Recuperarea Sociala Si Morala a Minorilor Delincventi din Perspectiva Cadrului Social, Educational Si Institutional

Recuperarea socială si morală a minorilor delincvenți din perspectiva cadrului social, educational și instituțional

Cuprins:

Introducere

Motivația alegerii temei

Actualitatea științifică a temei

Delimitare cadrului teoretic într-un mod succint

Partea întai: O abordare teoretică/ juridică a fenomenului infracțional                      

Cap. I. CONCEPȚII, EVOLUTIE, TEORII SI MODELE SOCIALE EXPLICATIVE ALE DELINCVENȚEI

1.1. Cadru teoretic privind explicarea comportamentului delincvent

1.2. Teoria anomie

1.3. Teoria frustrării, rezistenței la frustrare și disonanței cognitive – volitive

1.4. Teoria dezorganizării sociale

1.5 Teoria asocierii diferențiale vs teoria învățării sociale

1.6. Teoria controlului social

1.7. Teorii subculturale (“’subculturilor delincvente’’)

Observații

2. Abordarea juridică a delincventei juvenile

2.1. Noțiuni generale privind începuturile probațiunii-def consilier de probatiune

2.2.1. Instituția probațiunii în unele state europene

2.2.2. Instituția probațiunii în România

2.3. Competențe profesionale, principiile și rolurile consilierului de probațiune

2.4.Măsurile educative și sancțiunile aplicabile minorilor delincvenți

2.4.1. Mustrarea

2.4.2.Libertatea supravegheată

2.4.3.Internarea într-un centru de reeducare

2.4.4.Internarea într-o instituție medical- educativă

Cap. 2 Etiologia comportamentului deviant și recuperarea socială a minorilor supuși probațiunii

2.1. Adolescența între normalitate și devianță comportamentală

2.2. Influența familiei în dezvoltarea compotamentului delincvent la minori

2.2.1. Caracteristicile familiei

2.2.2. Funcțiile familiei

2.2.3. Stilurile parentale

2.3. Sărăcia ca factor decisiv în comiterea de infracțiuni

2.4. Actul infracțional și consumul de alcool și/sau droguri

2.5. Abandonul școlar și actul infracțional

Partea a II-a   O abordare sociologică concretă a fenomenului infracțional

Cap. III    Metodologie, ipoteze, niveluri de analiză și mijloace

de realizare

Obiectivele cercetării                                                                                                   

1.   Ipotezele cercetării                                                                                 

2.   Schema operațională de cercetare                                                          

3.   Metode, tehnici, procedee și instrumente de investigație utilizate pentru culegerea informațiilor                                                                                 

4.   Universul populației investigate. Eșantionarea        

Concluzii                                                                                                      

Anexe                                                                                                             

Bibliografie                                                                                                                        

Metodologia cercetării științifice , demersul operațional.

Scopul cercetării………………………………………………….

Premisele cercetării……………………………………………….

Obiectivele cercetării……………………………………………..

Ipotezele cercetării………………………………………………..

Metode și tehnici de cercetare……………………………………

Organizarea cercetării…………………………………………….

Subiecții și locul cercetării…………………………….

. Etapele cercetării…………………………………….

Sarcinile cercetării…………………………………

Introducere

România a traversat în ultimele două decenii mutații diverse de natură socială, culturală economică și politică determinate în mod deosebit de prăbușirea blocului comunist și substituirea lui cu un regim democratic bazat pe libertățile și drepturile fundamentale ale omului. Familia actuală se confruntă cu diferite tensiuni, fie din pricina condițiilor demografice, economice și sociale împovărătoare, fie din cauza izbucnirii unor conflicte intergeneraționale sau din cauza noilor rapoarte sociale între bărbați și femei. Estomparea regimului comunist, după evenimentele din anul 1989, a constituit o etapă de tranziție care s-a manifestat printr-o stare de anomie ce a învăluit și a intensificat actele infracționale în societatea românească. Funcțiile sociale ale statului nu pot fi conturate în absența unor norme prestabilite și a unei coordonări eronate în cadrul instituțiilor sociale. Anomia socială se instalează prin intermediul schimbărilor bruște și iminente care afectează reglementarea corespunzătoare a noilor funcții sociale. În cadrul societății sau grupurilor formate anterior se pot instaura rupturi ale structurii sociale, blocarea valorilor și degradarea normelor culturale care sunt consecințele imediate ale anomiei. Pe langă acestea, se mai poate declanșa dezordinea publică și o anumita doză de insecuritate care poate apărea din cauza unor calamități naturale.

Anvergura fenomenului delincvenței juvenile a fost evidențiată atât de datele statistice oficiale, cât și de mass-media. Datele statistice ale Inspectoratului General de Poliție cu privire la starea delincvenței juvenile și implicit la schimbarea asiduuă a criminalității în rândul copiilor subliniază că pe parcursul anului 2014, de către minori și cu participația acestora au fost săvârșite 1166/1142 de fapte infracționale, ceea ce reprezintă o creștere cu 2,01% comparativ cu rezultatele anului precedent. În conformitate cu datele enunțate de IGP în lunile anului 2014 a fost o ascendență cu 13,54% a cazurilor de infracțiune cu participația minorilor, majoritatea minorilor înfăptuind infracțiuni din pricina presiunii grupului de apartenență.

Motivația alegerii acestei teme….

Indubitabil, delincvența juvenilă reprezintă o problema socială și o temă de actualitate care necesită intervenție promptă și analizare minuțioasă datorită faptului că în fiecare an se înregistrează o tendință progresivă a fenomenului. Din perspectiva abordării delincvenței juvenile, există mai multe aspecte deosebite care trebuie luate în considerare în vederea determinării cauzelor, printre care menționez: sărăcia, mediul familial, consumul de alcool și droguri, dar și abandonul școlar. Acumulate, acestea determină într-o oarecare măsură o creștere a numărului de infracțiuni. Această temă reprezintă o chestiune de interes atât pentru echipele de specialiști implicate în acest fenomen, cât și pentru toate instituțiile statului și persoanele fizice și juridice care interacționează într-un mod direct sau indirect cu aceasta. Familiile care se confruntă cu delincvența juvenilă trebuie să se familiarizeze cu conceptul și să înceapă demersurile necesare în vederea conștientizării și îmbunătățirii comportamentului deviant la minorii pe care îi au în cadrul familial.

Îm prima partea m-am focalizat efectiv pe o abordare teoretică/ juridică a fenomenului infracțional,                  

Fenomenul delincvenței juvenile

De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de explicare a comportamentului deviant, acestea fiind efectuate în domenii precum biologia, psihologia sau sociologia. În această lucrare mă voi focaliza îndeosebi pe teoriile sociologice și psihologice.

Teorii criminogene de orientare sociologică

Teoria anomiei sociale

Sociologul american Robert K. Merton consideră ca etiologia devianței și criminalității se află în strânsă legătură cu contradicția dintre opțiunile formal întemeiate și opțiunile concrete care sunt relativ restrânse în raport cu așteptările și aspirațiile fiecarui individ. Raymond Aron se focalizează pe impactul anomaliei, afirmând că aceasta este prezentă în toate societățile contemporane și este pricinuită de unele fenomene aparent inevitabile și distructive , precum separarea partenerilor, furtul de automobile, etc.

Def anomiei

Nu poate fi însă identificată cu o deficiență absolută a regulilor sau cu o dezorganizare socială majoră, ci anomia este generată de o ineficiență si de o lipsă de funcționalitate optimă în cadrul instituțiilor de control social care creează o fisură în ceea ce privește stabilitatea socială. Datorită perturbării sociale se pot observa schimbări de ordin moral, cultural, normativ și nu în ultimul rând comportamental. Neconcordanța dintre scopurile si mijloacele existente pot determina indivizii să apeleze la diverse alternative mai puțin legale de rezolvare a problemelor existente în viața cotidiană.

În forma ei clasică, acestă teorie îl are în centrul ei pe E. Durkheim care a evidențiat faptul că fenomenele criminalității și devianței au caracter universal. El subliniază ideea conform căreia nu există societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puțin de la regulile general valabile, mai exact se refera la procesul de ajustare a unor indivizi la modelul tipului colectiv sau la modelul celui care este dominat de tendințe criminale. Astfel, anomia reprezintă o raportare eronată a individului la normele sociale, datorită estompării solidarității sociale. În această circumstanță, instituțiile sociale care au o funcție mediatoare nu mai pot conferi o bună integrare socială și în consecința indivizii nu mai sunt ghidați corespunzător. Această situație derutantă generează o multiplicare a comportamentelor deviante, adică a conduitelor care produc sentimente de teamă și rușine în cadrul societății. De cele mai multe ori, conduita infracțională este respinsă sau chiar sancționată de către societatea de proveniență a infractorului.

Anarhia socială determină în cadrul societății conflicte variate la nivel familial, comunitar și instituțional. Aceste relații conflictuale consolidează acele conduite deviante care se nasc în momentul în care nivelul de subzistență al unui individ, grup social, familie începe să scadă. Astfel se recurge treptat la mijloace nelegitime de obținere a resurselor esențiale satisfacerii în primul rând a nevoilor primordiale. Abaterea de la norme constituie o modalitate de evadare a unor indivizi din sfera neajunsurilor și săraciei. Suprimarea aspectului funcțional datorat de ignorarea normelor prezente în societate poate declanșa acte infractionale, asasinate, sinucideri.

Teorii de orientare psihologică

Teoriile frustrării, rezistenței la frustrare și disonanței cognitive- volitive

Punctul de pornire al acestei teorii este redactat de Reckless care oferă o lămurire a comportamentului delincvent din punct de vedere al mediului școlar. Manifestările deviante sau delincvente sunt pricinuite, în general, de condițiile de mediu nefavorabile care se asociază în principal cu presiunile afectiv-emoționale.

Aceste teorii ofera o viziune clară din punct de vedere psihic al comportamentului criminal care are la bază psihanaliza. M. B. Clinard, în lucrarea sa Sociologia comportamentului deviant, afirmă că unii indivizii se prestează la acțiuni antisociale datorită faptului că ei tănjesc să minimalizeze situațiile nefavorabile și frustrante în care se regăsesc. Imposibilitatea adaptării la cerințele mediului înconjurător contribuie la deteriorarea sănatății fizice și psihice și la ruperea relațiilor interpersonale din cauza izolării sociale și acumulării stresului cotidian. W. Reckless, în lucrarea sa A Non Cauzal Explanation:Containement Theory in the Sociology of Crime and Delinquency, a adus argumente privind teoria rezistenței frustrației. Susține cu fermitate că neexistența acestui element de rezistență într-o proporție infimă sau majoră poate direcționa individul să adopte o conduită infracțională care îl direcționează spre un drum abrupt, presărat cu infracțiuni, sancțiuni și recidive. L. Festinger, în cartea sa Theory of Cognitive Dissonance, consideră că socializarea din cadrul familiei și în grupul de prieteni este perturbată și de unele acțiuni negative și încordate cum ar fi disonanța cognitivă și volitivă. Micșorarea tensiunii se poate obține numai prin schimbarea percepției cu privire la convingerile si atitudinile proprii sau ale celorlalți de langă noi sau prin repudierea conduitei acceptată prin tradiție, care odată însușită poate degenera în tendințe delinctuale.
care produc sentimente de teamă și rușine în cadrul societății. De cele mai multe ori, conduita infracțională este respinsă sau chiar sancționată de către societatea de proveniență a infractorului.

Anarhia socială determină în cadrul societății conflicte variate la nivel familial, comunitar și instituțional. Aceste relații conflictuale consolidează acele conduite deviante care se nasc în momentul în care nivelul de subzistență al unui individ, grup social, familie începe să scadă. Astfel se recurge treptat la mijloace nelegitime de obținere a resurselor esențiale satisfacerii în primul rând a nevoilor primordiale. Abaterea de la norme constituie o modalitate de evadare a unor indivizi din sfera neajunsurilor și săraciei. Suprimarea aspectului funcțional datorat de ignorarea normelor prezente în societate poate declanșa acte infractionale, asasinate, sinucideri.

Teorii de orientare psihologică

Teoriile frustrării, rezistenței la frustrare și disonanței cognitive- volitive

Punctul de pornire al acestei teorii este redactat de Reckless care oferă o lămurire a comportamentului delincvent din punct de vedere al mediului școlar. Manifestările deviante sau delincvente sunt pricinuite, în general, de condițiile de mediu nefavorabile care se asociază în principal cu presiunile afectiv-emoționale.

Aceste teorii ofera o viziune clară din punct de vedere psihic al comportamentului criminal care are la bază psihanaliza. M. B. Clinard, în lucrarea sa Sociologia comportamentului deviant, afirmă că unii indivizii se prestează la acțiuni antisociale datorită faptului că ei tănjesc să minimalizeze situațiile nefavorabile și frustrante în care se regăsesc. Imposibilitatea adaptării la cerințele mediului înconjurător contribuie la deteriorarea sănatății fizice și psihice și la ruperea relațiilor interpersonale din cauza izolării sociale și acumulării stresului cotidian. W. Reckless, în lucrarea sa A Non Cauzal Explanation:Containement Theory in the Sociology of Crime and Delinquency, a adus argumente privind teoria rezistenței frustrației. Susține cu fermitate că neexistența acestui element de rezistență într-o proporție infimă sau majoră poate direcționa individul să adopte o conduită infracțională care îl direcționează spre un drum abrupt, presărat cu infracțiuni, sancțiuni și recidive. L. Festinger, în cartea sa Theory of Cognitive Dissonance, consideră că socializarea din cadrul familiei și în grupul de prieteni este perturbată și de unele acțiuni negative și încordate cum ar fi disonanța cognitivă și volitivă. Micșorarea tensiunii se poate obține numai prin schimbarea percepției cu privire la convingerile si atitudinile proprii sau ale celorlalți de langă noi sau prin repudierea conduitei acceptată prin tradiție, care odată însușită poate degenera în tendințe delinctuale.

Starea de tensiune apare întrucât există o discrepanță între ceea ce gandim si aspirăm și ceea ce este realmente accesibil și palpabil. Desconsiderarea aspectelor legale într-o societate nu conduce decât la o amânare temporală a stărilor de tensiune întrucât acestea se amplifica în momentul aplicării sancțiunilor.

Foarte explicit în această privință este Festinger care asociază disonanța cu factorul psihologic care-l stimuleză pe subiect să întocmească schimbări în cadrul sistemului cognitiv. Izvorul disonanței care este launtric individului are la bază o relație duală reflectată în cogniții, percepții și considerente etc. Enumeră patru surse care au o importanță deosebită în explicarea disonanței cognitive. Acestea sunt:

“1.Sursa logică(incongruența dintre două gandiri sau două credințe);

2. Sursa culturală(incongruența între un comportament și o normă);

3.Raporul dintre specific și general(incongruență între o opinie sau un comportament particular și o serie de opinii sau comportamente);

4. Raportul dintre experiența trecută și experiența prezentă(incongruența între o așteptare și un fapt)”.

Individul aflat într-una dintre aceste situații va obține inevitabil o stare psihologică disonantă și neagreabilă, și prin urmare va încerca suprimarea ei. Intensitatea disonanței este eminamente generată de gradul de importanță și de proporția cognițiilor consonante sau disonante existente. Minimalizarea disonanței se poate înfăptui doar prin modificația și transformarea cognițiilor disonante în cele consonante. Prin procesul de excludere sau prin scăderea valorificării lor se maximizează rolul elementelor consonante. Combinarea cognițiilor aflate în antiteză ar constitui o altă variantă prin care se poate reduce disonanța care desemnează cu exactitate o perspectivă intraindividuală. Prin intermediul acestor modalități individul și-ar putea regasi stabilitatea emoțională , și implicit, echilibrul psihologic.

Teoria disonanței cognitive postulează faptul că respectarea regulilor sociale reprezintă dovada elocventă a unei atitudini ce diferă în funcție de condițiile de mediu prin care sunt supuși indivizii de-a lungul vieții, existând cu claritate o barieră între concepții și planul de acțiune.

Teoria dezorganizării sociale

C. R. Shaw și H. D. McKay fundamentează această teorie pe un studiu realizat în Chicago. Aceștia au împărțit orașul în 5 zone concentrice, extremele fiind centrul comercial și periferia. Persoanele delincvente au fost distribuite în trei categorii, și anume:

infractori care au prezumția de vinovăție și sunt aduși în fața instanței;

delincvenți direcționați în centre de reeducare;

infractori care prezintă cazier și se află sub supravegherea autorităților autorizate;

La baza acestei evoluții se regăsește o proliferare a delincvenței care are drept consecință pe termen lung explozia urbană și creșterea populației care influențează apariția unor noi forme de conduite mai puțin favorabile.

Fiecare subcultură este caracterizată de un set de norme și valori specific care-i orientează mai mult sau mai puțin spre drumuri eronate în vederea atingerii idealurilor și satisfacerii dorințelor. Aceste subculturi sunt o protestație față de normele stabilite de grupul majoritar iar această tentativă se întrepătrunde pentru a se detașa de starea de disconfort și de frustrările acumulate.

Oamenii de știință și echipele specializate și-au focalizat interesul asupra consecințelor sociale, economice și culturale produse de apariția fenomenelor inedite precum industrializarea, urbanizarea și creșterea economică asupra formelor de comportament specifice unor categorii de indivizi. Pe lânga beneficiile oferite societății- îmbunătațirea condițiilor de trai- , aceste procese evidențiază o preocupare majoră pe plan moral, legal și cultural care reflectă tiparele tradiționale prestabilite și fundamentate pe înțelegerea și supunerea legală a cetațenilor.Acești indivizi care se pliază acestei dezorganizări se regăsesc de cele mai multe ori în spații dubioase, în care predomină sărăcia, boala și sinuciderea.

Promotorii acestei teorii au încercat să remarce mai exact rezultatul organizării administrativ-teritoriale a metropolei asupra dezvoltării delincvenței. Nefiind un tot unitar, ci formată din mai multe suprafețe urbane cu subculturi și norme distincte, în centrul metropolei sunt polarizate într-un mod intensiv activitățile lucrative și locurile de muncă disponibile.

5. Teoria asociațiilor diferențiale vs Teoria învățării sociale

Această teorie a fost enunțată de un renumitul sociolog și criminolog E.A. Sutherland în lucrarea Principii de criminologie. Conform acestei teorii, comportamentul criminal nu este unul înnăscut ci este unul învățat prin raportul cu familia, anturajul, colegii din cadrul educațional și cel de la locul de muncă, deci care poate înlesni comportamentul de tip deviant. Prin intermediul învățării sociale individul își dezvoltă anumite trăsături și abilităti îm urma cărora se dezvoltă pe plan personal și profesional. Interacțiunile sociale contribuie într-o mare măsură la modelarea individului iar mediul de proveniență este crucial în stabilirea factorilor care poate conduce la formarea carierei infracționale. Un alt aspect care trebuie menționat face referire la transmiterea intergenerațională care stimulează ființa umană să-și înșusească un anumit set de valori și principii, cutume care diferă de la o familie la alta.

O altă precizare este faptul că aplicabilitatea teoriei asociațiilor diferențiale se suprapune cu teoria învățării sociale elaborată de Bandura.

“Învățarea socială reprezintă o formă specială de învățare umană, discriminativă, care se distinge printr-o notă emoțională, de participarea afectivă a subiectului la însușirea comportamentului social și care se efectuează fie pe cale observațională, individul asistând la experiența altor persoane, fie în procesul interacțiunii nemijlocite a indivizilor în grup ori în condițiile exersării individului asistat de alții ca învatare în public și, deci sub influența prezenței celorlalti. Această învațare se realizează prin: a) condiționare socialî direct sau b) condiționare indirectă, prin limbaj, cuvintele conținând sensuri plăcute ori neplăcute pentru subiecți și trezindu-i astfel o atitudine emotională care apoi este atașată și obiectului, situației sau evenimentului pe care îl desemnează cuvantului respective”.

Cea mai cuprinzătoare explicație cu privire la acțiunile agresive este prezentată de Bandura care consideră că fiecare comportamentul uman este învățat în urma interacțiunilor din viața cotidiană. Achiziția de noi forme de conduită are la bază tocmai experiențele de viață prezente și anterioare ale individului, trăsăturile dominante de caracter și concepțiile personale. Schimbarea comportamentala survine doar daca se conștientizează efectele nefaste apărute și dacă se intervine intrinsec și extrinsec.

Teoria controlului social

Legătura directă a conceptului este conferită de Tarde, iar în perioada anterioară această teorie era asimilată doar cu mediile sociale cu care interacționa individul cel mai frecvent (familia, anturajul, școala și formele de socializare existente dintre ei). Științele sociale propun trei modele de control social, printre care :

forma de control care denotă conformare la ansamblul de norme, cutume și factori culturali;

forma de control care este fundamentat pe tranzacțiile de obiecte și anumite servicii;

forma de control care are la bază exercitarea unor măsuri de constrângere pentru a obține o stare de neliniște;

Primul model este ghidat de acte normative și principii. Obligativitatea morală survine odată cu însușirea și adoptarea acestora. Prin încălcarea sau omiterea unor norme sau valori se impune de către societate o sancțiune comunitară care să pedepsească și să prevină eventualele greșeli din viitor. Această teorie este de părere că ființa umană nu are o bază biopsihologică care să se împotrivească la normele unanim acceptate. Relațiile interumane sunt extrem de importante. Necesitatea lor constă in dobândirea capacității indivizilor de a-și asculta propiile raționamente și reacții, să caute noi raspunsuri ori de câte ori se află într-un moment ezitant, să distingă dintre teorie si practică și să fie conștienți după ce sistem de norme și valori se ghidează în viață.

Al doilea model se concentrează are un spirit utilitar și exemplifică faptul că fiecare persoană încearcă să-și extindă partea hedonistă și să curme neplăcerea. Acțiunile oamenilor se desfășoara numai în sfera reciprocității, aceștia fiind părtași la concepții și idei similare. Teoria schimbului sau behaviorismului social reprezintă o valoare absolută pentru acest model.

Al treilea model se constituie în mare parte pe coerciție și manifestări agresive ca formă integrantă a hotărârilor date de autoritățile statale. Conform lui Freud oamenii trebuie să fie controlați deoarece au tendințe antisociale înnăscute iar apariția comportmentului deviant este un process inevitabil. O altă justificare care vizează controlul social este în antiteză cu concepția lui Freud. Aceasta consideră ca oamenii sunt preponderent sociali deoarece își asumă și respectă normele legale pentru a nu le eroda și în acest fel își înăbușă dorințele și nevoile propii.

Hirschi susține că oamenii sunt caracterizați de înclinații antisociale și susține că probabilitatea dezvoltării unui comportament deviant sau conformist depinde de anumiți factori, și anume:

gradul de implicare afectivă față de membrii familiei, de grupul de prieteni și colegii de la unitatea școlară;

adoptarea unei conduite stabilite de societate și făgăduiala de a finalize studiile și de a dobândi un statut superior;

implicarea în acțiuni cu valoare convențională;

conformarea la sistemul de valori și principii specific apartenenței sociale sau etnice;

În general, controlul social trebuie să inspire o anumita teamă de pedepsire pentru a se exclude apariția actele deviante. Lipsa de respect față de opiniile celorlalți, asocierea cu un anturaj predispus la comiterea de infracțiuni, consumul unor substanțe ilicite și estomparea modelelor pozitive sunt aspectele care direcționeză minorul spre un drum eronat.

1.7. Subculturile delincvenței juvenile

Albert K. Cohen a fost inițiatorul acestei teorii și a subliniat faptul că un grup delincvent este alcătuit dintr-un sistem de norme care orientează planul de organizare și bună funcționare a lui, dar modalități unice de rezolvare a problemelor au o conotație semnificativă în aplanarea conflictelor. O subcultura întrunește categorii de persoane care prezintă similarități în privința problemelor declanșatoare, gradului de educație și mediului de proveniență defavorizat.

Trăsăturile care trebuie enunțate și reflectă cel mai bine subculturile delincvente sunt:

Nonutilitarismul – reprezintă absența unor remunerații financiare echitabile, amplificarea satisfacției personale și expunerea fără un temei anume la un grad de risc accentuat;

Malițiozitatea – exemplifică aderarea infractorului la hedonism din simplul motiv că neagă orice formă de conformism și apelează la mijloace prin care să pericliteze persoanele din jurul lui;

Negativismul – prezența nihilismului care cuprinde atitudini reprobabile ce neagă normele, valorile și principiile acceptate de către societate.

Richard Cloward și Lloyd Ohlin amplificau tendința evazionistă a subculturilor delincvente și pe cea antisocială, punând accent pe interacțiunile dintre indivizii cu adicții comune și acțiunile infracționale ale acestora. Acestea două survin din pricina dezechilibrului vast dintre obiectivele, mijloacele de obținere și potențialul indivizilor care acced spre un anumit impact socio – economic al capacității de adaptare. Delincvența juvenilă este o consecință a circumstanțelor existente care îngrădesc posibilitățile și aspitațiile indivizilor.

Diferențele privind oportunitățile de integrare în societate și pe piața muncii se contopesc cu statusul social și cu veniturile obținute în urma prestării unor servicii. Clasele sociale dezavantajate cu un bagaj cognitiv precar vor întâmpina dificultăți în găsirea unui loc de muncă care să le ofere o poziție superioară și o influență aparte. Prin urmare, acumularea resentimentelor și frustărilor pot declanșa la nivel individual și de grup o atitudine infracțională. Aceasta este declanșată din pricina imposibității acestor grupuri de a obține bunurile, serviciile și prestațiile dorite pe cale legală.

În concluzie, fenomenul delincvenței juvenile semnifică acea capacitate perceptivă și descriptive a adulților raportată la comportamentul deviant al minorilor. Opiniile părinților, cadrelor didactice și autorităților locale constituie un punct de reper în dezvoltarea unei ipoteze. Noțiunea delincventă trebuie sa fie exemplificată ținându-se cont atât de caracteristicile faptei, cât și de o delimitarea amănunțită a ei.

2.1. Noțiuni generale privind începuturile probațiunii

Nașterea și dezvoltarea probațiunii este un proces asiduu, baza fundamentală regăsindu-se în a doua jumătate a secolului XIX –lea în Marea Britanie și S.U.A. Această modalitate oferea infractorilor o alternativă prin care puteau să evite detenția, și implicit, oportunitatea de a nu-și pierde drepturile și libertățile cetățenești în totalitatea profunzimii lor.

“În sistemul de common law, unde a apărut prima dată, probațiunea definește un ansamblu de măsuri de supraveghere și asistență a unei persoane care a săvârșit o infracțiune și care este de acord ca prin hotărârea instanței să fie supusă supravegherii agenților de probațiune pe o perioadă cuprinsă între 6 luni și 3 ani, spre a se verifica dacă în acest interval de timp va avea o bună comportare.”

Definirea conceptului de– consilier de probațiune

Conceptul de probațiune provine din limba latină de la cuvântul probation care desemnează că persoana care a comis infracțiuni este într-un stadiu de testare pentru a obține în final o recuperare socială și morală care se află în raport cu stilul de viața și competențele individuale. Probațiunea este oportunitatea oferită infractorilor condamnați de a-și putea executa pedeapsa în detrimental comunității, sub supravegherea minuțioasă a unei autorități legale. Această alternativă este adresată în special minorilor delincvenți și infractorilor care au săvârșit anumite infracțiuni minuscule. Această măsură vine la pachet cu o serie de condiții și obligații care sunt efectuale într-un mod obligatoriu de către cei care prezintă probleme cu legea penală. Acestora le este interzis accesul la consumul de băuturi alcoolice și posesia unor arme diverse, le este restricționată orice escapadă sau excursie aflată într-o altă zonă sau fără să fie aprobată de către judecător și implict de către consilierul de probațiune. În funcție de gravitatea faptei se pot atribui obligații, precum: să urmeze un curs de calificare profesională sau să efectueze muncă în folosul comunității; să anunțe orice schimbare de reședință și să nu depășească detrimentul impuse; să nu frecventeze anumite spații și să nu interacționeze cu anumite persoane implicate în mod direct sau indirect cu fapta; să nu conducă niciun autovehicul sau unele specifice; să se conformeze măsurilor de coerciție sau tratamentului medicamentos. Judecătorul de ghidează după fapta propiu-zisă și etiologia infracțiunii, împrejurările particulare, caracteristicile infractorului (starea medicală, vărsta, nevoile criminogene) pentru a dispune o sentință și niște sancțiuni comunitare propice.

Instutuția probațiunii în S.U.A. a prins rădăcini prin intermediul celei dintâi prevederi legale din statul Massachusetts. Aceasta conferea tribunalului dreptul de a hotărî măsurile probațiunii iar primarului din Boston să delege responsabilii din serviciul de probațiune care ofereau inițial servicii de voluntariat și nu dispuneau de contracte de muncă.

2.2. Instituția probațiunii în unele state

Statele Unite ale Americii și Canada

Se speculează faptul că probațiunea în Nordul Americii a apărut datorită lui John Augustus. Primul consilier de probațiune a fost un cizmar în orașul Boston și a demarat primele proceduri de a lua în custodie diverși infractori și în acest mod oferea o alternativă la emiterea unui mandat de arestare. Aceștia trebuia să îndeplinească niște condiții cu privire la conduita și formarea profesională. John Augustus a avut sub supraveghere aproximativ 2000 de persoane delincvente, ajutându-i totodată sa-i reintegreze în societate și să ocupe ulterior și un loc de muncă. Sistemul a avut o largă raspândire în ultimii ani ai secolului al XIX – lea, iar atât Canada cât și America au promis că minorii delincvenți vor fi anchetați în tribunale distincte de cele destinate adulților. Un aspect care trebuie menționat este că în America există o multitudine de nivele guvernamentale care pot furniza și revizui serviciul de probațiune. O practică fundamentală a probațiunii americane este monitorizarea electronică și testarea toxicologică pentru depistarea celor care consumă substanțe ilicite .

Scoția

În Scoția acest sistem a apărut în anul 1905 și s-a inspirat după modelul american. Acestea aveau obiective precise de a emite sancțiuni și de a supraveghea condamnații. Începând cu anul 1990 în această țară s-au introdus noi comenzi cu privire la intensitatea monitorizării, acestea fiind alternative la detențiune și noi restricții care privesc libertatea individului de a desfășura orice tip de activitate dorită. Monitorizarea electronică, pilotarea unor tratamente destinate consumatorilor de droguri și a unor indivizi care sunt implicați direct sau indirect în cazurile violenței domestice sunt doar câteva aspecte care maximizează gradul de constrângere. Inițierea unor instanțe destinate minorilor delincvenți cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani și stabilirea unei autorități de gestionare a riscului sunt aspecte specifice Scoției. Autoritatea de gestionare a riscului se ocupă în mod deosebit cu cercetări în vederea dezvoltării celor mai bune practici și extinderea unui cadru de parametri standard, acreditari pentru achiziționarea unor instrumente și aprobări specifice în planurile derulate pentru gestionarea riscului de recidivă .

Anglia și Țara Galilor

Începutul promițător este legat în mod direct de tipograful Frederick Rainer din Hettfordshire, care în 1876 a facut o donațiune exorbitantă către Church of England Temperance Society ( Societatea de Cumpătare a Bisericii Engleze). Datorită sumei primite s-a putut înființa Police Court Missionary (organizația misionarilor) care avea influențe religioase. Aceasta avea drept scop supravegherea și monitorizarea permanentă a infractorilor, reinserția în societate și pe piața muncii și implicit detașarea de vechile conduite care predispuneau la comiterea de acte deviante.

În anul 1878 sistemul de probațiune a fost instituționalizat prin lege ( First Offenders Act) iar în 1907 a apărut prima lege a infractorilor (Probation of Offenders Act) care a oferit instanțelor judecătorești de a angaja o serie de indivizi care să se ocupe de asistarea și monitorizarea infractorilor. Serviciile sunt subordonate în Anglia și Țara Galilor de Ministerul de Interne iar de gestionarea bugetului alocat și de supravegherea națională a funcționării optime a acestui serviciu se ocupă în mod deosebit Inspectoratul de Probațiune care aparține Casei Regale. Delimitarea se întocmește ținându-se cont și de variabila administrativă, astfel încât serviciul se împarte în 56 de districte, dintre care Londra reflectă o diferență specifică care vizează o împărțire în doar 6 unități teritoriale de probațiune. O altă abatere de la regula generală se întâlnește în Northumbrie și North Wales care au un acoperământ comun al aplicării măsurilor și sancțiunilor din sfera probațiunii. În fiecare serviciu se regăsește câte un Șef de Serviciu, urmat de un Adjunct care-l succede pe primul. Echipele multidisciplinare au anumite sfere de activitate, printre ele aflându-se: emiterea rapoartelor de risc de ordin psihologic sau medical, coordonarea comunitară și oferirea serviciilor comunitare, îndrumarea viitorilor practicanți etc. Astfel din anul 1927 se întocmeau minorilor infractori rapoarte medicale și psihologice individualizate, din recomendarea Comitetul Departamental pentru Tratamentul Tinerilor Infractori (Departamental Committee on the Treatment of Young Offenders). Preocuparea majoră a serviciului țintește problemele civile și penale, dintre care cele civile antrenează aproximativ 10% din personalul instituției. Atribuțiile primordiale din Anglia și Țara Galilor sunt diverse și au o largă răspândire în teritoriu. Elaborarea rapoartelor de risc și a anchetelor sociale, monitorizarea persoanelor delincvente aflate în libertate sau eliberate condiționat, analizarea întregului demers de reinserție socială și realizarea programelor speciale, oferirea oportunităților de finalizare a muncii în folosul comunității și oferirea de consiliere psihologică a familiilor deținuților sunt doar câteva dintre cele mai importante sarcini care conferă șanse de reușită indivizilor care au comis infracțiuni. În concluzie, consilierii de probațiune se angajează să ofere servicii de consiliere și diverse terapii de grup indivizilor implicați direct sau indirect în procesul infracțional. Pe lângă acestea, ei pot desfășura activități cu rol de prevenire a ratei devianței prin instituțiile educaționale și prin cele privative de libertate.

Olanda

Serviciul de Probațiune olandez este caracterizat de o îmbinare a sferei private cu cele publice. Se estimează că o proporție de 90% a personalului olandez lucrează în mediul privat, dar activitățile lor lucrative sunt remunerate și revizuite de către statul de apartenență. Instituțiile de probațiune îsi desfașoară activitatea și se implică în toate etapele procesului penal. Procesul debutează cu sesizarea cazului, aflarea sentinței și înfăptuirea pedepsei. Dar chestiunile referitoare la reintegrarea în socială și morală a infractorului nu se opresc aici. Reinserția în cadrul familial și educațional, reintegrarea pe piața muncii, independența financiară, stabilitate emotională și dobândirea controlului sunt obiectivele generale ale serviciului de probațiune la care se aspiră și se fixează în funcție de nevoile, vârsta și așteptările persoanei aflate într-o situație anevoioasă. Aplicabilitatea evaluării și identificării tipului de personalitate este deseori utilizată în cazurile cu caracter penal. Procurorul din această țară este apt să hotărască drumul infractorul, el poate stopa derularea procesul, poate amenda sau chiar poate înfățișa individul în fața instanțelor judecătorești pentru simplul fapt că a încălcat legea. O altă latură aparte care trebuie menționată este faptul ca statul olandez pune un mare accent pe hotărârile particularizate, în sensul că se focalizează pe individ și pe trăsăturile lui de caracter înainte de a se decide sentința corespunzatoare faptei sau faptelor comise. Înfăptuirea unor tentative mediatoare între victimă și persoana abuzatoare poate pacifica și poate determina îmbunățățirea relației conflictuale. Ceea ce este fundamental modelului olandez survine tocmai din cele 3 categorii, și anume: accentuarea pe beneficiar ( reinserția pe piața muncii, găsirea unui spațiu locativ, oferirea de asistență în ceea ce priveste gestionarea bugetului personal și familial), stabilirea unei relații dintre client și magistrat și implicit conexiunea cu comunitatea pentru a favoriza o mai bună adaptabilitate în rândul semenilor. Obiectivul principal se axează pe reinserția în cadrul societății a persoanelor condamnate deja de legea penală.

Franța

Incipitul probațiunii în această țară a pornit în anul 1912 cand a fost dezbătută o noua măsură care promova libertatea supravegheată. Aceasta impunea însă infractorului anumite obligații și condiții și se desemna o persoană care nu avea anumite abilități și studii să se ocupe de acesta pe toată perioada monitorizării. Din păcate, lucrurile nu s-au închegat corespunzător și această încercare a condus spre un fiasco absolut.

Acțiuni efectuate în interiorul penitenciarelor sunt împărțite în mediul deschis (Comitetul de Probațiune și Asistență pentru Liberați) și în cel închis (Servicii Socio- Educative ale instituțiilor penitenciare). În instituțiile ghidate de un sistem deschis se alcătuiesc anchete sociale, se monitorizează situația neprivativă actuală ( respectarea sancțiunilor impuse de instanțele judecătorești), se inițiază unele programe specifice celor care prezintă anumite tulburări de comportament și se oferă consiliere vocațională celor care au finalizat pedeapsa propriu – zisă. Pe lângă acestea, organizațiile neguvernamentale se implică constant în viața infractorilor prin oferirea de servicii care contribuie la o anumita formă de bunăstarea socială. Legiferarea unor prestații sociale ( împrumuturi bancare, ajutoare în bani sau distribuirea de produse ș.a.m.d. ) este o posibilitate admisă în Franța pentru ajutorarea în caz de nevoie a foștilor delincvenți pentru o integrare cât mai facilă în societate. Obiectivele propuse în acest sistem urmăresc să dobândească o evidența a activităților lucrative, să lămurească obligațiunile fiecărui angajat în parte și să indice un conlocutor care să medieze eventualele dispute care se pot produce între părțile implicate. În mediul închis se poate evidenția un aspect destul de pregnant privind oferirea unor cursuri de formare profesională și accentuarea pe activități sportive/ recreative, astfel încât se dorește croirea timpului liber într-un mod cât mai constructiv și sănătos.

Danemarca

A doua jumătate a secolului 19 s-a remarcat printr-o metamorfozare a procedurii penale, fapt ce a determinat treptat o pedepsirea favorabilă a infractorilor pe o perioadă mai scurtă de timp și implicit instaurarea unor măsuri alternative care să substituie sancțiunile aplicate indivizilor cu un grad ridicat de pericol social. Prima instituție privată ce a avut o preocupare majora pentru reinserția foștilor delincvenți a început să-și facă apariția în anul 1905, urmând ca în anul 1951 să se formeze Societatea Daneză de Binefacere sponsorizată de către bugetul de stat. O orientare specifică a modelului danez face aluzie tocmai la însemnătatea principiilor după care funcționează sistemul de probațiune, și anume: principiul acordării sprijinului într-un timp cât mai rapid; principiul afinității în ceea ce privește delimitarea spațială și empatică dintre specialist și inculpat; principiul menținerii legăturii cu comunitatea din care aparține pârâtul și principiul interdependenței dintre instituțiile implicate. Consilierul de probațiune are obligația de a oferi îndrumare și consiliere învinuitului pentru ca acesta din urmă să își conștientizeze deprinderile și oportunitățile existente. Nu în ultimul rând, consilierul trebuie să monitorizeze activitatea propiu- zisă pentru a observa ulterior schimbările și nesocotirile survenite. Aceste abateri disciplinare se pedepsesc conform legii și se pot emite în funcție de gravitatea infracțiunii. Se pot transmite mustrări, prelungiri ale monitorizării în cadrul serviciului, anularea sentinței sau chiar detențiunea.

2.2.2. Instituția probațiunii în România

Scurt istoric

Secolul XIX prezintă numeroase noutăți în ceea ce privește aprofundarea comportamentului infracțional. În acest secol își fac apariția noi științe precum criminologia pozitivistă și psihiatria. Așadar, criminologia pozitivista introduce un nou model care se axează îndeosebi pe libertatea absolută a voinței umane, cât și pe determinism și individualitate. Psihiatria înglobează în sistemul medical noțiunea de sănătate mentală care oferă o lămurire elocventă a existenței tulburărilor de comportament. O altă caracteristică specifică acestei perioade este înființarea închisorilor care au contribuit într-o oarecare măsură la înfiriparea probațiunii ca o noua alternative la detențiune. Termenul de probațiune provine din latinescul “probation”, utilizarea lui având simpla conotație de suspendare provizorie a pedepsei pentru a obține infractorul o pardonare din partea reginei Angliei.

Dacă vom interpretarea probațiunea prin referință la libertatea delincvenților și impunerea acestora de a nu neglija anumite măsuri și obligațiuni, putem observa că prima instituție de drept penal material s-a concretizat în Țările Române prin Legea asupra regimului închisorilor din 1874. Aceasta este tocmai o primă fază a dezvoltării sistemului de probațiune care se focalizează pe reinserția socială și profesională a indivizilor, dar se pune accent și pe redobândirea unei bune reputații. Legea din 1874 coodonată direct de Ferdinand Dodun de Perrieres conține și o dispoziție prin care s-au înființat așa numitele comisii de priveghere sau societăți de patronare liberă. Scopul acestor structuri era acela de supraveghere și participare activă în viața infractorului atât înainte cât și după eliberarea propiu-zisă în vedera remedierii situației. În țara noastra, acestea s-au expus într-o notă transparentă ș iastfel s-a adoptat Legea societățilorde patronaj din 1908.

Continuând în ordine cronologică, Codul Penal din 1936 sau Codul lui Carol al II – lea înglobează noțiuni specific probațiunii de tip continental. Conform acestui cod, persoanele minore care săvârșesc infracțiuni și îndeplinesc criteriile legate de vârstă și gradul de discernământ, pot fi sancționate cu mustrarea, închisoarea corecțională sau detențiunea simplă. Codul Penal din 1968 presupune mici retușuri privind introducerea suspendării condiționate a infractorilor adulți, dar cu excepția expunerii unei bune purtări și executării a unei porțiuni din sancțiunea primită. Un moment crucial în cazul intensificării alternativelor îl reprezintă adoptarea Decretului nr. 218/1977 care sunt raportate la penalizarea și reeducarea prin intermediul activităților lucrative a unor categorii de indivizi care au încălcat legea. Prin Legea 140/1996 li se interzicea minorilor de a vizita diverse locuri și persoane care au legătura direct sau indirectă cu fapta comisă anterior și se impune ca acesta să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității într-o intituție pentru a despăgubi victima.

Etapele dezvoltării probațiunii în România:

Etapa întâi/etapa experimentală din 1996 – 2000

În 1996, Ministerul de Justiție a început să desfășoare practici mai pertinente pentru a înlesni actul justițiar. Crearea unui centru experimental de probațiune în Arad a constituit prima initiativă care a facilitat demersul lin spre îmbunătățirea sistemului. Pentru desfășurarea propice a acestui proiect au participat diverși parteneri, precum instituții locale, societatea civilă, Direcția Generală a penitenciarelor și instanțele locale. Aceștia intenționau să verifice impactul și efectele întocmirii referatelor de evaluare și respectiv gradul eficiență al supravegherii minorilor în comunitate. Grupul țintă s-a extins de la minorii la majorii situați în Arad. Echipa a fost formată din voluntari care ulterior au devenit angajati ai închisorii din Arad. Centrul de Reeducare de la Găești a fost derulat un an mai tarziu, în 1977 s-a înființat unul la Focșani și Gherla, la Iași în 1998 iar ultimul centru a fost înființat la București în anul 2000.

Toate centrele experimentale precizate mai sus și nu numai ele deoarece mai sunt și cele de la Dej(’98), Pitești și Târgoviște(‘99), au fost înființate dintr-o dispoziție obligatorie a ministrului justiției și au fost coordonate inițial de Direcția Generală a Penitenciarelor și după aceea de Serviciul de Probațiune din cadrul Ministerului justiției.

Etapa a doua: dezvoltarea infrastructurii

În anul 2000 se numărau 11 centre experimentale în România( Arad, Găești, Cluj, Dej, Gherla, Iași, Pitești, Târgoviște, Focșani, Timișoara și București). Efectele pozitive survenite în urma acestora a condus la adoptarea de către puterea executivă a Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționare serviciilor de reinserție și monitorizare. Acestea precizează aspecte legate de consilierea individuală, parteneriate cu instituții publice, inițiază programe speciale legate de minori etc..

A treia etapă/ consacrarea în sistemul sancționator

Viziunile primordial care trebuie atinse în viitorul apropiat sau îndepărtat trebuie să cuprindă: revizuirea scopurilor și sarcinilor acestor servicii, reprofilarea serviciului, capătarea și întărirea caracterul profesional și îmbunătățirea sistemului de sancțiuni. Personalizarea reliefează deprinderi, modalități de cercetare, reguli, instrumente cu care consilierul de probațiune nu a interacționat în cadrul facultății și tocmai de aceea se dorește expunerea minuțioasă și pregătirea intensă în vederea achiziționării lor pentru rentabilizarea lucrului cu beneficiarii. O noua turnură a sistemului ar fi revizuirea sistemului la practica europeană și la deducțiile emise de studiille privind conduita deviantă. Codul Penal din 2005 propune ca soluție de mare anvergură prestarea muncii neremunerate în folosul comunității, cei supuși acestei sancțiuni comunitare au șanse mai minuscule de recidivă în comparație cu ceilalți care sunt direct încarcerați. O altă inițiativă din Codul Penat vizează suprimarea pedepsei maxime la minori și substituirea ei cu măsură educativa a instalării într-un centru de reeducare. Ținând cont de procesul asiduu al sistemului de probațiune, inevitabilitatea angajării și pregătirii unor noi specialiști este un subiect extrem de important.

2.3. Competențe profesionale, principiile și rolurile consilierului de probațiune:

În continuare voi descrie enumera rolurile profesionale ale consilierului de probațiune și firește efectuarea acestora trebuie să fie urmată și de o pregătire corespunzătoare: rolul de broker social, rolul de consilier, rolul de educator, rolul de mediator și rolul de advocacy. Aceste roluri trebuie să se suprapună în mod obligatoriu unui set de competențe personale și profesionale, dar și de anumite principii pentru a se eluda declanșarea anumitor discuții în contradictoriu cu clienții sau chiar încălcarea contractului din cauza ideilor preconcepute și concepțiilor personale. Personalul sistemului trebuie să dețină abilități de comunicare pentru a interacționa cât mai facil cu clienții, trebuie să fie în permanență documentați cu privire la schimbări legislației și la resursele comunitare apărute, este musai să cunoasă personalitatea umană și să perceapă comportamentul verbal și nonverbal, se cuvine să respecte unicitatea și demnitatea persoanei, este necesar să evite orice formă de discriminare (etnie, naționalitate, orientare sexuală și religioasă ș.a.m.d.) și să nu împărtășească informațiile din dosarele pe care le ia în subordine și are obligația să respecte principiul autodeterminării.

Principiile probațiunii sunt:

“respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectarea libertății umane;

neadmiterea discriminării;

ajutorul imediat;

sprijinirea și încurajarea permanentă;

apropierea;

oportunitatea, de aici rezultă și principiul minimei intervenții care explică faptul că nu trebuie sa fie utilizate forme de constrângere și monitorizare în exces;

individualizarea și continuitatea afirmă că intervenția coincide cu nevoile beneficiarului;

participarea comunității;

eficiență și normalizare.”

Ghidarea după aceste principii va ajuta consilierul de probațiune să ofere un tratament oportun și eficace persoanelor aflate în situații anevoioase.

2.4.Măsurile educative și sancțiunile aplicabile minorilor delincvenți

Întrucât există o diferențiere elocventă privind regimul sancționator al minorilor delincvenți, se impune precizarea acelui element hotărâtor în emiterea legii, și anume, vârsta la care a fost comisă prima infracțiune și prezența sau absența gradului de discernământ.

Articolul 100 C.P. prevede că: “față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă sau se poate aplica o pedeapsa. La alegerea sancțiunii se ține seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală

și morală, de comportarea lui, de condițiile în care a fost crescut și în care a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciaza că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului”.

Conform art. 100 din Codul penal român, minorul infractor care prezintă un anumit grad de discernământ și are vârsta necesară pentru a răspunde în fața legii i se acordă o măsură educativă sau i se poate întrebuința o sancțiune care se află în concordanță cu gravitatea faptei infracționale comise anterior. Art. 109 Cod penal, evidențiază că aceste pedepse constau într-o măsură de privare de libertate sau într-o amendă specifică. Minorii dispun de de o înjumătățire a pedepsei, cu excepția ca minimul pedepsei reduse să nu depășească 5 ani. O altă excepție face referire la minorii care primesc detențiunea pe viață și trebuie să efectueze de la 5 – 20 ani de închisoare. Art. 100 cod penal privind individualizarea activităților reliefează o serie de criterii ce trebuie îndeplinite, și anume:

“gradul de pericol social al faptei săvârșite;

starea fizică;

dezvoltarea intelectuală și morală;

comportarea anterioară și atitudinea față de faptă;

condițiile în care a crescut și în care a trăit;

orice alte elemente care pot caracteriza persoana minorului.”

Doar după o analiză meticuloasă a acestor aspecte, instanța poate lua o decizie cu privire la inculpat și la viitorul lui. Judecătorul care deține dosarul respectiv poate opta pentru mustrare, libertate supravegheată, internare într-un centru de reeducare și internare într-un institut medical educative.

2.4.1.Mustrarea reprezintă o măsură educativă care are drept obiectiv expunerea unor observații moralizatoare minorului pentru a-l determina sa conștientizeze faptul că prin conduita sa periclitează siguranța publică și se încearcă în paralel revizuirea comportamentală și prevenirea unor acte infracționale similare. La această întrunire pot participa numai indivizii care primesc autorizația de la judecator, respectiv rudele faptuitorului;

2.4.2.Libertatea supravegheată este enunțată în art. 103 Cod penal și prin intermediul ei se acordă libertaea făptașului pe o perioadă de un an, dar cu o monitorizarea strictă din partea tutorilor, părinților, a unoi rude prin alianță sau a unei instituții specializate care are atribuții de acest gen. Aceasta poate fi revocată când minorul se eschivează de la măsura supravegherii, se abate de la conduita unanim acceptată de societate și de către instanța de judecată și recidivează;

2.4.3.Internarea într-un centru de reeducare este o măsură care se regăsește în art. 104 Cod penal și se acordă minorilor care au încălcat legea și nu sunt apți să dispună de primele două măsuri din diverse considerente care țin de severitatea infracțiunii și implicațiile ei majore. Procesul reeducării este primordial în această secțiune a Codului penal, studiul și înscrierea într-un curs de calificare profesionala fiind o portiță de salvare în drumul anevoios al celor care încalcă legea penală.

2.4.4.Internarea într-un institut medical-educativ este o măsură înscrisă în art. 105 Cod penal și este inițiată special pentru minorii care sunt un pericol major pentru societatea în care trăiesc. De asemenea, nu pot fi lăsați nesupravegheați și din pricina problemelor fizice și psihice care se suprapun în mod obligatoriu cu o medicație individualizată și cu un anumit sistem de educare.

Art. 104 și Art. 105 Cod penal exemplifică măsurile care se pot lua pe perioade nedeterminabile ,numai în mediul închis și având condiția să se aplice până la împlinirea vârstei majoratului de 18 ani.

Obligațiile care-i revin minorului în cazul libertății supravegheate se leagă de interzicerea afișării în diverse spații publice precizate sau intereacționarea cu anumite persoane și prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității. Ultima obligație este cuprinsă între 50 și 200 de ore, activitatea propiu-zisă zilnică nu depășește 3 ore și trebuie să fie îndeplinită dupa programul școlar sau în timpul liber al minorului.

2.1. Adolescența între normalitate și devianță comportamentală

„Teoria sociologică sugerează că atat socializarea cât si transformările rolului sunt mai semnificative în timpul adolescenței decât sunt în oricare altă perioadă a dezvoltării. Aspectele adolescenței cum ar fi creșterea independenței față de părinți si alte persoane importante, o implicare mai mare în relațiiile cu adolescenții de aceeași vârstă asociată cu o sensibilitate sporită față de evaluările din partea altor indivizi, toate servesc la întarzierea procesului de schimbare a rolului din copilărie în perioada adultă. Efectele factorilor de socializare concurenți, incluzând familia, școala, grupul de aceeași vârsta, mass- media ș.a.m.d. oferă adolescentului o gamă amplă de valori si idealuri din care să aleagă. De aici rezultă nesiguranța si conflictul”.

„Adolescența, care este cuprinsă între 14 si 20 ani, urmată de postadoleșcență până la 25 de ani, se caracterizează prin foarte multe schimbări si transformări și de aceea a fost considerată a doua naștere sau un moment esențial în dezvoltarea psihică umană”. Adolescența este o etapă destul de fragilă care înfățișează o dezvoltare de origine biologică variată, de schimbări comportamentale și dorința de afirmare prin intermediul unor acte inovative, care adeseori, provoacă relații conflictuale.

„Devianța înseamnă ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni”.

Termenul devianță este relativ nou, el apărând în sociologia americană la finele anilor ’50. Explicabilitatea acestuia conturează conduitele unor indivizi sau grupuri care prezintă o rată redusă de adaptabilitate socială și în consecință sunt predispuși să încalce regulile unanim acceptate de către societate. Actele deviante reprezintă o absență absolută a unui sistem de norme de valori apreciate și valorificate de către majoritatea locuitorilor unui popor și denotă acele comportamente comise împotriva codului criminal de o individualitate ce nu a ajuns la vârsta maturității.

„ În funcție de natura sa, devianța are trei sensuri clasice:

devianța negativă, prin aceasta înțelegându-se acele acțiuni care încalcă normele unui grup social, în aceasta categorie fiind incluse și infracțiunile;

devianța pozitivă, care include acele acțiuni de eludare a normelor, dar a căror finalitate o constituie beneficiile, precum inovația si inventția;

devianța neutră, manifestată prin acțiuni care depășesc într-o oarecare masură nivelul de permisivitate, dar care sunt tolerate de către grup –este cazul bizareriilor, excentricitătii sau nonconformismului”.

2.2. Familia: caracteristici, funcții, modele parentale.

Subcapitolul actual este destinat transformărilor care au survenit de-a lungul anilor asupra familiei. Pentru început, vom arăta care sunt caracteristicile instituției familiei, după care voi continua cu funcțiile și modelele parentale care o definesc. Întrucât familia este considerată una dintre cele mai importante instituții socializatoare ale societății, ea are obligația de a transmite mai departe sistemul de norme și valori acceptate de catre societate. Socializările normative, cognitive, creative și psihologice sunt componenetele esențiale care nu trebuie sa lipsească în educarea celor mici deoarece acest lucru ar putea sa conducă în viitor la excluziune socială si poate chiar la nihilism. O familie disfuncțională va direcționa automat minorii din cadrul ei spre adoptarea unor conduite respinse de către cetățeni.

Din perspectivă sociologică, familia contemporană „este grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, de sentimente, aspirații și interese, apărând astfel ca o realitate socială distinctă, ca un grup natural și socialfundamental, caracteristic tuturor societăților, în care se manifestă multiple relații, fundamentale fiind cele de căsătorie și rudenie”.

2.2.1. Caracteristicile familiei:

Primul subcapitol al acestei teme se referă la caracteristicile familiei și vom încerca prezentarea acestuia într-un mod cât mai succint.

Principalele caracteristici ale familiei se pot enumera în felul următor:

prezența unor persoane de diferite vârste;

contopirea lor este survenită de legalizarea relației;

fiecare membru al familiei dispune de un ansamblu de drepturi și de obligații;

existența unor relații interumane, de natură biologică, psihologică și morală;

ambianță psihosocială;

existența unui set de reguli și valori privind conduita grupului familial;

standardizarea și distribuția rolurilor și sarcinilor în interiorul familiei;

conturarea unor funcții în cadrul societății date .

După această scurtă enumerare, să vedem în continuare, care sunt principalele funcții ale familiei.

2.2.2.Funcțiile familiei

Familia are un rol esențial în societate, îndeplinind mai multe funcții (funcția de reproducere, funcția economică și funcția educativă, funcția afectivă), dar cea mai trebuincioasă este funcția de socializare ce vizează o bună integrare în societate a copilului.

Funcția de reproducere

Aceasta este rădăcina familei și implicit a societății. Ea asigură perpetuarea speciei umane, conferind familiei un rol dinamic în societate, de înnoire permanentă a comunităților umane, a națiunilor în general. Totodată, familia își îndeplinește plenar și motivant celălalte funcții dacă are în îngrijire și educarea copiilor pe care urmează să-i redea societății, aducându-și astfel contribuția la îmbunătățirea permanentă a membrilor ei.

Funcția afectivă

Aceasta, în trecut, era consistentă prin integrare în cadrul afectiv al comunităților locale. În prezent familia a rămas, după distrugerea comunităților locale, unicul refugiu sufletesc într-o lume supraaglomerată, ultra-rapidă, impersonală și crudă, în care partenerii sunt tot mai diferiți ca socializare, tot mai nevrotici și mai imprevizibili, ceea ce face compatibilizarea lor să devină tot mai dificilă.

Funcția psiho-afectivă

Pentru a scoate în relief toate componentele funcției afective, mulți i-au atribuit și o latură de ordin psihic, fapt care o și completează.

Un climat familial pozitiv asigură membrilor săi posibilitatea recreerii și reconfortării. Relațiile interpersonale favorizează comunicarea și detensionarea, recompensarea și susținerea afectivă în cadrul actului interpersonal.

Toate aceste influențe (ale funcțiilor) se traduc print-o serie de efecte asupra componentelor personalității copiilor, fie ele componente instrumental-operaționale, fie componente atitudinal-relaționale, fie componente motivațional- afective. De aceea, putem decela, în cadrul acestei funcții generale, o serie de subfuncții.

Acestea sunt următoarele:

instrucțional-formativă – mai ales în fazele de început ale ontogenezei, copiii primesc răspuns la întreaga avalanșă de întrebări, fiind recunoscută curiozitatea vie și setea lor de cunoaștere, în special din partea părinților.

psiho-morală – constă în formarea unor trăsături, atitudini morale pozitive. Pentru împlinirea ei eficientă, o mare importanță o reprezintă modele de conduită oferite de părinți, precum și climatul educativ în care se exercită influențele educaționale. Părinții între care există frecvente momente conflictuale sau care manifestă frecvent atitudini egoiste, neprincipiale, oricât vor încerca să contureze la copiii lor modele comportamentale în deplin acord cu idealul educațional social, nu vor putea, întotdeauna, să obțină rezultate pozitive;

social-integrativă – pe măsura ce crește și se dezvoltă, copilul intră în interacțiune și cu persoane din afara grupului familial, fiind solicitat să se integreze și să se adapteze corespunzător la diferite tipuri de activități sau situații. Ori, nivelul de adaptare și integrare în raport cu sistemul cerințelor vieții și activității sociale este dependent în mare măsură de „achizițiile”realizare în cadrul grupului familial de apartenență. Astfel, modul de abordare interpersonală, modul de raportare la diferite norme și valori sociale sau modul de implicare în viața și activitatea grupală pot fi mult influențate de modelele educaționale parentale;

cultural-formativă – constă în formarea și cultivarea „apetitului” cultural-spiritual, a atitudinilor și sentimentelor estetice, a spiritului critic în receptarea unor produse artistice, în dezvoltarea unor capacități creatoare pe tărâm artistic.

Funcția de socializare

Socializarea reprezintă procesul prin care copilul neajutorat devine treptat o persoană conștientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut. Doian Crângașu spune despre socializare că este „un proces prin care copilul primește cunoștințe, valori, atitudini și comportamente necesare pentru participarea efectivă la viața socială. Aceasta este modalitatea prin care un organism biologic este transformat într-o ființă socială capabilă să acționeze împreună cu alții.”

Socializarea copilului devine azi preocuparea majoră a părinților, care au asimilat marile transformări structurale din ultimii 30 de ani. Aceasta a fost exercitată mult timp într-un cadru familial lărgit, împărțit cu vecinii și comunitatea școlară. De un secol și jumătate, în relația dintre părinți și copil a apărut un nou actor: școala.

Funcția educativă

Urmează funcția ce privește educația, funcție pe care o vom prezenta într-un cadru mai larg.

Această funcție a familiei este deosebit de importantă pentru individ și societate. Ea semnifică ansamblul de valori, tradiții culturale, norme sociale și de conduită pe care parinții le transmit descendenților lor.

Determinarea „valorilor” esențiale pentru viață, urmat de un copil, este influențată într-o familie de structura sa socială și anume: apartenența socio-profesională, nivelul de instruire și mediul de rezidență.

Funcția educativă a familiei contribuie la formarea aptitudinilor de bază ale copilului, la modelarea personalității sale și la conturarea psihicului său.

Educația familială implica și funcția de solidaritate, prin care membrii familiei sunt datori să se îngrijească și să se sprijine reciproc în încercările ivite pe parcursul vietii, precum și în surmontarea riscurilor sociale care poate atinge întreaga familie.

Funcția economică

Funcția economică rezultă din asigurarea veniturilor necesare pentru obținerea de bunuri și hrană pentru toți membrii familiei și din organizarea gospodăriei pe baza unui buget comun. Funcția economică este dependentă de tipul de societate și de nivelul ei de dezvoltare social-economică.

2.2.3. Odată stabilite aceste funcții, să mergem mai departe și să vedem care sunt modelele parentale existente și care, conștient sau nu, contribuie mai mult sau mai puțin la dezvoltarea propice a copilului.

Stilurile parentale sunt procedeele de educare utilizate de părinți în viața cotidiană. Fiecare părinte are un stil aparte prin care își educă copilul și prin urmare are mijloace unice de stimulare și de transmitere a mesajelor. Stilurile parentale își resimt prezența și în evoluția posterioară a copilului, atunci când poate va exista o permutație care îi va permite ființei umane puerile să devină părintele tipic de odinioară. Stilurile parentale nu se află în strânsă legatură doar cu tipul de personalitate existent la părinte și cu stilul parental moștenit, ci sunt înrudite și cu o serie de factori, precum mediul de proveniență, sistemul de valori și principii dobândite, cutumele, nivelul de studii, rolurile de statusurile obținute de-a lungul timpului, tipul de relații din cadrul familiei, etc. Conform lui Stanciulescu, relațiile suportive și de supraveghere ale părinților reflectate față de copiii lor se pot categorisi în trei mari modele: autoritar, permisiv și autorizat. Calitatea modelelor parentale și metodele abordate care includ disciplina, supravegherea și stilurile de comunicare sunt de asemenea asociate cu un anumit comportament de coerciție impusiv și agresiv care nu favorizează în niciun caz dezvoltarea unei relații armonioase părinte-copil.

În modelul autoritar se manifestă o doză mare de verificare permanentă a activităților celor mici, dar lipsite de sprijin și încurajare parentală în vederea finalizării lor. Aplicarea normelor și principiilor cu strictețe poate dăuna automiei și individualității copilului. Înnăbușirea sentimentelor și a punctelor de vedere poate declanșa un disconfort psihic care perturbă întreaga activitate cotidiană a copilului. Încălcarea acostor reguli incontestabile impuse de către părinți poate conduce de cele mai multe ori la pedepse și măsuri mai severe decât de obicei. Eșecul este de cele mai multe ori presărat cu reprobări și repulsie. Impunerea normelor fără a se ține cont de justificarea și explicarea detaliată a acestora este specific acestui stil. Dorința de a avea un copil cu performanțe școlare și sportive, indiferent de potențialul existent al acestuia, creează un mediu ostil și competitiv. Deși se observă rezultate pozitive pe plan școlar și nu se observă tulburări comportamentale pregnante, copiii crescuți de acești părinți au dificultăți pe plan social. Din această cauză, relațiile interpersonale vor fi deficitare, vor fi mereu însoțiți de o mare culpabilizare în privința deciziilor și soluțiilor găsite și vor avea probleme în privința demarării ideilor spontane. Transmiterea acestor reguli de autoritate și disciplină reliefează de fapt o moștenire familială, dar și o tradiție specifică.

Stilul permisiv se caracterizează printr-o supraveghere parentală redusă. Programul zilnic al copilului este lipsit de restricții și limite precise, prin urmare exista un interes minor din partea părinților în privința rezultatelor școlare și activităților recreative. Părinții ghidați de acest model sunt ușor maleabili și influențabili, copiii putând să manevreze situația în favoarea lor. Indulgența este văzută de copii ca un punct slab și tocmai de aceea ei preferă să încalce normele, conștienți fiind că nu vor primi nicio mustrare. Se constată o probabilitate mai mare de apariție a tulburărilor comportamentale și a performanțelor școlare scăzute, dar sunt mai sociabili decât cei menționați la stilul anterior.

Realizarea unei echivalențe între obligații și libertăți este o caracteristică a stilului autoritar. Aplicarea unor reguli facile și a unor pedepse rezonabile care să fie aplicate în concordanță și la scurt timp dupa efectuarea faptei reprezintă de fapt măsura cea mai indicată. Părinții incearcă să petreacă cât mai mult timp cu copiii lor și le oferă explicații în legatură cu toate dubiile lor. Cei mici pot lua decizii și pot găsi soluții împreună cu părinții, iar această comunicare eficientă le stimulează încrederea de sine, le dezvolta creativitatea și deprinderile de viață. Această doză de responsabilitate și independența este favorabila în vederea creșterii performanțelor școlare și aptitudinilor sociale.

Comunicarea deficitară între generații generează o barieră care va persista și în etapele următoare ale dezvoltării umane. Stilurile parentale lezează în majoritatea cazurilor capacitatea individului de a pătrunde în sfera informațională. O legătură fuzională între părinte și copil se poate elabora numai prin discuții deschise, suport emotional și economic, focalizare permanentă pe nevoile și dorințele celui mic și prin sprijin necondiționat. Relațiile parentale negative reprezentate de coeziunea familială sărăcăciosă, conflictele dintre părinți, privarea de afecțiune și absența atașamentului sunt de cele mai multe ori asociate cu consumul de anumite substanțe, printre care se numără și administrarea de alcoolul.

2.3. Sărăcia ca factor decisiv în comiterea de infracțiuni

Următoarea chestiune care va fi abordată se referă la sărăcie și la consecințele ei pe plan individual, familial și social.

Sărăcia este o stare de absență continuă a resurselor esențiale pentru a asigura un nivel de subzistență acceptabil la nivelul unei colectivități date.

Definirea sărăciei se face adesea din două perspective distincte: din perspectiva consumului (satisfacerea nevoilor) sau din cea a activității, a funcționării normale. Din perspectiva consumului sărăcia este definită ca neputință de a satisface acele nevoi considerate a fi minime. Din cea de-a doua perspectivă sărăcia este definită în termenii condițiilor minime care sunt necesare unei funcționări normale a individului în cadrul respectivei colectivități .

În definirea sărăciei, dincolo de diferențele de formulare și de perspectivă, există o alternativă care stă de regulă în centrul tuturor controverselor: sărăcia absolută sau sărăcia relativă. În fapt, cele două concepte reprezintă mai degrabă limite ale unui continuum, fiind imposibil de a determina o graniță clară între ele.

Conceptul de sărăcie absolută intenționează să stabilească un standard universal: pragul sub care, în orice comunitate, o persoană este considerată a fi săracă. De regulă, sărăcia absolută se fundează pe ideea de subzistență.

Conceptul de sărăcie absolută presupune deci și posibilitatea constituirii unor standarde universale (un prag universal de sărăcie) în raport cu care să se poată măsura progresele sau regresele absolute în eliminarea sărăciei.

Sărăcia relativă reprezintă un concept mai funcțional. Renunțând la pretenția de universalitate, ea se concentrează pe identificarea condițiilor minim acceptabile într-un context socio- cultural dat. În acest fel, conceptul este mai eficient în analiza sărăciei din interiorul fiecărei colectivități, pe baza acestuia conturându-se o imagine mai realistă a stării sărăciei la un moment dat .

Sărăcia ca problemă socială este o rană cu rădăcini adânci care afectează fiecare dimensiune a culturii și a societății. Pe lângă menținerea unui nivel scăzut de venituri printre membrii unei comunități, sărăcia include limitarea accesului la servicii ca educația, sănătatea, luarea deciziilor precum și lipsa facilităților comunale ca apa, sanitația, drumurile, transportul și comunicațiile. Sărăcia, la fel ca și factorii care contribuie la apariția și menținerea ei, reprezintă o problemă socială și, de aceea, soluția trebuie să fie una socială.

Factorii sărăciei (ca problemă socială) sunt următorii: ignoranța, boala, apatia, lipsa de onestitate și dependența. Ei sunt considerați doar ca simple condiții, fără nicio evaluare morală; acești factori nu sunt considerați buni sau răi; ei doar există.

Printre principalele cauze care conduc la sărăcire amintim: lipsa educației, a trainingului și a abilităților profesionale, traiul peste nivelul veniturilor, etc..

În concluzie, unii indivizi apelează la diverse metode și tehnici ilegale pentru a-și satisfice pofta de avuție și pentru ieși din sărăcia cu care se confruntă în viața cotidiană. Aceasta situațiune deficitară îi îndreaptă treptat pe drumul șiretlicurilor și implicit ajung pe mâna celor care se ocupă de ordinea publică.

2.4. Actul infracțional și consumul de alcool și/sau droguri

Actualmente, societatea în care trăiesc minorilor este în continuă schimbare. Lipsa unei bune cunoașteri de sine și multitudinea sarcinilor îi induc deseori pe minori în eroare și îi distrag în procesul de maturizare. În această perioadă critică, aceștia își croiesc drumul pornind de la premisele primite și de la modelele parentale învățate de-a lungul timpului. Motivele enunțate care-i refugiază pe aceștia în consumul de alcool și droguri sunt diferite, pornind de la o mica doză de curiozitate specifică vârstei, dorința de apartenență la anumit grup social, coerciția grupului de prieteni, plăcerea resimțită și ajungând până la modelul parental.

Alcoolul este o problemă socială de mare amploare. Dependența de alcool reprezintă o problemă socială considerată a fi, ca extindere și magnitudine, produsul secolului al XX-lea. Alcoolismul crește rata mortalității și numărul relațiilor interpersonale conflictule, acesta fiind un factor criminogen care influențează infracționalitatea mai mult sau mai puțin.

Diferențiem între o persoană alcoolică (dependentă de alcool) și o persoană care abuzează de alcool. Alcoolicul este definit ca o persoană care și-a pierdut controlul asupra consumului de alcool, devenind dependent, iar abuzul de alcool este limita extremă, ceea ce interferează de cele mai multe ori cu tulburările mentale și uneori organice, cu dificultăți de relaționare și disfuncții socio-profesionale . Distruge nu doar trupul și mintea, ci și familia. Alcoolismul este unul dintre factorii cu cea mai puternică influență negativă asupra educației .

Consumul de alcool este considerat un comportament social și în perioada adolescenței este frecvent asociat cu o multitudine de efecte negative, incluzând stări depresive, gânduri sinucigașe, accidente rutiere și probleme de sănătate pricinuite de acesta. Aspirațiile academice în rândul adolescenților și legăturile cu părinții și cunoștiințele reprezintă acele structuri sociale care pot determina corelații puternice cu alcoolul. Adolescenții care nu se implică pe plan școlar și prezintă calificative scăzute la învățătură au tendința să se angajeze în diferite activități individuale sau de grup, printre care menționam și alcoolismul.

Stările de ebrietate pot fi corelate cu un anumit tip de violență. Aceasta se poate răsfrânge asupra propriei persoane prin dependența de a participa la diverse pariuri și chiar se poate ajunge la comă alcoolică, dar se răsfrânge și asupra altor persoane prin sustragerea de bunuri, conflicte frecvente sau prin accidente rutiere. Consumul de alcool determină un comportament de risc atât în cadrul familial cât și în spațiile publice. Acestea sunt pricinuite de minimalizarea ariei vizuale, funcționarea eronată a sistemului nervos și interpretarea greșită a distanțelor.

Principalii poli ce se află în strânsă legătură cu consumul de alcool sunt:

“mediul școlar( lipsa de angajament, destrămare, consum ridicat din partea părinților)

mediul școlar( repetenții, probleme de ordin disciplinar, exmatriculare, presiuni repetate)

sfera particulară( pulsiuni suicidale, lipsa de satisfacție)

modul de viață(marginalitate, anticonformism, asociere produse energizante/țigări)”

O altă deprindere bolnăvicioasă a adolescenților este dependența de droguri care “reprezintă comportamentul care conduce la utilizarea obligatorie a drogului, caracterizată prin necesitatea stringentă de a consuma drogul, asigurarea furnizării și dorința de a reîncepe consumul.”

Principalii factori de risc care contribuie la consumul și dependența de droguri sunt:

“factori biologici;

factori de mediu;

factori comportamentali;

factori cognitive ( existența anumitor convingeri legate de consumul indivizilor, printre care: așteptările, conștientizarea efectelor negative, motivația etc.);

factori emoționali( prezența unor disfuncții emoționale care limitează exprimarea propice a emoțiilor).”

S-a constatat că comportamentele adictive din trecutul famileiei ar reprezenta un factor important în determinarea problemelor legate de consumul de droguri. Transmiterea intergenerațională a abuzului de substanțe mai poate fi exemplificată și prin intermediul comportamentului, mai exact prin faptul că la baza consumului se află motive proprii de evadare și de rezistență la presiunea care se exercită din exterior. Aceasta este declanșată de transmiterea unor gene responsabile care determină stări de slăbiciune și neadaptare în raport cu drogurile pe fondul unor dificultăți aparent iremediabile. Pe lângă transmiterea intergenerațională, se menționează faptul că dependenții prezintă deseori o tulburare de comportament care amplifică acest consum. Studiile epidemiologice aproximează că o treime sau doua treimi dintre consumatori suferă și de o tulburare psihiatrică asociată. Se discută despre “tulburări de personalitate atunci când trăsăturile de personalitate sunt inflexibile și dezadaptative, cu consecințe asupra funcționării sociale și randamentului ocupațional, cât și asupra stării psihice subiective, putem vorbi de tulburări în sfera personalității. Acestea sunt tratate ca entități diferite de sindroamele psihiatrice clasice, printre cele mai importante pentru fenomenul consumului de droguri ilicite fiind: personalitatea borderline, personalitatea

antisocială (psihopatică sau sociopatică), personalitatea ciclotimică, personalitatea depresivă etc”.

Factorii de risc asociați mediului exercită o presiune asupra consumului de droguri. Zonele mai sărăcăcioase, stările stresante cauzate de lipsa resurselor și problemele din viața de zi cu zi, educația precară, apartenență etnica repezintă unele dintre circumstanțele în care se înregistrează un consum mai ridicat de substanțe ilicite. Utilizarea acestor substanțe este ulterior încorporată în cauze interne și în cauze externe. Cauzele interne sunt reprezentate de manifestarea unui interes crescut pentru tot ceea ce este nou și inedit, lipsa unei experiențe care sa-i ajute pe adolescenți să distingă între ceea este indicat pentru viața lor, dificultățile proprii, monotonia și lipsa unor prieteni cu care să desfășoare activități recreative, dorința de a ieși din anonimat și izolarea de ceilalți. Anturajul dubios, relațiile familiale conflictuale, educația deficitară, cadrul informal insuficient sau inexistent cu privire la droguri, imitația unor chipuri televizate sunt cauze externe care generează și amplifică acest tip de comportament dependent.

Factorii de risc comportamentali reflectă și consolidarea care reprezintă rezultatul unui comportament predispus să se mai repete, ea fiind compusă din două tipuri, și anume:

consolidare pozitivă – atunci când se obține o recompensă sau o satisfacție după utilizarea substanței;

consolidare negativă – recompensa își face apariția atunci când comportamentul este urmat de atenuarea unor efecte negative, fapt care implică repetarea acțiunii.

Walter Reakless a făcut o enumerație a elementelor ce exercită o anumită forță asupra comportamentului, îmbinând viziunile psiho-sociale fundamentate pe teoria înfrânării, în:

elemente de tensiune socială (circumstanțe instabile privind locuința și veniturile, poziție socială inferioară, absența de șanse egale, relații conflictuale);

elemente de atracție — doar aproximativ 10% se angajează singuri în sfera adicțiilor(anturajul dubios, subcultură deviantă,); frânare extrinsecă ( activități sportive, cadrul familial);

frânare intrinsecă (motivație, conștientizare, respingerea tentațiilor);

constrângeri interioare (antipatie, violență).

Prin urmare, alcoolul și drogurile determină o serie de efecte negative care primejduiesc o buna funcționare a vieții și a relațiilor interumane și care se soldează deseori cu probleme medicale, emoționale și economice.

2.5. Abandonul școlar și actul infracțional

“Abandonul școlar este punctual final al unui șir de eșecuri în adaptarea școlară a copilului și a tânărului”.

Abandonul școlar reprezintă stangnarea timpurie a ciclului școlar care direcționează individul spre o minimalizare a oportunităților pe plan social și profesional.

Se considera ca sărăcia constituie principalul element indirect care contribuie la creșterea eșecului școlar prin următoarele aspecte:

impedimente legate de achiziționarea rechizitelor școlare și efectuarea costurilor transportului în comun, etc..;

impedimente corelate cu achiziția alimentelor și imbracămintei/încălțămintei necesare pentru școală;

impedimente cu privire la împrejurările instabile de locuit, cum ar fi lipsa utilităților;

Directorii unităților de învățământ sunt de părere că abandonul școlar este generat de:

familia de proveniență care prezintă o atenție scăzută față de situația școlară a celor mici și care nu dispun de posibilități financiare pentru a le asigura cele necesare;

lipsa motivației elevilor și tratarea cu superficialiate a educației întrucât nu beneficiază de sprijin și încurajare din partea apropiaților și a cadrului didactic și astfel dau dovadă de imposibilitatea de a invăța din cauza unor deficiențe sau a unui dezinteres total;

slaba pregătire a personalului didactic și dezinteresul pe care-l manifestă cu privire la pregătirea în particular a elevilor care prezintă rezultate slabe la învățătura.

Școala reprezintă ” o oglindă a societății, construindu-și propria ierarhie socială, cu grupuri și subgrupuri sociale, cu normalitate și devianță, cu stigmate și probleme interpersonale”.

,,Școala de asemenea poate să fie făcută responsonsabilă de multe ori de conduita anormală sau criminală a copiilor, fie prin faptul că poate face să se producă anomalii în conduita copiilor, fie prin faptul că nu semnalează din timp anomaliile observate și nu caută– atât cât stă în putință și este de competența ei, să vadă care ar putea fi cauzele și care remediile”.

Prin intermediul acestei instituții, individul își însușește bagajul cognitiv care este trebuincios pentru dezvoltarea sa personală, iar orice abatere cu privire la absentism și eșec școlar poate determina un comportament deviant. Eșecul școlar conduce de cele mai multe ori spre o stare tensionată, care se finalizează mai devreme sau mai târziu prin aderarea la un anumit grup deviant predispus la consumul de substanțe ilicite și sustragerea anumitor bunuri pentru a face rost de bani.