicală, ediția a III-a. Editura Didactică și Pedagogică R.A. București, 2003.

Mârzea D. – Metode speciale de masaj. Editura Plumb Bacău, 1998.

Dumitru Moțet – Enciclopedia de kinetoterapie, volumul I. Editura Semne, 2009.

C. Albu, Tiberiu-Leonard, M. Albu – metodologia poziționării și mobilizării pacientului. Editura Polirom.

www.sfatul medicului.ro/ arhiva medicală/ scolioza în S

www.ortokinetic.ro