Rezistenta la Fractura a Dintilor Tratati cu Albire

MATERIALE SI METODE

Studiul s-a realizat pe un lot de 12 dinți incisivi maxilari care au fost pastrați în soluție dezinfectantă de timol 0,1 % la 4 0 C pentru a nu cristaliza soluția . Apoi au fost imersați în apă distilată 24 de ore pentru a indeparta tot timolul . Dinții care au prezentat depozite de tartru au fost curățați cu anse ultrasonice de detartraj.

Criteriul de selecție al dintilor a fost :

coroanele integre, fara fisuri sau fracturi .

rădăcini drepte cu apexul închis,

fără calcifieri sau rezobție ,

fără tratamente endodontice anterior extracției .

Acest lucru a fost confirmat de RX-ul efectuat preoperator. Pe tot parcursul studiului dinții au fost ținuți in sol. NaCl 0,9% pentru a preveni deshidratarea.

Cei 12 dinți i-am imparțit in 2 grupe de câte 6 dinți :

Instrumentar utilizat pentru prepararea dinților in vederea realizarii une obturații endodontice:

– trusă de consultație

– freză diamantată globulară

– freză EndoZ

– ace de cateterism de 10

– K-file din oțel inoxidabil de 15 și 20

– ac One Shape ( MicroMega )

– piesă cu reducție

– endo-ring (cu burete pentru curățarea acelor și riglă endodontică)

– seringi și ace pentru spălături

– soluție NaOCl 5,25%

– soluție EDTA 17%

– ansă endodontică de ultrasunete adaptat aparatului cu ultrasunete

– conuri de hărtie 06%

– conuri de gutapercă 06 % și 02 %

Tehnica de lucru:

Am realizat cavitatea de acces cu freze globulare diamantate, după care le-am finisat cu freza EndoZ.

Am irigat cavitatea de acces cu soluție de hipoclorit de sodiu 5,25%.

Pentru a cateteriza canalele și pentru a determina lungimea de lucru, am folosit ace K din oțel inoxidabil de diametru ISO 10. Am determinat lungimea de lucru reală scăzând 0,5mm din lungimea de lucru estimativă masurată pe radiografia preoperatorie.

Am preparat canalele până la lungimea de lucru reală.

Canalele radiculare le-am preparat cu ace din oțel inoxidabil K-Files pănâ la numărul 20 ISO la lungimea de lucru.

După fiecare ac, am irigat canalul radicular cu 1ml de soluție NaOCl 5,25%.

Acele au fost verificate și curățate după fiecare instrumentare.Am preparat canalele cu acele rotative One Shape la 500rpm, utilizănd piesă cu reducție. La primul contact a acului cu pereții canalului radicular am retras acul, am irigat canalul radicular, am curățat acul și am verificat integritatea acestuia. Permeabilitatea apicală a fost menținută cu ac Kerr de oțel inoxidabil de 10.

Tratamentul antiseptic pe parcursul preparării a fost realizat cu NaOCl 5,25%.

Am realizat irigația finală cu activare ultrasonică, iar protocolul a fost următorul:

– 1ml EDTA soluție în concentrație de 17% timp de 1 minut

– 3ml NaOCl 5,25% timp de 3 minute

Înainte de uscarea canalelor am probat conul master.

Uscarea canalelor s-a realizat cu conuri de hărtie de diametrul 25 și conicitatea 06% asemănător acului master.

Materiale și instrumentele folosite pentru realizarea obturațiilor radiculare:

– conuri de gutapercă de conicitate 6% și conuri acesorii ISO 02%

– ca sealer am utilizat Sealapex (SybronEndo)

– finger spreadere

– excavator ce se poate încălzi

– brichetă

– plugger manual de diferite dimensiuni în funcție de diametrul coronar al canalului

Am ales un con de gutapercă de diametru corespunzător acului master, de conicitate de 06% pe care l – am transferat la lungimea de lucru.

Am introdus conul în canalul umed și am verificat tug-back-ul la lungimea de lucru.

Dacă conul prezenta rezistență la retragere la lungimea de lucru, atunci l-am ales ca si con master.

Dacă nu prezenta rezistență la lungimea de lucru, am verificat diametrul conului cu ajutorul riglei endodontice Intermedium (Angelus), am tăiat surplusul de gutapercă și am reintrodus conul pănâ la lungimea de lucru.

Am ales finger spreaderul de diametru cel mai gros care intra pănă la 1-2 mm de lungimea de lucru fără să atingă pereții canalului.

Am uscat canalul cu conuri de hărtie.

Am mixat cantități egale de activator și bază Sealapex.

Am introdus sealerul cu ajutorul conului master în canal, pănâ la lungimea de lucru și prin mișcări de pensulare l-am întins pe pereții canalului.Între conul master și pereții canalului radicular am introdus spreaderul pănâ la stopper. Cu o ușoară presiune apicală am menținut căteva secunde, după care prin rotire-derotire l-am degajat și l-am scos din canal. În locul spreaderului am introdus conuri accesorii de conicitate 2% de același diametru ca spreaderului. Dacă conul accesor de același diametru nu intra, am introdus un con cu un număr mai mic. Am introdus conuri accesorii și am condensat lateral cu spreaderele, ca să obțin o obturație căt mai omogen posibil, adaptată pe pereții canalului radicular. Conurile le-am secționat cu excavatorul încălzit la emergența canalului radicular. Condensarea verticală la emergența canalului am realizat cu pluggere manuale de diametru corespunzător. Am realizat curățarea cavității de acces cu o buletă de vată îmbibată în alcool și am uscat cavitatea.

Am aplicat glass ionomer convențional autopolimerizabil Kavitan Plus (Spofa Dental) in grosime de aproximativ 1 mm iar coronar buletă de vată si material de obturație provizorie Citodur.

Dinții au fost radiografiați prin radiologie digitală utilizănd:plăci de imagine PSP, Digora Optime,tub roentgen Soredex Minray.

CAPITOL 1. PARTEA GENERALA

INTRODUCERE

În ultimii ani se pune foarte mult accent pe estetica dentară iar pacienții sunt tot mai pretențioși când vine vorba de culoare dinților mai ales dacă aceștia sunt în zona frontală. Din dorința de a avea dinți cât mai albi se apeleaza deseori la diferite tehnici de albire.

Dintele, alături de aparatul său de susținere, reprezintă unitatea morfologică și funcțională, pe care o numim organ dentar sau odonton. La formarea organului dentarparticipă dinții, portiunea de os alveolar ce inconjoară rădăcina dintelui și conținutul spațiului periodontal. Între aceste elemente se stabilesc relații reciproce funcționale, deși fiecare dintre ele are structurădiferită. Interrelațiile funcționale, la nivelul odontonului, duc la stabilirea unui tot armonios și, prin aceasta, la integrarea dintelui in restul organismului.Dintele este format dintr-o parte dura, care cuprinde smaltul, dentina, cementul și o parte de țesut moale, pulpa dentară , situate în interiorul părții dure, într-o cavitate ce formează camera pulpara și canalul radicular.Topografic, la un dinte se disting trei regiuni:

– coroana dintelui

– rădăcina dintelui

-coletul dintelui, reprezintă zona intermediară dintre coroanășirădăcină.

1.1 STRUCTURA SMALTULUI DENTAR

1.1.1 Caractere topografice

Coroana anatomică a dintelui este acoperită în întregime de smalț, care continuă cu dentina subiacentă. Smalțul are o grosime variabilă, atingând valori de 2,6 mm la nivelul cuspizilor premolarilor, de 2 mm la nivelul marginii incizale a dinților frontali și intre 0,2 mm și 0,4 mm la nivelul coletului incisivilor laterali. La nivelul coletului smațul acoperă foarte puțin cementul, iar in unele cazuri se termină la contactul cu acesta și mai rar, inainte de a veni in contact cu el. Din aceasta cauză dentina rămâne desoperită și devine mai vulnerabilă agenților externi.Acest lucru nu este de dorit deoarece se pot produce distrugeri inreversibile la nivelul pulpei dentare, iar dispariția progresivă și treptată sau bruscă a smalțului ar duce la agravarea afecțiunilor pulpare .Grosimea cea mai mare se găsește pe suprafețele și marginile care intervin activ în procesele de masticație (suprafețele ocluzale și marginile incizale ), descrescând apoi trepat spre colet, unde se termină sub forma unei muchii înguste. 
Grosimea smalțului variabilă este în concordanță cu funcțiile pe care acesta le îndeplinește. Astfel, la nivelul suprafețelor ocluzale sau ale marginilor incizale se exercită presiunea ce mai mare în actul de masticație (2000 g/dinte). Dacă ar ajunge chiar a suta parte din această presiune la nivelul pulpei ar produce lezarea ireversibilă a acesteia.(1) Ori, unul din factorii care neutralizează presiunea este tocmai grosimea smalțului. Principalul rol, în această privință, revine mecanismului de susținere al dintelui în alveola, misiunea smalțului fiind mai ales aceea de a proteja dentina și terminațiile nervoase din aceasta, atât de presiune cât și de diverși excitanți (termici, chimici, electrici) din cavitatea bucală. 

1.1.2.Caracterele fizice ale smaltului

                Duritatea smalțului variază în funciție de zonă și de dinte, fiind in general mai mare in locurile cu solicitare functionalămai intensa, locul unde poate să atingă valoareade 8 duritate pe scara Mohs.Duritatea cea mai mare se găsește în straturile profunde ale smalțului, pe suprafețele laterale ale coroanei dentare, asigurând rezistența suprafeței de smalț față de solicitările mecanice.Cel mai scăzut grad de duritate al smalțului este de 5 si se găsește in zonele de solicitare minima si anume pe fetele proximale coronare, mai ales spre colet.

Duritatea mare este o problemă aparte în timpul actului terapeutic. Intervenția operatorie în smalțul indemn este unul dintre cele mai dificile acte din practica stomatologică și nu poate fi realizat decât cu instrumentar special activ, de o duritate asemănătoare smalțului, și care, prin structură, contur exterior sau viteza de turație impusă, are o mare capacitate de abrazie.

                Culoarea smaltului variaza de la nuanțe de alb-gălbui la albastru-cenusiu in funcție de structura, grosime, compozitie si grad de mineralizare. Astfel, la o mineralizare mai accentuata culoarea este mai spre alb, pe cand la o mineralizare mai redusa este spre alb-albastrui

                La persoanele in varsta, culoarea variaza spre o nunata cenusie, datorita hipermineralizarii si imbatrânirii pulpare.               

                Smaltul are o culoare galbuie la nivelul coletului datorită grosimii reduse la acest nivel și care lasă să străbată, prin transparență, culoarea gălbuie a dentinei.

                 1.1.3. Compozitia chimica a smaltului

                Distingem urmatoarele componente      

– componenta anorganica 95%

                                    – componenta organica 1%

                                    – apa 4%

                Aproximativ 90% dintre substanțele minerale sunt reprezentate de: fosfati de calciu (în cea mai mare parte hidoxiapatita și in mica parte fluorapatita), carbonatul de calciu, fosfat de magneziu, clorura de calciu. Dintre ionii minerali constituenti ai acestor saruri mentionam: Ca, P, Na, Mg si C .(1)

                Componenta organica a smaltului este reprezentată de substante proteice insolubile, colagen si keratina si din substante organice solubile formate din peptide, glicoproteine, acid citric.

                Apa din smalț, în mare ei majoritate, este legata de moleculele proteice si numai foarte puțină este liberă în spațiile interprismatice și la nivelul joncțiunii smalț-cement.

                Componentele smalțului au o răspandire neuniformă în grosimea acestuia, astfel incât apa și substanța organică este prezentă în cantitate mai mare in zonele profunde ale smalțului, iar la suprafata sa predomina substanțele minerale.

1.1.4.  Caracterele morfo-functionale ale smalțului

                Unitatea structurală a smalțului este prisma de smalț.

                Prismele de smalț sunt mai numeroase la dintii cu volum coronar mai mare. Ele sunt dispuse oblic fată de suprafata dintelui și sunt leagate între ele sub formă de rețea .

                Diametrul unei prisme este de aprox 4 microni, iar lungimea este variabila. Ca densitate, aceste unități sunt în număr de 20.000 – 30.000/mm2 . Unele prisme dispar pe parcurs în interiorul smalțului și se continuă cu alte prisme. Faptul ca prismele de smalt se întind radiar de la limita smalt-dentina pana la suprafata externa a coroanei si au un traiect usor ondulat, ceea ce le confera o anumită elasticitate.

                Prisme de smalt, pe traiectul lor , prezintă o serie de striuri transversal, numite striile lui Hunter-Schreger, ce dau aspectul unor discuri suprapuse. Acestea sunt probabil zone cu intensitate variabilă de mineralizare. Printre aceste striuri se întrepătrund zone întunecate, numine striile paralele ale lui Retzius, care sunt linii de slabărezistenta la carie. Între pereții prismelor de smalț nu se realizeaza o atasare intima, și din aceasta cauză apar spații al căror conținut în săruri minerale este mai scăzut și au, în schimb o cantitate mai mare de substantă organică, motiv pentru care sunt socotite zone ce faciliteaza aparitia cariilor. Denumirea lor este substanta interprismatica.

1.2. STRUCTURA DENTINEI

Dentina este un tesut dur mineralizat, care inconjoară pulpa dentara și este acoperită la exterior de smalț, la nivelul coroanei și de cement la nivelul radăcinii.

                 1.2.1 Proprietățile fizice

                Duritarea dentinei este de 5 pe scara lui Mohs, asemănătoare cu cea a osului dentar, dar mai mică decât a smalțului.

                Grosimea stratului de dentinta este mai mare la nivelul suprafetei coroanei dintelui în zonele unde presiunea masticatorie este mai accentuată, respectiv suprafata ocluzală (3-7 mm) si marginea incizală (3-5mm). La colet grosimea dentinei este de 3-4mm, la nivelul rădăcinii 3-5mm , în timp ce la apex scade până la 1-3 mm .(1)

                Dentina, datorită funcției masticatorii își mărește volumul și grosimea prin mineralizarea predentinei. Această dentina secundara este denumita și dentină de reacție, deoarece apare ca urmare a excitațiilor fizico-chimice ce se exercită pe suprafata dintelui.

Culoare dentinei la dinților permanenți este gălbuie care devine datorită mineralizarii canaliculelor dentinaremai intensă pe masura înaintării în varstă, iar nuanța acesteia variază în sens cervico-incizal în funcție de grosime stratului . O culoare gri-gălbuie arată un proces de mineralizre insuficinet . Culoarea cenușie a dentinei indică pierderea vitalității dintelui.

                Deoarece, în structura ei, dentina prezintă canalicule dentinare în care se află prelungiri protoplasmatice ale odontoblaștilor, numite fibre Tomes, ea nu poate oferi decat o mica protecție pentru pulpa dentară fată de excitațiile fizice, chimice, termice sau traumatice. Canaliculele dentinare reprezintă căi ideale de pătrundere a agenților chimici sau microbieni către pulpa dentară, după ce au depășit smalțul.

              1.2.2   Compoziția chimică a dentine

                Dentina conține: 

             – substanțe minerale 67%

                                                             – substanță organică 20 %

                                                             – apă 13%

                Ca principal component mineral în dentină se gasește hidroxiapatita și alături de ea, carbonați de calciu și de magneziu, floruri, fosfat de calciu. Substanța organică din componența dentinei este alcatuită în cea mai mare parte dincolagen și aminoacizi ( glicina, prolină, hidroxiprolină, tirozină ). În rest fracțiunea organică este reprezentată de mucoproteine, mucopolizaharide, sulfați, lactați și citrați.

              1.2.3.   Morfologia dentine

                Pe secțiune transversală dentina prezintă în structura ei, canalicule dentinare sau tuburi dentinare care se întind de la nivelul smalțului până la pulpa dentară. Numărul acestor canalicule este de aproximativ 45 000 / mm pătrat . Numărul canaliculelor diferă și în funcție de regiunea dentară, astfel ca numărul lor crește dinspre rădăcina dintelui înspre coroana acestuia . În ceea ce privește diametrul acestor canalicule se constată, calibrări diferite pe traiectul aceluiași canalicul, variând între diametrul de 3-4 microni în apropierea pulpei și de 1 micron la nivelul smalțului.

                În interiorul canaliculului dentinar se află o prelungire protoplasmatică odontoblastică, prelungire numita fibra lui Tomes. Această prelungire este inconjurată de prelungirea  corespuzatoare membranei celulare și conține filamente protoplasmatice, granulații ribozomiale și foarte rar mitocondrii.(1) Cercetările care s-au realizat au pus in evidentă o multitudine de ramificații ale canaliculelor dentinare, cu traiect orizontal sau oblic, ce fac legătura între canalicule și care se numesc canale secundare. Acestea includ și ramificații ale prelungirilor protoplasmatice Tomes. În dentina coronară, cu deosebire în apropierea joncțiunii smalț-dentină, apar zone de dentină imperfect mineralizate numite spații interglobulare Czermak.

                Asemanator, la nivelul rădăcinii, la limita dentină – cement întâlnim acest aspect al dentinei numindu-se stratul granular Tomes. Acest strat ca și stratul interglobular Czermak, reprezintă locul de minimă rezistență, care este foarte vulnerabil agenților microbieni. În general, ca aspect, canaliculul dentinar are forma unui tirbușon.   

                Zona dentinară din vecinătatea pulpei reprezintă caractere diferențiate datorită interferenței dintre cele 2 tesuturi conjuntive, pulpa dentară bogat vascularizată și dentina puternic mineralizată. Această zonă se numește predentina. Ea este alcătuită în cea mai mare parte din subtanță fundamentală și din fibre de colagen, și este situată în imediata apropiere a odontoblaștilor .

                Dentinogeneza este procesul de formare a dentinei primare din timpul formarii dintelui. Acest fenomen nu încetează în momentul erupției dintelui deoarece reprezintă un proces de adaptare ce compensează atriția țesuturilor dure dentare. Dentina care se formeaza după erupție se numește dentina secundară. Depunerea ei nu este uniforma la nivelul suprafeței interne a dentinei coronare și radiculare, iar ritmul de depozitare este mai mare în unele zone în raport cu stimulii recepționați.

                Astfel, la premolarilor și moarilor , depunerea acestei dentine are loc mai ales pe tavanul și podeaua camerei pulpare și scade spre pereții laterali. La incisivi și canini depunerea este mai accentuată la nivelul marginilor incizale și in jurul orificiului canalului radicular. Depunerea dentinei secundare are drept consecință micșorarea volumului camerei pulpare. Ca structură, dentina secundară este asemănătoare cu dentina primară, dar cu un grad mai mic de mineralizare.

                Datorită condițiilor patologice de atriție, carie, eroziune sau acțiune repetată a unor excitații fizice pe o zonă redusă a suprafeței dintelui și pe pereții camerei pulape, se depozitează dentina de reacție sau de reparație. Structura acestei dentine se deosebește de dentina primară, avand un număr redus de canalicule dentinare care sunt mai sinuoase și mai subțiri sau pot lipsi în totalitate.

                De asemenea, această dentină are un procent scăzut de săruri minerale, fată de dentina primara și în consecintă o duritate mai mica. Pe masura înaintarii în vârstă are loc o obliterare progresiva a canaliculelor dentinare cu substantă dură. Fenomenul de mineralizare a canaliculelor, cunoscut sub numele de scleroza a dentinei, apare inițial în canaliculele înguste și apoi în cele principale (8). Această scleroză dentinară susține dispariția fibrelor Tomes și odată cu obliterarea totală a canaliculelor dentinare apare dentina scleroasă. Aceasta fiind usor recunoscută în secțiunile histologice datorită aspectului translucid determinat de omogenitatea dentinei dată de mineralizarea matricei și a tubulilor dentinari.

1.3. Cementul

                Cementul este stratul care acoperă dentina la nivelul rădacinii dintelui, de la coletul anatomic până la apex fiind un complex organo-mineral de origine mezenchimala. El reprezintă și stratul de fixare al fibrelor parodontale.

               1.3.1. Caracterele chimice ale cementului

                Cementul este alcătuit din substantă organică, circa 45-50% și substantă anorganică 50-55%. Substanta organică este alcatuită din colagen fibrilar, iar componenta anorganica este reprezentată de săruri minerale în cea mai mare parte, fosfați și carbonați de calciu.

                Dispoziția structurală a sărurilor minerale este, ca și în dentină și smalț, sub forma de cristale de hidroxiapatită, mai concentrate la periferie.

                1.3.2. Morfologia cementului

                La nivelul joncțiunii smalț-cement, cementul are o grosime de 20-60 microni, îngrosându-se treptat spre apex, unde ajunge la 150-200 microni.

                Din punct de vedere morfologic cementul dentar este alcătuit din 2 compomente: cement acelular, care se depune primul și se mai numește și cement primar și cement celular, care se formează ulterior și se mai numește cement secundar.

                Cementul acelular (fibrilar) acoperă dentina radiculară pe toată întinderea sa. Pe sectiune el prezintă striații perpendiculare pe suprafața externă care corespund traiectelor de inserție ale fibrelor periodontale. Deoarece acest cement este lipsit de celule (acelular) , el conține un sistem de canalicule fine, radiare, care asigură desfășurarea proceselor metabolice. Substanța organică este alcatuită din filamente de colagen reunite într-un reticul fin, cu ochiuri variatate ca mărimi, cuprinzând cristale minerale de volume diferite. Substanta organică a cementului fibrilar este dispusă mai densă la periferie.

                Cementul celular se găsește la periferia celui acelular predominând în zona apicală a radăcinii și la nivelul bifurcației sau trifurcației radiculare. El conține spații lacunare în care sunt adăpostite celule specializate în formarea matricei organice a cementulul. Aceste celule se numesc cementoblaste . Lacunele prezintă multe prelungiri canaliculare prin care comunica între ele. În aceste canalicule se găsesc prelungiri citoplasmatice ale cementoblastelor, prelungiri care se anastomozează între ele .

                La limita dintre cement și dentină se află o structură organică numită stratul granular al lui Tomes, considerat sediul unor procese metabolice complexe. În acest strat predomină mucopolizaharidele neutre, pe când în componentele celulare din structura cementului se află mucopolizaharidele acide. Principala caracteristică fiziologică a cementului este apoziția continua de noi straturi, care alcatuiesc cementul de neoformație.

                Depunerea continua de cement este necesară pentru reatașarea unor fibre periodontale ( fibre Scharpey) . Ea reprezintăun proces biologic compensator și protector care menține starea de integritate a parodonțiului de susținere și a funcțiilor sale.Hipercementoza se produce în condiții de hipersolicitare a dintilor, pentru mărirea suprafeței de inserție parodontală, dar și în cazuri de inflamație parodontală sau afecțiuni generale, ca maladia Paget. Destul de rar cementul prezinta și fenomene de rezorbție și anume în traumatisme ocluzale violente, deplasări ortodontice supradozate, transplantări, hipovitaminoze A si D, tuberculoza.

2. DISCROMII DENTARE

Discromia dentară este o problemă estetică care afectează populația adultă într-un număr destul de mare, și crează disconfort atât în zâmbire cât și în fonație. Disfuncția fizionomică apare atunci când există modificări de formă, volum, poziție, număr, ocluzie și culoare localizate la nivelul dinților frontali, modificări care antrenează o alterare a armoniei dento-dentare, dento-alveolare și dento-faciale, cu consecințe negative asupra propriei imagini, ca și a celei percepute de anturaj.(2) Această abatere de la culoarea normală a dinteluivariază de câteva pete vizibile pe smalț la culori de galben pâna la maroniu sau chiar gri. Discromia se poate identifica și prin apariția unor pete de culoare albă pe suprafața smalțului. Cauzele care determină dicromia dentară sunt multiple, alimentația joacă un rol esențial modificarea culorii dentare. Discromiile se pot clasifica în funcție de originea lor în două tipuri :

1.discromii interne (intrinseci) care la rândul lor pot fi de cauză(3)

pre-eruptivă :

– medicamentoase (tetraciclina)

-metabolism (fluoroza)

-genetice (hiperbilirubinemia, amelogeneza imperfectă, fibroza cistică de pancreas )

– trauma dentară

post-eruptivă :

– necroza pulpară

-hemoragia intrapulpara

– țesutul rezidual pulpar rezultat în urma tratamentului endodontic

– materiale de obturare

-resorbții radiculare

– procesul de îmbătrânire

2.discromii externe (extrinseci) care pot fi cauza substanțelor organice din alimente care se depun si se mineralizează. Aceste discromii pot rezulta și din consumului de tutun sau băuturi care nu se asociază cu o igienă adecvată.3

ALBIREA INTERNĂ

Indicații de realizare:

· țesut dentar dur suficient după îndepărtarea vechii obturații și

a țesuturilor cariate

· smalțul fără fisuri sau fenomene displazice

· obturațiile radiculare etanșe

· coroană dentară integră repreyintă cea mai favorabilă situație

Contraindicații:

· dinți foarte fragili, cu defecte de smalț sau foarte cariați din cauza riscului fracturii

· defecte de etanșeitate a obturației endodontice

· dinți cu defecte de morfologie (conici) sau cu malpoziții

Avantaje:

· Albirea dă rezultate în aproximativ 96 % dintre cazuri

( recidiva după cinci ani este de 50% ).(2)

· manopera de realizare este simplă

· este bine suportată de pacient

· este puțin costisitoare

· este rapidă

Prognostic:

· dintele depulpat devine mai fragil, casant, mult mai susceptibil

fracturării;

· aportul de căldură din timpul albirii riscă să provoace microfisuri, putând duce

la o fractură ulterioară;

· există posibilitatea pătrunderii prin canaliculele dentinare în direcția

desmodonțiului a agentului de albire. Astfel poate apare o reacție inflamatorie și resorbție

cervicală. Prin lezarea dentinei la joncțiunea smalț-cement se creează o cale de comunicare

directă între canalul radicular și parodonțiu.

· cel mai bun prognostic are albirea dinților din discromiile de origine pulpară

(hemoragie sau necroză);

· eșecurile apar mai frecvent din cauza că persistă substanțe impregnate în

dentină sau persistă la nivel radicular produse capabile să întrețină colorarea;

· rezultatele clinice sunt mulțumitoare;

· dinții permanenți tineri reacționează mai bine la albirea devitală

Complicația majoră este apariția de resorbții cervicale.

REFERINȚE

Cherlea V. : ,,Tratamentul endodontic “, Ed. Național 2008

2. Asist. Univ. Ddr. Raluca Anca Giurescu, Prof. Dr. Emilian Hutu Dental discoloration – etiopathology, features – REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOL. LV, NR. 1, AN 2009

3. Zimmerli B, Jeger F, Lussi. Bleaching of nonvital teeth. A clinically relevant literature review. Schweiz Monatsschr Zahnmed. 4 , 2010 120(4):306-20.

4.Haywood VB.: ,,Bleaching of vital and nonvital teeth”. Curr. Opin. Dent. 2, 1992a,

pag. 142-149.

5. Lado EA., Stanley HR., Weismann MI.: ,,Cervical resorbtion in bleached teeth“.

Oral Sur Oral Med Oral Pathol 55, 1983, pag. 78-80.

6. Madison S., Walton R.: ,,Cervical root resorption following bleaching of

endodontically treated teeth” J.Endodont 16, 1990, pag. 570-574.

7. Swift EJ Jr.: ,,Treatment of discolored, endodontically treatedtooth with home

bleaching and composite resin” Pract Periodontics Aesthet Dent 4, 1992, pag. 19-21.

8. Memet G. , Andrei I. : “Cariologie și odontoterapie restauratoare”, Ed. Medicala 2011

REFERINȚE

Cherlea V. : ,,Tratamentul endodontic “, Ed. Național 2008

2. Asist. Univ. Ddr. Raluca Anca Giurescu, Prof. Dr. Emilian Hutu Dental discoloration – etiopathology, features – REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOL. LV, NR. 1, AN 2009

3. Zimmerli B, Jeger F, Lussi. Bleaching of nonvital teeth. A clinically relevant literature review. Schweiz Monatsschr Zahnmed. 4 , 2010 120(4):306-20.

4.Haywood VB.: ,,Bleaching of vital and nonvital teeth”. Curr. Opin. Dent. 2, 1992a,

pag. 142-149.

5. Lado EA., Stanley HR., Weismann MI.: ,,Cervical resorbtion in bleached teeth“.

Oral Sur Oral Med Oral Pathol 55, 1983, pag. 78-80.

6. Madison S., Walton R.: ,,Cervical root resorption following bleaching of

endodontically treated teeth” J.Endodont 16, 1990, pag. 570-574.

7. Swift EJ Jr.: ,,Treatment of discolored, endodontically treatedtooth with home

bleaching and composite resin” Pract Periodontics Aesthet Dent 4, 1992, pag. 19-21.

8. Memet G. , Andrei I. : “Cariologie și odontoterapie restauratoare”, Ed. Medicala 2011