Rolul Asistentei Medicale In Tratarea Pacientului cu Furuncul de Canal Auditiv Extern

CUPRINS

A. Parte teoretică

Cap. I Noțiuni generale de anatomie și fiziologie a aparatului auditiv

Cap. II Otita externă

Definiție și Etiopatologie

Diagnostic pozitiv și diferențial

Forme clinice de boală

Complicații

Prognostic

Tratament

Profilaxie

Cap. III Rolul asistentei în tratarea pacientului cu furuncul de canal auditiv extern

B. Parte practică

Prezentare de caz

C. Anexe: Tehnica: Spălătura auriculară D. Bibliografie

“ Un zâmbet nu costă nimic, dar oferă mult. El îmbogățește pe cei ce-l primesc, fără a-i face mai săraci pe cei ce-l dăruiesc.

El ia numai o clipă, dar amintirea lui dăinuie uneori pentru totdeauna. Nimeni nu este atât de bogat și puternic încât să poată trece în viață fără el și nimeni nu este mai sărac decât acela care poate fi îmbogățit prin el.

Un zâmbet aduce fericirea în casă, bună-voință în muncă și este semnul prieteniei. El aduce odihna celor trudiți, veselie celor triști și este cel mai bun leac al naturii pentru necazuri.

Cu toate acestea zâmbetul nu poate fi cumpărat, cerșit, împrumutat sau furat, pentru că el nu are valoare pentru nimeni până când nu este dăruit.“

„DIN ÎNȚELEPCIUNEA ANTICHITĂȚII“

DESPRE BOALĂ…….

Furunculul de conduct auditiv extern este o afecțiune extrem de dureroasă a urechii și constă în dezvoltarea unei infecții la nivelul foliculilor piloși (ai firului de păr) situați la nivelul părții externe a conductului auditiv extern.

Agentul patogen este stafilococul. Rareori furunculul apare și prin obstrucția canalului secretor al unei glande sebacee (care secretă sebum), cu infectarea ulterioară a acestuia.Mediul cald și umed scad rezistența tegumentului la infecții, ceea ce explică prezența crescută a acestei afecțiuni în timpul verii. Printre factorii favorizanți se numără și traumatismele locale, dermatozele însoțite de mâncărime a pielii, ce determină leziuni produse de scărpinat și diabetul zaharat. De aceea, la o persoană care dezvoltă des furuncule la nivelul oricărei regiuni cutanate este obligatorie evaluarea valorilor glicemiei, care oferă, de multe ori, surprize în sensul prezenței unor valori crescute, deci a unui diabet incipient.

Cap. I Noțiuni generale de anatomie și fiziologie a aparatului auditiv

Urechea este porțiunea periferică a analizatorului acustico-vestibular, organ cu funcție capitală în viața de relație, mijloc de comunicare esențial prin funcția de recepționare a mesajelor sonore din mediul ambient. Ea este alcătuită din trei segmente:

Urechea externă – formată din pavilionul auricular și conductul auditiv extern;

Urechea medie – formată din căsuța timpanului, căreia îi sunt anexate trompa lui Eustache, ce o leagă de rinofaringe și sistemul pneumatic celular mastoidian și

Urechea internă, cuprinsă în stânca temporalului, într-o serie de cavități anfractuoase ce definesc labirintul.

ANATOMIA CONDUCTULUI AUDITIV EXTERN

Conductul auditiv extern, are forma unui cilindru, cu direcția transversală, ușor aplatizată anteposterior; formează o curbă cu concavitatea inferioară în plan vertical și un traiect în formă de S în plan orizontal, cu porțiunea externă oblică anterior, cu porțiunea mediană transversală și porțiunea internă oblică anterior. La extremitatea sa medială formează împreună cu membrana timpanică un unghi deschis în sus și în afară, numit sinusul conductului auditiv extern. Lung de 25 mm, pereții săi sunt inegali datorită înclinării membranei timpanice, cel inferior fiind mai lung cu 5 mm față de cel superior. Diametrul este de 8-10 mm, cu o porțiune mai strâmtă la unirea ¼ internă cu cele ¾ externe, numită istm. Este alcătuit dintr-o porțiune fibrocartilaginoasă externă și o porțiune osoasă(2/3) internă, formată din solzul osului temporal, apofiza mastoidă și osul timpanal. Învelișul cutanat din porțiunea fibrocartilaginoasă este gros, acoperit de foliculi piloși, glande sebacee și glande apocrine(glande sudoripare modificate), numite glande ceruminoase, a căror secreție se amestecă în canalele secretoare comune, formând o substanță păstoasă, cu aspect ceros(cerumenul), cu pH acid, higroscopică, cu rol în protecția urechii. În porțiunea osoasă, tegumentul este fin, subțiindu-se pe măsură ce se apropie de timpan. Este în raport anterior cu articulația temporomandibulară, posterior cu celule mastoidiene și anume masivul osos al nervului facial(descris de Gellé), superior cu etajul mijlociu al endocraniului și inferior cu glanda parotidă.

Fig. Topografia canalului auditiv

Vascularizația arterială este asigurată de artera auriculară posterioară și artera temporală superficială, în zona exterioară istmului și de arterele stilomastoidiană și timpanică anterioară, pentru porțiunea medială a istmului. Venele drenează în vena temporală superficială, plexul periauricular temporomandibular și venele auriculare posterioare, iar limfaticele colectează în ganglionii pavilionului.

Inervația este asigurată de nervul auriculo-temporal și o ramură din facial, ce conține fibre din intermediarul lui Wrisberg și fibre din nervul vag.

FIZIOLOGIA URECHII

Urechea externă are un rol de protecție a timpanului împotriva agresiunilor de la exterior. Pavilionul auricular ajută la localizarea sursei sonore. Presiunea de intrare a undei sonore în conductul auditiv extern depinde de incidența cu care aceasta cade, maximul de amplificare fiind de 12 decibeli la 1700 Hz când sunetul este în axa conductului auditiv extern. De asemenea, urechea externă ajută la amplificarea sunetului, aceasta fiind sporită în intensitate cu 10-15 db pentru sunetele cuprinse între 1500 și 1700 Hz.

Contribuția separată a pavilionului atinge nivelul maxim la frecvența de 1000Hz, iar cea a conductului auditiv extern la 2500 Hz.

Fig. Fiziologia urechii

Denumirea de analizor acustico-vestibular se datorește celor două funcții pe care urechea le îndeplinește: auditivă și vestibulară.

Funcția auditivă este realizată de toate cele trei segmente ale urechii. Pavilionul și conductul auditiv extern concentrează undele sonore și le conduc spre membrana timpanică, care vibrează sub presiunea energiei sonore. Vibrațiile sunt conduse până la urechea internă prin lanțul de osișoare. Mecanismul delicat al urechii medii are rostul de a reduce pierderile enorme de energie care se produc la trecerea acesteia din mediul gazos (aerul) în mediul lichid (lichidul perilimfatic), de 999 ‰ sau, exprimat în unități fiziologice, de 45 dB.

Trompa lui Eustachio are menirea de a menține aerul din casa timpanului la același nivel de presiune cu cel din mediul extern, pentru ca membrana timpanică să-și păstreze poziția de echilibru și să poată vibra liber. Aerisirea urechii medii se face odată cu fiecare deglutiție, când trompa se deschide.

Urechea internă primește undele de presiune prin fereastra ovală. Aceste unde se transmit prin rampa vestibulară, apoi prin cea timpanică până la membrana care închide fereastra rotundă, care fiind elastică, permite deplasările lichidului. Mișcările se transmit și canalului cochlear și organului lui Corti, unde celulele auditive ciliate transformă energia mecanică în impuls nervos, prin mecanisme bio-electrice. Impulsul străbate nervul cochlear și este condus până la aria auditivă corticală. Atât în cochlee cât și la nivelul scoarței există o specializare pe frecvențe a celulelor.

Funcția aparatului vestibular concură la păstrarea echilibrului, alături de sensibilitatea proprioceptivă și de văz. Funcționarea aparatului vestibular este subconștientă, iar modalitatea sa de intervenție este reflexă și are loc de obicei în etajele inferioare ale encefalului. Excitanții fiziologici sunt reprezentați de poziția sau mișcările capului în spațiu, receptorii fiind astfel situați încât orice poziție sau mișcare a capului determină impresionarea unei zone senzoriale. Integrarea excitațiilor periferice se face la nivelul trunchiului cerebral, unde nucleii vestibulari au conexiuni multiple, fapt

care explică complexitatea clinică a sindromului vestibular. În ultimă instanță, funcționarea aparatului vestibular se exercită asupra reflexelor de postură, prin intermediul modificărilor de tonus muscular, modificări care se manifestă clinic doar atunci când excitația este prea puternică sau când se produce un dezechilibru între cele două vestibule.

Cap . II Otita externă – furunculul de canal auditiv extern

1. Definiție

Furunculul de canal auditiv este o infecție a aparatului pilo-sebaceu produsă de Stafilococul aureus sau fungi la care se pot asocia și alte bacterii favorizată de o apărare deficitară a sistemului imun.

Transmiterea este prin contact direct.

Anumite categorii de persoane sunt predispuse la apariția otitei externe, cum ar fi cei care suferă de alergii, psoriazis, eczemă sau dermatită seboreică.

Otita externă poate fi cauzată de o alergie, o infecție bacteriană, virală sau micotică, de un traumatism, o eczemă sau de apa care rămâne în conductul auditiv extern. Incidența acestui tip de otită este egală la copii și la adulți.

2. Etiopatologie

Cauze posibile:

Infecții cu stafilococ (bacterie Gram pozitivă), bacil piocianic, micoze.

Traumatisme locale (curățarea excesivă sau agresivă a conductului auditiv extern.

Dermatoze (eczeme suprainfectate)

Apa rămasă în conductul auditiv extern după înot în bazine care au apă cu clor.

Persoanele care folosesc dopuri pentru urechi, dispozitive auditive sau căști intraauriculare (datorită curățării necorespunzătoare ale acestora).

Persoane cu afecțiuni cronice, diabetici, alergici, persoane imunocompromise.

Condițiile care predispun la apariția otitei externe sunt:

înotul, mai ales în apele clorinate;

eczemele cronice;

utilizarea bețisoarelor de ureche – creează mici leziuni care sunt porți de intrare pentru bacterii și ciuperci;

afecțiuni care scad imunitatea: diabet zaharat, tuberculoză, cancere, HIV, tratamentul cu Cortizon;

sarcina;

spălatul în ureche cu săpun, șampon, spirt sau orice altă modalitate de îndepărtare excesivă a cerumenului.

În concluzie, umezeala din conduct macerează pielea și creează porți de intrare pentru bacteriile și ciupercile ubicuitare.

2. Diagnostic pozitiv și diferențial

a) SIMPTOME ȘI SEMNE

Se manifestă prin durere (otalgie) care crește în intensitate la apăsarea pe ureche și uneori, prin prurit (mâncărimi), scăderea acuității auditive prin îngustarea conductului auditiv extern și căldură locală și uneori scugeri de lichid din conductul auditiv. Conductul auditiv extern este roșu și inflamat. Uneori se observă o scurgere de lichid alb din ureche. Simptomele sunt variabile în funcție de cauza otitei externe. Astfel, inflamația poate fi difuză, afectând întregul conduct auditiv sau se poate prezenta doar sub forma unui furuncul. Durerile survin mai târziu, în special când conductul este obstruat de edemul ce apare în urma infecției. Creșterea temperaturii nu se observă decât la pacienții cu otită externă severă, starea generală fiind alterată din cauza temperaturii și insomniilor provocate de durere.

Durerea localizată în ureche, cu iradieri în regiunea temporală și maxilară, reprezintă simptomul subiectiv major. Ea se exacerbează la atingerea conductului, la tracțiunea pavilionului, apăsarea pe regiunea pretragiană și mișcările de masticație.

Dureri violente la nivelul urechii din momentul apariției furunculului cu iradieri înspre tâmplă, ceafă, maxilar, cu exacerbări în timpul masticației, a tracțiunii pavilionului auricular. Apare insomnia, starea de agitație și febra.

Fazele bolii:

Faza congestivă în care bolnavul prezintă febră, hipoacuzie (scăderea auzului) moderate.

Faza de stare apare în două-trei zile de la debut, se manifestă prin durere intensă, pulsatilă, stare generală alterată, insomnie, lipsa poftei de mâncare, transpirații.

Faza de vindecare (după tratament) când starea de normal revine ușor.

b) EXAMINAREA URECHII

1. EXAMENUL OBIECTIV

Inspecția. Se inspectează pavilionul auricular, cu detaliile sale: cavitatea centrală denumită conca, în a carei parte anterioara se deschide CAE, proeminența tragusului, proeminența circumferențială a helixului, a antihelixului care se bifurcă în partea superioară pentru a forma foseta naviculară, lobulul care este lipsit de schelet. În mod patologic putem observa un pavilion decolat (ureche în ansă), prea mare (macrotie), afecțiuni dermatologice (infecții, tumori), tumefacții (pericondrita, othematom). Se inspectează și regiunea anterioara a pavilionului, preauricular sau pretragian, unde putem vedea fistul congenital, adenopatie, muguri cartilaginoși (poliotie). Regiunea retroauriculară sau mastoidiană poate prezenta infecții tegumentare (intertrigo), tumefacție și congestie (mastoidita), fistule, cicatrici postoperatorii. Regiunea subauriculară se mai numește parotidiană și poate prezenta tumefacții ganglionare sau parotidiene (parotide, tumori), fistule.

Palparea. Se palpează întreaga regiune descrisă la inspecție. Mobilizarea pavilionului sau presiunea pe tragus pot fi dureroase în afecțiunile jumătății externe a conductului: furuncul, otita externă difuză. Lasugar semnul Vacher (reacții de apărare la apăsarea tragusului) a fost interpretat ca prezent în otitele medii, dar fidelitatea sa nu depășește 30% și numai dacă manevra se execută apăsând pe tragus și obstruând cu acesta conductul sugarului. Palparea regiunii mastoidiene poate fi dureroasă în mastoidite. Se palpează 3 puncte de elecție: punctul antral ce corespunde proiecției superficiale a antrului mastoidian, situat puțin înapoia și deasupra CAE; punctul vârfului mastoidei și punctul sinusal situat pe marginea posterioară a mastoidei.

2. OTOSCOPIA se efectuează cu speculul auricular ținut între policele și indexul mâinii examinatorului, omolog urechii de examinat (mâna stângă pentru urechea stângă). Speculul se introduce prin mișcări blânde de rotație, sub controlul vederii și al luminii proiectate din oglinda frontală sau lampa Clar. Concomitent se face redresarea curburilor conductului auditiv extern, prin tracțiunea pavilionului cu mâna cealaltă a examinatorului, exercitată în sus și în afară la adult, jos și spre înăuntru la copil. Bolnavul rotește capul și apoi îl ține nemișcat, singur sau cu ajutor. Pentru copii și în special pentru sugari este necesară prezența unui ajutor, cel mai frecvent al mamei, pentru contenția copilului sau a capului. De regulă ajutorul ține copilul cu mâna stângă aplicată pe torace,

imobilizând și brațele copilului, iar cu mâna dreaptă fixează capul acestuia, rotindu-l în același timp spre dreapta și prezentând examinatorului urechea stângă. Picioarele copilului sunt imobilizate între picioarele ajutorului, ce sunt încrucișate peste ale copilului.

Prin intermediul speculului explorăm pereții conductului auditiv extern, constatând modificările tegumentului și calibrul acestuia, în sensul îngustării lui prin apropierea concentrică a pereților și în special pe seama peretelui postero-superior (prăbușirea peretelui postero-superior care apare în cursul evoluției unei otite acute, fiind martorul instalării unei complicații mastoidiene).

Se observă prezența secreției la acest nivel, caracterul acesteia, prezența posibilă a formațiunilor polipoase, eventual a fistulei osteitice situate pe peretele posterior în zona masivului osos al facialului (fistula Gellé), la palpare cu stiletul simțindu-se zone de os denudat. De asemenea, prin specul se examinează membrana timpanică, constatându-se modificările eventuale ale reperelor normale sau dispariția acestora, schimbările de culoare, deformarea în sensul bombării ei, apariția unor neregularități. Membrana timpanică poate fi centrată pe o zonă gălbuie, locul viitoarei perforații timpanice într-o otită acută. Perforația, uneori în otita acută, apare ca un punct strălucitor pulsatil pe suprafața difuz congestionată a timpanului. În fine, la nivelul timpanului putem constata existența perforațiunilor uscate, vechi, ce permit prin intermediul lor, vizualizarea peretelui medial al casei, eventual a elementelor din lanțul osicular, ca și a altor elemente de tipul polipilor, lamelelor de colesteatom, a bridelor fibroase, etc.

La examenul otoscopic conductul auditiv apare îngustat prin edemul pereților și prezența exsudatului. Otoscopia descopera locul de inoculare a infecției: predominantă roșie, delimitată, în raport cu evoluția furunculului, sau puroi cremos galben-verzui și craterul furunculos în caz de abcedare spontană. Conductul auditiv are lumenul micșorat din cauza edemului inflamator sau este complet obstruat.

Deși timpanul poate fi afectat (congestionat, infiltrat) mobilitatea membranei timpanice este bună în contrast cu imobilitatea din otita medie. Poate coexista adenopatie satelită.

EXAMENE DE LABORATOR

Analize din sânge: hemoleucograma, glicemie , transaminaze, creatinina serică, VSH, fibrinogen, HIV, Ag HBs, AC anti HVC, VDRL.

Culturi din secreții auriculare și însămânțare pe medii de cultură pentru bacterii și fungi.

Imagistică: tomografie computerizată mastoidiană când apar complicații (semne de afectare osoasă).

c) DIAGNOSTIC DIFERENTIAL :

otita externă eczematoasă (senzația de prurit și lipsa durerilor olente);

otita externă difuză, diagnosticul diferențial, uneori dificil, se bazează pe infiltrația inflamatoare difuză a întregului conduct auditiv);

adenita sau parotidita supurată acută fistidizată în conduct (apăsarea regiunii pretragiene face să apară secreția purulentă în conduct;

otita medie supurată acută (conduct liber, timpan modificat și hipoacuzie accentuată);

prezența limfangitei retroauriulare impune diagnosticul diferențial cu mastoidită acută. Se va ține seama că în mastoidita acută, șanțul retroauricular este șters, iar în limfangita furunculoasă este păstrat.

FORME CLINICE ALE INFECȚIEI DE CONDUCT AUDITIV EXTERN

a) Otită externă circumscrisă (furuncul de conduct auditiv extern)

Diagnostic: aspect clinic.

b) Otită externă difuză și eczemă de conduct auditiv extern

Diagnostic: examen bacteriologic + antibiogramă.

c) Otita externă necrotizantă (sinonim: otita externă malignă) este o infecție severă a conductului auditiv extern, având ca principal agent etiologic Pseudomonas aeruginosa. Vârstnicii cu diabet zaharat au riscul cel mai ridicat de a dezvolta această infecție, ca și persoanele cu malnutriție sau imunosupresie de diferite cauze. Infecția poate cuprinde arii extinse de țesut moale în jurul bazei craniului și în cazurile cele mai severe poate evolua spre osteomielită și paralizie de nervi cranieni. Trebuie avut un grad ridicat de suspiciune în cazul unei otite externe refractare la tratamentul standard, la un pacient imunocompromis. Tratamentul antibiotic sistemic de lungă durată este absolut necesar pentru evitarea/tratarea complicațiilor. Persoanele susceptibile trebuiesc educate în sensul evitării contactului cu apă de piscină (hiperclorurată) și a evitării manevrelor de curățare a conductului auditiv extern.

Diagnostic: examen bacteriologie + antibiograma, glicemie, hemoleucograma.

d) Otită externă buloasă (sinonim: otită gripală)

Diagnostic: audiograma tonală.

e) Herpes zoster auricular (sindrom: Ramsay-Hunt)

Diagnostic: audiograma tonala, examen serologie.

f) Micoze de conduct auditiv extern (sinonim: otomicoză)

Diagnostic: examen neurologic, examen bacteriologic + antibiograma.

g) Otită externă specifică

Diagnostic: Rx toracic lues, RBW, IDR la tuberculina, și TBC sunt cauze rare de otite externe.

h) Otita externă hemoragică

Diagnostic: examen bacteriologic + antibiograma, audiograma tonală.

i) Otita externă seboreică

Diagnostic: examen bacteriologic + antibiograma.

j) Neurodermatita

Diagnostic: teste cutanate.

COMPLICAȚII

Furunculul conductului auditiv extern se poate complica cu :

furunculoza difuză a conductului (numeroase furuncule, în diferite porțiuni ale conductului, inflamează masiv întreg conductul, obstruîndu-l);

limfangita furunculoasă retroauriculară (tegumentele regiunii mastoidiene roșii) dă impresia unei mastoidite acute cu abces subperiostal (șantul retroauricular este păstrat);

adenita periauriculară, caracterizată prin prinderea inflamatoare a ganglionilor periauriculari. Poate fi consecința limfangitei. Limfangita periauriculară și adenita pot supura;

rar se pot produce pericondrite, osteite ale conductului și septicemie.

5. PROGNOSTIC

În formele comune simptomatologia se îmbunătățește semnficativ la majoritatea pacienților după 48-72 ore și dispare în circa 10 zile de tratament.

În formele grave, la pacienții imunocompromiși (de exemplu cu diabet zaharat), pot să evolueze cu complicații locale sau la distanță, infecțioase sau pierderea auzului. Acești pacienți necesită urmărire și îngrijire specială.

6. TRATAMENTUL FURUNCULUI DE CANAL AUDITIV EXTERN

Tratamentul precedat de izolarea germenului și testarea sensibilității la antibiotice constă în instilații repetate de soluții topice ce conțin antibiotic și corticosteroizi și în irigații cu soluții de acid acetic 2%. În prezența febrei și limfadenitei este indicată utilizarea antibioticelor per os timp de 5-6 zile.

Tratamentul simptomatic al otalgiei constă în administrare de analgezice și aplicarea de căldură uscată.

Dacă există recidive frecvente se recomandă vaccin antistafilococic tipizat sau autovaccin.

Tratamentul medicamentos consta în administrarea de analgezice (paracetamol, aspirină) pentru reducerea durerii, antibiotice (sub forma de picături) sau corticosteroizi (Cortizon). Dacă inflamația este gravă, antibioticele se pot administra pe cale orală.

În cazul prezenței unui furuncul, antibioticele sunt ineficiente. Incizia furunculului este contraindicată, deoarece există riscul de propagare a infecției la pavilionul urechii. Formele grave necesită antibioterapie intensă, după efectuarea unei antibiograme pentru alegerea antibioticelor eficiente.

Infecțiile cu stafilococ sunt uneori foarte grave. Există o formă de otită externă „malignă”, însoțită de inflamația țesutului osos la acest nivel. Acest tip de otită este rezultatul unei infecții cu bacilul piocianic (pseudomonas aeruginosa). Acest tip de infecție se întâlnește cu precădere la pacienții cu diabet, la vârstnici și la subiecții cu un sistem imunitar deprimat (pacienții cu HIV). În acest caz se constată o scurgere de puroi din ureche și uneori o surditate de transmisie. Frecvent, evoluția este spre o paralizie a feței (paralizie facială). Tratamentul necesită spitalizarea pacientului și utilizarea de antibiotice (fluorochinolone). Spitalizarea durează câteva săptămâni deoarece riscul de osteomielită este crescut.

Tratamentul otitei externe se face în primul rând local și prin administrare de medicamente pe cale orală. La nivelul conductului auditiv extern se introduce o meșă cu rivanol care se umezește la 2 ore și se schimbă la 24 ore, timp de 3-7 zile. Ca medicație se administrează un antiinflamator și un antibiotic (ex.Ciprofloxacină) timp de 7 zile, dacă natura infecției este microbiană.

Otita externă micotică se tratează cu soluții antimicotice instilate în conductul auditiv timp de 3 săptămâni, o dată pe zi.

7. Prevenirea otitei externe

Prevenirea otitei externe este cea mai eficientă metodă de „tratament”. Înainte de a vă băga în apă ar trebui să utilizați dopuri pentru urechi sau să vă administrați local picături de alcool pentru a preveni dezvoltarea bacteriilor.

Utilizarea bețișoarelor pentru curățarea interiorului urechilor este prohibită deoarece acestea nu fac decât să împingă cerumenul către membrana timpanică, fapt ce poate duce la scăderea acuității auzului, la perforarea timpanului, traumatisme ale conductului auditiv extern, otite externe etc. Curățarea urechilor se poate realiza atunci când se constată prezența unor dopuri de ceară în interiorul acestora, cu ajutorul unui medic. Dacă pielea pavilionului este uscată, aceasta va fi și mai mult expusă la infecții, astfel că pentru protejarea acestuia se recomandă administrarea locală a uleiurilor minerale sub formă de picături.

Cap. III Rolul asistentei în tratarea pacientului cu furuncul de canal auditiv extern

Atitudinea asistentei medicale în fața unui pacient cu afectarea urechii externe trebuie să fie una prietenoasă, cu multă compasiune față de pacient. Cu mult tact și profesionalism va reuși să ajute pacientul prin informațiile pe care le va obține de la acesta și le va consemna în fișa de observație pentru a le prezenta medicului.

CULEGEREA DATELOR – circumstanțe de apariție:

1. Dop de cerumen – persoane cu hipersecreție a glandelor ceruminoase

2. Traumatismele pavilionului – expunere la temperaturi scăzute, accidente de muncă, traumatisme.

MANIFESTĂRI DE DEPENDENȚĂ ( semne și simptome):

– diminuarea auzului

– disconfort auricular

– amețeli

– prezența plăgilor, tumefacțiilor la nivelul pavilionului

– secreții purulente, sanguinolente la nivelul pavilionului urechii

– durere spontană și provocată

– cicatrici vicioase cu îngustarea orificiului conductului auditiv extern.

PROBLEME:

– comunicare ineficientă senzorială auditivă

– disconfort fizic cauzat de durere sau senzații auditive violente (în cazul corpilor străini animați)

– risc de complicații: infecții ale timpanului urechii medii și cicatrici vicioase.

DIAGNOSTIC DE NURSING:

– Dificultate de a comunica din cauza hipoacuziei manifestată prin colaborare ineficientă cu personalul medical.

– Risc de accident legat de prezența vertijului manifestat prin risc de căderi.

– Disconfort din cauza durerii, manifestat prin agitație, neliniște, anxietate.

OBIECTIVE:

– cicatrizarea plăgilor, arsurilor, fără complicații;

– pacientul să afirme stare de bine.

INTERVENȚII:

– Asistenta pregătește materialele și pacientul pentru otoscopie pentru vizualizarea leziunilor sau a corpilor străini din conductul auditiv.

– Aplică tratamentul în plăgile pavilionului urechii (spală tegumentele sănătoase din jur cu apă călduță și săpun, le dezinfectează cu alcool, face dezinfecția plăgii prin tamponare cu apă oxigenată, acoperă plăgile cu comprese uscate fixând pansamentul cu fașă);

– Aplică comprese umede în soluții de rivanol 1/1000 în cazul infectării plăgilor;

– Educă pacientul să se prezinte în continuare pentru schimbarea pansamentului până la vindecarea plăgilor.

– Va face instrucția pacientului cu privire la prevenția bolilor în viitor.

C. Anexe:

Tehnica : Spălătura auriculară

Spălătura auriculară reprezintă îndepărtarea secrețiilor (puroi sau cerumen) sau a corpilor străini și în tratamentul otitelor cronice.

SCOPUL – terapeutic;

Materiale necesare: o masă de tratament acoperită cu un câmp steril pe care vom așeza o tăviță renală mare, 2 șorțuri de cauciuc, mușama, traversă, vată, seringa Guyon având o capacitate de 150-200 ml sterilizată și uscată, prosoape uscate, lichid de spălătură (apă sterilă la 37grade C, soluție de bicarbonat de sodiu 1‰ soluția medicamentoasă prescrisă de medic);

ETAPE DE EXECUȚIE

1. pregătirea instrumentelor și a materialelor necesare:

2. pregătirea fizică și psihică a bolnavului:

– se anunță bolnavul și i se explică scopul tehnicii;

– în cazul dopului de cerumen, cu 2 ore înainte de a efectua spălătura auriculară, se va instila în conductul auditiv extern de 3 ori soluție de bicarbonat de sodiu în glicerină 1/20;

– în cazul dopului epidermic, se va instila soluție de acid salicilic 1‰ în ulei de vaselină;

– în cazul corpurilor străine hidrofile (boabe de legume și cereale) se va instila alcool;

– în cazul insectelor vii, se fac instilații cu ulei de vaselină sau cu glicerină sau se aplică un tampon cu alcool cu efect narcotizant;

– bolnavul se așează în poziție șezândă;

– se protejează patul cu mușama și traversă iar umărul respectiv al bolnavului, cu un prosop curat, uscat peste care se așează șorțul de mușama până la gât;

3. efectuarea tehnicii:

– spălare pe mâini cu apă și săpun;

– se îmbracă mănușile de unică folosință;

– asistenta îmbraca și ea șorțul de cauciuc;

– se așează tăvița renală sub urechea bolnavului care va înclina puțin capul spre tăviță și o va susține;

– se verifică temperatura lichidului și se aspiră în seringa Guyon;

– se solicită bolnavului să-și deschidă gura, prin această metodă conductul se lărgește iar conținutul patologic poate fi îndepărtat mai ușor;

– cu mâna stângă se trage pavilionul urechii în sus și înapoi iar cu mâna dreaptă se injectează lichidul de spălătură în conduct spre peretele posterior și se așteaptă evacuarea;

– operația se repetă de câteva ori până când lichidul scurs în tăviță devine curat;

– se usucă conductul auditiv extern cu câteva tampoane de vată uscate;

– la sfârșit se introduce în conduct un tampon de vată uscat după ce medicul a controlat rezultatul spălăturii;

– bolnavul este invitat să ia o poziție cât mai comodă;

– spălare pe mâini cu apă și săpun;

4. Reorganizarea locului de muncă:

– instrumentele folosite se spală și se pregătesc pentru sterilizare;

– efectuarea tehnicii se notează în foaia de observație a bolnavului;

PRECIZARE

Presiunea mare a jetului, temperatura mai crescută sau mai scăzută a lichidului de spălătură decât cea a corpului pot determina apariția accidentelor: ameteli, dureri, vărsături, lipotimie sau traumatizarea timpanului.

Fig . Seringa Guyon Fig . Tăvița renală

PARTEA SPECIALĂ

PREZENTARE DE CAZ

CAZ CLINIC

DATE DESPRE SPITALIZARE

SITUAȚIA FAMILIALĂ ȘI SOCIALĂ

ANTECEDENTE

ISTORICUL BOLII ȘI EXTRAS DIN EXAMENUL MEDICAL LA INTERNARE

TABLOUL CLINIC

NEVOI FUNDAMENTALE

POSIBILITĂȚI DE EVOLUȚIE

REGIM IGIENO – DIETETIC

FUNCȚII VITALE

INVESTIGAȚII DE LABORATOR

EXAMINĂRI PARACLINICE SUPLIMENTARE

TRATAMENT ÎN SPITAL

Alergic la: praf, polen, aspirină

TRATAMENT LA DOMICILIU

CONCLUZII GENERALE

RECOMANDĂRI LA EXTERNARE

EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE

PLAN DE NURSING

BIBLIOGRAFIE

10%

Lucreția Titircă: Ghid de nursing – Volumul I și Tehnici de evaluare – Volumul II
Editura: VIATA MEDICALA ROMANEASCA – 2011

-10%

GHID DE NURSING cu tehnici de evaluare și îngrijiri corespunzătoare nevoilor fundamentale- Lucreția Titircă
Editura: VIAȚA MEDICALĂ ROMÂNEASCĂ – 2008

Henderson, Virginia (1966). The Nature of Nursing: A Definition and its Implications for Practice, Research, and Education. New York: Macmillan Publishing.

Anatomia aparatului acustico-vestibular, Traian Ataman, Editura Tehnică, 2007

5. Ghid de urgențe în ORL, oftalmologie și chirurgie cervico-oro-maxilo-facială – Maria Beuran, Daniel Oanta, Monica Pop, Colecție: Medicului rezident

Editura: SCRIPTA (1998), București