Rolul Asistentului Medical Generalist In Fractura de Rotula

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………..2

CAPITOLUL I. ANATOMIA APARATULUI LOCOMOTOR ……………..4

I.1. Anatomia sistemului osos……………………………………………………………4

I.2. Fiziologia aparatului osos………………………………………………………….14

CAPITOLUL II. FRACTURA ROTULEI- GENERALITAȚI …………….19

II.1.Definiție………………………………………………………………………………….19

II.2.Etiologie………………………………………………………………………………….19

II.3.Tipuri specifice de fracturi ………………………………………………………..20

II.4. Tablou clinic ( semne, simptome )……………………………………………..22

II.5 Investigații………………………………………………………………………………24

II.6 Tratament………………………………………………………………………………..24

II.7. Complicații……………………………………………………………………………..26

CAPITOLUL III ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL GENERALIST POSTOPERATORIE IN FRACTURA DE ROTULĂ………………………….28

III.1.Studiu de Caz…………………………………………………………………………28

CONCLUZII……………………………………………………………………………40

ANEXE……………………………………………………………………………………41

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………..47

INTRODUCERE

Studiul anatomiei omului a cunoscut în ultimele secole un remarcabil progres și a ajuns să stea la baza numeroaselor cercetări și activități științifice. Organismul în mișcare trebuie privit ca un tot unitar, ca un întreg, mișcarea fiind rezultatul intrării în acțiune a tuturor factorilor factorilor externi. Aparatul specializat care efectuează mișcările corpului uman este denumit aparat locomotor.

Articulația genunchiului este una dintre principalele articulații ale membrului inferior, care preia greutatea întregului corp. Din acest motiv, dar și datorită faptului că este mai puțin protejata decât alte articulații, are de suferit într-o mai mare măsură. Articulația genunchiului este sediul a numeroase traumatisme, procese inflamatorii și tumorale.

Patela (Patella) sau rotula este un os scurt, rotund, turtit antero-posterior și pereche, care face parte din scheletul genunchiului, situat la extremitatea inferioară a femurului în tendonul mușchiului cvadriceps femural. Este considerată cel mai mare os sesamoid din corp, dezvoltat în grosimea tendonului mușchiului cvadriceps. Patela are două fețe și două margini, o bază și un vârf. Patela proeminează în regiunea anterioară a genunchiului și poate fi explorată atât prin palpare, cât și prin inspecție. Pe patela sunt palpabile: fața anterioară, marginile și vârful, mai puțin baza.

Fracturile patelei sunt relativ frecvente și sunt produse de traumatisme, sau în mod indirect, de contracția violentă a mușchiului cvadriceps femural.

Incidența crescută a acestor fracturi comparativ cu câțiva ani în urmă se datorează creșterii activităților sportive, în special la pacienții cu vârste mai înaintate.

Având în vedere ritmul tot mai accelerat al socității în care trăim, în care eficiența înseamnă tot, se dorește tot mai mult o readucere în parametrii normali cât mai promptă a invidivului, ceea ce presupune o restabilire completă și corectă a funcției genunchiului.

De-a lungul istoriei, fracturile rotulei au suferit multe schimbări ale metodei de tratament, iar opinia chirurgilor despre importanța funcției patelei (rotulei) la nivelul articulației genunchiului a fost de asemenea un subiect supus controverselor.

Initial s-a incercat tratamentul conservator prin imobilizarea genunchiului in extensie, dar rezultatele au fost proaste, inclusiv absenta consolidarii si pierderea mecanismului extensor. Pasul urmator a fost reducerea deschisa si fixarea interna cu brose percutane sau materiale alogrefe precum tendon Achilian, tendoane de cangur sau piele.

In 1877, Sir Hector Cameron a executat prima operatie de reducere deschisa si fixare interna cu fir de argint trecut prin gauri prin rotula pentru a stabiliza fragmentele. In prezent fracturile de rotula se trateaza prin fixare cu suruburi, hobanaj, patelectomie partiala sau totala.

Pentru mult timp, patelectomia s-a crezut a fi tratamentul optim al acestor fracturi. Actual, mai multe studii efectuate pe animale și pe om au demonstrat că rezultatele pe termen lung sunt mult îmbunătățite de refacerea anatomiei aparatului extensor.

Datorită simptomelor și frecvenței cu care este întâlnită, este necesar să fie tratate rapid cu un diagnostic corect. Pentru a determina prezența fracturii, se folosește radiografia simplă. Diagnosticul se face în funcție de antecendentele traumelor directe sau indirecte. La examinare se observă inflamațiile, incapacitatea de mișcare sau posibile răni.

Scopul acestei lucrări este de a prezenta și evalua clinic și radiologic fractura rotulei, cu prezentarea noțiunilor teoretice și practice.

Motivația lucrării:

Fractura rotulei este o afecțiune a cărei frecvență este în continuă creștere, afectând din ce în ce mai multe persoane tinere dar mai ales vârstnice. Deoarece este o urgență medico-chirurgicală, am vrut să cunosc toate aspectele care vizează cauzele, simptomatologia, etiopatogenia și tratamentul acesteia.

Consider că studierea tuturor acestor aspecte este esențială pentru pregătirea mea, atât teoretică, cât și practică. De asemenea consider că toate informațiile pe care le-am prezentat sunt de interes pentru orice persoană care își dorește sa afle mai multe despre această afecțiune, sau care la un moment dat poate fi ea însăși afectată.

CAPITOLUL I. ANATOMIA APARATULUI LOCOMOTOR

I.1. Anatomia sistemului osos

Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor organismului uman și a articulațiilor dintre ele. Scheletul reprezintă un sistem de articulații care leagă oasele între ele. Scheletul omului este alcătuit din 223 de oase; 95 perechi și 33 neperechi.

Funcțiile principale ale sistemului osos : de susținere; de locomoție; de protecție; de hematopoeză si de depozit de săruri minerale. El reprezintă elementul principal al aparatului de susținere a țesuturilor moi existente in organismul nostru. Deși rolul oaselor in locomoție este pasiv, servind ca pârghii pe care acționează mușchii, ele sunt totuși indispensabile mișcarilor pe care le efectuează corpul. De asemenea sistemul osos protejează toate organele vitale ale organismului (creier, inima, plămâni etc). O funcție fundamentală a sistemului osos este hematopoeza, adică formarea elementelor figurate din sângele circulant, care are loc în măduva osoasă roșie. În sfârsit, oasele reprezintă pentru organism o rezervă de săruri minerale.

Caracteristicele principale ale oaselor sunt: forma, structura, dezvoltarea și creșterea.

Forma oaselor

Oasele corpului omenesc au forme diferite, caracteristice. Luâdu-se insă in considerație raporturile care exista între cele trei dimensiuni ale lor (lungime, lătime, grosime), oasele pot fi împărțite in trei grupe, și anume: oase lungi, oase late si oase scurte.

Oasele lungi se definesc prin predominența lungimii față de grosime și lățime. Fiecare os lung este alcătuit dintr-un corp sau diafiză și din două extremități numite epifize . În perioada de creștere, între diafiză și epifize se găsește cartilajul de creștere, care poartă numele de metafiză. Majoritatea oaselor din organizsmul nostru intră în această categorie ( de exemplu, femurul, tibia, peroneul, humerusul, clavicula etc.).

Lungimea și lărgimea oaselor late sunt predominante față de grosime. Ele reprezintă două fețe si mai multe margini, variabile ca număr de la un os la altul. Exemple de oase late sunt: oasele craniului, omoplatul, sternul și coxalul.

Oasele scurte sunt descrise prin faptul că lungimea, grosimea și lățimea lor sunt aproape egale. În această categorie intră oasele tarsiene, oasele carpiene și vertebrele.

Structura oaselor

Oricare ar fi forma lor, oasele sunt alcătuite în principal din țesut osos compact și spongios, la care se mai adaugă și alte varietăți de țesut conjuctiv. Voi descrie pe rând structura oaselor lungi, scurte și late.

Structura oaselor lungi – structura diafizei oaselor lungi se deosebește de structura epifizei, de aceea le voi prezenta separat.

Exemple de oase lungi: humerus, ulna, femurul, tibia, fibula

a) Structura diafizei. Pe o secțiune transversală sau longitudinală (fig.1), prin diafiza femurului constatăm că în axul diafizei se află un canal, numit canalul medular, în care se găsește o substanță de culoare galbenă, roșie sau cenușie, denumită maduva osoasă. Canalul medular este circumscris de peretele diafizei, în constituția căruia intră, de la exterior către interior, următoarele componente: masa osoasă și endostul. În compoziția măduvei osoase se află diferite tipuri de țesut conjuctiv, vase sanguine și terminații nervoase. Putem diferenția trei tipuri: roșie, galbenă și cenușie.

Figura 1-Sectiune prin os a femurului

b) Structura epifizei. Dacă prin epifiză trasăm o secțiune longitudinală sau transversală (fig.1) putem constata că substanța osoasă are un aspect spongios, compartimente de diferite mărimi( areole) delimitate de pereți osoși, subțiri, cuprinse într-o formațiune de os compact. Masa osoasă din structura epifizei este alcătuită din țesut osos cu aspect de burete, țesutul osos haversian formând un strat foarte subțire la suprafata epifizei.

Structura oaselor scurte – în alcătuirea oaselor scurte se află periostul și masa osoasă, compusă din țesut osos spongios pus în partea internă și din strat subțire de țesut osos compact așezat la periferie. Endostul invelește toate areolele țsutului osos spongios. În areole se află măduva osoasă. Ca și la oasele lungi, periostul este înlocuit la nivelul suprafețelor articulare cu cartilaj hialin.

Exemple de oase scurte: oasale carpiene si metacarpiene,vertebre.

Stuctura oaselor late – în alcătuirea oaselor late intră: periostul, masa osoasă, endostul și măduva osoasă. Masa osoasă este compusă din țesut osos compact, cât si din țesut osos poros.

O trăsătură a structurii acestor oase este că țesutul osos poros, numit diploe, se află între cele două straturi de țesut osos compact învelit de periost.

Areolele țesutului spongios sunt căptușite de endost și găzduiesc măduva osoasa hematogenă.

Exemple de oase late: osul pariental, osul frontal, sternul, omoplatul, coxalul.

Dezvoltarea oaselor

În perioada embrionară și fetală, scheletul uman este compus din țesuturi conjunctive (oasele craniului) și din cartilaj hialin (membrele,coastele,scheletul axial). In a treia sau a patra săptămâna de dezvoltare a embrionului apr primele procese de osificare la nivelul claviculei. Procesul de transformare a membranelor conjuctive in os și înlocuirea cartilajului hialin prin os alcătuisc osificarea sau osteogeneza.

Osificarea de membrană sau desmală- osificarea de membrană sau desmală constă in substituirea țesutului conjunctiv membranos care alcătuiește piesele scheletului embrionar al craniului printr-un țesut osos.

În acest tip de osificare, formarea osului se produce fie în țesutul mezenchimal (ca la osul maxilar,vomer etc. ), fie în interiorul unor membre conjuctive fibroase formate anterior (oasele neurocraniului).

Faza proteică a osteogenezi- în această fază se produce o modificare fundamentală a tesutului conjuctiv in care are loc osteogeneza.Fibrele colagene se înmultesc, se îngroașă, se condensează și se orientează paralel cu vasele, formând trabercule sau lame conjunctive directoare pentru procesul osificarii.

Faza minerală a osteogenezei-în aceasta fază se produce o depozitare și o impregnare cu săruri de calciu a substanței fundamentale preosoase, care devine substanță osoasă.În același timp,osteoblastele invadează toată substanța preosoasă pe cale de calificare,își pierd activitatea glandulară secretorie,respectiv in celule osoase adulte. Osul astfel format este un os embrionar grosolan, de tip burete.

Faza de remaniere a osteogenezei-în acesta fază,care corespunde osteogenezei secundare,trabeculele osoase sunt remaniate si adaptate nevoilor de rezistență locală a osului. Osificarea de membrană sau desmală începe in luna a doua a vieții intrauterine, fara însă ca la naștere procesul de osteogenezăn să fie complet incheiat. Osul de membrana nou format este la inceput spongios, rămânând ca atare incă câtva timp după naștere.

Osificarea de cartilaj sau encondrală-acest tip de osificare constă în substituirea țesutului cartilaginos hialin, care alcatuiește piesele scheletului ambrionar, prin țesut osos. În formarea oaselor lungi, a oaselor scurte, și a unor porțiuni din oasele late survine osificarea de cartilaj, care stă la baza creșterii oaselor in lungime.

Osificarea de cartilaj se desfășoară atât în punctele de osificare primitivă, cât și în cartilajele de creștere în trei faze care consecutive și care în același timp se întrepătrund: faza de remaniere și distrugere a cartilajului hialin, faza de osificare de tip conjuctiv în matricea cartilaginoasă remeniată și faza de remeniere a osului primar.

Faza de remaniere și de distrugere a cartilajului hialin – in această fază se petrec nenumăarate procese foarte complexe. Are loc o înmulțire activă a celulelor cartilaginoase, care vor crește în dimensiuni și în cele din urmă se distrug, numite condroplaste.

Faza de remeniere a osului primar – osul primar este supus unei remenieri sau restructuri care are ca rezultat modelarea osului definitiv. Această fază corespunde fazei de osificare secundară si se realizează prin aceleași mecanism pe care l-am descris la osificarea de membrană, respectiv prin osteoliză și osteoclazie.

Cresterea oaselor

Creșterea in grosime și în lungime a oasului are la bază aceleași procese ca și osificarea primară și secundară, adică activitatea osteogenetică a periosului si a cartilajului de conjugare.

Creșterea oaselor in lungime – se face deosebi prin intermediul diafizei și printr-un proces de osificare ce se desfăsoară in cartilajul de conjugare. În timpul creșterii osului, carilajul de conjugare trece printr-un proces de neoformație și în același timp de distrugere.

Procesul dublu de formare și de distrugere a cartilajului, cât și pătrunderea țesutului conjunctiv mezenchimal în cartilajul de creștere reminant determina la acest nivel următoarele 5 porțiuni: porțiuna cartilajului hialin sau porțiunea de rezervă;porțiunea cartilajului seriat sau de creștere; porțiunea de ereziune și porțiunea de osificare sau osteoidă.

Creșterea oaselor în grosime – se face proporțional cu cea in lungime prin activitatea osteogenetică a periosului. La adult, dupa încetarea creșterii oaselor, periosul devine inactiv din punct de vedere osteogenetic, dar nu-și pierde capacitatea de osteogeneză pe care o poate recăpăta în cazuri de fracturi, periosul are un rol deosebit in formarea calusuluin care sudează fragmentele osului fracturat.

Creșterea și dezvoltarea oaselor se află sub dependența hormonilor si a vitaminelor. Astfel, hormonul somatrotop influențează creșterea oaselor in lungime, iar hormonul paratiroidian reglează circulația calciului în țesutul osos. Hormonii gonadotropi masculini și feminini influențează gradul de maturare a osului. Vitaminele din grupa D, vitaminele A, ca și vitamina C se implică direct în procesele de osteogeneză, producând tulburări în creșterea și dezvoltarea oaselor, atunci când lipsesc.

Femurul

Femurul este un os lung, pereche,care formează scheletul coapsei. El se compune dintr-un corp sau diafiză și doua extremități sau epifize. (fig. 2)

Corpul are o forma asemănătoare cu o prismă triunghiulară cu fețele convexe si netede. Pe muchia posterioară a corpului se gasește o creastă osoasă, numită linia aspră a femurului, trohanterul mare, trohanterul mic și creasta intertrohanteriană. Capul femural este o formațiune osoasă de formă aproape sferică, prevazută cu o suprafață articulară. El intră în acetabulul osului coxal, formând articulația coxofemurală. Gâtul sau colul femurului are o forma aproape cilindrică și măsoară aproximativ 5 cm. Colul împreună cu corpul femurului formează un unghi de circa 120-130 grade. Trohanterul mare si trohanterul mic sunt două proeminențe osoase situate la locul de unire dintre colul și corpul femurului. Între cele două trohantere se găsește o creastă osoasă, numită creasta intratrohanteriană,pe care se inseră mușchii.

Extremitatea inferioară, ușor turtită anteroposterior, este alcătuită din condili femurali (mediali și lateral ), epicondilii femurali (medial și lateral ), trohleea femurală și groapa sau incizura intercondiliană. Condilii femurali sunt dou mase osoase voluminoase, ovoide, așezate unul medial și altul lateral. Ei se articulează, pe de o parte, cu tibia, iar pe de alta, cu rotula, formând articulația genunchiului.

Epicondilii femurali sunt două proeminențe osoase situate de o parte și de alta a epifizei inferioare ( epicondiul medial și epicondiul lateral ). Pe aceste proeminențe se inseră mușchi. Trohleea femurală este o suprafață articulară asemănătoare cu un scripete sau mosor, situată pe fața anterioară a epifizei, respctiv, a condililor femurali. Ea se articulează cu rotula. Goapa intercondiliană este o scobitură situată între cei doi condili, pe fața posterioară a epifizei.

Figura 2- Femurul

Tibia

Tibia este un os lung, pereche, care împreună cu fibula formează scheletul gambei. Ea este alcătuită dintr-un corp și două extremități. (Fig. 3 )

Corpul are forma unei prisme triunghiulare, prezetând trei fețe ( medială, laterală, posterioară ) și trei margini ( anterioară, medială și laterală ). Marginea laterală, numită creasta interosoasă , servește la fixarea membranei interosoase a gambei.

Extremitatea superioară prezintă: condilii tibiei ( medial și lateral ), tuberozitatea tibiei și fața articulară pentru capul fibulei. Condilii tibiei sunt două mase osoase voluminoase, situate de o parte și de alta a epifizei superioare a tibiei. Cavitățile glenoide ale tibiei sunt fețe articulare ușor concave, în care intra condilii femurali, cu care se articulează tibia. Tuberozitatea tibiei este o proeminența osoasă asezată pe fața anterioară a epifizei superioare. Pe ea se fixează tendonul rotulei. Fața articulară pentru capul fibulei este situată pe condilul lateral.

Extremitatea inferioară prezintă: maleola medială sau internă, o proeminență osoasă cu vârful în jos, care se articulează cu osul astragal; o față articulară pentru fibulă și o față articulară pentru trohleea astragalului.

Figura 3- Tibia

Rotula

Rotula sau patela este un os scurt,sesamoid inclus în grosimea tendonului cvadricipital, cu înaltimea anterioară de 4,5 cm, cea posterioară 3,5 cm , grosime 4-5 cm în partea centrală, turtit anteroposterior, de formă triunghiulară, situat în masa tendonului cvadriceps femural, în partea anterioară a ghenuchiului. Pe fața posterioară a rotulei se găsesc două fețe articulare pentru codilii (Fig.4 ).

Structura: strat cortical anterior periferic și subcondral posterior și țesut spongios trabecular. Cartilagiul articular are grosimea 4-5 mm în partea cetrală.

Rapoartele: rotula este fixată la ghenuchi printr-un sistem cruciform:

În plan transversal:

-intern: aripa internă sau ligamentul patelo-femural intern, se inseră pe 2/3 superioară a marginii interioare a rotulei. Fasciculul oblic al vastului intern se inseră înaitea aripioarei interne și coboară mai jos către vastul extern. Ligamentul menisco-rotulian intern se inseră pe 1/3 inferioară a margimii interne și se termină la partea anterioară a meniscului intern;

-în afară: aripioara externă sau ligamentul patelo-femural extern, de la ½ superioară a marginii externe până la tubrculul codilian extern. Ligamentul menisco-rotulian extern se întinde din 1/3 inferioară a rotulei la partea anterioară al meniscului exterior.

În plan longitudinal:

-tendonul cvadricipital se inseră pe rotulă în trei planuri:

-planul superficial format de lama tendinoasă a dreprului anterior, ia naștere la 5-8 ore deasupra marginii superioare a rotulei și trece înaite fără să se oprească pentru a forma planul superficial al tendonului rotulian;

Aceste două fascicule musculare sunt uneori net individualizate de o lamă fibro-adipoasă și au inservație distinctă. Aceste fibre oblice se prelungesc pintr-o lamă tendinoasă de 10-25 mm care inseră 1/3 superioară a marginii interioare a rotulei

Vastul extern posedă o lamă tendinoasă care este mai lungă decât cea a vastului intern ( 2,8 cm în medie ) și se inseră pe unghiul supero-extern;

-planul profund este format de lama tendinoasă a cruralului care se inseră pe marginea superioară a rotulei-tendonul rotulian: lung de 5cm, larg de 3 cm la inserția rotuliană și 2 cm la inserție tibială, grosimea 7 mm. Se inseră în sus pe fața anterioară a vârfului rotulei ,în jos pe tuberozitate tibială.

Figura 4-Rotula

Articulația genuchiului

Articulația ghenuchiului este formată din trei articulații: două articulații între femur și tibie și o articulație între femur și rotulă.

Suprafețele articulare dintre femur și tibie sunt condilii femurului și cavitațile glenoide de pe fețele superioare ale condililor tibiei. Cum aceste suprafețe articulare nu se potrivesc, între ele se găsesc meniscuri sau fibrocartilaje, care potrivesc suprafețele articulare între ele; există un menisc intern ( medial ) și un menisc extern ( lateral ). Cele două meniscuri au formă semicirculară și sunt mai groase pe margini și mai subțiri spre mijloc.

În articulația dintre femur și rotulă, suprafețele articulare sunt trohleea femurală și suprafețe articulare ale feței posterioare a rotulei.

În alcătuirea articulației genunchiului, mai găsim următoarele elemente:

Capsula articulară are forma unui manșon, care fixează în sus pe conturul extremității inferioare a femurului, iar în jos, pe conturul extremității superioare a tibiei. Capsula este întreruptă la partea anterioară unde se fixează pe marginea suprafețelor articulare ale rotulei; de asemenea, în partea posterioară, capsula este întreruptă și înlocuită cu ligamente încruțisate.

Membrana sinovială a ghenuchiului prezintă unele expansiuni care se numesc burse sinovale. Dintre acestea, cea mai dezvoltată este cea situată între fața anterioară a femurului și tendonul cvadricepsului femural purtând denumirea de bursa supralaterală sau fundul de sacsubcvadricipital; burse se formează și pe părțile laterale ale articulației. În dreptul marginilor – laterală și medială – ale rotulei, sinovială fromează două îndoituri neregulate care pătrund în interiorul articulației și care se numesc plici sau ligamente alare. Datorită existenței burselor, plicilor și altor formațiuni, sinovial a ghenuchiului este foarte mare și foarte complicată.

Ligamentul rotulian este un ligament cu formă de lamă, care se fixează în partea superioară pe vârful rotulei, iar în jos, pe tuberozitatea anterioară a tibiei. Ligamentul rotulian este puternic și trebuie considerat ca un tendon al mușchilor cvadriceps femural, în care este inclusă rotula, ca un os sesamoid.

Ligamentele încrucișate sunt două ligamente puternice, care sunt așezate în incizura intercondiliană și se fixează pe tibie și pe codilii femurali; prin poziția lor, ele formează un X;

-ligamentul încrucișat anterior se fixează cu extremitatea inferioară pe partea anterioară a crestei intercondiliene a tibiei, iat cu extremitatea superioră, pe fața medială acondilului lateral al femurului;

-ligamentul încrucișat posterior se fixează cu extremitatea inferioară pe partea posterioară a crestei intercondiliene a tibiei, iar cu extremitatea superioară, pe fața laterală a condilului medial al femurului.

Se știe că ligamentele încruțișate, prin poziția lor, completează capsula articulară în partea posterioară.

Ligamentele colaterale sunt ligamete așezate pe laturile articulației, întărind capsula articulară:

-ligamentul colateral extern sau ligamentul colateral fibrular se prezintă ca un cordon fibros care fixeazăcu extremitatea superioară de condiliu lateral al femurului, iar extremitatea inferioară, pe capul fibulei, aproape de apofiza stiloidă;

-ligamentul colateral intern sau ligamentul colateral tibial se prezintă ca o lamă, al femurului, iar cu extremitatea inferioară, pe condilul medial al tibiei și pe fața medială a corpului tibiei.

În articulația genunchiului se pot face mișcari de flexie, extensie și rotație. Aceste mișcari sunt limitate de poziția diferitelor ligamente.

Figura 5-Articulația genunchiului

I.2 Fiziologia aparatului osos

În partea introductivă a acestui capitol am descris principalele roluri pe care oasele le au in organismul nostru: alcătuiesc aparatul de susținere al organismului ( scheletul ) reprezentând suportul păriților moi, si determină împreună cu acestea forma corpului; formează pereții rezistenți ai unor cavități care protejează organe de importanță vitală ( de exemplu, cutia craniană. Cavitatea toracică, canalul vertebral, bazinul osos ); participă alături de sisitemul muscular la alcătuierea aparatului locomotor; formează elementele figurate ale sângelui. În cele ce urmează, ne vom referi îndeosebi la funcția de depozit de substanțe minerale pe care o au oasele și la rolul lor în menținerea echilibrului fosforului și al calciului ( echilibrul fosfocalcic ) din celulele și lichidul întregului organism. Pentru aceasta trebuie să recunoaștem bine compoziția chimică a țesutului osos și metabolismului.

Compoziția chimică a țesutului osos

Compoziția chimică a osului variază cu vârsta și alimentația, mai ales în cursul osificării. La omul adult, țesutul osos este format din substanțe anorganice, în proporție de 40% și din substanțe anorganice, în proporție de 60%.

Substanțe organice – care intră in compoziția țesutului osos sunt de natură glucidică, lipidică și protidică, alcătuind matricea organică sau osteoidul, care reprezintă o parte din substanța fundamentală acestui tip de țesut conjuctiv,

Componenta organică principală a osului este reprezentată de o proteină care poartă numele de oseină,asemănătoare cu colagenul. Alături de oseină, matricea organică mai cuprinde osteoalbuminoidul, proteină de tipul elastinelor, și osteomucoidul, o mucoproteină în compoziția căreia predomină acidul mucoitinsulfuric. Tot din grupul proteinelor, în componenta organică a osului mai intră și enzimele, ca, de exemplu, fosfatazele, care, așa cum vom vedea, au un rol, important în metabolismul osului

Dintre glucide menționăm glicogenul și diferiți acizi organici, printre care și acidul lactic și acidul eitric.

Lipidele se găsesc în cantități ceva mai mari decât proteinele. Ele joacă un rol deosebi de important în alcătuirea structurii membranelor și a organitelor celulare. La substanțele organice sus-menționate se mai adaugă vitaminele, îndeosebi A, D, și C.

Substanțele anorganice – alcătuiesc componenta minerală a osului. Ele sunt reprezentate de apă și de diferite săruri minerale în care predomină fosfatul tricalcic ( 85% ), care se găsește sub formă de hidroxiapatită, anoloagă hidroxiapatitelor naturale. În afară de acest compus, osul mai conține carbonat de calciu ( 12% ) și cantități mici de florură de calciu, sulfați, cloruri, floruri, fosfați și carbonați de sodiu, potasiu, fier și aluminiu. În sfarșit, în substanta minerală a osului se mai gasec și cantitați mici de hidroxid de calciu. Dupa cum se vede, componenta minerală a osului este reprezentată in cea mai mare parte de compuși ai calciului și fosforului, raportul dintre calciu-fosfor variază între 1,5 ai 2.

În ceea ce privește structura hidroxiapatitei, principala substanță minerală a osului, aceasta este alcătuită din microcristale, la suprafața cărora sunt absorbiți diverși cationi și anioni existenți în țesutul osos. Distribuția acestui material în materialul organic al osului reprezintă o anumită organizare care determină stabilitatea osului. Cristalele minerale sunt orânduite astfel, incât axa fibrelor de colagen. La rândul lor, fibrele colagenului sunt întrețesute cu substanța mucopolizaharidică din componenta organică. Așadar, colagenul și mucopolizaharidul participă activ la depozitarea și orâduirea substanței minerale în tesutul osos.

Metabolismul oaselor

Oasele reprezintă sediul unor procese metabolice active, începând de la primele puncte de osificare și pâna la bătrânețe și moarte. Cele mai reprezentative și mai intense procese a oaselor în lungime și lațime. După terminarea creșterii, respectiv după vârsta de 25 de ani, funcții pe care le au oasele în organismul uman.

Metabolizarea oaselor în faza de osificare- în faza de osificare, reacțiile metabolice de la nivelul oaselor sunt centrate în jurul a două procese fundamentale, și anume formarea oseinei, respectiv a matricei organice a țesutului osos, și depunderea de substanțe minerale în această matrice.

Formarea oseinei, substanță organică complexă de natură mucoproteică care conține ca grupare proteică acidul condroitinsulfuric, este rezultatul unei activități intense de biosinteză proteică care are loc în osteoblaste. Reamintim că osteoblastele sunt celule tinere ale țesutului osos care se diferențiază din celulele mezenchimale și al căror rol principal constă tocmai în elaborarea substanței fundamentale organice a țesutului osos.

Depozitarea substanțelor minerale în matricea organică, despre care am vorbit mai sus, reprezintă cel de al doilea proces metabolic fundamental care se petrece în timpul osificarii. Procesul de mineralizare a oseinei este deosebit de complex, el aflându-se sub control a numeroase enzime,hormoni și vitamine.

Metabolismul oaselor după încetarea creșterii – experiențe cu izotopi radioactivi au devenit premanenta reînnoire fiziologică a componentelor minerale ale osului, metabolismul intens și plasticitatea mare a acestui țesut la omul adult chiar și după terminarea perioadei de creștere, cobatând astfel concepția învechită care considera țesutul osos drept un țesut inert.

Procesul de fixare a calciului în oase sub forma sărurilor minerale complexe poartă numele de mineralizare, iar procesul invers, de desfacere a sărurilor minerale complexe de la nivelul osului și de eliberarea calciului în sânge și în celelalte lichide ale organismului, se numește demineralizare. În aceste două procese opuse există un echilibru constant, la mentinerea căruia participă parathormonul ( hormon paratiroidian ), calcitonina ( hormon tiroidian ), precum și alți hormoni. Acestora li se mai adaugă vitaminele din grupul D, vitamina A și vitamina C.

Metabolismul calciului – absorția calciului are loc în tractul intestinal, în special în porțiunea superioară a intestinului. Nevoia de calciu a organismului noastru este aproximativ 1g/zi. Forma sub care se prezintă calciul în alimente este un factor determinant în absorția acestuia, deoarece numai sărurile solubile de calciu, ca , de exemplu, clorura sau lactatul de calciu, străbat mucoasa intestinală. Acidul clorhidric din sucul gastric, reacționând cu sărurile insolubile de calciu, formează clorura de calciu, sare solubilă, ionizabilă și asorbabilă. Pentru o absorție bună, raportul Ca/P trebuie să fie mai mare de 0,5, cu un optim în jurul valorii de 1,5.

Reparația calciului îl prezintă următoarea particularitate: 99% din calciul total existent în corpul nostru este depozitat în țesutul osos și numai 1% în celelalte țesuturi și în mori.

Eliminarea calciului din organism se face prin rinichi și prin intestin, principala cale fiind cea renală. Bilanțul calciului, adică diferența dintre aport și eliminare, este pozitiv la copiii aflați în creștere.

Reglarea cantității de calciu din organism se realizează prin intervenția a numeroși factori, între care notăm: activitatea de filtrare-resorbție a nefronilor; hormonul paratiroidian și vitaminele din grupul D.

Metabolismul fosforului – absorbația are loc în segmentul proxial al intestinului subțire, unde aciditatea este încă apreciabilă din cauza sucului gastric incomplet neutralizat. Fosforul este introdus în stomac odată cu alimentele, în special sub forma compușilor organici, care sunt țesuturi. După absorție, fosfații trec în sânge, unde se găsesc sub forma ortofosfaților monobazici și în special bibazici, precum și sub forma esterilor fosforici.

Diatrozele

Diatrozele sunt articulații mobile în care oasele articulare efectuează mișcari de diferite amplitudini. După gradul de mobilitate al oaselor articulare, ele se împart în doua categorii: artrodii sau articulații semi-mobile.

Artrodiile – care se mai numesc articulații sinoviale, sunt articulații cu o mare mobilitate,. În alcătuirea lor se găsesc formațiuni cu rol în funcționarea și în protejarea lor, care poartă denumirea de elemente articulare. Acestea elemente sunt: capsula articulară, suprafețele articulare,cavitate articulară, cartilajele articulare, cartilajele intraarticulare, ligamentele intraarticulare, buretele articulare și oasele sesamoide.

Capsula articulară este un manșon fibros, care se fixează pe marginea suprafețelor articulare; este constituită din două straturi: unul estern, fibros și altul intern, sinovuial.

-stratul estern este format dintr-un mare număr de benzi fibroase numite ligamente periarticulare, care dau rezistență capsulei

-stratul intern sau membrana sinovială este un strat subțire, bogat în vase sanguine, care căptușește tot interiorul articulației, cu excepția cartilajelor articulare. El secretă un lichid incolor, vâscos, numit sinovie, care înlesnește alunecarea celor două suprafețe articulare.

Suprafețele articulare sunt părțile din suprafața oaselor prin care se face articularea. Ele au forme foarte variate ( sferice, ovoide, de trohlee etc. ), potrivite mișcărilor care se fac în articulație. Suprafețele articulare corespund în general între ele, partea convexă a unui os pătrunzând în partea concavă a osului cu care se articulează.

Cartilajele articulare- fiecare suprafață articulară este acoperită cu un cartilaj care se numește cartilaj articular, format din țesut cartilaginos hialin, în care nu pătrund suprafețele articulare și, în aceleași timp ușurează mișcarea în articulație.

Cavitatea articulară este un spațiu virtual, inchis ermetic.

Cartilajele intraarticulare se întâlnesc în articulatiile în care suprafețele de articulare nu se potrivesc întocmai.

Ligamentele intraarticulare sunt mănunchiuri de fibre conjuctive albe, care se găsesc între cele două oase articulare, în interiorul cavității articulare

Bureletul articular este o formațiune fibrocartilaginoasă de formă inelară, dispusă pe marginile suprafeței articulare, mărindu-i astfel suprafața de contact

Oasele sesamoide sunt oasele prinse în tendoanele pariarticulare cum este, de exemplu, rotula.

Forme și tipuri de artrodii – mișcarile în articulație depind de forma suprafețelor articulare. În majoritatea cazurilor, una din suprafețele articulare este concavă, formând fosa articulară, iar cealaltă suprafață articulară este convexă și formează capul articular.

Articulatiile uniaxiale, sunt articulații în care mișcarile se fac într-un singur plan și în jurul unui ax. Ele sunt de două feluri: articulatii cilindrice și trohleare.

Articulatiile biaxiale , sunt acele articulatii în care mișcarile sunt posibile în două planuri și în jurul a două axe. Ele sunt de asemenea , de două feluri: articulații elipsoide și articulații în șa.

Articulații triaxiale sau pluriaxiale sunt acelea în care mișcarile se pot face perpendicular unele pe altele în mai multe planuri și în jurul mai multor axe.

CAPITOLUL II. FRACTURA ROTULEI- GENERALITAȚI

Rotula este cel mai mare os sesamoid din corpul uman și cel mai expus traumatismelor, indiferent de vârstă. Fiind componenta aparatului extensor al gambei, fractura ei conduce, de obicei, la dereglarea functională, marcată de lipsa extensiei active a gambei. Din alt punct de vedere, rotula constituie o a treia suprafață articulară a ghenuchiului. Aceasta ne obliga, în cazul fracturilor cu dislocare a fragmentelor, să realizăm o ostesinteză care n.ar lăsa diformități sau trepte pe suprafața ei articulară. Sunt relativ frecvente și se întâlnesc mai ales la adulții între 30-35 de ani.

II.1.Definiție

Fractura reprezintă întreruperea traumatică a continuității unui os împreună cu totalitatea recțiilor neuroreflexe generale și locale. Leziunile de tendon rotulian care leagă polul inferior al rotulei de tuberozitatea tibiei și cvadricipital care legă mușchiul quadriceps de polul superior al rotulei pot fi rupturile în traumatismele închise sau secțiunile în plăgi, prin mecanism direct.

Clasic, fractura se definește ca o discontinuitate a osului, provocat în urma unei leziuni de mică importanță, care acționează asupra unui os fragil pintr.o suferință anterioară. De aceea este necesar să se studieze terenul pe care s.a realizat fractura, introducând astfel numeroase erori în pronosticul și tratarea leziunii.

II.2.Etiologie

Cauzele cele mai frecvente sunt accidentele rutiere, căderile pe ghenunchi, zdrobririle de cauze diferite, etc

II.3.Tipuri specifice de fracturi

După contactul cu exteriorul

deschise ( cu deplasare, diastazis )

închise ( fără deplasare )

După aspectul anatomo-patologic:

verticale

orizontale

transversale

diastazis

ale vârfului

ale bazei

ale polilor superiori

cominutive

fractură pe os sănătoasă

patologic

Mecanism

direct pe genunchi flectat: cădere pe sol, tabloul de bord;

indirect: contracția violentă de cvadriceps (excepțional )

Clasificare:

Fracturile care respectă continuitatea aparatului extensor :

fracturi în stea

fracturi verticale cu tractect sagital

Fracturi care întrerup aparatul extensor:

fracturile bazei

fractura vârfului inferior

fracturile total deplasate

transversale simple

complexe cu cominuția uni fracment

cominutive

Fracturi care respectă aparatul extensor:

fracturi parcelare

fracturi în stea

fracturi cu traiect saginal

Fracturi care întrerup aparatul extensor:

fracturi totale deplasate care interesează aripioarel rotuliene și planul tendinos perirotulian; fragmentele se depasează și nu se consolidează fără o reducere chirurgicală.

Tipul I – fracturi transversale simple; sunt două fragmente mari, des aspect de scară. Reducere ușoară cu o bună priză a osteosintezei.

Tipul II – fracturi complxe, cu un fragment mare și unul mic superior sau inferior, cominutiv. Uneori al treilea fragment este interpus între acestea.

Tipul III – fracturi cominutive, greu de descris, cu tasare pe zona anteroposterioară, cu defect pe suprafața cartilagiului care este greu de redus.

Figura 6-Tipuri de fracturi la rotulă

Leziuni asociate:

plăgi, eroziuni, contuzii, escoriații. Văzute precoce cer tratament în urgență, văzute târziu se așteaptă cicatrizarea.

cartilaginoase femurale: trochlee, condili, în oglindă; trebuie explorate când se face artrotopia;

etajate ale aceluiași membru

Fracturile cartilaginoase și osteocondrale sunt fracturi care detașează un fracment ce cuprinde cartilajul articular, os subcondral și puțin os spongios. Deci sunt fracturi parcelare. Acest fragment este liber în articulație, sau legat de suprafața articulară prin sinovială.

La copil și adolescent se produce mai ales prin luxația rotulei prin traumatism ce provoacă forfecare, și versantul intern al rotulei se fracturează la trecerea peste marginea externă a trochleei. Se produce ruptura transversă a osului spongios deoarece lipsește cartilagiul calcificat.

La adult un traumatism tangențial provoacă o ruptură la joncțiunea dintre cartilagiul hialin și cartilagiul calificat, detașând lamele foarte subțiri pur cartilaginoase de pe creasta rotulei.

II.4. Tablou clinic ( semne, simptome )

Datorită gravitații accidentelor în care se poate produce fractura de rotulă, smnele acestei leziuni sunt intotdeauna marcate de cele ale stării de șoc în care se gasesc pacienții respectivi. La examinare se poate constata o atitudine vicioasă a membrului , echimoză sau eroziune la locul und s-a aplicat agentul vulnerabil și în special o impotență funcțională.

Prin palpare se pot evidenția puncte dureroase caracteristice corespunzând nivelului fracturii.

Pacientul prezintă:

durere intensă

tumefiere a genuchiului

hemartroză abundentă

echimoză, mai ales in spațiu popilteu

temperatura mare (39 de grade)– tegumentele din jurul focarului de fractură locală au temperatura mai mare semn al responsabilitații crescute.

endem local

frisoane

echimoză

deformarea regiunii

scurtarea regiunii

impotență funcțională

mobilitate anormală

crepitație osoasă

flictemele

Durerea nu constituie semnul subiectiv constant și pregnant, și se accentuează la mobilizarea fragmentelor. Impotența funcțională este totală, pacientul nu își poate mobiliza piciorul de pe planul patului.

La palpare se constată o durere locală acută. Mobilitatea anormală și crepitațiile osoase se pun în evidență introducând o mână sub focarul de fractură și cu cealaltă plasată sub genunchi.

Durerea fracturară este foarte vie, intr-un punct fix și este exacerbată prin mobilizarea â fragmentelor

Echimoza în fracturi, când segmentul osos este acoperit de mase musculare, apare tardiv și uneori la distanță, prin propagarea, sângelui de-a lungul tecilor musculare.

Deformarea regiunii este un semn clinic de valoare și este produsă deplasarea fracmenteelor. El poate să fie însă înșălator, când deformarea este situată la o articulatie luxată sau cauzată de un hematom mare.

Întreruperea continuitații osoase, apreciată prin palpare, constitue un semn prețios. Fractura transfersală a rotulei sau fractura cu deplasare a olecranului oferă prilejul de a pune în evidență acest semn.

Semne generale – pacientul care prezintă o fractură, are o stare generală alterată, de obicei indispoziție generală, frisoane și temperatură ce ajunge la valori anormale ( 39 grade C ). Uneori poate fi subfebril de tip aspetic. Tulburarea starii generale este urmarea resorbției din focarul de fractură.

Semne locale – pot fi probabilitate si de certitudine, cele de probabilitate sunt importante și trebuie cercetate atent:

durerea este un semn constant și valoros. Ea poate sa apară și după un traumatism care nu a produs fractură, se datorează excitarii propietaților existenți in focarul de fractură

echimoza, apare la scurt timp după ce s-a produs fractura în cazul fracturii oaselor superficiale și mai târziu atunci când fractura se găsește intr-un segment de os acoperit de mase musculare puternice

hematomul, este redus dacă nu s-a produs ruperea uni vas mare. Poate fi însă extrem de voluminos declașând un soc hemoragic

deformarea regiunii este un semn extrem de important care arată lipsa de continuitate normală a celor doua fracmente. Deformările iau uneori aspecte tipice pe baza cărora se pune cu ușurință diagnosticul de fractură

endemul local se aplică tot printr-o vasodilatație ca și prin tulburări locale care apar fie reflex, fie determinată de modificăari patoligice locale.

crepitația osoasă se percepe o dată cu abilitatea normală, ea nu trebuie confundată cu crepitația fină a cheagurilor hematomului.

mobilitatea anormală se manifestă atunci când executând manevre asepra oaselor pe care le bănuim fracturate

II.5 Investigații

Examul radiologic standart – față și profil – este criteriul abolut pentru a stabili:

exestența fracturii

sediul ei

forma traiectului de fractură

prezența și tipul deplasărilor

dacă fractura s-a produs pe os patologic sau nu

Radiografiile trebuie executate pe filme mari, care să cuprindă întreg segmentul de membru de față si profil, cu articulațiile supra și subiacetă. În cazuri de incertitudine se vor efectua incidente oblice.

Mai intâi se face o radiografie de față și împreună cu examenul clinic se va decide necesitatea unuia din profil. Examenul radiologic are mare importanță și pentru urmărirea evoluției fracturii.

Examnul de labortor este necesar în cazurile de fracturi multiple, plurifragmentare ( când este necesară intervenția chirurgicală ) sau când intervin complicații ( infecții )

II.6 Tratament

fracturile puțin deplasate: gips, genunchi în extensie

fracturi cu separare: hobalaj în cele în manșon; sutura expansiunii laterale, cerclaj la distanță de rotulă pentru a nu leza vasele și a nu tulbura creșterea

ridicarea corpilor liberi și regularizarea feței posterioare a rotulei

refacerea aripioarei interne fără tensiune sau corectarea dezaxării rotuliene

Reducerea se face prin anestezie, cu relaxare musculară, folosind fie procedeul Valentin, fie procedeul Mayo:

reducerea prin procedeul Valentin se face prin presiunea directă asupra rotulei, ghenuchiul fiind în extensie, iar coapsa flectantă pe bazin ( inserțiile cvadricpsului sunt apropiate );

reducerea prin procedeul Mayo sau procedeul flexiei constă în flexia progresivă și forțată a gambei pe coapsa aflată în extensie față de bazin.

După reducere se aplică aparat gipsat cruro-pedios.

Tratamentul medicamentos – după traumatisme, medicamentația se face, in general, în direcția combaterii durerii și reducerea proceselor inflamatorii. Pentru a aceste obiective se folosesc:

infiltrații cu xilină 1% cu sau fără cortizon în zone limitate

calmante în cazul durerilor articulare

termolepticele ( antideprin, teprin )

neurolepticile ( toritazin )

Medicamentația antiinflamatoare – sunt utilizate mai frecvent fenilbutazona, indometacin, aspirina, brufen precum și diferite uguiente ca: hidrocortizon, fenilbutazona, salicitate de metil, diclofenac.

Tatamentul ortopedico – chirurgical – recurge la regula imobilizării de durată a segmentelor traumatizate și a celor vecine pentru a permite refacerea continuitații osului fracturat și recuperarea țesuturilor moi traumatizate.

Tatamentul ortopedic are următoarele obiective:

reducerea exactă a fracmentelor deplasate ale fracturii după traumatism sub anestezie perfectă

menținerea constantă a fracmentelor reduse până la consolidarea fracturii sub aparat gipsat

mobilizarea activă a cât mai multor articulații ale membrului lezat

Tratamentul chirurgical – constă în imobilizarea chirurgicală a fracmentelor fracturii ( osteosinteza ) și se face cu ajutorul , plăcii, sârmei .

Calea de acces este fie incizia antero-internă, fie antero-externă prin șanțul biciptal extern, când vrem să abordăm și nervul radial lezat.

Plăgile se pot utiliza în fracturile diafizare transversală sau oblice scurte. Utilizarea plăcilir ca mijloc de osteosinteză are o serie de dezavantaje:

necesită o largă expunere a focarului de fractură

devascularizarea fracmentelor

placa preia solicitările la care este supus osul subiacent, ceea ce face ca aceasta să-și modifice structura

Osteosinteza centromedulară utilizează tija Kuntscher. Avantajele centromedulare sunt legate de păstrarea circulației periostale, de faptul că osul preia solidar cu materialul de osteosinteză solicitările la care e supus membrul, de un risc mai mic de infecție.

II.7. Complicații

Complicații generale imediate:

Ele sunt consecințe ale traumatismului și sunt depedente de violența acestuia și de teren:

șocul traumatic, care se întâlnește în toate cazurile și sunt depedente de violența acestuia și de teren

congestia pulmonară, se instalează la persoanele în vârstă imediat după traumatism ducând la bronhopneumonii grave.

tulburări urinare, la persoane în vârstă cu adenom de prostată care până la accident urinau mulțumitor

diabetul care era lent înainte de traumatism poate să ia un aspect clinic sever, ducând la acidoză

embolie grazoasă

Complicații locale imediate:

deschiderea focarului de fractură, se întâlnește mai rar decât la gambă, datorită manșonului muscular protector. Cel mai des, plaga are o aparență punctiform sau neted, fiind produsă înțeparea tegumentelor dinăutru spre ieșire, de o porțiune de os. Uneori plaga este mare, anfractuoasă, prin acțiunea din afară a agentului trumatic, cum se întâmplă în accidentele de circulație sau în timp de război. Din cauza pagubelor prea mari, aceste plăgi riscă prin a se infecta, cu germeni generali și aerobi care, la acești accidentați șocați, pot să aibă evoluți foarte gravă. Complicații embolice, sunt frecvente la bolnavii imobilizați multă vreme la pat, mai ales cu tratamete ortopedice. Administrarea anticuagulantelor reduce simțitor riscul tromboembolic. Leziuni vascularo-nervoase, sunt mai mari întâlnite, intersând artera sau vena femurală și nervul sciatic.

Complicații tardive – rodarea de genunchi este mai des întâlnită, în mod special după tratamentul ortopedic al fracturii. Imobilizarea îndelungată în aparat gipsat, duce la instalarea aderențelor între cvadriceps și focarul de fractură, dacă nu s-a instituit de îndată tratamentul funcțional

calus vicios, se întâlnește după tratament ortopedic greșit, fie o redresare insuficientă, sau o imobilizare defectuasă, care favorizează deplasarea secundară a fragmentelor.

CAPITOLUL III ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL GENERALIST POSTOPERATORIE IN FRACTURA DE ROTULĂ

III.1.Studiu de Caz

CAZ CLINIC

DATE DESPRE SPITALIZARE

SITUAȚIA FAMILIALĂ ȘI SOCIALĂ

ANTECEDENTE

ISTORICUL BOLII ȘI EXTRAS DIN EXAMENUL MEDICAL LA INTERNARE

TABLOUL CLINIC

NEVOI FUNDAMENTALE

POSIBILITĂȚI DE EVOLUȚIE

REGIM IGIENO-DIETETIC

Alimente permise: oua, ,branza, lapte,

Alimente interzise: sare, bauturi carbogazoase,cafea

FUNCTII VITALE

INVESTIGATII DE LABORATOR

EXAMINARI PARACLINICE SUPLIMENTARE

TRATAMENT ÎN SPITAL

Alergic la:Neagă

TRATAMENT LA DOMICILIU

PLAN DE NURSING

CONCLUZII GENERALE

RECOMANDĂRI LA EXTERNARE

EDUCATIE PENTRU SANATATE

EVALUARE

Pacientă în vârstă de 66 ani , s-a internat de urgență pe data de 18-04-2015 , cu următoarele manifestări de depedență: febră, durere acută, umflarea genuchiului, imposibilitatea de a se deplasa, endem, deformarea regiunii. În urma examenului radiologic s-a stabilit diagnosticul: fractura de rotulă. Pentru problemele de depedență pe care pacientul le prezintă s-au stabilit obiectivele de îngrijire și intervențiile necesare conduite de urgență.

Obiectivele propuse pentru actualele probleme de depedență au fost realizate și pacientul a fost pregătit fizic și psihic în vederea intervenției chirurgicale. S-a intervenit chirurgical în data de 18-04-2015. Atât intra cat și postoperator în secția de ATI , nu au intervenit complicații și pacientul a fost transferat în secția de ortopedie în data de 19-04-2015 cu următoarele probleme de depedență : afebril, durere la nivelul plăgii operatorii, tranzit intestinal reluat, alimentație dificitară, insomnie.

În urma intervențiilor cu rol propiu și delegat am administrat următorul tratament: algocalmin 3f, diclofenac 1tb, diayepam, 0,3 ml, fragmin 5000 u.i lf, cefort 0,3 ml, armetin 0,4 ml, fraxiparine, 0,4 ml, fenobarbital 0,3 mg, obiectivele pentru problemele de depedență au fost rezolvate.

Astfel că, în data de 19-04-2015 pacientul prezintă stare generală bună, afebril, tranzit intestinal prezent, somn odihnitor, echilibrat psihic, se deplasează cu ajutorul carjelor, fără complicații postoperatorii.

Pacientul sa externat la următoarele recomandări:

mobilizare la pat cu piciorul pe un plan mai ridicat

consum de lichide

4 mese pe zi , fară consum de sare

respectare tratamentului medicamentos

revenirea la control în policlinică

CONCLUZII FINALE

În concepția modernă sănătatea este considerată ca o calitate care presupune o interacțiune dinamică și o independență între condiția fizică a individului , manifestările sale mentale , reacțiile emoționale și ambianța socială în care trăiește.

Misiunea asistenților medicali este de a îndeplini funcții care să promoveze și să mențină starea de sănătate , dar și să prevină imbolnăvirile.

 Nursingul include , de asemenea planificarea și acordarea de îngrijiri în timpul bolii și în timpul convalescenței și cuprinde aspectele fizice , mintale și sociale ale vieții în măsura în care acestea au legătură cu sănătatea , boala , invaliditatea și moartea.

Ceea ce a conduce de cele mai multe ori la vindecarea pacienților au fost psihoterapia, discuțiile cu pacienții, întelegerea care ia ajutat să își depășească, să își privească prin altă prismă  problemele cu care se confruntau, ceea ce înseamnă un pas important pentru vindecare ,precum și respectarea indicațiilor medicilor curanți cu privire la programul , doza și modalitățile de administrare a tratamentelor.

Fractura de rotulă este o fractura complexă datorită localizării sale. Prin natura sa, poate afecta o serie de elemente nervoase și vasculare și poate avea urmări nefaste asupra mobilității organismului.

Atunci când avem un pacient cu suspiciune de fratură de rotulă, se recomandă o evaluare clinică completă care include două etape cruciale: anamneza(motivele internării, istoricul bolii, alte boli, factori de risc, antecedente, medicație anterioară) și examenul obiectiv. Consider că un aspect foarte important la examinare este minimalizarea mobilizării.

În cadrul studiului de caz, am prezentat cazul unui pacient care s-a internat prezentând dureri la nivelul genunchiului. Asa cum reiese din datele prezentate, am considerat că un prim pas foarte relevant în diagnosticare a fost să stabilim dacă există o problemă mecanică care poate fi aflată de la pacient. Desigur că diagnosticul definitiv a fost stabilit în urma unui examen radiologic.

ANEXE

Fractură transversală a rotulei

Ruptură de menisc incrucișat

Dislocare de rotulă

Articulația genuchiului

Tipuri de fracturi ale rotulei

Fractura a rotulei distal/proximal

BIBLIOGRAFIE

Papilian V., Anatomia omului, vol. I-Aparatul locomotor, ediția XI, Ed. ALL, 2003

Voiculescu I.C., Petricu I.C., Anatomia și fiziologia omului, Ediția a IV-a, Editura Medicală, București, 1971

Mogoș Ghe., Ianculescu A., Anatomia și fiziologia omului, Ediția V-a, Editura stințifică

www.scribd.com

www.lectiadeortopedie.ro

www.gorj-domino.ro/fractura-de-rotula

www.cursurimedicina.ro