Relatia Dintre Rezilenta Si Nivelurile Anxietatii Si Depresiei

Rezumat

Scopul general al acestei cercetări a fost investigarea influenței depresiei și a anxietății asupra rezilienței. Obiectivele specifice ale cercetării sunt investigarea relației între reziliență și anxietate, reziliență și depresie, respectiv invesigarea nivelului rezilienței la persoanele cu probleme de anxietate și cele fără această afecțiune și nivelul rezilienței la persoanele cu probleme depresive și cele fără această afecțiune.

La studiu au participat 60 de subiecți cu depresie (15 subiecți), cu anxietate (15 subiecți) și fără nici o afecțiune (30 subiecți). Eșantionul subiecților fără nici o afecțiune a fost ales aleatoriu cu vârste cuprinse între 20-55 ani, iar eșantionul subiecților cu anxietate și depresie a fost reprezentat de persoane cu aceste afecțiuni cu vârste curpinse între 20-55 ani.

Am folosit ca și instrumente chestionarul Resilience Scale (RS-25), chestionarul Beck Depression Inventory (BDI – II) și chestionarul ASQ pentru evaluarea anxietății .

Rezultatele au indicat o corelație negativă semnificativă statistic între…… De asemenea am obținut o corelație pozitivă semnificativă statistic între…….

Limitele lucrării sunt numărul mic de participanți, precum și faptul că datele au fost auto-raportate ceea ce poate duce la distorsiuni ale realității.

Summary

CUPRINS

Rezumat

Summary

Introducere

CAPITOLUL 1 – CADRUL TEORETIC

Apariția și dezvoltarea conceptului de reziliență

Cercetarea în domeniul rezilienței: începuturi și evoluții

Reziliența în raport cu concepte înrudite

Reziliența persoanelor care prezintă boli psihice

Anxietatea

Depresia

CAPITOLUL 2 – METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1 Obiective

2.2 Ipoteze

2.3 Metode

2.3.1 Variabile

2.3.2 Participanți

2.4 Instrumente

2.4.1 Resilience Scale (RS-25)

2.4.2 Beck Depression Inventory (BDI – II)

2.4.3 Chestionarul ASQ pentru evaluarea anxietății

2.5 Procedură

CAPITOLUL 3 – REZULTATE

3.1 Prezentarea și analizarea datelor

3.1.1 Analiza statistică descriptivă și exploratorie

3.1.2 Interpretarea psihologică

CAPITOLUL 4 – CONCLUZII ȘI APRECIERI FINALE

4.1 Concluzii

4.2 Limite

4.3 Direcții viitoare

4.4 Aplicații practice

BIBLIOGRAFIE

ANEXA 1 – Formularul de consimțământ informat

ANEXA 2 – BDI – II

ANEXA 3 – Chestionarul ASQ pentru evaluarea anxietății

ANEXA 4 – Resilience Scale (RS- 25)

INTRODUCERE

Scopul general al acestei cercetări a fost investigarea factorilor care determină satisfacția în relația de cuplu. Obiectivele specifice au fost investigarea relației dintre mecanismele de coping (distragerea atenției, acțiunea, negarea, abuzul de substanțe, suportul emoțional, neimplicarea, ventilarea, ajutorul instrumental, reinterpretarea pozitivă, învinovățirea, planificarea, umorul, acceptarea și religiozitatea) și satisfacția în relația de cuplu, investigarea relației dintre reziliență și satisfația în relația de cuplu și investigarea relației dintre echilibrul muncă familie și satisfacția în relația de cuplu.

Motivația realizării acestei cercetări a fost faptul că în cercul meu de prieteni există numeroase persoane care se plâng de calitatea relațiilor de cuplu pe care acestea le au. Majoritatea plângerilor aveau legătură cu faptul că persoanele respective simt că nu pot face față problemelor cu care se confruntă în cadrul relației și că de multe ori încearcă să rezolve aceste probleme prin moduri care le afecteaza ulterior relația cu partenerul. În plus, aceste persoane se plângeau de faptul că nu au suficient timp liber pe care să îl petreacă cu partenerul, din cauza locului de muncă. Având în vedre aceste aspecte, este important să se identifice factorii care determină o satisfacție crescută în cadrul relației de cuplu și să se realizeze anumite metode de intervenție pentru creșterea acesteia.

În prima parte a cercetării sunt prezentate teoriile și modelele actuale ale satisfacției în relația de cuplu. Sunt evidențiate aspecte ce țin de diferențele individuale și satisfacția în cuplu, aspecte ce țin de reziliență și satisfacția în cuplu, aspecte ce țin de mecanismele de coping și satisfacția în cuplu și aspecte ce țin de echilibrul dintre muncă și familie și satisfacția în cuplu.

În cea de a doua parte a lucrării sunt prezentate aspectele metodologice ale cercetării. În cadrul studiului au participat 60 de subiecți de ambele genuri aflați într-o relație de minim o lună și maxim 82 de luni, cu o medie de 30,13 luni. Eșantionul a fost unul de conveniență. Participanții au fost invitați să completeze Brief COPE, Resilience Scale (RS-14), ENRICH Marital Satisfaction Scale și Work-life Balance Scale. Fiecărui participant i s-a explicat scopul, apoi aceștia au fost rugați să completeze chestionarele cât mai sincer și au fost înștiințați că datele recoltate o să rămână confidențiale. După ce au fost culese datele cu privire la genul participanților, durata relațiilor acestora și scorurile la cele 4 scale, au fost introduse datele in SPSS si analizate relațiile dintre mecanismele de coping, reziliență, echilibrul munca-familie și satisfacția in relatia de cuplu.

În cea de a treia parte a lucrării sunt prezentate rezultatele analizei statistice a datelor. Rezultatele au indicat o corelație negativă semnificativă statistic între tendința participanților de a rămâne neimplicați atunci când întâlnesc situații neplăcute și satisfacția acestora în relația de cuplu, o corelație negativă semnificativă statistic între tendința participanților de a-și ventila emoțiile atunci când întâlnesc situații neplăcute și satisfacția acestora în relația de cuplu, o corelație negativă semnificativă statistic între tendința participanților de a-și dintrage atenția de la situațiile neplăcute și satisfacția acestora în relația de cuplu, o corelație negativă semnificativă statistic între tendința participanților de a face abuz de substanțe în situațiile neplăcute și satisfacția acestora în relația de cuplu, o corelație pozitivă semnificativă statistic între reziliența participanților și satisfacția acestora în relația de cuplu. Rezultatele au indicat o corelație negativă semnificativă statistic între tendința participanților de a se învinovăți atunci când întâlnesc situații neplăcute și satisfacția acestora în relația de cuplu, o corelație pozitivă semnificativă statistic între echilibrul muncă-familie al participanților și satisfacția acestora în relația de cuplu și o corelație nesemnificativă statistic între durata relației participanților și satisfacția acestora în relația de cuplu.

În ultima parte a cercetării sunt prezentate concluziile studiului, limitele acestuia, implicațiile rezultatelor pentru practică și direcțiile viitoare de cercetare pentru o înțelegere aprofundată a factorilor care duc la un nivel scăzut al satisfacției în relația de cuplu. Una din limitele aceste cercetări o reprezintă numărul redus de participanți. Pentru a surprinde mai bine relațiile dintre mecanismele de coping, rezilienta, echilibrul munca-familie si satisfactia in relatia de cuplu și pentru a putea face generalizări mai precise la nivel de populație se recomandă utlizarea unor eșantioane mai largi. O altă limitare o reprezintă faptul că acest studiu este corelațional și nu se pot face pe baza rezultatelor inferențe cauzale. Se recomandă realizarea unor studii longitudinale pentru a surprinde efectul anumitor variabile asupra satifacției în cadrul relației de cuplu. Și nu în ultimul rând, o limitare o presupune faptul că datele au fost auto-raportate, motiv pentru care ar putea exista anumite distorziuni ale realității din partea participanților la studiu.

Având în vedere rezultatele acestui studiu, se recomandă investigarea modului specific prin care anumite mecanisme de coping duc la un nivel crescut al insatisfacției față de relația de cuplu. De exemplu, se pot selecta subiecții care au o tendință crescută spre un mecanism de coping care afectează satisfacția și se pot face interviuri semistructurate cu aceștia, cu scopul de a descoperi comportamentele specifice ale acestora ce pot afecta armonia relației. În plus, se pot investiga reacțiile partenerilor acestor persoane, pentru a înțelege modul în care răspunsurile partenerilor la mecanismele de coping dezadaptative influențează satisfacția în cadrul relației de cuplu.

Având în vedere faptul că există o corelație pozitivă între reziliență și satsfacția în cadrul relației de cuplu, se pot realiza intervenții prin care persoanelor aflate într-o relație de cuplu față de care simt un nivel scăzut al satisfacției să le fie crescută reziliența. Altfel spus, aceste persoane pot fi învățare cum să facă față mai bine dificultăților pe care le întâmpină în cadrul relațiilor pe care le au și să caute soluții active pentru rezolvarea acestora. Astfel, aceste persoane își vor rezolva mai ușor problemele din cadrul relațiilor și vor avea un nivel mai ridicat al satifacției. În plus, având în vedere că tendința anumitor persoane de a apela la anumite mecanisme de coping scade satisfacția în relația de cuplu, psihologii pot realiza intervenții prin care persoanele aflate într-o relație să poată să dezvolte noi mecanisme de coping și să renunțe la mecanismele de coping care le afectează relația. În special aceste intervenții pot fi utile pentru persoanele care au tendința să rănâne neimplicate atunci când întâmpină probleme, să își ventileze emoțiile, să facă abuz de substanțe, să își distragă atenția de la situațiile negative din viața lor sau să se învinovățească. Și nu în ultimul rând, psihologii din departamentele de resurse umane ale companiilor pot lua în considerare stimularea unui echilibru dintre muncă și familie, astfel încât angajații să poată să aibă mai mult timp liber, pe care îl pot petrece împreună cu partenerul.

CAPITOLUL 1 – CADRUL TEORETIC

Apariția și dezvoltarea conceptului de reziliență

Termenul reziliență, din punct de vedere etimologic, își are rădăcina în verbul latin ”salio, -ire” cu sensul de ”a sări”. Verbului i s-a mai adăugat prefixul ”re-”, tot de origine latină, care semnifică ”înapoi”. Conform dicționarului etimologic (Harper, 2010), termenul datează din 1620 și are semnificația de ”a sări înapoi”, în limba engleză, fiind folosit încă din anul 1626, de către Francis Bacon, în una din lucrările sale Sylva Sylvarum (Simpson și Weiner, 1989). Ulterior, Henry More îl utilizează în lucrarea Dialogurile divine, în anul 1668.

În franceză, termenul de reziliență este folosit pentru prima dată, în anul 1952, de către André Maurois, în Lélia sau viața lui Georges Sand, când la 21 iulie 1964, Georges Sand invocând moartea lui Marc-Antoine, Maurois scria: ”În acest doliu, încă o dată, ea își uimește prietenii prin reziliența-i imediată”. Sensul termenului de reziliență este acela de a se redresa, reveni, sens ce poate fi folosit și aplicat în diferite domenii.

Astfel, în fizică, termenul reziliență face referire la raportul energiei cinetice absorbite necesare pentru a declanșa ruptura unui metal, la suprafața secțiunii separate. Caracterizează rezistența la șoc și este exprimată prin juli/cm2.

O formă mai apropiată a termenului care face obiectul acestui capitol este cea folosită de doctorul Tomes, care menționa în una din lucrările sale din anul 1857 că ”…în ciuda calamităților cauzate de cutremur, reziliența făcând parte din caracterul japonezilor, le traduce foarte bine energia de care dau dovadă.”

Prima menționare într-un text cu caracter științific este cea apărută în anul 1942, într-un articol publicat în American Journal of Psychiatry, articol ce consacra activitățile asistenților sociali britanici, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Autorul articolului, Scoville, scoate în evidență ”uimitoarea reziliență” a copiilor ce se confruntau cu ”situațiile primejdioase pentru viața lor”. Din acel moment, acest concept a captat atenția și interesul a început să crească, numărul publicațiilor ce-i sunt consacrate au crescut exponențial (Ionescu și Jardan-Ionescu).

Chiar dacă interesul asupra conceptului de la suprafața secțiunii separate. Caracterizează rezistența la șoc și este exprimată prin juli/cm2.

O formă mai apropiată a termenului care face obiectul acestui capitol este cea folosită de doctorul Tomes, care menționa în una din lucrările sale din anul 1857 că ”…în ciuda calamităților cauzate de cutremur, reziliența făcând parte din caracterul japonezilor, le traduce foarte bine energia de care dau dovadă.”

Prima menționare într-un text cu caracter științific este cea apărută în anul 1942, într-un articol publicat în American Journal of Psychiatry, articol ce consacra activitățile asistenților sociali britanici, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Autorul articolului, Scoville, scoate în evidență ”uimitoarea reziliență” a copiilor ce se confruntau cu ”situațiile primejdioase pentru viața lor”. Din acel moment, acest concept a captat atenția și interesul a început să crească, numărul publicațiilor ce-i sunt consacrate au crescut exponențial (Ionescu și Jardan-Ionescu).

Chiar dacă interesul asupra conceptului de reziliență a luat formă în raport cu schimbări externe negative, conotația negativă a schimbărilor nu este obligatorie. Totuși, discutăm despre reziliență și în contextul sistemelor care reușesc să funcționeze optim, să se dezvolte atunci când traversează schimbări majore interpretate ca fiind pozitive (provocări la locul de muncă, în viața personală, fuziuni profitabile economic pentru companii etc.) (Carpenter, Walker, Anderies & Abel, 2001).

Și deoarece în literatura psihologică și chiar psihiatrică, termenul de reziliență a fost descris folosindu-se alți termeni, mi s-a părut util să-i prezint pe cei mai des întâlniți: adaptare, anduranță, împlinire și simțul coerenței. Astfel:

adaptarea- este un concept împrumutat din fiziologie și biologie, ce poate fi considerat ca fiind un indiciu de reziliență când în urma unei evaluări arată că este vorba despre o adaptare reușită (Masten, 1994).

anduranța- a fost folosită ca sinonim pentru reziliență până în anul 2003, punând accentul decât pe trei caracteristici ale persoanei reziliente: provocare, angajament și control (Kobasa & Pucetti, 1983).

împlinirea- face referire laun rezultat mai mare decât urmările rezilienței și evidențiază probabilitatea unei stări mai bune decât înaintea stresului sau a traumatismului (OꞌLeary & Ickovics, 1995).

simțul coerenței- descrie trei factori ce permit menținerea constantă a sănătății în conformitate cu agenții stresanți precum atribuirea de sens, capacitatea de gestionare și inteligibilitatea (Antonovsky, 1979/1987).

Cercetarea în domeniul rezilienței: începuturi și evoluții

Așa cum am menționat și în capitolul anterior, primele studii importante ce au ca obiect cercetarea rezilienței au fost realizate pe populații de copii aflați în condiții de adversitate. Conceptul în cauză face referire, conform autorilor OʼDougherty Wright și Masten, în anul 2005, la ”…condiții de mediu care interferează cu sarcinile procesului de dezvoltare adecvate vârstei sau amenință realizarea lor [de către copii]”. Printre condiții se numără maltratarea infantilă, violența politică sau socială, absența unui domiciliu fix, situații care sunt constant considerate semne ale unei adversități psihosociale cronice, privind situațiile enumerate departe de caracterul ocazional al traumei. Trauma sau traumatismul (psihic) este ”un eveniment al vieții subiectului care se definește prin intensitatea sa, incapacitatea în care se găsește subiectul de a-i răspunde în mod adecvat, tulburarea și efectele patogene durabile pe care le provoacă în organizarea psihică” (Laplanche și Pontalis, 1994, p. 444).

Debutul cercetărilor privind studiul rezilienței sunt marcate de trei contribuții fondatoare importante:

studiul longitudinal al lui Emmy Werner și Ruth Smith,

cercetările efectuate asupra diferitelor populații aflate în situații de risc, efectuate de Michael Rutter,

proiectul ”Competență” sub coordonarea lui Norman Garmezy.

Cercetare privind reziliența, studiul longitudinal al lui Werner și Smith, a urmărit dezvoltarea a 698 de copii de proveniență din insula Kauai, din arhipelagul Hawai, născuți în anul 1955. În proporție de 30% din copii ce au luat parte la acest studiu au fost supuși efectelor a cel puțin patru factori de risc precum conflictele familiale, stresul perinatal, sărăcia, divorțul, boala psihică a părinților, ori alcoolismul. Datele privind copii și familiile acestora au fost prelevate la naștere, pe parcursul perioadei postpartum și la 1, 2, 10, 18, 32 și 40 de ani. Rezultatele cercetării, care confirmă existența unui proces ce duce la reziliență, în ciuda factorilor de risc la care au fost predispuși acești copii și la vârste diferite, au fost începutul mai multor lucrări, una dintre cele mai cunoscute fiind ”Vulnerabil dar invincibil: studiu longitudinal asupra copiilor și tinerilor rezilienți” (Werner și Smith, 1982/1989/2001).

Studiile efectuate de Rutter asupra procesului de reziliență au fost efectuate pe populații diferite, cum ar fi: copii proveniți din medii dezavantajate (Rutter, 1979 b), copii care au trăit experiența separării de mamă (Rutter, 1972, 1979 a), copii ai căror părinți prezentau tulburări psihice (Rutter, 1966). În cercetarea efectuată pe copii proveniți din mediile dezavantajate, sunt cuprinse eșantioane de copii din cartierele defavorizate ale Londrei și din insula Wight (în Anglia), ce aveau ca familie de proveniență cu niveluri socio-economice scăzute, numeroase, supuși la criminalitatea parentală, conflicte parentale, tulburări psihice ale mamelor, trăind în locuințe suprapopulate. Studiile epidemiologice efectuate pe copii din ambele zone, i-au permis autorului să tragă concluzia că factorii de risc acționând izolat nu antrenau o creștere a prevalenței tulburărilor psihiatrice, dimpotrivă, frecvența acestor tulburări creștea considerabil în prezența acțiunii simultane a doi sau trei factori (Rutter, 1979 b).

În jurul anilor 1960-1970, în cadrul Universității din Minnesota, Garmezy pune bazele proiectului ”Competența”, proiect ce cuprindea mai multe cercetări axate pe cazul copiilor aflați în situații de risc, cum ar fi cel al diagnosticării de schizofrenie al mamei, incapacitatea fizică a copilului sau malformații cardiace congenitale la copii. Astfel, în urma aplicării și realizării studiilor, în cadrul proiectului ”Competența” a fost identificată cu rapiditate capacitatea copiilor de a se adapta foarte bine în ciuda evenimentelor neplăcute din viața acestora ce aveau un caracter stresant (Garmezy și Devine, 1984). Mai târziu, într-o publicație ulterioară cercetărilor efectuate pentru proiectul ”Competența”, Garmezy pune accentul și pe rolului sărăciei și consecințele acesteia, evidențiind rolul potențial patogen al adversităților cronice care însoțesc sărăcia, adversități care vor constitui precursorii vulnerabilității psihiatrice a copiilor.

Scoaterea în evidență a condițiilor în care au fost efectuate cercetările de început prezintă în mod evident că bazele conceptului de reziliență au fost puse pornind de la cercetările efectuate pe eșantioane de copii ai căror curs normal al dezvoltării era în pericol (Garmezy, 1993).

Studierea rezilienței la adulți este mai tardivă, apariția primei lucrări de sinteză pe această temă având loc abia în anul 2010 (Reich, Zautra și Hall, 2010). Studierea acestui aspect, al rezilienței în cazul adulților, poate fi asociată și cu interesul pe care clinicienii tulburării de stres posttraumatic (TSPT) îl manifestă, categorie diagnostic ce a fost introdusă în anul 1980 în cea de-a 3-a ediție a Manualului Asociației Americane de Psihiatrie (DSM III), iar în anul 1992, în cea de-a 10-a ediție a Clasificării Internaționale a Maladiilor (ICM-10). Iar de atunci interesul pentru acest concept n-a încetat să crească , numărul publicațiilor ce-i sunt consacrate crescând în mod exponențial.

Explicația legăturii dinte reziliență și TSPT fiind următoarea: unii adulți deși fuseseră supuși unor situații despre care se cunoaște că generează astfel de simptome precum TSPT, aceștia nu prezentau totuși simptomele necesare. Încadrarea acestor adulți în categoria de rezilienți, a ridicat semne de întrebare privind procesele și factorii care puteau explica rezistența lor curioasă. Astfel, analizând reziliența la adult (mai exact la persoane la care dezvoltarea este încheiată), s-a putut constata o recuperare sau o revenire la linia de bază după ce aceștia trecuseră prin experiența unui eveniment cu caracter stresant sau traumatic, în unele cazuri putându-se constata faptul că unele persoane chiar beneficiau de pe urma acestor evenimente, dezvoltându-se din punct de vedere psihic.

În ultimii 20 de ani cercetătorii au luat în calcul tot mai mult faptul că un traumatism psihic ar putea avea consecințe pozitive (Taylor, 1983), aspect determinat de schimbarea priorităților și o mai mare forță personală, faptul de a aprecia mai mult viața și de a avea relații mai apropiate cu ceilalți și de ce nu, înflorirea spiritualității. Astăzi, publicațiile de specialitate în domeniu folosesc două din următoarele expresii:

dezvoltare posttraumatică- termen adecvat în cazul traumelor majore precum diagnosticarea de cancer sau dezastrele naturale (Tedeschi și Calhoun, 2004);

dezvoltare asociată stresului- cu referire la evenimente din viața obișnuită a fiecăruia, ca de exemplu o ruptură amoroasă (Park, Cohen și Murch, 1996).

Cercetările întreprinse asupra acestui nou tip de dezvoltare (posttraumatică sau asociată stresului), plasează parțial reziliența adultului într-o perspectivă a psihologiei dezvoltării, ca și în cazul studiilor asupra copiilor, permițând realizarea unor comparații, studierea pe adulți având cel puțin trei consecințe:

conceptul a început să fie aplicat unor situații ce nu se raportează într-un mod direct la traumatism, ci și la situații de adversitate cronică.

Se poate observa o multiplicare a situațiilor în care a fost observată și studiată reziliența.

Cercetările privind reziliența au început să se axeze din perspectiva ciclului de viață (pornind de la copilul mic până la persoana vârstnică) (Masten & OꞌDougherty Wright, 2010).

Astfel, cercetările întreprinse până în prezent asupra procesului de reziliență vizează:

catastrofele naturale (cutremure, tsunami, inundații, uragane)

dezastre provocate de oameni (acte teroriste, războaie, genocide)

accidente (aviatice, terestre, feroviare, etc.)

catastrofe ecologice (accidente survenite la instalațiile nucleare, maree negre, etc.).

Constructul de reziliență se referă la capacitatea indivizilor de a se adapta cu succes în fața stresului acut, traumatismelor sau adversităților cronice, menținerea sau recâștigarea rapidă a stării psihologice de bine și a homeostaziei fiziologice (Charney, 2004). Reziliența nu este doar absența psihopatologiei; reacții de adaptare la stresul pot fi promovate și prin consolidarea factorilor care au potențialul de a proteja individul. Studiile recente sugerează că influențele genetice asupra proceselor biologice sunt mai mari decât influențele asupra răspunsurilor comportamentale complexe, și, prin urmare, mai ușor de identificat și de studiat. Modelul integrativ al rezilienței încorporează informații de la mai multe niveluri fenotipice, inclusiv comportamentale și psihologice, și pare să producă o serie de strategii preventive și de tratament pentru o gamă largă de disfuncții asociate cu stresul. Studiile au identificat o serie de factori psiho-sociali care promovează adaptarea de succes la stres, inclusiv strategii de adaptare activă, afectivitate pozitivă, reevaluarea cognitivă, prezența sprijinului social, precum și sentimentul unui scop în viață, printre altele.

Coping-ul activ și confruntarea cu fricile: Strategiile active de coping, cum ar fi planificarea și rezolvarea problemelor, au fost legate de un grad mai ridicat de bunăstare și capacitatea de a face față stresului, traumelor si a problemelor medicale (Southwick, Vythilingam, & Charney, 2005). Coping-ul activ implică și confruntarea cu propriile frici. Persoane rezistente au șanse mult mai mari să utilizeze teama ca un ghid pentru evaluarea amenințărilor și pentru direcționarea măsurilor corespunzătoare. În schimb, strategiile dezadaptative, care implică evadarea sau evitarea situațiilor stresante, cum ar fi negarea sau neimplicarea comportamentală, au fost asociate cu nivele mai ridicate ale stresului. Persoanele cu tulburare de stres post-traumatic (PTSD) au tendința de a evita lucruri care le amintesc de traumă, fapt care ar putea contribui la întreținerea fricii condiționate.

Emoțiile pozitive și optimismul: Un număr tot mai mare de studii au furnizat dovezi pentru rolul cheie pe care îl joacă optimismul dispozițional și emoțiile pozitive în creșterea rezistenței psihologice (Ong, Bergeman, Bisconti, și Wallace, 2006). Emoții pozitive apar frecvent împreună cu emoțile negative în fața situațiilor personale extrem de stresante. Conform anumitor modele din literatura de specialitate, emoțiile pozitive oferă un mod prin care se pot atenua consecințele negative ale stresului prin scăderea efectelor produse de emoțile negative asupra sistemului nervos și prin creșterea flexibilității gândirii și capacității de rezolvare a problemelor. În plus, studiile au arătat că emoțiile pozitive sunt asociate cu recuperarea mai rapidă în urma problemelor cardio-vasculare cauzate de emoțiile negative și de reactivitatea scăzută la stres.

Reevaluarea cognitivă: Capacitatea de reevaluare cognitivă permite persoanelor să reinterpreteze sau să reformuleze experiențele negative într-o lumină mai favorabilă. Procesele prin care indivizii atribuie semnificații evenimentelor duc la metode alternative pentru creșterea bunăstării. Capacitatea persoanelor reziliente de a atribui evenimentelor stresante din viață semnificații pozitive, precum și de a utiliza umorul, ar putea ajuta la reglarea emoțiilor negative (Folkman & Moskowitz, 2000).

Suportul social: Un număr mare de studii au documentat importanța suportului social ca o variabilă care protejează individul în tulburări legate de stres, cum ar fi PTSD (Charuvastra & Cloitre, 2008). Cercetarile au aratat ca atât la animale, cât și la om, comportamente de afiliere pot atenua efectele stresului, leziunilor și infecțiilor. Relațiile construite pe baza unui atașament sigur ajută la reducerea emoțiilor negative și a reacțiilor fiziologice ale indivizilor în situații de stres.

Scopul în viață, moralitatea și spiritualitatea: Sentimentul unui scop scop în viață și prezența unui set intern de convingeri despre ceea ce e corect și ceea ce e greșit să faci au fost asociate cu reziliența. Evenimentele traumatice pot afecta profund convingerile unei persoane și sentimentul unui sens în viață (Janoff-Bulman, 1992). Recâștigarea sentimentului de scop în viață s-ar putea să fie un element central pentru procesul de recuperare. Într-un studiu recent realizat pe un grup de afro-americani care au fost expuși la traume severe, sentimentul unui scop în viață a fost semnificativ asociat cu reziliența psihologică, precum și cu recuperarea în cazul tulburărilor psihice (Alim și colab., 2008). Sesiunile de consiliere axate pe sensul vieții realizate cu pacienți bolnavi de cancer s-au dovedit eficiente în scăderea depresiei și în creșterea satisfacției față de viață. Pentru multe persoane, credințele și practicile religioase sau spirituale oferă un cadru care facilitează recuperarea și găsirea unui sens în viață după anumite experiențe traumatizante sau extrem de stresante.

Este cunoscut faptul că evenimentele adverse din viața timpurie cresc riscul de depresie și PTSD la varsta adultă prin producerea de modificări de lungă durată asupra activității hormonale, activității neurotransmitatorilor și ale activității sistemului nervos central, modificări ce pot afecta rezistența la stres mai târziu (Heim & Nemeroff, 2001). În mod similar, studiile pe animale au demonstrat efecte de durată ale separării materne prelungite în primii ani de viață. La polul opus, sunt multe exemple de dezvoltare a rezilienței în ciuda expunerii anticipate la stres sever, așa cum este exemplificat prin studiile realizate pe copiii români adoptați de familii stabile, departe de centrele de plasament instituționale (Masten, 2001) și prin studii pe animale care arată că expunerea la un mediu îmbogățit poate face rozătoarele mai puțin vulnerabile la stres și poate inversa unele dintre comportamentale deficitare induse de separarea maternă timpurie.

Un factor cheie identificat la copiii care sunt capabili de a depăși adversitățile este reprezentat de o relație apropiată cu un adult grijuliu (Luthar, Sawyer, & Brown, 2006). De exemplu, calitatea îngrijirii pe care copiii o primesc după pierderea unui părinte poate atenua riscul pentru depresie. Copiii au, de asemenea, șanse mai mari de a se adapta mai bine în contexte ce implică război sau dezastre când aceștia nu sunt separați de părinți. În schimb, relația defectuază dintre copil și adult caracterizată printr-un control excesiv și o lipsă puternică de afecțiune a fost identificată ca un factor de risc pentru depresie la vârsta adultă. Este iportant de evidențiat faptul că acest predictor important pemtru riscul de apariție a depresiei se transmite la femei de la o generație la alta, oferind astfel posibilitatea pentru o intervenție timpurie (Miller, Kramer, Warner, Wickramaratne, & Weissman, 1997). Studiile realizate pe rozătoare au arătat că îngrijirea timpurie din partea mamei sub forma unui nivel ridicat de lins, grooming și curățare produce urmași care sunt mai puțin anxioși ca adulți și prezintă răspunsuri hormonale atenuate la stres.

Experimentele au demonstrat că aceste efecte sunt transmise comportamental și studii recente au sugerat o bază epigenetică a acestui fenomen (Meaney & Szyf, 2005). Alți factori asociați cu rezistența în timpul dezvoltării includ competențele sociale și agreabilitatea, afectivitatea pozitivă și capacitatea de auto-reglare. Mai puțin studiată este constatarea că expunerea la factori de stres ușor de gestionat în timpul dezvoltării ar putea de fapt promova raspunsuri mai adaptative la stres in viitor. De exemplu, unele studii sugerează că adulții fac față mai bine unei game largi de factori stresori, printre care factori stresori de la locul de muncă, pierderi in familie sau accidente, în cazul în care anterior au experimentat și au făcut față cu succes unor factori de stres ca și copii sau adolescenți (Lyons & Parker, 2007).

Cu mai mult de două decenii în urmă, Lazarus, Kanner și Folkman (1980) au sugerat că în condiții de stres intens, emoțiile pozitive pot reprezenta un avantaj psihologic major, permițându-i individului să susțină în continuare eforturi de adaptare și să își restabilească resursele vitale care au fost epuizate de stres. Până de curând, a existat puțin suport empiric pentru aceste idei. Cu toate acestea, dovezile empirice pentru funcția adaptativă a emoților pozitive încep să se acumuleze. O multitudine de studii au demonstrat faptul că emotiile pozitive au o gamă largă de efecte benefice asupra indivizilor. Atât lucrări teoretice, cât și empirice, indică faptul că emoțiile pozitive promovează flexibilitatea în gândire și capacitatea de rezolvare a problemelor, contracarează efectele fiziologice ale emoțiilor negative, facilitează mecanismele de coping adaptative, ajută individul să construiască resurse psihologice si sociale și susțin starea de bine.

Reziliența are numeroase semnificații în literatura de specialitate, dar, în general, se referă la un model de funcționare bazat pe adaptarea pozitivă în contextul în care există riscuri sau adversitate. La baza acestei definiții extinse există două condiții specifice:

– expunerea la anumite riscuri de-a lungul vieții și

– dovada de adaptare pozitivă, în ciuda amenințărilor la adresa dezvoltării. În investigațiile timpurii legate de reziliență în copilărie, factorii de risc au fost definiți ca experiențe discrete (de exemplu, psihopatologia părinților, prezența unui nivel ridicat de violență în comunitate) care prezintă cote ridicate de risc pentru inadaptare.

De-a lungul anilor, conceptul de risc a fost extins pentru a include indici de risc cumulativ (de exemplu, evenimente de viață experimentate de-alungul timpului, care împreună pot duce la inadaptare), traume acute și dificultăți de viață cronice (de exemplu, abuzul sexual, viața într-un cartier dezorganizat) și factori care prezic inadaptare la un nivel mai general, cum ar fi în cadrul populației (de exemplu, greutatea scăzută la naștere).

Adaptarea pozitivă, a doua componentă de bază din cadrul rezilienței, reprezintă adaptarea care este substanțial mai bună decât ar fi de așteptat ca urmare a expunerii la un risc semnificativ. Deși în cadrul cercetărilor indicatorii de adaptare pozitivă au variat în funcție de context, populație și factori de risc, conceptualizările existente au inclus în general trei tipuri de fenomene: o dezvoltare normală, în ciuda riscului ridicat, competența susținută în timpul evenimentului stresor și recuperarea în urma traumei (Masten, Best, & Garmezy, 1990). Pe baza fiecăreia dintre aceste condiții, cercetătorii și-au concentrat atenția asupra identificării factorilor de protecție care i-au ajutat pe indivizi în modificarea efectelelor adverse ale riscurilor către o direcție pozitivă. Pe bază literaturii de specialitate cu privire la copii și adolescenți, au fost descrise trei mari categorii de factori de protecție: atributele individuale (de exemplu, abilități bune de auto-regalre a comportamentului), relațiile sociale (de exemplu, căldura și încrederea oferite din partea părinților, coeziunea familiei și relațiile strânse cu adulți competenți) și sisteme de sprijin extern (de exemplu, calitatea scolilor și accesul la organizații prosociale). Acest set de factori de protecție a fost remarcabil de eficient în estimarea funcționării psihologice pozitive în urma adversității. Suportul consistent oferit de rezultatele cercetărilor pentru aceste resurse i-au făcut pe diverși autori să concluzioneze că reziliența apare nu ca urmare a unor calități rare sau extraordinare, ci pe baza unor resurse obișnuite, prezente zi de zi în psihicul copiilor, familiilor acestora și comunităților din care aceștia fac parte.

La celălalt capăt al cursului vieții, este în creștere literatura de specialitate cu privire la îmbătrânirea optimă, care a conturat modele distincte legate de plasticitatea dezvoltării (adică, schimbări în capacitatea de adaptare) în mai multe domenii ale vieții. Acest lucru subliniază distincții între rezistență ca și recuperare în urma adversității și rezistență ca și întreținerea dezvoltării în fața riscurilor cumulate (Staudinger, Marsiske, & Baltes, 1995). În alte studii, reziliența a fost conceptualizată distinct de procesul de recuperare. Această perspectivă derivă de la studiile care demonstrează că reziliența și recuperarea sunt rezultatele unor traiectorii distincte, care sunt separabile empiric pe baza evenimentelor adverse, cum ar fi pierderile interpersonale și traumele psihologice. În cele din urmă, mai multe direcții de cercetare cu privire la adulți subliniază necesitatea evaluării rezultatelor pozitive (de exemplu, starea de bine psihologică sau dezvoltarea psihologică) ca răspuns la provocările vieții.

Analiza recentă a cercetărilor cu privire la reziliența la copii și adulți a evidențiat atât parelele importante, cât și diferențe notabile. Din punctul de vedere al riscului și vulnerabilității la adult, este de remarcat că existentă puține studii empirice care au dat atenție la natura exactă a stresului și provocărilor cu care se confruntă diferit copii și adulții. De cele mai multe ori în cercetări factorii de risc și vulnerabilitate sunt deduși din evenimentele negative sau din contextele nefavorabile (de exemplu, sărăcia, psihopatologia copilului, văduvie) mai degrabă decât din evaluări empirice. În plus, în cadrul evoluției literaturii de specialitate cu privire la adulți, cei mai multi cercetatori sunt de acord că este important să se ia în considerare modul în care adaptarea funcționează în sens mai larg, dincolo de evitarea psihopatologiei sau rezultatelor negative de dezvoltare (Ryff & Singer, 2003).

Atât literatura despre copii, cât si cea despre adulti, subliniază nevoia evaluării contribuției relative a stilurilor de personalitate (de exemplu, rezistența egoului, conceptul pozitiv despre sine, rezistenta) și a resurselor din mediu (de exemplu, accesul la suport social, familie unită și cultivarea relațiilor de calitate în cadrul comunității) ca răspuns la provocări. In cele din urma, înțelegerea mecanismelor specifice de cauzalitate care stau la baza rezilienței reprezintă un interes central atât în literatura despre copii, cât și în literatura despre adulți. Există o tendință de a nu se face doar studii care evaluează modul în care resursele individuale și resurse sociale sunt asociate cu adaptarea pozitivă. Altfel spus, există o crestere a gradului de constientizare a nevoii de a lua în considerare cum astfel de factori contribuie la rezistența la fata provocărilor a copiilor, separat de adulți, și invers.

Un obiectiv principal al cercetării legate de reziliență este de a investiga contextul de zi cu zi în care emoțiile pozitive apar ca răspuns la provocări. Aici unii autori abordează o analiză a proceselor de zi cu zi (metoda jurnalului) pentru a evalua modul în care stresul și personalitatea celor implicați pot afecta experimentarea emoțiilor pozitive mai târziu, la varsta adulta. Această abordare implică o monitorizare intensivă, de zi cu zi, a variabilelor din cadrul studiilor, permițându-le autorilor să vizualizeze schimbări în procesele afective, asocieri dintre stres si starea de spirit, în timp real, mai aproape de momentele de schimbare. Pe lângă furnizarea unui cadru în care să se studieze în mod inerent intraindividual astfel de întrebări (Bolger, Davis, & Rafaeli, 2003), metoda jurnalului conferă avantaje metodologice specifice pentru studiul rezistenței și al emotiilor pozitive. Așa cum a fost sugerat de anumiți autori, poate că avantajul principal al acestei metodologii este capacitatea de a descoperi procesele dinamice (de exemplu, durata stresului și durata recuperării), care prezintă un interes deosebit pentru cercetatorii care studiază reziliența. În plus, metoda jurnalului le permite indivizilor să raporteze comportamentul și experiențele acestora în toate situațiile potențial stresante întâlnite în viața de zi cu zi, astfel este facilitată validitatea ecologică a cercetării (Reis & Gable, 2000). În cele din urmă, metoda jurnalului are potențialul unei validități interne mai mari deoarece decalajul scurt între experiență și raportare minimizează distorsiunile de memorie.

În cadrul anumitor cercetări, studiul pleacă de la emoțiile pozitive din viața de zi cu zi, care sunt analizate prin utilizarea metodologiilor statistice, care sunt receptive la schimbările dinamice în timp. Un avantaj major al abordărilor analitice utilizate este reprezentat de abilitatea de a modela procese care pot avea loc simultan în mintea subiecților și pentru mai multe contexte. Acest accent pus pe mai multe căi și mai multe niveluri de analiza este în concordanță cu comentarii recente ale studiilor legate de reziliență atât la copil, cât și la adult (Cicchetti & Dawson, 2002). Utilizarea metodelor statistice contemporane (de exemplu, modelare pe mai multe niveluri, analiza sistemelor dinamice) le-au permis cercetătorilor să abordeze o varietate de întrebări, inclusiv unele care sunt dificile, dacă nu aproape imposibile. În special, procesele care implică modele de schimbare (de exemplu, cicluri sau ritmuri), ratele de schimbare (de exemplu, durata sau timpul de recuperare), viteza de schimbare (de exemplu, procesele neliniare) și covarianțele în timpul schimbărilor (de exemplu, co-eveniment, asociațiile întârziate) sunt toate ideale pentru studii, folosind modelarea pe mai multe niveluri (MLM) și analiza sistemelor dinamice.

Literatura de specialitate legată de reziliență, atât la copii, cât și la adulți, a subliniat importanța caracteristicilor de personalitate care pot ajuta persoanele să facă față experiențelor stresante. Din punctul de vedere al proceselor de dezvoltare, este de remarcat faptul că cercetătorii au tras semnale de alarmă cu privire la vizualizarea rezilienței ca o trasatura de personalitate stabilă. Comentand cu privire la distincția dintre rezistența egoului și reziliență, Luthar si colegii sai (2000) au remarcat că termenii „rezistența egoului” și „reziliența” diferă din două motive principale. Rezistența egoului este o caracteristică de personalitate a individului, în timp ce reziliența este într-un proces de dezvoltare permanentă. În al doilea rând, rezistența egoului nu presupune expunerea la un nivel substanțial de adversitate, în timp ce reziliența, prin definiție, presupune expunerea la un anumit nivel de adveristate. Recunoscând faptul că datele legate de personalitate pot avea o putere explicativă destul de mare atunci când sunt privite în relație cu procese dinamice care determină diferențele dintre indivizi, programele de cercetare au subliniat o interacțiune dinamică între trăsătură și reziliență, conceptualizată ca proces. În special, cercetările bazate pe metoda jurnalului au explorat modul în care stilurile flexibile de personalitate pot influența și sprijini într-un mod semnificativ adaptarea pe termen scurt la stresul zilnic.

Ce stiluri de personalitate sunt implicate în generarea și menținerea emoțiilor pozitive în fața stresului? Așa cum s-a sugerat mai devreme, o trăsătură de personalitate stabilă, care pare a fi o resursă de protecție importantă este rezistența egoului, definită drept capacitatea de a depăși și a face față adversității (Block & Block, 1980). În studiile longitudinale ale rezistenței egoului la copii, persoanele cu o reziliență puternică au fost descrise ca sigure, perceptive, perspicace și capabile de a avea relații calde și deschise cu alții (Block, 1971, 1993). Copii cu un ego fragil, prin contrast, au prezentat comportamente problematice, simptome depresive și un nivel mai mare al consumului de droguri în adolescență (Block & Gjerde, 1990). Linii similare de cercetare la adulți au oferit dovezi pentru beneficiile pentru sănătate ale unei personalități reziliente.

În cazul în care anumite stiluri de personalitate ajută la rezistența în fața situațiilor adverse, atunci ar trebui să fie posibil să se concretizeze aceste trăsături sub forma unor schimbări observabile ca răspuns la stres, motiv pentru care ar trebui să fie posibilă verificarea empirică a importanței personalității în adaptarea la condițiile de stres. O modalitate prin care personalitatea poate juca un rol esențial în procesul adaptare la stres a fost propusă de Zautra, Smith, Affleck și Tennen (2001) în modelul lor dinamic al afectivității (DMA). Spre deosebire de alte modele legate de stres și de adaptare, în care adaptarea emoțională este văzută ca un întreg în ceea ce privește adaptarea la stresul psihologic, DMA ia în considerare asocierea dinamică dintre emoții negative și pozitive. Modelul prezice că în viața de zi cu zi, emoțiile pozitive și emoțiile negative sunt relativ independente, în timp ce în timpul întâlnirii cu o situație stresantă, o corelație inversă între emoții pozitive și negative creste brusc, în care emoțiile negative le depășesc în mod disproporționat pe cele pozitive.

Una dintre implicațiile DMA este că nivelul și capacitatea de angajament emoțional pozitiv in perioadele de stres pot reprezenta o resursă de baza în adaptarea la stres. Conform acestei ipoteze, stilul de personalitate care își susține starea emoțională pozitivă (adică, personalitatea rezilientă) ar trebui să prezinte o adaptare flexibilă la stres. Într-o analiză inițială a DMA, Ong, Bergeman, Bisconti, și Wallace (2006) au examinat relatia dintre personalitatea rezilientă și rezistența zilnică la stres pentru trei eșoantioane independente de adulți. A fost presupus faptul că personalitatea reziliență prezintă proprietăți importante de protecție care ar contribui la adaptarea la stres, printre care capacitatea acesteia de a menține un angajament emoțional pozitiv în situații de stres și acest lucru a fost confirmat de rezultatele studiului.

Având în vedere toate aceste aspecte legate de reziliență și mecanisme de coping, este de așteptat faptul că un nivel ridicat al conflictului dintre muncă și familie să fie asociat cu o satisfacție scăzută în cadrul relației de cuplu, dar în acelați timp este important să fie investigată și relația dintre reziliență și conflictul muncă-familie, la fel ca și relația dintre reziliență și satisfacția de cuplu. În plus, este utilă și investigarea relației dintre mecanismele de coping centrate pe problemă și echilibrul dintre muncă și familie, ca și relația dintre mecanismele de coping centrate pe emoții și echilibrul dintre muncă și familie. Acest lucru va evidenția care dintre aceste două tipuri de mecanisme de coping este mai eficient în echilibrarea vieții de familie cu activitatea de la locul de muncă. Și nu în ultimul rând, un aspect important în reprezintă investigarea relației dintre cele două tipuri de mecanisme de coping și reziliență. Acest lucru va oferi un răspuns cu privire la care dintre cele două tipuri de mecanisme de coping duce la un nivel de reziliență mai ridicat.

Totodată, reziliența adulților a fost studiată, ca și în cazul copiilor, în situații de adversitate cronică, precum șomajul sau sărăcia și în cazul prezenței tulburărilor psihice.

Lărgirea conceptului de reziliență a dus în timp la utilizarea sa în contextul vast al grijilor cotidiene și al evenimentelor din viața de zi cu zi. Această lărgire menționată este justificată de rezultatele provenite din cercetări și din observațiile clinice, care au demonstrat faptul că exigențele frustrante, iritante și dificile ale vieții cotidiene (cum ar fi ambuteiajul, transportul în comun sau caracteristicile stresante alerolurilor și relațiilor asumate pe parcursul unor perioade lungi, ca de exemplu problemele de ordin relațional sau povara ce o poate reprezenta îngrijirea unor părinți suferinzi și în vârstă) au efecte semnificative și cumulative asupra bunăstării psihologice (Ionescu, 2006).

În urma celor prezentate anterior, reziliența poate fi definită ca:

procese ce implică o interacțiune mediu-subiect între factorii de protecție (de mediu, familiali, individuali) moderatori ai riscului și adversități.

rezultat ce constă în absența unor tulburări mentale în și după situații cunoscute ca fiind favorabile pentru declanșarea unor asemenea tulburări.

capacitatea de a se dezvolta bine pe plan psihic, în ciuda apariției unor elemente cu caracter destabilizator, a condițiilor de viață dificilă, a unor traumatisme uneori severe sau capacitatea de a se adapta cu ușurință, într-un timp scurt la adversitate sau nenorocire și de a se recupera după asemenea situații (Montreuil și Doron, 2009).

1.3 Reziliența în raport cu concepte înrudite

Literatura de specialitate este ambiguǎ în ceea ce privește diferențierea termenului de reziliențǎ fațǎ de adaptabilitate, devianțǎ pozitivǎ, inteligențǎ emoționalǎ sau strategii de coping. Pentru o mai bunǎ încadrare a termenului în literatura de specialitate, l-am discutat în comparație cu conceptele relaționate.

Adaptabilitate

Smit și colaboratorii (2000) au propus clasificarea adaptabilității unei persoane în funcție de răspunsul pe care aceasta îl are în fața schimbării: adaptare pasivă, reactivă sau anticipatorie (Smit, Burton, Klein, & Wandel, 2000). Dezvoltarea abilităților de adaptare pozitivă de-a lungul vieții presupune dezvoltarea rezilienței (Martin-Breen & Anderies, 2011).

Devianță pozitivă

Devianța pozitivǎ pune în prim plan faptul cǎ în orice grup de persoane există anumiți indivizi care “funcționeazǎ” în societate mai bine decât semenii lor (devianți pozitiv). Dacǎ strategiile folosite de aceste persoane ar putea fi izolate, în sensul de a verifica exact care strategie este de folos în anume situație, alți indivizi ar putea beneficia de training specializat pentru a depǎși cu succes situațiile adversive. Diferențierea fațǎ de reziliențǎ pare nesemnificativǎ în aceste condiții. Cu toate acestea, devianța pozitivǎ își clǎdește concluziile pornind de la o abordare normativǎ (Spreitzer & Sonenshein, 2004). Privind situația din perspectiva teoriilor asupra rezilienței, observǎm cǎ raportarea de face la nivel individual.

Inteligență emoțională

Reziliența reprezintǎ o meta-competențǎ care pune în valoare oportunitățile din mediu și factorii individuali în fața unei situații percepute ca fiind problematicǎ, în vederea restabilirii echilibrului (Tusaie & Dyer, 2004). Pentru a face uz de factori individuali și sociali optimi în raport cu problema întâlnitǎ, trebuie mai întâi ca persoana sǎ poatǎ raționa cu privire la complexitatea problemei, cu privire la emoțiile pe care le resimte. Prin urmare, în lipsa unui nivel acceptabil de inteligențǎ emoționalǎ nu putem discuta despre reziliențǎ.

Strategii de coping

Coping-ul este o funcție pe care o dobândește o structură cognitivă atunci când are rolul de a modela o stare afectivă (Cramer, 1998, apud. David, 2006). Utilizarea în mod constant a unei strategii de coping adaptative pe termen lung reprezintă un predictor pentru manifestarea procesului de reziliență (Martin-Breen & Anderies, 2011).

Reziliența persoanelor care prezintă boli psihice:

Cu excepția situației constatării absenței tulburării de stres posttraumatic (TSPT), în situațiile susceptibile de a o produce, în puține cazuri se vorbește de reziliență în psihopatologie și psihiatrie. Totuși, de aproximativ un deceniu situația aceasta începe să ia altă formă, reziliența făcându-și loc și în aceste domenii.

A avea o boală psihică de lungă durată ori gravă, poate reprezenta o catastrofă atât pentru persoanele în cauză, cât și pentru familia acestora.

Anxietatea

Anxietatea, atât de des întâlnită de-a lungul vieții, participă la activarea mecanismelor de alertă ale organismului, pregătindu-l pentru acțiune, astfel încât în momentul apariției unei situații noi, anxietatea îl ajută pe om să se adapteze mai bine. Instinctul de a fugi, teama și anxietatea sunt mecanisme de apărare în cazul unui pericol, dar temerile nu mai sunt considerate normale când ele devin cvasipermanente și afectează viața de zi cu zi.

Anxietatea patologică este distinctă de teama obișnuită sau de neliniștea cu care se confruntă oricine în situații critice, cu grad de dificultate sporit, al cărui răsunet asupra activității este pozitiv (mobilizare a forțelor, concentrare, etc.).

Anxietatea este definită ca fiind teamă fără obiect, manifestată prin neliniște psihomotorie, modificări vegetative și disfuncții comportamentale, având caracter de potențialitate, transformând trăirea prezentă în raport cu viitorul presimțit ca ostil și predetrminat ca atare.

Caracteristicile anxietății:

este nemotivată;

este însoțită de dezorganizare și neputință în fața pericolului;

face referire la un pericol nedeterminat și iminent, față de care se instalează o atitudine de așteptare (starea de alertă);

apare asociarea unei simptomatologii vegetative generatoare de discomfort somatic, decalnșându-se un cerc vicios prin care anxietatea se autoîntreține.

Anxietatea se întâlnește în următoarele circumstanțe: în reacții de intensitate psihotică și nevrotică, neurastenii, alte nevroze, în stările depresive, psihoze, în sindromul de abstinență la toxicomani, în debutul psihozelor presenile și demențelor.

anxietatea nevrotică: toate stările nevrotice au ca element comun prezența anxietății, ocupând un loc important în tabloul simptomatologic.

anxietatea psihotică: determină perturbări vegetative majore ale instinctului alimentar și ale ritmului hipnic, apare fie ca însoțitor al depresiei, fin independent de aceasta, ca în psihozele organice și schizofreni.

raptusul anxios: poate apărea în situațiile acute de șoc sau psihoză, ca o manifestare impulsivă, accentuându-se intens starea anxioasă, subiectul putând avea tentative suicidare sau acte heteroagresive.

echivalențe somatice ale anxietății: excitarea sistemului nervos simpatic, schimbarea palorii feței, mimică tensionată, uscarea gurii, valuri de transpirație, tremor fin al extremităților, tahicardie, extrasistole, anorexie, crampe abdominale, diaree, insomniile de adormire, creșteri tensionale, hiperglicemis și hiperlipemie (Tudose, Tudose, Dobranici, 2011).

Depresia

Depresia este definită ca fiind o prăbușire a dispoziției bazale, cu actualizare a trăirilor amenințătoare, triste și a trăirilor profunde, puternica participare afectivă, antrenarea comportamentală consensuală, trăirea profundă a acestei stări sunt argumente ce ne determină să considerăm depresia o hipertimie negativă.

Dispoziția depresivă este trăită ca ”tristețe vitală”, pierderea sentimentelor, golire și neliniște interioară.

Depresivul trăiește la propiru o stagnare a timpului intim imanent, desincronizându-se de timpul real; această oprire a timpul trăit marcând ansamblul tulburărilor depresive, subiectul prezentând o incapacitate de acțiune. Lentoarea psihomotorie fiind caracterizată de scăderea expresiei și mobilității mimice (hipo sau amimie), încetinirea mișcărilor, dificultăți de verbalizare, tendința de a se complace în activități fără scop (inerție psihomotorie).

Simptomele auxiliare ale expresiei somatice fiind traduse prin tulburarea sentimentelor vitale, a vitalității mai exact, prin astenie, insomnii, lipsa vigorii fizice, scăderea în greutate și anorexie, tulburări ale dinamicii sexuale. Tulburările somatice sunt strâns legate de hiperactivitatea simpatică dublată de inhibiția parasimpatică, manifestându-se prin: greutăți în respirație, tulburări de ritm cardiac, amețeli, cefalee, hiposalivație, disconfort precordial, dureri difuze în regiunea tractului uro-genital.

Kielholz face o clasificare ce îmbină criteriul nosologic cu cel etiologic, descriind-o astfel:

depresiile somatogene- organice, simptomatice;

depresiile endogene- bipolare, unipolare, involuționale, schizoafective;

depresiile psihogene- reactive, depresia de epuizare, nevrotice.

Dacă ne raportăm la gradul de intensitate al depresiei, o putem clasifica astfel:

depresia de intensitate nevrotică;

depresia de intensitate psihotică.

Depresia de intensitate nevrotică se declanșează psihogen și se caracterizează prin manifestarea unor stări de tristețe prelungită, intoleranță la frustrare, lipsă de inițiativă, insomnii, scăderea apetitului alimentar, iritabilitate, tulburări de dinamică sexuală, adăugându-se și anxietatea.

Acest tip de depresie apare în reacțiile de intensitate nevrotică, în nevroze depresive, neurastenii, isterie, în decompensările personalităților psihastene, afective, în stările de epuizare și depresiile simptomatice.

Depresia de intensitate psihotică, manifestându-se în depresia psihotică, fiecare din elementele constitutive ale sindromului depresiv atingând cote maxime, modificând comportamentul și personalitatea în sens psihotic. Starea depresivă este trăită ca un vid , ca o lipsă totală a contactului și a rezonanței afective cu lumea, subiectul resimțind-o dureros: ”această anestezie afectivă, se manifestă ca un veritabil baraj în fața exprimării sau perceperii sentimentelor proprii, care-l duce pe individ la pierderea interesului pentru lucruri și oameni” (Tudose, Tudose, Dobranici, 2011).

Atunci când depresia este însoțită de anxietate, tensiunea psihică insuportabilă instalată se poate caracteriza printr-o neliniște motorie, agitație, acte impulsive, auto și mai rar heteroagresive. Complicația cea mai de temut a depresiei fiind suicidul.

CAPITOLUL 2 – METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1 Obiective:

Obiectivul general al acestei cercetări îl reprezintă investigarea influenței depresiei și a anixietății asupra rezilienței.

Obiectivele specifice ale cercetării sunt investigarea relației între reziliență și anxietate, reziliență și depresie, respectiv invesigarea nivelului rezilienței la persoanele cu probleme de anxietate și cele fără această afecțiune și nivelul rezilienței la persoanele cu probleme depresive și cele fără această afecțiune.

2.2 Ipoteze:

1. Există o relație pozitivă între nivelul rezilienței și depresie.

2. Există o relație pozitivă între nivelul rezilienței și anxietate.

3. Nivelul rezilienței este mai crescut la persoanele cu probleme de anxietate decât la cele fără această afecțiune.

4. Nivelul rezilienței este mai crescut la persoanele cu probleme (anxietate, depresie) decât la cele fără această afecțiune.

Metodă:

2.3.1 Variabile:

Variabila 1: Rezilieța

Indicator: Scorul la Chestionarul Resilience Scale. Cu cât scorul la chestioarul de reziliență este mai ridicat, cu atât rezilieța persoaei ete mai ridicată.

Variabila 2: Depresia

Idicator: Scorul la Chestionarul Beck Depression Iventory (BDI – II). Un scor scăzut la chestionarul de depresie indică un nivel al depresiei într-o formă ușoară, iar un scor crescut la chestionarul de depresie indică un nivel al depresiei sever.

Variabila 3: Anxietatea

Indicator: Scorul la Chestionarul ASQ pentru evaluarea anxietății. Scorul mic la chestionarul de anxietate indică un nivel scăzut al anxietății, iar un scor mare la chestionarul de anxietate indică un nivel crescut al anxietății.

Participanți:

La studiu au participat 60 de subiecți, repartizați astfel:

15 participanți cu anxietate;

15 participanți fără anxietate;

15 participanți cu depresie;

15 participanți fără depresie.

Eșantionul subiecților fără nici o afecțiune a fost ales aleatoriu cu vârste cuprinse între 20-55 ani, iar eșantionul subiecților cu anxietate și depresie a fost reprezentat de persoane cu aceste afecțiuni cu vârste curpinse între 20-55 ani.

2.4 Instrumente:

2.4.1 Resilience Scale (RS-25):

Scala pentru reziliență (Resilience Scale RS-25) este varianta completă a acestei scale, aceasta fiind și într-o formă de 14 itemi (Resilience Scale RS-14), și măsoară reziliența persoanei. Scala pentru reziliență itemi ce au în vedere încrederea în sine, perseverența, sensul, singurătatea existențială și calmul.

Subiecții sunt rugați să citească cu atenție fiecare item din cei 25 și să bifeze în dreptul fiecăruia pe o scala de la 1 (dezacord total) la 7 (acord total), varianta cere li se potrivește cel mai mult.

2.4.2 Beck Depression Inventory (BDI – II):

A fost creat de Aaron Beck în același timp cu modelul cognitiv al depresiei. Acest chestionar a fost creat pentru evaluarea simptomelor depresive la adulți și tineri. Cel mai folosit în situațiile clinice este BDI-II. Chestionarul conține 21 de întrebări care se referă la starea de sănătate psihică din ultimele șapte zile. Fiecare întrebare poate primi între 0 și 3 puncte (numărul maxim de puncte este 60). Completarea Inventarului Beck durează 15-20 de minute.

Aceste teste psihologice ajută la stabilirea diagnosticului, a gradului de severitate a simptomelor de depresie și oferă informații despre evoluția depresiei.

Diagnosticul de depresie nu se pune niciodată pe baza rezultatelor testelor psihologice; aceste rezultate sunt corelate cu datele interviului clinic și cu observarea comportamentului persoanei suferinde. Simptomele de depresie trebuie să îndeplinească criteriile de diagnostic. 

Subiecții sunt rugați să citească cu atenție fiecare grup și apoi din fiecare grup să aleagă afirmația care descrie cel mai bine modul în care s-au simțit în ultimile două săptămâni, inclusiv în ziua completării chestionarului.

2.4.3 Chestionarul ASQ pentru evaluarea anxietății:

Acest chestionar surprinde dimensiunea cognitivă, somatică și comportamentală a anxietății. Cei 36 de itemi au fost construiți și validați de Lehrer și Woolfolck în 1982.

Răspunsurile se dau pe o scala cu 8 trepte, 1 indicând manifestarea minima, iar 8 pe cea maximă. Se calculează un scor pentru fiecare dimensiune cognitive, somatică, comportamentală și un scor global pentru anxietate prin sumarea scorurilor parțiale.

Dimensiunea somatică cuprinde 16 itemi: 1, 2, 4, 7, 10, 13, 14, 18, 20, 23, 29, 30, 31, 33, 34, 35. Scorul total se poate situa între 0 – 128 puncte:

59 -102 – scor mediu;

peste 103 – scor ridicat.

Dimensiunea comportamentală cuprinde 9 itemi: 3, 6, 9, 12, 17, 22, 25, 26, 28. Scorul total se poate situa între 0 -72 puncte:

34 – 57 – scor mediu;

peste 58 – scor ridicat.

Dimensiunea cognitivă cuprinde 11 itemi: 5, 8, 11, 15, 16, 19, 21, 24, 27, 32, 36. Scorul total se poate situa între 0 – 88 puncte:

41 – 69 – scor mediu;

peste 70 – scor ridicat.

Scorul global cuprinde 36 de itemi și se poate situa între 0 – 288 puncte:

0 – 109 – scor scăzut;

110 – 135 – scor mediu;

peste 136 – scor ridicat.

2.5 Procedură:

Subiecții au fost invitați să completeze cele trei chestionare, respectiv Resilience Scale (RS-25), Beck Depression Inventory (BDI-II) și chestionarul ASQ pentru evaluarea anxietății.

Fiecărui subiect i se va prezenta scopul cercetării și vor fi asigurați că toate informațiile vor fi conficdențiale și vor fi folosite doar în cadrul acestei cercetări.

Subiecții sunt rugați să completeze cu atenție cele trei chestionare, evidențiind realitatea situației în care aceștia se află.

După recoltarea datelor cu ajutorul celor trei chestionare, informațiile vor fi introduse în SPSS și vor fi analizate relațiile dintre reziliență, depresie și anxietate în funcție de afecțiunile subiecților.

CAPITOLUL 3 – REZULTATE

3.1 Prezentarea și analiza datelor

3.1.1 Analiza statistică descriptivă și exploratorie

În vederea organizării, sintetizării și descrierii datelor am utilizat programul IBM SPSS 17.

Primul pas în analiza descriptivă a fost acela de a ne asigura de normalitatea distribuției. Această etapă este una de importanță majoră, întrucât permite decizia de a opta pentru aplicarea testelor parametrice sau a celor neparametrice.

Testul de normalitate arată că s-au dovedit a fi distributiile sunt normale, și astfel se pot aplica teste parametrice (sig. fiind peste 0,05).

Normalitatea distribuției evidențiază nivelul de suprapunere a distribuției actuale pe distribuția normală a curbei lui Gauss. Împortantă, în acest sens, este valoarea lui p (sig.).

Chronbach Alpha pentru chestioanrul de reziliență (Resilience Scale RS-25) tradus, evidențiază un scor bun, ceea ce prezintă o consistență internă semnificativă a itemilor.

Ipoteza nr. 1: Există o relație pozitivă între nivelul rezilienței și depresie.

Din cele prezentate anterior reiese o corelație pozitivă de 0,3, care este nesemnificativă (p=0,08), adică nu se acceptă ipoteza de mai sus. Însă mărimea efectului este de r²=0,10 (efect mediu), limita inferioară a intervalului de încredere fiind de (-0.176 și 0.328).

Ipoteza nr. 2: Există o relație pozitivă între nivelul rezilienței și anxietate.

Aici dai 3 dimensiuni ale anxietati,

dimensiunea somatică- corelează pozitiv puternic cu reziliența (r=0,818, p <0,005), r²=0,66, mărimea efectului fiind mare. Limita inferioară a intervalului de încredere fiind de 0.645 și 0.911.

dimensiunea comportamentală- corelează pozitiv puternic cu reziliența (r=0,677, p˂0,005) r²=0.458, mărimea efectului fiind mare. Limita inferioară a intervalului de încredere fiind de 0.419 și 0.833.

dimensiunea cognitivă- corelează pozitiv puternic cu reziliența (r=0.803, p˂0,005), r²=0.644, mărimea efectului fiind mare. Limita inferioară a intervalului de încredere fiind de 0.53 și 0.872.

Se acceptă ipoteza, toate dimensiuile anxietății, cât și anxietatea totală corelează pozitiv cu reziliența.

Ipoteza nr. 3: Nivelul rezilienței este mai crescut la persoanele cu probleme (depresie, anxietate) decât la cele fără această afecțiune.

Ipoteza cercetării se acceptă (sig ˂ 0,005).

Aici te uiti in cartea lu popa si vezi ca in functie de sigul de la levene (0,047) alegi pe ce coloana sa citesti rezultatul, ori pe cea de-a sus, ori pe cea de jos. In orice caz, si aceasta ipoteza ti se accepta (sig <0, 005). Ca sa vezi care este mai mare te uiti in tabelul cu descriptoiv la medie, media cea mai mare inseamna ca are rezilienta cea mai mare. Aici te uiti la popa si faci marimea efectului, intervalele de incredere le ai in tabel.

3.1.2 Interpretarea psihologică

Scopul general al acestei cercetări a fost investigarea influenței depresiei și a anxietății asupra rezilienței. Obiectivele specifice ale cercetării sunt investigarea relației între reziliență și anxietate, reziliență și depresie, respectiv invesigarea nivelului rezilienței la persoanele cu probleme de anxietate și cele fără această afecțiune și nivelul rezilienței la persoanele cu probleme depresive și cele fără această afecțiune.

La studiu au participat 60 de subiecți cu depresie (15 subiecți), cu anxietate (15 subiecți) și fără nici o afecțiune (30 subiecți). Eșantionul subiecților fără nici o afecțiune a fost ales aleatoriu cu vârste cuprinse între 20-55 ani, iar eșantionul subiecților cu anxietate și depresie a fost reprezentat de persoane cu aceste afecțiuni cu vârste curpinse între 20-55 ani. Subiecții au fost selectați doar pentru că sunt cel mai ușor de recrutat pentru studiu și cercetătorul nu a luat în considerare selectarea subiecților care sunt reprezentativi pentru întreaga populație. Eșantionul a fost unul de conveniență, adică eșantionarea a fost non-probabilstică deoarece subiecții au fost selectați pe baza accesibilității acestora și a proximității lor față de cercetător.

Am folosit ca și instrumente chestionarul Resilience Scale (RS-25), chestionarul Beck Depression Inventory (BDI – II) și chestionarul ASQ pentru evaluarea anxietății .

După ce au fost culese datele cu privire la starea de sănătate a participanților și scorurile la cele 3 chestionare, au fost introduse datele in SPSS si analizate relațiile dintre reziliență și nivelurile anxietății și depresiei.

Rezultatele au indicat o corelație nesemnificativă în cazul relației rezilienței și nivelul depresiei. O posibilă explicație ar fi aceea că persoanele selectate pentru cercetare nu depășiseră în totalitate momentele depresive și implicit nu putem vorbi de un nivel al rezilienței ridicat în acest caz.

Rezultatele au indicat o corelație pozitiv statistică în cazul relației rezilienței cu nivelul anxietății. Mai exact a existat o corelație puternic pozitivă cu reziliența a dimensiunii somatice, comportamentale și cognitive

Rezultatele au indicat o corelație pozitiv statistică în cazul nivelului rezilienței (care era mai mare) la persoanele cu probleme decât la cele fără nici o afecțiune.

CAPITOLUL 4 – CONCLUZII ȘI APRECIERI FINALE

4.1 Concluzii

Scopul general al acestei cercetări a fost investigarea influenței depresiei și a anxietății asupra rezilienței. Obiectivele specifice ale cercetării sunt investigarea relației între reziliență și anxietate, reziliență și depresie, respectiv invesigarea nivelului rezilienței la persoanele cu probleme de anxietate și cele fără această afecțiune și nivelul rezilienței la persoanele cu probleme depresive și cele fără această afecțiune.

La studiu au participat 60 de subiecți cu depresie (15 subiecți), cu anxietate (15 subiecți) și fără nici o afecțiune (30 subiecți). Eșantionul subiecților fără nici o afecțiune a fost ales aleatoriu cu vârste cuprinse între 20-55 ani, iar eșantionul subiecților cu anxietate și depresie a fost reprezentat de persoane cu aceste afecțiuni cu vârste curpinse între 20-55 ani. Subiecții au fost selectați doar pentru că sunt cel mai ușor de recrutat pentru studiu și cercetătorul nu a luat în considerare selectarea subiecților care sunt reprezentativi pentru întreaga populație. Eșantionul a fost unul de conveniență, adică eșantionarea a fost non-probabilstică deoarece subiecții au fost selectați pe baza accesibilității acestora și a proximității lor față de cercetător.

Am folosit ca și instrumente chestionarul Resilience Scale (RS-25), chestionarul Beck Depression Inventory (BDI – II) și chestionarul ASQ pentru evaluarea anxietății .

După ce au fost culese datele cu privire la starea de sănătate a participanților și scorurile la cele 3 chestionare, au fost introduse datele in SPSS si analizate relațiile dintre reziliență și nivelurile anxietății și depresiei.

Rezultatele au indicat o corelație nesemnificativă în cazul relației rezilienței și nivelul depresiei. O posibilă explicație ar fi aceea că persoanele selectate pentru cercetare nu depășiseră în totalitate momentele depresive și implicit nu putem vorbi de un nivel al rezilienței ridicat în acest caz.

Rezultatele au indicat o corelație pozitiv statistică în cazul relației rezilienței cu nivelul anxietății. Mai exact a existat o corelație puternic pozitivă cu reziliența a dimensiunii somatice, comportamentale și cognitive

Rezultatele au indicat o corelație pozitiv statistică în cazul nivelului rezilienței (care era mai mare) la persoanele cu probleme decât la cele fără nici o afecțiune.

4.2 Limite

Una din limitele aceste cercetări o reprezintă numărul redus de participanți. Pentru a surprinde mai bine relația dintre reziliență și nivelurile anxietății și depresiei și pentru a putea face generalizări mai precise la nivel de populație se recomandă utlizarea unor eșantioane mai mari.

O altă limitare o reprezintă faptul că acest studiu este corelațional și nu se pot face pe baza rezultatelor inferențe cauzale. Se recomandă realizarea unor studii longitudinale pentru a surprinde efectul anumitor variabile asupra rezilienței.

Și nu în ultimul rând, o limitare o presupune faptul că datele au fost auto-raportate, motiv pentru care ar putea exista anumite distorsiuni ale realității din partea participanților la studiu.

4.3 Direcții viitoare

Având în vedere rezultatele acestui studiu, se recomandă o analiză a rezilienței pe subiecți anxioși/nonanxioși, depresivi/nondepresivi în funcție de gen pentru a se putea observa dacă există diferențe și din acest punc de vedere și de ce nu și în funcție de vârstă, pentru a putea observa dacă acesta este un factor ce poate influența nivelul rezilienței în raport cu depresia sau anxietatea.

4.4 Aplicații practice

Având în vedere că există o corelație pozitivă între nivelul rezilienței și cel al anxietății și totodată în rândul celor cu probleme de ordin depresiv/anxios în comparație cu cei fără această afecțiuni, se pot realiza intervenții prin care persoanele cu probleme anxioase/depresive să fie sprijinite în demersul creșterii nivelului rezilienței. Astfel, persoanele cu aceste afecțiuni vor putea depași situațiile tensionate sau critice mult mai ușor atât în prezent, cât și pe viitor, facilitând astfel și relațiile cu cei din jur.

Totodată persoanele în cauză pot fi sprijinite prin terapii, consiliere individuală sau de grup să dezvolte mecanisme noi de coping și să renunțe la cele ce le daunau în viața de zi cu zi.

BIBLIOGRAFIE:

Carte:

Antonovsky, A. (1979). Health, stress and coping, San Francisco, Jossey-Bass.

Antonovsky, A. (1987). Unraveling the mistery of health. How people manage stress and stay well, San Francisco, Jossey-Bass Publishers.

Block, J. (1971). Lives through time. Berkeley, CA: Bancroft Books.

Harper, D. (2010). Online Etymology Dictionary. Descărcat în mai 2015 de pe Dictionary.com website: http://dictionary.reference.com/browse/health.

Ionescu, Ș. (2013). Tratat de reziliență asistată, București: Trei.

Janoff-Bulman, R. (1992). Shattered assumptions: Towards a new psychology of trauma. New York: Free Press.

Munteanu, A., Muntean, A. (2011). Violența, trauma, reziliența, Iași: Polirom.

Laplanche, Pontalis, (1994). Vocabularul psihanalizei.

Reich, J., W., Zautra, A., J. și Hall, J., S., (2010). Handbook of adult resilience, New York, The Guilford Press.

Rutter, M. (1966). Children of sick parents: An environmental and psychiatric study, Maudsley Monograph No. 16, London, Oxford University Press.

Rutter, M. (1972).

Maternal deprivation reassessed, Harmondworth, Penguin.

Simpson, J. A., Weiner, E. S. C., (1989), The Oxford English Dictionary, vol. XIII (ed. a doua), Oxford, Clarendon Press.

Tudose, F., Tudose, C. & Dobranici, L., (2011), Tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi, București, Trei.

Werner, E. E. & Smith, R. S., (1982/1989), Vulnerable but invincible: A longitudinal study of resilient children and youth, New York, Adams, Bannister, Cox.

Werner, E.E. & Smith, R. S., (2001), Journeys from childhood to midlife: Risk, resilience and recovery, Ithaca, Cornell University Press.

Capitol de carte:

Carpenter, S. R., Walker, B. H., Anderies J. M., & Abel, N., (2001). From metaphor to measurement: resilience of what to what?, Ecosystems, p:765–781.

Ionescu, Ș., & Jurdan-Ionescu, C. (2009). Psihopatologia ca proces: vulnerabilitatea și reziliența. Trei, Tratat de psihologie clinică și psihopatologie: Ionescu Ș. & Blanchet A.

Crocq, L., (2014). Trauma și reziliența. Trei, 16 conferințe despre traumă: Crocq L.

Garmezy, N. & Devine, V., T., (1984). Project Competence: The Minnesota studies of children vulnerable to psychopathology, în N. Watt, E. J. Anthony, L. C. Wynne și J. E. Rolf (cood.), Children at risk for schizophrenia, Cambridge, Cambridge University Press, p. 289-303.

Garmezy, N., (1993). Vulnerability and resilience, în D. C. Funder, R.D. Parke, C. Tomlinson-Keasey și K. Widaman (cood.), Studying lives through time. Personality and development, Washington, American Psychological Association, p. 377-398.

Ionescu, S. (2006), Introduction. Psychopathologies et société. Tendances dans le champ de la psychopathologie sociale, în S. Ionescu & C. Jourdan-Ionescu (coord.), Psychopathologies et société. Traumatismes, événements et situations de vie, Paris, Vuibert, p. 7-17.

Lazarus, R. S., Kanner, A. D., & Folkman, S. (1980). Emotions: A cognitive–phenomenological analysis. In R. Plutchik & H. Kellerman (Eds.), Theories of emotion. New York: Academic Press, p 189-217.

Masten, A. S., Best, K. M., & Garmezy, N. (1990). Resilience and development: Contributions from the study of children who overcome adversity. Development and Psychopathology, 2, 425–444.

Masten, A., S. (1994). Resilience in individual development: Successful adaptation despite risk and adversity, în M.C. Wang, E. W. Gordon (ed.), Educational resilience in inner-city America, Hillsdale (NJ), Erlbaum, p. 3-25.

Masten, A., S. & OꞌDougherty Wright, M. (2010), Resilience over the life span. Developmental perspectives on resistance, recovery and transformation, în J. W. Reich, A. J. Zautra & J.S. Hall (coord.), Handbook of adult resilience, New York, The Guiford Press, p. 213-357.

Montreuil, M. & Doron, J. (2009). Tratat de psihologie clinică și psihopatologie, în Ș. Ionescu & C. Jourdan-Ionescu, Psihopatologia ca proces: vulnerabilitate și reziliență, București, Editura Trei, p. 191-222.

OꞌLeary, K., D. & Ickovics, J., R. (1995), Resilience and thriving in response to challenge: An opportunity for a paradigm shift in womenꞌs health, Womenꞌs Health: Research on Gender, Behavior and Policy, 1, p. 121-142.

Reis, H. T., & Gable, S. L. (2000). Event-sampling and other methods for studying everyday experience. In C. M. Judd & H. T. Reis (Eds.), Handbook of research methods in social and personality psychology (pp. 190–222). New York: Cambridge University Press.

Rutter, M., (1979 b). Protectiv factors in children responses to stress and disadvantage, în M. W. Kent & J. E. Rolf (cood.), Primary prevention in psychopathology, vol. 3: Social competence in children, Hanover, University Press of England, p. 49-74.

Staudinger, U. M., Marsiske, M., & Baltes, P. B. (1995). Resilience and reserve capacity in later adulthood: Potentials and limits of development across the life span. In D. J. Cohen & D. Cicchetti (Eds.), Developmental psychopathology: Risk, disorder, and adaptation (Vol. 2). Oxford, UK: Wiley, p. 801-847.

Articol din revistă:

Alim, T. N., Feder, A., Graves, R. E., Wang, Y., Weaver, J., Westphal, M., et al. (2008). Trauma, resilience, and recovery in a highrisk African-American population. American Journal of Psychiatry, 165, 1566–1575.

Block, J. H., & Block, J. (1980). The role of ego-control and ego-resiliency in the organization of behavior. In W. A. Collins (Ed.), The Minnesota Symposia on Child Psychology (Vol. 13). Hillsdale, NJ: Erlbaum, p. 39-101.

Block, J. (1993). Studying personality the long way. In R. S. Parke & D. C. Funder (Eds.), Studying lives through time: Personality and development. Washington, DC: American Psychological Association, p. 9-41.

Bolger, N., Davis, A., & Rafaeli, E. (2003). Diary methods: Capturing life as it is lived. Annual Review of Psychology, 54, 579–616.

Cicchetti, D., & Dawson, G. (2002). Editorial: Multiple levels of analysis. Development and Psychopathology, 14, 417–420.

Charney, D. S. (2004). Psychobiological mechanisms of resilience and vulnerability: Implications for successful adaptation to extreme stress. American Journal of Psychiatry, 161, 195–216.

Charuvastra, A., & Cloitre, M. (2008). Social bonds and posttraumatic stress disorder. Annual Review of Psychology, 59, 301–328.

Folkman, S., & Moskowitz, J. T. (2004). Coping: Pitfalls and promise. Annual Review of Psychology, 55, 745–774.

Heim, C., & Nemeroff, C. B. (2001). The role of childhood trauma in the neurobiology of mood and anxiety disorders: Preclinical and clinical studies. Biological Psychiatry, 49, 1023–1039.

Kobasa, S., C. și Pucetti, M., C., (1983), Personality and social resources in stress resistance, Journal of Personality and Social Psychology, 45, p. 839-850.

Lyons, D. M., & Parker, K. J. (2007). Stress inoculation–induced indications of resilience in monkeys. Journal of Traumatic Stress, 20, 423–433.

Luthar, S. S., Cicchetti, D., & Becker, B. (2000). The construct of resilience: A critical evaluation and guidelines for future work. Child Development, 71, 543–562.

Luthar, S. S., Sawyer, J. A., & Brown, P. J. (2006). Conceptual issues in studies of resilience: Past, present, and future research. Annals of the New York Academy of Sciences, 1094, 105–115.

Masten, A. S. (2001). Ordinary magic: Resilience processes in development. American Psychologist, 56, 227–238.

Meaney, M. J., & Szyf, M. (2005). Environmental programming of stress responses through DNA methylation: Life at the interface between a dynamic environment and a fixed genome. Dialogues in Clinical Neuroscience, 7, 103–123.

Miller, L., Kramer, R., Warner, V., Wickramaratne, P., & Weissman, M. (1997). Intergenerational transmission of parental bonding among women. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 36, 1134–1139.

Ong, A. D., Bergeman, C. S., Bisconti, T. L., & Wallace, K. A. (2006). Psychological resilience, positive emotions, and successful adaptation to stress in later life. Journal of Personality and Social Psychology, 91, 730–749.

Park, C., L., Cohen, L., H., și Murch, R., L., (1996), Assessment and prediction of stress-related grouth, Journal of Personality, vol. 64, p. 71-105.

Ryff, C. D., & Singer, B. (2003a). Flourishing under fire: Resilience as a prototype of challenged thriving. In J. Haidt & C. L. M. Keyes (Eds.), Flourishing: Positive psychology and the life well lived. Washington, DC: American Psychological Association, p. 15-36.

Rutter, M., (1979 a). Separation experiences: A new look at an old topic, Jornal of Pediatrics, vol. 95, p. 147-154.

Southwick, S. M., Vythilingam, M., & Charney, D. S. (2005). The psychobiology of depression and resilience to stress: Implications for prevention and treatment. Annual Review of Clinical Psychology, 1, 255–291.

Taylor, S., E., (1983). Adjustment to threatening events: A theory of cognitive adaptation, American Psychologist, vol. 38, p. 1161-1173.

Tedeschi, R., G., și Calhoun, L., G., (2004). Target article: ”Posttraumatic grouth: Conceptual foundations and empirical evidence”, Psychological Inquiry, vol. 15, nr. 1, p. 1-18.

Zautra, A. J., Smith, B., Affleck, G., & Tennen, H. (2001). Examinations of chronic pain and affect relationships: Applications of a dynamic model of affect. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 69, 786–795.

ANEXA 1:

Consimțământul informat

Sunteți invitat să participați ca voluntar la un studiu privind ”Relația dintre reziliență și nivelurile anxietății și depresiei”.

Dacă vă decideți să participați la acest studiu veți fi rugat să semnați acest formular de consimțământ informat și prin acesta să confirmați că înțelegeți natura și implucațiile acestui studiu. Acest formular de consimțământ informat nu vă limitează drepturile legale, ci doar vă asigură că sunteți un voluntar care a fost corect informat cu privire la studiul la care veti participa.

Prin semnarea acestui document confirmați că ați primit de la investigatori informațiile privind acest studiu:

datele dumneavoastră sunt folosite doar în scop științific-educativ;

informațiile oferite de dumneavoastră nu vor fi publicate sau divulgate unor alte persoane;

informațiile oferite de dumneavoastră nu vor fi interpretate individual și nu au rolul de a realiza o analiză a persoanei.

Pentru a participa la acest studiu trebuie să îndepliniți următoarele criterii:

acord semnat și datat de participare la studiu;

capacitatea de a înțelege scopul și tipul studiului;

disponibilitatea de a coopera cu investigatorii și de a vă conforma cerințelor studiului.

Descrierea detaliată a studiului:

Studiul în cauză are ca obiectiv principal investigarea influenței depresiei și a anxietății asupra rezilienței, studiu ce se desfășoară prin completarea chestionarelor Resilience Scale (RS-25), chestionarul Beck Depression Inventory (BDI – II) și chestionarul ASQ pentru evaluarea anxietății.

Nu puteți participa la acest studiu dacă:

nu aveți ca limbă nativă limba română;

aveți o atitudine necooperantă;

ați consumat substanțe stupefiante sau medicamente în mod excesiv în ultimile 48 ore;

ați consumat băuturi alcoolice în ultimile 48 ore;

simțiți o stare de oboseală sau vă simțiți incapabil să răspundeți cerințelor testului.

Riscuri:

nu există.

Beneficii:

nu aveți beneficii de pe urma datelor cercetării;

nu există recompense materiale.

Retragerea/excluderea din studiu:

Dumneavoastră aveți dreptul de a vă retrage din studiu în orice moment fără să dați expicații și fără a afecta participarea dumneavoastră la studii ulterioare.

În cazul în care nu sunteți cooperant și nu respectați cerințele studiului, investigatorii pot decide să vă excludă din studiu fără consimțământul dumneavoastră (ex.: nerespectarea restricțiilor impuse de participarea la studiu).

Decizia dumneavoastră de a participa la studiu este absolut voluntară!

Numele participantului:

Semnătură:

Data:

ANEXA 2:

BDI – II

Data evaluării                                     

Evaluator                                                                   

Nume și prenume persoană evaluată                                                                                    

Starea civilă                 

Vârsta                        

Sexul               

Ocupația                                             

Pregătirea școlară                            

Instrucțiuni: Acest chestionar este format din 21 de grupuri de afirmații. Vă rog să citiți cu atenție fiecare grup și apoi să alegeți din fiecare grup afirmația care descrie cel mai bine cum v-ați simțit în ultimele două săptămâni, inclusiv astăzi. Încercuiți numărul din dreptul afirmației pe care ați ales-o. În cazul în care mai multe afirmații par să se potrivească la fel de bine, încercuiți numărul cel mai mare din grup. Aveți grijă să nu alegeți mai mult de o singură afirmație pentru nici unul din grupuri, inclusiv grupul 16 (schimbări în modul de a dormi) sau grupul 18 (schimbări în pofta de mâncare).

Tristețe

0.      Nu mă simt trist.

1.      Mă simt trist mare parte a timpului.

2.      Mă simt trist tot timpul.

3.      Sunt atât de trist sau nefericit încât nu mai pot să suport.

Pesimism

0.      Nu sunt descurajat în ceea ce privește viitorul meu.

1.      Mă simt mai descurajat în ceea ce privește viitorul meu decât mă simțeam înainte.

2.      Nu mă aștept ca lucrurile să-mi meargă bine.

3.      Am sentimentul că viitorul meu este fără speranță și va fi din ce în ce mai rău.

Eșecuri anterioare

0.      Nu mă consider un ratat.

1.      Am avut mai multe eșecuri decât ar fi trebuit.

2.      Privind înapoi, văd foarte multe eșecuri.

3.      Mă simt complet ratat, ca persoană.

Pierderea plăcerii

0.      Mă bucur la fel de mult ca înainte de lucrurile care îmi plac.

1.      Nu mă mai bucur de lucruri la fel de mult ca înainte.

2.      Mă bucur foarte puțin de lucrurile care îmi plăceau înainte.

3.      Nu mă mai pot bucura deloc de lucrurile care îmi plăceau înainte.

Sentimente de vinovăție

0.      Nu mă simt vinovat în mod deosebit.

1.      Mă simt vinovat pentru multe lucruri pe care le-am făcut sau ar fi trebuit să le fac.

2.      Mă simt vinovat cea mai mare parte a timpului.

3.      Mă simt vinovat tot timpul.

6. Sentimente de pedepsire

0.      Nu simt că sunt pedepsit.

1.      Simt că s-ar putea să fiu pedepsit.

2.      Mă aștept să fiu pedepsit.

3.      Simt că sunt pedepsit.

7. Antipatie față de sine

0.      Am aceleași sentimente față de mine însumi ca totdeauna.

1.      Mi-am pierdut încrederea în mine însumi.

2.      Sunt dezamăgit de mine însumi.

3.      Simt dezgust față de mine însumi.

8.   Autocritică

0.      Nu îmi fac autocritica și nu mă învinovățesc mai mult decât obișnuiam înainte.

1.      Îmi fac autocritica mai mult decât obișnuiam înainte.

2.      Îmi fac autocritica pentru toate greșelile.

3.      Mă învinovățesc pentru toate lucrurile rele care se întâmplă.

9.    Gânduri sau dorință de sinucidere

0.      Nu am nici un gând de sinucidere.

1.      Am gânduri de sinucidere, dar nu le-aș duce la îndeplinire.

2.      Aș dori să mă sinucid.

3.      M-aș sinucide dacă aș avea ocazia.

10.  Plâns

0.      Nu plâng mai mult decât plângeam înainte.

1.      Plâng mai mult decât plângeam înainte.

2.      Plâng pentru orice lucru mărunt.

3.      Îmi vine să plâng, dar nu pot.

11.  Agitație

0.      Nu sunt mai neliniștit sau mai încordat decât de obicei.

1.      Mă simt mai neliniștit sau mai încordat decât de obicei.

2.      Sunt atât de neliniștit sau atât de agitat încât îmi este greu să stau într-un loc.

3. Sunt atât de neliniștit sau atât de agitat încât în permanență trebuie să mă mișc sau să fac ceva.

Pierdere interesului

0.      Nu mi-am pierdut interesul pentru alte persoane sau pentru activități

1.      Mă interesează mai puțin alte persoane sau lucruri decât înainte.

2.      Mi-am pierdut aproape tot interesul pentru alte persoane sau lucruri.

3.      Este greu să mă mai intereseze ceva.

Nehotărâre

0.      Iau hotărâri la fel de ușor ca înainte.

1.      Mi se pare mai greu decât de obicei să iau hotărâri.

2.      Acum îmi este mult mai greu decât înainte să iau hotărâri.

3.      Am probleme în luarea multor hotârâri.

Lipsă de valoare

0.      Nu mă simt ca lipsit de valoare.

1.      Nu mă consider la fel de valoros și folositor cum mă consideram înainte.

2.      Mă simt mai lipsit de valoare în comparație cu alte persoane.

3.      Mă simt complet lipsit de valoare.

Pierderea energiei

0.      Am la fel de multă energie ca totdeauna.

1.      Am mai puțină energie decât aveam înainte.

2.      Nu am suficientă energie pentru a face prea multe.

3.      Nu am suficientă energie pentru nimic.

Schimbări în modul de a dormi

Nu am remarcat nici o schimbare în modul meu de a dormi.

1a. Dorm ceva mai mult ca de obicei.

1b. Dorm ceva mai puțin ca de obicei.

2a. Dorm mult mai mult ca de obicei.

2b. Dorm mult mai puțin ca de obicei.

3a. Dorm cea mai mare parte a zilei.

3b. Mă trezesc cu 1-2 ore mai devreme decât de obicei și nu mai pot să adorm.

Irascibilitate (nervozitate sau iritabilitate)

0.      Nu sunt mai iritabil decât de obicei.

1.      Sunt mai iritabil decât de obicei.

2.      Sunt mult mai iritabil decât de obicei.

3.      Sunt iritabil tot timpul.

18.   Schimbări în pofta de mâncare

0.      Nu mi s-a modificat pofta de mâncare.

1a. Pofta mea de mâncare este ceva mai scăzută decât de obicei.

1b. Pofta mea de mâncare este ceva mai mare decât de obicei.

2a. Pofta mea de mâncare este mult mai scăzută decât înainte.

2b. Pofta mea de mâncare este mult mai mare decât de obicei.

3a. Nu am deloc poftă de mâncare.

3b. Am poftă de mâncare tot timpul.

19.   Dificultate de concentrare

0.      Mă pot concentra la fel de bine ca de obicei.

1.      Nu mă pot concentra la fel de bine ca de obicei.

2.      Îmi este greu să mă concentrez pentru mai mult timp asupra oricărui lucru.

3.      Nu mă pot concentra asupra nici unui lucru.

20.  Oboseală sau stare de sfârșeală

0.      Nu sunt mai obosit decât de obicei.

1.      Obosesc  mai ușor decât de obicei.

2.      Sunt prea obosit sau prea sfârșit pentru a face multe din lucrurile pe care le făceam înainte.

3.      Sunt prea obosit sau prea sfârșit pentru a face majoritatea din lucrurile pe care le făceam înainte.

21.  Pierderea interesului pentru sex

0.      Nu am remarcat nici o schimbare recentă în interesul meu pentru sex.

1.      Mă interesează mai puțin sexul decât mă interesa înainte.

2.      Mă interesează mult mai puțin sexul decât mă interesa înainte.

3.      Mi-am pierdut complet interesul pentru sex.

ANEXA 3:

Chestionarul ASQ pentru evaluarea anxietății

Marcați frecvența cu care simțiti stările de mai jos:

ANEXA 4:

RESILIENCE SCALE (RS-25)

Marcați frecvența cu care simțiți stările de mai jos:

BIBLIOGRAFIE:

Carte:

Antonovsky, A. (1979). Health, stress and coping, San Francisco, Jossey-Bass.

Antonovsky, A. (1987). Unraveling the mistery of health. How people manage stress and stay well, San Francisco, Jossey-Bass Publishers.

Block, J. (1971). Lives through time. Berkeley, CA: Bancroft Books.

Harper, D. (2010). Online Etymology Dictionary. Descărcat în mai 2015 de pe Dictionary.com website: http://dictionary.reference.com/browse/health.

Ionescu, Ș. (2013). Tratat de reziliență asistată, București: Trei.

Janoff-Bulman, R. (1992). Shattered assumptions: Towards a new psychology of trauma. New York: Free Press.

Munteanu, A., Muntean, A. (2011). Violența, trauma, reziliența, Iași: Polirom.

Laplanche, Pontalis, (1994). Vocabularul psihanalizei.

Reich, J., W., Zautra, A., J. și Hall, J., S., (2010). Handbook of adult resilience, New York, The Guilford Press.

Rutter, M. (1966). Children of sick parents: An environmental and psychiatric study, Maudsley Monograph No. 16, London, Oxford University Press.

Rutter, M. (1972).

Maternal deprivation reassessed, Harmondworth, Penguin.

Simpson, J. A., Weiner, E. S. C., (1989), The Oxford English Dictionary, vol. XIII (ed. a doua), Oxford, Clarendon Press.

Tudose, F., Tudose, C. & Dobranici, L., (2011), Tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi, București, Trei.

Werner, E. E. & Smith, R. S., (1982/1989), Vulnerable but invincible: A longitudinal study of resilient children and youth, New York, Adams, Bannister, Cox.

Werner, E.E. & Smith, R. S., (2001), Journeys from childhood to midlife: Risk, resilience and recovery, Ithaca, Cornell University Press.

Capitol de carte:

Carpenter, S. R., Walker, B. H., Anderies J. M., & Abel, N., (2001). From metaphor to measurement: resilience of what to what?, Ecosystems, p:765–781.

Ionescu, Ș., & Jurdan-Ionescu, C. (2009). Psihopatologia ca proces: vulnerabilitatea și reziliența. Trei, Tratat de psihologie clinică și psihopatologie: Ionescu Ș. & Blanchet A.

Crocq, L., (2014). Trauma și reziliența. Trei, 16 conferințe despre traumă: Crocq L.

Garmezy, N. & Devine, V., T., (1984). Project Competence: The Minnesota studies of children vulnerable to psychopathology, în N. Watt, E. J. Anthony, L. C. Wynne și J. E. Rolf (cood.), Children at risk for schizophrenia, Cambridge, Cambridge University Press, p. 289-303.

Garmezy, N., (1993). Vulnerability and resilience, în D. C. Funder, R.D. Parke, C. Tomlinson-Keasey și K. Widaman (cood.), Studying lives through time. Personality and development, Washington, American Psychological Association, p. 377-398.

Ionescu, S. (2006), Introduction. Psychopathologies et société. Tendances dans le champ de la psychopathologie sociale, în S. Ionescu & C. Jourdan-Ionescu (coord.), Psychopathologies et société. Traumatismes, événements et situations de vie, Paris, Vuibert, p. 7-17.

Lazarus, R. S., Kanner, A. D., & Folkman, S. (1980). Emotions: A cognitive–phenomenological analysis. In R. Plutchik & H. Kellerman (Eds.), Theories of emotion. New York: Academic Press, p 189-217.

Masten, A. S., Best, K. M., & Garmezy, N. (1990). Resilience and development: Contributions from the study of children who overcome adversity. Development and Psychopathology, 2, 425–444.

Masten, A., S. (1994). Resilience in individual development: Successful adaptation despite risk and adversity, în M.C. Wang, E. W. Gordon (ed.), Educational resilience in inner-city America, Hillsdale (NJ), Erlbaum, p. 3-25.

Masten, A., S. & OꞌDougherty Wright, M. (2010), Resilience over the life span. Developmental perspectives on resistance, recovery and transformation, în J. W. Reich, A. J. Zautra & J.S. Hall (coord.), Handbook of adult resilience, New York, The Guiford Press, p. 213-357.

Montreuil, M. & Doron, J. (2009). Tratat de psihologie clinică și psihopatologie, în Ș. Ionescu & C. Jourdan-Ionescu, Psihopatologia ca proces: vulnerabilitate și reziliență, București, Editura Trei, p. 191-222.

OꞌLeary, K., D. & Ickovics, J., R. (1995), Resilience and thriving in response to challenge: An opportunity for a paradigm shift in womenꞌs health, Womenꞌs Health: Research on Gender, Behavior and Policy, 1, p. 121-142.

Reis, H. T., & Gable, S. L. (2000). Event-sampling and other methods for studying everyday experience. In C. M. Judd & H. T. Reis (Eds.), Handbook of research methods in social and personality psychology (pp. 190–222). New York: Cambridge University Press.

Rutter, M., (1979 b). Protectiv factors in children responses to stress and disadvantage, în M. W. Kent & J. E. Rolf (cood.), Primary prevention in psychopathology, vol. 3: Social competence in children, Hanover, University Press of England, p. 49-74.

Staudinger, U. M., Marsiske, M., & Baltes, P. B. (1995). Resilience and reserve capacity in later adulthood: Potentials and limits of development across the life span. In D. J. Cohen & D. Cicchetti (Eds.), Developmental psychopathology: Risk, disorder, and adaptation (Vol. 2). Oxford, UK: Wiley, p. 801-847.

Articol din revistă:

Alim, T. N., Feder, A., Graves, R. E., Wang, Y., Weaver, J., Westphal, M., et al. (2008). Trauma, resilience, and recovery in a highrisk African-American population. American Journal of Psychiatry, 165, 1566–1575.

Block, J. H., & Block, J. (1980). The role of ego-control and ego-resiliency in the organization of behavior. In W. A. Collins (Ed.), The Minnesota Symposia on Child Psychology (Vol. 13). Hillsdale, NJ: Erlbaum, p. 39-101.

Block, J. (1993). Studying personality the long way. In R. S. Parke & D. C. Funder (Eds.), Studying lives through time: Personality and development. Washington, DC: American Psychological Association, p. 9-41.

Bolger, N., Davis, A., & Rafaeli, E. (2003). Diary methods: Capturing life as it is lived. Annual Review of Psychology, 54, 579–616.

Cicchetti, D., & Dawson, G. (2002). Editorial: Multiple levels of analysis. Development and Psychopathology, 14, 417–420.

Charney, D. S. (2004). Psychobiological mechanisms of resilience and vulnerability: Implications for successful adaptation to extreme stress. American Journal of Psychiatry, 161, 195–216.

Charuvastra, A., & Cloitre, M. (2008). Social bonds and posttraumatic stress disorder. Annual Review of Psychology, 59, 301–328.

Folkman, S., & Moskowitz, J. T. (2004). Coping: Pitfalls and promise. Annual Review of Psychology, 55, 745–774.

Heim, C., & Nemeroff, C. B. (2001). The role of childhood trauma in the neurobiology of mood and anxiety disorders: Preclinical and clinical studies. Biological Psychiatry, 49, 1023–1039.

Kobasa, S., C. și Pucetti, M., C., (1983), Personality and social resources in stress resistance, Journal of Personality and Social Psychology, 45, p. 839-850.

Lyons, D. M., & Parker, K. J. (2007). Stress inoculation–induced indications of resilience in monkeys. Journal of Traumatic Stress, 20, 423–433.

Luthar, S. S., Cicchetti, D., & Becker, B. (2000). The construct of resilience: A critical evaluation and guidelines for future work. Child Development, 71, 543–562.

Luthar, S. S., Sawyer, J. A., & Brown, P. J. (2006). Conceptual issues in studies of resilience: Past, present, and future research. Annals of the New York Academy of Sciences, 1094, 105–115.

Masten, A. S. (2001). Ordinary magic: Resilience processes in development. American Psychologist, 56, 227–238.

Meaney, M. J., & Szyf, M. (2005). Environmental programming of stress responses through DNA methylation: Life at the interface between a dynamic environment and a fixed genome. Dialogues in Clinical Neuroscience, 7, 103–123.

Miller, L., Kramer, R., Warner, V., Wickramaratne, P., & Weissman, M. (1997). Intergenerational transmission of parental bonding among women. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 36, 1134–1139.

Ong, A. D., Bergeman, C. S., Bisconti, T. L., & Wallace, K. A. (2006). Psychological resilience, positive emotions, and successful adaptation to stress in later life. Journal of Personality and Social Psychology, 91, 730–749.

Park, C., L., Cohen, L., H., și Murch, R., L., (1996), Assessment and prediction of stress-related grouth, Journal of Personality, vol. 64, p. 71-105.

Ryff, C. D., & Singer, B. (2003a). Flourishing under fire: Resilience as a prototype of challenged thriving. In J. Haidt & C. L. M. Keyes (Eds.), Flourishing: Positive psychology and the life well lived. Washington, DC: American Psychological Association, p. 15-36.

Rutter, M., (1979 a). Separation experiences: A new look at an old topic, Jornal of Pediatrics, vol. 95, p. 147-154.

Southwick, S. M., Vythilingam, M., & Charney, D. S. (2005). The psychobiology of depression and resilience to stress: Implications for prevention and treatment. Annual Review of Clinical Psychology, 1, 255–291.

Taylor, S., E., (1983). Adjustment to threatening events: A theory of cognitive adaptation, American Psychologist, vol. 38, p. 1161-1173.

Tedeschi, R., G., și Calhoun, L., G., (2004). Target article: ”Posttraumatic grouth: Conceptual foundations and empirical evidence”, Psychological Inquiry, vol. 15, nr. 1, p. 1-18.

Zautra, A. J., Smith, B., Affleck, G., & Tennen, H. (2001). Examinations of chronic pain and affect relationships: Applications of a dynamic model of affect. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 69, 786–795.

ANEXA 1:

Consimțământul informat

Sunteți invitat să participați ca voluntar la un studiu privind ”Relația dintre reziliență și nivelurile anxietății și depresiei”.

Dacă vă decideți să participați la acest studiu veți fi rugat să semnați acest formular de consimțământ informat și prin acesta să confirmați că înțelegeți natura și implucațiile acestui studiu. Acest formular de consimțământ informat nu vă limitează drepturile legale, ci doar vă asigură că sunteți un voluntar care a fost corect informat cu privire la studiul la care veti participa.

Prin semnarea acestui document confirmați că ați primit de la investigatori informațiile privind acest studiu:

datele dumneavoastră sunt folosite doar în scop științific-educativ;

informațiile oferite de dumneavoastră nu vor fi publicate sau divulgate unor alte persoane;

informațiile oferite de dumneavoastră nu vor fi interpretate individual și nu au rolul de a realiza o analiză a persoanei.

Pentru a participa la acest studiu trebuie să îndepliniți următoarele criterii:

acord semnat și datat de participare la studiu;

capacitatea de a înțelege scopul și tipul studiului;

disponibilitatea de a coopera cu investigatorii și de a vă conforma cerințelor studiului.

Descrierea detaliată a studiului:

Studiul în cauză are ca obiectiv principal investigarea influenței depresiei și a anxietății asupra rezilienței, studiu ce se desfășoară prin completarea chestionarelor Resilience Scale (RS-25), chestionarul Beck Depression Inventory (BDI – II) și chestionarul ASQ pentru evaluarea anxietății.

Nu puteți participa la acest studiu dacă:

nu aveți ca limbă nativă limba română;

aveți o atitudine necooperantă;

ați consumat substanțe stupefiante sau medicamente în mod excesiv în ultimile 48 ore;

ați consumat băuturi alcoolice în ultimile 48 ore;

simțiți o stare de oboseală sau vă simțiți incapabil să răspundeți cerințelor testului.

Riscuri:

nu există.

Beneficii:

nu aveți beneficii de pe urma datelor cercetării;

nu există recompense materiale.

Retragerea/excluderea din studiu:

Dumneavoastră aveți dreptul de a vă retrage din studiu în orice moment fără să dați expicații și fără a afecta participarea dumneavoastră la studii ulterioare.

În cazul în care nu sunteți cooperant și nu respectați cerințele studiului, investigatorii pot decide să vă excludă din studiu fără consimțământul dumneavoastră (ex.: nerespectarea restricțiilor impuse de participarea la studiu).

Decizia dumneavoastră de a participa la studiu este absolut voluntară!

Numele participantului:

Semnătură:

Data:

ANEXA 2:

BDI – II

Data evaluării                                     

Evaluator                                                                   

Nume și prenume persoană evaluată                                                                                    

Starea civilă                 

Vârsta                        

Sexul               

Ocupația                                             

Pregătirea școlară                            

Instrucțiuni: Acest chestionar este format din 21 de grupuri de afirmații. Vă rog să citiți cu atenție fiecare grup și apoi să alegeți din fiecare grup afirmația care descrie cel mai bine cum v-ați simțit în ultimele două săptămâni, inclusiv astăzi. Încercuiți numărul din dreptul afirmației pe care ați ales-o. În cazul în care mai multe afirmații par să se potrivească la fel de bine, încercuiți numărul cel mai mare din grup. Aveți grijă să nu alegeți mai mult de o singură afirmație pentru nici unul din grupuri, inclusiv grupul 16 (schimbări în modul de a dormi) sau grupul 18 (schimbări în pofta de mâncare).

Tristețe

0.      Nu mă simt trist.

1.      Mă simt trist mare parte a timpului.

2.      Mă simt trist tot timpul.

3.      Sunt atât de trist sau nefericit încât nu mai pot să suport.

Pesimism

0.      Nu sunt descurajat în ceea ce privește viitorul meu.

1.      Mă simt mai descurajat în ceea ce privește viitorul meu decât mă simțeam înainte.

2.      Nu mă aștept ca lucrurile să-mi meargă bine.

3.      Am sentimentul că viitorul meu este fără speranță și va fi din ce în ce mai rău.

Eșecuri anterioare

0.      Nu mă consider un ratat.

1.      Am avut mai multe eșecuri decât ar fi trebuit.

2.      Privind înapoi, văd foarte multe eșecuri.

3.      Mă simt complet ratat, ca persoană.

Pierderea plăcerii

0.      Mă bucur la fel de mult ca înainte de lucrurile care îmi plac.

1.      Nu mă mai bucur de lucruri la fel de mult ca înainte.

2.      Mă bucur foarte puțin de lucrurile care îmi plăceau înainte.

3.      Nu mă mai pot bucura deloc de lucrurile care îmi plăceau înainte.

Sentimente de vinovăție

0.      Nu mă simt vinovat în mod deosebit.

1.      Mă simt vinovat pentru multe lucruri pe care le-am făcut sau ar fi trebuit să le fac.

2.      Mă simt vinovat cea mai mare parte a timpului.

3.      Mă simt vinovat tot timpul.

6. Sentimente de pedepsire

0.      Nu simt că sunt pedepsit.

1.      Simt că s-ar putea să fiu pedepsit.

2.      Mă aștept să fiu pedepsit.

3.      Simt că sunt pedepsit.

7. Antipatie față de sine

0.      Am aceleași sentimente față de mine însumi ca totdeauna.

1.      Mi-am pierdut încrederea în mine însumi.

2.      Sunt dezamăgit de mine însumi.

3.      Simt dezgust față de mine însumi.

8.   Autocritică

0.      Nu îmi fac autocritica și nu mă învinovățesc mai mult decât obișnuiam înainte.

1.      Îmi fac autocritica mai mult decât obișnuiam înainte.

2.      Îmi fac autocritica pentru toate greșelile.

3.      Mă învinovățesc pentru toate lucrurile rele care se întâmplă.

9.    Gânduri sau dorință de sinucidere

0.      Nu am nici un gând de sinucidere.

1.      Am gânduri de sinucidere, dar nu le-aș duce la îndeplinire.

2.      Aș dori să mă sinucid.

3.      M-aș sinucide dacă aș avea ocazia.

10.  Plâns

0.      Nu plâng mai mult decât plângeam înainte.

1.      Plâng mai mult decât plângeam înainte.

2.      Plâng pentru orice lucru mărunt.

3.      Îmi vine să plâng, dar nu pot.

11.  Agitație

0.      Nu sunt mai neliniștit sau mai încordat decât de obicei.

1.      Mă simt mai neliniștit sau mai încordat decât de obicei.

2.      Sunt atât de neliniștit sau atât de agitat încât îmi este greu să stau într-un loc.

3. Sunt atât de neliniștit sau atât de agitat încât în permanență trebuie să mă mișc sau să fac ceva.

Pierdere interesului

0.      Nu mi-am pierdut interesul pentru alte persoane sau pentru activități

1.      Mă interesează mai puțin alte persoane sau lucruri decât înainte.

2.      Mi-am pierdut aproape tot interesul pentru alte persoane sau lucruri.

3.      Este greu să mă mai intereseze ceva.

Nehotărâre

0.      Iau hotărâri la fel de ușor ca înainte.

1.      Mi se pare mai greu decât de obicei să iau hotărâri.

2.      Acum îmi este mult mai greu decât înainte să iau hotărâri.

3.      Am probleme în luarea multor hotârâri.

Lipsă de valoare

0.      Nu mă simt ca lipsit de valoare.

1.      Nu mă consider la fel de valoros și folositor cum mă consideram înainte.

2.      Mă simt mai lipsit de valoare în comparație cu alte persoane.

3.      Mă simt complet lipsit de valoare.

Pierderea energiei

0.      Am la fel de multă energie ca totdeauna.

1.      Am mai puțină energie decât aveam înainte.

2.      Nu am suficientă energie pentru a face prea multe.

3.      Nu am suficientă energie pentru nimic.

Schimbări în modul de a dormi

Nu am remarcat nici o schimbare în modul meu de a dormi.

1a. Dorm ceva mai mult ca de obicei.

1b. Dorm ceva mai puțin ca de obicei.

2a. Dorm mult mai mult ca de obicei.

2b. Dorm mult mai puțin ca de obicei.

3a. Dorm cea mai mare parte a zilei.

3b. Mă trezesc cu 1-2 ore mai devreme decât de obicei și nu mai pot să adorm.

Irascibilitate (nervozitate sau iritabilitate)

0.      Nu sunt mai iritabil decât de obicei.

1.      Sunt mai iritabil decât de obicei.

2.      Sunt mult mai iritabil decât de obicei.

3.      Sunt iritabil tot timpul.

18.   Schimbări în pofta de mâncare

0.      Nu mi s-a modificat pofta de mâncare.

1a. Pofta mea de mâncare este ceva mai scăzută decât de obicei.

1b. Pofta mea de mâncare este ceva mai mare decât de obicei.

2a. Pofta mea de mâncare este mult mai scăzută decât înainte.

2b. Pofta mea de mâncare este mult mai mare decât de obicei.

3a. Nu am deloc poftă de mâncare.

3b. Am poftă de mâncare tot timpul.

19.   Dificultate de concentrare

0.      Mă pot concentra la fel de bine ca de obicei.

1.      Nu mă pot concentra la fel de bine ca de obicei.

2.      Îmi este greu să mă concentrez pentru mai mult timp asupra oricărui lucru.

3.      Nu mă pot concentra asupra nici unui lucru.

20.  Oboseală sau stare de sfârșeală

0.      Nu sunt mai obosit decât de obicei.

1.      Obosesc  mai ușor decât de obicei.

2.      Sunt prea obosit sau prea sfârșit pentru a face multe din lucrurile pe care le făceam înainte.

3.      Sunt prea obosit sau prea sfârșit pentru a face majoritatea din lucrurile pe care le făceam înainte.

21.  Pierderea interesului pentru sex

0.      Nu am remarcat nici o schimbare recentă în interesul meu pentru sex.

1.      Mă interesează mai puțin sexul decât mă interesa înainte.

2.      Mă interesează mult mai puțin sexul decât mă interesa înainte.

3.      Mi-am pierdut complet interesul pentru sex.

ANEXA 3:

Chestionarul ASQ pentru evaluarea anxietății

Marcați frecvența cu care simțiti stările de mai jos:

ANEXA 4:

RESILIENCE SCALE (RS-25)

Marcați frecvența cu care simțiți stările de mai jos: