Produse Dermatocosmetice Pentru Ingrijirea Parului

CUPRINS

CUPRINS 3

Introducere 4

Capitolul I. STRUCTURA PIELII 6

I.1. Considerații generale privind pielea 6

I.2. Structura histologică a pielii 6

I.3. Anexele cutanate ale pielii 9

I.4. Părul 14

1.4.1. Morfologia și evoluția firului de păr 14

1.4.2. Anatomia și histologia firului de păr 15

1.4.3. Proprietățile firului de păr 22

1.4.4. Compoziția chimică a părului 23

1.4.5. Ciclul de creștere al părului 24

1.4.6. Tipuri de păr 26

Capitolul II. AFECȚIUNI DE LA NIVELUL SCALPULUI ȘI AL FIRULUI DE PĂR 28

II.1. Bolile părului și tratamentul lor 28

2.1.1. Alopeciile 28

2.1.3. Clasificarea alopeciilor 32

2.1.3.1. În funcție de evoluție 32

2.1.4. Tratarea alopeciilor 36

II.2. Stări peliculare ale pielii capului (scalpului) 39

Capitolul III. ȘAMPOANE MEDICAMENTOASE 42

III.1. Formularea șampoanelor 44

III. 2. Prepararea șampoanelor 59

CAPITOLUL IV. CONTROLUL CALITĂȚII ȘAMPOANELOR 63

IV.1. Controlul fizico-chimic 63

IV.2. Controlul eficacității 69

IV.3. Controlul toleranței cutanate 72

Concluzii 77

Bibliografie 78

Introducere

Înaintea apariției cuvântului ʺcosmeticăʺ, oamenii au căutat să capete o înfățișare armonioasă și mai atrăgătoare, înfrumusețându-și trupul și îmbrăcămintea.

La toate popoarele noțiunea de frumusețe este asociată cu noțiunea de curățenie. Din cele mai vechi timpuri se cunosc numeroase exemple privind preocuparea pentru înfrumusețare: vopsirea părului cu henna, utilizată și astăzi, intensificarea culorii negre a părului prin tratare cu o fiertură obținută din scoarța arborelui mesquite, prepararea șamponului din seva unor plante (yuca) de către indienii americani. Găsim în Egiptul Antic preocupări pentru utilizarea produselor cosmetice în toaleta egiptencelor care a ajuns la un rafinament complicat: după avluțiuni (spălări parfumate), corpul era uns cu farduri, fața era meticulos machiată cu amestecuri foarte complicate, între care cu renumitul “kohol deIspahan” pentru înviorarea ochilor.

În timpul reginei Cleopatra, apare primul formular de cosmetică “Cleopatragynoeciarum libri”, în care sunt indicate rețetele preparatelor utilizate de ea pentru a-și păstra frumusețea, distrus în incendiul renumitei biblioteci din Alexandria. Produsele destinate igienei, îngrijirii și înfrumusețării omului s-au diversificat în ultimile decenii.

Interesul pentru estetica exterioară și pentru menținerea sănătății depline pentru o perioadă cât mai lungă, au dezvoltat preocuparea pentru diversificarea preparatelor cosmetice utile și necesare la orice vârstă.

Cosmetologia este știința care se ocupă cu menținerea și asigurarea frumuseții maxime a corpului omenesc în special a epidermei. Este denumită în mod obișnuit cosmetică (gr. Kosmeticos = podoabă, arta de a-și face toaleta; logos= știință); deci este o ramură a dermatologiei care se ocupă cu probleme de bioestetică și studiază mijloacele individuale de menținere a pielii în perfectă sănătate și frumusețe pe un interval de timp cât mai lung posibil.

Cosmetologia are două părți importante:

-cosmetica integrală;

-cosmetica decorativă.

Cosmetica integrală, cuprinde regulile generale care privesc menținerea în stare corespunzătoare a sănătății corpului și pielii, procedee ca: băi, dușuri, masaje, gimnastică, produse de parfumerie.

Cosmetica decorativă uzează de tratamentele cosmetice, de produsele cosmetice și de produsele de machiere (farduri, rujuri, pudră). În ultimul timp a fost posibilă diferențierea preparatelor cosmetice de cele biocosmetice care conțin substanțe biologic active, apropiate de preparatele de uz dermatologic și care realizează o cosmetică terapeutică. Substanțele biologic active acționează ca un adjuvant eficient în revitalizarea și menținerea troficității pielii. D’Arcy arată că preparatele cosmetice conținând medicamente fac trecerea între preparatele cosmetice și dermatologice. Janistyn realizează următoarea clasificare a preparatelor cosmetice:

1. Preparate cosmetice cu acțiune de întreținere, curățire și protecție;

2. Preparate cosmetice care se folosesc în retușarea aspectului exterior;

3.Farmaco-cosmetice, care conțin ca substanțe biologic active hormoni, vitamine,enzime,alcaloizi,aminoacizi,antibiotice,antiseptice,astringente, substanțe fotoprotectoare, compuși cu fluor.

Realizarea acestor preparate impune respectarea unor condiții: să nu se resoarbă și să nu exercite un efect nociv în organism, să fie stabilite iar întrebuințarea lor să fie simplă și comodă. Principalele acțiuni urmărite prin aplicarea biocosmeticelor sunt: menținerea hidratării normale, a gresării fiziologice a tegumentului, revitalizarea pielii, creșterea turgescenței, a conținutului în elemente minerale și proteine.

Șamponul este produs cosmetic care se prezintă sub formă lichidă, de praf ori de cremă, care conțin săpun sau detergenți, uleiuri, parfumuri, uneori și substanțe colorante, și care este întrebuințat la spălatul (sau la coloratul) părului.

Capitolul I. STRUCTURA PIELII

I.1. Considerații generale privind pielea

Pielea este un înveliș membranos, flexibil, protector și autoreceptor, care acoperă în întregime corpul, continuându-se cu semimucoasele și mucoasele cavităților naturale. Pielea separă organismul de mediul înconjurător, opune rezistență la presiunile exterioare, asigură izotermia și percepția senzorială și limitează schimburile de substanțe dintre mediul intern al organismului și mediul exterior.

Este cel mai greu organ al corpului omenesc; pielea unui adult cântărește 9 kilograme, ceea ce reprezintă 6% din masa totală a organismului, are o suprafață medie de 1,8 metri pătrați și o rezistență mecanică considerabilă (o secțiune de piele de cu o lungime de 3 mm și o lățime de 2 mm suportă o greutate de 2 kilograme fără să se rupă).

În funcție de regiune, grosimea pielii variază între 0,2-4 mm; pe pleoape, pielea este foarte subțire, în timp ce pe palme și pe tălpi are grosimea mai mare. Culoarea pielii este determinată de elementele care o alcătuiesc, dar și de condițiile de viață și starea de sănătate a organismului. Pielea este un organ complex structurat, în care se găsesc glandele sudoripare și aparatul pilo-sebaceu, o rețea sanguină și limfatică, numeroase terminații nervoase.

I.2. Structura histologică a pielii

Din punc de vedere histologic, pielea este constituită din trei zone distincte, suprapuse, și anume: hipoderm, derm și epiderm, considerate dinspre interior spre exterior.

Fig. 1. Structura histologică a pielii

Hipodermul

Denumit și țesut adipos sau subcutanat, este cel mai profund strat al pielii, fiind constituit dintr-un țesut conjunctiv lax, bogat în depozite grase care infiltrează un număr mare de celule.

Structura lamelară a hipodermului și prezența lobulilor adipoși îi conferă o mare suplețe și permit amortizarea șocurilor ușoare care ating suprafața epidermului. În plus, datorită acestei structuri, hipodermul reprezintă un izolant termic eficace și o rezervă nutritivă importantă pentru organism.

La nivelul hipodermului se găsesc glomerulii glandelor sudoripare, bulbii piloși, elemente vasculare și nervoase.

Dermul

Este un țesut conjunctiv, cu o grosime de 3-5 mm, consolidat de o importantă rețea de fibre proteice conținând colagen (90%), elastină (10%) și reticulină (în cantitate foarte mică). Această rețea elastică are un rol important în asigurarea proprietăților biomecanice ale pielii (rezistență și elasticitate).

În derm, se disting zone diferențiate din punct de vedere structural și anume: – o zonă profundă, de susținere, denumită dermul reticular – o zonă superficială, denumită dermul papilar.

Dermul reticular sau corionul are o structură marcat fibrilară. Fibrele și fasciculele constituite din proteine sunt prinse într-o masă amorfă, așa numita substanță fundamentală sau matrice interfibrilară, constituită din proteoglicani.

Fasciculele de colagen sunt dispuse paralel cu suprafața cutanată și au un grad de întrepătrundere redus. În jurul lor, se găsesc fibre de reticulină dispuse asemănător ochiurilor unor plase, în timp ce fibrele de elastină anastomozate și ramificate se află la suprafața fasciculelor de colagen sau pătrund în interiorul lor. Fibrele de colagen asigură tonicitatea și rezistanța pielii, iar fibrele de elastină sunt responsabile de elasticitatea ei.

Dermul papilar cuprinde porțiuni din derm care se insinuează între papile, acele proeminențe ale epidermului dispuse neregulat, aflate pe linia de separație dintre epiderm și derm.

Fasciculele de colagen existente la acest nivel sunt subțiri, au o orientare mai mult sau mai puțin verticală, iar gradul lor de întrepătrundere este mic. Fibrele elastice sunt numeroase, fine, iar rețeaua reticulară este prea densă.

În dermul papilar se găsesc două tipuri de celule, unele fixe (fibroblaste), legate între ele prin prelungiri citoplasmatice, și unele mobile, provenind din sânge (limfocite, plasmocite, mastocite).

La nivelul dermului se află: – foliculii piloși, canalele excretoare ale glandelor sudoripare și glandele sebacee; – o rețea fină de capilare care pătrunde în epidermul lipit de vase, pe care îl hrănesc și îl debarasează de produsele de metabolism; – fibre nervoase ce se ramifică în filamente din ce în ce mai mici și care pot să ajungă în epiderm sau se opresc în organele senzoriale (corpusculii lui Meissner, Vater-Pacini, Krause, Ruffini);

Prin structura sa, dermul nu este numai un țesut de susținere, ci și unul de nutriție pentru epiderm și un veritabil rezervor de apă pentru organism.

Epidermul

Este stratul superficial al pielii, formai dintr-un țesut de natură epitelială, care are grosime medie de 50-200mm. La rândul său, epidermul este alcătuit din cinci straturi de celule diferențiate din punct de vedere histologic.

Zona cea mai profundă este reprezentată de stratul bazal sau germinativ, format din celule cilindrice care conțin un nucleu mare, oval și citoplasmă bogată în organite celulare. Celulele se implantează, prin intermediul unui prelungiri, pe membrana bazală, o formațiune celulară foarte subțire, constituită din țesut conjunctiv, reprezentând zona de joncțiune dintre epiderm și derm. În stratul bazal, se găsesc melanocite, celule care produc melanine, pigment implicat în colorația pielii.

Celulele stratului germinativ (cheratinocite) sunt singurele celule din epiderm care au proprietatea de a se divide.

Înmulțirea celulelor prin diviziune indirectă este un proces constant și continuu până la moarte, chiar dacă el poate fi intensificat sau încetinit, în funcție de anumite circumstanțe (vârstă, boală, anotimp, etc). Stratul germinativ sau bazal are rolul de a asigura reînnoirea celulară permanentă a epidermului.

Stratul filamentos următor denumit și stratul spinos sau corpul mucos al lui Malpighi, reprezintă 50% din grosimea epidermului.

Este constituit din 6-10 rânduri de celule poliedrice, voluminoase, cu nucleu rotund, mai puțin bogate în mitocondrii; celulele sunt separate între ele prin spații abia vizibile la microscop. Punctele de unire ale citoplasmelor celulare fac ca aceste spații să apară în secțiune ca fiind mărginite de spini.

Prin aceste puncte de unire intercelulară, trec tonofibrilele formate din fascicule de tonofilamente.

Stratul granulos este alcătuit din câteva rânduri de celule aplatizate și fusiforme, conținând un nucleu pe cale de degenerare și organite citoplasmatice rare, reprezentând ultimele elemente celulare vii ale epidermului. În citoplasma celulelor de la acest nivel, apar granulațiile unei substanțe, cheratohialina, cu rol, se pare, în elaborarea lipidelor epidermice.

Stratul lucid sau transparent este un strat compact și rezistent, care marchează, practic, începutul stratului cornos. Este format dintr-o bandă subțire de celule transparente, cu nucleu aplatizat, infiltrate cu cheratină, o scleroproteină sintetizată prin utilizarea aminoacizilor care conțin sulf existenți la acest nivel.

Celulele sale conțin, de asemenea, un compus chimic, eleidina, responsabil de aspectul caracteristic, refringent al stratului lucid. Stratul cornos reprezintă ultimul strat al epidermului. Este alcătuit din celule mari, poliedrice, denumite corneocite, dispuse n 8-10 rânduri. În straturile profunde (stratum corneum compactum), celulele cheratinizate moarte sunt încă bine fixate unele de altele, spațiile intercelulare fiind umplute parțial și cu glicoproteine.

Straturile exterioare au o structură afânată (stratum corneum disjunctum), fapt care permite înglobarea în spațiile intercelulare a substanțelor componente ale transpirației. Din punct de vedere chimic, stratul cornos este format din 60% cheratină, 10% alte proteine și 10-20% lipide (din care 80% se găsesc în membranele celulare).

Cheratina este o scleroproteină bogată în cisteină, care are legături disulfurice ce se află în reacție de echilibru cu grupările tiol, în cadrul unui proces de oxido-reducere.

Grupările tiol se găsesc mai ales în părțile vii ale epidermului, în timp ce grupările disulfurate sunt prezente mai ales în părțile fixe, moarte, având rol important în funcționarea pielii.

I.3. Anexele cutanate ale pielii

Anexele cutanate sunt formațiuni care se diferențiază din piele, fiind de natură glandurală (glandele sebacee și sudoripare) sau cornoasă (părul și unghiile) (figura nr. 2).

Fig. 2. Glandă sebacee

Glandele sebacee

Sunt glande mici, situate în partea superficială a dermului, anexate foliculilor piloși, adică acelor invaginații ale epidermului ocupate de firele de păr.

Glanda sebacee se prezintă sub formă de ciorchine fiind alcătuită dintr-un tub cilindric cu o lungime de 5 mm și un diametru de 30 mm. Partea sa inferioară se află la limita dermo-hipodermică, unde este înfășurată ca un ghem, de unde și denumirea de glomerul sudoripar.

Canalul sudoripar se continuă drept în derm și apoi traversează epidermul, după o traiectorie elicoidală, deschizându-se la suprafața pielii printr-un por sudoripar, diferit de cel folicular, invizibil cu ochiul liber. Aceasta secretă sebum, grăsime care gresează părul și pielea. Când sebumul este insuficient, părul este uscat, iar când este în exces, acesta este gras (seboreic).

Au un volum variabil, cele mai mici glande sebacee fiind situate pe nas, pleoape, și pe obraji. Ele sunt repartizate inegal, fiind mai abundente pe față, cap, partea superioară a pieptului și pe umeri, lipsinf de pe palme și tălpi.

O glandă sebacee este formată din lobuli secretori, denumiți acini. Aceștia sunt dispuși ca un ciorchine în jurul unui canal secretor, care se deschide în foliculul pilos sau direct la suprafața epidermului.

Secreția sebumului se produce concomitent cu dezvoltarea și maturizarea celulelor glandelor sebacee. Celulele sebacee iau naștere în stratul germinativ al glandei și migrează spre centrul acesteia, suferind un proces de maturizare, care este caracterizat de o activitate foarte intensă de sinteză lipidică. După o perioadă de aproximativ 8-10 zile, celulele sebacee care au acumulat lipide devin de câteva ori mai mari față de dimensiunile lor inițiale și, printr-un mecanism holocrin (prin distrugerea celulelor), pun în libertate, în lumenul glandei, sebumul nativ.

Sebumul constituit din acizi grași esterificați (trigliceride, ceruri) și scualen se acumulează în foliculul pilo-sebaceu, formând un adevărat rezervor de lipide.

Microorganismele prezente la acest nivel (Corynebacterium acnes și Staphylococcus epidermidis), prin lipazele pe care le conțin, vor degrada în mod progresiv sebumul inițial punând în libertate, prin scindarea trigliceridelor, acizii grași liberi.

Din rezerva lipidică acumulată în foliculul pilo-sebaceu, sebumul va fi eliminat la suprafața pielii prin procesul de excreție sebacee.

Cinetica fenomenului de excreție este mult mai scurtă decât cea a secreției sebacee, respectiv de 2-6 ore și este legată de existență unei cantități mari de lipide de rezervă (de 10-20 de ori mai mare decât cea care se găsește la suprafața pielii).

În mod normal, secreția de sebum este de 1-2 grame /zi. O secreție exagerată conduce la seboree și acnee.

Secreția sebacee variază cu vârsta și este mediată hormonal și nervos. Reflectând activitatea androgenică a individului, ea este foarte slabă la copil, până la pubertate, când devine maximă, și este încetinită la bătrâni. Glandele sebacee aflate la nivelul axilelor nu secretă în timpul sarcinii. Secreția sebumului variind în cursul ciclului menstrual.

Sebumul are un rol important în constituirea lipidelor de suprafață ale epidermei și în lubrifierea firului de păr pe care îl menține suplu și strălucitor. De aici decurge și rolul său estetic: în cazul unei secreții sebacee insuficiente, părul devine uscat, mat, suprafața epidermică este uscată și rugoasă, în timp ce hipersecreția sebacee face ca părul să devină gras, iar pielea, indeosebi cea de oe față, să aibă un aspect lucios, dezagreabil.

Glandele sudoripare

Există două tipuri de glande sudoripare, cu repartiție, structură și funcții diferite și anume: glande sudoripare ecrine și apocrine.

Glande sudoripare ecrine (exocrine)

În număr de 2-5 milioane, sunt distribuite, practic, pe tot învelișul cutanat. Ele sunt mai abundente pe suprafețele de pe care lipsesc firele de păr și glandele sebacee; pe palme și tălpi, se găsesc circa 600 glande sudoripare pe cm2, pe membre circa 150 pe cm2.

Poziția oblică a porului sudoripar în raport cu suprafața pielii și forma porțiunii terminale a canalului sudoripar împiedică pătrunderea prafului și a corpilor străini în interiorul glandei.

Cu excepția epidermului, glanda ecrină este înconjurată de o rețea de terminații nervoase, vase și fibre elastice, foarte densă în jurul glomerulului sudoripar, căruia îi asigură contracția și secreția.

Din punct de vedere fiziologic, în constituția glandei sudoripare ecrine se disting două segmente, unul secretor și altul excretor.

Segmentul secretor este format din cele două axe inițiale ale ghemului sudoripar, iar segmentul excretor este reprezentat de axa distal a ghemului sudoral, canalul excretor rectiliniu din derm și porțiunea intraepidermică elicoidală a tubului glandular.

Celulele care alcătuiesc aceste segmente sunt adaptate funcției esențiale a glandelor sudoripare ecrine și anume producerea și eliminarea transpirației.

Transpirația este rezultatul unui mecanism complex de secretie-reabsorbție.

Secreția transpirației primare sau inițiale are loc în porțiunea secretorie a ghemului sudoral sub influența unor celule specializate. Acestea pompează sodiul provenind din vasele sanguine și îl transferă prin canaliculii intercelulari în punctul central al ghemului. Apa urmează în mod pasiv, printr-un proces osmotic, sodiul; În mod similar, se comportă ureea, amoniacul, acizii aminați.

Ajunse în tubul excretor datorită contracției celulare mioepiteliale, sodiul și apa sunt reabsorbite total sau parțial, în funcție de nevoile organismului. Secreția glandelor ecrine este merocrină, adică se produce fără distrugerea celulei.

Transpirația definitivă conține 98-99% apă și este ușor hipotonică față de plasmă. Conținutul în clorură de sodiu (10-100 mEq/l) îi imprimă un gust puțin sărat. În compoziția transpirației, se mai găsesc și alți electroliți (potasiu, magneziu, calciu, sulfați, fosfați), compuși azotați (amoniac, acizi aminați, uree), glucoză, vitamine, acid lactic și piruvic.

Transpirația ecrină este un lichid apos, clar, inodor, deoarece nu conține substanțe lipidice sau protidice susceptibile de a se degrada, sub acțiunea florei bacteriene, în produse volatile, urât mirositoare.

În condiții normale, prin sudoare se elimină zilnic 0,5-1,5 l de apă; eliminarea se face prin acea evaporare continuă prin porii sudoripari, invizibilă și imperceptibilă, denumită si perspirație insensibilă.

Apa pierdută prin perspirație reprezintă aproximativ ½ din eliminarea hidrică a organismului. În stare de repaus, transpirația este foarte redusă, insesizabilă, dar, în cazul creșterii temperaturii corpului, glandele sudoripare își măresc randamentul, astfel că se poate ajunge la pierderi de 1l/ oră.

Stimuli de natură nervoasă (există un centru hipotalamic al transpirației și un centru cortical frontal), efortul fizic, căldura, proporția mare de lichid în sânge, anumite stări patologice influențează funcția acestor glande.

Secreția sudorală ecrină are rolul principal de a elimina căldura produsă de metabolismul corporal, participând la procesul de termoreglare și, într-o măsură mai mică, contribuie la eliminarea unor produse de metabolism ale organismului (rol de excreție).

Glandele sudoripare apocrine

Aceste glande au aceeași origine embriologică ca și foliculii piloși. Spre deosebire de glandele ecrine, sunt situate în anumite zone ale corpului, în special sub braț, în regiunea ombilicală și anogenitală, în pliurile inghinale.

O glandă apocrină este alcătuită din ghemul secretor, de dimensiune mare, format dintr-un strat de celule palisadice, și canalul excretor scurt și drept. Acesta se deschide în foliculul pilos, deasupra canalului excretor al glandei sebacee (figura nr. 3).

Fig. 3. Glandă sudoripară apocrină

Secreția apocrină este opalescentă, vâscoasă și inodoră la emisie. În compoziția sa chimică se găsesc glucide, lipide și proteine, care, sub influența aerului și a florei bacteriene saprofite de pe piele, se degradează, cu formarea unor produși volatili urât mirositori (acid butiric, acid formic, acid caproic, acid caprilic) (figura nr. 4).

Fig.4. Modalitatea de secreție a glandei apocrine

Valorile mari de pH (6,2-6,9) ale secreției apocrine favorizează dezvoltarea microorganismelor și implicit, degradarea compușilor săi.

Producerea acestei secreții este intermitentă, iar mirosul său caracteristic și dezagreabil imprimă o anumită specificitate individului. Fiziologia glandelor sudoripare apocrine este încă insuficient cunoscută dar, este evident că ele se dezvoltă la pubertate și, ca la mamifere, au un rol sexual important.

Secreția apocrină este influențată de efort fizic, emoții, stres, excitații hormonale.

I.4. Părul

1.4.1. Morfologia și evoluția firului de păr

Părul este o formațiune epitelial-cornoasă, filiformă, flexibilă care își are originea în hipoderm.

În contrast cu părul fin, moale, aproape invizibil de pe corp (vellus), părul de pe cap, de la sprâncene și cel din barbă este mai aspru, dens, cu o flexibilitate ridicată, pigmentat, având o grosime de 40-100 mm. Existența părului pubian și axial este legată de dezvoltarea glandelor sexuale, iar părul de pe obraji, bărbie, mustață și piept reprezintă caracteristici specifice bărbaților maturi.

Firul de păr se formează în foliculul pilos, prin creșterea activă a celulelor epiteliale, pe măsură ce celulele moarte aderă și formează o coloană care se prelungește în exterior.

Părul omului este un rest vestigeal deși la animale, este răspândit pe toată suprafața corpului cu excepția palmelor și a tălpilor, având o densitate diferită în funcție de regiune.

Modificările părului la om sunt legate de folosirea îmbrăcăminții și de dezvoltarea sistemului de termoreglare a corpului. S-a demonstrat că o dată cu creșterea numărului de glande sudoripare, care au rol important în termoreglare, scade densitatea și răspândirea părului.

Astfel că, firul de păr și-a pierdut rolul protector devenind, încă din cele mai îndepărtate vremuri, un subiect de ordin estetic. Dovada acestui fapt stând în preocupările deosebite, întâlnite la unele popoare civilizate, pentru îngrijirea părului. Erau cunoscute o serie de manopere cosmetice, ca împletitul părului în cozi, formarea cocului, folosirea acelor, a pieptenelor sau a uleiurilor de păr. Uneori, la nevoie, erau utilizate peruci confecționate cu mare măiestrie, pentru a căror întreținere se recomanda spălarea cu apă de trandafiri sau cu loțiuni din alte plante.

Părul apare încă din stadiul embrionar, din luna a 3-a a vieții intrauterine, iar la naștere, copilul prezintă două tipuri de fir de păr: unul lung și gros, fiind părul adevărat, situat la nivelul pielii capului, a sprâncenelor și a genelor. Celălalt tip de păr este foarte fin, decolorat, răspândit aproape pe toată suprafața corpului și fără posibilitate de creștere, denumit lanugo, duvet sau puf.

La câteva zile după naștere, acest puf este înlocuit prin creșterea altului tip de fir de păr mai scurt și mai fin. Părul, astfel, constitut rămâne până la pubertate, când datorită intrării în funcțiune a glandelor sexuale, încep să apară perii adevărați. Aceștia se întâlnesc la ambele sexe dezvoltându-se în regiunile axilare și pubiene, iar la baieți extinzându-se și pe față.

1.4.2. Anatomia și histologia firului de păr

Părul adevărat este o formațiune cilindrică, flexibilă, ce se implantează oblic într-o cavitate rezultată printr-o înfundare a epidermului, denumită folicul. Firul de păr, împreună cu foliculul, poartă denumirea de folicul pilos.

Acestuia îi sunt anexate una sau mai multe glande sebacee și muschiul erector formând împreună foliculul polisebaceu.

Părul este format din două părți: una care se află în piele numită rădăcină și alta care se află la exterior, flotantă, numită tulpină, tije sau simplu, păr, care este partea vizibilă a acestuia (figura nr. 5).

Fig. 5. Structura firului de păr

Rădăcina este partea situată în folicul, mai precis la începutul pâlniei foliculare, de care aderă prin intermediul unei teci proprii a părului. Această teacă poartă denumirea de teacă epitelială internă și este formată din straturi. Partea terminală a rădăcinii este mai umflată, asemănătoare unui bulb de plantă, de unde și denumirea de bulbul părului, bulb pilos sau bulb folicular. Acest bulb are o adâncitură în centrul său, în care pătrunde o formațiune care conține vase sanguine cu nervi, denumită papila părului, sau papilă foliculară cu rol în hrănirea părului.

Baza bulbului, aflată deasupra papilei foliculare, este constituită din celule germinative, foarte active cu proprietatea de multiplicare, (ceea ce explică viteza mare de creștere a firului de păr), printre care se găsesc și melanocite. Aceste celule elaborează pigmentul care este transmis celulelor germinative determinând culoarea părului.

Partea din rădăcină situată deasupra bulbului este cilindrică fiind formată de la centru spre periferie din trei zone: maduvă (alungită, subțire, discontinuă, alcătuită din celule rotunde cu nuclei și grăsimi), scoarța sau corticala (partea cea mai voluminoasă a părului, formată din celule fusiforme, pluristratificate și cu nuclei) și epidermicula sau cuticula (o membrană subțire, formată dintr-un singur rând de celule cu nuclei). Măduva și scoarța conțin pigmenți, iar toate zonele încep să se keratinizeze progresiv, pe măsură ce se îndepărtează de bulb.

Aceasta este constituită din 3 zone concentrice, de la interior spre exterior, și anume:

– măduva, respectiv canalul măduvei, este alungită și subțire motiv pentru care prezintă o rezistență scăzută. Este discontinuă ca urmare a bulelor de aer existente, are celule ovale și fără nucleu, slab îmbibate și cu o pigmentație redusă. Această zonă lipsește în firele de păr moale (vellus) și în puf (lanugo).

– scoarța, cortexul sau zona corticală este elementul care asigură rezistența firului de păr, este constituită din celule epiteliale fusiforme, pluristratificate care conțin pigmenții care dau culoare părului. Această zonă reprezintă partea majoră (80%) din dimensiunea firului de păr.

Celulele corticale apar în două forme morfologice diferite, respectiv celule orto și paracorticale, care diferă prin conținutul lor în cisteină și prin solubilitate. Ondulația naturală a părului este în mare parte determinată de aranjamentul acestor celule: un aranjament concentric se întâlnește la părul drept, în timp ce la părul ondulat există un aranjament segmental.

– cuticula sau epidermicula este alcătuită din 4-5 rânduri de celule cheratinizate, plate, fără nucleu, nepigmentate, care crează, la exterior, un strat impermeabil. Aceste rânduri sunt așezate în straturi subțiri. Atunci când cuticula este deterioarată sau distrusă, corticala reușește să absoarbă apă foarte ușor, astfel fibra capilară devine porosoasă.

Fig. 6. Diferite aspecte ale cuticulei firului de păr

Fig. 7. Evoluția negativă a cuticulei până la ruperea firului de păr

Tija firului de păr se află deasupra deschiderii glandelor sebacee, în continuarea rădăcinii. La ieșirea sa din piele este acoperită de filmul hidrolipidic, acoperire care se face prin aplicarea sa pe suprafața pielii cu care ia contact. Acest fapt dovedește că firul de păr are o poziție obligă față de suprafața pielii.

Mușchiul erector sau redresor al părului este un mușchi reprezentat de fibre musculare netede, care se inserează pe sacul fibros al folicului și pe fața profundă a epidermului. El are un traect oblic și o inervație simpatică, cu p acțiune de redresare a părului, care este declanșată de diferiți factori mecanici (tracțiunea), fizici (frigul), sau psihici (emotiile). Dacă excitanții sunt prea puternici, se produce fenomenul cunoscut sub numele de “piele de găină”.contracția sa determinând ridicarea verticală a firului de păr.

Tulpina este partea liberă a părului, formată din aceleași trei zone ca și rădăcina ale căror celule au pierdut însă nucleii și s-au încărcat abundent cu keratină și pigmenți ce constituie cele două elemente fundamentale ale părului.

Keratina din punct de vedere chimic este o scleroproteină, adică o substanță proteică bogată în sulf și azot, rezistentă la acizi, fermenți și la temperaturi înalte.

Keratina din păr se prezintă sub două forme: keratina dreaptă sau α-keratină, care este stabilă și keratina buclată sau β-keratina, care este instabilă. Sub acțiunea diferiților factori fizici (umezeală, căldură) sau chimici (substanțe reducătoare sau oxidante), cele două keratine pot trece din una în alta. Aceste treceri stau la baza ondulării părului (figura nr. 8, 9).

Fig. 8. Structura chimică a keratinei α

Fig. 9. Structura chimică a keratinei β

Pigmenții părului.

Culoarea părului depinde în primul rând de prezența pigmenților, de forma și abundența lor și secundar de fenomenul de difracție determinat de neregularitățile epidermiculei și de prezența unor bule de aer în măduvă.

Pigmenții sunt produși de unele celule specializate ale stratului germinativ bulbar, denumite melanoblaste. De aici pigmenții trec în alte celule de depozit, denumite melanofore sau cromatofore, care difuzează mai ales în scoarță, dând culoarea părului.

Pigmenții părului ca și ai pielii, sunt constituiți din celule numite melanine, care în general au culoarea neagră, dar cu variații de la galben, brun-închis, până la negru. Pigmenții sunt insolubili în apă, solubili în hidroxid de potasiu și acizi concentrați și sunt decolorați de apa oxigenată și amoniac.

Melaninele se prezintă sub formă difuză și granulară. Melanina difuză dă o culoare galbuie când este puțin concentrată și roșcată când este foarte concentrată. Melanina granulară dă culori care variază între brun și negru-închis. În general, melanina difuză dă culoarea blondă, iar melanina granulară culoarea neagră sau castanie. În toate firele de păr există amândouă formele de melanină, iar de raportul dintre ele depinde culoarea părului. Decoloranții acționează asupra melaninei granulare pe care o transformă în melanină difuză (figura nr. 10, 11).

Fig. 10. Modul de acțiune al colorantului chimic asupra firului de păr

Fig. 11. Modul de acțiune al colorantului chimic asupra firului de păr

Culoarea roșie a părului este dată de un pigment special care conține fier și care este denumit tricosiderina. Foliculul pilos Este o invaginație tubulară epidermică, care pătrunde în mod oblic până în straturile profunde ale dermului, fiind o teacă conjunctiv-epitelială care învelește rădăcina firului de păr.

Foliculul are o porțiune superioară în formă de pâlnie (infundibul folicular), cuprinsă între orificiul de la suprafața pielii (ostium folicular sau por) și punctul de deschidere a glandei sebacee, în care părul este liber și o porțiune profundă în care părul este aderent la peretele foliculului.

La nivelul pâlniei foliculare, se deschid una sau mai multe glande sebacee. Foliculul pilos prezintă la suprafața pielii un orificiu, ostium folicular.

În partea sa inferioară se află o scobitură în care pătrunde papila dermică, la nivelul căreia ajung vase capilare, nervi, fibre de colagen. La acest nivel firul de păr rămâne în contact cu peretele epidermic al acestuia,

Foliculul pilos este limitat la exterior printr-o teacă epitelială externă, care este în continuitate cu epidermul și care se subțiază în zona rădăcinii firului de păr. La partea superioară a bulbului firului de păr se individualizează teaca epitelială internă, formată din mai multe straturi de celule concentrice care însoțesc părul în creșterea sa, până la locul în care se deschide canalul sebaceu. Teaca epitelială internă se descuamează în canalul (pâlnia) folicular, unde se amestecă cu sebumul.

Densitatea foliculilor piloși: – mijlocul frunții – 300+/- 6 – regiunea pretoracică – 60+/-6 – spate 80+/-4

Foliculul este format din trei învelișuri sau teci: o teacă sau sacul fibros, situată la exterior, o membrană vitroasă și o teacă epitelială externă, care reprezintă de fapt continuarea, prin înfundare, a epidermului de la suprafața pielii (figura nr. 12).

Fig. 12. Structura foliculului pilos

1.4.3. Proprietățile firului de păr

Densitatea părului este variabilă, în raport cu grosimea și culoarea. Există aproximativ pe pielea capului 100 000 de fire la bruneți și 150 000 sau mai mult la persoanele blonde.

Grosimea părului este de asemenea variabilă, între 0,07-0,02 mm, în raport cu vârsta, sexul și rasa. Ea crește progresiv de la naștere până la vârsta adultă și se diminueză spre bătrânețe.

Lungimea părului este în funcție de viteza de creștere, care este aproximativ de 0,3-0,5 mm pe zi, adică 1-1,5 cm pe lună și 15-20 cm pe an. Creșterea firului de păr se face în trei etape: o primă etapă de creștere intensă (anagen), care durează în medie 3 ani, a doua de activitate redusă (catagen), care ține 2 săptămâni și a treia de repaus complet (telogen), care durează 3-4 luni, când papila foliculară își oprește activitatea. Bulbul se strânge în jurul părului, rădăcina se desprinde de folicul și migrează spre exterior. Între timp, sub bulb ia naștere un nou mugure germinativ, din care se dezvoltă iarăși un fir de păr, care, crescând, împinge spre exterior pe cel vechi. Deci de la moartea părului până la căderea lui de pe cap, trec în medie trei luni. Dacă papila foliculară cu zona germinativă a fost distrusă, căderea părului este definitivă, adică nu mai ia naștere un nou fir de păr. În mod normal cad zilnic 40-50 fire de păr.

Creșterea părului este stimulată de: acizi aminați (cistina, cisteina, metionina), vitamine (vitamina A, grupul B, vitaminele C, D, E și F) și hormoni (tiroidian, antehipofizar).

Rezistența părului este mai mare la agenții fizici și biologici și este variabilă la cei chimici. Părul nu poate fi spart cu o lovitură de ciocan obișnuit, dar este rezistent la tracțiune. Rezistență care se măsoară cu “greutatea de rupere”, adică greutatea necesară pentru a rupe un fir de păr. Ea este în mod normal pentru negrii 40-60g, pentru europeni 60-110g, iar pentru mongoloizi 100-160g. Rezistența este mai mică la copii și bătrâni față de adulți. Rezistența părului este bună față de acizi, dar mai slabă față de substanțe alcaline (folosite pentru ondularea părului) și mai ales față de oxidanți (folosiți pentru decolorare). Elasticitatea (suplețea). Părul este elastic și flexibil, proprietăți ce sunt amplificate de umiditate. El se poate lungi cu 20-30% sub acțiunea tracțiunii, dar își revine la forma initial după încetarea acesteia. Elasticitatea dispare sub acțiunea căldurii.

Absorbția. Părul este hygroscopic, adică poate absorbi apă, glicerină, grăsimi animale și vegetale; în schimb, uleiurile minerale nu pot pătrunde în păr, ele rămân la suprafața lui.

Adsorbția (puterea de fixare). Părul reține praful și toate microparticulele, datorită sebumului.

1.4.4. Compoziția chimică a părului

În compoziția părului se găsesc proteine (circa 80%), lipide (circa 5%), urme de constituenți minerali (< 1%) și aproximativ 14% apă.

Dintre proteine, cheratina reprezintă proporția cea mai mare (65-95% din greutatea părului). În compoziția sa, se află un aminoacid bogat în sulf, L-cisteină, ce asigură coeziunea moleculelor de cheratină prin punți disulfurice care leagă lungile catene polipeptidice, la fel ca barele unei scări și, în consecintă, imprimă rezistența mecanică a firului de păr.

Distribuția proteinelor în structura părului este diferită. Proteinele cu un conținut ridicat de sulf sunt concentrate în stratul extern al cuticulei și servesc ca barieră protectoare.

În celulele corticale, microfibrilele proteinice cu un conținut scăzut de sulf sunt distribuite într-o matrice de proteine cu conținut mare de sulf.

Mai mult de jumătate din aminoacizii din păr au grupări secundare hidrofile sau ionizabile. Interacțiunile dintre aceste grupe duc la formarea legăturilor de hidrogen, care, alături de forțele van der Waals, contribuie la stabilitatea firelor de păr.

Dintre constituenții minerali, s-au pus în evidență urme de metale: fier, plumb, calciu, magneziu, stronțiu, aluminiu, arsen, mercur, etc, cele mai multe având proveniență externă. Elemente precum carbonul, hidrogenul, azotul, sulful și fosforul se găsesc de asemenea în compoziția chimică a părului. Lipsa unor elemente din păr sau o concentrație anormală, pot indica existența unor afecțiuni.

De altfel, componentele structurale ale părului îi imprimă acestuia proprietăți importante: vigoare, culoare, ondulație naturală, deformabilitate, elasticitate, fricțiune, volum, higroscopicitate, proprietăți electrostatice. În plus, proprietățile chimice derivate din această structură fac posibile interacțiile părului cu diverse produse cosmetice. De o importanță particulară sunt interacțiile părului cu apa. Dependent de umiditatea atmosferică, părul poate absorbi apă până la 30% din greutatea sa. Conținutul hidric al părului este important pentru activitatea sa chimică și pentru majoritatea proprietăților sale fizice (elasticitate, rezistență, fricțiune).

Culoarea părului este determinată de existența în celulele cortexului tijei a două tipuri de pigmenți: eumelanina (melanina) și feomelanina.

Studii microscopice au relevat existența a doua feluri de pigmentație:

– o pigmentație difuză, mergând de la culoarea galben-pal la brun și care corespunde granulelor de feomelanină;

– o pigmentație granuloasă, la care culoarea variază de la brun deschis la negru corespunzând granulelor de eumelanină. Culoarea părului depinde de calitatea și cantitatea pigmentului.

Părul cărunt (gri) are un conținut scăzut în pigmenți datorită diminuării, cu vârsta, a producției de melanină sau a numărului de melanocite. De asemenea, pătrunderea bulelor de aer printre celulele firului de păr pare să determine încărunțirea. Șocurile nervoase pot provoca uneori albirea rapidă a părului. Unele persoane au părul roșu sau roșcat. În aceste cazuri, părul are un conțiunut mai mare de fier aflat sub forma unui pigment organic complex. Existența pigmentului roșu are o determinare genetică, dar poate fi și o anomalie izolată.

1.4.5. Ciclul de creștere al părului

Ciclul de creștere al părului uman are trei faze principale:

– Faza anagenă corespunde unei faze de formare activă, în cursul căreia tija se alungește atât timp cât există activitatea cheratogenă a rădăcinii. Durata acestei faze este cuprinsă între 2-6 ani, în medie 3 ani.

– Faza catagenă este o fază de stabilitate, care corespunde unei perioade de tranziție. În cursul său, foliculul pilos evoluează și procesul de cheratinizare se întrerupe. Durata acestei faze este scurtă, de 2-3 săptămâni.

– Faza telogenă este faza de eliminare a firului de păr mort. Acesta rămâne inițial implantat la locul său, după care este împins puțin câte puțin de firul de păr tânăr care s-a format sub el, fiind în cele din urmă eliminat. Această fază durează 2-3 luni.

Teoretic, proporția de fire de păr aflate în cele trei stadii de evoluție se repartizează astfel: 85% din firele de păr se află în faza anagenă, 1% în faza catagenă și 14% în faza telogenă. Proporția de păr anagen este mai importantă la femei decât la bărbați.

Foliculii piloși evoluează în mod individual sau sincron, în grupe de câte trei, iar această evoluție în mozaic explică de ce la om nu există procesul de năpârlire întâlnit la unele animale.

Fig. 13. Ciclul de creștere al firului de păr

Ciclurile pilare se reproduc în mod indefinite pe tot parcursul vieții și fiecare folicul pilos dă naștere unui număr de aproximativ 20 fire de păr.

Firul de păr crește cu aproximtiv 0,3-0,4 mm pe zi, adică cu 1-2 cm pe lună. Pe o suprafață de 1 cm2 se pot afla 300-500 de fire de păr. Un păr cu densitate medie conține între 100.000-150.000 fire, al căror diametru este de 45-90 µm.

Deoarece firul de păr este, prin rădăcină, în legătură cu sistemele circulator și nervos, creșterea lui va fi influențată de hormoni, dietă și medicamente.

Aprecierea stării de sănătate sau a distrofiei părului se face prin determinarea tricogramei sau formulei pilare. Aceasta presupune o examinare microscopică a firului de păr prelevat din trei zone diferite (vertex sau zona moțului, tonsura sau zona occipitală înaltă și zona temporală medie). Prin determinarea proporției de păr anagen, catagen și telogen se poate obține un diagnostic precoce al unor stări patologice, mai ales al alopeciei.

Interpretarea formulelor pilare trebuie să țină seama de anumiți factori care pot influența fazele de creștere a firului de păr. De exemplu, trebuie luat în considerație că în regiunea occipitală se găsesc mai puține fire de păr în faza telogenă decât în alte regiuni ale capului, cu alte cuvinte există unele variații zonale. De asemenea, se ține cont de faptul că durata fazei telogene crește cu vârsta și că în anumite stări fiziologice (ultimul trimestru al sarcinii) proporția de fire telogene este mai mică de 5% , iar în altele poate atinge 30%.

1.4.6. Tipuri de păr

Fig. 14. Tipuri generale de păr: de la stânga la dreapta- drept, ușor ondulat, ondulat și creț

Părul normal este mlădios, strălucitor și sănătos prezintă elasticitate, se modelează ușor și se piptană cu ușurință în stare umedă. De asemenea, este lucios și fin întrucât stratul solzos de la suprafața firului de păr este compact și neted.

Părul subțire și rar are o rezistență foarte scăzută și este rar ca urmare a numărului scăzut de fire cât și a grosimii reduse a firului. Deoarece fibrele elastice din interior sunt în puține la număr el are un aspect ofolit și este moale. Părul cu fir subțire este bine să fie menținut scurt până la nivelul umerilor, fiind mai bine pentru păr ca tunsoarea să fie dreaptă și nu înscări.

Părul gras are aspect lucios și lipicios, umed, atârnă în suviță, se lipește de cap, în urma pieptănarii își pierde repede volumul și capătă formă pufoasă. Acest lucru este datorat excesullui de sebum care datorită fluidității se întinde ușor de-a lungul firului. Părul gras nu se piaptănă prea bine deoarece se intensifică dispersarea grăsimii pe fir.

Părul uscat refractar este un păr care de obicei are culoare închisă sau roșcată, firele având fibre puternice de keratină care se opun oricărui efort de modelare. Îi lipsește luciul întrucât glandele produc grăsime în cantitate prea mică chiar insuficientă.

Părul deteriorat are o suprafață cu aspect aspru, în care stratul solzos este discontinuu și sfărâmicios. În cazul firelor lungi capătul acestuia este distrus ca urmare a unui proces de îmbătrânire, iar vârfurile se despică.

Părul creț este vălurit sau chiar buclat, aproape întotdeauna rezistent și stabil, este foarte uscat, motiv pentru care este friabil. Părul natural ondulat posedă din abundență ceea ce îi lipsește părului drept și anume elasticitatea. Aspecul părului este unul vioi, dar greu de imprimat forma dorită, întrucât tinde mereu spre forma sa inițială. Cea mai indicată tunsoare este cea în trepte, evitându-se cărarea și bretonul (figura nr. 15).

Fig. 15. Diferite grade de ondulare naturală a părului: a,b,c – păr ondulat, d, e, f -păr creț

Părul ciufulit sau zbârlit are, la prima vedere, un aspect neted însă pe alocuri crește în vârtejuri fapt ce îngreunează așezarea lui.

Părul friabil este tipul de păr proaspăt crescut din rădăcină având aspect perfect sănătos. Stratul cornos este întreg, firul are luciu, este elastic și moale. Întrucât crește destul de încet (aproximativ 1-1,5 cm pe lună) vârful părului care a crescut de la cărare și până la lobul urechii are vârsta de un an, iar la două spălări pe săptămână părul pare a fi suportat 100 de spălări. Toate etapele de îngrijire pentru acest tip de păr sunt greu de suportat determinându-i creșterea fragilității și, deci, degradarea lui. Stratul solzos care apără firele de păr se uzează, iar luciul se pierde și începe să se încurce ușor, mai ales la vârfuri.

Capitolul II. AFECȚIUNI DE LA NIVELUL SCALPULUI ȘI AL FIRULUI DE PĂR

II.1. Bolile părului și tratamentul lor

Bolile cele mai frecvente se referă la căderea părului (alopecie), creșterea în exces (hipertricoză) sau la modificările de culoare (caniție). Dintre acestea, cel mai important loc îl ocupă indiscutabil alopeciile.

2.1.1. Alopeciile

Alopecia este o cădere parțială sau generală a părului, prezentând mai multe cauze. Deoarece căderea părului capului are o frecventă ridicată de apariție și este foarte evidentă, termenul de alopecie a devenit sinonim cu pierderea părului de pe cap fiind larg folosit în acest sens.

Etimologia termenului alopecie este grecescul "alopex", care înseamnă vulpe. Prin utilizarea acestui termen se face referire la căderea părului care la vulpe se numește năpârlește și se realizează de 2 ori pe an.

Alopecia la bărbați

La bărbați, formele severe de alopecie pot apare în perioada copilăriei între 11-13 ani printr-un pitiriazis simplu, care între 13-16 ani evoluează în pitiriazis steatoid. Boala se manifestă prin acoperirea pielii capului de un film gras de 1-2 mm grosime, având aspectul unei pelicule de culoare galbenă, pe fondul căreia survin primele căderi importante ale părului.

Nu există întotdeauna o relație între seboree și alopecie, în sensul că unii subiecți își pierd părul fără să existe o seboree a pielii capului și invers.

Alopecia la femei

La femei, frecvența alopeciei pare să crească în ultimul timp, ca urmare a măririi stresului și a practicării unor obiceiuri cosmetice nepotrivite. Ca și la bărbați, alopecia este precedată de pitiriazis simplu sau steatoid.

Spre deosebire de bărbați, la femei alopecia seboreică ajunge pănă în zona tâmplelor și a vertexului, regiunea occipitală neavând de suferit, iar părul nu dispare în totalitate de pe regiunile atinse, ci se observă o rărire, uneori chiar la jumătate.

2.1.2. Cauzele aolpeciilor

Durata de viață a fiecărui fir de păr este limitată, iar când această perioadă se încheie părul cade în locul său crescând alt fir. Creșterea firului de păr se desfășoară între 3 și 7 ani, în unele cazuri excepționale perioada de reștere este ceva mai lungă. După ce creșterea s-a stopat, rădăcina firului își oprește activitatea prin care realizeză schimbul de substanțe și se micșorează. Părul se mișcă în rădăcină pe o perioadă de timp de 2-4 luni și la finalul perioadei firul cade, capul pierzând, astfel, într-o zi până la 100 de fire, care un număr normal neconstituind o îngrijorare.

Căderea părului este de natură fiziologică (normală) și patologică (anormală), cea dintâi având loc la scurt timp după naștere, iar în cazurile patologice, această afecțiune este influențată, cu precădere, de activitatea hormonală, dar și de un flux seboreic crescut pe suprafața scalpului. Cea din urmă manifestare a bolii cât și alopecia sunt influențate de o serie de factori locali. Astfel, folosirea unor șampoane prea agresive de către subiecții predispuși poate determina o seboree reacțională. În plus, eliminarea unui număr prea mare de corneocite prin utilizarea detergenților puternici face ca sebumul excretat de glandele sebacee să nu mai poate fi reținut de către celulele stratului cornos (asemănător unui burete). Astfel, că sebumul se răspândește pe pielea capului și dând senzația că părul devine gras mai repede.

Alte cauze ale instalării bolii sunt determinate de instalarea tulburărilor de la nivelul sistemului nervos central, al tulburărilor de nutriție, de o predispoziție înnăscută a persoanei respective, cât și de condițiile mediului înconjurător manifestate prin cele două sezoane: de primăvară și toamnă sau prin soarele puternic din sezonul estival.

În perioada verii părul capului este supus acțiunii directe a razelor ultraviolete ceea ce duce la distrugerea lui. Astfel, pigmenții se distrug și structura lui devine poroasă, iar firul de păr se deschide la culoare. Această acțiune nocivă asupra părului este condiționată de existența umidității din aer care se atașează de firul de păr și pe care soarele îl evaporă. Părul devine, astfel, uscat și își pierde elasticitatea. Cu cât statul solzos este mai rezistent cu atât părul este mai bine protejat contra razelor ultraviolete.

Părul tratat adică undulat, vopsit sau decolorat, trebuie bine ferit de acțiunea razelor solare.

Tulburările sistemului nervos central cât și a nutriției sunt determinate de o serie de substanțe folosite în tratarea unor simptome sau boli.

Alopecia medicamentoasă determină pierderea difuză, generalizată sau circumscrisă a părului, refacerea echilibrului la nivelul foliculului pilos fiind stimulată de întreruperea tratamentului.

Alături de chimioterapicele anticanceroase, care sunt cele mai cunoscute medicamente care afectează foliculul pilos, numeroase alte medicamente stau la originea alopeciilor medicamentoase. Din grupa psihotropelor, au fost raportate unele antidepresive imipraminice (imipraina, desipramina, maprotilena) care rareori au determinat căderea părului (figura nr. 16).

Fig. 16. Alopecie apărută în urma unui tratament chimic (citostatic)

Litiul cauzează în aproximativ 15% din cazuri pierderea părului, iar în 20% modificări ale texturii acestuia, prin afectarea fazei telogene și probabil prin hipotiroidismul indus de el.

Dintre neuroleptice, au fost consemnate ca având acest efect fenotiazinele și butirofenonele (haloperidol), iar în grupa antiepilepticelor, acidul valproic declanșează (în 1%cazuri) pierderi tranzitorii ale părului, precum și modificări ale texturii și culorii sale. Hidantoina, printr-un mecanism androgenic, poate determina alopecie, dar și hipertricoza altor regiuni ale pielii.

Dintre medicamentele antihipertensive, propanololul poate fi responsabil de pierderi difuze sau în plăci ale părului, posibil printr-o acțiune toxică asupra foliculului pilos sau prin vasoconstricție secundară.

Anticoagulantele (heparina și antivitaminele K) pot fi la originea alopeciilor cu o incidență de 19-70%, acestea afectând și sprâncenele, axilele și pubisul.

Contraceptivele și hormonii sexuali pot produce o alopecie difuză de tip androgenic. O alopecie de tip anagen, prin interferența cu sinteza cheratinei, pare să determine o hipervitaminoză A, iar interferonul induce alopecie la 20-30% din cazuri.

Alopeciile pot fi provocate de infecții acute febrile, la care temperatura de peste 39,5˚ persistă cel puțin 3 zile. Cu cât perioada febrilă este mai lungă, cu atât căderea părului este mai abundentă. Alopecia apare aproximativ la 3 luni după starea febrilă, durează 5-6 săptămâni, după care părul începe să crească spontan; ele mai pot fi produse de șocuri nervoase, emoții puternice, după un traumatism sau o intervenție chirurgicală mare.

În aceste cazuri, alopecia apare după 10-12 zile și este urmată de asemenea de creșterea spontană a părului.

Aceste alopecii nu necesită nici un tratament. În caz că se prelungesc, se va aplica același tratament ca în alopeciile difuze cronice.

Căderile patologice pot apărea la orice vârstă și recunosc de multe ori un factor ereditar, completat cu o serie de factori endogeni (care provin din interiorul corpului) sau exogeni (care provin din mediul înconjurător). Căderea părului poate fi determinată de o încetare temporară a activității papilei folicularesau de o distrugere a acesteia: în primul caz se produce o alopecie necicatriceală, reversibilă, adică părul va crește după un timp variabil; în al doilea caz se realizează o alopecie cicatriceală, definitivă.

În prezent nu există tratamente eficiente în tratarea alopeciei, însă prin respectarea unor reguli elementare, precum spălarea pe cap ori de câte ori este nevoie, evitarea produselor care pot induce o seboree reacțională, tratarea seboreei și a pitiriazisului, pot determina o reducere a căderii părului. De asemenea, se pot folosi produse realizate pentru stimularea creșterii părului.

2.1.3. Clasificarea alopeciilor

Alopeciile sunt grupate după cauza lor, aspectul clinic sau în funcție de evoluție.

2.1.3.1. În funcție de evoluție, alopeciile pot fi clasificate în:

– alopecia de tipul I, care se manifestă printr-o lărgire a celor două golfuri frontale cu izolarea unui smoc de păr;

– alopecia de tipul II, manifestată inițial prin căderea părului în zona tonsurii; – alopecia de tipul III, cunoscută și sub numele de alopecia vertexului;

– alopecia de tip IV, caracterizată prin faptul că diferitele zone de alopecie au confluat, formând calviția de tip hipocratic cu o coroană de păr normal la nivelul tâmplelor și cefei.

În funcție de cauza lor, alopeciile se împart în alopecii ereditare și alopecii câștigate.

Alopeciile ereditare (moștenite) sunt afecțiuni rare, adesea familiale, care apar în timpul vieții intrauterine sau după naștere și sunt difuze sau localizate. Dintre alopeciile ereditare, cele mai importante sunt moniletrix și tricoclozia.

Moniletrix. Copilul se naște cu părul normal în aparență, dar el începe să cadă la vârsta de 6 luni încetându-și creșterea după această vârstă. Alopecia este totală în regiunile temporale și occipitală.

Alopeciile câștigate sunt cele mai numeroase și recunosc cauze multiple, de ordin intern sau extern. Unele alopecii prezintă în etiologia lor un factor genetic și unul sau mai mulți factori de natură endogenă sau exogenă.

Din punct de vedere practic, cea mai bună clasificare a alopeciilor este cea făcută după aspectul lor clinic, astfel, acestea se împart în două mari grupe: alopecii difuze și alopecii circumscrise.

Alopeciile difuze se caracterizează printr-o rărire a părului de pe suprafața capuluiși pot prezenta o evoluție acută sau cronică.

Alopeciile difuze acute încep printr-o cădere bruscă a părului, spontană sau la cele mai mici tracțiuni, fără să realizeze o placă alopecică ci numai o rărire a acestuia. Părul se smulge mai ușor în regiunea retroauriculară spre deosebire de calviție, în care se smulge mai ușor în regiunea frontoparietală.

Alopeciile difuze acute încep printr-o cădere bruscă a părului, spontană sau la cele mai mici tracțiuni, fără să realizeze o placă alopecică ci numai o rărire a acestuia. Părul se smulge mai ușor în regiunea retroauriculară spre deosebire de calviție, în care se smulge mai ușor în regiunea frontoparietală.

Alopeciile difuze cronice afectează cel mai mare număr de persoane, iar dintre multiplele forme descrise, două sunt cele mai importante: alopecia difuză cronică caracteristică pentru femei și alopecia difuză cronică progresivă caracteristică pentru bărbați.

Alopecia difuză cronică cuprinde aproape 90% din totalul alopeciilor care apar la femei. Afecțiunea se instalează la tinerețe la vârsta cuprinsă între 20 și 40 de ani cu maximum de frecvență între 30 și 35 de ani. Alopecia se instalează progresiv, mai rar la persoanele cu părul uscat și mai frecvent la cele cu părul gras. Deși căderea este difuză, ea este mai marcantă la vertex (creștetul capului) și tâmple. Părul care se reface în aceste regiuni este de obicei subțire și fragil. Uneori, rărirea părului devine impresionantă și pielea capului apare acoperită de câteva meșe ce provin din marginea păroasă a zonei frontale.

Cauzele cele mai frecvente ale alopeciilor difuze cronice la femei sunt: externe 5%, alterări ale stării generale 9%, tulburări endocrine 28%, tulburări neurovegetative 46% și 12% din cauze nedeterminate.

Dintre cauzele externe cel mai des întâmpinate sunt: traumatisme, ondulări temporare sau permanente prea frecvente, aplicări de lacuri, decolorări succesive, spălări prea dese cu șampoane degresante sau cu săpunuri prea alcaline, tracțiuni intense și prelungite pe bigudiuri sau pe alte obiecte, destinate sa modifice direcția naturală a părului. Toate aceste cauze pot produce ruperea temporară a părului, de obicei fără gravitate. Dacă aceste cauze acționează prelungit, alopecia poate deveni definitivă.

Din punctul de vedere al alterări stării generale alopecia difuză cronică se observă mai frecvent în următoarele situții:

– la persoane care fac cure de slăbire, datorită, mai ales, a medicamentelor folosite; – după administrarea de diferite medicamente: anticoagulante (heparină, dicumarol, trombostop) în cure prelungite, vitamina A în doze mari, citostatice

– în malabsorbție (absorbția incompletă a principiilor alimentare la nivelul intestinului), cu deficiențe proteice și de fier, cu sau fără anemie

– în afecțiuni cronice severe, ca tuberculoza, cancerul leucemiile.

În cazul tulburări de ordin endocrin, sistemul endocrin are importanță în fiziopatologia sistemului pilosebaceu. Unele tulburări endocrine, tiroidiene, hipofizare sau suprarenale se pot asocia cu alopecia difuză cronică. S-ar putea ca în unele cazuri, secreția de testosteron produsă de un ovar bolnav sa fie responsabilă de această alopecie. Tratamentul cu testosteron sau cu alte preparate similare pentru fibrom uterin poate să producă o alopecie cronică mai mult de tip masculin. De asemenea, tratamentul cu progesteron poate să declanșeze o alopecie cronică difuză, de tip masculin, datorită faptului că el poate servi ca material pentru formarea androgenilor.

Tot ca o consecință a tulburărilor endocrine este și alopecia de menopauză. Aceasta este mai rar întâlnită, cu predominanță în regiunea frontoparietală și vertex, fiind, deci, mai mult o alipecie de tip masculin. În unele cazuri este însoțită de o hipertricoză a buzei superioare (apariția discrete a unei mustăți de culoare cenușie). Ea apare la menopauză, mai frecvent la femeile care au făcut tratament cu doze mari de androgeni, pentru a combate efectele nocive ale acesteia.

Tulburările neurovegetative joacă un rol important în apariția acestui gen de alopecie, observându-se că șocurile emotive, discuțiile, insistente, în contradictoriu, senzația de nesiguranță, insomniile, melancolia pot produce căderea difuză a părului, de obicei, pe un teren seboreic. Alopecia mărește prin efectele ei psihice negative, instabilitatea neurovegetativă și duce la nevroze, care la rândul lor accentuează alopecia, creându-se astfel un cerc vicios.

În unele cazuri nu se poate preciza cauza, motiv pentru care alopecia este denumită idiopatică sau esențială. Alopecia difuză cronică se poate întâlni și la bărbat și ea recunoaște în etiologia ei o parte din cauzele amintite mai sus.

Alopecia difuză cronică progresivă (chelia) se observă de regulă la bărbați, fiind excepțională la femei. Ea începe precoce la pubertate și în acest caz se numește alopecie prematură sau precoce .

Alopecia de asociază frecvent cu pitiriazisul seboreic sau mătreața grasă (alopecie seboreică) sau mai rar cu pitiriazisul uscat sau mătreața uscată (alopecie pitiriazică). Denumirea de alopecie seboreică sau pitiriazică este improprie, deoarece nici seboreea nici pitiriazisul uscat nu sunt cauza alopeciei. În faza finală ea poartă numele de calviție (chelie).

La femei, căderea părului poate fi abundentă uneori, dar creșterea lui compensează în parte căderea și practic nu se ajunge la chelie decât în cazuri de dereglări hormonale deosebite.

La bărbați, afecțiunea evoluează progresiv de la 16-17 ani până la 70 de ani, fără o creștere pilară compensatorie eficientă, fapt care duce la instalarea calvitiei (cheliei). La 25 de ani, aproximativ 25% din bărbați au alopecie prematură, la 50 de ani aproximativ 50 % au calviție, care crește progresiv până la 60% între 50 si 90 de ani. Din punct de vedere clinic se descriu trei forme: alopecia frontoparientală, alopecia vertexului și calviția zisă hipocratică sau chelia.

Calviția hipocratică (chelia) rezultă dintr-o confluere a celor două forme anterioare, iar evoluția ei se face în etape. În calviția hipocratică, părul este aproape complet căzut, persistând numai o zonă periferică de dimensiuni variabile, care se întinde de la o tâmplă la alta, acoperind partea înaltă a cefei. Căderea părului se face în timp, uneori lent, progresiv, de cele mai multe ori în puseuri adesea sezoniere sau în raport de eforturile fizice și mai ales intelectuale. Părul care crește din nou este din ce în ce mai subțire, până la aspectul unui duvet (puf) imperceptibil. În perioada finală, pielea alopecică (fără păr) este ușor atrofiată, netedă, lucioasă, nepruriginoasă.

Alopecia frontoparientală începe în unghiurile cu același nume și se adâncește progresiv ca două golfuri. Prin confluarea celor două golfuri pe linia mediană rezultă o alopecie a regiunii frontale și parțial a regiunilor parietale. Alopecia vertexului apare sub forma unei placi alopecice rotunde la nivelul creștetului capului care se extinde lent spre periferie.

În cazul când alopecia este asociată cu pitiriazisul uscat sau seboreic, poate fi însoțit de prurit. Gravitatea alopeciei este în funcție de vârsta la care începe să apară: formele grave încep la 16-18 ani când în fiecare zi cad 200-400 fire de păr și ajung la calviție totală spre 25-30 de ani; formele mijlocii încep la 22-25 de ani, cad zilnic 60-70 de fire de păr și ajung la calviție totală spre 55-60 de ani; formele ușoare, reprezentate prin alopeciile tardive încep spre 40 de ani și nu ajung să fie complete niciodată. Soarta părului se hotărăște de obicei între 16 și 25 de ani, deoarece alopeciile care încep în această epocă sunt mai greu de stăpânit, dacă nu imposibil.

Etiologia (cauza) calviției nu este complet lămurită. Se tot admit doi factori principali, care determină apariția calviției: ereditatea și hormonii androgeni (hormonii sexuali masculini).

Ereditatea are rolul principal, afecțiunea transmițându-se pe linie masculină. Incriminarea seboreei drept cauză a alopeciei nu are o bază științifică. Sebumul de la persoanele cu calviție nu se deosebește chimic de al celor normale. Asocierea frecventă a alopeciei cu seboreea se datorează faptului că amandouă sunt boli ereditare și că genele care le transmit se găsesc pe același cromozom. În unele cazuri, ele se transmit separat, adică fiecare genă se găsește pe alt cromozom, deci bolnavul poate să aibă seboree fără alopecie sau invers.

Hormonii androgeni au rol evident în declanșarea alopeciei deoarece aceasta nu apare decât în prezența lor, motiv pentru care se observă numai la bărbați, de unde și denumirea de alopecie masculină. Alopecia prematură apare numai când factorul ereditar și hormonal acționează simultan.

Pentru această dublă acțiune pledează următoarele fapte:

– eunucii castrați înainte de pubertate nu fac alopecie, deoarece lipsește factorul hormonal;

– apariția alopeciei numai după pubertate, când factorul hormonal intră în acțiune;

– eunucii tratați cu androgeni fac alopecie numai într-o proporție de 20% adică numai la cei la care există factorul ereditar; alopecia durează atât cât se face tratamentul cu androgeni și dacă acesta este de scurtă durată, după încetarea lui părul începe să crească.

Sub acțiunea simultană a acestor doi factori, ereditatea și hormonii masculini, se reduce faza activă de dezvoltare a părului și se prelungește mult faza de repaus, fapt care după cicluri repetate duce la căderea lui și deci la apariția alopeciei, cu evoluție progresivă. Rolul androgenilor în declanșarea cheliei este paradoxal și unic, deoarece asupra părului de pe restul corpului ei au efect de stimulare a creșterii, contribuind la apariția caracterelor secundare la bărbat (mustață, barbă, părul de pe corp). Ei stimulează de asemenea creșterea părului din axile.

Ca factori secundari care contribuie la agravarea alopeciei se menționează: tulburări neurovegetative, tulburări digestive, alimentație săracă în proteine și vitamine, dar bogată în grăsimi și dulciuri, abuzul de condimente și băuturi alcoolice.

2.1.4. Tratarea alopeciilor

Tratamentul trebuie să fie în primul rând etiologic, adică să se suprime cauza care determină apariția acestei alopecii. De multe ori este foarte greu de precizat cauza, deoarece aceasta poate fi mascată de alte suferințe ale organismului. În aceste cazuri, bolnavul trebuie interogat cu foarte multă răbdare, făcându-i-se un examen medical general foarte atent, pentru a putea preciza cauza alopeciei. Tratamentul etiologic dă cele mai bune rezultate.

În cazurile în care nu se poate preciza cauza alopeciei, se va face un tratament simptomatic, prin care se urmărește reducerea căderii părului și în același timp să stimuleze nespecific creșterea lui.

În cazurile în care boala evoluează pe un teren seboreic, este necesar umarea unui regim aliemntar sărac în grăsimi, dulciuri, condimente dar bogat în proteine (mai ales brânză de vaci), în fructe și legume verzi. În cazurile de alopecie cu păr uscat, alimentația este relativ normală, dar săracă în condimente și cu un plus de proteine, fructe și legume verzi.

Ca tratament general se recomandă acizi aminați, vitamine și sedative neurovegetative astfel: – Folcisteină, 1 fiolă intramuscular la două zile, 15 fiole pentru o cură; se repetă 2-3 cure, separate prin pauze de 15-30 zile; – Mecopar forte, 3 drajeuri pe zi timp de treizeci de zile; – Vitamina A, 6 drajeuri pe zi, timp de treizeci de zile; – Complex B, electovit sau viplex, câte 3 drajeuri pe zi, timp de treizeci de zile; – Vitamina D2, 1 fiolă a 600 000 u, intramuscular pe saptămână, 4 fiole numai în timpul iernii; – Vitamina B6, 250 mg/zi, timp de 20 de zile, daca părul este gras; – Romavit, 3 comprimate pe zi, timp de 15 zile; – Pantotenat de calciu, 1 fiolă intramuscular zilnic,15 fiole; – Panthenol, 1 fiolă intramuscular, zilnic, 15 fiole sau 3 comprimate pe zi, timp de 30 de zile; – Bergonal, 2 comprimate pe zi timp de 10 zile; – Meprobamat, ½ comprimate de trei ori pe zi, timp de 20-30 de zile; – Diazepam a 10 mg, ½ comprimate de 2 ori pe zi, timp de 20-30 de zile; – Levomepromazin, 3 comprimate a 2 mg pe zi, timp de 20 de zile; Uneori se recomandă Prednisonul sau Triamcinolonul, câte 2 comprimate pe zi, timp de 30-60 de zile, sub supraveghere medicală. În alopecia de menopauză, unii autori recomandă cu prudență un tratament cu estrogeni (foliculină), contraindicat de alții pe motiv că dozele mici sunt insuficiente, iar dozele mari nu și-au făcut proba terapeutică; în plus sunt periculoase din cauza potențialului lor cancerigen, mai ales în perioada menopauzei.

Asocierea acestor medicamente, în cure succesive, se face după indicațiile medicului, iar ca tratament local se recomandă frecții zilnice cu apă de colonie și expuneri progresive la razele ultraviolete (1-15 minute, crescând cu câte 1 minut pe zi) sau la radiațiile solare în sezonul de vară. Se recomandă de asemenea diferite loțiuni capilare în funcție de aspectul părului, uscat sau gras. Loțiunile capilare, prescrise de medic sau preparate de industria cosmetică, sunt antiseptice și stimulante fiind destinate igienei și răcoririi pielii capului. Acestea acționează prin suprimarea temporară a mătreaței, atenuând uscarea prin gresarea părului și pielii capului și ameliorează circulația sanguină, asigurând, astfel, creșterea părului într-o oarecare măsură. Folosirea lor pentru a realiza o curățire a pielii capului între două spălări este comodă și agreabilă. O loțiune capilară cuprinde: substanțe active, vehicul, emolienți, și parfum. Substanțele active cele mai des folosite sunt: nitratul de potasiu, nitratul de pilocarpină, tincura jaborandi, tinctura capsici, cantaridină sau tinctura de cantaridină, sulfat si clorhidrat de chinină, acid salicilic, rezorcina, acid acetic, amoniac, cloral hidrat, fenol, etc.

Vehiculul este în general un solvent organic, ca: alcoolul etilic, alcoolul izopropilic care se apropie de grupa detergenșilor și care are acțiune antipitiriazică (împotriva mătreții) și antiseboreică (împotriva grăsimii) mai accentuată, eterul și acetona. Loțiunile trebuie să aibă, de asemenea, suficientă apă pentru a evita deshidratarea pielii capului. Este necesar ca ele să aibă o reacție acidă pentru a se evita alterarea keratinei. Emolienții sunt loțiunile destinate părului uscat sau pitiriazisului uscat (mătreață) conținând diferite substanțe emoliente ca: glicerină, propilenglicol, colesterol, lecitină, ulei de ricin și alte substanțe grase, pentru a remedia uscăciunea naturală. În plus, ele gresează (ung) părul și pielea capului, înlocuind grăsimile naturale îndepărtate de vehiculul degresant. Parfumurile se adaugă pentru a masca unele mirosuri neplăcute, deși au incovenientul că pot da diferite accidente cutanate. Loțiunile capilare se aplică seara, sub formă de frecții, cu un tampon de vată fixat pe un suport, de la creștetul capului spre periferie, după ce părul este separat în cărări succesive. Se recomandă să se evite contactul loțiunilor capilare cu degetele, deoarece pot produce descuamări, pielea acestora fiind puțin rezistentă în comparație cu pielea capului.

Mai jos sunt redate câteva formule de loțiuni capilare pentru tratamentul alopeciilor cu păr uscat și pentru alopeciile cu păr gras, care se vor utiliza doar în urma unei recomandări medicale de la medicul specialist.

Tratamentul aplicat în cazul calviției hipocratice constă în îngrijirea prin spălarea părului și pielii capului. Spălarea se face o dată pe săptămână și nu mai des, deoarece am arătat că abuzul duce la excitarea glandelor sebacee și în final la hipertrofierea lor, fapt care agravează seboreea. Multe persoane nu se spală pe cap decât foarte rar, pentru că au observat că în timpul spălării cade o mare cantitate de păr, atribuind greșit drept cauză a căderii părului acțiunea directă a săpunului și spălării. Observația lor este justă, dar interpretarea și concluzia sunt eronate: se știe că părul mort cade de pe cap după aproximativ trei luni; în timpul spălării, datorita fricțiunilor, cade nu numai părul mort de 3 luni, dar și o parte din cel mort de 2 luni și chiar de 1 lună jumătate, fapt care duce la o cădere mai abundentă.

Trebuie reținut faptul că nu cade decât firul mort și că firele căzute în plus tot ar fi fost eliminate la timpul lor. Căderea mai devreme a unor fire de păr ne explică de ce după baie cade foarte puțin păr. Deci îngrijirea rațională a părului nu duce la căderea lui, dar neîngrijirea agravează alopecia. Dacă alopecia evoluează cu un păr uscat sau normal, acesta se va spăla cu un săpun de toaletă sau de copii, care are PH acid, sau cu șampoane pentru păr uscat sau normal. Dacă alopecia este asociată cu seboree, spălarea se va face cu săpun de sulf, ihtiol sau șampon pentru păr gras.

Indiferent de aspectul părului, acesta poate fi spălat cu bromocet, care mai este indicat și în caz de pitiriazis uscat (mătreața), pitiriazis seboreic (gras), seboree (grăsime fără mătreață a pielii capului). Folosirea bromocetului se face astfel: după umezirea părului se toarnă o cantitate ( atât cât conține capacul flaconului) pe păr și se masează cu vârful degetelor; se clătește părul și se toarnă încă o dată aceeași cantitate; de data aceasta, prin masare, face spumă ca orice șampon; se clătește din nou cu multă apă. Pe păr rămâne o peliculă fină care îi conferă o anumită suplețe și aspect mătăsos. Bromocetul este incompatibil cu săpunul, deci la același spălat nu se pot folosi și unul și altul.

Între două spălări se vor folosi loțiuni capilare detergente (pentru părul gras), de două sau trei ori pe săptămână.

Cremele se aplică prin fricțiuni cu vârful degetului de la vertex spre periferie, pe părul făcut cărări succesive. În cazul în care se aplică creme cu sulf, a doua zi se spală părul cu apă caldă și săpun urmând fricționarea cu loțiune.

II.2. Stări peliculare ale pielii capului (scalpului)

Mătreața (Pityriasis capitis)

Constă în descuamarea exagerată a straturilor superficiale ale pielii capului, sub forma unor aglomerări de celule sau scuame vizibile cu ochiul liber, în care celulele sunt parțial cheratinizate.

Pitiriazisul poate trezenta două forme:

Pitiriazisul simplu este așa-numita mătreața uscată sau seboree simplă uscată, în care peliculele sunt uscate, iar descuamarea este fină. Peliculele cad și sunt eliminate rapid prin simpla spălare.

Pitiriazisul steatoid este acea stare în care peliculele sunt grase cu scuame foarte numeroase. Acestea din urmă, aderă, prin intermediul transpirației la pielea capului și determină un strat gras și făinos care, în mod frecvent, este precursorul seboreei. În cazul în care crustele aderente se formează în mod constant, se pot produce stări inflamatorii ale pielii capului, însoțite de eritem, scuame grase, exudații, rezultând așa-numitul pitiriazis circinat (eczemă seboreică).

Mecanismul formării peliculelor nu este încă total clarificat, dar se știe că prezența unor microorganisme stă la baza acestei perturbări, cel mai important fiind Pityrosporum ovale. Dacă acest microorganism există în mod permanent pe pielea capului, el se înmulțește în mod considerabil când apare mătreața.

Secrețiile enzimatice ale acestui microorganism descompun gliceridele din sebumul cutanat, eliberând acizii grași. Aceștia, la rândul lor, determina iritarea scalpului, ceea ce duce la o mai mare multiplicare a celulelor. Se creează astfel un cerc vicios, în care nu se știe dacă proliferarea microbiană este cauza sau consecința formării peliculelor. Dar cauzele fundamentale sunt de ordin intern, un rol important revenind factorilor nervoși și digestivi.

Tratamentul extern se adresează mai degrabă consecințelor decât cauzelor acestei afecțiuni. Distrugerea microorganismelor care determină proliferarea straturilor de pelicule permite evitarea apariției mătreții și în același timp micșorează, pentru o vreme, iritarea pielii capului și pruritul.

Dintre agenții utilizați pentru combaterea mătreții sunt:

– cheratolitice, precum sulfura de seleniu, sulf precipitat; aceste substanțe sunt iritante și folosirea lor este redusă; – derivați fenolici: rezorcinol, gudron de huilă, coaltar; – acid salicilic și derivații săi; – agenți antimicrobieni ca hexaclorofenul și derivații săi, amfotericina B.

În prezent, cele mai folosite substanțe împotriva mătreții sunt tensioactivii cationici, reprezentați de sărurile cuaternare de amoniu. Aceste substanțe au un efect temporar și, în lipsa unui tratament de întreținere, mătreața reapare în câteva săptămâni sau luni. De aceea, se recomandă diminuarea frecvenței aplicărilor produselor antimătreață și nu întreruperea folosirii lor.

Modificări ale culorii părului

Caniția (acromotrichia) reprezintă modificarea culorii părului (prin diluarea pigmentului), până la albirea sa. În mod normal, caniția fiziologică începe după vârsta de 35 ani și se generalizează între 55-60 ani. – caniția precoce se întâlnește rar și se manifestă timpuriu (20-30 ani), având de obicei un caracater ereditar. Unele afecțiuni precum epilepsia, boala Addison, HTA pot determina o albire precoce (patologică).

– leucotrichia sau albinismul este congenitală și constă în prezența, în totalitate, a părului alb sau numai a unei suvițe.

Modificări în structura firului de păr

Aceste modificări se referă la: – tricochiza care reprezintă despicarea firului de păr la extremitatea sa liberă; – tricorexa care se manifestă prin apariția de nodozități de-a lungul firului de păr, loc unde firul se despică în filamente și se rupe;

Ambele modificări sunt cauzate de spălarea frecventă a părului, manevre brutale la perierea acestuia, folosirea incorectă a produselor pentru decolorare și existența eczemelor.

– hipertricoza reprezintă dezvoltarea pe anumite zone a unor fire de păr mai groase și mai numeroase;

– hirsutismul constă în apariția părului la femei pe locuri neobișnuite (mustață, barbă);

Hipertricoza și hirsutismul sunt determinate de unele manevre cosmetice (epilare), dar mai ales de tulburări de ordin endocrin sau nervos.

Toate formulele se vor folosi după indicațiile medicului specialist.

Capitolul III. ȘAMPOANE MEDICAMENTOASE

Șampoanele sunt agenți de curățire pentru păr și pielea capului, ingredientul principal fiind un detergent. În compoziția lor intră surfactantul principal pentru efectul de detergent și spumare; surfactantul secundar pentru condiționare; aditivii care dau efecte speciale.

Șampoanele pot fi găsite sub diferite forme de prezentare: lichide, creme sau paste, aerosoli sau sub formă de pulbere. Marea lor majoritate sunt lichide, transparente sau opace (perlate).

Calitățile șamponului nu se limitează la o simplă curățare: părul trebuie să fie frumos, strălucitor, moale la atingere, suplu, ușor de coafat, fără să se electrizeze, tonic, cu volum etc. De asemenea există mai multe situații în funcție de natura părului (uscat, gras, decolorat, permanent), de maladiile pielii capului (mătreața, dermatita seboreică, psoriazis), de obiceiurile de igienă, vârsta, sezon, mod de viață în care se cere un șampon special.

Șampoanele cosmetice sunt destinate să aibă calități de îngrijire și de înfrumusețare particulare, în funcție de nevoile firului de păr, strălucire și pieptănare ușoară pentru părul uscat, volum și lejeritate pentru părul gras, îmbunătățirea aspectului pentru părul fin, suplețe și disciplină pentru părul vopsit sau decolorat. Formularea acestor șampoane este foarte elaborată: baza de spălare este cel mai adesea o asociere între produși tensioactivi anionici și amfoteri, cu aditivi: polimeri cationici (având afinitate pentru cheratină favorizează descurcarea părului), polimeri anionici sau amfoteri (pentru revigorarea părului).

Diferența dintre șampoanele cosmetice și cele dermatologice constă în special în concentrațiile principiilor active, de regulă mai mari la șampoanele dermatologice, acceptate și autorizate pe piață ca medicament. De exemplu în șampoanele cosmetice sulfura de seleniu este în concentrație de maxim 1% (Dercos), iar în cele dermatologice poate fi 2%(Selsun). Toate aceste situații sunt speculate de industria cosmetică pentru a pune pe piață nenumărate produse de spălare a părului cu indicații diferite.

Șampoanele clasice, sunt cele mai des utilizate, au putere de spumare mare, curăță bine și au în compoziția lor agenți tensioactivi anionici. În funcție de concentrația bazei de spălare și a câtorva aditivi pot să fie destinate în funcție de tipul de păr: uscat sau gras.

Șampoanele pentru copii, sunt șampoane “blânde”, care au ca imperativ primordial calitatea de a fi perfect tolerate de pielea fragilă a scalpului și de mucoasa oculară a copilului. Baza de spălare este mai puțin detergentă și are în compoziție cel mai adesea agenți tensioactivi anionici foarte slabi, amfoterici sau nonionici. În subcapitolele ulterioare voi face precizări referitoare la acești surfactanți.

Șampoanele colorante reînvie culoarea naturală a părului sau dau anumite reflexe. Mușețelulul, datorită compoziției de flavonoide întărește blondul natural, extractul de nuc întărește culoarea brună iar Henna conferă reflexe roșii sau acajou. De asemenea aceste șampoane au efecte antiseptice și antiparazitare.

Șampoanele tratament au în compoziția lor pe lângă baza de spălare diverși constituienți care le conferă pe lângă rolul de curățare și proprietăți terapeutice.

Șampoanele pentru păr gras (exemplu: Sabal, Argeal) au proprietăți detergente foarte bune și o acțiune de condiționare mică. Substanțele active care pot intra în compoziția lor sunt foarte multe: lemnul de Panama (limitează seboreea reacțională), taninul (rol astringent), cisteina, metionina, uleiul de cade (acțiune antibacteriană și antifungică), argila (absorbant al sebumului). Șampoanele pentru părul uscat, fragil sau deteriorat datorită decolorării, vopsirii, permanentului (exemplu: Lactocerat) produc o curățare blândă și o condiționare bună, putând conține ulei de ricin, ulei de avocado, ulei de vizon, acizi grași esențiali.

Prin conținutul de agenți tensioactivi cationici fac ca părul să poată fi pieptănat mult mai ușo. Șampoanele antipeliculare (exemplu: Selegel, Kertyol S, Triazol, Nizoral, Dercos, Stiprox, Node DS, Node K, Tgel) conțin pe lângă baza de spălare agenți antimicrobieni și antifungici asociați cu un agent keratolitic. Agenții keratolitici au ca obiectiv eliminarea scuamelor de la suprafața pielii și sunt reprezentați de unii α-hidroxiacizi, acid salicilic, etc.. Gudroanele, deși foarte eficace au fost retrase din formulări datorită efectelor lor potențial mutagene. Dintre agenții antifungici cel mai frecvent întâlnim pirocton-olamina, pirition-zincul, ketoconazolul, clotrimazolul, climbazolul, seleniumul-sulfid.

Șamponul Dercos antipelicular are două formulări, atât pentru mătreața grasă cât și pentru mătreața uscată.

Șampoanele pentru spălare frecventă, pot fi folosite zilnic, au în compoziția lor concentrații reduse de agenți tensioactivi anionici sau prezența unor tensioactivi amfoteri sau neionogeni, mai putin agresivi (Node, Extra-Doux). Aceste șampoane nu determină seboree reacțională și au un efect cosmetic bun fără să “încarce părul”, așa cum se poate întâmpla dacă se folosesc repetat anumite produse cosmetice: balsamuri, fixative, geluri.

În urma prezentării succinte de mai sus putem trage concluzia că există mai multe categorii de șampoane și anume:

-șampoane pentru păr normal;

-șampoane pentru păr uscat;

-șampoane pentru păr deteriorat;

-șampoane pentru păr gras;

-șampoane pentru utilizare zilnică;

-șampoane pentru curățare profundă;

-șampoane pentru copii;

-șampoane medicamentoase;

-șampoane balsam;

-șampoane pentru păr vopsit;

-șampoane populare;

III.1. Formularea șampoanelor

Formularea șampoanelor în acord cu gustul publicului pune un accent deosebit pe capacitatea de spumare a lor, acest lucru apărând, în concepția consumatorilor, sinonim cu eficacitatea. Dar, o capacitate de spumare mare nu reprezintă decât unul dintre criteriile de calitate a șampoanelor, la care se mai adaugă “blândețeaˮ sau compatibilitatea cu ochii, pielea și mucoasele, stabilitatea spumei, puterea detergentă, ușurința limpezirii și efectele estetice asupra părului.

Pentru formularea șampoanelor fabricanții au ținut cont de următoarele aspecte:

-proprietățile fizico-chimice ale substanțelor, parametrii biofarmaceutici ai acestora;

-solubilitatea substanțelor și pH final al șamponului;

-constanta de disociere a substanțelor active din șampon;

-starea cristalină, punct de topire, stabilitatea din soluție, a acestora;

-aspect, culoare, miros;

-mărimea și forma particulelor din compoziția șamponului;

-gradul de omogenizare al acestora;

-capacitatea de curgere a acestora;

-compatibilitatea substanțelor active cu excipienții folosiți;

Șampoanele la origine sau folosit doar pentru curățarea părului. Acum consumatorul, pacienții așteaptă de la un șampon o putere mare de curățare combinată cu reactivitate mică a substanțelor conținute cu scalpul și părul, spumare de calitate și să redea părului suplețea și strălucirea. În plus șampoanele trebuie să constituie o bună bază, un vehicul bun pentru aplicarea substanțelor medicamentoase la nivelul scalpului.

Ca principiu general șamponul trebuie să înlăture murdăria, compușii din sebum și mizeria adusă de mediul înconjurător. În general șampoanele cu succes comercial, cele pentru copii curăță cam la fel, având rezultate la testele standard care se cer pentru autorizare valori apropiate.

Șampoanele au în compoziția lor ca element esențial substanțe tensioactive.

Aceștia dau parte din caracteristicile și comportamentul șamponului asupra scalpului și părului. Acești surfactanți sunt amfifilici. Asta înseamnă că molecula de detergent prezintă două situri de legare și anume unul lipofilic ce atrage uleiurile și un sit de atragere hidrofilic ce atrage produsele apoase. Polul lipofilic leagă (fixează) sebumul și murdăria solubilă în uleiuri și polul hidrofilic leagă apa, și tot ce se curăță din sebum prin clătire. În următoarea figură se observă schematic cum arată acești surfactanți și cum se pot prezenta în interiorul șampoanelor.

Modul de prezentare al surfactanților în funcție de așezare micelară

Pentru șampoane, aceste substanțe trebuie să satisfacă următoarele cerințe:

-să aibă putere de curățare înaltă;

-să fie biodegradabile;

-să aibă putere de curățare înaltă;

-să spumeze bine, pentru a favoriza eliminarea murdăriei;

-să fie compatibile cu țesuturile umane;

-emulsificare/floculare-cremare (pentru macro și microemulsii);

-dispersare/agregare particulelor solide;

-solubilitatea și solubilizarea (proprietățile hidrotropice);

-adsorbția;

-micelizarea;

-interacțiuni sinergice cu alți surfactanți.

În mod curent, în șampoane există câțiva detergenți ce se combină pentru a se ajunge la rezultatele dorite. Spre exemplu dacă șamponul se dorește a fi pentru păr gras, sunt alese detergenții cu proprietăți de curățire și îndepărtare a sebumului, în schimb dacă șamponul este pentru păr făcut permanent sau vopsit, detergenții cu putere medie sunt aleși pentru o îndepărtare a sebumului medie. Arta formulării șampoanelor este de a selecta combinația de detergenți potrivită pentru a curăța scalpul și de a da părului instantaneu frumusețea sa naturală. . Există cinci categorii de bază de detergenți ce există în șampoane: tensioactivi anionici, cationici, amfoterici, non-ionici și naturali. Fiecare din aceste grupe prezintă proprietăți diferite de curățare și de condiționare, ce combinate vor imprima carecteristicile finale ale șamponului.

Tensioactivi anionici

-sulfonați:-alchil bezen sulfonați;-alfa-olefin sulfonați;-parafin sulfonați;-esteri metil sulfonați;

-acizi grași sulfonați;-sulfosuccinați;

-sulfați:-alchil sulfați;-alchil eter sulfați;

-esteri fosfați;

-carboxilați:-săpunuri;-eter carboxilați;-acil sarcosinați;-alchil ftalamați;-isotionați;-taurați.

Sunt cei mai populari surfactanți folosiți în șampoanele de curățare de pe piața curentă. Sunt numiți așa datorită încărcării lor negative dată de gruparea polară hidrofilică. Ei sunt derivați din alcooli grași și au calități foarte bune în îndepărtarea sebumului de scalp și păr. Din nefericire prezentarea părului după o asemenea curățare nu este agreată în totalitate de clienții. Părul lipsit de tot sebumul este aspru, dur, sensibil la electricitate statică, mat și greu de descurcat.

În mod curent, se folosesc laurilsulfat de sodiu, laurilsulfat de trietanolamină și lauriletersulfați. Alchilsulfații au o mare capacitate de spumare, dar și un puternic efect de degresare a părului și scalpului. Acest neajuns se poate corecta prin adaos de substanțe grase. Lauril sulfații –multe șampoane concepute să producă o bună curățare a părului vor conține un lauril sulfat ca la doilea sau al treilea ingredient pe tabel, dacă apa este trecută ca fiind prima.

Detergenul scris primul va fi curățitorul primar și este în concentrația cea mai mare, iar cel de pe listă al doilea este desemnat să completeze neajunsurile detergentului principal. Exemple de lauril sulfați sunt: lauril sulfat de sodiu, lauril sulfat de trietanolamină, lauril sulfat de amoniu.

Acești prim detergenți sunt foarte populari ca agenți foarte buni de curățare pentru că lucrează și în apă de o duritate mare sau mică, produc o spumă bogată și se clătesc foarte ușor. Ei sunt foarte buni curățitori, dar la un păr dificil este necesar o alegere cu atenție a detergentului secundar și folosirea unui agent de condiționare (balsam) ca parte din formularea șamponului. Lauril sulfații sunt folsiți mai ales pentru părul gras. Laurileter sulfații sunt unii dintre cei mai uzuali detergenți din șampoanele concepute pentru păr normal și păr uscat.

Ei conferă proprietăți de curățare foarte bune însă păstrează părul într-o bună condiție nemaifiind nevoie de balsamuri. Consumatorilor le plac acești detergenți deoarece produc o spumare abundentă, deși excesul de spumă nu are nimic de a face cu o curățare adecvată a scalpului și părului. Exemple de detergenți ce intră în clasa laurileter sulfaților sunt: laurileter sulfat de sodiu, laurileter sulfat de trietanolamină și laurileter sulfat de amoniu. Sarcozine – nu sunt folosite ca detergent primar deoarece nu excelează în îndepărtarea sebumului.

Oricum ele sunt foarte bune ca și agenți de condiționare și de obicei sunt pe lista de ingrediente în poziția a doua sau a treia ca detergent secundar și terțiar. Sarcozinele sunt folsite mai des în șampoanele-balsamuri sau în șampoanele pentru păr uscat. Șampoanele care au substanțe din această clasă sunt lauril sarcozină și lauril sarconizat de sodiu.

Sulfosuccinați- sunt cei mai puternici detergenți ce sunt folosiți pentru îndepărtarea sebumului. Din acest motiv sunt cei mai utilizați detergenți secundari din șampoanele pentru păr gras. Cei mai uzuali detergenți din această clasă sunt oleamin.

Surfactanții de bază – scopul unui șampon este de a curăța scalpul și părul. Clienții de asemenea se așteaptă la o spumare densă și fină, acest efecte nefiind esențial pentru curățare. Pentru a face cu succes acestor cerințe, așa numitele surfactanți de bază sau primari, ei sunt structura de bază ale acestor produse de curățare.

Alchil sulfații – este primul surfactant de folosință largă ce se folosește în cantități mai mari de către producători din toată lumea. Alchil sulfații folosiți în produsele de curățare sunt de regulă lauril derivați (alchil =C12÷C16). Ca și în cazul altor eter sulfați, alcoolii pentru rafinare sunt aproape puri, În produsele diluate în apă avem concentrații active de 30÷40% în săruri de sodiu, amoniu, mono și trietanolamine, magneziu și alte săruri.

Alchil sulfații sunt spumanți excelenți, produc o spumă bogată și cremoasă, dar instabilă în apă dură. Acesta nu este o problemă pentru șampoane și geluri de duș, dar asta înseamnă că nu pot fi folosiți ca și componentă principală în spumanți de baie. În schimb pot fi combinați cu alți surfactanți cum ar fi olefin sulfonați sau sulfosuccinați care sunt mai stabili în apă dură. Formele sodice al alcoolilor grași sulfați nu sunt foarte solubili la temperaturi joase, și formulările cu mari cantități de lauril sulfat de sodiu adesea se opacifiază la temperaturi mai mici de 50C.

Sărurile de trietanolamină arată o stabiltate mai bună la temperaturi scăzute, dar cantități mari pot fi folosite până la un procent ce reprezintă o treime din cantitatea de alchil sulfați existentă în formulă și nu contribuie în mare măsură la îmbunătățirea calităților de spumare și de curățare ale aestora. Trietanolamina este un tip de solvent. Referindu-ne la solubilitate formele amoniu sunt mai bune, având valori crescute față de formele sodice, dar formularea trebuie să aibă un pH de 5÷6,5, pentru că la un pH alcalin gruparea amoniu este eliberată din formulă. Un punct negativ al alchil sulfaților este iritabilitatea lor mare, excepție făcând forma lauril sulfat de magneziu ce trebuie îmbunătățită cu un surfactant secundar pentru sporirea calităților de spumare și curățare.

Gradul mare de iritare al alchil sulfaților sodici este unul din motivele pentru care alchil eter sulfații sunt mai des preferați în formulările lichde, în timp ce isetionatul sodic de cocos este prferat în locul bucăților solide de detergenți sintetici. O importantă întrebuințare al alchil sulfaților este în pastele de dinți. Lauril sulfatul de sodiu este disponibil în formă pură în cantități mici de materie desulfatată. Rezultatul este un gust neutru comparativ cu gustul altor surfactanți.

Alchil eter sulfații – sunt surfactanții folosiți într-o mare măsură în produsele cosmetice datorită proprietăților lor de compensare bune. Sunt spumanți excelenți, dar structura spumei este relativ aspră, brută. Spumarea nu este afectată de apa dură , iar acest lucru împreună cu concentrația joasă de micele fac din alchil eter sulfați substanța ideală pentru prepararea șampoanelor. De aceea Gohlke și Berghausen i-au numit o tensidă ideală.

Lauriletersulfat de sodiu – există la multe șampoane la prezentarea substanței din compunerea lor precizarea numărului n (exemplu: lauriletersulfat de sodiu 27). Produsul comercial este eterogen în număr de grupări etoxil, unde n este media. Cel mai comun produs comercial este cel în care n = 3.

Lauriletersulfatul de sodiu (SLES) este considerat surfactant alternativ la lauritsulfatul de sodiu și la laurilsulfatul de amoniu pentru produsele cosmetice și medicamentoase și are calități de curățare și emulsive. Se comportă la fel ca săpunurile. Lauriletersulfatul de sodiu (SLES) este considerat sigur (netoxic) la concentrațiile în care se află în șampoane iar la concentrații mari este iritant la fel ca alți detergenți. El a produs iritații ale pielii și ochilor în experimente pe animale și oameni, însă doar la expuneri de lungă durată la această substanță.

Laurilsulfat de sodiu 30. A nu se confunda cu Sodium Laureth sulfate-Lauriletersulfat de sodiu- deci este (Sodium dodecyl sulfate). Alte denumiri ale laurilsulfatului de sodiu sunt: Sodium monododecyl sulfate; Sodium lauryl sulfate; Sodium monolauryl sulfate; Sodium dodecanesulfate; dodecyl alcohol, hydrogen sulfate, sodium salt; n-dodecyl sulfate sodium; Sulfuric acid monododecyl ester sodium salt.

Descriere: Pulbere sau cristale albe până la alb gălbui, cu miros slab caracteristic. Ușor solubil în apă cu formarea unei soluții opalescente, puțin solubil în alcool. Laurilsulfat de sodiu (Na C12H25SO4) este un emulgator tensioactiv anionic folosit în multe produse de curățire și igienă. Molecula are o coadă din 12 atomi de carbon, legați cu o grupare sulfat, ce dau moleculei proprietăți amfifilice (are afinitate simultan și pentru faza hidrofilă cât și pentru cea lipofilă) necesare unui detergent.

Laurilsulfatul de sodiu este un agent tensioactiv de suprafață ce are abilitatea de a îndepărta pete de ulei, grăsimi, etc. De exemplu se găsește în concentrații mari în preparate industrial ce se folosesc la degresarea motoarelor, detergenților de pardosele și detergenților pentru spălat mașini. Este folosit în concentrații mici în paste de dinți, șampoane și spume de bărbierit. Este un component important în sărurile și spumele de baie având capacitate mare de a face clăbuc și de a crește vâscozitatea.

Laurilsulfatul de sodium nu a fost dovedit a avea potențial cancerigen nici la aplicarea pe piele, nici înghițit. Oricum s-a dovedit clinic că la copii și adulți tineri la o expunere și un contact prelungit (mai mare de o oră) cu pielea provoacă iritație. Într-un studiu clinic laurilsulfatul de sodiu din pastele de dinți a cauzat răni și ulcerații cu o frecvență mai mare decât cocoamidopropil betaina. Cercetările sugerează că laurilsulfatul de sodium are local și un potențial bactericid împotriva virușilor gram pozitiv și gram negativ (v. Herpes, v. HIV .și v. Semiliki).

Ammonyum Lauryl sulfate -Ammonium lauryl sulfate (ALS) -lauril sulfat de amoniu (ALS) este numele comun pentru dodecil sulfat de amoniu. Dodecil semnifică prezența unui lanț de carbon C12-membru în coloana moleculară centrală ce permite moleculei la legături cu partea non-polară ale moleculelor, în timp ce capul foarte polar sulfat permite ca molecula să aibă afinitate cu moleculele polare, cum ar fi apa.

Lauril sulfatul de amoniu este clasificat ca un alchil sulfat și este un agent tensioactiv anionic ce se găsește în primul rând în șampoane și săpun de corp, ca un agent de spumare. Lauril sulfații sunt foarte tensioactivi,buni spumanți, ce pot disloca tensiunea superficială a apei prin formarea de micele în jurul moleculei polare a apei.

α-olefin sulfonații – sunt spre regimul mediu față alchil sulfați și similar din punct de vedere al iritabilității față de alchil eter sulfați. În teste in vivo nu au existat diferențe între olefin sulfonați și eter sulfați. Olefin sulfonații produc o spumare instantanee când sunt folosiți în apă rece și sunt recomandați cu precădere în săpunuri lichide pentru mâini. Sunt stabili în apă dură și au proprietăți hidrotopice.

Asta duce la un punct de opacifiere mai scăzut la răcire, și un grad mare de solubilizare pentru agenți din grăsimi. Dificultatea în obținerea vâscozității dorite poate proveni din combinarea cu alți surfactanți. Spre exemplu un amestec de 60% olefin sulfonat și 40%sulfosuccinat, care ambii sunt dificil de controlat la vâscozitate, arată un comportament comparabil cu alchil eter sulfații. Contrar cu alchil sulfații și alchil eter sulfații, olefin sulfonații sunt stabili și la valori ale pH-ului acide dar și alcaline. Olefin sulfonații sunt bine întrebuințați ca surfactanți pe piețele occidentale și piața japoneză. Toxicologic vorbind este unul din cei mai cunoscuți surfactanți anionici în afară de alchil sulfați. Astăzi tehnologiile permit producerea unor șampoane ușor colorate cu acești olefin sulfonați fără să se producă o albire nedorită.

Alți surfactanți de bază- alchil benzen sulfonații și alcani sulfonații liniari sunt surfactanți foarte puternici cu proprietăți bune detergente și spumante. Oricum, datorită efectului lor puternic degresant, ei lasă un păr și o piele uscată și aspră. Pentru formulări foarte ieftine, pot fi folosite cantități mici de materiale pentru reducerea costurilor materiilor prime. Totuși întrebuințarea lor principală este pentru detergenții lichizi pentru spălarea vaselor și pentru curățări de orice natură.

Surfactanți anionici medii – comparându-i cu surfactanții de bază, un grup mult mai larg din această categorie sunt folosiți în produse cosmetice și dermatologice. Scopul acestor surfactanți medii sau secundari este de a îmbunătăți toleranța formulei la nivelul pielii și ochilor. Pe de altă parte acești surfactanți prezintă o capacitate scăzută de spumare și curățare. Totuși se poate spune că au un sinergism ridicat cu alte tipuri de surfactanți și completează comportamentul acestora parțial sau total.

Acil amidele – două dintre cele mai importante acil amide folosite în cosmetică și dermatologie sunt sarconizatele și proteinele din acizi grași condensați. Ei sunt preparați prin reacția clorurilor acizilor grași cu N – metilglicina sau oligopeptide. Acil amidele pot fi considerate că modifică solubilitatea săpunurilor în apă. Datorită terminației polare mărite, ei sunt stabili în apă dură. Faptul că ei sunt amide înseamnă că ei sunt mai stabili decât esterii. Prețul lor mare și mirosul specific sunt motivele pentru care sunt limitați ca întrebuințare. Acil peptidele, în particular, sunt recunoscute de mulți ani ca surfactanți medii ce în combinațiile cu alți surfactanți anionici pot reduce în mod sinergic iritabilitatea. De când există în șampoane o cantitate mare de acizi grași nereacționați, potasiul și sărurile de trietanolamine sunt întrebuințate mai des.

Cocamide DEA – Cocamidă DEA – dietanolamină cocamidă-Formula chimică este CH3 (CH2) nC (= O) N (CH2CH2OH) 2, unde n poate varia în funcție de sursa de acizi grași. Deci este o dietanolamidă făcută prin reacția unui amestec de acizi grași din uleiuri de cocos cu dietanolamină. Este un lichid vâscos și este folosit ca agent de spumare în produsele de baie (șampoane și săpunuri de mână) și în cosmetice ca agent de emulsionare Cocamida DEA este un alergen ce poate cauza dermatite de contact la cei susceptili de alergii dermatologice.

Alchil eter carboxilatii sunt preparați prin reacția acidului cloroacetic cu alcooli grași etoxilați. Gruparea radical –R reprezintă în mod uzual C12÷C14 grupări alchil. Structura este asemănătoare cu alcooli grași eter sulfați, dar aciditatea grupărilor carboxil este mai mică decât ale grupărilor sulfat. În consecință eter carboxilații sunt surfactanți medii. Oricum ei prezintă calitați de spumare și curățare reduse.

Principiu influența gradului de etoxilare asupra toleranței cutanate este similară cu cea de la alchil eter sulfați. Spre deosebire de alchil eter sulfați, alchil eter carboxilații nu au legături esterice și sunt stabili la valori mici ale pH-ului. Ei sunt disponibil ca material activ 100% în formulări acide și în soluții neutre.

Surfactanții de magneziu – sunt menționați în literatura de specialtate că au toleranță pe piele mai bună decât surfactanții anionici neutralizați sodic, cu amoniu sau cu amine. Într-un test de spălare efectuat pe 10 voluntari, 9 au dat reacții puternice și 1 a dat reacție ușoară de iritație la produsul lauril sulfat de sodiu în timp ce la lauril sulfat de magneziu a dat doar în cazul unui subiect o ușoară reacție de iritare.

Avantajul surfactanților de magneziu comparativ cu a altor surfactanți medii este faptul că propritățile de aplicabilitate sunt identice cu cele ale formelor sodice. Din acest punct de vedere ei aparțin unui grup de surfactanți bazici ce demonstrează un grad mare de spumare și proprietăți foarte bune de curățare. În cazul eter sulfaților, o ușoară creștere a vâscozității cu electroliți rămâne posibilă. Solubilitatea pentru uleiuri și parfumuri este mult mai mare la surfactanții de magneziu decât la cei de sodiu. Conservarea formulărilor bazate pe surfactanți de magneziu este oarecum problematică, datorită ionului divalent de magneziu ce crește rezistența la microbi. În consecință, când în formulare sunt aleși ionii de magneziu, sistemul de conservare trebuie ales cu grijă.

Alchil fosfații – în timp ce di și trialchil fosfații sunt cunoscuți ca emulgatori, monoalchil fosfații puri sunt buni surfactanți ce demonstrază o spumare ridicată combinață cu o tolerață asupra pielii bună. Pornind de la acest fapt dialchil fosfații putem spune că sunt despumanți, și trebuie adăugată o cantitate mare de monoalchil fosfat.

Tensioactivi cationici

Datorită încărcăturii lor pozitive, sunt puternic absorbiți de păr; având afinitate pentru cheratină, ei favorizează descurcarea părului. Sărurile cuaternare de amoniu din șampoanele antipeliculare au în plus proprietăți antiseptice.

Acești agenți sunt iritanți față de mucoasa oculară, putând determina apariția de cheratite. Surfactanții cationici nu sunt la fel de utilizați în șampoanele actuale ca surfactanții anionici, deoarece aceștia sunt limitați în capacitatea lor de a elimina sebumul și nu produc spuma abundentă dorită de consumatori.

În plus, surfactanții cationici nu pot fi combinați cu surfactanții anionici, fiind limitați în utilitazea lor. Surfactanții cationici sunt în principal utilizați în șampoane în cazul în care este dorită putere de curățare minimă, cum ar fi în șampoanele de zi cu zi sau la cele concepute pentru păr permanent, vopsit sau decolorat chimic.

Surfactanții cationici sunt excelenți după administrare conferind moliciune și suplețe părului deteriorat chimic. Spre deosebire surfactanții anionici sau amfoterici, aceștia sunt utilizați pentru proprietățile de curățare pe care le au. Datorită proprietăților lor asemănătoare balsamurilor, surfactanții cationici adaugă o mare substantivitate la suprafețele unde au fost aplicați mai ales la nivelul pielii și dermei.

Ei acționează ca emolienți ai pielii, sau ca balsamuri ale pielii. Efectul principal este de a opri încurcarea părului, o pieptănare ușoară a părului (fie umed sau uscat), rezultat al proprietăților antistatice, de a preveni desprinderea părului.

Tensioactivi amfoteri

Termenul se referă la substanțe care au încărcate negativ și pozitiv ambele grupări polare. Astfel, tensioactivii amfoterici conțin atât grupările anionice cât și cele cationice, ceea ce le permite să se comporte ca tensioactivi cationici la valori mai mici de pH și ca tensioactivi anionici la valori mai mari ale pH-ului. Aceste proprietăți fac din tensioactivii amfoteri să fie unici.

Sunt reprezentați de derivații de imidazolină sau betaină. Sunt puțin spumanți, puțin detergenți și bine tolerați în concentrații mici.

În șampoanele pentru copii, se întâlnesc cocamidopropilbetaina și lauraminopropionatul de sodiu, deoarece nu sunt iritante pentru ochi, produc o spumă moderată și nu rămân pe păr. Tensioactivii amfoterici sunt, de asemenea, utilizați în șampoane pentru părul fin și tratat chimic, deoarece spumarea moderată lasă părul ușor de modelat.

Cocamidopropilbetaină;-{[3-(dodecanoilamino) propil] (dimetil) amoniu}acetat.

Cocamidopropil betaină este un surfactant sintetic sintetizat din ulei de cocos și dimetil aminopropilamină. Este un lichid vâscos, ușor gălbui, ușor transparent folosit ca surfactant în produse de baie (șampoane, săpunuri lichide) în produse cosmetice ca agent de îngroșare și emulgator, și pentru a reduce iritația produsă de surfactanții ionici.

El servește și ca agent antistatic în produse pentru păr. Cocamidopropil betaină este un derivat din cocamidă și glicin-betaină (o formă a betainei), este un emulgator tensioactiv mediu care în majoritatea cazurilor nu produce iritația pielii și a mucoaselor. Este compatibilă cu emulgatori anionactivi, cationactivi și neionici. A fost înlocuită în mare măsură cu cocamidă DEA.

Alchilamido betainele sunt obținute prin condensarea acizilor grași cu dimetil amino propil amină (DMAPA), urmată de o reacție cu cloroacetat de sodiu. Amido betainele sunt considerate a fi mai aproape de medie față de alchil betaine. Acestea, împreună cu prețul lor mic, sunt principalele motive pentru care amido betainele sunt mai des folosite în formulările cosmetice.

Astăzi, eforturile sunt pentru a îmbunătăți calitatea materialelor și de a reduce nivelul compușilor secundari de reacție și anume amine libere și acid cloroacetic liber. Domeniul de aplicare al alchil amido betainelor este similar cu cel al tutror alchil betainelor. Cele obținute din nucă de cocos sunt de departe cele mai importante.

Tensioactivi neionici

Produsele folosite sunt polisorbați (20,80), alcooli grași etoxilați și esteri ai zaharozei. Sunt buni detergenți, puțin spumanți, bine tolerați, compatibili cu alți tensioactivi. Folosirea lor a căpătat extindere odată cu dezvoltarea șampoanelor ˮblândeˮ.

Propilenglicol – numit și 1,2-propandiol sau propan -1,2-diol, este un compus organic. Este un lichid aproape incolor, vâscos, cu gust mai întâi dulce și apoi amar, ușor arzător, cu miros slab caracteristic. Este higroscopic și miscibil cu apa, acetona și cloroformul. Insolubil în eter, grăsimi, uleiuri grase, uleiuri minerale. Practic este solubil în hidrocarburi aromatice și insolubil în hidrocarburi alifatice. Este agent de emulsificare

Cetearyl Alcohol –alcool având lanțul de atomi de carbon C16-18. Substanță ce acționează ca emolient, emulsificator, stabilizator de emulsie, spumant, opacifiant, surfactant, agent de control al vâscozității.

Tensioactivi naturali

Detergenți sintetici, discutați anterior au înlocuit în mare măsură detergenții naturali; unele șampoane comercializate ca "din plante" sau "naturale" pot conține în formulă niveluri scăzute de tensioactivi naturali din plante, cum ar fi Sarsaparilla, Saponaria (Soapwort), Quillaja saponaria (Soap bark), Hedera colchica(ivy), Agave americana(agave). Aceste saponine naturale au capacități excelente de spumare, dar au putere de curățare mică. De obicei, acestea sunt combinate cu alți detergenți sintetici prezentați anterior. Detergenții sintetici curăță cea mai mare parte a părului și a scalpului în timp ce detergenții naturali sunt în mare măsură adăugați în scopuri de marketing.

În formularea șampoanelor, se întâlnesc, de asemenea, și alți agenți precum:

Stabilizatori de spumă

Una dintre cele mai importante calități ale unui șampon din perspectiva consumatorului este capacitatea de spumare. Consumatorii sunt convinși că un șampon care are calități spumante slabe, are de asemenea calități de curățare slabe. Acest lucru nu este așa.

Cele mai multe șampoane conțin agenți de spumare pentru a introduce bule de aer în apă. Spuma, este importantă, deoarece are funcția de a împrăștia detergentul pe păr și pe scalp, dar nu participă la curățire. Este adevărat că un șampon aplicat pe părul murdar nu va spuma la fel de mult ca același șampon aplicate pe părul curat.

Acest lucru se datorează faptului că sebumul inhibă formarea bulelor. Astfel, un șampon va spuma mai puțin la prima șamponare și mai mult șamponarea a doua.

Sunt amide ale acizilor grași (de exemplu dietanolamida de copra), care favorizează formarea unei spume durabile, având în același timp rol de supragresanți.

În prezența materiilor grase ca sebumul, stabilitatea spumei de șampon se poate reduce drastic. Așa numiții supra spumanți (foam boosters) acționează ca stabilizanți și de asemenea modifică structura spumei îmbogățind-o, dându-i densitate și baloane mai mari. Alcanol amidele sunt bine cunoscute pentru acest comportament.

Cel mai important tip sunt monoetanolamidele, ce sunt obținute prin amidarea acizilor grași cu monoetanolamină. Dietanolamidele sunt obținute de regulă, prin amidarea acizilor grași metilester sau a trigliceridelor (uleiul de cocos) cu dietanolamine. Cel din urmă este un produs lichid cu un conținut obișnuit de glicerol.

Monoetanolamidele sunt cei mai utilizați superspumanți dar sunt dificil de încorporat datorită punctului lor de topire ridicat (aproximativ 800C). Dietanolamida bazată pe ulei de cocos este una dintre cele mai cunoscute, dar efectul de îngroșare este redus datorită glicerolului. Prețul este relativ scăzut și producerea este mai ușor de realizat în comparație cu amidele pure bazate pe metil ester.

Agenți de îngroșare

Sunt substanțe care permit creșterea vâscozității preparatului; ei previn alunecarea șamponului pe față și în ochi, în timpul spălării. Ca agenți de îngroșare sau consistență, se folosesc fie electroliți (clorura de sodiu sau de amoniu) asociați cu tensioactivi anionici, fie macromolecule geloformatoare (alginați, derivați celulozici sau acrilici).

Un alt tip de modificatori ai proprietăților reologice sunt bentonitele inorganice, ce pot fi folosite pentru obținerea unui punct de randament și stabilitate a soluțiilor. Bentonitele conferă stabilitate particulelor din șampoane și anume agenții de perlare sau chiar substanțe active (zinc piritonă) ce au tendința să sedimenteze.

Sistemele se comportă des tixotropic, și la agitarea recipientului, capătă proprietăți de curgere, iar la o lipsă de agitare devin aproape solide.

-clorură de sodiu – natrii chloridum. Clorura de sodiu conține cel puțin 99,5% și cel mult 100,5% NaCl raportat la substanță uscată. Descriere: cristale incolore sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust sărat. Solubilitate – ușor solubilă în apă, solubilă în glicerol, puțin solubilă în alcool.

Agenți de gresare

Sunt acizi grași mono și dialcanolamidici. Sunt adăugați cu scopul de a diminua degresarea părului sub acțiunea unor tensioactivi cu o putere detergentă crescută.

Agenți de chelare

Săpunurile insolubile de calciu sau magneziu formate de șampoane la spălarea cu apă dură se depun (precipită) pe firele de păr, făcând clătirea dificilă. Introducerea unui agent chelatant (acid citric, acid tartric, săruri de EDTA) previne formarea săpunurilor insolubile în procesul de șamponare.

Dar, deoarece pentru spălare este nevoie de o cantitate mare de apă și prin urmare și de concentrații prea mari de agent de chelare, pentru a face apa ˮmoaleˮ, se preferă ca la formularea șampoanelor să se folosească detergenți neionici sau ionici care să disperseze săpunurile insolubile formate și să prevină depunerea lor pe firul de păr.

Ca efecte secundar ei îmbunătățesc calitățile conservanților. Membrana externă a organismelor gram negative (ex:Pseudomonas) este foarte complexă și este stabilizată de ionii de calciu și magneziu. Agenții chelatanți puternici destabilizează această membrană și o face mai permeabilă pentru agenții de conservare.

Este alt ingredient important din șampoane ce nu participă la curățare – agentul chelatant (de separare). Funcția de separare este de a chelata ionii de magneziu și de calciu, pentru prevenirea formării de săpunuri insolubile, cunoscute sub numele de "crustă".

Fără agenții de chelatare, șampoanele ar lăsa un film pe păr ca o crustă și l-ar face mat și deci lipsit de strălucire. Acest film (peliculă) se poate forma, de asemenea, pe scalp, ducând la o mâncărime și în cele din urmă la unele dintre simptomele dermatitei seboreice.

Agenți de condiționare

Previn deteriorarea părului ud în timpul pieptănării și perierii și dau luciu părului, după uscare. Ei reduc încărcătura electrostatică la pieptănat, evitând aspectul de păr ˮzbârlitˮ.

Se folosesc în special alcooli grași, esteri grași, uleiuri vegetale, uleiuri minerale și umectanți. Se mai pot utiliza și polimeri cationici (de exemplu hidroxialchilceluloze cuaternare).

Stabilizatori de pH

Sunt adăugați pentru ajustarea pH-ului, dar pot preveni si hidroliza unor agenți tensioactivi (alchiletersulfați). Se folosesc acid citric, tartric, adipic, fosforic și sărurile lor. Cei mai mulți detergenți din șampoane au un pH alcalin și provoacă dilatarea (umflarea) firului de păr. Această dilatare duce la pierderea cuticulei de protecție, și predispune firul de păr la deteriorări. Această dilatare a firului de păr poate fi prevenită prin echilibrarea pH-ului din șampon, prin adăugarea unei substanțe acide, cum ar fi acidul glicolic. Șampoanele formulate ca fiind la pH neutru sunt cele mai importante pentru părul tratat chimic și cel ce are aplicată vopsea permanentă sau ondulare permanentă.

-Tartaric acid- acidum tartaricum-acid tartric Sinonim: acid dihidroxisuccinic. Acidul tartric este acid (2R, 3R)-2,3-dihidroxibutandioic. Conține cel puțin 99,5% și cel mult 100,5 % C4H6O6 raportat la substanță uscată. Descriere: cristale incolore sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust acru. Este solubil în 1ml apă, 4 ml alcool, greu solubil în eter, practic insolubil în benzen și cloroform Este folosit ca antioxidant, corector de pH.

-Acid citric- Acidum citricum – conține 99,5÷100,5% C6H8O7 ● H2O.Mr=210,1g/mol Proprietăți: Cristale incolore, translucide sau pulbere cristalină albă, fără miros cu gust acru. Peste 30OC este eflorescent; se topește în jur de 100OC. Substanță anhidră, se topeșteîn jur de 151 ÷ 157 0C. Solubil în 0,7p apă, 2p alcool, 50p eter, 1p glicerină. Punctul de saturare al acidului citric în apă este 59%. Este folosit ca stabilizant chimic și anume corector de pH. Are și rol antiseptic, astringent, antipuriginos, decolorant și antioxidant.

Opacifianți (agenți sidefanți)

Imprimă un aspect plăcut, sidefat șamponului. Sunt folosite alcanolamidele acizilor grași amestecați cu mono sau distearat de etilenglicol sau alcool cetilic și stearilic.

Coloranți

Îmbunătățesc aspectul șamponului,fără a colora spuma sau părul.

Parfumurile

Maschează mirosul caracteristic al ingredientelor și dau un miros plăcut părului spălat. În procesul de fabricație se adaugă de obicei la sfârșit, după răcire, pentru că în general sunt alcătuite din compuși ușor volatili.

-Parfum Yessika 199-95- este un amestec de uleiuri esențiale și compuși aromatici de natură florală, animală sau sintetică

Conservanți antimicrobieni

Previn dezvoltarea microorganismelor care pot folosi ca sursă de hrană unii surfactanți din fromulările șampoanelor. Se folosesc formaldehida acetat de fenilmercur, parabeni. În plus, detergenții sulfatați, amidele și chiar parfumul pot avea o acțiune antibacteriană.

-Acid benzoic –acidum benzoicum. Acidul benzoic este acid benzencarboxilic. Conține cel puțin 99,5% și cel mult100,5% C7H6O2 raportat la substanță uscată. Descriere: Lamele lucioase, mătăsoase, albe sau cristale aciculare albe, fără miros sau cu slab miros aromatic, cu gust acrișor și iute. Încălzit cu precauție se topește apoi se sublimează. Solubilitate –ușor solubil în alcool, benzen, cloroform și eter, solubil în uleiuri grase prin încălzire la aproximativ 50oC, foarte puțin solubil în apă.

-Butilparaben – este butil ester al acidului p-hidroxibenzoic și este folosit ca și conservant antifungic în produse cosmetice și component al multor tratamente medicamentoase de formă suspensie.

-DMDM Hydanton-1,3-Bis (hidroximetil) -5,5-dimethilimidazolidine-2 ,4-dionă. Se prezintă sub formă solidă cristalină de culoare albă. Este un antimicrobian și un conservant . Este limitat în formule la 0,2% concentrație deoarece există persoane sensibile la substanță, și peste acestă concentrație crește riscul de dermatite.

-Etilparaben- Etil p-hidroxibenzoat – esterul etil al acidului p – hidroxibenzoic. Este folosit ca și conservant. Ca aditiv în alimente este cunoscut ca fiind E 214.

-Isobutilparaben – iso-butil P-hidroxibenzoat – este conservant- face parte din familia parabenilor.

-Metilparaben – Methylii parahydroxybenzoas – nipagin – metil 4- hidroxibenzoat. Este esterul metilic al acidului p-hidroxibenzoic. Este folosit ca și conservant și are proprietăți antifungice fiind folosit în multe produse cosmetice și medicamentoase. În alimente este cunoscut ca fiind aditivul E 218.

Se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă, sau cristale incolore, cu miros slab caracteristic, cu gust slab arzător, producând pe limbă o slabă anestezie, este greu solubil în apă, mai solubil la cald, ușor solubil în alcool, propilenglicol și în alți solvenți organici, puțin solubil în glicerină la cald. Pentru populația cu o piele normală, metilparabenul este practic neiritant și nesensibilizant, au fost raportate în decursul timpului câteva reacții alergice la ingestie.

-Phenoxyethanol- Fenoxietanol – 2-fenoxi-1-etanol – lichid limpede uleios – este un glicol eter folosit în mai multe produse cosmetice, având efecte bactericide. Activitatea fenoxietanolului are eficiență împotriva microorganismelor gram-negative și gram-pozitive cât și împotriva unor specii de fungi.

-Propilparaben-propyliiparahydroxybenzoas–nipasol-propil4hydroxybenzoate. În industria alimentară este cunoscut ca fiind aditivul numărul E 216. Se prezintă sub formă de cristale mici incolore sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust slab amar și arzător, producând pe limbă o slabă anestezie, este foarte greu solubil în apă (1:2500), mai solubil la cald, ușor solubil în alcool, acetonă, cloroform și eter, foarte puțin solubil în glicerină.

-Imidazolidynureea-1,1'-metilenebis{3-[1-(hidroximetil)-2,5dioxoimidazolidin-4-il]uree}. Se prezintă ca pulbere albă fină, fără miros, solubilă în apă, etilen glicol, glicerină, ușor solubilă în metanol, insolubilă în etanol. Imidazolin ureea este un conservant antimicrobian. Au existat oameni care în contact cu substanța au avut reacții alergice ce au dus la dermatite.

III. 2. Prepararea șampoanelor

Calitatea șampoanelor medicamentoase este asigurată de calitatea materiilor prime folosite la fabricare: natura și proprietățile fizico-chimice ale substanțelor care urmează să fie supuse unor operații. Normele de calitate se referă la: identitate, puritate, uniformitate, lipsa unei contaminări microbiene excesive. Înainte de a fi introduse în procesul de fabricație, materiile prime trebuie să fie atent controlate. Sunt necesare o serie de operații auxiliare, cum ar fi realizarea unor particule de o anumită mărime.

Prepararea se face la nivel industrial în spații amenajate acestui scop – sectorul de preparare separat de cel de condiționare și apropiat de cel de expediție și recepție. Compartimentul de producție al fabricii trebuie să fie în perfectă stare, curat și prevăzut cu echipament specific (containere sau tancuri) din oțel inoxidabil, acestea având mijloace de agitare adecvate, mijloace de a încălzi lichidul din interior pentru a favoriza solubilizarea diverselor substanțe adăugate.

Echipamentele trebuie să aibă sisteme de măsurare și cântărire (eventual automate), pentru cantități mari și mici de solide și lichide, sisteme de filtrare pentru clarificarea finală. În plus, majoritatea secțiilor de producție sunt echipate cu sisteme de manipulare și transport pentru materiile prime: încărcătoare, decărcătoare, conducte, vane, pompe de transfer (vid, magnetice, pneumatice) mixere, etc.

Tot echipamentul trebuie să fie în perfectă stare de funcționare, bine curățat și sterilizat, de fiecare dată când se începe fabricarea unei noi șarje. Recipientele trebiue să aibă ferestre pentru a se observa conținutul în interior, manta de încălzire, prin care circulă vapori de apă. Toate instalațiile trebuie să se desfacă, să se curețe rapid și ușor.

Fazele procesului tehnologic – fabricarea șampoanelor se face pe șarje respectând normele de calitate. Fabricarea se face pe baza fișei de fabricație ce cuprinde: formula de preparare a șamponului cu componentele în kilograme; specificarea fazelor de lucru și a randamentelor pe faze; descrierea completă a operațiilor și aparatura folosită; modul de lucru și bilanțul de materiale (intrare-ieșire), pe fiecare fază; condiționarea primară, marcarea, gruparea și ambalarea.

Prima demarare a procesului de fabricație începe cu domeniul de gestiune: evidența stocurilor de materii prime și auxiliare, programarea producției, stabilirea ordinii operațiilor de fabricație.

Fazele procesului tehnologic sunt:

-livrarea materiilor prime;

-cântărire;

-dizolvare;

-filtrare;

-completare la masa prevăzută (m/m);

-stocarea intermediară (și controlul șamponului – produs semifinit);

-condiționare primară a șamponului;

-marcare, grupare și ambalare.

Șampoanele sunt fabricate prin amestec al substanțelor cu agitatoare ce se rotesc cu viteze mici datorită capacității mare de spumare ale ingredientelor utilizate. De asemenea trebuie precizat că temperaturile amestecurilor sunt de 40 ÷ 80 0C cel mult. Amestecarea lichidelor cu densități diferite se efectuează adăugând lichidul cu densitate mai mare peste cel cu densitate mai mică.

Substanțele volatile, tincturile, extractele se adaugă de regulă la sfârșit după filtrarea produsului de bază. La condiționarea primară a șampoanelor se folosește în general metoda gravimetrică, întrucât sunt lichide vâscoase.

Șampoanele sunt în general realizate prin combinarea unui agent tensioactiv, (surfactant) cel mai adesea fiind lauril sulfat de sodiu și / sau laurileter sulfat de sodiu cu un co-tensioactiv (co-surfactant), cel mai adesea cocamidopropil betaină în apă pentru a forma un lichid gros, vâscos. Alte ingrediente esențiale includ sare (clorură de sodiu), care este folosită pentru a regla vâscozitatea, un conservant și parfum. Alte ingrediente sunt în general incluse în șampoane pentru a maximiza următoarele calități:

-spumare plăcută;

-clătire ușoară;

-o iritare minimă a pielii / ochilor;

-probabilitatea de a deteriora părul redusă;

-să se simtă vâscoase și/ sau cremoase;

-aromă plăcută;

-toxicitate scăzută ;

-biodegradabilitate bună;

-ușor acid (pH mai mic de 7), deoarece un mediu bazic slăbește părul prin ruperea lanțului bisulfidic din keratina părului.

Multe șampoane sunt perlate. Acest efect este obținut prin adăugarea de fulgi mici de materiale, ca de exemplu: distearatul glicolic, chimic, fiind derivat din acid stearic, ce ar putea avea origine animală sau vegetală. Distearatul glicolic este o ceară. Multe șampoane includ, de asemenea silicon pentru a beneficia de aceste calități de condiționare, ca șamponul să devină perlat.

Există și alte forme de șampoane. Aceste forme pot asimila pentru terapeutică substanțe medicamentoase, dar sunt utilizate limitat. Șampoanele exemplificate mai jos pot fi considerate șampoane-bază pentru substanțele medicamentoase. Ele sunt :

Șampoanele solide sau șampoanele batoane utilizează pentru ele tensioactivii din săpunuri și/sau alți agenți tensioactivi convenabili pentru formulare ca solide. Ele au avantajul de a fi protejate de o scurgere rapidă de pe locul de aplicare (spill-proof), și dezavantajul de a fi aplicate lent, deci necesită să fie dizolvate la utilizare.

Șampoanele Jeleuri(Jelly)/Gel -consistente, geluri clare, ce nu se pot turna (non-pourable) cele mai populare forme de șampon sunt cele făcute pentru a fi stoarse dintr-un tub, și pot fi produse prin creșterea vâscozității acestora. Acest tip de șampon nu poate fi vărsat, dar spre deosebire de unul solid, acesta poate fi încă aplicat prin scurgere la alunecarea pe pielea umedă sau păr umed. Săpunurile jeleu făcute în casă au fost la început fabricate prin dizolvarea de săpun de sodiu în apă caldă înainte de a fi utilizate de fabricanții de șampoane sau în alte scopuri, pentru a evita problema unei aplicări lente a acestor solide.

Șampoanele uscate – șampoane sub formă de praf sunt proiectate pentru a funcționa fără apă. Acestea sunt de obicei bazate pe pulberi, cum ar fi de amidon sau talc, și sunt destinate pentru a absorbi excesul de sebum din păr înainte de a fi înlăturat prin periaj. Cei cu părul închis la culoare pot prefera să folosească pudre maro, cum ar fi cacao sau praf de roșcovă. Unii cred că părul nu tinde să arate la fel de curat ca atunci când se spală cu șampoane convenționale.

Șampoane aerosol (shampoo mousse) – sunt în general șampoane condiționate de vâscozitate mică având în general masa de 95%, și gazul propulsor 5%. În general la folosire se recomandă răsucirea recipientului, agitarea lui. Părul se recomandă a fi umed, la aplicare. La apăsarea pe valva de eliberare a șamponului acesta va ieși sub formă de spumă. Această formă conferă o eliberare a substanțelor active prin pielea capului mai mare, spală bine părul, conferă suplețe și strălucire. De asemenea hidratează părul.

CAPITOLUL IV. CONTROLUL CALITĂȚII ȘAMPOANELOR

IV.1. Controlul fizico-chimic

Producătorii de șampoane folosesc înainte de autorizare și punere pe piață produsul finit următoarele metode de analiză pentru contolul fizico-chimic:

examen cu caracter macroscopic:

– vizual: culoare – dată de coloranți și ingrediente folosite;

– aspect, consistență, omogenitate –sunt omogene, transparente sau opace, perlate;

– caracteristici tactile: tușeul –gras, onctuos, granulos, neted, evanescent;

– olfactiv: mirosul este dat de regulă de extractele de plante, sau parfumul ce se află în compoziție.

examen microscopic și distribuția granulometrică – se plasează o picătură de șampon între o lamă și o lamelă și se studiază omogenitatea produsului.

analiză reologică

– determinarea vâscozității;

– deteminarea pH-ului;

– determinarea masei totale pe recipient;

– determinarea formării de spumă și a stabilității acesteia;

– dispersarea murdăriei.

De asemenea oferă detalii privind stabilitatea șampoanelor:

– stabilitate fizică:

– în timp;

– prin centrifugare (10 minute la 2000 de rotații/minut);

– stabilitate chimică;

– stabilitate microbiologică;

– stabilitate la transport și depozitare.

Unul din cei mai importanți parametri verificați la șampoanele de orice natură este vâscozitatea, parametru ce ne va da informații despre viteza de curgere, și deci de timp de contact cu suprafața afectată.

Vâscozitatea este proprietatea lichidelor în timpul curgerii de a opune rezistență la alunecarea a două straturi învecinate. Proprietățile de curgere ale unui lichid se referă la rezistența acestuia față de o forță de forfecare aplicată asupra sa. Din acest punct de vedere se disting: sisteme de curgere newtoniene și sisteme de curgere nenewtoniene. Vâscozitatea dinamică sau absolută (η) se exprimă în sistemul CGS în poise (P).

Un lichid are vâscozitatea de un poise când o forță de o dynă deplasează cu o viteză de 1 cm/s două straturi de lichid care se găsesc la o distanță de 1 cm unul față de celălalt și au o suprafață de 1 cm2 fiecare. Submultiplul curent folosit este centipoise (1 cP=0,01P). În SI, unitatea de vâscozitate dinamică este pascal-secundă (Pa•s= N•s•m-2). 1cP=1mPa•s. Vâscozitatea dinamică a apei la 20,20C este de 1 cP.

Determinarea vâscozității se face cu aparate pentru determinarea timpului de curgere (vâscozimetrul cu capilar Ostwald, Ubbelohde; vâscozimetru cu orificiu-Engler; vâscozimetru cu bilă-Höppler) sau aparate pentru determinarea forței de forfecare (vâscozimetrul rotațional –Brookfield).

pH- reprezintă cologaritmul zecimal al concentrației ionilor de hidrogen dintr-o soluție apoasă; este un număr convențional care caracterizează aciditatea sau alcalinitatea soluțiilor, conform prevederilor din tabelul de mai jos:

Când valoarea pH-ului se află la limită, pentru aprecierea reacției soluției se folosește valoarea cea mai îndepărtată față de reacția „neutră”. Exemplu: pH=4,0 corespunde reacției „acide”, pH=7,5 corespunde reacției „slab alcaline”. Determinarea pH-ului se efectuează prin metoda potențiometrică sau colorimetrică.

Dacă nu se fac precizări se folosește metoda potențiometrică. pH –ul unei soluții se exprimă în raport cu pH-ul unei soluții de referință, conform formulei:

în care:

pH = pH-ul soluției de analizat;

pHs= pH-ul soluției de referință;

E = potențialul soluției de analizat (în volți);

Es = potențialul soluției de referință cu pH cunoscut (pHs) (în volți);

K = constantă care variază cu temperatura conform tabelului:

Practic, determinarea potențiometrică a pH-ului se efectuează prin măsurarea diferenței de potențial dintre doi electrozi (electrod –indicator și electrod de referință) introduși în soluție. În mod obișnuit, se folosește ca electrod-indicator electrodul de sticlă care permite efectuarea unor determinări în serie și nu este influențat de prezența agenților oxidanți sau reducători.

Acest electrod poate fi folosit în intervalul de pH 2,0÷10,0. În intervalul dintre două titrări electrodul se păstrează în apă. Ca electrod de referință se folosește în mod obișnuit electrodul de calomel saturat. În intervalul dintre două titrări electrodul se păstrează în soluție saturată de clorură de potasiu. Se mai poate folosi electrodul de argint –clorură de argint.

Printre determinările necesare la un șampon se află și determinarea densității relative.

Densitatea relativă a unei substanțe este raportul dintre masa unui volum din acea substanță la 200C și masa unui volum egal de apă la 200c. Densitatea relativă a unei substanțe este raportul dintre masa unui volum din acea substanță la 200C și masa unui volum egal de apă la 40C. Masa volumică (densitate) ρ20 a unei substanțe este raportul dintre masa și volumul substanței respective la 200C; unitatea de măsură SI pentru masa volumică este kilogram pe metru cub (kg•m-3). Determinarea densității relative, în funcție de precizia necesară se efectuează cu densimetre, cu balanța Mohr-Westphal sau cu picnometre.

Între testele pe care firmele le fac pentru control mai sunt: procentul de substanțe solide din compoziție și formarea spumei și stabilitatea acesteia.

Procentul de substanțe solide se poate afla astfel. Se cântărește un vas curat și uscat de evaporare și se notează rezultatul. Se adaugă aproximativ 4 grame de șampon în acest vas. Se cântărește totalul și se notează rezultatul. Se calculează exact masa de șampon. Se pune vasul de evaporare pe o plită electrică încinsă și se menține până ce se evaporează toată masa lichidă. Trebuie urmărit procesul cu atenție să nu se ardă masa solidă a șamponului.

Se cântărește vasul cu substanțele solide rămase și se notează. Se face diferența dintre masa inițială și masa rezultată. Interpretare: dacă un șampon are prea multe substanțe solide va lucra mai dificil și va fi mai greu de clătit. Dacă nu are substanțe solide destule devine prea apos, prea diluat și se va spăla prea repede, timpul de contact cu părul se va micșora. Un șampon bun va avea substanțe solide într-un interval de 20÷30%.

Determinarea formării de spumă și a stabilității acesteia

Aceasta se execută astfel: Se pun 50 ml de soluție de șampon 1% într-un cilindru de 250 ml și întregistrăm volumul. Acoperim cilindrul și îl agităm de 10 ori. Înregistrăm volumul total după agitare. Calculăm cât din noul volum este reprezentat de spumă.

Notăm din volumul de spumă cât reprezintă baloane mici, medii și mari. Interpretare: un șampon bun trebuie să aibă un volum al spumei de 100 ml sau mai mult după testul agitării. Baloanele trebuie să fie mici.

Dacă acestea sunt mici spuma șamponului va persista timp îndelungat.

Se înregistrează calitatea spumei și retenția acesteia. Se va nota volumul de spumă după 4 minute de la încetarea agitării. Procedeu: Se pornește cronometrul după încetarea agitării. Se notează volumul de spumă din minut în minut timp de 4 minute.

Se notează datele într-un tabel:

Se întocmește un grafic pentru fiecare tip de șampon conform graficului de mai jos.

Interpretare: Pentru un șampon bun retenția spumei trebuie să rămână stabilă pentru cel puțin 5 minute.

Determinarea vâscozității relative

Procedeu: Se umple o eprubetă mică cu apă și una cu șampon. Se dă drumul în fiecare eprubetă la o bilă de test cu greutate și volum predefinită și se cronometrează timpul de cădere la fundul eprubetei, și se trece timpul într-un tabel. Se repetă fiecare test de încă 2 ori. Se face media celor trei viteze și se înregistrează într-un tabel. Se calculează vâscozitatea relativă medie și se înregistrează rezultatul.

Vâscozitatea unui șampon este dată de cantitatea de materii solide existente în compoziția sa. Pentru a estima vâscozitatea unui șampon al unui fabricant putem face teste comparative cu șampoane de referință cunoscute ca având rezultate foarte bune. Totuși, nu este edificator pentru o bună funcționare a unui șampon.

Dispersarea murdăriei

Procedeu: Se pun două picături de șampon într-o eprubetă mare. Se adaugă 10 ml de apă distilată. Se adaugă o picătură de cerneală de India. Se astupă eprubeta și se scutură de 10 ori. Se estimează cantitatea de cerneală din spumă (la modul – fără, ușor, moderat, multă) și se înregistreză rezultatele.

Interpretare: șampoanele ce aduc în spumă o mare cantitate de cerneală sunt considerate mai slab calitativ. Murdăria trebuie să stea în porțiunea apoasă. Murdăria care rămâne în spumă va fi mai dificil de clătit și de îndepărtat. Ea se va redepozita în păr.

Determinarea și identificarea surfactanților

Surfactanții anionici și cei neionici se extrag cu solvenți organici din mediu acid, surfactanții cationici se extrag cu CHCl3 din mediu alcalin. Identificarea și dozarea surfactanților anionici se realizează prin reacția dintre –SO3- și –O-SO3- cu albastru de metilen (se formează un compus albastru extractibil cu CHCl3). surfactanții cationici care conțin un N cuaternar formează cu metilorange în mediu alcalin un compus extractibil cu CHCl3, care se descompune la tratare cu HCl diluat, iar faza apoasă se colorează în roz. Surfactanții neionici se identifică prin cromatografie în strat subțire (revelare cu iodobismutat).

IV.2. Controlul eficacității

În acest subcapitol voi dezbate eficiența unor substanțe existente în șampoanele medicamentoase și un studiu despre proprietățile detergente ale șampoanelor, eficiența lor în spălare.

În SUA, Food and Drug Administration (FDA) impune ca recipientele șampoanelor să conțină cu exactitate lista de ingrediente. Guvernul impune în reglementări pentru producătorii de șampoane la modul cum aceștia pot sau nu pot pretinde orice calități asociate produselor lor. Producătorii de șampoane se folosesc adesea de aceste reglementări să conteste cerințele de marketing realizate de concurenți, ajutând la punerea în aplicare a acestor reglementări. În timp ce cerințele pot fi justificate, metodele de testare și detaliile cu privire la aceste cerințe nu sunt la fel de simple. De exemplu, multe produse se pretind că protejează părul împotriva deteriorării cauzate de radiații ultraviolete. I

ngredientul responsabil pentru această protecție nu blochează UV, deoarece nu este prezent în concentrație suficient de mare pentru a fi eficient. Societatea de cercetare a părului din America de Nord (North American Hair Research Society) dispune de un program pentru a certifica cerințele funcționale bazate pe testarea de către un terț.

Șampoanele făcute pentru tratarea unor afecțiuni medicale, cum ar fi mătreața sunt reglementate ca fiind OTC-uri pe piața din SUA. În alte părți ale lumii, cum ar fi Uniunea Europeană, nu este o cerință pentru reglementări privind mătreața, să fie într-o formă anume, pentru că nu este considerată a fi o problemă medicală.

Eficacitatea vitaminelor, aminoacizilor și "pro-vitaminelor" pentru șampoane este în mare parte discutabilă. Vitaminele sunt substanțe care sunt esențiale pentru procesele chimice care au loc în organism, mai ales în interiorul celulelor vii și din fluxul sanguin.

Acestea pot fi capabile să penetreze stratul mort a pielii și să producă o ușoară ameliorare a stării de sănătate a celulelor vii de sub el, și acest lucru ar putea îmbunătăți starea de sănătate pentru creșterea unui păr nou. Ele nu pot avea aceleași efecte benefice asupra țesuturilor moarte pentru creșterea părului. Oricum, proprietățile fizice ale unor vitamine (cum ar fi ulei de vitamina E sau panthenol) ar avea un efect temporar cosmetic pe firul de păr în timp ce nu are ele nu au nici o bioactivitate.

Proteinele care alcătuiesc firul sunt lanțuri de aminoacizi conectați în secvențe foarte specifice, și sunt bine ambalate în configurații strâns întrepătrunse. Proteinele sunt incapabile să penetreze pielea scalpului sau părul, și chiar dacă rămân pe partea exterioară a părului ele nu vor contribui la consolidarea acestuia.

Aminoacizii nu pot penetra celulele prin piele, ei sunt capabili să intre în legăturile moarte, dar fără mașinăria complexă de construire proteică a celulelor vii ei nu vor putea întoarce de fapt, părul deteriorat la starea lui inițială.

Evaluarea eficienței la spălare

Un protocol de analiză este descris pentru evaluarea puterii de spălare (detergency) a părului prin materii prime, prototipul formulărilor și al produselor competitive ce au contrastat în mod obiectiv. Meșele de păr au fost murdărite cu un amestec standard de 9 componente de sebum sintetic folosind 2 % și 10% sebum în soluții hexan. Spălarea murdăriei a fost determinată în trei condiții de încercare: pachet spălat în mașina de spălat (bulk bath washer), stoarcere între degete (”finger squeeze”) și cu aparate cu presiune controlată. Cromatografia gazoasă a rezidurilor de sebum ale componentelor a servit ca bază analitică pentru investigații.

Comparațiile se bazează pe urmele unor 20 de vârfuri (peaks) ale unor gaz cromatograme ce au indicat variațiile fracțiilor de sebum. Un control intern al probelor a fost folosit pentru a compensa orice variație de la probă la probă în la nivelul de murdărie. Soluțiile diferitelor tipuri de surfactanți (de 10%), lauril sulfat de amoniu (ammonium lauryl sulfate-ALS), laurileter sulfat de sodiu (sodium laureth 2-sulfate-AES) și sulfonat alfa olefin C14-16 de sodiu (sodium alpha olefin C14-16 sulphonate – AOS), au fost evaluate singure dar și ca ingrediente ale unor formulări prestabilite, cu murdărie simplă sau complexă, prin spălare simplă sau prin mai multe cicluri de spălare.

Îndepărtarea fracției de sebum a fost văzută ca fiind dependentă de:

Tehnica de spălare – metoda ”stoarcere între degete” (”finger squeeze”) a unui tratament simplu este cel mai puțin reproductibilă necesitând un grad mare de intervenție a operatorului.

Sistemul surfactant – tipul de surfactant detemină ce fracții de sebun sunt îndepărtate și în ce măsură.

Cicluri multiple- cicluri repetate de spălare și murdărire indică faptul că ALS lasă cele mai mici cantități de reziduri la utilizare repetată.

Teoria puterii de spălare (detergency) datează de la jumătatea secolului trecut. În esență, principiile teoretice ale chimiei de suprafață pot fi folosite pentru a descrie îndepărtarea murdăriei (sebumului) de pe o suprafață solidă bazată pe interacțiunile moleculare la nivelul interfeței solid-lichid și lichid-lichid.

Pe de altă parte, evaluările experimentale ale puterii de spălare ale diferiților surfactanți a fost un lucru greu de realizat. O parte a acestor dificultăți a constat în crearea unei probe de murdărie standard, cu un substrat ce poate fi controlat, un proces consistent și reproductibil de murdărire, o procedură standard de îndepărtare a murdăriei și nu în ultimul rând metodologia analitică capabilă să măsoare schimbările subtile din componente minore din substratul de murdărie.

Acest proces important a fost făcut în decurs de mai mulți ani pentru a se ajunge la o procedură standard de murdărire a unei țesături (probe) și de a măsura gradul de îndepărtate a murdăriei din aceasta după spălarea într-un anumit surfactant. Acest lucru nu este unanim acceptat ca fiind valabil și din punct de vedere al unei proceduri standard de murdărire și curățare a părului.

Pentru alte metode de a fi acceptate de alții, este mult mai comod pentru ei de a efectua o multitudine de teste simple într-o perioadă scurtă de timp. Se întâmplă des ca acest tip de teste să fie considerate prohibitive datorită numărului mare de variabile ce scapă controlului analistului. În plus, ele necesită un număr mare de probe și determinări pentru a se obține o diferență semnificativă între tratamente.

Acest lucru devine repede impracticabil datorită naturii laborioase de extracție și de procedură analitică. În consecință, investigatorul tinde să dea alte înțelesuri tabloului de evaluare al întregului proces de curățare și spălare. În studiul prezent fiecare efort a fost pentru limita efectul unor variabile străine și de a dezvolta proceduri analitice simple și exacte. Astfel au rezultat mai puține probe pentru analize, și astfel s-a extins tehnologia și către laboratoare echipate mai modest.

IV.3. Controlul toleranței cutanate

Pentru inocuitatea și toleranța cutanată s-au făcut diverse teste de către firmele care produc șampoane și nu am găsit informații despre studii ale șampoanelor ca ansamblu, însă am găsit informații despre câteva substanțe active și ingredienți ce există în șampoanele exemplificate.

Surfactanți

Surfactanții fiind substanțe tensioactive au proprietatea de a curăța.

Săpunurile neutre și șampoanele neutre se pot obține prin neutralizarea acizilor grași cu trietaolamină (de exemplu, Neutrogena), cu o toleranță pe tegumente și mucoase mult crescută. Pătrunderea în organism se face respirator, cutanat și digestiv.

Circuitul în organism este mai bine studiat la alchilsulfonați, care se absorb ușor prin mucoasa intestinală, nu sunt reținuți în țesuturi și se elimină prin urină (60%) ca metaboliți, restul prin bilă, de unde sunt reabsorbiți.

Interes toxicologic prezintă surfactanții cationici, cei mai toxici (DL50=0,05÷0,50 g/kg), apoi surfactanții anionici (DL50=2÷7g/kg; surfactanții neionici nu sunt practic toxici, DL50=25 g/kg). În doze toxice surfactanții cationici determină colaps (acțiune ganglioplegică) și paralizie respiratorie (acțiune curarizantă). Ingerarea de doze mari de surfactanți anionici produce iritație gastrointestinală, iar doze masive de surfactanți neionici, ușoară diaree.

Fiind substanțe tensioactive, surfactanții facilitează absorbția digestivă sau cutanată a substanțelor insolubile, favorizând producerea efectelor toxice (cancerigene) ale acestora.

La nivel tegumentar, surfactanții ionici dizolvă stratul lipidic care-l apără de deshidratare prin evaporarea apei și favorizează pătrunderea transcutanată a unor toxici sau sensibilizanți.

Surfactanții cationici spre deosebire de surfactanții neionici sunt sensibilizanți și pot determina intoleranță cutanată și alergie respiratorie.

Produsele cosmetice au rolul de a reda pielii, în general, aspectul plăcut, sănătos în condițiile în care, prin componența lor, nu exercită o acțiune prea energică asupra pielii sau nu provoacă eczeme, din care majoritatea se localizează la nivelul corpului, feței, buzelor și unghiilor. Substanțele folosite la prepararea produselor cosmetice pot acționa asupra pielii imediat ce vin în contact cu ea sau după câteva ore, iar altele cu întârziere și abia la un nou contact. Reacțiile cutanate pe care le provoacă unele produse cosmetice – iritații primare – acționează de la început prin acțiunea lor toxică, provocând eczeme sau dermite. La acestea contribuie și starea de reactivitate a individului, modul de folosire al produsului și durata de utilizare. Substanțele active din produsele cosmetice acționează în mod deosebit asupra mantalei acide și a filmului hidrolipidic al epidermei. De exemplu, acizii și alcooli deshidratează pielea, iar săpunurile și substanțele alcaline alterează cheratina. Deci, putem spune că există: – produse cosmetice cu substanțe active care pot provoca leziuni la mai multe persoane, de la primul contact cu pielea; – produse cosmetice care conțin substanțe active sensibilizante ce provoacă leziuni numai persoanelor cu un anumit tip de ten, după contacte repetate sau o perioadă lungă de folosire. Simptomele care apar în urma utilizării unor astfel de produse cosmetice sunt sub formă de eczeme, umflături, dureri, usturimi, mâncărimi etc. Nocivitatea unui produs cosmetic este de ordin local, putând însă antrena fenomene alergice, care sunt capabile să influențeze starea generală a organismului. Simptomele alergice pot apărea la nivelul țesuturilor și tegumentelor nu numai în cazul folosirii unui produs cosmetic necorespunzător, deci din punct de vedere al compoziției lui, dar și prin utilizare irațională.

Pentru prevenirea accidentelor cosmetice trebuie avut în vedere și modul de folosire rațional al produsului cosmetic. În scopul de a da posibilitatea de identificare a agenților alergeni și pentru orientarea consumatorilor spre selectarea unor produse care să nu conțină acești agenți, este necesară prezentare totală a compoziției produsului cosmetic. Chiar dacă uneori declarațiile de pe etichetă sunt confuze pentru consumatori și chiar pentru dermatologi, aceste mențiuni nu produc nici un rău și constituie modul cel mai eficient de a feri consumatorul de alergeni

Pentru aprecierea toleranței locale se realizează și o testare biologică pentru determinarea factorului de acantoză (factorul declanșator și tendința de lărgire a epidermului, prin înmulțire stratului de celule sub formă de ghimpi, akantos). Testarea biologică se face pentru toate produsele cosmetice, materii prime și ingrediente pentru a determina sensibilitatea cutanată.

Numeroase teste efectuate pe materii prime odorante, au făcut posibil cunoașterea potențialului iritant, alergenic sau fototoxic a unor cumarine și furocumarine prezente în unele uleiuri volatile din fructe citrice, fapt ce a determinat eliminarea lor din compozițiile de parfumare ale produselor cosmetice. Deci, calitatea produselor cosmetice este o problemă majoră pentru asigurarea utilizării.

Piața românească este invadată de produse cosmetice indigene și din import. Unele sunt realizate de firme cu marcă de renume, dar și foarte multe de firme necunoscute. Din aceste considerente s-a simțit nevoia unei legislații noi care să urmărească clar cerințele de calitate impuse unui produs cosmetic. În condițiile unei economii de piață și în vederea aderării României la U.E., s-a trecut la transpunerea Directivei Europene 76/768 în legislația națională Legislația actuală în domeniul produselor cosmetice are o legislație generală pentru toate mărfurile și care face referire la calitatea și securitatea produselor, protecția consumatorilor și a producătorilor, comercializarea produselor ș.a. Și legislația specifică pentru produsele cosmetice fiind elaborată în ultimii ani pe baza Directivei Europene 76/768.

Legislația în vigoare

1. Legea nr. 178/2000 privind produsele cosmetice;

2. Legea nr. 508/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 178/2000 privind produsele cosmetice;

3. Ordin al MSF nr. 1004/2000 pentru aprobarea listelor cuprinzând substanțele prevăzute la art. 6 din Legea nr. 178/2000 privind produsele cosmetice;

4. Ordin al MIR nr. 308/2001 pentru aprobarea Ghidului privind principiile de bună practicăde fabricație pentru produsele cosmetice;

5. Ordin la MIR/MSF nr. 309/729/2001 privind inventarul pentru ingredientele folosite în produsele cosmetice;

6. H.G. nr. 670/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 178/2000 privind produsele cosmetice;

7. H.G. nr. 63/2001 pentru aprobarea Principiilor de bună practică de laborator, precum și inspecția, verificarea respectării acestora în cazul testărilor efectuate asupra substanțelor chimice;

8. H.G. nr. 560/2001 privind unele măsuri pentru păstrarea confidențialității unor ingrediente din compoziția produselor cosmetice;

9. Ordin al MIR/MSF nr. 399/870/2001 privind Metodele de analiză pentru verificarea compoziției produselor cosmetice.

Deoarece pe piața românească încă se mai comercializează numeroase produse cosmetice neconforme (cu termen de garanție depășit, nesigur ș.a.) și nesigure (contrafăcute), s-a propus un proiect de lege prin care se prevăd sancțiuni materiale sub formă de amenzi de la 250 milioane lei la 1 miliard lei și cu răspundere penală însoțită de închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Manoperele de falsificare sunt realizate prin practici subtile, complicate sau printr-o fantezie foarte bogată. Precum este cazul în care s-au comercializat șampoane de marcă prin intermediul unor persoane neautorizate, care în ambalajele originale sau contrafăcute, erau introduse, cu ajutorul unei seringi, a unei cantități de apă amestecată cu săpun. Prețul unui astfel de proudus, considerat de marcă, era de peste 100.000 lei/bucata. Deoarece ”Deficiențele calitative ale produselor destinate satisfacerii cerințelor umane pot să conducă și chiar conduc la serioase nemulțumiri din partea consumatorilor și uneori la pierderea de vieți omenești” (J.M. Juran și F.M. Gryna), s-a realizat o legislație specifică cu rolul de a elimina din circuitul pieței aspectele negative determinând comercializarea pe teritoriul României doar a produselor de calitate.

Calitatea produselor cosmetice reprezintă în condițiile economiei de piață și în cadrul concurenței puternice, o piesă foarte importantă pentru producător, cât și pentru consumator. Astfel că, prin ISO 8402 sunt înregistarte toate activitățile întreprinse de o firmă de producție urmărind fiecare sector în parte: aprovizionarea, controlul și întreținerea utilajelor, menținerea curată a spațiilor de lucru, elaborarea etapelor procesului de fabricație industrială, activitățile de control a calității, igiena întregii zone industriale, perfecționarea profesională a personaluliu, evidența documentației scrise.

La noi în țară sunt prevăzute principiile de bună practică pentru fabricarea produsele cosmetice prin Ordinul MIR nr. 308/2001. Astfel, prin rolul departamentului de producție se încearcă evitarea realizării de loturi cu produse cosmetice care prezintă deficiențe ale calității. De asemenea, prin acest departament se desfășoară activități de îmbunătățire și monitorizare în sensul corectării deficiențelor de pe tot parcursul procedurii de realizare a produsului. Toate informațiile obținute de pe întreg procesul de obținere a unui produs, inclusiv datele despre materiile prime, sunt îndosariate și înregistrate. Periodic, documentația cu privire la procesul tehnologic, este reactualizată.

Înregistrările cu privire la produse se fac ți în cazul celor cu mențiunea de „Aprobat” sau „Respins”, iar toare datele obținute se păstrează pe o perioadă lungă de timp fiind necesare pentru confruntare atunci când este cazul. Auditarea calității este necesar să se întreprindă cu regularitate de către personalul desemnat să evalueze sistemul de calitate și să se poată elabora acțiuni de îmbunătățire a activității.

Calitatea produselor este validată prin Certificatul de conformormitate care este un document, emis în baza regulilor unui sistem de certificare. Acest certificat cuprinde informațiile cu privire la caracteristicile impuse produsului, asupra organismului de control, cât și asupra mărcii de conformitate.

În ziua de astăzi important în ceea ce privește un produs, este conformitatea lui cu cerințele de bicompatibilitate, pentru care se fac teste în laboratoare aprobate de Ministerul Sănătății și Familiei. Iar documentul care atestează caracterul dermofil al produsului cosmetic poartă denumirea de: „Document de evaluare a riscului pentru sănătatea umană a produsului cosmetic” elaborat conform cu Legile nr. 178/2000 și nr. 508/2002 privind produsele cosmetice, art. 10 lit. C. Aceste teste se efectuează, de obicei, pe zece subiecți cu vârste diferite, iar monitorizarea eventualelor reacții care apar la locul de contact cu produsul se fac la 48 ore, respectiv la 8-12 zile pentru constatarea remisiei fenomenelor. Dacă în rețeta produsului sunt ingrediente care au potențial de inducere a unor reacții de sensibilizare a pielii se folosește tehnica aplicării repetate (testul Dreize modificat).

Concluzii

Datele prezentate în acestă lucrare au căutat să descrie o eficiență a puterii de spălare a șampoanelor pe substratul de păr.

Tehnica este reproductibilă și practică. Ea poate fi extinsă pentru evaluarea formulărilor prototip și pentru evaluarea produselor finite comerciale. Se pot obține asfel informații importante înainte de a se ajunge la teste extensive și costisitoare „in vivo”.

Tehnica descrisă poate determina nu numai reziduurile de sebum, dar poate determina și profilul reziduurilor din sebum funcție de tratament. Datele experimentate colectate indică faptul că eficiența șampoanelor poate fi modificată sau determinată de surfactant.

Includerea anumitor surfactanți va reduce rezidurile fracțiilor nepolare ce par a fi mai bine legate pe substratul de păr. Implicațiile studiului nu trebuie interpretate la modul că un surfactant poate fi „rău” sau ineficient.

Dimpotrivă, acest lucru ne poate îndrepta spre un anumit tip de surfactant în cazul în care trebuie o putere de spălare mai redusă necesară la un păr uscat sau o anumită afecțiune.

Bibliografie

Manualul Merck de diagnostic și tratament – Ediția a VIII-a –Mark H. Beers, Robert S. Porter;

Hair loss & replacement for dummies – William R.Rassman,M.D.,Jae P.Pak,M.D., Eric Schweiger,M.D.,and Robert M.Bernstein,M.D.;

Cosmetic and toiletry formulation – vol. 1 – Ernest W. Flick;

xxx Farmacopeea Română ediția a X-a – Editura Medicală-București-2009;

xxxxAgendă medicală 2011, Editura Medicală,București 2011.

M. Cotrău, Toxicologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991.

Aurelia Nicoleta Cristea, Tratat de farmacologie, Editura Medicală, București ,2008.

http://www.specialchem4cosmetics.com/services/articles;

Gheorghe Suciu, Dermatofarmacie și cosmetologie, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1996.

Zoe Diana Draelos, Hair care, an illustrated dermatologic handbook, Editura Taylor&Francis, U.K. -2005;

Rodney Dawber, Hair and scalp –-3ed edition – Editura Blackell Science;2010.

Analysis of Cosmetic Products – Amparo Salvador and Albert Chisvert – Editura Elsevier;2008.

D.Thompson, C. Lemaster, R. Allen, and J. Whittam, Forrest C., Evaluation of relative shampoo detergency, Shaklee Research Center, 1992 Alpine Way, Hayward, CA 94545. Received Octomber 31, 1984. Presented at the Annual Meeting of the Society of Cosmetic Chemists, New York, December 6-7, 1984.

Tony Burns, Stephen Breathnach, Neil Cox, Cristopher Griffits, Rook’s Textbook of Dermatology, Seventh Edition, editura Blackwell ,2004.

Clarence R. Robbins, Chemical And Physical Behavior of Human Hair, Fourth Edition- Editura Springer,2002.

Andre O. Barel, Marc Paye, Howard I. Maibach, Handbook of Cosmetic Science and Technology 3rd ed,Editura Informa Healthcare, 2009.

Popovici, A,“Dermatofarmacie și cosmetologie”, Ed. Medicală, București; 1982

Hîrjău, V, Lupuleasa, D, Dumitrescu, A, , “Dermo-cosmetologie”, Ed. Polirom, Iasi,1998

Popescu A., Roncea F., Pavalache G., Principii active și produse vegetale în cosmetologie, Ed. Ex. Ponto, Constanța, 2015, 188.

Popescu A.”Bolile părului și tratamentul lor”, Editura Medicală, 1971

Lupu D.L., Hârgău Victoria, Dumitrescu Ana-Maria ”Dermato-cosmetologie” pg. 9-22, 115-127

http://www.scritub.com/medicina/cosmetica/Firul-de-par93172075.php;

http://farmaciafamiliei.md/ro/brands/revalid;

Figura 1.- http://atestatinf.blogspot.ro/;

Figura2http://www.bioterapi.ro/dictionar/index_terapeutic/glanda_sebacee/glanda_sebacee.html;

Figura 3. http://hiperhidroza.com/lang/ro/cauze-si-simptome-ale-transpiratiei-excesive;

Figura 4. http://hiperhidroza.com/lang/ro/cauze-si-simptome-ale-transpiratiei-excesive;

Figura 5. http://www.revalid.ro/despre-par.html;

Figura 6. http://nectarmaya.blogspot.ro/2014/01/aloe-vera-and-hair-growth.html;

Figura 7. http://www.poshthesalon.com/blog/the-real-reason-stylists-tell-you-to-put-protein-back-in-your-hair-after-coloring-it-posh-the-salon-durham/;

Figura 8. http://livros01.livrosgratis.com.br/cp069851.pdf;

Figura 9. http://livros01.livrosgratis.com.br/cp069851.pdf;

Figura 10. http://www.elemental.eu/blog/parul.html;

Figura 11. http://www.elemental.eu/blog/parul.html;

Figura 12. http://www.revalid.ro/despre-par.html;

Figura 13 http://www.scritub.com/medicina/cosmetica/Firul-de-par12432146.php;

Figura 14. https://www.pinterest.com/explore/natural-hair-types/;

Figura 15. http://livros01.livrosgratis.com.br/cp069851.pdf;

Figura 16. http://www.ymed.ro/images/2010/04/Alopecie-postchimioterapie.png;

Figura 17. http://www.consultant360.com/article/what-cause-hair-loss-11-year-old;

Figura 18. http://aestetis.blogspot.ro/2015/02/transplant-de-par-interventie.html;

Figura19https://monsieurcalvitie.files.wordpress.com/2012/05/calvitie-homme.jpg;

Figura 20. http://bellicapelli.forumfree.it/?t=39790836;