Preparate Injectabile Si Pefuzabile

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………4

Capitolul I Preparate injectabile si perfuzabile……………………………………….5

Preparate injectabile. Injectabilia……………………………………………5

Preparate perfuzabile. Infundabilia…………………………………………12

Capitolul II Metabolismul …………………………………………………………..21

Capitolul III Medicamente folosite în metabolismul reconstituant………………….33

Concluzii……………………………………………………………………………..37

Bibliografie…………………………………………………………………………..39

INTRODUCERE

Adevărata preocupare pentru stilul de viață ar trebui să includă preocuparea pentru sănătatea fizică, dar și preocuparea pentru activități ale minții și sufletului.

Părintele medicinii, Hipocrate, a urmat o școală de preot vindecător.

Preoții vindecători credeau că vindecarea totală trebuie să includă deopotrivă trupul, mintea și spiritul.

Claude Bernard spunea: „Bolile ne afectează pe toți; germenii patogeni sunt împrăștiați de fizică, vânturi, dar nu încolțesc decât pe terenul care este pregătit să-i primească”.

Profesorul L. Pasteur, părintele microbiologiei, a spus: „Bernard avea dreptate. Germenul patogen nu înseamnă nimic. Totul depinde de terenul pe care cade el”.

Terenul se referă la mediul în care trăim, iar acesta include deopotrivă lumea noastră exterioară și lumea interioară.

Un stil de viață sănătoasă înseamnă mișcare în fiecare zi.

Activitatea fizică, formează, împreună cu alimentație echilibrată, baza unui stil de viață sănătos și este, de asemenea, foarte importantă pentru menținerea sănătății inimii.

Uneori, în lipsa unei alimentații sănătoase, a lipsei activității fizice și ca urmare a unor alți factori (emoționali) apare boala.

Apar problemele de sănătate la nivelul metabolismului general, a aparatului osteoarticular/locomotor, a sistemului endocrin, nervos și cardio-vascular.

Administrarea parenterală este o descoperire a ultimelor secole. Cu mult timp în urmă s-au făcut observații legate de această posibilă administrare care au condus la concluzia că in acest mod pătrund în organism substanțe cu diverse efecte toxice cauzate de înțepăturile unor insecte sau de mușcăturile cauzate de șarpe etc.

Sir Christopher Wren (1632-1723) a realizat primele injectari prin administrarea la câine a unor lichide precum bere, vin, lapte, etc.

Johan Daniel Major (1634-1693), pentru a măsura volumul lichidului injectat, a utilizat o seringă de argint gradată corespunzator.

Louis Pasteur a cercetat si a descoperit existența microorganismelor iar apoi a studiat tehnica sterilizării preparatelor injectabile (1858).

Astfel, in secolul al XIX-lea, Robert Koch a contribuit cu notiuni importante în acest domeniu descoperind sterilizarea cu aer cald și cu vapori de apă, iar filtrul antibacterian a fost inventat de Chamberland.

Chirurgul francez Charles Gabriel Pravaz a facut demersuri in inventia seringii de metal și sticlă, care a cunoscut modificari de forma ulterior (A. Wood și alții).

In acest domeniu, cu acest tip de seringă, Alexander Wood, scoțian din Edinburgh, a administrat soluție de sulfat de atropină.

Incepand cu sfârșitul secolului al XIX-lea se pune accentul asupra importanței sterilizării seringilor și a preparatelor injectabile.

În 1923, sunt descoperite pirogenele de catre Florence Siebert. În anul 1908 cu ajutorul „Codexului Francez” se oficializează preparatele injectabile (apare prima farmacopee ce introduce aceste preparate).

Medicamentele injectabile sunt oficializate incepand cu F.R. IV (1926) iar odata cu aparitia editurii F.R. V apare in cadrul acesteia o monografie cu generalități (Injectabilia).

În F.R. IX (1976) monografia generală este intitulata „Iniectiones”, iar în F.R. X (1993) monografia generala a preparatelor injectabile s-a numit „Iniectabilia”.

Pentru prima data perfuziile au apărut la noi în F.R.VI iar diferentierea acestora de soluțiile injectabile apare în F.R. VIII supl. I care prezinta apariția unei monografii cu generalități.

În F.R.X este descrisa monografia generală „Infundibilia” și cele 16 monografii de preparare a perfuziilor.

Deosebirile importante dintre perfuzii și soluțiile injectabile pot fi urmatoarele: perfuziile se pot administra în volume mari de peste 100 ml până la 1- în 24 de ore, perfuziile se administrează intravenos (i.v.), timpul de administrare este mai lung de la ½ ore până la 1-2 ore, perfuziile sunt soluții apoase (rar emulsii U/A), la perfuzii nu este admisa adaugarea de conservanți, iar la cele izotone, izohidria și lipsa substanțelor pirogene sunt obligatorii.

Capitolul I Preparate injectabile si pefuzabile

I.1.Preparate injectabile. Injectabilia

Clasa preparatelor injectabile este reprezentata de: soluții, suspensii, emulsii, sterile sau pulberi sterile care dizolvate sau suspendate într-un solvent steril înainte de utilizare, acestea sunt conditionate în fiole sau flacoane și apoi administrate prin injectare.

Grupa medicamentelor injectabile cuprinde si comprimatele pentru soluții injectabile repartizate, in mediu steril, în flacoane și se administreaza dizolvate sau sub formă de comprimate implant.

Preparatele injectabile sunt cuprinse in grupa medicamentelor parenterale. Cuvântul parenteral provine din limba greacă de la cuvintele „par” = în afară și „enteron” = intestin (sunt acele medicamente care ocolesc tractul digestiv).

Avantaje

Preparatele injectabile prezinta următoarele avantaje: efect rapid (calea IV), se pot obține forme cu activitate prelungită (IM), prin administrarea acestora se evita efectele adverse pe tractul digestiv, dozajul este exact, se evita inactivareai unor substanțe de către sucul digestiv (ca de exemplu penicilina G), se pot administra substanțe medicamentoase care nu sunt absorbite în intestin (ca de exemplu vitamina B12), aceste preparate se pot administra pacienților care se afla în stare de inconștiență sau când pacientul prezinta afectiuni ale tractului digestiv (vomă, diaree).

Dezavantaje

Ca si in cazul altor clase de medicamente, preparatele injectabile prezintă și unele dezavantaje cum ar fi: modul de administrare este traumatizant, administrarea se realizeaza numai cu ajutorul personalului instruit in acest scop, administrarea presupune costuri suplimentare datorită recipientelor, proceselor tehnologice, sterilizarii, etc.si pot prezenta intoleranță locală (ca de exemplu reactii cutanate).

Clasificare

Medicamentele injectabile sunt clasificate in functie de anumite criterii:

In functie de locul administrării se intalnesc:

Intradermic (i.d.) care se utilizeaza în scop diagnostic.

Subcutanat (s.c.), prin aceasta metoda se administrează soluții și suspensii izotonice si izohidrice.

Intramuscular (i.m.), astfel se pot administra preparate vâscoase apoase, soluții, suspensii apoase și uleioase.

Intravenos (i.v.) prin aceasta metoda se pot injecta doar soluții și emulsii U/A, iar pe această cale se obține cel mai rapid efectul dorit.

Intracardiac

Intraocular

Intrarahidian

Intraarticular

Intraarterial

In functie de gradul de dispersie, se clasifica in:

Soluții

Suspensii

Pulberi

Comprimate

In functie de durata de acțiune exista medicamente injectabile cu efect rapid si cu acțiune prelungită.

In functie de modul de condiționare, intalnim medicamente conditionate in fiole / flacoane unidoză sau multidoză

In functie de natura vehiculului, avem soluții apoase, soluții uleioase, solutii cu vehicul vâscos si amestec de solvenți (cosolvenți).

Pentru obținerea preparatelor injectabile sunt necesare (în afară de condiții speciale de preparare care să asigure sterilitatea), atat substanțe active, cat si auxiliare de calitate superioara care sa se poata administra parenteral.

Substanțele medicamentoase sunt administrate direct în circulația generală si trebuie sa fie pure din punct de vedere fizico chimic și microbiologic.

In cazul unor substanțe se folosesc sorturi speciale ca de exemplu cazul glucozei, unde apare mențiunea „pro injectione”.

Unele impurități chimice nesemnificative pentru administrarea perorală pot crea probleme în timpul sterilizării prin apariția de precipitate sau coloranți si trebuie utilizate pulberi exact dozate mai ales la cele care conțin apă de cristalizare (sulfat de magneziu).

Pentru prepararea medicamentelor injectabile prezinta mare importanta si utilizarea următorilor solvenți cum ar fi: apa distilată pentru preparatele injectabile (Aqua destillata ad iniectabilia F.R.X).

Apa distilată administrata odata cu preparatele injectabile trebuie să corespundă exigențelor prevăzute de aceasta monografie in F.R.X, trebuie să fie sterilă, lipsită de impurități și nu trebuie să conțină substante pirogene.

Apa distilata utilizata la preparatele injectabile trebuie sa treaca inainte de administrare prin aparatură de distilat corespunzătoare, in incaperi sterile, iar colectarea să se facă în vase foarte curate astfel previnindu-se orice sursa de contaminare si chiar respectând aceste condiții apa distilată pot fi utilizata un timp limitat.

Formele vegetative ale microorganismelor, in momentul distilarii, sunt distruse; însă sporii nu se distrug si din contra trec în formă vegetativă, se înmulțesc și produc substanțe pirogene.

Farmacopeea subliniaza faptul că pentru soluțiile parenterale să se utilizeze "apă proaspăt preparată" (adică apă utilizată in aproximativ 4 ore de la colectare).

Substanțele pirogene sunt reprezentate de produși de secreție ai microorganismelor sau componente ale peretelui celular al bacteriilor gram negative (endotoxine).

Denumirea de pirogene provine din limba greacă de la cuvintele "piros" care înseamnă "foc" și genco care înseamnă "a genera".

2. Uleiul de floarea soarelui neutralizat (Helianthi oleum neutralisatum F.R.X) este uleiul cu indice de aciditate de cel mult 0,2, iar Farmacopeea precizează că pentru prepararea soluțiilor injectabile și a picăturilor pentru ochi se foloseste acest tip de ulei sterilizat cu aer cald timp de trei ore la 140 de grade celsius si ca pentru conservarea acestui solvent se folosesc recipiente de capacitate mică, închise etanș și ferite de lumină.

3. Dintre solvenții miscibili în apă putem enumera:

Alcoolul se poate utiliza pentru anumite soluții injectabile ca si conservant în concentrații de aproximativ 10 la suta, iar peste concentrația de 10 la suta injecțiile sunt dureroase dar exista situatii in care se poate administra si pana la concentrație de 30 la sută.

Glicerina se administreaza in concentrație de pana la 10 % si are rolul de a stabiliza anumite substanțe medicamentoase pentru a întârzia aparitia hidrolizei acestora.

Propilenglicolul este indicat a se administra până la concentrația de 60% pentru dizolvarea substanțelor medicamentoase greu solubile în apă sau care se descompun în apă.

Injecția de fenobarbital este preparată cu amestec de propilenglicol și apă

Polietilenglicol (PEG, Macrogola FRX) avand rol de solvent se folosesc PEG-uri cu greutate moleculară de 200-400 sau poate imbraca forma de cosolvent în concentrație de 10-20%.

Lactatul de etil se administreaza numai pentru dizolvarea unor anumiti hormoni steroizi.

N-beta hidroxietil lactamida este solubilizant in cazul utilizarii tetraciclinei.

Dioxolanii sunt produși de condensare ai glicerinei cu alchide sau cetone.

Dimetilacetamida este utilizata ca și cosolvent pentru dizolvarea unor substanțe medicamentoase.

4. Solvenții nemiscibili cu apa sunt: uleiul de floarea soarelui, uleiul de ricin (Ricini oleum F.R.X) este indicat pentru dizolvarea hormonilor steroizi, uleiul de măsline (Olivarum oleum), oleatul de etil, miristat de izopropil care este folosit pentru dizolvarea hormonilor estrogeni, carbonatul de etil este utilizat pentru dizolvarea eritromicinei.

Conform F.R.X pentru prepararea medicamentelor injectabile se mai pot folosi si una dintre următoarele substanțe auxiliare: solubilizanții (Tween-uri propilenglicol, alcool, glicerina, etc.), agenți de suspensie (gelatină, metilceluloză, carboximetilceluloză, etc.), agenți de emulsionare (Tween-uri polietilenglicol, etc.), antioxidanți (acid ascorbic, vitamina E, etc.), conservanți antimicrobieni.

F.R.X prevede ca la prepararea soluțiilor injectabile care nu se pot steriliza să fie utilizată metoda de preparare aseptică și de asemenea pot conține un conservant antimicrobian potrivit.

Astfel, nu se admite adăugarea de conservanți antimicrobieni în cazul preparatelor injectabile condiționate în volume mai mari de 10 mililitri indiferent de modul de administrare.

F.R.X nu admite adaugarea conservanților in soluțiile apoase injectabile care sunt administrate: intracardiac, intraocular, intrarahidian, intracisternal și peridural.

Dintre conservanții mentionati pentru această formă se pot enumera: nipagin, nipasol, fenol, alcool benzilic, etc.

Prepararea medicamentelor injectabile cuprinde următoarele etape: amenajarea spațiului de lucru, sterilizarea spațiului de lucru, pregătirea recipientelor, prepararea propriu-zisă a soluțiilor, suspensiilor și emulsiilor injectabile, înfiolarea medicamentelor injectabile, închiderea recipientelor, sterilizarea, signarea fiolelor și ambalarea lor în cutii de carton

Amenajarea spațiului de lucru

Conform prevederilor F.R.X la prepararea soluțiilor injectabile se tine cont de toate măsurile pentru a asigura stabilitatea fizico-chimică, microbiologică și biologică a acestor preparate.

Pentru a se respecta aceste cerințe atât spațiile utilizate cât și recipientele folosite pentru ambalare trebuie să fie pregătite corespunzător.

Atât în farmacie cât și în industrie pentru obținerea formelor farmaceutice sterile trebuie respectate anumite condiții speciale care să corespundă normelor tehnico-sanitare stabilite de G.M.P.

În farmacii în absența unor încăperi speciale pentru prepararea formelor farmaceutice sterile trebuie să existe dulapuri sau boxe sterile pentru obținerea acestui tip de preparate.

În boxele sterile (dulapuri sterile) se utilizează ustensile sterilizate, pereții interiori sunt spălați cu un dezinfectant potrivit, atmosfera este sterilizată utilizând radiații ultraviolete emise de o lampă (15-20 watti) iar farmacistul (operatorul) trebuie să lucreze cu mănuși sterile în echipament steril.

Principalele compartimente în care se obțin formele farmaceutice sterile sunt:

Incaperea de recepție și depozitare a materiilor prime, recipientelor și ambalajelor

Spatiul de intrare și echipare al personalului: personalul care lucrează în spații nesterile trebuie să aibă echipamentul de protecție compus din: halat, bonetă, mănuși de cauciuc, cizme de cauciuc; iar personalul care lucrează în spații sterile trebuie să fie instruit special în funcție de activitatea desfășurată, iar echipamentul de protecție este format din: halat, bonetă, mănuși de cauciuc, cizme de cauciuc, ochelari de protecție, mască și huse sterile pentru încălțăminte.

Spatiul de curățire și spălare a recipientelor și a vaselor utilizate

Spatiul de uscare a recipientelor, vaselor, ustensilelor

Spatiul de preparare și păstrare a apei distilate

Spatiul de preparare a formelor sterile

Spatiul de sterilizare (autoclave)

Spatiul pentru control organoleptic

Spatiul de finisare

Spatiul de carantină (se depozitează forme farmaceutice obținute până la emiterea buletinului de analiză care atestă că preparatul corespunde calitativ și cantitativ).

Sterilizarea spațiului de lucru

Pentru sterilizarea suprafețelor interne a încăperilor de lucru și a mobilierului se utilizeaza soluții dezinfectante precum: soluții hipoclorit de sodiu 2-3%, formol, cloramină, fenosept (0,4-0,5%), bromocet (5-10%), iar pentru sterilizarea aerului se utilizează lămpi cu raze ultraviolete cu lungime de undă de aproximativ 2500 A care funcționează înainte și după prepararea formelor parenterale, aerosoli cu propilenglicol dispersați în aer, oxid de etilen cu bioxid de carbon etc., dispozitive moderne de filtrare și sterilizare a aerului.

Pregătirea recipientelor

Condițiile ce trebuie îndeplinite de recipientele utilizate pentru condiționarea formelor sterile sunt:să fie transparente, pentru a permite controlul organoleptic, să fie inerte chimic, să nu cedeze impurități preparatelor conținute, să asigure sterilitatea și stabilitatea preparatelor

Tipurile de recipiente utilizate sunt:

Recipiente din sticlă

Fiole de formă cilindrică capacitate 0,50 ml, 1 ml, 2 ml, 5 ml, 10 ml, 20 ml, 50 ml (cifrele exprimă volumul de lichid condiționat) capacitatea fiolei fiind mai mare deoarece în fiolă rămâne un spațiu liber cu aer sau gaz inert, deoarece în timpul sterilizării o dilatare a lichidului condiționat în fiole

Fiole tip A: varianta închisă și varianta deschisă

Fiole tip B: sunt asemănătoare fiolelor tip A deosebirea că partea inferioară este rotundă

Fiole tip C: sunt alungite la ambele capete, sunt utilizate pentru soluții buvabile

Flacoane multidoză. Sunt recipiente din sticlă de capacitate mică prevăzute cu dop de cauciuc fixat ermetic cu ajutorul unei capsule metalice din aluminiu (capac protector). Capacitatea 1 ml, 5 ml, 20 ml și rar 50 ml și sunt utilizate pentru preparate injectabile sub formă de pulberi liofilizate, comprimate sau suspensii injectabile care se prepară „ex-tempore”

Seringile sunt recipiente de sticlă cilindrice, gradate pentru a asigura dozarea soluției administrate și sunt prevăzute cu un piston, dar se mai utilizează și seringi din plastomer.

Seringile se livrează având acul montat pe seringă sau ambalate separat, atât seringa cât și acul sunt ambalate steril.

Pregătirea fiolelor, recipientelor pentru condiționarea soluțiilor sau pulberilor sterile: tăierea fiolelor, spălarea recipientelor, uscarea recipientelor, în etuve cu aer uscat la 140-160 grade celsius

Obținerea preparatelor injectabile se realizeaza astfel: substanțele active se cântăresc apoi se dizolvă sau se dispersează într-o porțiune din solvent sau amestecul de solvenți prevăzuți, completându-se cu restul de solvent la volumul specificat(m/v).

Pentru a conserva aceste preparate se folosesc baloane cotate sau diferite alte recipiente în funcție de cantitatea prevăzută.

D 1. Prepararea soluțiilor injectabile.

Prepararea soluțiilor injectabile se efectueaza în afară de dizolvarea substanței active în solvent și dupa următoarele metode: izotonizarea, aducerea la un pH convenabil, filtrarea soluțiilor, verificarea modului în care s-a realizat filtrarea

Izotonizarea este obligatorie pentru soluțiile injectabile apoase care conțin substanțe cu acțiune osmotică (electroliți, glucoză, etc.).

Osmoza este fenomenul de difuziune a solventului prin membrane semipermeabile care despart două soluții de concentrații diferite.

Aducerea la un pH convenabil

F.R.X precizează că în toate cazurile pH-ul preparatului injectabil trebuie să asigure stabilitatea acestora.

Sunt numite soluții izohidrice soluțiile cu pH-ul identic sau asemănător serului sanguin (PH=7,36-7,42).

Dacă pH scade sub 7,36 apare acidoza care se manifestă inițial prin comă și apoi moarte.

Dacă pH crește peste 7,42 apare alcaloza manifestată prin spasme tetaniforme.

Limitele de pH compatibile cu viața sunt între 6,9 – 7,85.

La prepararea soluțiilor injectabile aducerea la un pH convenabil se realizează cu soluții tampon.

Filtrarea

Filtrarea este etapa imediat urmatoare după dizolvarea substanței active și a auxiliarului care se realizează folosind diferite materiale filtrante: hârtie de filtru, vată, filtre poroase, membrane filtrante astfel încât să rezulte soluții limpezi lipsite de particule în suspensie care apoi se înfiolează sau se ambalează în recipiente speciale.

Verificarea soluțiilor injectabile filtrate

Se realizează examinând soluția injectabilă după câteva răsturnări a recipientelor în fața unui ecran 50/50 cm jumătate alb, jumătate negru într-un unghi perpendicular pe raza de lumină a unui tub de neon sau unui bec electric mat de 100 W.

D 2. Prepararea suspensiilor injectabile

Suspensiile injectabile apoase sau uleioase se prepară din substanțe active aduse la gradul de finețe prevăzut în monografia respectivă cu sau fără agenți de suspensie.

Particulele trebuie să aibă diametrul de cel mult 50 µm.

D 3. Prepararea emulsiilor injectabile

Emulsiile injectabile administrate IU (emulsii U/A) sunt forme sterile sub formă de dispersii eterogene (o fază lipofilă și una hidrofilă și un emulgator).

Mărimea particulelor fazei interne (faza lipofilă) care nu poate depăși 5 µm diametru (risc embolic).

Se sterilizează prin autoclavare la 110 ̊-120 ̊ C timp de 15-30 min și sunt condiționate în recipiente siliconate care realizează o suprafață hidrofilă.

D 4. Prepararea pulberilor de uz parenteral.

Substanțele active împreună cu auxiliarii aduși la gradul de finețe cerut se divizează în recipiente.

Recipientul trebuie să fie corespunzător ca volum astfel încât să se poată dizolva substanța respectivă în volumul de solvent prevăzut.

În acest mod se condiționează: antibioticele, hormonii și în general substanțe care se descompun în prezența apei.

Înfiolarea preparatelor injectabile

Preparatele injectabile sunt distribuite imediat în fiole, umplerea lor făcându-se cu seringi automate care au posibilitatea de a doza cantitatea de produs.

Închiderea recipientelor

După umplere, recipientele sunt închise într-un spațiu aseptic.

Închiderea se poate rezolva prin: incălzirea la incandescență a fiolei în jurul capilarului și apoi prin ușoară rotire se închide vârful fiolei; prin aplicarea la vârful fiolei a unei picături de sticlă topită care închide orificiul.

Sterilizarea

Prin autoclavare este eficientă în privința formelor vegetative nu însă și pentru pirogene.

Pentru depirogenare este necesară încălzirea la 180 ̊-200 ̊C timp de 60 de minute.

Depirogenarea (îndepărtarea pirogenelor) se poate realiza astfel: prin utilizarea filtrelor Seitz cu diametrul porilor inferior moleculelor substanțelor pirogene; prin absorbția cu cărbune activ; prin tratarea cu oxidanți (permanganat de potasiu, peroxid de hidrogen, hipocloriți, etc.); prin utilizarea unor fermenți care pot descompune substanțele pirogene.

Signatura fiolelor

Signatura este preferabil să se facă înainte de spălare, uscare și sterilizarea fiolelor pentru a se evita eventualele erori în ceea ce privește conținutul fiolei.

Signatura se poate face și după condiționare prin aplicarea etichetelor de hârtie. Pe eticheta fiolei sau flaconului tipizat sun înscrise următoarele: denumirea produsului injectabil, cantitatea și concentrația, modul de administrare, producătorul, seria și termenul de valabilitate; in funcție de modul de administrare se utilizează cerneală litografică de diferite culori:

pentru injectabile i.m., subcutanate – culoare albastră;

pentru injectabile i.v. – culoare verde;

pentru injectabile uz veterinar – culoare neagră.

Fiolele se ambalează în cutii corespunzătoare compartimentate și prevăzute cu etichetă.

Caractere și control. Conservare

F.R.X prevede verificarea următorilor parametrii pentru preparatele injectabile:

Aspect:

Soluțiile injectabile trebuie să fie limpezi, practic lipsite de particule în suspensie.

Controlul se face pe 25 fiole sau pe 10 flacoane care conțin pulberi pentru preparate injectabile dizolvate.

Suspensiile injectabile – după o agitare de 1-2 minute trebuie să fie omogene și fără reziduuri fixate pe fundul și pe gâtul fiolei sau flaconului. Pot prezenta un ușor sediment.

Pentru verificarea suspensiilor injectabile uleioase se admite o ușoară încălzire la 37 ̊C.

Emulsiile injectabile trebuie să aibă aspect omogen după agitare și să nu prezinte nici un semn de separare a fazelor.

Pulberile pentru suspensii sau soluții injectabile trebuie să se disperseze uniform.

Culoarea.

Este dependentă de substanța activă sau de solvent

pH – apropiat pe cât posibil de neutrabilitate și se verifică potențiometric.

Controlul sterilității – conform F.R.X

Controlul impurităților pirogene conform F.R.X, obligatoriu la cantități mai mari de 10-15 ml.

Uniformitatea volumului – conform F.R.X, pe 10 fiole utilizând o seringă potrivită pentru a determina volumul în ml.

Uniformitatea masei – se efectuează pe 10 flacoane de pulbere

Dozarea – se efectuează conform prevederilor monografiei respective.

Preparatele injectabile se condiționează în recipiente închise etanș.

Observație (F.R.X) La prepararea soluțiilor injectabile toate operațiile se efectuează în flux continuu.

1.2. Preparate perfuzabile. Infundabilia

Preparatele perfuzabile sunt soluții apoase sau emulsii U/A, izotonice sterile și apirogene care se administrează intravenos în volume de 100 ml sau mai mari cu ajutorul unui dispozitiv de perfuzare.

Avantaje

Administrarea perfuziilor prezintă următoarele avantaje:

au multiple utilizări (tratament medicamentos, alimentație parenterală, etc.).

produc efect sistemic direct.

reprezintă un mijloc eficace de tratament pentru bolnavii în stări de inconștiență.

au efect rapid.

Dezavantaje:

administrarea presupune personal calificat.

administrarea se poate face sub strictă supraveghere medicală.

datorită volumului mare administrat pot produce tulburări cardiovasculare sau alte complicații.

preț de cost este ridicat.

risc de septicemie, hepatită, etc. în cazul administrării incorecte.

Formularea perfuziilor

Pentru perfuzii trebuie respectate aceleași exigențe privind componentele (substanțe active și auxiliari) ca și la soluțiile injectabile, condițiile de calitate sun impuse de F.R. X cât și de alte norme în vigoare.

Prepararea perfuziilor

Conform F.R. X la prepararea perfuziilor se procedeaza astfel:

La preparare se iau precauțiile corespunzatoare pentru asigurarea stabilității fizico-chimice, microbiologice și biologice.

Substanțele active se dizolvă sau se emulsionează în apă pentru preparate injectabile și soluția respectiv emulsia se completează la volumul specificat (m/v).

Din punct de vedere tehnologic prepararea este asemănătoare soluțiilor injectabile, insa soluțiile perfuzabile hipotonice se izotonizează.

La prepararea perfuziilor nu se pot adauga soluții tampon pentru ajustarea pH-ului sau conservanți antimicrobieni, astfel pH-ul soluțiilor perfuzabile trebuie să fie aproape de neutralitate.

Conținutul în substanțe active se exprimă în unități de masă pentru 1000 ml soluție, în milimoli pe 1000 ml soluție sau miliechivalenți (mEg/l) pe 1000 ml soluție, iar conținutul în substanțele energetice se exprimă uneori în calorii (cal).

Soluțiile perfuzabile se filtrează prin materiale filtrante adecvate până când se obțin soluții perfect limpezi care se repartizează în recipiente din sticlă gradată sau material plastic cu capacitatea de 100, 250, 500 și 1000 ml.

Preparatele perfuzabile se sterilizează conform cerintelor prescrise. Recipientele și dopurile utilizate trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute în normativele de calitate în vigoare.

Pregătirea recipientelor se realizeaza astfel: flacoanele de sticlă sunt pregătite în același mod ca și fiolele (spălate, uscate, sterilizate); dopurile de cauciuc se spală cu apă și detergenți utilizând peria după care se clătesc cu apă multă, apoi se fierb 30 de minute cu soluție de carbonat de sodiu 2% după care se spală de mai multe ori cu apă și se fierb 30 de minute în soluție de HCL 0,01 N. în continuare se spală din nou cu apă distilată, apoi se autoclavează la 120 ̊ C 60 de minute.

În industrie spălarea se face prin agitare în soluțiile respective, respectând aceleași proceduri, recipientele de sticlă sunt neutralizate, iar recipientele de material plastic care se folosesc sunt: saci, pungi, flacoane semi-rigide sau rigide de diferite capacități (ca și cele din sticlă) se spală și se sterilizează. Recipientele de material plastic nu pot fi refolosibile.

In funcție de utilizarea lor, se clasifica in perfuzii :

pentru restabilirea echilibrului hidro-electrolitic.

cu substanțe energetice.

pentru restabilirea echilibrului acido-bazic.

folosite în metabolismul reconstituent.

înlocuitoare de plasmă.

Perfuzii pentru restabilirea echilibrului hidro-electrolitic

Organismul uman conține aproximativ 60% apă care este repartizată astfel: 40% apă intracelulară si 20% apă extracelulară

Apa extracelulară este distribuită : 15% apă din spațiile intercelulare (apă interstițială) si 5% apă în spațiul intravascular.

Conținutul apei din diferite spații diferă în ceea ce privește cationi prezenți. Astfel, în spațiul intracelular ionii cei mai importanți sunt: K+ și HPO42, iar în spațiul extracelular Na+ și Cl-.

Concentrațiile de electroliți din spațiile amintite pot varia în anumite limite, depășirea acestor limite pot duce la dereglări grave numite dezechilibre hidro-electrolitice.

În stări de fiziologice raportul de ioni și apă este reglat de hormoni (hipofizari, corticosuprarenali, paratiroidieni) printr-un mecanism complex numit homeostazie.

Perfuziile pentru restabilirea echilibrului hidro-electrolicti se administrează în diferite stări patologice când organismul nu poate menține apa și electroliți în stări normale.

În funcție de carențele în ioni sau apă avem mai multe tipuri de dereglări ale metabolismului hidro-electrolitic, și anume:

Deshidratarea, poate fi de două feluri: hipertonică, caracterizata prin pierderea apei cu retenția sărurilor si hipotonică, ce se manifesta prin pierderea apei cu electroliți.

Hiperhidratarea, poate fi de două feluri: izotonică – datorită aportului ridicat de lichide izotonice având ca urmare mărirea spațiilor interstițiale rezultând edeme si hipotonică – aport de apă fără electroliți.

Pentru completarea carențelor trebuie cunoscut exact raportul dintre anioni și cationi din organism, date ce se obțin în urma analizelor de laborator efectuate din serul bolnavilor.

Concentrația electroliților se exprimă de obicei în mEq/l, deoarece presiunea osmotică a soluțiilor depinde de numărul de molecule nedisociabile sau ioni prezenți în unitatea de volum și nu de masa relativă a moleculei sau ionului.

Exemple de perfuzii cu electroliți oficiale în F.R. X:

Infundibili kalii et natrii chloridi – soluție perfuabilă de clorură de potasiu și clorură de sodiu.

Infundibile natrii chloridi – soluție perfuzabilă de clorură de sodiu.

Infundibili natrii chloridi composita – (Infundibili Ringer) – soluție perfuzabilă de clorură de sodiu compusă.

Infundibili natrii chloridi composita cum natrio lactato (Soluție Hartman) – soluție perfuzabilă de clorură de sodiu compusă cu lactat de sodiu.

Perfuzii pentru restabilirea echilibrului acido-bazic

De menținerea echilibrului acido-bazic sunt responsabili factori diverși care mențin pH-ul sanguin între limitele 7,35-7,45.

În stări fiziopatologice manifestate prin dezechilibre poate rezulta:

Acidoză (când pH-ul sanguin scade)

Alcaloză (când pH-ul sanguin crește)

În funcție de factorii declanșatori se intalnesc următoarele tipuri de acidoze respectiv alcaloze.

Acidoza respiratorie – care apare în urma unei respirații deficitare (intoxicații cu barbiturice, morfină) când se acumulează dioxidul de carbon în organism, numită și acidoză prin hipoventilație.

Acidoza metabolică care se manifesta în urma unor boli (diabet zaharat) sau intoxicații cu salicilați, somnifere manifestate prin scăderea concentrației de bicarbonat din organism.

Alcaloza respiratorie se intâlnește datorită hiperventilației ca o consecință a cedării exagerate de dioxid de carbon la nivelul plămânilor.

Alcaloza metabolică este produsă din cauza măririi concentrației de bicarbonat și se întalnesc diferite stări patologice (vomă, pierderi masive de suc gastric, pierderi de potasiu în afecțiuni renale).

Exemple de perfuzii oficinale în F.R. X administrate în acidoză:

Infundibili natrii hidrogenocarbonatis – soluție perfuzabilă de hidrogencarbonat de sodiu, conține 13 g bicarbonat de sodiu / 1000 ml.

Infundibili natrii lactas – soluție perfuzabilă de lacta de sodiu, conține 17,2 g/l lactat de sodiu.

Exemple de perfuzii oficinale în F.R. X administrate în alcaloză: infundibili natrii chloridi – soluție perfuzabilă de clorură de sodiu – conține clorură de sodiu 9 g/1000 ml

Perfuzii cu substanțe energetice

Organismul uman are nevoie de aport caloric între 2000 și 4000 calorii pe zi.

În anumite stări patologice (intervenții chirurgicale, stare de comă, etc) acest aport energetic nu poate fi asigurat peroral și este nevoie să se recurgă la o alimentație parenterală.

Pentru alimentația parenterală s-au utilizat în primul rând glucide și aminoacizi. În ultimul timp prin obținerea unor emulsii U/A cu aminoacizi și lipide s-a diversificat modul de alimentație parenterală.

Principalele componente alimentare au aproximativ următoarele cantități în calorii:

1 g de glucide = 4,1 cal

1 g de lipide = 9,3 cal

1 g de alcool etilic = 7,1 cal

Perfuziile cu substanțe energetice oficinale în F.R.X

Infundibili glucosi – soluție perfuzabilă de glucoză 50 g/1000 ml (izotonică). În afară de această concentrație, se mai utilizează și soluțiile de glucoză 100 g / 1000 ml și 200 g / 1000 ml

Infundibili fructosi – soluție perfuzabilă de fructoză – conține 5,4 g / 1000 ml (izotonică) și mai sunt oficinale și soluțiile fructoză 100 g / l și 400 g / l. Spre deosebire de glucoză este metabolizată parțial și în absența insulinei.

Infundibili sorbitoli – soluție perfuzabilă de sorbitol cu următoarele concentrații 50 g / l, 100 g / l și 400 g / l. Sorbitolul are avantajul față de glucoză și fructoză că nu se caramelizează în timpul sterilizării la 120°C. Sorbitolul fiind un alcool nu conține grupări reducătoare. Metabolizarea sorbitolului este independentă de prezența insulinei.

Infundibili manitoli – soluție perfuzabilă de manitol – conține următoarele concentrații: 50 g / l (soluție izotonică), 100 g / l, 200 g / l. Manitolul nu este metabolizat și este utilizat ca diuretic osmotic. Se utilizează ca deshidratant în edem pulmonar, în intoxicațiile cu somnifere, reduce presiunea intracraniană și intraglobulară.

Emulsii parenterale

Sunt forme eterogene (U/A) care conțin o fază internă liprofilă (ulei de soia, bumbac, susan în procent de 10-20 %), emulgatori (lecitină, polisorbați) și o fază externă hidrofilă (apă).

În modul acesta sunt prelucrate lipidele care au valoare energetică mai mare decât glucidele și proteinele. Particulele fazei interne să nu depășească 5 µm, în caz contrar pot apare embolii grăsoase.

Emulsiile parenterale U/A au avantajul că sunt lipsite de efect osmotic și nu irită endoteliului venos.

Administrarea se face încet și nu făcută timp îndelungat.

Perfuzii folosite în metabolismul reconstituant

Metabolismul reconstituant asigură refacerea și dezvoltarea organismului prin sintetizarea proteinelor proprii din aminoacizi.

Proteinele sunt componente de bază ale organismului și reprezintă substratul material al vieții. Pentru sinteza proteinelor este nevoie de aminoacizi.

Proteinele organismului uman conțin 22 de aminoacizi, o parte pot fi sintetizați și în organismul uman, dacă prin aport alimentar există o sursă suficientă de azot aminic.

Opt aminoacizi nu pot fi sintetizați în organism și de aceea trebuie introduși prin aport alimentar exogen. Acești aminoacizi sunt numiți aminoacizi esențiali.

În perfuziile cu aminoacizi este necesar să se introducă și aminoacizi neesențiali pentru a avea un aport echilibrat de aminoacizi.

Se consideră că raportul este echilibrat atunci când raportul aminoacizi esențiali și aminoacizi neesențiali este de ½.

În afară de aminoacizi, perfuziile trebuie să conțină și alte substanțe calorigene, vitamine, etc.

Perfuziile utilizate în acest scop pot fi hidrolizate de proteină sau amestec de aminoacizi puri.

În formularea soluțiilor perfuzabile trebuie subliniate următoarele aspecte:

Perfuzia cu aminoacizi trebuie să conțină aminoacizii esențiali în raport asemănător raportului din proteinele organismului, de exemplu:

fenilalanin 20 %

valina 16 %

izoleucina 16 %

leucina 12 %

lizina 10 %

metionina 20 %

treonina 10 %

triptofanul 5 %

Pe lângă aminoacizi esențiali trebuie să conțină și aminoacizi neesențiali, în raportul prezentat anterior.

Pentru o buna utilizare a aminoacizilor în perfuzii trebuie introduse și substanțe calorigene (sorbitol) vitamine (B, C, rutozid)

Ca vehicul se poate utiliza o soluție cu electroliți care să conțină K+ și Mg+.

Se recomandă adăugarea acidului malic pentru favorizarea eliminării azotului neutilizat.

Perfuzii înlocuitoare de plasmă

Sunt utilizate în situațiile în care olemia este mult diminuată în urma unui accident, intervenție chirurgicală, situație care poate pune în pericol viața individului.

Pentru corectarea de urgență a acestei stări avem posibilitățile:

transfuzia de sânge

administrarea de perfuzii înlocuitoare de plasmă.

O substanță ca înlocuitor de plasmă trebuie să îndeplinească condițiile:

să nu aibă caracter antigenic

să nu a gratineze eritrocitele

să se elimine complet din organism în câteva zile

În F.R.X avem oficinale următoarele perfuzii:

Infundibili Dextroni 40 cum glucoso – soluție perfuzabilă de dextran 40 cu glucoză.

Infundibili Dextroni 70 cum glucoso – soluție perfuzabilă de dextran 70 cu glucoză.

Infundibili Dextrani 40 cum natrio chlorido – soluție perfuzabilă de dextran 40 cu clorură de sodiu

Infundibili Dextrani 70 cum natrio chlorido – soluție perfuzabilă de dextran 70 cu clorură de sodiu

Perfuzii medicamentoase

Se administrează în diferite situații:

în timpul intervențiilor chirurgicale, când o dată cu perfuzia se administrează diferite medicamente

când substanța medicamentoasă este inactivă sau nu este tolerată pe cale orală

când este nevoie de realizarea rapidă a unor concentrații terapeutice sangvine care nu pot fi obținute altfel

la substanțele medicamentoase cu viteză de eliminare mare

Utilizarea în acest mod menține concentrația de substanță medicamentoasă la nivel constant pe întreaga perioadă a administrării.

Perfuziile medicamentoase oficinale în F.R.X:

Infundibili metronidazoli – soluție perfuzabilă de metronidazol

Infundibili tinidazoli – soluție perfuzabilă de tinidazol

Soluții pentru dializă peritoneală și pentru hemodializă

Sunt izotonice, izoionice și sterile dar au mod diferit de administrare.

Soluții pentru dializa peritoneală

Se utilizează în scopul îndepărtării din organism a unor substanțe toxice, care pot traversa membranele semipermeabile, având la bază principiul osmozei.

Dializa peritoneală constă în introducerea soluției în cavitatea abdominală folosind 2 catetere, unul pentru intrare și altul pentru ieșire.

Dializa se mai poate realiza și prin introducerea intermitentă a soluției în cavitatea abdominală, de exemplu: se introduc 2 l, se lasă 30 de minute, apoi lichidul este îndepărtat, operația repetându-se după 6-12 ore.

Perfuziile utilizate pentru dializă conțin electroliți, glucoză, sorbitol sau alte substanțe (antibiotice, etc.).

Soluții utilizate pentru hemodializă

Pentru funcționarea rinichiului artificial utilizat în cazuri de insuficiență renală gravă manifestată prin anurie.

Rinichiul artificial are o membrană semipermeabilă. De o parte a membranei se aduce o soluție de polielectroliți cu osmolaritate asemănătoare plasmei sangvine (300-400 mosm/l) iar de cealaltă parte a membranei este adus extracorporal sângele bolnavului.

Prin membrană are loc schimbul de substanțe între plasma sangvină și soluția de polielectroliți.

Pentru funcționarea rinichiului artificial sunt necesare cantități mari de soluții (150-300 l / 6 ore).

Ca și la soluțiile pentru dializă peritoneală pentru obținerea soluțiilor utilizate în hemodializă se prepară soluții concentrate de electroliți care se diluează în momentul utilizării.

F.R.X prevede controlul următorilor parametrii:

Aspectul

Soluțiile perfuzabile trebuie să fie limpezi, lipsite de particule în suspensie

Emulsiile perfuzabile după agitare trebuie să aibă aspect omogen și să nu prezinte semne de separare a fazelor

Culoarea

să fie incolore, o colorare care să nu depășească etalonul de colorare prevăzut în monografie.

pH – se determina potențiometric.

Uniformitatea volumului – să fii egal cu cel declarat pe etichetă

Impurități pirogene – să corespundă testului pentru impurități pirogene

Sterilitate – să fie sterile

Dozare – față de valoarea declarată se admit abateri de ±5%.

Soluțiile perfuzabile se conservă în recipiente închise etanș.

La preparatele perfuzabile toate operațiile se efectuează într-un flux continuu.

Capitolul II METABOLISMUL

Organismul este un sistem deschis care face schimb de substanță și energie cu mediul extern, acest schimb permanent reprezintă metabolismul.

Metabolismul începe odată cu ingestia alimentelor și se sfârșește cu excreția produșilor neutilizabili.

El se desfășoară în trei etape:

digestivă

celulară

excretorie

Legătura dintre aceste etape o asigură sângele și circulația acestuia.

În etapa digestivă, sub acțiunea unor fermenți specifici, are loc fragmentarea hidrolitică a macromoleculelor organice din alimente și transformarea lor în molecule simple, fără specificitate, absorbabile (glucoză, acizi grași, glicerină, aminoacizi).

În etapa celulară, principiile alimentare suferă numeroase transformări. Totalitatea transformărilor biochimice care au loc la nivel celular reprezintă metabolismul intermediar.

Metabolismul intermediar reprezintă schimbul de substanțe și energie dintre celulă și mediul intern.

Reacțiile metabolice din celule sunt de două feluri:

reacții anabolice, de sinteză a unor constituenți celulari sau de rezervă și

reacții catabolice, de scindare a substanțelor până la produși finali neutilizabili (apă, dioxid de carbon, substanțe azotate simple).

Prin reacții anabolice are loc reînnoirea permanentă a structurilor celulare uzate, sunt sintetizate o serie de substanțe active (enzime, hormoni), este asigurată creșterea și înmulțirea celulelor, precum și încărcarea lor cu material nutritiv de rezervă.

Reacțiile catabolice generează energie. Ele se desfășoară în două faze succesive.

Într-o primă fază are loc metabolizarea incompletă, pe căi specifice, a substanțelor nutritive, până la stadiul de acetil coenzimă A și acid oxaloacetic, produși intermediari comuni glucidelor, lipidelor și proteinelor.

În această fază se eliberează o cantitate redusă de energie. În faza a doua are loc metabolizarea completă a produșilor intermediari.

Această fază este comună tuturor substanțelor nutritive. Ea constă din reacții de oxido-reducere prin care se eliberează peste 90% din energia chimică a moleculelor.

O parte din aceste reacții se desfășoară ciclic, în cadrul ciclului acidului citric sau ciclul lui Krebbs, iar o altă parte are loc la nivelul lanțului sau catenei respiratorii celulare.

Toate aceste reacții constau, în esență din „arderea” alimentelor în prezența oxigenului. Oxidarea lor poate avea loc și în bomba calorimetrică, obținându-se aceiași produși final și aceeași cantitate de energie.

În organism, energia se eliberează treptat, în etape succesive, și nu se transformă toată în căldură, ci o parte se depozitează. Ciclul Krebbs și catena respiratorie au sediul în mitocondrii, unde se desfășoară respirația celulară.

Reacțiile anabolice necesită energie, iar cele catabolice eliberează energie. Din această cauză ele se desfășoară cuplat.

Energia chimică nu poate fi utilizată direct: mai întâi, ea este înmagazinată sub formă de compuși chimici macroergici, al căror reprezentant principal este acidul adenozintrifosforic (ATP).

Depozitarea energiei sub formă de legături fosfatmacroergice reprezintă 40 % din energia chimică eliberată prin procesele de oxidare metabolică. Restul se pierde sub formă de căldură.

Totalitatea schimburilor energetice organism-mediu reprezintă metabolismul energetic.

Metabolismul intermediar al glucidelor

Glucidele sunt substanțe organice alcătuite din carbon, oxigen și hidrogen. Se mai numesc hidrați de carbon, deoarece conțin oxigen și hidrogen în aceleași proporții cu apa.

În natură se întâlnesc glucide cu moleculă simplă – monozaharidele și dizaharidele sau cu moleculă complexă – polizaharidele.

Reprezentanții principali ai monozaharidelor sunt pentozele (riboza, dezoxiriboza) și mai ales hexozele (glucoza, fructoza, galactoza).

Polizaharidele sunt polimeri ai glucozei.

La plante există celuloza și amidonul, iar la animale glicogenolul.

Rolul fiziologic al glucidelor

rol energetic

rol plastic

rol funcțional (riboza și dezoxiriboza fac parte din structura acizilor nucleici)

Căile metabolice ale glucidelor

Glucidele se absorb sub formă de monozaharide (pentoze, hexoze). Principalul glucid metabolizat în organism este glucoza.

După absorbție aceasta ajunge prin circulația portală, în ficat, iar de aici trece în circulația generală, de unde este preluată de către toate celulele corpului.

Concentrația glucozei în sânge (glicemia) are valoare constantă de 100 mg la 100 ml plasmă. După mese, această concentrație crește puțin (hiperglicemie postprandială).

Glucoza este utilizată, în primul rând, ca material energetic. Glucidele reprezintă o sursă energetică foarte convenabilă pentru organism, deoarece este ele sunt catabolizate integral până la dioxid de carbon și apă, substanțe netoxice, pe care organismul le poate elimina ușor.

Catabolismul glucozei mai prezintă avantajul că în faza metabolizării incomplete, dintr-o moleculă de glucoză poate fi generată o moleculă de acid citric, substanță cheie a ciclului Krebbs.

La nivelul fiecărei celule, glucidele suferă reacții metabolice similare: catabolizare până la dioxid de carbon și apă, polimerizare sub formă de glicogen, transformare în lipide.

Aceste reacții prezintă o amploare deosebită la nivelul ficatului, al țesutului muscular și adipos, organe cu rol important în metabolismul hidraților de carbon.

Catabolismul glucozei (glicoliza) are loc în două etape:

Glicoliza anaerobă, poate avea loc în absența oxigenului.

Corespunde etapei metabolizării incomplete a glucozei.

Glicoliza începe cu fosforilarea glucozei și formarea esterului glucoză -6- fosfat, reacție catalizată de gucokinoză.

Urmează un șir de transformări chimice prin care, în final, din fiecare moleculă de glucoză rezultă două molecule de acid piruvic. În absența oxigenului, acesta este hidrogenat la acid lactic, produsul final al glicolizei anaerobe.

Dacă celula nu primește oxigen, acidul lactic se acumulează, provoacă acidoză și blocarea glicolizei.

În prezența oxigenului, acidul piruvic este transformat acetil coenzima A (acetil-CoA) și acid oxaloacetic, metaboliți intermediari, indispensabili pentru faza următoare a degradării glucozei.

Glicoliza aerobă, corespunde fazei metabolizării complete a glucozei și nu se poate desfășura în absența oxigenului.

Este formată din ciclul lui Krebbs și lanțul respirator celular ce reprezintă căi comune de oxidare a tuturor principiilor alimentare.

Bilanțul energetic al glicolizei

Prin degradarea completă până la dioxid de carbon și apă a unui mol gram de glucoză (180 g) se eliberează 680 de kilocalorii, din care circa 300 (deci 45 %) se depozitează sub forma de moli de ATP, iar 380 se pierd sub formă de căldură.

Gluconeogeneza

Reacțiile de degradare a glucozei din faza anaerobă se pot desfășura și în sens invers, dinspre metaboliții intermediari ai glicolizei înapoi la glucoză. Aceasta reprezintă glucogeneza.

Dacă metaboliții intermediari respectivi provin din precursori neglucidici (lipide sau proteine) procesul de sinteză a glucozei se numește neoglucogeneză sau gluconeogeneză.

Principalele organe în care are loc gluconeogeneza sunt ficatul și rinichiul. Acest proces este stimulat de hormonii glucocorticoizi, tiroidieni și de glucagon, fiind inhibate de insulină.

Glicogenogeneza – toate celulele corpului pot sintetiza glicogen, prin polimerizarea glucozei.

Organele specializate în acest proces sunt ficatul și mușchiul. Ficatul conține 150 g glicogen, iar mușchiul 350 g. Aceasta este forma de depozit a glucozei. Ficatul poate produce glicogen și din fructoză și galactoză pe care le convertește, în prealabil, în glucoză.

Sinteza hepatică de glicogen crește în timpul absorbției glucidelor din intestin, iar în celelalte țesuturi în timpul hiperglicemiilor postprandiale.

Glicogenogeneza este stimulată de insulină și de parasimpatie.

Glicogenoliza

Când glicemia crește, procesul de glicogenogeneză se intensifică, iar când glicemia scade glicogenogeneza încetează și se produce depolimerizarea glicogenului.

Prin glicogenoliză, fiecare celulă poate folosi propriile ei rezerve glucidice. Cu excepția celulei hepatice și a celei musculare, rezervele celulare de glicogen sunt reduse, astfel încât majoritatea celulelor trăiesc pe seama glucozei sangvine.

Un rol esențial în constanța glicemiei îl are ficatul, care, prin glicogenoliză asigură atât necesarul de glucoză pentru propriile celule cât și pentru restul corpului.

Lipogeneza

Glucidele pot fi convertite în grăsimi și depuse astfel sub formă de rezerve lipidice în țesuturi.

Când aportul de glucide este excesiv, capacitatea celulelor de a se încărca cu glicogen este depășită, iar surplusul de glucoză este transformat în lipide, putând duce la apariția obezității.

Reglarea metabolismului glucidic

Utilizarea celulară a glucozei este reglată prin mecanisme locale și generale.

Mecanisme locale sunt reacții de autoreglare prin feedback biochimic. Creșterea concentrației de ADP intensifică glicoliza, iar creșterea concentrației de ATP o frânează.

Mecanismele generale de reglare sunt mult mai complexe. Ele se realizează cu participarea sistemului nervos și a glandelor endocrine.

Elementul reglat este glucoza sangvină, a cărei concentrație este menținută la valori stabile prin intervenția unor mecanisme neuro-endocrine.

Centrii glicoreglatori sunt localizați în hipotalamus. Ei sunt excitați direct de concentrația glucozei și de gradul ei de utilizare de către neuronii hipotalamici.

Orice creștere a glicemiei pune în acțiune, prin feedback negativ, mecanisme hipoglicemiante, care determină scăderea glicemiei, iar orice scădere a glicemiei pune în acțiune mecanisme de feedback negativ, cu efect hiperglicemic (care cresc glicemia).

Hipoglicemia

Se produce sub acțiunea insulinei, epifizei și a parasimpaticului. Efect hipoglicemiant au efortul fizic și reducerea aportului alimentar de hidrați de carbon.

Hiperglicemie

Este produsă de glucagon, adrenalină, glucocorticoizi, hormonul somatotrop, tiroxina și sistemul nervos simpatic. Alimentația exagerată cu glucide are efect similar. Reglarea metabolismului glucidic se face în concordanță cu reglarea celorlalte metabolisme intermediare.

Rol important are ficatul, care în caz de hiperglicemie, captează glucoza și o fixează sub formă de glicogen sau lipide, iar în caz de hipoglicemie alimentează mediul intern cu glucoză prin glicogenoliză și glucogenogenază.

Nivelul glicemiei reflectă echilibrul dinamic dintre consumul tisular de glucoză (cu efect hipoglicemiant) și eliberarea glucozei din ficat (cu efect hiperglicemiant).

La aceste două procese permanente se adaugă creșteri intermitente ale glicemiei legate de mese – hiperglicemia postprandială.

În timpul hiperglicemiilor postprandiale, ficatul depune glucoza sub formă polimerizată – glicogenogeneză.

Depozitarea glucozei sub formă de glicogen are loc și în celulele musculare. Deosebirea dintre depozitele hepatice și cele din mușchi constă în faptul că glucoza eliberată prin glicogenoliza hepatică poate difuza din hepatocit în mediul intern, contribuind la menținerea glicemiei, putând fi deci utilizată de orice țesut (în special cel nervos), în timp ce glucoza rezultată din glicogenoliza musculară nu poate părăsi miocitul, ci folosește ca sursă de energie exclusiv pentru mușchiul respectiv.

Orice intensificare a glicogenolizei hepatice duce la hiperglicemie, iar a celei musculare nu. De aici rolul deosebit al ficatului în homeostazia glicemică. El funcționează ca un comutator cu dublu sens. Permite intrarea glucozei și depozitarea ei în timpul hiperglicemiilor postprandiale și permite mobilizarea rezervelor glucidice și ieșirea glucozei în sânge când organismul este amenințat de hipoglicemie.

Acest rol al ficatului este dovedit și prin dozarea glucozei postprandial din vena portă, concomitent cu venele suprahepatice.

În vena portă, concentrația glucozei poate atinge 3-4 g la 1 litru, iar în venele suprahepatice este de 1,5 g/l, demonstrând fixarea ei la nivel hepatic.

Tulburările metabolismului glucidic

Utilizarea glucozei la nivel celular depinde de insulină.

Diminuarea sau absența secreției insulinice provoacă boala diabet zaharat, caracterizată prin scăderea depozitelor celulare de glicogen și lipide, hiperglicemie și glucozurie (eliminarea glucozei prin urină).

Hipersecreția de insulină provoacă exagerare a depozitării glucidelor în rezervă, o intensificare a glicolizei însoțită de scăderea marcată a concentrației glucozei sangvine (hipoglicemie).

Deoarece țesutul nervos utilizează preferențial glucoza drept combustibil, iar neuronii nu au rezerve mari de glicogen, hipoglicemia afectează, în special, funcțiile sistemului nervos, provocând severe tulburări vegetative și de reglare a funcțiilor (transpirații, hipotensiune arterială) precum și de conștiență (leșin, comă hipoglicemică).

Metabolismul intermediar al lipidelor

Lipidele sunt substanțe organice alcătuite ca și glucidele din carbon, oxigen și hidrogen, dar spre deosebire de acestea, conțin mult hidrogen și puțin oxigen. Unele lipide pot conține și fosfor.

Din punct de vedere chimic, lipidele sunt esteri ai acizilor grași cu alcooli superiori. Acizii grași întâlniți mai frecvent sunt:

acidul palmitic (16 atomi de carbon)

acidul oleic (18 atomi de carbon)

Alcoolul cel mai frecvent este glicerolul.

Lipidele sunt o clasă heterogenă de substanțe insolubile în apă, solubile în solvenți organici.

Principale lipide din organism sunt trigliceridele, colesterolul și fosfolipidele. Sursele de lipide pot fi atât de origine animală cât și vegetală.

Rolul fiziologic al lipidelor

Rol energetic

Organismul folosește în egală măsură lipidele și glucidele ca material energetic. Metabolizarea lipidelor este dependentă de a glucidelor. Posibilitatea stocării energiei sub formă de rezerve lipidice, în cantități însemnate. Cel mai important rol energetic îl au trigliceridele.

Rol plastic

Lipidele intră în constituția tuturor membranelor celulare și intracelulare. Fosfolipidele dețin rol important.

Rol funcțional

Lipidele de natură sterolică (colesterolul) reprezintă precursori ai acizilor biliari și ai hormonilor corticosuprarenalieni și sexuali. Unii acizi grași nesaturați (linolia, linoleic și arahidonic) nu pot fi sintetizați în organism, ei se numesc acizi grași esențiali și reprezintă vitamina F.

Lipidele se depun subcutanat și în jurul organelor interne, îndeplinind un rol protector mecanic.

Stratul subcutanat lipidic mai are rol de izolator termic, iar abundența colesterolului în stratul cornos al epidermului îl face impermeabil la apă.

Căile metabolice ale lipidelor

Lipidele se absorb sub formă de acizi grași, monogliceride, glicerol, colesterol și fosfolipide.

Primul act al metabolismului lipidic are loc chiar în enterocit, și care resintetizează trigliceridele din α-glicerofosfat și acizi grași.

Al doilea act al metabolismului intermediar lipidic are loc mai ales la nivelul adipocitelor și al hepatocitelor.

Principalele transformări suferite de lipide în organism sunt:

depunere ca rezerve, adipogeneză (lipogeneză)

lipoliză (catabolizare)

cetogeneză

gluconeogeneză (transformare în glucide)

Lipogeneza

Sinteza lipidelor de rezervă are loc în ficat și țesutul adipos. Principala formă de depozit o reprezintă trigliceridele. Lipogeneza este condiționată de aportul glucidic.

Când se consumă hidrocarburi în cantități mari, excesul de glucoză este transformat în lipide de rezervă și are loc îngrășarea. În lipsa glucozei, lipogeneza încetează iar organismul consumă din rezervele lipidice proprii.

Lipoliza

Mobilizarea rezervelor lipidice se datorează unor lipaze tisulare activate de adrenalină, glucagon, tiroxină și sistemul simpatic.

Sub acțiunea lipazelor are loc hidroliza trigliceridelor în acizi grași și glicerol. Aceștia trec în sânge și sunt utilizați de toate țesuturile, cu excepția țesutului nervos. Catabolismul glicerolului are loc pe calea glicolizei iar catabolismul acizilor grași pe calea beta-oxidării sau spiralei Lynen.

Energia eliberată de acizii grași depinde de lungimea lanțului acestora.

Atât sinteza, cât și degradarea acizilor grași are loc la nivelul mitocondriilor.

Cetogeneza

O particularitate a catabolismului lipidic este geneza corpilor cetonici (acidul acetil-acetic, acetona și acidul β-OH butiric) substanțe acide cu efect toxic în concentrație mare.

Cetogeneza se intensifică proporțional cu catabolismul acizilor grași.

În diabet sau în inaniție, utilizarea excesivă a acizilor grași duce la creșterea corpilor cetonici în sânge. Are loc acidifierea mediului intern (ceto-acidoza).

Corpii cetonici pot fi degradați prin cetoliză la nivelul ficatului și toate celulele corpului.

Gluconeogeneza

Așa cum s-a arătat la metabolismul intermediar al glucidelor, celula hepatică și cea adipoasă pot sintetiza glucoză din glicerolul lipidelor, folosind energia rezultată din catabolismul acizilor grași.

Reglarea metabolismului intermediar lipidic

Se face prin mecanisme neuro-umorale complexe, care reglează și metabolismul intermediar glucidic.

Factorul principal care dinamizează metabolismul lipidic și glucidic este reprezentat de nevoile energetice ale organismului.

Ca și glicemia, valoarea lipemiei se menține constantă în jurul la 700 mg la 100 ml plasmă, ceea ce înseamnă 7 g lipide la litru.

Valoarea lipemiei depinde și ea de echilibrul ce se stabilește între consumul tisular lipidic (în special musculatura) și depozitele de grăsimi (ficatul, dar mai ales țesutul adipos). Spre deosebire de depozitele de glicogen care reprezintă maximum 500 g pentru un organism adult, depozitele de lipide sunt de ordinul kilogramelor sau al zecilor de kilograme.

Mecanismele de depozitare a lipidelor în rezervele adipoase depind de activarea unei enzime, lipoprotein-lipaza, care desface lipoproteinele circulante și permite depozitarea tisulară a lipidelor sub formă de trigliceride. Mobilizarea lipidelor din țesutul adipos se face sub acțiunea triglicerid-lipazei, care hidrolizează grăsimile, eliberând acizii grași ce vor lua calea sangvină.

Hormonii anabolizanți lipidici (insulina, hormonii sexuali) favorizează depunerea de rezerve de grăsime, iar hormonii catabolizanți lipidici (somatotropul, glucocorticoizii, h-tiroidieni, glucagonul și catecolaminele) au acțiune adipokinetică.

Un rol important în reglarea echilibrului lipemic îl joacă centrii hipotalamici ai foamei și sațietății, precum și sistemul limbic, formațiuni ce conlucrează unitar la reglarea actelor de comportament alimentar, asigurând echilibrul dintre indigestia de alimente și cheltuielile energetice ale organismului.

Dereglarea homeostaziei lipidice se poate produce fie printr-o exagerare a adipogenezei, fie a adipolizei.

Exagerarea adipogenezei, obezitatea, are drept cea mai frecventă cauză hiperalimentația și sedentarismul.

Exagerarea adipolizei, pierderea în greutate până la cașexie. are în primul rând cauze endocrine.

Deficitul de anabolizanți lipidici și excesul de hormoni catabolizanți (în special hipertiroidia) duc la însemnate pierderi în greutate.

Ateroscleroza este o boala a arterelor mari și medii, în care, pe fața internă a pereților arteriali, se dezvoltă plăci de aterom, care conțin inițial colesterol, și evoluează spre structură mult mai complexă.

Apariția acestor leziuni determină scăderea elasticității pereților arteriali cu consecințe foarte importante pentru funcționarea sistemului cardiovascular. Factorul cel mai important, ce determină ateroscleroza, este creșterea concentrației plasmatice a colesterolului, aflat în plasmă sub o anumită formă (de lipoproteine cu densitate mică). Cea mai importantă măsură de prevenire a acestei boli este o dietă cu conținut redus de lipide (lipide nesaturate, cu conținut mic de colesterol).

Alți factori care determina apariția aterosclerozei sunt:

diabetul zaharat

hipotiroidismul

fumatul.

Metabolismul intermediar al proteinelor

Proteinele sunt substanțe organice formate din carbon, oxigen, hidrogen și azot, unele mai conțin fosfor și sulf.

Unitățile elementare de construcție a proteinelor sunt aminoacizii. Aminoacizii derivă din acizi grași cu lanț scurt.

Sursele de proteine pot fi de origine animală (carne, pește, ouă, lactate) sau vegetală (pâine, fructe, legume).

La nivelul tubului digestiv, proteinele sunt hidrolizate sub acțiunea enzimelor proteolitice, până la aminoacizi, formă sub care se absorb la nivelul intestinului subțire.

Rolul fiziologic al proteinelor

Rol energetic

Organismul apelează la energia aminoacizilor numai în condiții particulare, când nu are sau nu poate utiliza glucoza. Inconvenientul folosirii proteinelor în scopuri energetice este reprezentat de efectul toxic al unor produși intermediari ai catabolismului proteic (amoniac, indol, fenol, corpi cetonici).

Rol plastic

Proteinele sunt substanțe plastice prin excelență. Toate structurile vii conțin din abundență proteine. Viața însăși nu poate avea loc în lipsa acestora.

Rol funcțional

Proteinele și aminoacizii care provin din ele îndeplinesc numeroase roluri funcționale:

Rol de enzimă. Toate enzimele sunt proteine și toate reacțiile metabolice sunt enzimatice.

Rol de pigmenți respiratori ai sângelui (hemoglobina) și ai țesuturilor (citocromii).

Rol de anticorpi – gamaglobulinele plasmatice.

Rol în coagularea sângelui – factorii plasmatici ai coagulării.

Rol în geneza presiunii coloid-osmotice, importantă în formarea urinei și in schimburile capilar-țesut.

Rol în contracția musculară – proteinele contractile.

Rol de sistem tampon în reglarea echilibrului acido-bazic

Rol de precursori ai ciclului Krebbs. Unii aminoacizi (acidul glutamic, acidul aspartic, alanina, etc.) pot intra direct în ciclul Krebbs, asigurând astfel energogeneza celulară.

Rol de precursori ai aminelor biogene. Prin decarboxilarea unor aminoacizi rezultă amine biogene cu activate biologică mare:

din histidină rezultă histamina

din triptofan rezultă serotonina.

Căile metabolice ale aminoacizilor

După absorbție, aminoacizii ajung, pe cale portală în ficat, iar de aici în circulația sangvină generală.

Aminoacidemia este de 50 mg la 100 ml plasmă. În ficat ca și în restul organelor, aminoacizii pot urma două căi metabolice:

Calea sintezei de proteine și a altor substanțe

Calea degradării catabolice.

Biosinteza proteinelor

Fiecare celulă își sintetizează proteinele proprii. Pe această bază este asigurată reînnoirea permanentă a componentelor celulare, repararea structurilor uzate, creșterea și diviziunea celulară, stocarea de informații sub formă de memorie, etc.

Unele celule (hepatice, glandulare) au proprietatea de a produce și proteine pentru „export”.

Ficatul sintetizează proteinele plasmatice, glandele exocrine proteinele enzimatice, iar cele endocrine proteine-hormoni. Zilnic, în organism se reînnoiesc 500 g proteine, ceea ce înseamnă că, după circa 100 de zile, toate proteinele sunt noi. Sediul celular al sintezei proteice sunt reticulul citoplasmatic rugos și ribozomii.

Tiparul (matricea) după care este sintetizată proteina are o mare specificitate. El este elaborat la nivelul nucleului printr-un proces de transcripție a informației genetice de pe molecula de ADN pe cea de ARN mesager. Fiecare proteină se produce după modelul adus în citoplasmă de către ARN mesager.

Ordinea în care se vor lega aminoacizii în lanțul viitoarei proteine este prescrisă sub forma codului genetic.

Biosinteza proteică, fiind un proces anabolic, folosește energia provenită din hidroliza ATP. În afară de participarea la sinteza proteică, unii aminoacizi pot fi utilizați ca precursori ai glucidelor (gluconeogeneza). Aminoacizii care pot fi transformați în glucoză se numesc glucoformatori (acidul glutamic, acidul aspartic, alanina, etc.).

Aceștia, mai întâi sunt introduși în ciclul Krebbs, unde sunt transformați în acid oxaloacetic, de la care, prin inversarea reacțiilor glicolizei, este resintetizată glucoza. Ficatul și rinichii sunt sedii de gluconeogeneză. Din 100 g proteine pot rezulta 60 g glucoză.

Toți hormonii care cresc catabolismul proteic stimulează gluconeogeneza (tiroxina, glucocorticoizii).

Unii aminoacizi sunt precursori ai hormonilor medulo-suprarenali și tiroidieni (fenilalanina).

Lipogeneza din proteine reprezintă o altă cale de utilizare a aminoacizilor. Inițial, aminoacizii sunt degradați până la stadiul de α-cetoacizi și corpi cetonici (aminoacizi cetogeni). Corpii cetonici pot fi catabolizați până la dioxid de carbon, apă și energie sau pot fi transformați în acizi grași.

Din unii aminoacizi, ficatul sintetizează creatina, care leagă macroergic acidul fosforic trecând în creatinfosfat (CF).

Această substanță se depune în cantitate mare la nivelul fibrei musculare și a țesutului nervos, asigurând, prin descompunerea ei energia necesară refacerii moleculelor de ATP. Din două molecule de creatină rezultă creatinina, produs final al metabolismului creatinei, eliminat urinar.

Catabolismul proteic

Degradarea proteinelor se face în două etape.

O primă etapă este descompunerea hidrolitică am macromoleculei proteice în aminoacizi componenți. Aceste reacții au loc în tubul digestiv și în interiorul oricărei celule. Hidroliza digestivă a proteinelor este opera enzimelor proteolitice locale, iar hidroliza proteică celulară este realizată de proteaze tisulare conținute în lizozomi.

Aminoacizii rezultați intra în fondul metabolic comun al aminoacizilor.

A doua etapă a degradării proteinei constă în catabolismul aminoacizilor. Ca și în cazul glucozei sau al acizilor grași, catabolismul aminoacizilor începe cu o fază de degradare pe căi specifice și continuă cu faza finală de degradare pe cale oxidativă, comună tuturor substanțelor nutritive.

Catabolismul specific al aminoacizilor constă din trei tipuri de reacții:

dezaminarea oxidativă

decarboxilarea

transaminarea

Dezaminarea – constă din descompunerea aminoacidului în amoniac și α-cetoacid.

Amoniacul este o substanță foarte toxică. El ajunge pe cale sangvină la ficat, unde este transformată în uree, substanță netoxică.

Ureogeneza reprezintă o funcție antitoxică a ficatului. Zilnic sunt produse 10-20 g uree care se elimină prin urină.

Creierul are un mecanism suplimentar de protecție. Amoniacul, rezultat din catabolismul aminoacizilor din neuroni, este legat de acidul glutamic care se transformă în glutamină, substanță netoxică, ce transportă amoniacul până la rinichi.

În tubul contort distal, glutamina este desfăcută în amoniac, care este secretată în urină, și acid glutamic, care se reîntoarce la creier, asigurând transportul unor noi molecule de amoniac.

α-cetoacidul poate fi catabolizat prin ciclul Krebbs până la bioxid de carbon, apă și energie sau poate lua calea gluconeogenezei, a lipogenezei sau a resintezei unui nou aminoacid.

Decarboxilarea – constă din îndepărtărea moleculei de dioxid de carbon și transformarea aminoacizilor în amine biogene. Unele amine au rol de mediatori chimici (histamina, serotonina). Decarboxilarea aminoacizilor are loc și în intestinul gros sub acțiunea unor enzime ale florei de putrefacție.

Transaminarea – constă în transferul unei grupări NH3 de la un aminoacid sau de la o glutamină pe un α-cetoacid, cu sinteza unui non aminoacid. Peste jumătate din aminoacizii din corp pot fi sintetizați de către celule în acest mod. Reacțiile sunt catalizate de enzime numite transaminaze. Unii aminoacizi (triptofanul, arginina, histadina și fenilalanina, etc.) nu au în organism α-cetoacidul precursor. Neputând fi sintetizați prin transaminare, ei trebuie ingerați cu alimentele și de aceea se numesc aminoacizii esențiali. Etapa finală a catabolismului aminoacizilor se produce în ciclul Krebbs și catena respiratorie. Aminoacizii pătrund în ciclul Krebbs sub formă de acid α cetoglutaric, acid oxaloacetic sau acid piruvic.

Unii aminoacizi cu nucleu hexagonal, pentagonal sau hetero-ciclic (triptofan și fenilalanina), nu pot fi oxidați complet. Partea ciclică din molecula lor generează cataboliți toxici, cum sunt indolul (din triptofan) sau fenoalul (din fenilalanină).

Aceste substanțe sunt neutralizate de ficat sau rinichi prin procese de conjugare cu sulful și cu glicerolul și eliminarea apoi prin urină.

Reglarea metabolismului intermediar proteic

Biosinteza proteinelor celulare este guvernată de legi genetice și are un înalt grad de autonomie. Catabolismul proteic este, de asemenea, reglat la nivelul celular prin mecanisme de feedback enzimatic. Factorii de reglare supracelulari, la nivelul întregului organism, sunt reprezentanți de sistemul nervos vegetativ cu centrul în hipotalamus, și de sistemul endocrin.

Reglarea nervoasă

Asigură menținerea echilibrului dintre procesele anabolice și catabolice. Stimularea hipotalamusului posterior intensifică procesele oxidative, catabolice, iar a celui anterior anabolismului proteic.

Reglarea umorală

Se realizează sub influența hormonilor anabolizanți și catabolizanți.

Efect anabolizant proteic au hormonul somatotrop, aldosteronul, insulina și hormonii sexuali.

Efect catabolizant proteic au corticotropina, hormonii glucocorticoizi și hormonii tiroidieni în cantitate crescută.

Efectul catabolizant nu trebuie interpretat în sens exclusiv distructiv. Sub acțiunea hormonilor catabolizanți crește fondul metabolic al aminoacizilor. Acesta permite atât transformarea proteinelor în alte substanțe, cât și resinteza de proteine din excesul de aminoacizi.

Procesele anabolice și catabolice se află într-un echilibru dinamic.

În copilărie, anabolismul proteic este foarte intens, asigurând creșterea și dezvoltarea organismului.

La bătrâni, procesele anabolice, de refacere a uzurii celulare, scad. Reacțiile catabolice generatoare de energie sunt intense și în copilărie, în special a glucidelor si lipidelor.

La bătrâni se intensifică și catabolismul proteic. Datorită interrelațiilor metabolice la nivel celular, reglarea metabolismului proteic este corelată cu reglarea metabolismului lipidic și glucidic.

Medicația obezității

Obezitatea este o afecțiune caracterizată prin creșterea greutății corporale pe seama țesutului adipos, evidențiată printr-o valoare a indicelui de masă corporală (IMC) peste 30 kg/m2 (+ 20% în raport cu greutatea ideală).

Etipatogenia obezității este multifactorială, implicând: factori genetici, de mediu și comportamentali. Obezitatea rezultă în majoritatea cazurilor din dezechilibrul energetic produs fie prin creșterea aportului (ingestia de alimente cu valoare calorică mare, bogate în grăsimi), fie prin reducerea consumului energetic (metabolism bazal scăzut, sedentarism).

Atunci când aportul alimentar depășește cheltuielile energetice surplusul de calorii este stocat în țesutul adipos, iar dacă situația se prelungește în timp, apare obezitatea.

Balanța energetică este asigurată de raportul dintre două sisteme: sistemul controlat (periferic) și sistemul de control (central), ambele cu puternic determinism genetic.

Componentele implicate în sistemul controlat, periferic sunt reprezentate de:

celule adipoase și leptină(hormon secretat în țesutul adipos, care acționează asupra receptorilor hipotalamici determinând stimularea centrului sațietății)

nervul vag – releul de transmisie al semnalelor de la tractul digestiv spre SNC

semnalele metabolice, reglarea pe termen lung a comportamentului alimentar (intervalul dintre mese) este determinată de factori metabolici: glicemie, concentrația acizilor grași și cea a aminoacizilor – scăderea concentrației acestora duce la dezinhibiția și activarea centrului foamei.

În creier se cunosc trei centrii importanți, care prelucrează informația despre hrană și corelarea ei cu greutatea corporală, și anume:

centrul de integrarea informației vagale

centrul sațietății

centrul foamei

În funcție de dispoziția țesutului adipos se disting 3 forme de obezitate:

obezitatea androidă, în care acumularea țesutului adipos se produce predominant în jumătatea superioară a corpului. Ea afectează mai mult bărbații și se asociază deseori cu diabetul zaharat, hiperlipoproteinemii, și hiperuricemie, hipertensiune arterială și boala coronariană.

obezitatea abdominală, care face parte din sindromul X-metabolic și se asociază, de asemenea, cu diabetul zaharat, cu HTA și cardiopatia ischemică.

obezitatea ginoidă, cu acumularea predominantă a țesutului adipos în jumătatea inferioară a corpului. Afectează mai frecvent femeile și se asociază deseori cu boala varicoase și cu artrozele.

Dincolo de aspectul estetic, obezitatea generează numeroase complicații: tulburări respiratorii, hipertensiune arterială, boală coronariană, dereglări metabolice (diabet zaharat de tip 2, dislipidemii), boala artrozică.

Utilizarea terapiei medicamentoase în obezitate este o problemă controversată din cauza acțiunii lor modeste (mai ales pe termen lung) asupra reducerii ponderale, al costului ridicat și efectele adverse.

De aceea tratamentul medicamentos în obezitate trebuie utilizat sub supraveghere medicală și inclus într-un program complex, care asociază regimul alimentar hipocaloric și practicarea regulată a unei activități fizice.

Anorexigenele

Sunt medicamente care reduc senzația de foame sau prelungesc senzația de sațietate și sunt utilizate în tratamentul obezității pentru diminuarea progresivă a excesului ponderal.

În funcție de mecanismul de acțiune, anorexigenele se împart în două grupe:

Medicamente cu acțiune centrală (derivați de amfetamină)

Amfepramona

Anorexigene serotoninergice:

Fenfluramina

Dexfenfluramina

Sibutramina

Medicamente ce blochează digestia și absorbția lipidelor

Orlistatul

Anorexigenele dopaminice

Sunt medicamente cu acțiune anorexigenă puternică, care determină pierderea în greutate în principal prin diminuarea apetitului și în mod accesoriu prin creșterea cheltuielilor energetice.

Amfepramona

Farmacodinamie

Are acțiune:

anorexigenă marcată, inhibă senzația de foame, blocând centrul foamei, prin eliberarea de dopamină și activarea receptorilor D2 dopaminergici

psihostimulantă moderată

simpaticominetică circulatorie scăzută (crește frecvența cardiacă și valorile TA)

Farmacotoxicologie

tulburări neuropsihice: insomnie, tremor în extremități, iritabilitate, vertij, euforie, urmată uneori de dispoziție depresivă

toleranță, după 6-8 săptămâni de tratament

potențial de farmacodependență psihică

tulburări cardiovasculare: tahicardie, palpitații, creștere ale valorilor TA, dureri precordiale

incidență crescută de hipertensiune pulmonară cu evoluție potențial letală

anomalii valvulare cardiace, depistate ecocardiografic

uscarea mucoasei bucale, tulburări sexuale, trombocitopenie

Farmacoepidemiologie

sarcină și alăptare, copii

hipertiroidism

glaucom

HTA severă, boală coronariană

Fter

tratament adjuvant al dietei hipo calorice la pacienții cu obezitate

Fgraf

Amfepramona se administrează oral, 2×25 de mg/zi (doza maximă 75 mg/zi). Ultima administrare se face cu minim 4 ore înainte de culcare.

Durata tratamentului va fi de 4-6 săptămâni (maxim 3 luni).

Anorexigene serotoninergice

Sunt anorexigene cu acțiune centrală, derivați de amfetamine, diferite de amfepramonă prin mecanismul lor de acțiune serotoninergic și prin absența efectului psihostimulant. Acești compuși anorexigeni prelungesc senzația de sațietate prin stimularea centrului sațietății din hipotalamus, ca urmare a eliberării de serotonină și activării receptorilor de tip 5HT-2C.

Farmacotoxicologie

uscarea mucoasei bucale, greață, constipație

cefalee, depresie

tahicardie, palpitații (rar)

cresc incidența hipertensiunii pulmonare

trombocitopenii

Farmacoepidemiologie

sarcină, alăptare, copii

antecedente de depresie

hipertensiune pulmonară

Fter

ca tratament adjuvant al regimului hipocaloric la pacienții cu obezitate, pe perioade scurte, 1-3 luni

Fgraf

Se administrează oral, două prize pe zi, dimineața și seara, timp de 1-3 luni.

Anorexigene cu acțiune periferică

Orlistat

Farmacodinamie

Orlistatul inhibă lipaza pancreatică reducând astfel absorbția lipidelor în intestinul subțire.

Farmacotoxicologie și Farmacoepidemiologie

flatulență, steatoree

contraindicat în: sarcină, alăptare, copii, sindrom de malabsorbție

Fter

Se recomandă în tratamentul obezității, întotdeauna cu/în asociere cu regim hipocaloric

Fgraf

Orlistatul se administrează oral de 3×120 g/zi, înainte și în timpul mesei. Durata maximă a tratamentului 2 ani.

Capitolul III Medicamente folosite in metabolismul reconstituant

III.1.Aspatofort (Acidum asparticum)

acid D.L-aspartic 0,25 g

piridoxină 0,125 g sol. inj/perf

Participă la sinteza proteinelor, leagă amoniacul.

Indicații:

hepatită cronică

hiper amonemie

adjuvant în chimioterapia antitumorală.

Administrare:

soluție cu 0,25g/10 ml diluată 20 ml/255 ml glucoză 5%, perfuzie i.v. o oră 1-2 perfuzii/zi

soluție cu 0,25g/10 ml inj. i.v. lent 10-20 ml o dată de 1-2 ori/zi

Durata unei serii de tratament – trei săptămâni

oral 62,5-125 mg de trei ori pe zi, cu 30 de minute înainte de masă, serii de patru săptămâni.

III.2.Hepa-Merz Granulat

£-ornitin £-aspartat 3 g

Gram. pentru soluție orală 5 g granule

Sol. inj. 500 mg/ml

Conc. pt. sol. perf 0,5 g/ml fiola 10 ml

Ornitina și acidul aspartic fac parte din ciclul Krebbs-Heuseleit (fixarea amoniacului și sinteza ureei)

Adm. După masă, 1-2 pachete pe zi,dizolvate în apă sau ceai.

III.3.Dipeptiven

concentrat pentru soluție perfuzabilă, conține 200 ‰ N(2) – alanil-L, glutamina, fl. 50 ml, 100 ml.

Indicatii – alimentație parenterală (aport exogen de aminoacizi)

– în stări hipercatabolice sau hipermetabolice, când necesarul de glutamină este crescut.

Administrare – doza zilnică este în funcție de severitatea condițiilor catbolice, 1,5-2,5 ml conc/kg corespunzător la 0,3 – 0,5 N(2) – alanil-L-glutamina/kg

Contraindicatii – acidoza metabolică, copii

Reactii adverse – greață, vărsături, hipertermie, cefalee, hipersudorație.

III.4.Sorbitol

saci conținând 500 ml sau 200 ml de sorbitol în soluție apoasă perfuzabilă 50 g/l.

Administrare – pe cale parenterală, perfuzie venoasă, 1 g/Kg corp/h.

Indicatii – substrat energetico-calorigen ușor utilizabil de către organism, singur sau asociat cu soluții perfuzabile de aminoacizi în cadrul alimentatției la bolnavi la care ingestia alimentară nu este posibilă (intervenții chirurgicale).

Contraindicatii

insuficiență renală, anurie

acidoză metabolică

intoleranță la fructoză

Reactii adverse – greață, vomă, eritem, parestezii, iritație venoasă, hiperuricemie, acidoză lactică.

III.5.Nutrineal PD 4 cu 1,1 % aminoacizi

Combinații:

Preparate pentru dializă peritoneală soluții, 2500 ml.

1 l de soluție conține:

Alanină 951 mg/l, Arginină 1071 mg/l, Glicină 510 mg/l, Histidină 714 mg/l, Izoleucină 850 mg/l, Leucină 1020 mg/l, Clorhidrat de lizină 955 mg/l, Metionină 850 mg/l, Fenilalanină 570 mg/l, Prolină 595 mg/l, Serină 510 mg/l, Treonină 646 mg/l, Triptofan 270 mg/l, Tirozină 300 mg/l, Valină 1393 mg/l, Clorură de sodiu 5380 mg/l, Clorură de calciu dihidratat 184 mg/l, Clorură de magneziu hexahidrat 51 mg/l, Lactat de sodiu soluție 4480 mg/l

Compoziția în mmol/l:

Aminoacizi 87,16 mmol/l, Na+ 132 mmol/l, Ca++ 1,25 mmol/l, Mg++ 0,25 mmol/l, Cl- 105 mmol/l, C3H5O3- 40 mmol/l

Indicatii

ca soluție pentru dializă care nu conține glucoză, pentru tratamentul pacienților cu insuficiență renală cronică

pacienților malnutriți care efectuează ședințe de dializă peritoneală.

Administrare – intraperitoneal, stabilește medicul curant în funcție de starea pacientului, reevaluați la 3 luni

Contraindicatii

la pacienți cu hipersensibilitate la aminoacizi

insuficiență hepatică

hipokaliemie severă

acidoză metabolică

uricemie.

Reactii adverse

tulburări digestive, gastro-intestinale, metabolice și de nutriție

infecții la locul de inserție a cateterului

tulburări musculo-scheletice

tulburări vasculare

III.6.Aminoven 10%

soluție perfuzabilă 500 ml, 1000 ml

soluții pentru administrare intravenoasă soluții pentru nutriție parenterală

Ind. – pentru aport de aminoacizi în cadrul alimentației parenterale

Contraindicatii

tulburări ale metabolismului aminoacizilor

acidoză metabolică

insuficiență renală

Administrare – 10-20 ml/kg, în funcție de evaluarea medicală

Reactii adverse

nu s-au raportat dacă medicamentul a fost corect administrat

tromboflebită

iritarea peretelui venos

CONCLUZII

Ficatul ocupă o poziție centrală în cadrul proceselor metabolice, îndeplinind peste o mie de procese chimice de importanță vitală pentru organism.

Fiind dotat cu sisteme autoreglatoare și supus unui control endocrino-vegetativ complex și eficient, ficatul este capabil să-și adapteze activitatea metabolică conform necesităților tisulare, menținând astfel homeostazia diverșilor constituenți biochimici plasmatici, prin procese de stocare, transformare, metabolizare sau eliminare.

Ficatul deține un rol important în metabolismul glucidic, protidic, lipidic și metabolismul vitaminelor.

Absorbția vitaminelor liposolubile din intestin se desfășoară în prezența sărurilor biliare, iar la nivelul ficatului o parte din acestea se pot depune.

Spre exemplu, un ficat normal conține rezerve de vitamina A pentru 1-2 ani și vitamina D pentru 1-4 luni, însă ficatul deține roluri importante în metabolismul propriu-zis al acestor vitamine.

De asemenea, vitaminele hidrosolubile pot fi depozitate sau utilizate la nivelul ficatului.

Tiamina sub forma unor coenzime participă la ciclul Krebbs. Citoflavina și niacina implicateîn procese oxidative.

Vitamina B12 este izolată în concentrații mari în ficat și acționează similar unei coenzime în sinteza proteinelor. Acidul ascorbic stimulează activitatea unor en+zime, precum arginoza sau beta-amilaza hepatică.

Prin mecanism direct sau indirect, ficatul, contribuie la reglarea conținutului hidric global și a repartiției sectoriale a lichidelor electrolitice.

Prin funcția sa de rezervor sanguin, ficatul se adaptează necesităților cantitative volemice ale organismului.

Ficatul reprezintă sediul principal al inactivării hormonilor ce coordonează eliminările tubulare renale de apă și sare, explicând astfel implicarea sa în reglarea echilibrului hidric.

Pentru inactivarea hormonului antidiuretic rinichii colaborează la paritate cu ficatul, care este implicat și în convertirea principalului hormon mineralocorticoid – aldostun.

Din cantitatea totală de fier prezentă în organism 70% este sub formă de hemoglobină, 3% mioglobină, iar din rest, aproximativ 60%, se depune la nivelul ficatului sub formă de feritină. Fierul din structura feritinică este descărcat în circulația sistemică când concentrația plasmatică a fierului scade. Fixarea excesului de fier poate fi realizată și de hemosiderină, iar în urma acestui proces se formează un complex mai greu disociabil.

Atunci când procesul normal al metabolismului este perturbat din cauza unei afecțiuni moștenite sau dobândite apar, tulburările metabolice și provoacă reacții anormale în organism.

Hipertiroidismul, glanda tiroidă eliberează tiroxina care ajută la buna funcționare a metabolismului. Când eliberează cantități mari de tiroxină rezultă ritm cardiac rapid, hipertensiune arterială și umflarea zonei de la baza gâtului.

Hipotiroidism – glanda tiroidă leneșă, deficit de tiroxină, cauzează creșterea în greutate, ritm cardiac lent, constipație.

Diabet – afecțiune care apare când organismul nu poate utiliza glucoza ân mod corespunzător.

Există 2 tipuri de diabet zaharat de tip 1 și tip 2.

Diabetul zaharat de tip 1, pancreasul produce prea puțină insulină sau deloc, persoana afectată are nevoie de injecții cu insulină în fiecare zi.

Diabet zaharat de tip 2, pancreasul produce insulină, dar organismul construiește o rezistență anormală la propria insulină, bolnavul trebuie să suplimenteze cantitatea zilnică de insulină.

Boala Addison – glandele suprarenale nu produc o cantitate suficientă de cortizol și aldosteron, bolnavul trebuie să urmeze terapie de substituție hormonală.

Deficiența de glucozo-6-fosfat-dehidrogenază – este o enzimă produsă de celulele roșii din sânge, enzimă foarte importantă pentru metabolizarea glucidelor, provoacă anemie hemolitică.

Fenilcetonuria – incapacitatea organismului de a descompune aminoacidul numit fenilalanină.

Tulburări de stocare lizozomală – lizozomii sunt spații în interiorul celulelor care descompun produsele reziduale ale metabolismului. Deficiențele enzimatice din interiorul lizozomilor pot produce acumulări de substanțe toxice cauzând tulburări metabolice.

Excesele alimentare și o dietă nerațională duc la tulburări metabolice care influențează negativ buna funcționare a organismului, acestea sunt: obezitatea, diabetul zaharat și dislipedemiile.

Obezitatea – afecțiune nutrițional-metabolică, caracterizată printr-un exces ponderal ce depășește cu peste 20 % greutatea ideală. Generează complicații cardio-vasculare, metabolice, locomotorii și de altă natură. Tratamentul ei de bază este dietetic.

Dislipedemiile –anomalie a nivelului de lipide din sânge. Avem:

hiperlipidemiile – creșterea nivelului de lipide din sânge, și sunt reprezentate de hipercolesterolemie, hipermicronemie, hipertrigliceridemie. Afecțiunile se trateză cu medicamente hipolipemiante și regim alimentar.

Hipolipidemiile – micșorarea nivelului lipidelor din sânge, sunt rezultatul unor boli ale aparatului digestiv care diminuează absorbția lipidelor alimentare sau urmările unor insuficiențe alimentare.

Dislipidemiile pot provoca pancreatită acută, risc crescut pentru boli cardiovasculare. Apar în general cu alte boli metabolice: obezitate, diabet zaharat tip 2, hipertensiune arterială, afecțiuni ce cresc la rândul lor riscul cardiovascular.

BIBLIOGRAFIE

Ionescu Stoian P., Ciocăneanu V., Adam L., Rub-Saidac Aurelia, Georgescu Elena, Savopol E. – „Tehnică Farmaceutică”, Ediția II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974

Ionescu Stoian P., Savopol E., Georgescu Elena – „Medicamente injectabile și colire”, Editura Medicală, București, 1970

Dobrescu D., Cristea E., Cicotti A., Cogniet E. – „Asocierea Medicamentelor – incompatibilități farmacodinamice”, Editura Medicală, București, 1971

Leucuța S. – „Tehnologia formelor farmaceutice”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995

Stanciu N., Opări A., Isbășescu C., Beral H. – „Medicamente injectabile”, Editura Medicală, București, 1958

Ban I., Ciocanelea V., Czitrom E. – Farmacia (Buc), 1965, 13, 1

Ban I. – Curs de Tehnică farmaceutică, Litografia IMF, Cluj-Napoca, 1982

Bauer K.H., Fromming K.H. , Fuhrer C. – Pharmazeutische Technologie, Georg Thieme Verlag, Stuttgart, New York, 1986

Becher P. – Emulsions Theory and Practice, Editura Reinhold, New Zork, 1965

Beral H, Stanciu N. – Contribuții la studiul conservării medicamentelor, Editura Medicală, București, 1956

Adam L., Popovici A., Szantho E. – Curs de Tehnică farmaceutică, Litografia IMF, Târgu-Mureș, 1978

Baloescu C., Curea E. – Controlul medicamentului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

Bornschein I., Hoffmann K. – Die Pharmazie, 1985, 40, 7, 449

Bornschein I., Voigt Ulrike Petra – Die Pharmzie, 1978, 33, 9, 591