Recuperarea cu Ajutorul Kinetoterapiei a Pacientilor cu Spondiloza Cervicala

LUCRARE DE LICENȚĂ

RECUPERAREA CU AJUTORUL KINETOTERAPIEI A PACIENȚILOR CU SPONDILOZĂ CERVICALĂ

PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL 1 INTRODUCERE

1.1. Importanța temei

1.2. Tratarea temei în literatura de specialitate

1.3. Motivația alegerii temei

CAPITOLUL 2

FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A TEMEI

2.1. Elemente de anatomie coloanei vertebrale

2.2. Spondiloza cervicală

2.3. Evaluarea completă a pacienților cu spondiloză cervicală

2.3.1. Evaluarea clinico-funcțională și a calității vieții la pacientul cu spondiloză cervicală

2.4. Recuperarea pacienților cu spondiloză cervicală

CAPITOLUL 3

ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Scopul, ipotezele și sarcinile cercetării

3.2. Metodele de cercetare utilizate

Complexele de exerciții folosite în asistența medicală a pacienților cu spondiloză cervicală

CAPITOLUL 4

CONȚINUTUL ȘI DESFĂȘURAREA STUDIULUI

4.1. Prezentarea lotului de pacienți

4.2. Alcătuirea și modul de aplicare a programului recuperator

CAPITOLUL 5

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR OBȚINUTE

CAPITOLUL 6

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Importanța temei

Frumusețea corpului omenesc face parte din sfera mare a esteticului în natură. Așa cum a fost concepută de Antichitatea greacă și reluată de Renaștere, frumusețea corpului omenesc se caracterizează în general prin: armonie în gradul de dezvoltare a diferitelor segmente ale corpului, armonie în gradul de dezvoltare a diferitelor țesuturi, armonie a ținutei corpului și armonie în executarea diferitelor mișcări.

Estetica ținutei este dată îndeosebi de coloana vertebrală, de poziția capului și gîtului, poziția umerilor, a trunchiului, a șoldurilor, abdomenului.

Coloana vertebrală reprezintă un complex anatomic de elemente structurale extrem de variate și care sunt astfel organizate încât sa-i permită acesteia îndeplinirea simultană a unei multitudini de funcții, atât statice cât și dinamice:

funcția de susținere (susține trunchiul imprimând individului o postură caracteristică);

funcția de protecție (apără măduva spinării împotriva agresiunilor mecanice);

funcția de mobilitate (prin complexitatea construcției sale conferă corpului posibilitatea de a se mișca și de a se deplasa în spațiu);

funcția morfogenetică (particularitățile mecanicii coloanei vertebrale se răsfrâng asupra formei și așezării viscerelor toraco-abdominale).

Coloana vertebrală reprezintă una din cele mai elaborate structuri ale corpului și, în același timp, cel mai important segment al aparatului locomotor, ea incluzând 33 sau 34 de vertebre, aproape 350 de suprafețe articulare, 24 de discuri intervertebrale și aproximativ 365 de ligamente cu 730 puncte de inserție. Asupra coloanei acționează peste 700 de mușchi cu acțiune directă, la toate acestea adăugându-se formațiunile nervoase (somatice și vegetative) și vasculare. La coloana vertebrală se ancorează toate celelalte segmente care alcătuiesc trunchiul (toracele și bazinul), împreună cu membrele superioare și inferioare.

Impresionanta complexitate de elemente anatomice ale coloanei vertebrale împreună cu marea varietate de funcții pe care le îndeplinește justifică denumirea sa generică de ,,organ axial al corpului’’. Alterarea oricăreia dintre aceste componente se răsfrânge negativ asupra funcției întregului organ axial. Se înțelege astfel cât de alarmante pot fi perturbările produse de modificările patologice ale vertebrelor sau ale discurilor intervertebrale.

Spondiloza cervicală se caracterizează prin dureri ale zonei cervicale cât și a centurii scapulare, vertij, și redoare articulară, îndeosebi matinală. Persoanele adulte sunt predispuse reumatismului degenerativ, prin diminuarea tonusului muscular cu apariția atrofiilor musculare, prin tulburări de nutriție articulară și modificări la nivelul cartilajelor articulare, datorită instalării sedentarismului și în general a diminuării activității aparatului locomotor, aspecte facilitate și de creștere în greutate.

Esențială este instruirea bolnavului asupra principalilor factori de risc pe care va trebui să-i contracareze tot timpul:

frigul, umezeala, curenții de aer;

repaus nocturn pe perne ortopedice / rulou sub ceafă;

evitarea pozițiilor fixe prelungite;

mișcări libere, lente, la nivelul coloanei cervicale în toate sensurile de mișcare.

Kinetoterapia, în cadrul tratamentului complex al spondilozei cervicale este foarte importantă. Pacientul trebuie conștientizat de efectele bolii în stadiile avansate, de însușirea igienei zilnice și a necesității efectuării unui program de exerciții active și active cu rezistență, program elaborat numai de către un kinetoterapeut. De asemeni, ședințele de kinetoterapie, dacă se desfășoară la domiciliul pacientului, trebuie să fie efectuate sub stricta supraveghere a unui kinetoterapeut.

Obiectivele generale ale kinetoterapiei vizează diminuarea durerii la mișcare, decontracturarea musculară și dacă este posibil, se vizează obținerea unei restaurări a funcției articulare. Această terapie prin mișcare va pune un accent deosebit și pe păstrarea mobilității articulare, pe creșterea elasticității musculare și a tonusului muscular. Un rol important îl are asupra eliminării efectelor negative ale osteofitelor, și în general asupra îmbunătățirii stării generale a organismului, din punct de vedere psiho-motric.

În efectuarea acestei afecțiuni, kinetoterapia poate interveni prin intermediul mijloacelor sale fiind completată cu masajul terapeutic, și nu cel de relaxare, și ședințele de fizioterapie .

Tratarea temei în literatura de specialitate

Recuperarea medicală s-a dezvoltat după al doilea război mondial, ca o necesitate pentru vindecarea sau compensarea invalidităților determinate de acesta.

În contextul schimbării condițiilor de viață în societatea de tip occidental, s-a manifestat atât o tendință generală de deplasare a morbidității de la bolile acute spre patologia cronică și traumatologie, cât și o continuă creștere numerică a populației de vârsta a treia, aspecte care au contribuit în mod esențial la justificarea importanței recuperării ca parte integrantă a sistemului de asigurare a calității vieții.

În acest sens, implementarea conceptului de recuperare s-a manifestat prin instituționalizarea sa în toate țările dezvoltate din lume.

Treptat s-a conturat o specialitate medicală nouă, cu metodologie specifică, care utilizează echipamente medicale adecvate, au apărut unități medicale profilate, s-a dezvoltat cercetarea științifică în domeniu și s-au editat lucrări de specialitate.

Odată cu dezvoltarea preocupărilor societății moderne pentru asigurarea nu numai a sănătății, ci și a calității vieții, conceptul de recuperare continuă să se diversifice din punct de vedere metodologic, în paralel cu răspândirea sa pe plan mondial, sub atenta coordonare a Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) .

Motivația alegerii temei

Activitatea medicală de recuperare funcțională este complexă și se desfășoară în diverse locuri: ambulatoriul de specialitate, spitalele de recuperare, sanatorii balneare și alte tipuri de unități, cum sunt: centrele spa sau health resort. Dintre toate acestea, ambulatoriul de specialitate este cel mai accesibil marii majorități a populației.

Mijloacele folosite în activitatea de recuperare funcțională sunt: hidrotermoterapia, masoterapia, electroterapia și kinetoterapia care necesită dotări specifice. Dintre acestea cele mai accesibile dotări sunt cele pentru electroterapie.

Astfel, în ambulatoriu de specialitate se aplică tratamente pentru o gamă foarte mare de suferințe, pentru un număr relativ mare de pacienți, fiecare pacient primind cel puțin o procedură de electroterapie și gimnastică medicală.

Am ales această temă pentru lucrarea mea de licență întrucât pe parcursul stagiilor efectuate am constatat efectele favorabile ale procedurilor balneare și satisfacția pacienților după acestea.

Deși patologia discală este de o mare complexitate și necesită o abordare terapeutică deosebită cu folosirea tuturor mijloacelor aparținând medicinii fizice, am constatat că există un număr mare de pacienți care beneficiază de tratament fizical în ambulatoriu de specialitate.

Prin realizarea acestei teme am dorit să evaluez personal beneficiile terapeutice ale electroterapiei, kinetoterapiei asupra durerilor cervico–brahiale.

CAPITOLUL 2

FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A TEMEI

2.1. ELEMENTE DE ANATOMIE A COLOANEI CERVICALE

A. Scheletul coloanei vertebrale cervicale

Coloana vertebrală cervicală este alcătuită 7 piese osoase suprapuse, numite vertebre. Vertebrele au o parte anterioară, denumită corp și o parte posterioară, denumită arc. Aceste două părți închid între ele canalul vertebral.

Corpul vertebrei este partea cea mai voluminoasă și are forma unui cilindru scurt, care prezintă două fețe (superioară și inferioară) și o circumferință. Cele două fețe ale corpului vertebral sunt alcătuite dintr-o lamă de țesut osos fibros, numită placă terminală.

Arcul vertebral are o formă neregulată. Posterior și median prezintă o apofiză spinoasă, lateral două apofize transverse și deasupra și dedesubt câte două apofize articulare. Între apofiza spinoasă și apofizele articulare se găsesc lamele vertebrale. Porțiunile care leagă arcul vertebral de corpul vertebral se numesc pediculi.

B. Articulațiile coloanei vertebrale cervicale

Între vertebre se realizează o serie de linii articulare, care se clasifică în:

articulațiile corpilor vertebrali (intersomatice);

articulațiile apofizelor articulare;

articulațiile lamelor vertebrale;

articulațiile apofizelor spinoase;

articulațiile apofizelor transverse.

Biomecanica coloanei vertebrale cervicale

Mișcările coloanei vertebrale sunt următoarele: flexia, extensia, înclinația laterală, circumducția și rotația. Fiecare articulație intervertebrală are mișcările ei proprii care sunt reduse. Se admite că totalitatea mișcărilor executate la nivelul coloanei vertebrale se reduce la două tipuri fundamentale și anume: 1)mișcări de înclinație (flexiunea, extensiunea, înclinația laterală), 2)mișcări de rotație. Acestea se execută în jurul unui număr infinit de axe orizontale și transversale pentru mișcările de flexiune – extensiune, orizontale și sagitale pentru mișcările de înclinație laterală. Mișcările de rotație se produc în jurul unui ax longitudinal, care trece chiar prin centrul discurilor intervertebrale.

Felul mișcărilor și forma suprafețelor articulare sunt într-o strânsă interdependență. Examinând forma acestor suprafețe, putem deduce foarte ușor natura mișcărilor. Influența funcțiuni asupra suprafețelor articulare este foarte evidentă în cazul articulațiilor sinoviale.

Între oasele ce intră în componența unei articulații sinoviale se pot efectua trei feluri de mișcări elementare: alunecare, învârtire și rotație.

În timpul mișcărilor articulare, oasele iau anumite poziții între ele. După felul acestor poziții deosebim: flexia, extensia, adducția, abducția circumducția, pronația, supinația. În afară de circumducție celelalte mișcări sunt opozite.

● Flexia. Este mișcarea de înclinare înainte. Discurile intervertebrale suferă o mai mare apăsare în partea lor anterioară în timp ce ele se înalță posterior. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este relaxat, celelalte dimpotrivă sunt întinse.

● Extensia. Are drept urmare aplecarea coloanei înapoi. În această mișcare ligamentul vertebral longitudinal anterior este întins, iar celelalte relaxate. Discurile vertebrale sunt apăsate posterior și se înalță anterior.

● Înclinarea laterală. În partea dreaptă sau stângă, se face prin turtirea discului de aceeași parte și înălțarea sa în partea opusă.

● Rotația. Se execută spre dreapta sau spre stânga în jurul unui ax vertical care trece prin centrul discurilor.

● Circumducția. Este mișcarea rezultată din combinarea mișcărilor precedente.

În regiunealementare: alunecare, învârtire și rotație.

În timpul mișcărilor articulare, oasele iau anumite poziții între ele. După felul acestor poziții deosebim: flexia, extensia, adducția, abducția circumducția, pronația, supinația. În afară de circumducție celelalte mișcări sunt opozite.

● Flexia. Este mișcarea de înclinare înainte. Discurile intervertebrale suferă o mai mare apăsare în partea lor anterioară în timp ce ele se înalță posterior. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este relaxat, celelalte dimpotrivă sunt întinse.

● Extensia. Are drept urmare aplecarea coloanei înapoi. În această mișcare ligamentul vertebral longitudinal anterior este întins, iar celelalte relaxate. Discurile vertebrale sunt apăsate posterior și se înalță anterior.

● Înclinarea laterală. În partea dreaptă sau stângă, se face prin turtirea discului de aceeași parte și înălțarea sa în partea opusă.

● Rotația. Se execută spre dreapta sau spre stânga în jurul unui ax vertical care trece prin centrul discurilor.

● Circumducția. Este mișcarea rezultată din combinarea mișcărilor precedente.

În regiunea cervicală sunt posibile toate mișcările. Acest fapt este explicat prin dimensiunile mari ale discurilor intervertebrale în raport cu cele ale corpurilor vertebrale și prin direcția proceselor articulare.

C. Mușchii

Mușchii gâtului

După felul cum sunt așezați înaintea sau înapoia coloanei vertebrale, mușchii iau numele regiunii în care sunt plasați: mușchii regiunii anterolaterale a gâtului si mușchii regiunii posterioare sau regiunii nuchale; aceștia vor fi studiați odată cu mușchii regiunii posterioare a trunchiului.

Mușchii regiunii anterolaterale pot fi sistematizați în: mușchii regiunii laterale a gâtului și mușchii regiunii mediane a gâtului. Mușchilor li se adaugă și elementele fasciale ale regiunii respective.

Mușchii Regiunii Laterale A Gâtului (fig. nr.1)

Cuprind o serie de mușchi ce se dispun pe trei planuri:

1. Mușchiul platisma, situat imediat sub pielea regiunii laterale a gâtului.

2. Un plan superficial, cu mușchiul sternocleidomastoidian.

3. Un plan profund, cu mușchii scaleni și dreptul lateral al capului.

Fig. nr.1

Mușchiul platisma (pielos al gâtului) – (fig. nr. 2) se întinde ca o pânză trapezoidală de la baza mandibulei spre umăr si claviculă, acoperind fața anterolaterală a gâtului.

Fig. nr. 2

Inserții. În jos ia naștere în țesutul celular subcutanat al regiunii infraclaviculare și acromiale, de pe fascia pectoralului mare și a deltoidului. Fibrele încrucișează clavicula, apoi se îndreaptă oblic în sus și medial, pe partea laterală a gâtului. Fibrele anterioare se încrucișează mai jos și îndărătul rafeului sprahiodian cu cele de partea opusă; fibrele posterioare depășesc mandibula, unele inserându-se pe os, sub linia oblică, altele fixându-se în piele și țesutul subcutanat al regiunii faciale inferioare, amestecându-se o parte cu mușchii comisurii labiale și fascia parotideomaseterică.

Acțiunea. Când punctul fix este în partea inferioară, el coboară buzele exprimând sentimente triste, dispreț si frică; asociată cu acțiunea mușchiului frontal, expresia este și mai evidentă. Când punctul fix este pe mandibulă, ridică pielea gâtului și o împinge înainte. Când întregul mușchi se contractă, produce încrețirea gâtului pe direcție oblică și scade concavitatea dintre mandibulă și regiunea laterală a gâtului.

Inervația. Provine din nervul radial.

Mușchiul sternocleidomastoidian. Este unul dintre mușchii cei mai caracteristici omului, mușchi lung, foarte puternic, care trece pe latura gâtului ușor spiralat în traiectul său.

Inserții. Inserțiile se fac inferior prin două capete: capul sternal se inseră pe fața anterioară a manubriului sternal; capul clavicular se inseră pe porțiunea medială a feței superioare a claviculei. Inserția superioară se face printr-un tendon pe fața laterală a procesului mastoidian și pe linia nuchală superioară.

Acțiune. Când se contractă un singur mușchi , înclină capul spre aceeași parte și rotează fața spre partea opusă; când se contractă ambii mușchii și iau punctul fix pe stern, flectează, capul și gâtul.

Dacă lipsește flexiunea prealabilă, mușchiul fixează capul în articulația atlantooccipitală și este extensor. Când ia punctul fix pe cap, acționează ca un ridicător al toracelui .

Inervația. Este dată de nervul accesor, care-l străbate și de ramuri din plexul cervical.

Mușchii scaleni. Situați profund pe părțile laterale ale gâtului, formând un acoperiș orificiului superior al toracelui în care pătrunde pleura și plămânul. După situația lor sunt numiți: scalenul anterior, mijlociu și posterior .

Scalenul anterior se naște pe tuberculii anteriori ai proceselor transverse ale vertebrelor cervicale trei și șase prin patru fascicule, care, după ce s-au unit într-un singur corp, se inseră printr-un tendon pe tuberculul mușchiului scalen, înaintea șanțului arterei subclavii.

Scalenul mijlociu. Se prinde pe tuberculii anteriori ai proceselor transverse ale ultimelor șase vertebre cervicale uneori chiar și pe atlas, și se termină pe fața superioară a coastei unu, înapoia șanțului arterei subclavii.

Scalenul posterior. Acțiune. Contracția scalenilor de aceeași parte, cu punctul fix pe torace înclină coloana cervicală de partea lor. Contracția de ambele părți mărește rigiditatea coloanei vertebrală. Luând punctul fix pe coloana vertebrală, ridică toracele și devin mușchii inspiratori – inspirație forțată. Contracția scalenilor anteriori flexează coloana cervicală .

Inervația. O primesc din ramurile ventrale ale nervilor cervicali patru, cinci, șase.

Mușchiul drept lateral al capului. Este un mușchi mic, cilindric.

Inserții. Plecat de pe procesul transvers al atlasului, urcă pentru a se insera pe procesul jugular al occiputului.

Acțiune. Produce înclinarea laterală a capului.

Inervație. Ramura ventrală a primului nerv cervical.

Mușchii Regiunii Mediane a Gâtului

Mușchii regiunii mediane a gâtului se grupează față de viscerele gâtului într-un grup de mușchi superficiali ce sunt legați prin inserții de osul hioid, și un grup profund, paravertebral, în relații cu coloana vertebrală. Grupul mușchilor superficiali după situația lor față de osul hioid împărțiți în mușchi suprahioidieni și mușchi infrahioidieni.

Mușchii Suprahioidieni

Sunt în număr de patru: mușchiul digastric, mușchiul stilohioidian, mușchiul milohioidian, mușchiul geniohioidian; ei iau parte la alcătuirea planșeului bucal.

Planșeul este format, în special, din milohioidian care este căptușit superior de geniohioidian și inferior de digastric.

Mușchiul digastric

Inserții. Pântecul posterior se inseră pe incizura mastoidiană a osului temporal, de unde se îndreaptă în jos, înainte și medial, terminându-se pe tendonul intermediar ce străbate partea inferioară a mușchiului stilohioidian; ajunge deasupra osului hioid, își schimbă direcția formând curba cu concavitatea superioară și se continuă cu fibrele ce constituie pântecul anterior al mușchiului. Acesta se îndreaptă anterior și medial și se inseră pe foseta digastrică a mandibulei.

Acțiune. Digastricul are un rol important în masticație, prin coborârea mandibulei, când ia punctul fix pe osul hioid. Când ia punctul fix pe mandibulă și procesul mastoidian, ridică laringele și osul hioid, mișcarea având rol în deglutiție.

Inervație. Pântecul anterior este inervat de nervul mandibular; pântecul posterior de nervii facial și glosofaringian.

Mușchiul stilohioidian

Inserția superioară se face pe baza procesului stiloid al temporalului; mușchiul coboară paralel cu digastricul, ca apoi să se insere pe fața anterioară a osului hioid lângă cornul mare, printr-un tendon turtit. Aproape de osul hioid acest tendon se dedublează, formând un orificiu prin care trece tendonul intermediar al mușchiului digastric.

Acțiune. Ridică osul hioid în timpul deglutiției.

Inervație. Din ramurile nervului stilohioidian, ramură a facialului .

Mușchiul milohioidian

Inserții. Plecate de pe linia milohioidiană a mandibulei, fibrele se îndreaptă oblic în jos și înapoi; cele mai posterioare se inseră pe fața anterioară a osului hioid aproape de marginea sa inferioară; cele anterioare se inseră pe rafeul median fibros, ce se întinde la simfiza mentală la osul hioid.

Acțiune. Când punctul fix este pe mandibulă, ridică și trage înainte osul hioid și limba, deci are rol în deglutiție. Când punctul fix este pe hioid, coboară mandibula având rol în masticație.

Inervația. Din ramura milohioidiană a nervului alveolar inferior.

Mușchiul geniohioidian

Inserții. Inserția anterioară are loc pe spina mentală; de aici merge în jos și înapoi, și se prinde pe fața anterioară a corpului osului hioid.

Acțiune. Ridică osul hioid sau coboară mandibula în funcție de punctul fix; are rol în deglutiție și masticație.

Mușchii Subhioidieni

Ca și mușchii suprahioidieni, mușchii infrahioidieni sunt în număr de patru, dispuși pe două planuri:

– planul I format din mușchii sternohioidian și omohioidian;

– planul II din mușchii sternotiroidian și tirohioidian.

Mușchiul sternohioidian. Este un mușchi alungit întins de la stern la osul hioid .

Inserții. Plecate de pe fața posterioară a articulației sternoclaviculare, fibrele merg în sus și medial pentru a se insera pe marginea inferioară a corpului osului hioid.

Acțiune. Coboară osul hioid.

Inervație. Din ramurile ansei cervicale.

Mușchiul omohioidian. Este un mușchi digastric format din două corpuri musculare unite printr-un tendon. Privit în totalitate descrie o curbă cu concavitatea superioară si laterală.

Inserții. Cea inferioară se găsește pe marginea superioară a scapulei, imediat medial incizurii scapulei. Fibrele se îndreaptă medial, încrucișează marginea posterioară a claviculei, după care își schimbă direcția, devenind verticale de-a lungul marginii laterale a sternohioidianului, pentru a se insera pe marginea inferioară a osului hioid, lateral de mușchiul sternohioidian. În porțiunea mijlocie prezintă un tendon intermediar care îi dă caracter de mușchi digastric. Mușchiul omohioidian străbate fosa supraclaviculară.

Ambii mușchi omohioidieni sunt interesați în mișcările de inspirație forțată, prin întinderea porțiunii inferioare a lamei pretraheale a fasciei cervical.

Inervație. Omohioidianul este inervat de ramura superioară a ansei cervicale a plexului cervical.

Mușchiul sternotiroidian. Este situat profund față de mușchiul sternohioidian.

Inserții. Superior se fixează pe linia oblică a cartilajului tiroid; de aici coboară, având inserția inferioară pe fața posterioară a manubriului sternal și pe marginea posterioară a cartilajului primei coaste.

Acțiune. Trage laringele în jos.

Inervația. Este dată de ansa cervicală a plexului cervical.

Mușchiul tirohioidian. Este un mușchi mic, patrulater, care pare la prima vedere o continuare superioară a sternotiroidianului, întins de la cartilajul tiroid la osul hioid.

Inervația. Inferior se inseră pe linia oblică a cartilajului tiroid, iar superior, pe marginea inferioară a cornului mare al osului hioid.

Acțiune. Coboară osul hioid sau ridică laringele.

Inervație. Ramură proprie (nervul tiroidian) din nervul hipoglos.

Acțiunea mușchilor infrahioidieni. Coboară osul hioid și îl fixează, permițând jocul mușchilor suprahioidieni și mișcarea limbii. Coboară cartilajul tiroid când osul hioid este fixat, ridică cartilajul și odată cu el laringele (ca în deglutiție). Mușchiul omohioidian este un tensor al fasciei pretraheale și favorizează circulația venoasă.

Mușchii Prevertebrali

Mușchii prevertebrali ocupă planul cel mai profund al gâtului, fiind aplicați direct pe coloana vertebrală. Sunt în număr de trei.

Mușchiul lung al capului. Este cel mai anterior dintre toți. El ia naștere de pe tuberculii anteriori ai proceselor trasverse ale vertebrelor C3-C6 și se inseră pe fața inferioară a porțiunii bazilare a occipitalului, înaintea găurii occipitale mari.

Mușchiul lung al gâtului. Este un mușchi alungit și multifid, situat pe partea antero-laterală a coloanei vertebrale. El are forma unui triunghi cu baza medială și cu vârful la procesul transvers al celei de a cincea vertebre cervicale. Este constituit din trei porțiuni:

– o porțiune verticală, care pleacă de pe corpurile primelor trei vertebre toracale și ale ultimelor trei vertebre cervicale și se inseră pe corpurile vertebrelor cervicale doi și patru;

– o porțiune oblică inferioară care naște pe corpurile primelor trei vertebre toracale și se inseră pe tuberculii anteriori ai proceselor transverse ale vertebrelor cervicale cinci și șase;

– o porțiune oblică superioară care pornește de pe tuberculii anteriori ai proceselor trasverse ale vertebrelor trasverse ale vertebrelor C3-C6 și urcă până la tuberculul anterior al atlasului.

Mușchiul drept anterior al capului. Este un mușchi mic cu originea pe fața anterioară a masei laterale și a procesului trasvers al atlasului; inserția se face pe procesul bazilar al occipitalului.

Acțiune. Mușchii prevertebrali sunt flexori ai capului, lungul gâtului fiind și flexor al coloanei cervicale.

Inervație. Toți sunt inervați din ramurile profunde ale plexului cervical.

2.2. SPONDILOZA CERVICALĂ

Spondiloza cervicală, cervicartroza sau spondilartoza cervicală sunt termeni ce definesc prezența procesului degenerativ, artrozic, la nivelul coloanei cervicale. Afecțiunea este frecventă și apare precoce. Se consideră că orice persoană de peste patruzeci de ani are cel puțin două localizări de tip artrozic, dintre care una este pe coloana cervicală.

Etiologie. Artroza cervicală recunoaște aceiași factori, care contribuie la apariția procesului degenerativ, în general. Vârsta, care favorizează procesul de uzură, tulburările de statică, malformațiile congenitale, afecțiunile inflamatorii sunt cauzele cele mai importante.

Patogenie. Fiziopatologie. Mecanismele de producere, ca și consecințele clinice și funcționale ale localizării procesului artrozic pe rahisul cervical, trebuie interpretate în contextul anatomic și mecanic al acestuia, care comportă un echilibru segmentar (segmentul mobil ), regional și global ( care privește edificiul și centura superioară ). Acest echilibru tridimensional se datorează:

– unei structuri osoase diferențiate pe fiecare nivel;

– unui țesut de susținere cu rol particular în mișcare ( disc, ligamente, fascii);

– unor lanțuri musculoaponevrotice cu valori biomecanice importante.

Funcționalitatea coloanei cervicale deosebește două segmente, unul superior (primele două vertebre), care orientează capul în toate direcțiile, și unul inferior, capabil să efectueze doar mișcarea de flexie-extensie și de înclinare laterală-rotație.

Amprentele anatomice legate de particularitățile primelor două vertebre, prezența apofizelor unciforme de la C3 la C7 care contribuie la formarea unor articulații adevărate, orientarea articulațiilor interapofizare posterioare, ca și raporturile cu artera vertebrală și simpaticul cervical determină modalități de evoluție specifice artrozei în această regiune .

Artroza vertebrală afectează articulațiile discovertebrale și articulațiile interapofizare posterioare; aparatul transvers, spinos și ligamentar prezintă și el modificări de tip hipertrofic sau calcificări cu repercusiuni clinice și funcționale.

Cel mai adesea, leziunile coexistă atât pe orizontală, cât și pe verticală, realizându-se un complex patologic multicolor și multietajat.

La producerea semnelor și simptomelor clinice participă mai mulți factori, dintre care trebuie menționați: discopatia degenerativă, apariția de osteofite compresive, îngustarea congenitală sau dobândită a canalului vertebral și modificări ischemice la nivelul măduvei sau rădăcinilor nervoase. Ca o consecință a acțiunii izolate sau mai des asociate a acestor factori apar manifestări clinice de medulopatie sau radiculopatie care pot îmbrăca diferite forme.

Protruzia discală posterior centrală este mai frecventă la nivelul discurilor C4-C5, C5-C6 și C6-C7 și are ca urmare apariția unei mielopatii de compresiune .

Protruzia discală laterală, mai frecventă la nivelul C7, produce o durere de tip radicular în miotomul afectat și o tulburare de sensibilitate ( parestezii ) în dermatomul corespunzător .

Artroza intersomatică. Dinamica particulară a coloanei cervicale și factorii favorizanți menționați influențează degradarea rapidă a discului și remodelarea apofizelor unciforme, cu alungirea și încurbarea laterală. Substanța nucleară a discului degenerat se poate infiltra în articulațiile uncovertebrale, dând naștere unor adevărate plăci sau noduli. În prezent, această neoformație osoasă reacțională mai este denumită și ,, hernia dură ".

Ea se extinde către canalul rahidian și canalul de conjugare putând irita sau comprima rădăcina și genera stază venoasă și limfatică, edem, iritarea pachetului vasculonervos vertebral. Coloana cervicală joasă este cel mai frecvent afectată de acest tip de leziune.

Artroza interapofizară. Articulațiile interapofizare înregistrează precoce procese de osteocondensare a platourilor și reacții osteofitice ce conduc la hipertrofia masivului articular și la formarea unor blocuri osoase. Nivelurile cele mai afectate sunt C2-C3 și C3-C4.

Osteofitoza difuză (spondiloza). Este un proces de uzură ce apare în urma degradării inelului fibrocartilaginos și nucleului pulpos. Pierderea proprietăților fiziologice ale acestei formațiuni duce la apariția osteofitului ca element rațional al platoului vertebral, ca urmare a noilor condiții mecanice.

Artroza intersomatică, interapofizară, osteofitoza difuză, hipertrofia și calcificările elementelor ligamentare pot avea repercusiuni asupra diametrului canalului vertebral.

Tablou clinic. Evoluția spondilartozei cervicale este lentă, întretăiată de puseuri acute determinate de expunerea la efort, purtarea de greutăți, traumatisme .

Simptomatologia se manifestă local și la distanță, în formele avansate putând exista un răsunet radicular și medular. Ca și în cazul celorlalte manifestări artrozice se remarcă și aici discordanța clinico-radiologică. Simptomul dominant al artrozei intervertebrale cervicale este durerea care se însoțește în grade variate de impotența funcțională. Periodic pot apărea crize dureroase cu limitarea mobilității și chiar blocare segmentară.

Formele clinice sub care se poate prezenta artroza cervicală sunt rezultatul suferinței locale și radiculare cu interferarea factorului vascular și vegetativ. În literatură se descriu o serie de entități mai mult sau mai puțin definite, unele având o etiopatogenie neclară.

1. Cervicalgia cronică reprezintă forma clinică cea mai frecventă. Deși are un caracter benign poate constitui o jenă serioasă pentru pacient. Durerea poate iradia cefalic când cervicalgia are la bază leziunea rahisului superior sau spre regiunea supraspinoasă, interscapulară și brahială dacă leziunea interesează segmentul inferior. Durerea poate fi exacerbată de oboseala fizică și intelectuală. Uneori, tabloul clinic mai cuprinde amețeli, acufene, tulburări oculare și laringofaringiene, insomnii, stări depresive, dureri precordiale.

Aproape totdeauna simptomele se asociază și cu fenomene de tip nevrotic.

2. Cervicalgia acută și torticolisul acut. Cervicalgia acută însoțită sau nu de torticolis se instalează brusc și este o afecțiune penibilă, de scurtă durată. Poate avea și alte cauze în afara puseurilor inflamatorii ale proceselor artrozice, și anume: traumatismul, malformațiile, osteoartritele. Durerea poate iradia ocular, auricular sau fascial.

Torticolisul acut banal se definește printr-o înclinare laterală a capului, involuntară, dureroasă, de apariție brutală, cu blocarea mișcărilor de rotație și lateroflexie.

Ele se manifestă printr-o contractură a unor mușchi ai gâtului, cel mai frecvent unilaterală, care se însoțește la cea mai mică mișcare de o durere acută ce împiedică aproape total orice deplasare a capului. Durata sa este în general de câteva zile.

Uneori se poate însoți de o scolioză compensatoare.

3. Cefaleea cervicală. După Nick, în 1% din cazuri rahisul înalt are rol în producerea cefaleei. Se descriu trei forme clinice:

– forma occipitală: durerea corespunde teritoriului ramului posterior al nervului C2 și C3; pot apărea paroxisme cunoscute sub numele de ,, nevralgia Arnold ";

– forma occipitotemporomaxilară: durerea ocupă regiunea parietală, auriculară și unghiul inferior al mandibulei, se datorează iritării ramului anterior a nervului C2 și C3;

– forma supraorbitară este cea mai frecventă, reprezentând 67% din totalul cazurilor de cefalee de origine cervicală.

Cefaleea poate fi episodică sau continuă, ușoară sau severă și este declanșată frecvent de pozițiile vicioase și eforturile fizice. Una din ipotezele patogenice care explică apariția acestei entități privește conexiunile nervului trigemen cu măduva cervicală, filetele C1, C2, C3, ce participă la formarea contigentului oftalmic al nervului V.

4. Migrena cervicală este un sindrom paroxistic caracterizat prin cefalee, grețuri, vărsături, tulburări oculare și neurovegetative.

5. Sindromul cervical. Barré și Liéou au descris în 1925 un sindrom datorat iritării filetelor simpaticului cervical posterior de către osteofitele vertebrale. Sindromul cuprinde elemente clasice: cervicalgii, cefalee occipitală, vertije, acufene, grețuri, vărsături, parestezii.

Simptomatologia se accentuează la mișcările de lateralitate ale capului și este frecventă la persoanele de sex feminin cu o structură labilă. Sindromul este contestat de unii autori sub raportul mecanismului patogenic, considerându-se că de fapt simptomatologia este expresia tulburărilor circulatorii din sistemul vertebrobazilar. Numeroși autori apreciază în prezent că acest ansamblu clinic este incontestabil datorat leziunilor rahisului cervical, acceptându-l sub denumirea de ,,sindrom cervical ".

6. Sindromul faringolaringian are drept cauză proliferarea osteofitică anterioară ce poate antrena jena la deglutiție, fonastenie, cervicalgie anterioară, hiperestezie faringiană cu tulburări trofice ale mucoasei.

7. Nevralgia cervicobrahială se caracterizează printr-o durere cervicală și a membrului superior apărută în urma iritației sau compresiunii unui ram nervos de la C5 la C8. Cauza cea mai frecventă este puseul congestiv al nucleului uncodiscoosteofitic.

Durerea, într-o proporție mare din cazuri, are debut progresiv și se manifestă cervical, interscapular, precordial, și brahial. În general este penibilă, se accentuează nocturn, la mobilizări și la efort și poate îmbrăca aspecte hiperalgice. Brahialgia este unilaterală sau bilaterală, simetrică sau asimetrică, are topografie mono – sau pluriradiculară și se însoțește de parestezii distale.

Tulburările neurologice sunt mai rar întâlnite.

8. Sindromul acroparestezic se caracterizează prin prezența paresteziilor la nivelul degetelor, uni – sau bilateral. Acuzele sunt mai ales nocturne, la persoane cu distonii neurovegetative, în postmenopauză. Pentru a se afirma originea lor cervicală trebuie eliminate cauzele tronculare, radiculare, sindromul de canal carpian și sindromul Guyon.

9. Mielopatia cervicartrozică include manifestările ce apar ca urmare a compresiunii măduvei cervicale de către elementele de hiperproducție osoasă. Afecțiunea aparține etapei a cincea și a șasea de viață. Simptomatologia apare progresiv cu manifestări iritative de tip algii difuze sau cu traiect radicular în membrele superioare, însoțite de parestezii. Bilateralitatea și recrudescența nocturnă este caracteristică.

Examenul clinic poate evidenția zone de hipoestezie suspendată, reflexe vii, fasciculații, astereognozie. La nivelul membrelor inferioare bolnavul acuză fatigabilitate, uneori dificultate în mers, iar obiectiv se poate înregistra un sindrom piramidal frust.

Polimorfismul clinic din mielopatia cervicartrozică se poate grupa in câteva tablouri: forma radiculomedulară, piramida pură, pseudoscleroza laterală amiotrofică, pseudosiringomielică și cu manifestări Brown – Sequard. De obicei mielopatia cervicartrozică se asociază cu un canal vertebral îngust.

Examenul obiectiv al coloanei cervicale este în general sărac. Se pot constata modificări ale curburii fiziologice, contractură musculară paravertebrală și afectarea mobilității segmentare și globale.

Examenul clinic se completează cu cel al coloanei dorsale, al articulațiilor scapulohumerale și al membrului superior. Se cercetează tulburări de sensibilitate, motorii și de reflectivitate, precum și manifestările celuloperiostomialgice. Semnul Lhermite ( senzația electrică momentană cu iradiere distală pe coloană, până în picioare, produsă de flexia sau de alte mișcări ale gâtului și de tuse) traduc afectarea măduvei.

Planul cutanat al regiunii interscapulare este studiat cu ajutorul manevrei de pensare rulată. Un infiltrat celulalgic și un punct dureros paravertebral în dreptul vertebrei T5 sau T6 traduce suferința nervilor cervicali inferiori. De aceeași manieră se examinează fosa supraspinoasă (C4) și regiunea posterioară a gâtului (C3). Cordoane mialgice se pot evidenția la nivelul angularului, scalenilor, sternocleidomastoidianului, supra – și subspinosului.

Examene paraclinice.

Examenul radiologic poate arăta o îngustare a diametrului sagital al canalului vertebral și prezența de osteofite. Pentru a preciza nivelul și gradul compresiunii medulare este necesară mielografia sau rezonanța magnetică nucleară.

Examenul radiologic este principalul mijloc de diagnostic. Modificarea lordozei cervicale, pensarea spațiului discal cu reacția condensată a platourilor, osteofitoza peridiscală, îngustarea spațiului și reacția artrozică ce poate conduce la apariția de bloc cervical la nivelul interapofizelor posterioare sunt principalele informații radiologice.

Mielografia, tomodensitometria, examenul RMN și explorarea electrofiziologică a nervilor și mușchilor sunt mijloace suplimentare ce aduc informații asupra leziunilor radiculare și medulare.

Examinarea Doppler este utilă în aprecierea leziunilor arterei vertebrale.

Diagnostic diferențial. Spondiloza cervicală este în general ușor de diagnosticat, dar se impune atenție pentru a îndepărta entități ca spondilitele infecțioase și reumatismele, tumorile vertebrale, sindromul de coastă cervicală. În prezența unei compresiuni medulare cu durere cervicală redusă sau absentă trebuie luate în discuție și alte afecțiuni ca scleroza multiplă, scleroza laterală amiotrofică, siringomielia.

Evoluția cervicartrozei este progresivă, cu puseuri de acutizare periodice. În general, prognosticul este favorabil, dar nu pot fi subestimate complicațiile de tip radicular și medular, care generează stări neplăcute, chiar invalidante.

2.3. EVALUAREA COMPLETĂ A PACIENȚILOR CU SPONDILOZĂ CERVICALĂ

Evaluarea clinică

Coloana vertebrală cervicală (CVC) – alcătuită din 7 vertebre cervicale – este un segment scheletic vulnerabil, supus la o mare solicitare statică și dinamică precum și unei patologii complexe.

Examenul clinic este precedat de anamneza cu privire la activitățile fizice zilnice, tipul solicitării coloanei vertebrale cervicale (profesia), cauzele declanșatoare și caracteristicile durerii, simptomele prezente (cefalee, amețelile, acufene, disfagia).

Anamneza evidențiază relații despre:

motivele solicitării consultului medical;

vârsta pacientului, care orientează examinatorul asupra incidenței, debutului și evoluției afecțiunii existente;

antecedentele personale fiziologice;

antecedentele personale patologice;

antecedentele heredocolaterale;

condițiile de viață și muncă, cu influența factorilor de mediu (predispozanți sau agravanți);

istoricul afecțiunii trebuie să cuprindă următoarele aspecte:

debutul bolii;

principalele simptome și semne;

fenomenele asociate;

derularea lor secvențială (de la debut, evoluție, la episodul actual).

Cea mai frecventă acuză subiectivă la nivelul coloanei vertebrale este durerea sau rahialgia. Studiul acesteia presupune :

stabilirea topografiei – la o vertebră, la un segment motor, generală;

iradierea – cervicobrahialgie, nevralgie intercostală, cruralgie, sciatalgie, visceralgii;

aprecierea cauzei – organică, funcțională (cenestopatie, sinistroză);

caracterul durerii.

Inspecția (în ortostatism, șezând) oricărui pacient pentru CVC trebuie să precizeze:

morfotipul pacientului: longilin astenic, brevilin stenic, prezența gâtului foarte scurt (când există o fuzionare congenitală a unor vertebre cervicale);

poziția capului (orizontalitatea liniei bioculare);

poziția antalgică cranio-cervicală (torticolisul);

aspectul tegumentelor, foselor supraclaviculare și suprasternală, cu examinarea atentă a elementelor patologice;

verticalitatea axului cervico-dorso-lombar, prezența scoliozei, orizontalitatea fiziologică a liniei ce unește vârfurile omoplaților (se compară cu celelalte linii orizontale: bicretală, bispinoasă), pacientul fiind inspectat posterior;

modificările lordozei fiziologice – hiperlordoza (care determină creșterea presiunii pe articulațiile posterioare), ștergerea lordozei (crește solicitarea musculară), inversarea curburii cervicale (adesea, semn de hernie discală), pacientul fiind inspectat de profil.

Palparea minuțioasă a CVC permite aprecierea următoarelor aspecte:

modificările cutanate – pliul cutanat dureros, aderent, neomogen;

adenopatiile cervicale, axilare;

reperele osoase – foseta occipitală corespunzătoare lui C1, apofizele spinoase C6, C7;

punctele dureroase cervicale, dorso-scapulare, cefalice, Arnold, paravertebrale, la palparea apofizelor spinoase (în artroza interspinoasă), a ligamentelor interspinoase;

musculaturii cervico-dorso-scapulare – contractura dureroasă, tendinitele de inserție, amiotrofiile;

aprecierea exacerbării sau diminuării durerii la presiunea manuală aplicată cranian sau după tracțiunea axilară cranio-cervicală;

fosele supraclaviculare – pentru evidențierea celulitei, coastei cervicale, adenopatiilor, formațiunilor tumorale.

Mobilitatea CVC (bilanțul articular) se apreciază cu pacientul în ortostatism, în decubit, în toate planurile, în grade sau în centimetri, prin intermediul indicilor – menton-stern (flexia), occiput-perete (extensia), tragus-acromion (înclinațiile laterale), menton-acromion (rotațiile).

Bilanțul articular al coloanei vertebrale cervicale. Poziția pentru testare este în ortostatism sau șezând:

flexia – măsoară 30-450. Se apreciază fie după distanța menton-stern (gura fiind închisă) – normal mentonul putând atinge sternul (0 cm) și extensia (19 – 20cm) – fie cu goniometrul, luând ca reper linia dintre lobul urechii și comisura gurii (brațul fix este plasat orizontal, brațul mobil urmează mișcarea acestei linii).

extensia măsoară 35-450. Se măsoară în același mod ca și flexia.

lateralitatea (flexia laterală, înclinarea laterală) măsoară 40-450. Se apreciază prin unghiul format de linia arcadelor cu linia orizontală a umerilor sau distanța dintre acromion și tragus (umerii rămânând pe o linie orizontală). Normal, indicele tragus-acromion are valoarea de 0 cm.

rotația măsoară 45-700. Se apreciază prin unghiul format de linia care trece prin cele două conducte auditive externe, în poziția zero, cu linia care trece prin aceleași repere după executarea rotației (indicele menton-acromion = 0 cm).

circumducția este o mișcare combinată din celelalte mișcări.

Cu pacientul în ortostatism, cu spatele lângă perete, se măsoară săgeata cervicală, definită prin distanța dintre apofizele spinoase ale vertebrelor C3, C4 (unde lordoza este maximă) și perete.

Aprecierea tonusului și forței musculare (bilanțul muscular) completează examenul clinic.

Bilanțul muscular al gâtului:

flexia – mișcarea de flexie este efectuată de mușchiul sternocleidomastoidian

Pozițiile fără gravitație (FG) și antigravitațional (AG) sunt aceleași, în decubit dorsal cu capul sprijinit pe pat.

F1: se palpează mușchiul pe părțile laterale ale gâtului;

F2: se execută ridicarea parțială a capului de pe planul patului;

F3: se execută ridicarea capului până la atingerea pieptului cu bărbia;

F4 și F5: se opune rezistență mișcării de flexie la nivelul frunții.

extensia – mișcarea de extensie este efectuată de mușchii: trapez superior, marele complex, splenius al capului și gâtului

Pozițiile FG și AG sunt în decubit ventral cu membrele superioare pe lângă trunchi, cu capul și gâtul în afara patului.

F1: se palpează musculatura extensoare a gâtului, paravertebral cervical;

F2: se efectuează extensia în cursă incompletă;

F3: se efectuează extensia în cursă completă;

F4 și F5: se opune rezistență mișcării de extensie la nivelul occiputului.

Este necesar și un bilanț neurologic, mai ales când se suspicionează prezența sindroamelor de iritație și compresiune radiculară; se apreciază prezența deficitului motor al brațului, antebrațului, degetelor, amiotrofia localizată, reflexele osteotendinoase la membrul superior, tulburările de sensibilitate și cele vasomotorii.

Manevrele de provocare în cadrul bilanțului neurologic complet sunt:

testul Spurling (pentru aprecierea existenței unei compresiuni nervoase la nivelul foramenului vertebral cervical);

testul Lhermitte (pentru aprecierea unei eventuale hernii de disc cervicale);

testul Adson (pentru examinarea arterei subclavie și a elementelor nervoase adiacente dacă sunt sau nu comprimate de o coastă cervicală, de mușchii scaleni sau alte anormalități ale aperturii toracice).

Evaluarea paraclinică

Explorarea imagistică.

Radiografia clasică – surprinde modificările la nivelul componentelor articulației afectate (prezența și distribuția modificărilor de densitate osoasă, perturbările aliniamentului osos, cu reacție din partea osului adiacent, interlinia articulară – spațiul articular, tumefacțiile și calcificările țesutului moale). Imaginea radiologică articulară se va compara cu elementele examenului clinic, cu mențiunea că nu totdeauna există concordanță între aspectul radiologic și cel clinic.

Artrografia – permite vizualizarea articulației prin intermediul unei substanțe de contrast, fiind utilizată mai ales la nivelul genunchiului (pentru investigarea imagistică a meniscurilor) și umărului (pentru coafa rotatorilor).

Tomografia computerizată (TC) – este o metodă imagistică cu o rezoluție spațială foarte bună pentru os și țesut moale. Se indică mai ales la pacienți cu suferință a coloanei vertebrale (discopatii, patologia articulațiilor sacroiliace, a foramenului, stenoza de canal vertebral).

Rezonanța magnetică nucleară (RMN) – posedă o excelentă rezoluție spațială a structurilor anatomice, imaginea oferită fiind dependentă de structurile morfologice, proprietățile fizice ale segmentelor examinate.

Scintigrafia – este metoda imagistică care aduce informații predominant asupra funcției segmentului respectiv. Distribuția trasorului folosit (tecnețiu Te 99, galiu Ga 6+) în segmentul investigat se realizează în funcție de fluxul sanguin local, de permeabilitatea vasculară, zonele examinate fiind hiperfixante (afecțiuni tumorale, traumatice, inflamatorii, osteomielite, boala Paget etc.) sau hipofixante (osteonecroză aseptică, tumori, osteomielită etc.).

Ecografia (ultrasonografia) – este o metodă imagistică neinvazivă, repetabilă, sigură, mult folosită în prezent pentru examinarea țesutului moale (surprinde leziuni ale mușchilor, tendoanelor, ligamentelor .

2.3.1. Evaluarea clinico-funcțională și a calității vieții la pacientul cu spondiloză cervicală

Evaluarea forței musculare

Forța musculară este apreciată manual (testarea manuală musculară – TMM, echivalentă cu bilanțul muscular) sau cu ajutorul dinamometrului (care permite aprecierea forței sau torque-ului determinat de un anumit mușchi / grup muscular).

Examinarea obiectivă a forței musculare se face prin:

examenul clinico-funcțional – inspecție și palpare (elementele au fost descrise anterior), testarea musculară manuală, testarea mișcării funcționale pentru screening, ADL-urile;

aprecierea cu ajutorul dinamometrului;

aprecierea cantitativă.

Bilanțul muscular (sau TMM) constituie modalitatea tradițională care permite evaluarea musculară. Cotațiile 2, 3 și 4 cuprinse în bilanțul muscular nu ridică probleme deosebite pentru aprecierea lor. Pentru celelalte cotații se impun următoarele precizări:

cotația 0 se acordă unui grup muscular pentru care nu există schițată nici o contracție musculară, deși au fost aplicate metodele de facilitare neuromusculară; dacă este schițată mișcarea de contracție cotația corectă este 1;

cotația 5 se acordă prin comparare cu grupul muscular simetric, considerat integru, luându-se în considerare și tipul de activitate (cu / fără acțiunea gravitației) în care are rol esențial respectivul grup muscular.

Modalitățile de evaluare ale forței musculare, altele decât TMM, sunt:

testarea nondinamometrică a forței musculare izotonice presupune determinarea valorii 10 RM (repetiții maxime);

dinamometria cervicală (mașina MedX pentru extensia cervicală, mașina MedX pentru rotația cervicală) – permite aprecierea forței musculare izometrice pentru diferite amplitudini de mișcare ale CVC;

dinamometria întregului corp (ARCON, BTE – echipamentul terapeutic Baltimore, ERGASZS, ERGOS) – permite aprecierea izometrică și dinamică a forței musculare pentru grupele musculare ale membrelor și trunchiului.

Determinarea cantitativă a forței musculare se realizează prin:

măsurarea suprafeței de secțiune musculară (S) exprimată în cm2; forța musculară reprezintă valoarea produsului TS S, unde TS = tensiunea superficială = 3,5 – 4 Kg / cm2 ;

examenul electromiografic (EMG) care permite determinarea cu precizie a forței izometrice (corespunde peak-ul pe EMG);

manometria – se folosește o sondă de presiune introdusă în mușchi, legată la un manometru care măsoară tensiunea de contracție din locul respectiv al sondei.

Evaluarea rezistenței musculare

În evaluarea rezistenței musculare se ține seama de parametrii săi definitori:

forța musculară – între forță și rezistența musculară există o reacție direct proporțională, dar nu un paralelism perfect;

circulația (vasele sanguine) – este determinantă pentru apariția sau nu a oboselii musculare; când 35% din forța musculară este manifestă, în mușchiul respectiv circulația sanguină este oprită;

capacitatea metabolică (intrinsecă) a mușchiului (integritatea metabolismului muscular) – capacitatea de extracție a oxigenului de către citocromi;

complexul de factori corelați cu diferite afecțiuni – starea de sănătate generală a organismului, factori nervoși, starea psihică, motivația.

Testarea (evaluare) rezistenței musculare se face de cele mai multe ori în palier, indirect, prin intermediul forței musculare. Astfel:

teoretic, s-ar putea menține o contracție ce exprimă forța musculară 15% din forța musculară maximă pe o perioadă indefinită, limitarea fiind determinată de oboseala psihică;

forța musculară = 50% din forța musculară maximă poate fi menținută în cadrul unei contracții musculare 1 minut;

se poate menține o contracție corespunzătoare unei forțe musculare maxime (cu încărcare maximă) pentru o perioadă de 6 secunde.

În practica kinetică, testarea pentru rezistența musculară se face:

cu greutăți cuprinse între 15% – 40% din forța musculară, cu monitorizarea duratei (cronometrarea) cât poate fi menținută contracția;

efectuându-se o activitate fizică simplă, calculându-se numărul de repetări posibile pentru încărcarea respectivă, totul derulându-se în ritm fixat, de metronom.

De cele mai multe ori, evaluarea rezistenței musculare presupune și aprecierea rezistenței la efort (în cursul unei activități fizice prelungite), noțiune care este oarecum suprapusă celei de rezistență musculară maximă. Se caracterizează prin instalarea, la un moment dat a unei faze de reacție vegetativă foarte importantă, exprimată prin: transpirație, creșterea frecvenței cardiace, roșeața feței. În acest moment, organismul își mobilizează toate funcțiile, este un moment de epuizare. În practica kinetică nu trebuie să se ajungă în acest punct, prin oprirea efortului anterior acestui palier (persoana care derulează efortul ar fi motivată să atingă pragul, dar este periculos pentru starea generală a organismului).

Evaluarea calității vieții

Creșterea speranței de viață a pacientului cu discartroză cervicală nu este suficientă dacă este privită doar din punct de vedere al numărului de ani (cantitativ); este promovată ideea de calitate a vieții, a cărei îmbunătățire constituie obiectivul final al programului de asistență medicală. Prin evaluarea funcțională se stabilește statusul funcțional (calitatea vieții corelată cu starea de sănătate), adică impactul stării de sănătate prezente asupra abilității de performare a activităților uzuale zilnice (ADL-urilor).

Aprecierea pacientului din punct de vedere funcțional orientează asistența medicală în scopul creșterii stării de bine, cu îmbunătățirea calității vieții acestuia și a familiei acestuia. Fără evaluarea calității vieții nu poate fi concepută o analiză clinică globală a diferitelor simptome și disfuncții. Evaluarea calității vieții este cel mai important pas al diagnosticării și stabilirii strategiilor terapeutice.

Calitatea vieții pacientului cu suferință reumatismală, indiferent categoria de afecțiune (degenerativă, inflamator-imună, abarticulară, metabolică, traumatică, tumorală), poartă amprenta afecțiunii respective, mai ales dacă se ține seama că aparatul locomotor permite pacientului să se integreze prin mișcare mediului ambiant.

În literatura medicală sunt descrise diferite modalități scalare / instrumentale de evaluare a variaților parametrii ai bolilor reumatismale, cu impact direct asupra calității vieții.

Aspectul funcțional asupra căruia se concentrează aceste scale / chestionare / indexuri trebuie apreciat la oricare pacient cu patologie reumatismală, întrucât ameliorarea / refacerea și menținerea unui nivel optim de calitate a vieții constituie obiectivul fundamental al programelor de recuperare aplicate acestor pacienți.

Pentru aprecierea cât mai reală, cu posibilitatea monitorizării rezultatelor și a comparării în timp a acestora, au fost formulate și perfectate scalele de evaluare.

Indiferent de scala sau chestionarul utilizate, trebuie respectate criteriile validitate, responsivitate, reproductibilitate.

În continuare vor fi prezentate câteva dintre cele mai des utilizate scale, chestionare sau indexuri în evaluarea funcțională, a calității vieții pentru pacienții cu diferite aspecte de patologie a aparatului locomotor.

Una dintre primele scale folosite în aprecierea calității vieții pacientului cu patologie reumatismală este scala / chestionarul HAQ (Health Assessment Questionnaire). Acest instrument de evaluare funcțională a fost adoptat încă din 1980 de Sistemul Informațional Medical pentru Reumatism și Artroze, din nevoia de apreciere a impactului afecțiunii reumatismale cronice, în raport cu severitatea sa, asupra statusului funcțional al pacientului, luându-se în considerare și particularitățile acestuia – vârsta, sexul, stilul de viață, motivația, prioritățile și aspirațiile proprii. În prezent, chestionarul este disponibil în mai multe limbi.

Studiile în care a fost utilizat au dovedit că acest chestionar posedă caracteristicile unei scale pentru aprecierea calității vieții – reproductibilitatea, validitatea, sensibilitatea.

Scala / chestionarul HAQ (Health Assessment Questionnaire) este una dintre primele scale folosite în aprecierea calității vieții pacientului cu patologie reumatismală. Acest instrument de evaluare funcțională a fost adoptat încă din 1980 de Sistemul Informațional Medical pentru Reumatism și Artroze, din nevoia de apreciere a impactului afecțiunii reumatismale cronice, în raport cu severitatea sa, asupra statusului funcțional al pacientului, luându-se în considerare și particularitățile acestuia – vârsta, sexul, stilul de viață, motivația, prioritățile și aspirațiile proprii. În prezent, chestionarul este disponibil în mai multe limbi.

Studiile în care a fost utilizat au dovedit că acest chestionar posedă caracteristicile unei scale pentru aprecierea calității vieții – reproductibilitatea, validitatea, sensibilitatea.

Forma inițială, globală a chestionarului a inclus 5 domenii, care au fost restrânse ulterior la primele două (tabel nr. I) dovedindu-se existența corelațiilor corespunzătoare între scorurile celor două forme (inițială și restrânsă), cu prezervarea caracteristicilor scalare.

Tabel nr. I

Forma restrânsă a chestionarului HAQ a cuprins practic Indexul de incapacitate HAQ, (HAQ – DI) – elaborat încă din 1970 sub auspiciile Centrului de reumatologie Stanford și scala vizual analogă a durerii globale (VAS).

În prezent, majoritatea studiilor derulate pentru calitatea vieții pacienților cu patologie reumatismală folosește pentru apreciere HAQ – DI dar sub denumirea de scala HAQ.

Majoritatea afecțiunilor reumatismale sunt boli cronice disfuncționale, al căror tablou clinico-funcționale se caracterizează prin variate infirmități și deficiențe, care au o evoluție progresivă, secvențială.

În scopul monitorizării optime a evoluției și pentru adaptarea corectă a programului de recuperare la starea clinico-funcțională prezentă au fost elaborate scale („scale-test”) care permit înregistrarea și exprimarea stării pacientului sud forma unui scor; acest scor permite compararea intrapacient (în evoluție) sau interpacienți pentru aceeași afecțiune.

Oricare dintre scalele folosite respectă caracteristicile oricărei scale de evaluare a unui pacient, precizate într-un capitol anterior.

Pentru exemplificare, în continuare vor fi prezentate câteva dintre cele mai folosite scale de evaluare la pacienții cu afecțiuni reumatismale mai des întâlnite în practica medicală.

Scala HAQ cuprinde opt domenii de activitate desprinse din viața cotidiană a omului, care implică o derulare corespunzătoare a prehensiunii și a funcționalității membrelor (superioare și inferioare), ale căror articulații sunt afectate de procesul patogenic specific al bolii.

Fiecare dintre componentele scalei este cotată cu un scor cuprins între 0 și 3, având următoarea semnificație, în funcție de dificultatea de realizare a activității respective:

0 = cel mai bine / fără nicio dificultate;

1 = bine / cu oarecare dificultate;

2 = rău / cu multă dificultate;

3 = cel mai rău / incapacitatea de efectuare.

Fiecare din cele opt elemente ale scalei cuprinde mai multe domenii, pentru care pacientul acordă cotația de la 0 la 3. Dacă nu există răspuns pentru domeniile unei întrebări, nu se va ține seama de acestea. Cotația fiecărui element al scalei corespunde valorii maxime acordate în evaluarea domeniilor componente.

Sorul total al scalei se obține însumând cotațiile pentru fiecare element al scalei. Unii autori operează cu valori mici (între 0 și 3) ale sorului final obținute prin împărțirea sumei la numărul elementelor evaluate (nu se iau în considerare elementele la care pacientul nu a răspuns).

Scala este completată de examinator sau de pacientul însuși, într-un timp relativ scurt(5 minute), inițial și ulterior derulării unui program complet de asistență medicală, cu posibilitatea monitorizării în timp (pentru studiile prospective și comparative) a statusului clinico-funcțional.

O evoluție favorabilă a sorului scalei HAQ este echivalentă cu reducerea valorii sale obținute prin însumarea cotațiilor pentru fiecare dintre componentele scalei.

Tabel nr. II – Scala HAQ

Indexul pentru incapacitatea cervicală („disabilitatea gâtului”). Acest index este o formă adaptată a scalei Oswestry, pentru pacienții care prezintă localizarea cervicală a sindromului dureros la nivelul coloanei vertebrale, de etiologie variată, cu impact multiplu asupra calității vieții.

Termenul de „disabilitate” sugerează complexitatea incapacităților generate de durerea cervicală (infirmitate deseori descrisă în practica medicală de recuperare).

Cotația fiecărei întrebări este pe bază de litere, a căror prelucrare statistică este posibilă prin echivalarea cifrică.

Tabel nr. III – Indexul pentru incapacitatea cervicală

INDEXUL PENTRU INCAPACITATEA CERVICALĂ

Numele și prenumele pacientului ………………………………………………………

Data ……………………………………………………………………………………………….

Examinator ……………………………………………………………………………………….

Observații: ……………………………………………………………………………………….. Citește cu atenție fiecare dintre întrebări. Acest chestionar este destinat pentru a ne permite să înțelegem cât de mult durerea de spate îți afectează capacitatea de derulare a activităților cotidiene. Trebuie să încercui litera care îți corespunde cel mai mult pentru situația respectivă.

1. INTENSITATEA DURERII

A – durerea este absentă în acest moment

B – durerea este minimă în acest moment

C – durerea este moderată în acest moment

D – durerea este severă în acest moment

E – durerea este foarte severă în acest moment

F – durerea este extrem de intensă, de neimaginat, în acest moment

2. ÎNGRIJIREA PERSONALĂ (TOALETA, ÎMBRĂCATUL etc.)

A – îmi pot face îngrijirea personală (spălat, îmbrăcat), fără restricții datorită durerii

B – îmi fac îngrijirea personală (spălat, îmbrăcat), fără modificarea în mod obișnuit, deși aceste activități îmi provoacă durere

C – toaleta și îmbrăcatul determină durere, de aceea le derulez mai lent și cu atenție

D – toaleta și îmbrăcatul determină accentuarea durerii, fiind necesar ajutorul parțial pentru derularea lor, deși în majoritate le pot derula singur

E – datorită durerii am nevoie de ajutor, zilnic, pentru cele mai multe aspecte din îngrijirea personală

F – datorită durerii semnificative toaleta și îmbrăcare, chiar cu ajutor, sunt extrem de dificil de efectuat, fiind obligat să stau la pat

3. RIDICAREA DE GREUTĂȚI

A – pot ridica greutăți, fără nici o restricție, fără apariția durerii

B – pot ridica greutăți, fără nici o restricție, dar cu apariția durerii

C – imposibilitatea ridicării greutăților mari de pe sol, cu posibilitatea ridicării lor dacă sunt plasate la nivel convenabil (masă)

D – imposibilitatea ridicării greutăților mari, cu posibilitatea ridicării greutăților moderate care sunt plasate la nivel convenabil (masă)

E – pot ridica doar greutăți ușoare, cel mai adesea

F – nu pot ridica sau cără nici un fel de greutăți

4. CITITUL

A – durerea nu mă limitează să citesc, pot citi cât doresc fără nici o restricție, fără durere cervicală

B – pot citi cât doresc, cu apariția durerii minime, a senzației de disconfort la nivelul gâtului (regiunii cervicale)

C – pot citi cât doresc, cu apariția durerii moderate la nivelul gâtului (cervical)

D – nu pot citi cât doresc, datorită apariției durerii moderate la nivelul gâtului (regiunii cervicale)

E – pot citi cu mare greutate, datorită durerii severe la nivelul gâtului ( regiunii cervicale)

F – datorită durerii cervicale, nu pot citi

5. DUREREA DE CAP (CEFALEEA)

A – nu am durere de cap (cefalee)

B – rareori (inconstant), am durere de cap, de intensitate minimă, redusă

C – rareori (inconstant), am durere de cap, de intensitate moderată

D – deseori, frecvent, am durere de cap, de intensitate moderată

E – deseori, frecvent, am durere de cap, de intensitate mare

F – am durere de cap aproape permanent

6. CONCENTRARE

A – pot să mă concentrez fără dificultate, oricând doresc

B – pot să mă concentrez oricând doresc, cu ușoară dificultate

C – am dificultate minimă în concentrare, oricând doresc să mă concentrez

D – am dificultate moderată în concentrare, oricând doresc să mă concentrez

E – am dificultate mare în concentrare, oricând doresc să mă concentrez

F – nu pot să mă concentrez

7. MUNCA

A – pot să muncesc, oricând și oricât doresc

B – pot să derulez activitățile profesionale, dar nu mai mult

C – pot să derulez majoritatea activităților profesionale, dar nu mai mult

D – nu pot să desfășor activitățile profesionale, uzuale

E – am dificultate mare în derularea oricărei activități corelate cu munca

F – nu pot derula nici un fel de activitate corelată cu munca

8. ȘOFATUL

A – pot conduce mașina fără disconfort cervical (durere în regiunea gâtului)

B – pot conduce mașina pe orice distanță, cu mic disconfort cervical (durere minimă în regiunea gâtului)

C – pot conduce mașina pe orice distanță, cu disconfort cervical moderat (durere moderată în regiunea gâtului)

D – nu pot conduce mașina pe orice distanță, datorită disconfortului cervical moderat (durere moderată în regiunea gâtului)

E – conduc mașina cu dificultate datorită durerii cervicale severe (durere intensă în regiunea gâtului)

F – nu pot conduce mașina datorită durerii cervicale (durere intensă în regiunea gâtului)

9. SOMNUL

A – somnul este normal, fără perturbări

B – somnul este ocazional perturbat (durata perturbărilor fiind sub 1 oră)

C – somnul este ușor perturbat (durata perturbărilor fiind de 1 – 2 ore)

D – somnul este moderat perturbat (durata perturbărilor fiind de 2 – 3 ore)

E – somnul este semnificativ perturbat (durata perturbărilor fiind de 3 – 5 ore)

F – somnul este complet perturbat, durata orelor de nesomn fiind de 5 – 7 ore

10. ACTIVITĂȚI RECREAȚIONALE

A – pot derula orice activitate recreațională fără durere cervicală (gât)

B – pot derula orice activitate recreațională cu durere cervicală minimă (gât)

C – pot derula majoritatea activităților recreaționale, datorită durerii cervicale (în regiunea gâtului)

D – pot derula puține din activitățile recreaționale, datorită durerii cervicale (în regiunea gâtului)

E – derulez cu mare dificultate activitățile recreaționale, datorită durerii cervicale (în regiunea gâtului)

F – durerea îmi limitează orice activitate recreațională

Pentru evaluarea pacienților din lotul de studiu cu ajutorul acestui index pentru incapacitatea cervicală, literele au fost înlocuite cu numere. Am înlocuit literele astfel:

A = 0;

B = 1;

C = 2;

D = 3;

E = 4;

F = 5.

2.4. OBIECTIVELE, PĂRȚILE COMPONENTE ȘI METODOLOGIA PROGRAMULUI COMPLEX DE ASISTENȚĂ MEDICALĂ LA PACIENȚII CU SPONDILOZĂ CERVICALĂ

Obiectivele care fundamentează programul complex de tratament și recuperare la pacientul cu spondiloză cervicală sunt:

1. Combaterea durerii;

2. Combaterea contracturilor musculare;

3. Menținerea / refacerea mobilității articulare;

4. Menținerea / refacerea echilibrului dintre tonusul muscular al flexorilor si extensorilor;

5. Prevenirea deteriorării în continuare a cartilajului articular;

6. Ameliorarea circulației locale.

Metodele și mijloacele folosite

În programul de recuperare medicală a pacientului cu suferință artrozică sunt folosite metode și mijloace variate:

1. Tratament igieno-postural

Nu există un tratament specific care să oprească degenerarea cartilajului articular sau să repare cartilajul distrus în afara scăderii ponderale și evitarea eforturilor fizice care suprasolicită articulațiile artrozice. Totuși nu se limitează activitatea motorie a bolnavilor decât în fazele de acutizare a bolii și când sunt afectate articulațiile portante cum sunt șoldul sau genunchiul . Bolnavul va fi însă educat să evite posturile defectuoase sau dezavantajoase care presupun suprasolicitarea articulației în suferință sau care îngreunează circulația locală.

Se recomandă repausul nocturn al pacientului pe o pernă ortopedică sau cu un rulou sub ceafă, pentru menținerea lordozei cervicale fiziologice.

Se recomandă evitarea expunerii la frig și umezeală.

Pacientul trebuie să mențină un autocontrol continuu al posturii și să execute mișcări libere, lente, ale coloanei cervicale în toate sensurile de mișcare.

2. Tratament medicamentos

Durerea se va combate cu antialgice obișnuite de tipul algocalminului, paracetamolului. În fazele de acutizare se vor folosi AINS până la cedarea fenomenelor inflamatorii. Se pot folosi diclofenacul, indometacinul, piroxicamul, ketoprofenul, celecoxibul, etoricoxibul, etc.

AINS nu se administrează oral în artroză. Injectarea intraarticulară poate fi utilă pentru combaterea rapidă a durerii și inflamației. Cum infiltrațiile repetate cu cortizonice pot contribui la distrucția articulației, cortizonul va fi rezervat pacienților cu simptome accentuate și persistente.

Suplimentele alimentare de tipul glucozamină sau condroitină sunt încă adesea recomandate nu au reușit să demonstreze un efect mai bun decât al placebo .

Preparatele care conțin acidul hialuronic și-au câștigat locul și recunoașterea în terapia artrozei. Infiltrațiile cu astfel de produse se pot face practic în orice articulație, dar ținta principală este genunchiul și din acest motiv ne vom referi mai mult la acest produs în capitolul dedicat gonartrozei.

3. Tratamentul fizical

Termoterapia. Aplicațiile calde au efect de favorizare a circulației, analgezice, decontracturant, urmărind eliminarea factorilor iritanți ai sinovialei și stimularea secreției de lichid sinovial. Se poate realiza sub formă de:

căldură (utilizată sub forma băii parțiale de lumină, radiațiilor infraroșii, microunde sau a împachetărilor parțiale cu parafină la pacienții stabili hemodinamic și care nu prezintă fenomene inflamatorii) cu efecte miorelaxante și ameliorează circulația periferică;

crioterapie (în funcție de toleranța fiecărui pacient) cu rolul de a combate contractura musculară, fiind asociată programului maso-kinetic (masajul cu gheață).

Masajul se recomandă în scop de ameliorare a troficității musculare și de ameliorare a circulației periarticulare. Folosite în scop profilactic și terapeutic, procedeele de masaj permit obținerea următoarelor efecte:

efectul antalgic – prin manevre lente de efleuraj calmant la locul durerii; se pun în libertate endorfinele și enkefalinele care favorizează analgezia,

ameliorarea condițiilor circulatorii musculo-cutanate,

asuplizarea musculaturii, cu diminuarea rigidității musculare, decontracturare,

eventuala facilitare a sensibilității fusurilor și excitabilității neuromusculare,

creșterea troficității locale, a circulației sanguine,

influențarea proceselor metabolice și a circulației veno-limfatică (circulația limfatică este activată prin masaje în spațiile interstițiale),

ușurarea activității miocardului prin derivația sanguină pe care o induce la nivelul masei musculare și a țesutului celular subcutanat,

creșterea supleței fibroelastice și elasticității cutanate (ameliorare supleței fibrelor de colagen, a celulelor conjunctive și a substanței fundamentale), a eutroficității.

Electroterapia poate avea efect antialgic, decontracturant și hiperemiant în zona articulației afectate. Se poate utiliza:

electroterapia cu efecte antialgice, decontracturante, reflexe, ce cuprinde:

curentul continuu (ionogalvanizare care are efect multiplu – vasculotrofic, neurotrop, decontracturant, antalgic, sedativ); se folosește o modalitate particulară pentru efect antialgic sub forma stimulării electrice transcutanate (TENS) folosind curenți de joasă frecvență prin aplicarea electrozilor direct pe zonele dureroase cervicale sau ale membrului superior;

curenți de joasă frecvență – diadinamici (forma difazată fixă cu perioadă lungă) și faradici (la o frecvență crescută);

curenți de medie frecvență (frecvențele înalte determină efecte simpaticolitice, miorelaxante și antialgice) care au efecte fiziologice mult apropiate de condițiile ideale de inducere artificială a contracției musculare precum și efecte antialgice prin efectul de acoperire (diminuarea excitabilității dureroase);

câmpul magnetic aplicat sub forma magnetodiafluxului are efecte sedative asupra sistemului nervos central, atenuând sindromul algic, reglează somnul, scade tonusul simpatic exagerat;

ultrasunetul, undele scurte (doze medii) – electroterapie din domeniul înaltei frecvențe, are rol antialgic, decontracturant, termoterapic, fiind aplicat pe musculatura cervicală contracturată.

Kinetoterapia constituie partea fundamentală a programului de recuperare. Alegerea metodelor și tehnicilor kinetice, parametrii exercițiilor fizice componente sunt raportate la stadiul evolutiv și la capacitatea de efort a pacientului. Pe tot parcursul programului kinetic se respectă principiile indolorității, progresivității, continuității. Exercițiul fizic nu agravează de obicei artroza, mai ales dacă este practicat la un nivel la care nu provoacă durere, mai mult, poate fi de mare ajutor pentru că ajută la menținerea mobilității articulare și tonifică musculatura din jurul articulației. Se vor recomanda exerciții active și pasive, exerciții rezistive, urmărind îmbunătățirea funcției musculare, combaterea redorii articulare, ameliorarea nutriției cartilajului. Efectele sale sunt cu atât mai bune dacă se efectuează și sub formă de hidrokinetoterapie. Se realizează:

– tracțiuni continue / discontinue la nivelul coloanei cervicale, manual sau cu ajutorul sripeților;

– mobilizări pasive și active ale segmentului vertebral cervical pe toate direcțiile de mișcare;

– tonifierea mușchilor extensori ai coloanei cervicale, concomitent lucrându-se și la nivelul coloanei dorsale și al articulației scapulo-humerale.

Program de kinetoterapie, aplicat pacienților cu spondiloză cervicală:

Ex. 1: mișcări de flexie – extensie, lateralitate stânga-dreapta, rotație, circumducție a capului; mișcări de flexie-extensie pe diagonala de 45°. Aceste mișcări au fost executate din șezând, lent.

Ex. 2: izometrie pentru tonifierea musculaturii gâtului:

cu mâinile pe frunte pacientul împinge capul în față în vreme ce cu mâinile opune rezistență. Menține poziția timp de 10 secunde, se relaxează și repetă de 3 ori.

cu mâinile într-o zonă un pic mai sus de ceafă pacientul încearcă să împingă capul în spate, în vreme ce cu mâinile opune rezistență. Menține timp de 10 secunde, relaxează și repetă de 3 ori.

cu mâna dreaptă pe tâmpla dreaptă pacientul încearcă să aplece capul în partea dreaptă în vreme ce cu mâinile opune rezistență. Se repetă pentru fiecare parte.

Ex. 3: decubit dorsal, cu genunchii flectați și sprijin pe occiput: se încearcă desprinderea spatelui de sol (lomba este lipită de sol).

Ex. 4: decubit dorsal (sub ceafă se pune un sul care o extinde mult): se încearcă flexia capului, mișcarea fiind contrată cu mâna (5 secunde), apoi brusc se relaxează.

Ex. 5: Din decubit dorsal cu genunchii flectați și tălpile pe sol: aplecarea capului înainte cu ducerea bărbiei în piept, fără ridicarea capului de pe saltea. Se menține poziția 3 – 4 secunde. Revenire. Se repetă de 5 – 6 ori pentru început și se crește treptat numărul de repetări.

Ex. 6: Din decubit dorsal cu genunchii flectați și tălpile pe sol: capul alunecă pe saltea spre dreapta, apoi spre stânga cu tendința de a atinge umărul cu urechea; când s-a atins amplitudinea maximă a mișcării se menține poziția 3 – 4 secunde. Revenire. Se repetă de 5 – 6 ori pentru început și se crește treptat numărul de repetări.

Ex. 7: Din decubit ventral, cu mâinile încrucișate sub bărbie pacientul realizează așezarea succesivă a bărbiei și a frunții pe mâini. Se repetă de 10 ori.

Ex. 8: Cu picioarele încrucișate (poziția „mahomedană”), cu mâinile între coapse, coloana dorsală și lombară se mențin drepte, pacientul realizează:

• flectează capul (bărbia în piept), apoi se revine la poziția verticală cu întindere axială;

• idem, dar din flexie se trece direct în extensie, apoi în vertical;

• flectarea capului înainte, apoi flexie-extensie pe planul de 45° stâng, apoi drept; după fiecare mișcare se trece prin poziția verticală cu întindere în ax;

• circumducția capului (mișcare lentă). Se repetă de 10 ori.

Hidrokinetoterapia completează tratamentul complex de recuperare. Efectele sunt multiple, mai ales în condițiile unei hidrotermoterapii generale (baie cu ape sărate, cu sau fără nămol, clorurosodice, iodurate, sulfuroase): relaxarea generală, nervoasă și musculară; biotrofic general și îmbunătățirea nutriției; antalgic; decontracturant; antiinflamator. Se recomandă în bazine treflă, rectangulare sau bazin mare. Ordinea mișcărilor în apă este inversă celei aplicate în cadrul kinetoterapiei a sec, și anume: adaptarea pacientului cu apa, mișcări active, active ajutate apoi pasive. Se contraindică hidrokinetoterapia la cei cu cardiopatii ischemice decompensate, cu accidente coronariene, cu suferințe viscerale decompensate.

4. Tratamentul balnear

Se recomandă 1-2 cure balneare pe an, în stațiuni cum ar fi: Amara, Pucioasa, Băile Herculane, Băile Felix, Geoagiu Băi, Lacul Sărat, Mangalia, etc.

5. Tratament chirurgical

Intervenția chirurgicală este rezervată pacienților cu forme severe de artroză sau care nu răspund la terapia conservatoare. Artroscopia, atât ca mijloc de investigare cât și cu scop terapeutic a devenit o intervenție ortopedică de rutină.

6. Măsuri auxiliare:

– corecții ortopedice;

– readaptare profesională;

– reinserție socială.

CAPITOLUL 3

ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Scopul, ipotezele și sarcinile cercetării

Rolul acestei lucrări este de a demonstra și a pune în valoare beneficiile programului de kinetoterapie ca și componentă fundamentală în recuperarea pacienților cu spondiloză cervicală.

Sarcinile acestei lucrări sunt:

– să stabilească care sunt exercițiile optime din cadrul programului kinetic aplicat în conformitate cu particularitatea fiecărui pacient;

– să stabilească perioada optimă de aplicare în urma căreia se obține complianța pacientului, pentru continuarea la domiciliu, fără supraveghere, a programului kinetic;

– să stabilească indicațiile și contraindicațiile aplicării programului kinetic în cadrul asistenței medicale complexe (medicamentoase, fizicale, kinetice) a subiectului;

– să stabilească numărul optim al ședințelor de program kinetic, ritmul acestora de performare;

– să alcătuiască programul kinetic pe care pacientul va trebui să-l urmeze la domiciliu – „home-training-ul”, în condițiile desfășurării unui regim relativ normal de viață și muncă,

– să includă în programul kinetic măsurile educaționale esențiale pentru obținerea complianței pacientului cu spondiloză cervicală la programul kinetic și de asistență medicală complexă.

3.2. Metodele de cercetare utilizate

În cadrul studiului derulat am luat în considerare următoarele metode de cercetare:

metoda studiului bibliografic

Această metodă este reprezentată prin familiarizarea și aprofundarea referințelor bibliografice (reviste, monografii, tratate) existente în biblioteca facultății, date informaționale computerizate – internet.

metoda observării și înregistrării datelor

Metoda a fost reprezentată prin măsurarea parametrilor fiziologici semnificativi, (subiectivi și obiectivi), corelați cu patologia studiată, obținuți în cadrul evaluării complete a pacienților, conform unei metodologii cunoscute în ergofiziologie, cu respectarea intimității individuale și în acordul consimțit al subiectului pentru includere în lotul de studiu; parametrii care au fost luați în studiu au respectat normele internaționale, aplicate și la noi în țară.

metoda prelucrării statistico-matematice a datelor obținute

Metoda a cuprins prelucrarea rezultatelor obținute, a valorilor matematice, a parametrilor fiziologici măsurați, conform metodelor de calcul, a indicilor economiei cardiovasculare de efort, a tipologiei specifice, determinarea scorurilor scalelor utilizate, interpretarea tuturor rezultatelor pe baza normelor standard existente.

metoda grafică

Metoda este deosebit de importantă deoarece se obține o mai bună vizualizare a efectelor experimentului, cu posibilitatea aprecierii de ansamblu a rezultatelor cercetării. A cuprins reprezentarea grafică a variațiilor parametrilor urmăriți și a indicilor măsurați pe baza acestora.

metoda scalară de evaluare

Pentru pacienții luați în studiu, am folosit scale ordinale (care măsoară amplitudinea unei proprietăți folosind o clasificare predeterminată a unor răspunsuri posibil a fi obținute) – scala / chestionarul HAQ (Health Assessment Questionnaire) pentru aprecierea impactului afecțiunii reumatismale cronice, în raport cu severitatea sa, asupra statusului funcțional al pacientului și indexul pentru incapacitatea cervicală („disabilitatea” gâtului) pentru aprecierea durerii cervicale.

Complexele de exerciții folosite în asistența medicală a pacienților cu spondiloză cervicală

Înainte de kinetoterapie vom aplica tehnici de masaj, electroterapie, termoterapie și hidrotermoterapie, de gimnastică corectoare asupra pacienților pentru o mai bună desfășurare a programului de recuperare.

Exerciții de gimnastică  medicală corectivă:

Ex. 1 – mers cu o carte pe cap – 10 m;

Ex. 2 – mers fandat cu un  baston fixat la nivelul omoplaților  – 5 m;

Ex. 3 – cu bastonul ținut la spate  de la capete, execută mers  cu extensia brațelor și ducerea bastonului înapoi – 10m;

Ex. 4 – din mers, execută extensii ale brațelor cu arcuire sus și lateral  – de 10 ori pe distanța de 8 – 10 m;

Ex. 5 – cu bastonul ținut la ambele capete, execută ducerea bastonului sus, cu arcuirea brațelor (privirea urmărește  bastonul) – de 10 ori ;

Ex. 6 – bastonul sprijinit  pe omoplați, execută aplecarea trunchiului înainte la  40˚ – 50˚, cu arcuire și capul sus – revenire – de 10 ori;

Ex. 7 – mișcări de flexie – extensie, lateralitate stânga-dreapta, rotație, circumducție a capului; mișcări de flexie-extensie pe diagonala de 45°. Aceste mișcări se execută din șezând, putând produce vertij la subiecții mai vârstnici. Acțiune: asuplizare, decontracturare.

Ex. 8 – izometrie pentru tonifierea musculaturii gâtului, în special a extensorilor.

Ex. 9 – decubit dorsal, cu genunchii flectați și sprijin pe occiput: se încearcă desprinderea spatelui de sol (lomba este lipită de sol). Acțiune: corectează lordoza cervicală, tonifică musculatura cefei.

Ex. 10 – decubit dorsal (sub ceafă se pune un sul care o extinde mult): se încearcă flexia capului, mișcarea fiind contrată cu mâna (5 secunde), apoi brusc se relaxează. Acțiune: întinderea cu decontracturare a musculaturii flexoare.

Kinetoterapia în spondiloza cervicală:

Din decubit dorsal cu genunchii flectați și tălpile pe sol:

Aplecarea capului înainte cu ducerea bărbiei în piept, fără ridicarea capului de pe saltea. Se menține poziția 3 – 4 secunde. Revenire.

Se repetă de 5 – 6 ori pentru început și se crește treptat numărul de repetări. Această indicație este valabilă pentru toate exercițiile.

Capul alunecă pe saltea spre dreapta, apoi spre stânga cu tendința de a atinge umărul cu urechea; când s-a atins amplitudinea maximă a mișcării se menține poziția 3 – 4 secunde. Revenire.

Întoarcerea capului spre dreapta și spre stânga cu tendința de a atinge umărul cu bărbia. Se menține poziția 3 – 4 secunde. Revenire.

Ducerea bărbiei de la umărul drept spre umărul stâng prin mișcarea de descriere a unui arc de cerc pe piept. Această mișcare se realizează prin ridicarea capului de pe saltea. Când bărbia ajunge la nivelul umărului stâng capul se pune pe saltea și după câteva momente de relaxare pornește mișcarea în sens invers.

Din decubit ventral, cu mâinile încrucișate sub bărbie:

Așezarea succesivă a bărbiei și a frunții pe mâini. Se repetă de 10 ori.

Ducerea bărbiei spre umărul stâng și apoi spre cel drept. Se repetă de 10 ori.

Din decubit lateral:

Ridicarea capului cu tendința de a lipi urechea de umăr. Se repetă de 5 – 10 ori.

Capul se sprijină pe mână (se stă într-un cot), apăsarea capului în jos. Se repetă de 5 – 10 ori.

Din șezând:

Cu genunchii flectați, mâinile privind genunchii, se relaxează trunchiul și gâtul, care iau forma literei „C”; capul flectat în piept, cu fruntea pe genunchi; apoi se redresează întreaga coloană. Se execută întinderea axială a gâtului (bărbia orizontală). Se repetă de 10 ori.

Cu picioarele încrucișate (poziția „mahomedană”), cu mâinile între coapse, coloana dorsală și lombară se mențin drepte:

• se flectează capul (bărbia în piept), apoi se revine la poziția verticală cu întindere axială;

• idem, dar din flexie se trece direct în extensie, apoi în vertical;

• flectarea capului înainte, apoi flexie-extensie pe planul de 45° stâng, apoi drept; după fiecare mișcare se trece prin poziția verticală cu întindere în ax;

• circumducția capului (mișcare lentă).

Se repetă de 10 ori.

Din poziția „mahomedană”, cu mâinile la ceafă, se apleacă puternic capul; apoi în poziția de verticalitate, cu întindere în ax (coatele trase mult în spate). În poziția de verticalitate capul se împinge și posterior, dar mâinile contrează. Se repetă de 10 ori.

În ortostatism, cu mâinile împreunate pe creștetul capului, toracele și lomba drepte: se realizează întinderea în ax contra ușoarei presiuni date de mâini; se merge prin cameră în această poziție; coatele sunt trase îndărăt, dar fără să determine creșterea lordozei.

CAPITOLUL 4

CONȚINUTUL ȘI DESFĂȘURAREA STUDIULUI

4.1. Prezentarea lotului de pacienți

Studiul pe care l-am desfășurat în Clinica de Recuperare a Spitalului Județean de Urgență Târgu-Jiu, în perioada octombrie 2013 – mai 2014, a fost unul comparativ între două loturi de pacienți care au urmat un program de recuperare diferit.

● Lotul A – lotul martor, a cărui asistență medicală a fost doar medicamentoasă și fizicală.

● Lotul B – lotul de studiu, la care tratamentului fizical i s-a asociat un program kinetic.

Ambele loturi au fost evaluate în doi timpi: T1- inițial, cu ocazia primei consultații, T2 – la sfârșitul programului de recuperare(12 zile).

Fiecare din cele două loturi a cuprins câte 15 pacienți.

Prezentarea celor două loturi de pacienți care au participat la acest studiu este cuprinsă în următoarele tabele:

Lotul A

Lotul B

0 = NU; 1 = DA

U = Urban; R = rural

F = feminin; M = masculin

Sexul → F – femei, M – bărbați

→ Lotul A a cuprins un număr de 6 femei și 9 bărbați.

→ Lotul B a cuprins un număr de 5 femei și 10 bărbați.

Vârsta

→ Lotul A a fost repartizat în două grupe de vârstă: între 45-55 ani, aici încadrându-se 4 femei și 4 bărbați și 56-65, încadrându-se 2 femei și 5 bărbați.

→ Lotul B a fost repartizat în două grupe de vârstă: între 45-55 de ani, aici încadrându-se 3 femei și 3 bărbați și 56-65, încadrându-se 2 femei și 7 bărbați.

Diabet zaharat → 0 = Nu; 1 = Da

→ Lotul A a însumat 3 paciente și 5 pacienți cu diabet zaharat.

→ Lotul B a însumat 3 paciente și 2 pacienți cu diabet zaharat.

HTA → 0 = TA în limite normale; 1 = HTA

→ Lotul A a cuprins 4 paciente și 5 pacienți cu HTA.

→ Lotul B a cuprins 3 paciente și 5 pacienți cu HTA.

Mediu de proveniență → U = urban; R = rural.

→ Lotul A a însumat 3 paciente și 4 pacienți din mediul rural, 3 paciente și 5 pacienți din mediul urban.

→ Lotul B a însumat 3 paciente și 3 pacienți din mediul rural, 2 paciente și 7 pacienți din mediul urban.

4.2. Alcătuirea și modul de aplicare a programului recuperator

După evaluarea completă a pacienților (capitolul I), pentru lotul B am alcătuit și aplicat programul kinetic integrat corespunzător în asistența medicală complexă.

Programul de recuperare aplicat pacienților cu spondiloză cervicală a fost reprezentat de:

tratament medicamentos (antialgic, antiinflamator – AINS, AIS, miorelaxante etc.);

tratament igieno-postural (obligatoriu): modificarea stilului de viață a pacientului, informarea și educarea pacientului în vederea păstrării unei posturi corecte, evitarea expunerii la frig, umezeală.

Se vor respecta regulile cuprinse în capitolul 3 (3.3.)

electroterapia, la pacienții ce prezintă contracturi paravertebrale cervicale sau la pacienții cu nevralgie cervicobrahială.

masajul: pe musculatura paravertebrală cervicală, pentru efectul său antialgic și decontracturant.

kinetoterapia.

Programul kinetic aplicat a fost adaptat permanent cu starea clinico-funcțională, evolutivă a pacientului. Ședința kinetică a avut o durată de 45 minute, zilnic efectuându-se câte o ședință, în ritm de 6 zile / săptămână.

Am aplicat pacienților din lotul de studiu următoarele exerciții:

Ex. 1: mișcări de flexie – extensie (fig. nr. 3 – a, b), lateralitate stânga-dreapta (fig. nr. 3 – c, d), rotație, circumducție (fig. nr. 3 – e, f) a capului; mișcări de flexie-extensie pe diagonala de 45°. Aceste mișcări au fost executate din șezând, lent.

Fig. nr. 3

a b

c d

e f

Ex. 2: izometrie pentru tonifierea musculaturii gâtului:

cu mâinile pe frunte pacientul împinge capul în față în vreme ce cu mâinile opune rezistență. Menține poziția timp de 10 secunde, se relaxează și repetă de 3 ori.

cu mâinile într-o zonă un pic mai sus de ceafă pacientul încearcă să împingă capul în spate, în vreme ce cu mâinile opune rezistență. Menține timp de 10 secunde, relaxează și repetă de 3 ori.

cu mâna dreaptă pe tâmpla dreaptă pacientul încearcă să aplece capul în partea dreaptă în vreme ce cu mâinile opune rezistență. Se repetă pentru fiecare parte.

Ex. 3: decubit dorsal, cu genunchii flectați și sprijin pe occiput: se încearcă desprinderea spatelui de sol (lomba este lipită de sol)(fig. nr. 4 – a, b).

Fig. nr. 4

a – poziție inițială b – poziție finală

Ex. 4: decubit dorsal (sub ceafă se pune un sul care o extinde mult): se încearcă flexia capului, mișcarea fiind contrată cu mâna (5 secunde), apoi brusc se relaxează.

Ex. 5: Din decubit dorsal cu genunchii flectați și tălpile pe sol: aplecarea capului înainte cu ducerea bărbiei în piept, fără ridicarea capului de pe saltea (fig. nr. 5 – a, b). Se menține poziția 3 – 4 secunde. Revenire. Se repetă de 5 – 6 ori pentru început și se crește treptat numărul de repetări.

Fig. nr. 5

a – poziție inițială b – poziție finală

Ex. 6: Din decubit dorsal cu genunchii flectați și tălpile pe sol: capul alunecă pe saltea spre dreapta, apoi spre stânga cu tendința de a atinge umărul cu urechea; când s-a atins amplitudinea maximă a mișcării se menține poziția 3 – 4 secunde (fig. nr. 6 – a, b). Revenire. Se repetă de 5 – 6 ori pentru început și se crește treptat numărul de repetări.

Fig. nr. 6

a – poziție inițială b – poziție finală

Ex. 7: Din decubit ventral, cu mâinile încrucișate sub bărbie pacientul realizează așezarea succesivă a bărbiei și a frunții pe mâini (fig. nr. 7 – a, b). Se repetă de 10 ori.

Fig. nr. 7

a – poziție inițială b – poziție finală

Ex. 8: Cu picioarele încrucișate (poziția „mahomedană”), cu mâinile între coapse, coloana dorsală și lombară se mențin drepte, pacientul realizează:

• flectează capul (bărbia în piept), apoi se revine la poziția verticală cu întindere axială;

• idem, dar din flexie se trece direct în extensie, apoi în vertical;

• flectarea capului înainte, apoi flexie-extensie pe planul de 45° stâng, apoi drept; după fiecare mișcare se trece prin poziția verticală cu întindere în ax;

• circumducția capului (mișcare lentă). Se repetă de 10 ori.

CAPITOLUL 5

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

Fiecare pacient din loturile de studiu a fost evaluat în două momente diferite și anume:

● Momentul T1 → la inițierea programului de recuperare;

● Momentul T2 → la sfârșitul perioadei de spitalizare (12 zile), după aplicarea programului de recuperare.

În ceea ce privește datele biografice și bolile asociate ale pacienților studiați menționez următoarele:

Din totalul pacienților din lotul A, 7 au provenit din mediul urban și 8 din mediul rural.

Din totalul pacienților din lotul B, 9 au provenit din mediul urban și 6 din mediul rural.

Vârsta minimă a lotului A a fost de 45 de ani, 1 pacient, iar vârsta maximă de 65 de ani, 3 pacienți, restul pacienților având vârsta între 45-65 de ani.

Vârsta minimă a lotului B a fost de 45 de ani, 1 pacient, iar vârsta maximă de 65 de ani, 2 pacienți, restul pacienților având vârste cuprinse între 45 și 65 de ani.

În momentul T1, din lotul A, 3 paciente și 5 pacienți au prezentat hiperglicemie: pacientele cu valori cuprinse între 120-145/ mg/dl și pacienții cu valori cuprinse între 145-160 mg/ dl.

În momentul T1, din lotul B, 3 paciente și 2 pacienți au prezentat hiperglicemie: 2 paciente și 1 pacient cu valori cuprinse între 120-145/ mg/dl și 1 pacientă și 1 pacient cu valori cuprinse între 145-160 mg/ dl.

Controlul medicamentos al valorilor tensiunii arteriale (TA) ne-a permis derularea în siguranță a programului kinetic.

Valorile indicilor menton-stern (IMS), tragus-acromion (ITA) și menton-acromion (IMA) utilizați în aprecierea funcțională a pacienților cu spondiloză cervicală, sunt reflectate în tabelele următoare:

Tabel nr. IV – IMS

Tabel nr. V – ITA

Tabel nr. VI – IMA

Scala / chestionarul HAQ (Health Assessment Questionnaire)

Această scală a fost utilizată pentru aprecierea calității vieții pacientului cu patologie reumatismală.

Valori ale scalei HAQ pentru lotul A

Rezultatele obținute în cele două momente T1 și T2 sunt prezentate în graficul următor:

A rezultat un scor mediu al scalei HAQ de la 50,8 (T1) la inițierea programului de recuperare, pentru ca la finalul acestuia valoarea scorului mediu sa ajungă la 33,4 (T2), pentru lotul A.

La sfârșitul programului de recuperare s-a înregistrat o scădere a valorii scorului Scalei HAQ cu 34,2%.

Valori ale scalei HAQ pentru lotul B

Rezultatele obținute în cele două momente T1 și T2 sunt prezentate în graficul următor:

A rezultat un scor mediu al scalei HAQ de la 50,3 (T1) la inițierea programului de recuperare, pentru ca la finalul acestuia valoarea scorului mediu să ajungă la 20,5 (T2), pentru lotul B.

La sfârșitul programului de recuperare s-a înregistrat o scădere a valorii scorului Scalei HAQ cu 59,2%.

Evoluția scorului în funcție de repartiția pe sexe pentru lotul A

Scorul scalei HAQ a înregistrat o scădere de 32,5% pentru femei și de 35,4% pentru bărbați la sfârșitul programului de recuperare (momentul T2), față de momentul inițial (T1), pentru lotul A.

Evoluția scorului în funcție de repartiția pe sexe pentru lotul B

S-a înregistrat o scădere a scorului scalei HAQ de 58,5% pentru femei și de 59,5% pentru bărbați în momentul T2, față de momentul T1, pentru lotul B.

Evoluția scorului în funcție de mediul de proveniență pentru lotul A

În momentul T2 s-a înregistrat o scădere a scorului scalei HAQ de 31,2% la pacienții din mediul urban, în timp ce la pacienții din mediul rural a fost înregistrată o scădere cu 37,3%, față de scorul inițial, pentru lotul A.

Evoluția scorului în funcție de mediul de proveniență pentru lotul B

La pacienții din mediul urban a fost înregistrată o scădere a scorului scalei HAQ de 58,1% la sfârșitul programului de recuperare (T2). La pacienții din mediul rural s-a înregistrat o scădere a scorului cu 61,1% în momentul T2, față de momentul inițial, pentru lotul B.

Evoluția scorului pe repartiția pe grupe de vârstă pentru lotul A

Pacienții cu vârsta cuprinsă între 45-55 de ani au înregistrat o scădere a scorului scalei HAQ de 34,9% în momentul T2 față de T1, iar cei cu vârsta între 56-65 de ani au înregistrat o scădere a scorului cu 32,7% în momentul T2, pentru lotul A.

Evoluția scorului pe repartiția pe grupe de vârstă pentru lotul B

Pacienții cu vârsta cuprinsă între 45-55 de ani au înregistrat o scădere a scorului scalei HAQ de 60% în momentul T2 față de T1, iar cei cu vârsta între 56-65 de ani au înregistrat o scădere a scorului cu 58,7% în momentul T2, pentru lotul B.

Evoluția scorului în funcție de existența patologiei asociate pentru lotul A

S-a înregistrat o scădere a scorului scalei HAQ de 31,2% la pacienții ce au prezentat ca patologie asociată HTA și o scădere de 39,5% la pacienții fără HTA, pentru lotul A.

Evoluția scorului în funcție de existența patologiei asociate pentru lotul B

S-a înregistrat o scădere a scorului scalei HAQ de 54,7% la pacienții ce au prezentat ca patologie asociată HTA și o scădere de 65,3% la pacienții fără HTA, pentru lotul B.

Evoluția scorului în funcție de existența patologiei asociate pentru lotul A

S-a înregistrat o scădere a scorului scalei HAQ de 32,1% la pacienții ce au prezentat ca patologie asociată diabetul zaharat și o scădere de 39,5% la pacienții fără diabet zaharat, pentru lotul A.

Evoluția scorului în funcție de existența patologiei asociate pentru lotul B

S-a înregistrat o scădere a scorului scalei HAQ de 53,7% la pacienții ce au prezentat ca patologie asociată diabetul zaharat și o scădere de 62,3% la pacienții fără diabet zaharat, pentru lotul B.

Indexul pentru incapacitatea cervicală („disabilitatea gâtului”) – IDG

Valori ale IDG pentru lotul A

Rezultatele obținute în cele două momente T1 și T2 sunt prezentate în graficul următor:

A rezultat un scor mediu pentru IDG de la 41,8 (T1) la inițierea programului de recuperare, pentru ca la finalul acestuia valoarea scorului mediu să ajungă la 25,8 (T2), pentru lotul A.

La sfârșitul programului de recuperare s-a înregistrat o scădere a valorii scorului pentru IDG cu 38,2%.

Valori ale scalei IDG pentru lotul B

Rezultatele obținute în cele două momente T1 și T2 sunt prezentate în graficul următor:

A rezultat un scor mediu pentru IDG de la 41,4 (T1) la inițierea programului de recuperare, pentru ca la finalul acestuia valoarea scorului mediu să ajungă la 16,08 (T2), pentru lotul B.

La sfârșitul programului de recuperare s-a înregistrat o scădere a valorii scorului pentru IDG cu 61,2%.

Evoluția scorului în funcție de repartiția pe sexe pentru lotul A

Scorul IDG a înregistrat o scădere de 33,8% pentru femei și de 34,7% pentru bărbați la sfârșitul programului de recuperare (momentul T2), față de momentul inițial (T1), pentru lotul A.

Evoluția scorului în funcție de repartiția pe sexe pentru lotul B

S-a înregistrat o scădere a scorului IDG de 63,9% pentru femei și de 60,4% pentru bărbați în momentul T2, față de momentul T1, pentru lotul B.

Evoluția scorului în funcție de mediul de proveniență pentru lotul A

În momentul T2 s-a înregistrat o scădere a scorului IDG de 34,7% la pacienții din mediul urban, în timp ce la pacienții din mediul rural a fost înregistrată o scădere cu 42,6%, față de scorul inițial, pentru lotul A.

Evoluția scorului în funcție de mediul de proveniență pentru lotul B

În momentul T2 s-a înregistrat o scădere a scorului IDG de 60,5% la pacienții din mediul urban, în timp ce la pacienții din mediul rural a fost înregistrată o scădere cu 62,8%, față de scorul inițial, pentru lotul B.

Evoluția scorului pe repartiția pe grupe de vârstă pentru lotul A

Pacienții cu vârsta cuprinsă între 45-55 de ani au înregistrat o scădere a scorului IDG de 40,4% în momentul T2 față de T1, iar cei cu vârsta între 56-65 de ani au înregistrat o scădere a scorului cu 36,08% în momentul T2, pentru lotul A.

Evoluția scorului pe repartiția pe grupe de vârstă pentru lotul B

Pacienții cu vârsta cuprinsă între 45-55 de ani au înregistrat o scădere a scorului IDG de 60,3% în momentul T2 față de T1, iar cei cu vârsta între 56-65 de ani au înregistrat o scădere a scorului cu 61,5% în momentul T2, pentru lotul B.

Evoluția scorului în funcție de existența patologiei asociate pentru lotul A

S-a înregistrat o scădere a scorului IDG de 40,2% la pacienții ce au prezentat ca patologie asociată HTA și o scădere de 35,1% la pacienții fără HTA, pentru lotul A.

Evoluția scorului în funcție de existența patologiei asociate pentru lotul B

S-a înregistrat o scădere a scorului IDG de 60,9% la pacienții ce au prezentat ca patologie asociată HTA și o scădere de 60,5% la pacienții fără HTA, pentru lotul B.

Evoluția scorului în funcție de existența patologiei asociate pentru lotul A

S-a înregistrat o scădere a scorului IDG de 44,4% la pacienții ce au prezentat ca patologie asociată diabetul zaharat și o scădere de 36,04% la pacienții fără diabet zaharat, pentru lotul A.

Evoluția scorului în funcție de existența patologiei asociate pentru lotul B

S-a înregistrat o scădere a scorului IDG de 62,8% la pacienții ce au prezentat ca patologie asociată diabetul zaharat și o scădere de 60,8% la pacienții fără diabet zaharat, pentru lotul B.

CAPITOLUL 6

CONCLUZII

Concluzii asupra lotului studiat

Pacienții cu spondiloză cervicală au fost complianți la programul de recuperare aplicat, realizând îmbunătățirea calității vieții acestora din punct de vedere fizic, emoțional, social, lucru demonstrat prin îmbunătățirea sorului scalei HAQ (Health Assessment Questionnaire).

Eficacitatea programului de recuperare fundamentat pe programul kinetic s-a demonstrat prin evoluția favorabilă a următorilor parametri:

diminuarea durerii la pacientul cu spondiloză cervicală, efect demonstrat prin scăderea scorului IDG (indexul pentru incapacitatea cervicală);

eficacitatea asupra calității vieții, prin scăderea scorului pentru scala HAQ.

La pacienții cu patologie cardiovasculară și diabet zaharat, ameliorarea parametrilor (TA, glicemie) a fost mai importantă, ceea ce demonstrează importanța programului kinetic pentru îmbunătățirea funcționalității aparatelor și sistemelor organismului.

B. Concluzii generale

1. Spondiloza cervicală, cervicartroza sau spondilartroza cervicală sunt termeni ce definesc prezența procesului degenerativ.

2. Programele de kinetoterapie sunt esențiale la pacienții cu spondiloză cervicală. Obiectivele generale ale kinetoterapiei vizează diminuarea durerii la mișcare, decontracturarea musculară și dacă este posibil, se vizează obținerea unei restaurări a funcției articulare.

3. În efectuarea acestei afecțiuni, kinetoterapia poate interveni prin intermediul mijloacelor sale fiind completată cu masajul terapeutic, și nu cel de relaxare, și ședințele de fizioterapie.

4. În concluzie, utilizarea kinetoterapiei în recuperarea pacienților cu spondiloză cervicală are un real beneficiu în ameliorarea calității vieții, prin asocierea cu alte mijloace de tratament fizical – kinetice aplicate pe o perioadă mai mare de timp.

BIBLIOGRAFIE

Bighea A. – Terapia fizică și reabilitarea în practica medicală, Ed. Medicală Universitară Craiova, 2006.

2. Popescu R., Trăistaru R., Badea P. – Ghid de evaluare clinică și funcțională în recuperarea medicală, Ed. Medicală Univ. Craiova , 2004 .

3. Rădulescu A. – Electroterapie, Ed. Medicală, București, 1993.

4. Sbenghe T. – Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Ed. Medicală, București,1987 .

5. Elena Engrich – Kinetoterapia pe înțelesul tuturor , Ed. Medicală , București , 2011 .

6. Popescu R. – Medicina fizică , Balneoclimatologie și Recuperare , Ed. Medicală Universitară , 2005 .

7. Dumitru Dumitru – Reeducarea funcțională în afecțiunile coloanei vertebrale , Ed. Sport – Turism .

8. Dinu Antonescu , Corneliu Obrașcu , Alexandrina Ovezea – Corectarea coloanei vertebrale , Ed. Medicală .

9. Păun R. – Tratat de medicină internă, Reumatologie, Vol. II, Ed. Medicală, București, 1999.

10. Papilian V. , I. Albu – Anatomia omului, Vol. II, Ed. Medicală, București, 1999.

11. Baciu Cl. – Semiologia clinică a aparatului locomotor, Ed.Medicală, București, 1975.

BIBLIOGRAFIE

Bighea A. – Terapia fizică și reabilitarea în practica medicală, Ed. Medicală Universitară Craiova, 2006.

2. Popescu R., Trăistaru R., Badea P. – Ghid de evaluare clinică și funcțională în recuperarea medicală, Ed. Medicală Univ. Craiova , 2004 .

3. Rădulescu A. – Electroterapie, Ed. Medicală, București, 1993.

4. Sbenghe T. – Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Ed. Medicală, București,1987 .

5. Elena Engrich – Kinetoterapia pe înțelesul tuturor , Ed. Medicală , București , 2011 .

6. Popescu R. – Medicina fizică , Balneoclimatologie și Recuperare , Ed. Medicală Universitară , 2005 .

7. Dumitru Dumitru – Reeducarea funcțională în afecțiunile coloanei vertebrale , Ed. Sport – Turism .

8. Dinu Antonescu , Corneliu Obrașcu , Alexandrina Ovezea – Corectarea coloanei vertebrale , Ed. Medicală .

9. Păun R. – Tratat de medicină internă, Reumatologie, Vol. II, Ed. Medicală, București, 1999.

10. Papilian V. , I. Albu – Anatomia omului, Vol. II, Ed. Medicală, București, 1999.

11. Baciu Cl. – Semiologia clinică a aparatului locomotor, Ed.Medicală, București, 1975.