Plantele Medicinale In Tratamentul Afectiunilor Ginecologice

Cuprins:

Introducere

Capitolul I: Plantele medicinale în terapeuticã

Capitolul II: Afecțiuni ale sistemului genital

Capitolul III: Plantele medicinale utilizate in tratamentul afecțiunilor genitale

III 1. Fitoterapia aparatului genital

Concluzii

Introducere

Într-un domeniu al științelor medicale de actualitate evidentã – fitoterapia – aduce o valoroasã contribuție polivalentã.

Incursiunea într-o terapie multimilenarã, cu ale ei implicații istorice, culturale sau folclorice, cu a sa evoluție de la mit și fantezie – trecând prin remedial natural empiric pânã la remediile fitoterapeutice și fitofarmaceutice – suscitã un interes tot mai larg.

FITOTERAPIE (phyton = planta +therapea = tratament) = ramurã a terapiei care se ocupã cu mijloacele de prevenire și vindecare a bolilor prin remedii vegetale.

Plantele medicinale se pot folosi în paralel cu medicamentele alopate (cu câteva mici excepții, la care trebuie să se țină seama de antagonismul dintre unele medicamente – de exemplu anticoagulantele – și unele plante).

Durata tratamentului dureazã între o lunã și șapte luni, în funcție de afecțiune. Existã și tratamente naturale pentru situații de urgentã precum și tratamente eficiente în boli considerate a fi incurabile. Durata tratamentului este determinatã cel mai adesea de perseverența și corectitudinea pe care pacientul le manifestã în realizarea tratamentului și de asocierea corectã cu alte terapii naturale.

Fitoterapia modernă studiază compoziția chimică a plantelor în laboratoarele farmaceutice și argumentează științific utilizările tradiționale ale unor plante.
       Tratamentul cu plante medicinale dă rezultate foarte bune în afecțiunile ușoare, funcționale sau în stadiile incipiente ale bolilor. În bolile cronice, în care a apărut deja afectarea organică, fitoterapia are un rol adjuvant și poate contribui la o parțială reversibilitate a simptomelor sau leziunilor.

Tratamentul cu plante medicinale dă rezultate foarte bune în afecțiunile ușoare, funcționale sau în stadiile incipiente ale bolilor. În bolile cronice, în care a apărut deja afectarea organică, fitoterapia are un rol adjuvant și poate contribui la o parțială reversibilitate a simptomelor sau leziunilor.

Respectivele afirmații se aplică la modul general, deoarece se constată în practica medicală că important este pacientul și nu boala (diagnosticul), căci adeseori dorința bolnavului de a se vindeca poate face adevărate minuni, chiar dacã existã statistici nefavorabile ale bolii de care acesta suferă.

În general, răspund bine la tratamentul fitoterapeutic următoarele boli:

-afecțiuni ginecologice
– alergiile, astmul bronșic, reumatismul (unele forme), bolile de piele
– bolile psihosomatice, nevrozele, insomnia, tulburările de memorie la vârstnici
– infecțiile cronice microbiene, parazitozele, unele afecțiuni virale
– stările de stres și epuizare, carențele în anumite vitamine și minerale
– intoxicațiile cronice, hipercolesterolemia
– ulcerul gastro-duodenal, dischinezia biliară, enterocolita, colonul iritabil

Ca sã se obținã efectul maxim al substanțelor care se găsesc în plantele medicinale se pot utiliza diferite procedee de preparare, cum ar fi infuzia, decoctul, maceratul. Tehnica se bazează pe extracția principiului sau grupului de principii active folosindu-se dizolvanți ca apa, vinul, alcoolul, oțetul sau uleiul. Împreună cu principiul activ al plantei se extrag și unele substanțe secundare, care au proprietatea de a mări efectul terapeutic al plantelor.

Cu ajutorul unor ierburi de nãdejde, mai precis plante medicinale care sunt cunoscute bine, poate fi oferit un remediu de prim ajutor, în cazul unor boli obișnuite, de asemenea și o sursã nesecatã de vindecare.

Fiecare femeie este o ființã unicã, iar boala ei un caz individualizat.

Multã vreme balanța a rãmas înclinatã în favoarea medicine clasice, dar în cele din urmã echilibrul a fost restabilit. Ca și paciente își asumã mai mult responsabilitatea pentru propria persoanã.

În ultimul secol, unele plante medicinale, în mare parte cele care au o acțiune foarte puternicã, au fost incluse pe listele oficiale de medicamente. Ele conțin, printre altele derivați de morfinã din mac opiaceu, scopolamine obținutã din mãselarițã și atropine din mãtrãgunã. În timp, majoritate din ele au fost înlocuite cu echivalentele lor de sintezã, care nu au fost obținute din plante medicinale.

Pentru ca o persoanã sã își dea seama cum ar putea integra fitoterapia într-un sistem de sãnãtate modern nu este dificil cum poate li s-ar putea pãrea unora. Doctorii din spitale recurg la medicamente puternice care au acțiune rapidã ca și prim ajutor de combatere a bolii, iar medicii generaliști, care se confruntã sãptãmânal cu aceleași boli cronice, aleg tratamente mai blânde.

Bolile pot fi deosebit de imprevizibile, din acest motiv este recomandat sã se cearã opinia specialiștilor din domeniu.

Toate afecțunile aparatului genital sunt prea puțin destãinuite de cãtre persoanele care suferã și cu mare întârziere, dintr-un sentiment exagerat de pudoare.

Evolutia lenta a acestor boli poate eroda starea fizica si psihica a pacientei, iar daca boala avanseaza spre forme grave (chist ovarian sau cancere), se ajunge in faza cand tratamentele devin prea putin eficiente.

Capitolul I: Plantele medicinale în terapeuticã

Din cele mai îndepãrtate vremuri omul a observant cã printre plantele care îi asigurau hrana existau unele care aplicate pe ranã îi alinau durerea și o cicatrizau mai repede, iar altele aveau propietatea de a vindeca unele boli. Observând propietãțile terapeutice ale plantelor, oamenii au încercat chiar sã le și cultive, o serie de lucrãri transmise în timp pãstrând multe date în acest sens. Astfel, cu 5000 de ani în urmã în China se folosea reventul (Rheum palmatum L.) fãrã sã i se cunoascã principiile sale active, iar Ephedra sp. se utiliza în tratamentul astmei, efedrina, principiul active al acestei plante, fiind descoperitã în anul 1887 (Magai). La fel, egiptenii cunoșteau și întrebuințau ricinul, pelinul, șofranul și altele, iar grecii și romanii au dezvoltat mult sfera de cunoaștere a plantelor medicinale, furnizând informații ce au dominat tot evul mediu.

Descoperirea Americii a adus în Europa date despre propietãțile terapeutice ale ardeiului, semințelor de cacao și frunzelor de coca. Din America de Sud au provenit informații despre scoarța de China, întrebuințatã în tratamentul malariei, chinina fiind izolatã abia în anul 1820.

În Africa, populația baștinașã întrebuința din cele mai vechi timpuri semințele de cola, ca un stimulant în caz de obosealã sau surmenaj, effect datorat cafeinei din aceste semințe.

În secolul al XVI-lea (1527), un învãțat elvețian, Paracelsius, aratã cã o mica parte din plantã este activã, pe care a denumit-o “Arcanum” sau “Quinta essential”. Acest “Arcanum”, aprecia savantul, s-ar gãsi în plante în cantitãți atât de mici, încât din 20 kg plantã s-ar putea obține numai un gram. Prin aceastã ipotezã, Paracelsius a pus bazele noțiunii de principia active pe care ulterior, oamenii de stiințã le-au izolat prin numeroase și laborioase cercetãri.

La început, o serie de cercetãtori au cãutat sã descopere principiile actve prin calcinare. Ei au folosit aceastã metodã pe aproximativ 1400 de specii, obținând în toate cazurile o cenușã cu reacție alcalinã. În anul 1756, farmacistul suedez Scheele reușește sã extragã din plante unele substanțe chimice cristalizate: acidul malic, acidul citric, acidul benzoic și acidul oxalic, punând bazele cercetãrii științifice în domeniul fitochimiei. În general, plantele medicinale sau mai précis organele de plante medicinale se folosesc fie singure, sau în amestec de plante sau pãrți de plante asociate în diferite proporții pentru a obține un efect terapeutic. Amestecurile de plante medicinale sau organe de plante medicinale alcãtuiesc ceaiurile medicinale denumite și specii (Species).

În anul 1806, Sertȕrner izoleazã morfina din Opium, iar în anul 1820 farmaciștii Pelletier și Caventou extrag chinina din Cortex Chinae și stricnina din Semen Strychni. Tot în anul 1820, Runge izoleazã cafeina din Semen Coffeae, iar Bȕchner, în 1836, berberina din Berberia vulgaris, dupã care au urmat o seria întreagã de oameni de științã ce au izolat numeroase principia active (alcaloizi, saponine, glicozide, etc) introduse ulterior pe scarã largã în terapeuticã.

Pe mãsura dezvoltãrii chimiei au fost introduse și întrebuințate medicamentele de sintezã, cum ar fi: aspirina, antipirina, piramidonul, etc., crezându-se cã in viitor acest fel de medicamente vor putea înlocui cu timpul produsele vegetale. Cu toate acestea, în ultimii 50 de ani, cercetãrile fitochimice au continuat cu intensitate; s-au descoperit noi și noi compuși chimici, constatându-se cã plantele au o compoziție chimicã complexã ce nu poate fi reprodusã încã prin metode de laborator. Aceasta se datoreazã faptului cã în plante se produc diferite reacții biochimice, ce explicã numãrul foarte mare și variat de compuși chimici.

Astãzi se acordã o atenție din ce în ce mai mare plantelor, apreciindu-se cã ele reprezintã surse inepuizabile de materii prime care se regenereazã an de an. Acestea pot fi utilizate ca materie primã la prepararea unor medicamente sau la extragerea industrialã a principiilor active.

Prin stabilirea compoziției chimice a principiilor active vegetale s-a constatat cã existã o strânsã legãturã între structura și acțiunea lor farmacodinamicã. Astfel, produsele cu acțiune cardiotonicã conțin principii active cu o structurã steroidicã. Produsele întrebuințate ca purgative sau laxative conțin uneori substanțe cu nucleu antrachinonic, produsele utilizate ca expectorante conțin saponine, iar în produsele utilizate ca antidiareice și antihemoragice s-a identificat prezența taninurilor și a flavonelor.

Cu tot progresul științific și continua perfecționare a metodelor de cercetare, sunt încã numeroase plante medicinale a cãror compoziție chimicã nu a fost încã lãmuritã, deoarece nu s-au putut izola principiile active. Nu s-a putut încã verifica, prin cercetãrile farmacodinamice acțiunea tuturor produselor folosite curent în tratamentul anumitor maladii. Dupã izolarea principiilor active din plante și introducerea lor în terapeuticã, s-a putut constata cã unele din ele nu au acțiunea farmacodinamicã similarã produsului vegetal.

Prin cercetãri farmacodinamice și observații clinice s-a constatat cã Tinctura sau Extractum Belladonnae, care conțin totalitatea principiilor active din produsul vegetal, au o acțiune superioarã hiosciaminei. Uleiul de Mentha piperita și mentolul au acțiune asupra aparatului hepato-biliar.

Terapia naturistã preferã plante netoxice, dar nu se descurcã pe deplin nici fãrã cele mai mult sau mai puțin otrãvitoare (de exemplu degețelul). Substanțele toxice conținute de ele, bine dozate, pot avea efecte vindecãtoare. Ele nu trebuie folosite decât la indicația medicului; de obicei, sunt utilizate gata preparate cu un conținut standard, constant de substanțe de bazã active izolate, cãci numai în aceste condiții se eliminã riscul unei supradozãri. În cazul plantelor medicinale neotrãvitoare, este de preferat folosirea lor în stare purã, alãturi de celelalte substanțe mai puțin importante, ceea ce corespunde principiului exploatãrii integrale.

Specialistul este cel care trebuie sã hotãrascã dacã pacientul poate consuma planta în stare purã sau e necesar sã-și procure varianta cu agenți izolați activi. Pentru uzul la domiciliu, se folosește de obicei planta ca atare.

Plantele medicinale își exercitã efectul în 2 feluri. Prin alegerea plantelor potrivite, simptomele unei boli pot fi curând ameliorate, dar nu așa de brutal cum o fac multe medicamente sintetice, ceea ce la o primã vedere pare un dezavantaj al terapiei naturiste. Dar, la o analizare mai profundã a situației, acest aspect poate fi luat drept un avantaj, cãci disparimele unei boli pot fi curând ameliorate, dar nu așa de brutal cum o fac multe medicamente sintetice, ceea ce la o primã vedere pare un dezavantaj al terapiei naturiste. Dar, la o analizare mai profundã a situației, acest aspect poate fi luat drept un avantaj, cãci dispariția rapidã a simptomelor prin administrarea de medicamente poate fi interpretatã greșit drept vindecare, ceea ce presupune recidiva bolii sau apariția alteia cauzatã de agenți patogeni încã prezenți în organism.

În plus, plantele medicinale dau organismului posibilitatea de a lupta și singur cu boala. Daca i se acordã suficient timp, organismal reușește acest lucru în majoritatea bolilor și iese din boala mai puternic, în timp ce unele medicamente sintetice chiar îi scad puterea de rezistențã, favorizând astfel apariția altor boli.

Totuși, plantele medicinale nu trebuie privite ca fiind atotvindecãtoare. Existã pacienți și boli la care capacitatea de rezistențã a organismului nu poate fi stimulate suficient de rapid și de tare pentru a putea produce îndepãrtarea cauzelor bolii. În astfel de cazuri, este necesarã administrarea de medicamente sintetice, cu toate efectele lor secundare, urmatã de terapie naturistã în perioada de covalescențã.

Drept avantaj al terapiei naturiste este subliniat întotdeauna faptul cã nu implicã efecte adverse, ceea ce nu este întotdeauna foarte adevãrat. Plantele medicinale otrãvitoare pot avea efecte secundare la fel de grave ca și cele cauzate de medicamente sintetice; chiar și odoleanul și mușețelul atât de cunoscute pot avea consecințe nefaste. În general, se poate constata cã toate plantele medicinale neotrãvitoare, folosite adecvat sunt bine tolerate, efecte secundare apãrând doar sporadic, chiar și la utilizarea lor pe timp îndelungat.

Procurarea plantelor medicinale nu constituie o problemã în ziua de azi. Majoritatea plantelor medicinale se gãsesc în farmacii și magazine specializate, pe stoc sau la comandã, ceea ce reprezintã o premisã pentru rãspândirea pe scarã largã a terapiei naturiste.

Cultivarea în grãdinã

Unele plante medicinale pot fi cultivate în grãdinã, nefiind un pericol în acest sens. Ele servesc nu numai sãnãtãții, ci pot fi sãdite în culture biologice, ca și mijloace natural de apãrare a plantelor, mijloacele chimice devenind astfel inutile.

În prim plan se aflã cultivarea în grãdinã a plantelor aromatice, folosite în alimentația sãnãtoasã și în scopuri curative. Dintre acestea, pot fi amintite: cimbrul, mãrarul, usturoiul, leușteanul, pãtrunjelul, salvia, țelina.

În grãdinã se pot cultiva și plante medicinale sãlbatice, ca de exemplu urzica și pãpãdia.

Cultivarea plantelor aromatice și a celor medicinale nu cere un efort prea mare, ele fiind nepretențioase. Provizia de plante medicinale culese din grãdinã poate fi depozitatã o perioadã mai lungã de timp, fãrã ca plantele sã-și piardã din conținutul de substanțe active. Plantele se vor usca în locuri umbroase, bine aerisite (nu la soare), apoi tocate, închise în recipiente ermetice și depozitate în locuri întunecoase și rãcoroase.

În decurs de 6, pânã la 12 luni, plantele trebuie folosite pentru a nu-și pierde efectul curativ.

Farmacia, plafarul și alte magazine de specialitate

Cele mai importante surse de procurare a plantelor medicinale sunt farmacia și plafarul. Aici se pot procura diferite forme de preparate de bune calitate, începând de la ceaiuri pânã la alifii sau plasture.

Farmaciile oferã în plus și o gamã largã de medicamente pe bazã de plante, cu conținut standardizat de substanțe active.

Ceaiuri sau alte remedii vegetale se oferã spre cumpãrare și în drogherii sau magazine alimentare.

Mai existã și plafarul care vinde diferite mixture de preparate vegetale și binențeles ceaiuri.

Existã nenumãrate posibilitãți pentru procurarea plantelor medicinale, dar și plante rare, exotice. Unele plante medicinale sunt numite droguri de cãtre specialist, dar aceste droguri vegetale nu au nimic de a face cu narcoticele. Prin droguri se înțelege toate substanțele minerale, vegetale și animale care sunt preparate în scopuri exclusive medicale.

Forme de preparare a plantelor medicinale

Unele plante medicinale se consumã proaspete, ca de exemplu diferite plante aromatice sau urzica și pãpãdia folosite pentru prepararea salatelor. De cele mai multe ori, modul de preparare este hotãrâtor în privința eficacitãții terapeutice a plantelor. Existã plante ce numai prin încãlzire elibereazã substanțe active (mușețelul), dar sunt și altele ce nu suportã cãldura sau care în apã nu se dizolvã la fel de bine ca și în alcool sau ulei. În plus, prepararea depinde de afecțiunea fiecãruia.

Dupã indicațiile terapeutice, același drog trebuie preparat o datã la rece, apoi la cald sau poate fi dizolvar în egalã mãsurã în alcool.

Adaosuri pentru baie

Din plantele medicinale se preparãde obicei diferite ceaiuri, ce se adaugã apoi în apã. Mai existã adaosuri de baie cu substanțe sintetice mirositoare, aromate, dar care nu sunt recomandate în niciun fel de tratament. Pe lângã substanțe active vegetale, adaosurile pentru baie mai pot conține acid salicylic sau sulf.

Extractul

Extractele de plante medicinale se fac de cãtre specialist. Baza e reprezentatã de plantele uscate sau proaspete și sucurile de plante. Cu ajutorul eterului, apei, alcoolului sau leșie se poate obține un extract gros de plante. De obicei, extractele se prelucreazã mai departe, pentru medicamente, care pot conține și alte substanțe active.

Uleiul

Remediile ce conțin uleiuri vegetale se folosesc, în general, pentru uzul extern, la ungerea zonelor bolnave ale corpului; substanțele active intrã astfel în organism prin piele. Este cel mai bine sã se foloseascã uleiurile gata preparate, dar cei ce doresc pot sã le prepare și singuri din levãnțicã, rosmarin sau sunãtoare: pentru aceasta e nevoie de plante uscate artificial, 2 – 3 zile (cele proaspete se râncezesc prea repede).

La 5 pãrți de ulei vegetal proaspãt se adaugã o parte de drog, într-o sticlã. Pentru a evita râncezirea rapidã a plantelor, se vor folosi uleiuri cu conținut ridicat de vitamina E, cu efect antioxidant asupra descompunerii, ca de exemplu uleiul de soia sau din germeni de grâu.

Plasturele

Aceastã formã de preparare este pentru uzul extern și se va realiza numai de cãtre specialiști. Existã, de exemplu, preparate împotriva reumatismului (plasturele ABC). Plasturele se poate realiza în farmacie, dupã rețeta terapeutului.

Plasturele este compus dintr-o bucatã de material pe care se întinde o substanțã solidã din grãsime, rãșinã, cearã sau terebentinã, amestecate cu substanțe de bazã.

Plasturele se lipește exact pe zona afectatã a corpului sau se fixeazã cu o pânzã sau pansament. El acționeazã asupra procesului maladiv, o parte din substanțe ce au fost aplicate pe plasture pãtrund în organism, prin piele.

Praful

Pentru a obține un praf, plantele uscate se zdrobesc în mojar. Aceastã procedurã se poate aplica și acasã, cu un aparat corespunzãtor, dar se pot folosi și prafuri preparate de cãtre specialist. Praful se dizolvã în lichid sau se consumã uscat. Astãzi, prafurile din plante medicinale și-au pierdut din intensitate, deși de cele mai multe ori, au efectul cel mai benefic asupra organismului.

Sucul

Sucurile din plante, gata preparate, se cumpãrã de la farmacie sau de la plafar.Acestea nu trebuie sã conținã zahãr sau conservanți, care încarcã inutil organismal și poate chiar limita efectul curativ.

Sucurile din plante se pot prepara foarte simplu și acasã. Proporțiile trebuie preparate imediat înainte de a fi consumate. Dacã acest lucru nu e posibil, atunci se va prepara rația zilnicã de suc și se va pãstra la frigider.

Sucul obținut nu se va bea niciodatã direct din sticlã. Sucul din plante se poate prepara și cu ajutorul unei prese de fructe, mechanic, dar așa se obține o cantitate mai mica de suc.

Siropul

Datoritã gustului sãu plãcut, siropul este îndrãgit îndeosebi de copii. El poate fi preparat acasã, fãrã nicio problemã. Pentru sirop, se folosesc de obicei menta, reventul, ceapa, nalba mare (sirop de tuse) și lemnul dulce. Elementul de bazã al siropului este soluția groasã din apã cu miere sau din apã cu zahãr. Aceastã soluție se amestecã apoi cu preparatele lichide sau alcoolice.

Din cauza conținutului destul de mare de zahãr, siropurile se pot pãstra pentru mai mult timp (totuși, este indicat sã se ținã la rece).

Ceaiurile

Prepararea ceaiurilor din plante medicinale este simplã și se poate face și acasã. La unele plante, este indiferent ce mod de preparare se folosește, dar la altele, felul de preparare joacã un rol decisiv.

Pentru ceaiuri se folosesc vase de sticlã sau porțelan sau alte recipiente nemetalice.

Vasele trebuie prevãzute cu un capac, pentru ca ceaiul sã “tragã”. În acest timp, ceaiul se va amesteca de mai multe ori, dupã care se strecoarã prin sitã sau pânzã de in. Resturile din sitã se vor presa, fiindcã pot intra în ceai multe substanțe nedorite.

Pentru uzul intern, ceaiul se consumã cald sau cãlduț; în uzul extern, se folosește și ceaiul rece. Pentru îmbunãtãțirea gustului ceaiului, se poate adãuga zahãr sau miere (dacã nu existã boli de stomac sau intestinale).

Ceaiurile trebuie sã fie întotdeauna fãcute proaspete, de fiecare data când se consumã. Dacã acest lucru nu este posibil, ceaiul se va pãstra cald, într-un termos.

Ceaiul se poate obține și în aparatele de filtru, dar aparatele respective nu se vor folosi și în alte scopuri (pentru prepararea cafelei).

Decoctul

Aceastã formã de preparare se folosește în special pentru coaja sau rãdãcinile plantelor, ale cãror substanțe active se elibereazã prin fierbere. Plantele uscate și mãrunțite se pun la fiert, în apã rece. În decurs de 15 – 30 minute, apa începe sã clocoteascã. Dupã 5 minute de fierbere, ceaiul se lasã acoperit, timp de 10 minute, dupã care se strecoarã.

Infuzia

Se folosește pentru prepararea frunzelor, florilor și semințelor de plante. Plantele uscate și mãrunțite se pun într-un vas nemetalic, iar peste ele se toarnã apã fierbinte. Cele proaspete nu se lasã sã stea în vas, decât foarte puțin timp. Unele ceaiuri trebuie sã stea încã 5, pânã la 15 minute (poate chiar mai mult), acoperite, dupã care se strecoarã.

Extractul rece

Câteva din plantele medicinale nu au voie sa fie opãrite pentru cã și-ar pierde forța curativã, prin acțiunea cãldurii. Cantitatea indicatã din fiecare plantã în parte se lasã în apã rece, la macerat, timp de 3, pânã la 12 ore (chiar și 24 de ore). La fiecare orã, ceaiul trebuie bine amestecat. Apoi, maceratul se încãlzește ușor și se strecoarã.

Amestecul de extract rece cu infuzie este cel mai bun mod de utilizare a plantelor medicinale. Plantele se lasã peste noapte la rece, în jumãtate din apa indicate, iar dimineața se strecoarã. Plantele rãmase se opãresc cu cealaltã jumãtate a cantitãții de apã (fierbinte) și se strecoarã din nou. Se amestecã maceratul cu infuzia.

Prin aceastã formã de preparare a ceaiului se obțin substanțe active, care sunt solubile fie numai în apã rece, fie numai în apã fierbinte.

Tinctura

Tincturile sunt tot extracte obținute din alcool, fiind cure foarte eficace, putând fi pãstrate mult timp. Ocazional, se mai pun și picãturi de apã. Multe plante medicinale pot fi preparate sub formã de tincturã: valerianã, gențian, sunãtoarea, rosmarinul sau pelinul. Dacã nu se gãsește în farmacie un anumit fel de tincture, acesta se poate prepara cu o centrifugã, în câteva minute, deși, în mod normal, prepararea dureazã câteva sãptãmâni.

Pentru prepararea acesteia acasã, este nevoie de alcool, cu procent ridicat de tãrie.

O sticlã sau alt recipient ce poate fi astupat, se umple cu 200 – 250 g plante uscate, mãrunțite, peste care se toarnã 1 l alcool. Sticla se lasã sã stea, bine închisã, cel puțin 10 zile (sau mai bine câteva sãptãmâni) la loc cãlduros (pânã la 20 gr C). Sticla se agitã bine, zilnic.

Dupã ce timpul de depozitare a expirat, tinctura se strecoarã, iar ceea ce rãmâne se stoarce bine și se pune într-o sticlã închisã la culoare.

Vinul

Sub formã de vin se preparã plantele cu effect curative în bolile digestive, ca de exemplu pelinul (absintul). Dar și alte plante pentru tonifierea inimii sunt indicate pentru prepararea vinului. Vinul reprezintã o parte componentã a preparãrii plantelor (de completare).

Acasã, vinul se va pregãti astfel: 10 – 50 g plante uscate și bine mãrunțite se adaugã într-o sticlã de 0,7 l, cu vin roșu sau alb, se închide și se lasã 8 – 10 zile. Apoi, vinul se strecoarã și se poate folosi imediat. Timpul de pãstrare este mult mai scurt decât în cazul tincturilor, din pricina conținutului mai scãzut de alcool. Vinul se va consuma nediluat, în pahare de lichior.

Nu se va folosi niciodatã vin de calitate inferioarã, fiindcã poate afecta gustul și durata de pãstrare sau chiar efectul terapeutic.

Plantele medicinale

Indicații terapeutice și preparare

Este imposibil de prezentat toate cele aproximativ 10000 de plante medicinale cunoscute.

Achillea millefoliul

Coada – șoricelului

Este o plantã medicinalã foarte rãspânditã, înaltã de 25 – 70 cm, cu tulpinã puternicã, frunze pãroase și flori albe, roz sau roșiatice, dispuse în inflorescențe.

Indicații terapeutice: este o plantã la fel de apreciatã ca și mușețelul și are acțiune antiinflamatorie. În uzul intern se folosește pentru inflamațiile tractului digestiv, stimuleazã activitatea intestinalã, lipsa poftei de mâncare, balonãri și crampe intestinale, afecțiuni hepatice și tulburãri menstruale. În uzul extern, coada – șoricelului este recomandat în spãlarea rãnilor, dermatite și nevralgii.

Preparare și dozare: infuzia, pentru uzul intern, se preparã din douã lingurițe de plantã la o canã de apã; doza zilnicã este de 2 – 3 cești.

Extern, se folosește infuzia din 2 – 3 linguri la ¼ l apã, pentru 4 – 6 spãlãri zilnice.

Gãlbenele

Descrierea speciei. Cunoscutã în popor și sub numele de filimicã, aceastã plantã, originarã din sudul Europei, în România planta se cultivã de mult timp ca și plantã ornamentalã. Prin culturã, aceastã specie a produs o serie de varietãți decorative, însã pentru scopuri medicinale se folosește numai varietatea caracterizatã prin flori duble de culoare galben-portocalie.

În pãmânt are o rãdãcinã pivotantã, iar tulpina, înaltã pânã la 75cm, este puternicã, ramificatã și pãroasã; frunzele oblung-lanceolate sunt alterne, iar florile grupate în capitule terminale mari alcãtuite din flori ligulate tridințate pe margini de culoare galben portocalie și flori centrale tubuloase de culoare galbenã. Înfloreste din luna mai pânã în septembrie.

Produsul vegetal folosit. Se utilizeazã fie numai florile marginale (Flores Calendulae sine receptaculis), fie intregul capitul (Flores Calendulae cum receptaculis). Ambele produse au miros slab aromat, gust amãrui sãrat.

Principii active. Saponozide, carotinoide, flavonoide, substanțe amare.

Acțiune farmacologicã: coleretice, emenagogã, cicatrizantã, antiinflamatoare, bactericidã și antitrichomonazicã.

Întrebuintari: Intern – infuzie 2% (douã cãni de ceai) în ulcerul gastric și duodenal; calmant al durerilor menstruale. Extern – infuzie 10% sub formã de spãlãturi vaginale pentru distrugerea protozoarului Trichomonas vaginalis și ca cicatrizant și antiinflamator în tratamentul plãgilor, arsurilor, degerãturilor și al ulcerațiilor.

Allium cepa

Ceapa

Este o plantã leguminolas bienalã, din familia liliaceelor, cu tulpina subteranã în formã de bulb, cu frunze cilindrice, cu flori albe, numeroase (înflorește în iunie pânã în august). Planta este învelitã în foi cãrnoase (în interior) și membranoase (în exterior).

Indicații terapeutice: este un adevãrat inamic al bacteriilor în infecțiile intestinale, mãrește pofta de mâncare, stimuleazã digestia.

Extern, se folosesc felii de ceapã proaspete sau prãjite pentru comprese în degerãturi, reumstism articular, înțepãturi de insecte.

Preparare și dozare: pentru uzul intern, se recomandã preparatele din farmacie. Ceaiul se preparã sub formã de decoct dintr-o ceapã mijlocie, mãrunțitã în ¼ l apã sau ca și extract rece din aceleași cantitãți (lãsat 24 de ore).

Feliile crude de ceapã se folosesc de 3 – 4 ori pe zi, ca și comprese, iar feliile prãjite sunt foarte indicate pentru comprese la gât.

Allium sativum

Usturoiul

Usturoiul se cultivã în grãdinã și face parte din familia liliaceelor. Este o plantã leguminoasã, bienalã, înaltã de 70 cm, cu frunze lanceolate și cu flori albe.

Indicații terapeutice: este una din cele mai importante plante medicinale. Dupã ultimele cercetãri, usturoiul conferã rezistențã celulelor organismului împotriva factorilor cancerigeni.

În consumul regulat, el are un rol stimulator și în privința capacitãții de efort, normalizeazã conținutul de grãsimi din sânge și valorile ridicate sau coborâte ale tensiunii arteriale, previne arterioscleroza, precum și semnele de îmbãtrânire prematurã.

Preparare și dozare: profilactic, se consumã 1 – 2 cãței de usturoi, în formã crudã sau împreunã cu brânzã de vaci și pãtrunjel, uns pe pâine.

Pentru uzul extern sunt necesare 4 lingurițe de suc zilnic. Ceaiul de usturoi se preparã din 4 – 6 cãței de usturoi zdrobiți, lãsați timp de 8 ore în 1/8 apã rece.

Pentru sistemul cardiovascular, se recomandã urmãtorul amestec: câte o lingurițã de vâsc și de pãducel pentru o canã, ca și decoct, din care se preparã și extractul rece de usturoi; cele douã ceaiuri se amestecã și se beau 3 – 4 cești pe zi. Mai comod de luat sunt capsulele de usturoi, vâsc și pãducel.

Urzica moartã

Definiție: este o plantã medicinalã, eficientã în diferite tratamente datoritã principiilor active și acțiunilor binefãcãtoare pe care le are asupra organismului uman.

Se recomandã folosirea urzicii moarte in tratarea si vindecarea bolilor aparatului genito-urinar, anexitei, inflamațiilor uterului, spasmelor uterine, prostatei, hipertrofiei de prostatã, tulburãrilor și durerilor menstruale, stãrilor de nervozitate datoritã instalãrii menopauzei, bolilor renale grave, usturimilor la urinat, retentiei urinare.

Arctostaphylos uva-ursi

Strugurii ursului

Este o plantã cu frunze persistente, târâtoare, cu flori roșiatice sau albe și cu fructe bace roșii, lucioase, comestibile.

Indicații terapeutice: frunzele conțin substanțe active dezinfectante și de aceea se recomandã în incontinențã urinarã, cistitã. Uneori se obțin rezultate positive și în diaree.

Preparare și dozare: cele mai potrivite sunt preparatele din farmacie, cu conținut standardizat de substanțe active, ce se iau conform indicațiilor de administrare. Ceaiul se preparã din ½ lingurã la o ceașcã, sub formã de extract rece (lãsat 10 ore); rația zilnicã este de 2 – 3 cești, dar în caz de catar al vezicii urinare, tratamentul este de lungã duratã.

Traista ciobanului

Descriere: Planta firavã, cu rozeta de frunze bazale, tulpinã neramificata, cu floricelele albe într-o înflorescențã alungitã și fructe silice sub forma unor trãistuțe.
Partea utilizata: Partea aeriana (Herba Bursae pastoris), care se recolteazã în lunile aprilie – iunie.

Ecologie, rãspândire: Are o amplitudine ecologicã extrem de largã, din câmpie pânã în pãșunile din etajul subalpin, crește prin livezi, culturi, pe marginea drumurilor, pe lângã ziduri.
Recoltare: Prin smulgerea plantelor cãrora li se îndeparteazã apoi rãdãcinile sau prin cosirea plantelor, dacã sunt în masã, dar produsul fãrã rozeta bazalã este mai puțin valoros.
Principii active: Amine (colina, acetilcolina, tiramina), glicozide, sãruri de potasiu, urme de alcaloizi, tanin.
Acțiune farmacologicã: Uterotonic, regleazã fluxul menstrual, regleazã tensiunea arterialã, astrigent (antihemoragic, antidiareic).
Indicatii terapeutice:

INTERN Afecțiuni uterine, metroragii, dismenoree, hemoragii (sângerãri nazale, hematurie], hipertensiune, aterosclerozã.
Mod de administrare: Infuzie (1 lingurițã la 250 ml), 1-2 cãni pe zi; în metroragii și dismenoree se începe cu 7-10 zile înainte de începerea ciclului; tincturã (20 g plantã maceratã 7 zile în 100 ml alcool), 3 lingurițe pe zi.

Mesteacãnul

Este un binecunoscut arbore cu scoarțã alba, înalt de 30 m, cu frunze romboidale și flori grupate în amenți (înșirate pe o axã și care atârnã ca un ciucure), ce apar primãvara.

Indicații terapeutice: de la mesteacãn se folosesc frunzele, mugurii și scoarța, iar prin zgârierea trunchiului se obține sucul de mesteacãn. Mugurii stimuleazã secreția biliarã. Extern, se folosesc ceaiul din frunze și sucul, pentru spãlãturi în afecțiunile dermatice și pentru îngrijirea pãrului.

Preparare și dozare: sucul de mesteacãn se gãsește preparat, în farmacii. Pentru infuzia de frunze și muguri, se 1 lingurã la o ceașcã (se fierbe scurt, de douã ori) și se lasã apoi 2 ore; ceaiul din scoarțã se preparã sub formã de decoct, din 1 lingurã la 1 ceașcã (se lasã 2 ore). Din ceaiul de frunze și scoarțã se bea dimineața și dupã masa câte 1 ceașcã rece, iar din ceaiul de muguri, câte 1 ceașcã, dupã prânz.

Calendula officinalis

Filimica

Este o plantã din familia compozitelor, cu miros balsamic puternic, înaltã de 30 – 50 cm, cu flori portocalii dispuse în capitule și fructe achene.

Indicații terapeutice: frunzele și florile au efect benefic cicatrizant și epitelizant în rãni, abcese, arsuri solare, arsuri și alte afecțiuni ale pielii, pentru uz intern se folosește rar, în caz de afecțiuni hepatobiliare și icter.

Preparare și dozare: uleiul și alifia se cumpãrã din farmacii, pentru uzul extern.

Pentru uzul intern, se preparã infuzia din 1 lingurițã la 1 ceașcã; doza zilnicã este de 2 cești, bãute rar, de-a lungul întregii zile.

Carum carvi

Chimenul

Este o plantã medicinalã aromatic, înaltã de circa 30 – 50 cm, cu frunze penate, flori mici, albe și semințe ce conțin peste 3% ulei eteric.

Indicații terapeutice: frunzele coapte conțin substanțe active, cu rol curative în cazul balonãrilor, tulburãrilor digestive și al spasmelor.

Ca și condiment, se folosește în special în felurile de mâncare grele, care baloneazã: medicina apreciazã rolul chimenului în tratamentul balonãrilor și al colicilor organelor digestive și genital.

Preparare și dozare: ca și condiment, se folosește dupã gust. Ceaiul se preparã ca și infuzie din 2 lingurițe de fructe la o ceașcã de apã sau ca și decoct din 2 lingurițe de fructe.

În general, se beau 3 cești pe zi, recomandabil dupã mesele principale.

Chamomilla recutita

Mușețelul

Este una din cele mai vechi și mai cunoscute plante medicinale. Face parte din familia compozitelor, înaltã de 15 – 30 cm, cu frunze divizate și tulpinã ramificatã și flori aromate galben – aurii, grupate în capitule terminale.

Indicații terapeutice: are un puternic efect antiinflamator, datoritã unei substanțe active, care se elibereazã la temperatura de 90 grade C.

Intern, mușețelul ajutã contra crampelor și a durerilor abdominale (colici), a ulcerelor gastrice; ajutã și în balonãri, dureri de stomac, tulburãri menstruale (cum ar fi amenoreea). Inhalațiile cu mușețel sunt indicate pentru guturai și sinuzitã, iar gargara se face pentru amigdalitã, faringitã și gingivitã.

Extern, mușețelul se administreazã sub formã de comprese și spãlãturi, în conjunctivite și alte inflamații ale ochilor, în erupții cutanate ce se manifestã prin prurit (mâncãrimi) sau supurații.

Bãile de șezut sunt indicate în tratamentul hemoroizilor și în tulburãrile menstruale.

Preparare și dozare: intern și extern, se folosește infuzie din 2 lingurițe de flori, la o ceașcã; intern, se beau 3 cești pe zi, iar compresele și spãlãturile se fac de 4 ori pe zi.

În loc de ceai, se pot cumpãra de la farmacii soluții de mușețel.

Pentru tulburãrile menstruale și cele din perioada menopauzei, se recomandã infuzie din o lingurã de mușețel și izmușoarã, la o ceașcã.

Crataegus laevigata

Pãducelul

Este un arbust din familia rozaceelor, înalt de circa 3 m, cu frunze rombice și flori albe.

Fructele sunt lunguiețe, de culoare roșie sau galbenã (rareori au culoarea neagrã).

Indicații terapeutice: florile, frunzele și fructele sunt indicate în insuficiența cardiac, mai ales la persoanele în vârstã, prin tratament profilactic sau de duratã. Are rol curative și în tratamentul anginei pectoral și al hipertensiunii arteriale.

Preparare și dozare: se recomandã folosirea preparatelor din farmacie, care au același conținut de substanțe active. În tratamentul profilactic și în afecțiuni ușoare, este suficientã infuzia din o lingurã, la o ceașcã; doza zilnicã este de 3 – 4 cești. În arteriosclerozã și hipertensiunea arterial, se va folosi ceaiul din pãducel și vâsc.

Rhaphanus sativus niger

Ridichea

Se cultivã ca plantã medicinalã și ca aliment. Din rãdãcina sa asemãnãtoare cu sfecla, se ridicã planta înaltã de pânã la 1 m.

Indicații terapeutice: ca aliment, se folosește crudã. Ca plantã medicinalã, este apreciatã în special ridichea neagrã, în cazuri de tuse, secreții ale bronhiilor, inflamații și pietre ale vezicii biliare. În cazul bolilor acute de stomac, ridichea nu se va administra datoritã efectului sãu irritant asupra mucoasei gastrice.

Preparare și dozare: sucul de ridiche se poate prepara în casã; se taie rãdãcina de ridiche în rondele și se lasã sã stea 4 pânã la 5 ore, cu miere sau zahãr candel (nu se pune sare); sucul rezultat de adunã într-un vas, doza zilnicã fiind de 1 l. În magazinele specializate pe produse naturiste existã suc de ridiche gata preparat, ce se folosește conform instrucțiunilor de pe prospect. Pentru prevenirea bolilor vezicii biliare se folosesc dozele zilnice menționate, de 2 ori, anual, câte 3 sãptãmâni o data; în caz de boli ale vezicii biliare, tratamentul se va efectua numai la prescripția terapeutului.

Rosmarinus officinalis

Rosmarinul

Plantã medicinalã stufoasã crește pânã la înãlțimea de 1,5 m. Ramurile poarta Frunze mereu verzi, albicioase în partea de jos, în formã acicularã. Din aprilie pânã în iunie, rosmarinul înflorește în albastru deschis sau violet pal, florile având un miros plãcut.

Indicații terapeutice: frunzele sunt indicate în tratamentul hipotensiunii arteriale, dar normalizeazã încet și hipertensiunea. Stimuleazã pofta de mâncare și digestia. În uz extern, planta se folosește pentru fricționãri în caz de reumatism și ca adaos la apa de baie în cazul hipertensiunii arteriale și la stãri de epuizare.

Preparare și dozare: infuzia se preparã din 1 lingurițã la o canã și se bea câte o canã diminieța și dupã – amiaza, pânã cel târziu pânã la ora 17. Bãile cu adaos de rosmarin se fac de la 1 pânã la 3 ori pe sãptãmânã, întotdeauna dupã – amiaza.

Salvia officinalis

Salvia

Tulpina puternicã, apreciatã încã din antichitate, crește pânã la 1 m înãlțime. Ea poartã frunze în formã de lance, zimțate și zbârcite și înflorește din iulie pânã în august în alb, albastru – deschis sau violet pal.

Indicații terapeutice: frunzele conțin substanțe active ce stabilizeazã sistemul nervos vegetativ și influențeazã procesul de transpirație. În uz intern, se folosește în stãrile de nervozitate, în caz de inflamații gastrointestinale și rãceli. Ca apã pentru gargarã, salvia poate fi folositã contra in inflamațiilor gurii, gingiilor, amigdalelor și în caz de faringitã.

Preparare și dozare: infuzia se preparã din 2 lingurițe la o canã și se face gargarã de 6 pânã la 8 ori, zilnic. În uzul intern se beau din aceastã infuzie câte 3 cãni, zilnic, tratament care în caz de transpirații abundente trebuie sã dureze minim 30 de zile.

Sambucus nigra

Socul

Crește înalt de 3 pânã la 8 m și pe ramurile lemnoase are frunze zimțate, penate și roșiatice. În lunile iunie și iulie îl impodobesc umbreluțele florale, de culoare gãlbuie, din care rezultã bobițele de culoare negru – albãstrui.

Indicații terapeutice: florile sunt indicate pentru creșterea imunitãții și pentru gargarã în caz de inflamații ale faringelui, laringelui sau amigdalelor. Frunzele și rãdãcinile sunt indicate în scopuri depurative, în caz de artrite, reumatism și alte boli cronice de piele. Din fructele proaspete se preparã suc și marmeladã pentru prevenirea rãcelilor.

Preparare și dozare: ceaiul din flori se preparã ca infuzie din 1 lingurițã la 1 canã, doza zilnicã fiind de 3 pânã la 5 cãni. Frunzele și rãdãcina se folosesc pentru decoct din 1 lingurițã la 1 canã, din care se beau zilnic 3 cãni. O lingurițã de fructe uscate se înmoaie într-o canã de apã, se lasã peste noapte la rece sau se preparã un decoct din 1 lingurițã la 1 canã; din acestea se beau câte 3 cãni zilnic.

Taraxacum officinale

Pãpãdia

Din puternica rãdãcinã de culoare albã a plantei, care se mai numește și floarea – leului sau pãpãdie cu semințe, se dezvoltã în apropierea solului o rozetã de Frunze lungi, în formã de lance. Tulpina golașã, înaltã de pânã la 30 cm, poartã din aprilie pânã în octombrie compozeele galben – aurii, ce se deschid doar la apariția soarelui. Din ele se dezvoltã cunoscutele globuri albe de puf, ale cãror semințe penate sunt purtate de vânt. Toate pãrțile plantei conțin un suc lãptos și amãrui.

Indicații terapeutice: frunzele au un puternic efect terapeutic și depurativ. Din acest motiv, în Franța, planta este denumitã popular și ploscã. Se dovedește bunã în tratamentul artritei, reumatismului, bolilor cronice de piele sau pentru cura de detoxifiere a sângelui, efectuatã primãvara.

Preparare și dozare: din frunze se preparã o infuzie din 1 lingurițã de ceai la 1 canã și se beau 3 cãni zilnic. Pentru eliminarea pietrelor de la rinichi, se pot bea dintr-o datã pânã la 6 cãni, de dimineațã.

Tratamentul se poate completa consumând primãvara, zilnic, o datã sau de douã ori, salatã de pãpãdie. Un efect depurativ deosebit se obține prin cura cu suc de pãpãdie și urzicã, din care se folosește în alternanțã, zilnic, timp de 4 sãptãmâni.

Thymus vulgaris

Cimbrul

Semiarbustul crește pânã la 15 – 20 cm. Pe scurtele tulpini se fixeazã frunzele cu margini drepte, în formã de ou, care sunt perechi. Din mai pânã în septembrie apar micile flori frumos mirositoare, de culoare roz.

Indicații terapeutice: planta se folosește intern pentru stimularea digestiei, în caz de inflamații și colici gastrointestinale, menstruații însoțite de dureri, inflamații și secreții ale cãilor respiratorii, precum și în astmul bronșic.

Pentru uz extern este indicat sub formã de unguente și spãlãturi pentru inflamții ale pielii și degerãturi.

Preparare și dozare: infuzia pentru un intern se preparã din 1 lingurițã la 1 canã, doza zilnicã fiind de 2 pânã la 3 cãni. Extern se folosește decoct din 2 pânã la 3 lingurițe la 1 litru de apã; aplicațiile se fac de pânã la 4 ori, iar spãlãturile de pânã la 6 ori pe zi.

Spãlãturile și tincturile gata preparate se folosesc conform indicațiilor.

Tilia cordata/platyphyllos

Teiul

Copacul crește înalt de pânã la 30 m și se numește popular tei și tei pãdureț. Ramurile sale poartã frunze zimțate, în formã de inimã, care la teiul pãdureț sunt puțin mai mici. Teiul înflorește de la sfârșitul lunii iunie pânã la începutul lui iulie, iar teiul pãdureț – începutul pânã la mijlocul lui iulie.

Indicații terapeutice: florile de tei sunt foarte indicate la rãceli, substanțele sale mucilaginoase fiind indicate, în plus la tuse și bronșite. Mangalul din tei se poate administra intern și în infecții intestinale, intoxicații și balonãri.

Preparare și dozare: infuzia se preparã din 1 lingurițã la o canã și se beau 3 pânã la 5 cãni îndulcite cu miere. În caz de rãceli, este util câte un amestec format din câte o parte soc, mușețel și flori de tei, ce se preparã și se dozeazã în același mod (sub formã de infuzie).

Valeriana officinalis

Valeriana

Tufa crește înaltã de 70 pânã la 150 cm și are frunze penate. În plinã varã, la capetele tulpinii apar paniculi de culoarea roșu deschis. Pentru scopuri terapeutice se înființeazã culturi de valerianã.

Indicații terapeutice: rãdãcina iute – amãruie se numãrã printre cele mai cercetate plante medicinale. Substanțele sale componente acționeazã asupra scoarței cerebrale și a sistemului nervos vegetativ. Planta se folosește cu precãdere în nervozitate, insomnia, nevralgii și migrene, dezechilibre funcționale neurovegetative și ale organelor interne (colici abdominale și spasme ale aparatului genital feminin).

Preparare și dozare: tincturile și capsulele gata preparate, care mai conțin și hamei, pentru a avea un efect mai bun, ajutã cel mai bine și se beau conform instrucțiunilor. Ceaiul se preparã din 2 linguri la o canã de apã, sub formã de extract la rece și se lasã sã stea așa 12 pânã la 24 de ore, iar infuzia din 1 lingurițã la o canã are un efect mai slab.

Spre deosebire de calmante și somnifere, valeriana poate fi folositã timp îndelungat ca tratament, fãrã a exista pericolul de a crea dependentã.

Viscum album

Vâscul

Se numãrã printre semiparaziți, adicã utilizeazã metabolismul apei pomilor gazdã, dar își formeazã propriile substanțe organice. Cu rãdãcinile sale pãtrunde sub coaja copacilor, în a cãror coroanã se poate recunoaște, în special, în anotimppul rece. Frunzele mereu verzi, în formã de ou, rãsucite, sunt aranjate pereche, iar între ultimele 2 frunze de la capãtul unei ramuri, din februarie pânã în aprilie, apar flori galben – verzui. Cu puțin timp înainte de Crãciun se formeazã fructele cãrnoase, albe, ale cãror semințe sunt împrãștiate de sturzul-de-vâsc pe alți copaci.

Indicații terapeutice: se numãrã printre cele mai importante mijloace naturale de luptã împotriva cancerului, având efect de încetinire a creșterii și înmulțirii celulelor, calmeazã durerile la bolnavii de cancer. În acest scop se efectueazã injecții cu preparate special, recomandate doar de cãtre medicii naturiști. În tratamentul varicelor, flebite și inflamații ale articulațiilor, se poate face tratament injectabil cu preparate din vâsc. Administrarea prin înghițire se recomandã doar în cazurile de hipertensiune și depuneri de ateroame pe artere.

Preparare și dozare: pentru injecții se folosesc preparate farmaceutice (soluții injectabile). Infuzia se preparã din 1 pânã la 2 linguri la o canã și se beau zilnic 3 cãni. În depunerile de ateroame pe artere și în hipertensiunea arterial este mai eficient un amestec format din coada-calului, vâsc și pãducel; din acestea se preparã infuzie din 1 lingurițã la o canã, din care se beau zilnic 3 pânã la 4 cãni. De asemenea, capsulele și drajeurile cu aceste 3 plante sunt foarte bune în aceste boli (ateriosclerozã și hipertensiune).

Alte forme de terapie cu plante medicinale

Pe lângã tratamentele clasice, bazate pe diferite plante medicinale, încã alte douã forme de terapie s-au impus în ultimul timp: aromaterapia și terapia Bach.

Aromaterapia

Tratamentul cu uleiuri vegetale eterice a fost probabil întemeiat în China anticã și mai târziu, adoptat și de alte culture înfloritoare ale antichitãții. În sensul strict, se întelege prin aceasta folosirea de plante al cãror miros aromatic este inspirit și prin simțul mirosului, declanșeazã diferite efecte în corp.

Se considerã ca și aromaterapie acea formã de tratament în care sunt inhalate, fricționate sau adãugate la apa de baie uleiuri și esențe eterice. Substanțele aromate, volatile, cu miros puternic sunt obținute pe diferite cãi, din plante, de exemplu prin presare, încãlzire, distilare sau cu ajutorul dizolvanților. Medicamentele rezultate din acestea conțin substanțe active în concentrație ridicatã și de aceea pot sã fie dozate mai redus decât la terapia obișnuitã cu plante medicinale.

Prin aromaterapie se obțin adesea rezultate foarte bune. Pe lângã volatilizarea cu aburi sau volatilizarea electricã, se pot folosi și lumânãri aromate, într-o coajã umplutã cu esențã și încãlzitã peste un bec cu incandescențã, pentru ca substațele mirositoare sã se transforme în vapori. În afarã de acestea, uleiurile eterice pot fi combinate cu masajul. Ele se pot folosi foarte bine sub formã de sãruri și perne mirositoare.

Terapia Bach

Medicul englez Edward Bach (1880 – 1936), care a întemeiat aceastã terapie, a pornit de la faptul cã bolile rezultã în principal din conflicte interne, care apar atunci când “deviem de la direcția pe care ne-o indicã sufletul nostru”. Dacã sunt îndepãrtate teama și stãrile afective negative, ce rezultã în urma conflictelor interne, dispar și simptomele corporale (somatice).

La aceastã recunoaștere a ajuns Bach dupã ce a parasit medicina predate la facultate și prin încercãri cu substanțe homeopatice a ajuns la concluzia cã acestea ajutã și mai bine dacã sunt administrate nu dupã imaginea corporalã a bolii, ci dupã starea psihicã a pacientului. În experimentele urmãtoare a gãsit în total 38 de plante sãlbatice, ale cãror flori sunt preparate ca medicament, conform uneia din metodele dezvolate de el.

Fiecare floare trateazã o anumitã stare psihicã negative: stejarul, de exemplu, disperarea fațã de nereușite, trandafirul sãlbatic apatia, iar castanul sãlbatic gândurile neliniștitoare, ce se învârt obsesiv în jurul unei anumite teme.

Medicamentele din plante sunt indicate foarte bine și în autoajutor, Bach punând o valoare deosebitã pe acesta. Pentru aceasta ar fi nevoie de o carte cuprinzãtoare, cu indicații practice pentru terapii individuale.

Numãrul bolilor psihosomatice crește în permanent și în prezent se cunosc multe boli care, pânã nu demult, erau considerate ca pur organice, dar de fapt sunt dezechilibre psihice ce ne pot determina sã ne gândim la cancer. De aceea, un tratament care nu e dãunãtor, precum terapia cu flori, câștigã mereu o tot mai mare importanțã.

Capitolul II: Afecțiuni ale sistemului genital

A.Boli ale sistemului genital masculin

Criptorhia. Testiculele se formează în abdomen, iar înainte de naștere suferă un proces de coborâre în scrot (descensus testis). Dacă acest proces nu are loc, este obligatorie coborârea lor chirurgicală, în caz contrar suferă un proces de atrofie sau malignizare.

Criptorhidia este definitã ca fiind situarea testiculului oriunde pe traiectul normal de coborâre mai puțin în scrot. Forma unilateralã este mai comunã. Incidența criptorhidiei la naștere este destul de mare aproximativ 3, 5% dar în jumãtate din cazuri coborârea se produce spontan în prima lunã de viațã.

Tratament

Are mai multe etape în funcție de momentul prezentãrii la medic (vârsta pacientului) și de modificãrile histopatologice apãrute în structura testiculului. Cum aceste modificari apar dupã vârsta de 1 an intervenția de coborâre a testiculului in scrot numita orhidopexie trebuie efectuatã pânã la aceasta vârstã, dar chiar și asa nu se poate garanta fertilitatea (existã probabilitatea ca testicolul sã fie alterat congenital).

Orhita desemnează inflamații ale testiculului cauzate de agenți infecțioși. Orhita urliană este o complicație a oreionului, boală cauzată de virusul urlian, mai frecventă la copii și adolescenți.

Debutul poate fi brusc cu durere la nivelul unuia sau ambelor testicule, durere ce iradiazã la nivelul canalului inghinal. Testiculele pot fi în tensiune, edematiate sau eritematoase (culoare roșu sau purpuriu). Poate apãrea o senzație de greutate la nivelul testiculelor edematiate sau poate apãrea sange la nivelul lichidului spermatic.
Alte simptome ce pot aparea sunt: greața, vãrsãturi, febraã, durere la micțiune (urinare), durere ce apare la defecație, durere la nivelul regiunii inghinale, durere în timpul actului sexual și stare generalã alteratã.

Prostatita este inflamația prostatei. Este cauzată de agenți infecțioși (stafilococi, streptococi, colibacili). Semnele boli sunt: micțiuni dese, dureri locale sau chiar oprirea completă a eliminării urinii.

Simptomele sunt asemãnãtoare pentru toate formele de prostatitaã, cu excepția prostatitei acute bacteriene și a prostatitei inflamatorii asimptomatice.

Prostatita acutã bacterianã este cel mai rar tip, dar cel mai ușor de diagnosticat și de tratat. Se manifestã prin frisoane, febrã, dureri lombare și perineale, senzații de arsurã în timpul urinãrii, micțiuni imperioase si polakiurie (urinãri frecvente). Infecția tractului urinar este indicatã de prezența bacteriilor în urinã. Tratamentul prostatitei acute bacteriene se face cu antibiotice adecvate pentru tipul de bacterie în cauzã. Uneori sunt administrate și medicamente antiinflamatorii nesteroidiene pentru calmarea durerii.

Prostatita cronicã bacterianã este de asemenea relativ rarã. Constã în prostatita de lungã duratã (prostatita acutã netratatã sau recidivantã), asociatã cu o anomalie (îngustare a uretrei sau adenom al prostatei) ce devine un focar de infecție a tractului urinar. Simptomele constau în dureri lombare, perineale (zona dintre anus și organele sexuale externe), dureri testiculare și dacã infecția se raspandește la rinichi, se manifestã prin arsuri sau dureri în timpul urinãrii (disurie), prin micțiuni imperioase și polakiurie (urinãri frecvente).

Prostatita nebacterianã este cea mai comunã și cea mai puțin cunoscutã formã de prostatitã. Se pare ca reprezintã aproximativ 80% din cazurile de prostatitã. Prostatita nebacterianã este o afecțiune cronicã, ce afecteazã bãrbații de toate vârstele. Simptomele se manifestã intermitent. Deși nu sunt semne de infecție cu un agent patogen cunoscut, aceastã formã de prostatitã este uneori tratatã cu antibiotice. De fapt, tratamentul în cazul prostatitei nebacteriene este dificil si uneori decepționant. Prostatita nebacteriana este asociatã cu alte afecțiuni, precum artrita reactivã.

Adenomul de prostată este o tumoră benignă care apare în special la vârstnici și determină obstrucția mecanică a uretrei prostatice, simptomele fiind: greutate în micțiune, urinări dese și în cantitate mică.

B. Boli ale sistemului genital feminin.

Vulvovaginita este inflamarea mucoasei vaginale, cauzată de agenți infecțioși, cum ar fi: bacterii, ciuperci sau protozoare parazite.

Tricomoniaza este cauzată de Trichomonas urogenitalis, un protozoar flagelat.

Vulvovaginita micotică este foarte frecventă, iar principalul agent patogen este o ciupercă numită Candida albicans. Simptomele vaginitei sunt prurit vaginal, secreții vaginale abundente și are tendință de recidivă. Anexita desemnează o paletă mai largă de inflamații ale trompei uterine și ovarului. Sunt cauzate de infecții bacteriene (gonococ, clamidii, stafilococ, streptococ). Anexita debutează cu invazia bacteriană a colului uterin, care apoi afectează și uterul și trompele uterine. Semnele bolii includ: congestie pelvină, febră, mărirea de volum a ganglionilor limfatici inghinali și un număr crescut de leucocite Tratamentul medicamentos include administrarea de antibiotice, dar la nivelul trompelor uterine se formează țesut cicatricial care poate conduce la infertilitate.

Cancerul de col uterin este cea mai frecventă formă de cancer genital. Cele mai multe femei cu cancer genital nu prezintă simptome decât în fazele târzii ale bolii, când apar dureri pelviene și sângerări. Diagnosticarea precoce ale acestei maladii este efectuată cu testul Papa Nicolaou. Factorii de risc sunt partenerii sexuali multiplii și infecții cu Papilloma virus care se transmite prin contact sexual, debut precoce (înaintea vârstei de 16 ani), fumatul, utilizarea prelungită de contraceptive orale.

Toate afecțiunile aparatului genital sunt prea puțin destãinuite de cãtre persoanele din cauza unei mare întarzieri și dintr-un sentiment exagerat de pudoare. Evoluția lentã a acestor boli poate eroda starea fizicã și psihicã a pacientei, iar dacã boala avanseazã spre forme grave (chist ovarian sau cancere), se ajunge în faza când tratamentele devin prea puțin eficiente.

Pe plan mondial, este pe locul 2 în cadrul tumorilor maligne la femei.

Are incidența crescută în: Europa de Est, America Latina, Africa, India.

1. Anexita și metroanexita

Anexita este una una dintre cele mai frecvente afecțiuni ginecogice și principala cauză a durerii pelvine ginecologice. Anexita, cunoscută și sub denumirea de boală inflamatorie la nivel pelvian, afectează patru din cinci femei active sexual, potrivit unor date statistice recente.

Anexita se caracterizează prin dureri de abdomen și la nivelul mijlocului, senzație de tensiune și de arsură locală, durere acută, febră, tulburări urinare sau legate de menstruație, secreție vaginala abundentă sau pierderi de sânge. Intensitatea durerilor este variabilă. Uneori durerile sunt surde, alteori violente, însoțite de dificultăți de urinare. Anexita cronică se manifestă prin dureri de bazin, accentuate de frig, oboseală sau de către perioada ciclului menstrual. Raporturile sexuale devin dureroase. Deseori apar tulburări menstruale. Netratată la timp, anexita poate produce infertilitate.

Este o inflamație a uterului, trompelor și ovarelor, cu leziuni mai frecvente pe trompã, provocate de o infecție microbianã (gonococi, stafilococi, streptococi si coli bacili). Se manifestã prin dureri în abdomen și în regiunea șalelor, febrã, secreție vaginalã abundentã și pierderi de sânge, mai intense la eforturi de urinare și scaun. Prin recidive frecvente, boala se cronicizeazã cu dureri persistente în bazin, accentuate de frig, obosealã și menstruații, ducând la tulburãri menstruale grave și sterilitate.

În tratamentul naturist intern se recomandã cure cu infuzii sau decocturi din flori de gãlbenele, soc și musetel, herbã de salvie, coada racului, coada șoricelului, traista ciobanului, urzica și rostopasca, frunze de nuc, frasin și mur, rãdãcini de tãtãneasã și cerențel, scoarțã de stejar.

Extern se fac spãlãturi zilnice sau la douã zile, cu infuzii din aceleași specii.

2. Vaginita

Reprezintã inflamația mucoasei vaginale, acutã sau cronicã, provocatã prin infectarea cu unii germeni banali, gonococi, Trichomonas și câteva micoze. Pacienta simte usturimi, dureri ale vaginului și uneori mâncãrimi violente. La infecția cu Trichomonas, secreția vaginalã este spumoasã, aeratã, de culoare galben-verzuie, iar la infecția micoticã, mai frecvent cu ciupercile Oidium albicans și Candida albicans, secretia vaginalã este groasã, fiind însoțitã de o senzație de mâncãrimi (prurit vulvar).

În menopauzã, apare vaginita atroficã, deoarece secrețiile vaginale dependente de estrogen dispar, pH-ul se modificã și vaginul se atrofiazã și își reduce dimensiunea, favorizând apariția infecțiilor și a inflamației.

3. Cervicita

Numita si metrita, este localizata in colul uterin. Boala este inregistrata destul de frecvent, fiind manifestata prin scurgeri abundente, sanguinolente, cu aspect vascos sau muco-purulent, datorita infectarii glandelor colului uterin cu microbi saprofiti sau cu gonococi, micoze si Trichomonas. Se mai pot produce eroziuni si chiar rani sangerande in jurul orificiului colului uterin. Aparitia cervicitelor este favorizata de dilatarea colului prin chiuretaje si prin intrebuintarea substantelor iritante pentru spalaturi vaginale. In evolutia bolii se distinge o stare acuta cu inflamatii de natura gonococica la nivelul mucoasei. Poate trece in cervicita cronica cu leziuni erozive sau ulceroase ce se pot transforma in rani precanceroase sau canceroase.

In tratamentul extern, sub forma de spalaturi vaginale zilnice, se folosesc infuzii de musetel (separat) sau in amestec cu galbenele, coada soricelului, coada calului, cerentel, cretisoara, salvie, traista ciobanului, urzica moarta si decoct din gutui (un fruct la 1 litru apa), seminte de patrunjel (2 linguri la 100 ml apa) si scoarta de stejar (10 g la 1 litru apa).

4. Leucoreea

O boala destul de frecventa la femei, numita popular “poala alba“, este o scurgere vaginala, fluida sau vascoasa, de culoare alba, care poate fi de natura patologica, hormonala sau fiziologica (la pubertate). Leucoreea patologica este produsa de bacterii (gonococi, streptococi), fungi (Candida), protozoare (Trichomonas vaginalis) sau germeni saprofiti. Scurgerea este abundenta, de lunga durata, purulenta, puternic mirositoare, cu aspect de albus de ou, galbuie, albicioasa, cenusie sau verzuie. Lichidul pateaza lenjeria, irita mucoasele si provoaca mancarimi, usturimi sau dureri. Leucoreea hormonala este datorata unor secretii exagerate ale glandelor vulvo-vaginale. Accentuarea afectiunii se produce la eforturi fizice mari, mersul pe bicicleta, statul in picioare un timp indelungat si lucrul la masina de cusut actionata cu piciorul. Daca secretia contine urme de sange este obligatoriu un examen de laborator pentru precizarea cauzei care a declansat boala.

5. Dismenoreea

Este una dintre cele mai frecvente suferințe feminine, manifestatã printr-o formã deosebitã de menstruații, cu perturbarea ciclului și eliminarea de cheaguri, cu dureri localizate în zona lombo-abdominalã, cu iradieri în vezica urinarã, anus si regiunea inghinalã. Durerile apar înainte sau dupã perioada de ciclu. Pot avea grade diferite de intensitate, cu un zvâcnet greu de suportat și sunt însoțite frecvent de retenție hidricã, grețuri, vãrsãturi și transpirații. În unele cazuri apar simptome neurovegetative (nervozitate, palpitații, insomnie, stãri depresive, crize de plâns). Cauzele acestei boli sunt de naturã fiziologicã (întârzierea dezvoltãrii organelor genitale, malformații urogenitale și deviații uterine). Apar de asemenea din cauze patologice (fibrom uterin, inflamații vaginale, vulvare, ovariene, ale uterului și anexelor, chisturi ovariene) produse de infecții bacteriene, fungice sau virale. Mai intervin unele traumatisme locale sau stãri de degradare psihicã ce apar în cursul vieții femeii.

6. Amenoreea (lipsa menstruației)

Reprezintã dispariția ciclurilor menstruale din cauze fiziologice (vârsta) sau din cauze patologice, disfuncții hormonale, șocuri nervoase, stres, emoții, subnutriție, avitaminoze severe și chiuretaje defectuoase. Absența menstruației poate sã dureze câteva luni fãrã existența unei sarcini. Amenoreea primarã se referã la lipsa menstruației dupã vârsta de 16 ani.

Se considerã cã amenoreea primarã afecteaza cel puțin una din 1.000 de tinere fete.

Cauze:
– tulburãri ale secreției hormonale ale hipotalamusului – în cazul amenoreei de origine hipotalamicã ne confruntãm cu o tulburare de secreție a hormonilor endocrini ai hipotalamusului, glanda endocrinã situatã la baza creierului în structura osoasã a osului sfenoid numitã șaua turceascã, cu rol în reglarea întregului sistem endocrin, a unor funcții importante a organismului și cu posibile implicații și în reglarea ciclului menstrual. Efortul fizic intens, tulburãri ale alimentației precum anorexia, stresul emoțional și psihologic excesiv, toate acestea pot contribui la dereglarea funcțiilor normale ale hipotalamusului. Tumorile hipotalamice, într-o mai micã mãsurã, pot determina dereglarea ciclurilor menstruale.

– lipsa sau incompleta dezvoltare a unor organe ale aparatului reproducãtor feminin.

– anumite probleme pot apãrea în perioada fetalã și în dezvoltarea embriologicã a organelor sexuale, situații în care anumite pãrți sau organe întregi pot lipsi: de exemplu uterul, colul uterin sau vaginul. În oricare dintre aceste variante, datoritã dezvoltãrii incomplete nu se vor putea produce ciclurile menstruale.

Cea secundarã este mult mai frecvent întâlnitã decât cea primarã.

Cauze:
– sarcina – la femeia în perioada reproducãtoare, sarcina reprezintã cea mai frecventã cauzã de amenoree. Atunci când ovulul este fecundat și se implanteazã în mucoasa uterinã (endometru) nu vor mai urma cicluri menstruale, endometrul suferind transformãri pentru a hrãni oul in dezvoltare și pentru a forma placenta maternã.
– contraceptivele – unele femei care utilizeazã pentru contracepție pilulele orale pot avea unele tulburãri ale ciclurilor menstruale. La oprirea contraceptivelor orale pot trece între trei și șase luni pânã la restabilirea ciclurilor menstruale regulate.
– alãptatul – mamele care alapteazã pot avea adesea amenoree. Chiar în cazurile în care ovulația se produce, menstruația poate lipsi. În aceste cazuri se va putea constata mai dificil o eventualã sarcinã, ea neputând fi evidențiatã prin amenoree.
– stresul – stresul mintal poate altera temporar functionalitatea normala a hipotalamusului – structura neurologica cu rol in reglarea si controlul intregului sistem endocrin, a secretiilor de hormoni ai glandelor si implicit a ciclului menstrual.
– medicamentele – cu certitudine o serie de medicamente pot altera ciclul menstrual: antidepresivele, antipsihoticele, chimioterapicele anticanceroase, corticoizii.

7. Hipomenoreea

Definește scãderea în intensitate și duratã a fluxului menstrual, asociatã cu creșterea anormalã a intervalului dintre menstre.

Cauze:

Printre cauzele hipomenoreei se numãrã:

obezitate

diabet

tuberculoza

intoxicații profesionale

toxicomanii (alcool, tutun, medicamente)

dupã 35 de ani, la femeile care au avut mai mulți copii sau la femeile cu multe chiuretaje

dupã insuficiențã ovarianã

hipertiroidism

sindroame hiperandrogenice

infecții endometriale

miomectomii

dupã intervenții pe ovar

8. Hipermenoreea și menoragia

Reprezintã scurgeri abundente de sânge menstrual (hipermenoree), uneori prelungite pe durate de peste 7 zile (menoragie).

Cauzele bolii pornesc de la tulburãri grave ale sistemului endocrin și ale aparatului genital, cu dezechilibre între secrețiile de foliculinã (estrogen) și luteinã (progesteron), avortul spontan sau provocat, sarcini extrauterine, chisturi ovariene, fibrom uterin și eventual, o boalã de nervi pe sistem nervos vegetativ.

Menoragia (numitã și hipermenoree) este termenul medical pentru creșterea abundenței și a duratei menstruației. Orice femeie de vârstã reproductivã se confruntã cel puțin o datã cu aceastã problemã, iar unele au menstruații abundente în fiecare lunã. Ciclul menstrual nu are aceeasi duratã la toate femeile. Durata normalã a ciclului menstrual este de 28 zile, menstruația dureazã 4-5 zile, iar cantitatea de sânge pierdut este de 60 -250 mililitri (aproximativ 1 ceascã). Ciclul menstrual poate fi uneori neregulat, abundent sau dureros, dar este considerat tot normal. Deși fluxul menstrual abundent este comun la femeile aflate în premenopauzã, doar în câteva cazuri pierderea cantitãții de sânge în timpul menstruației este îndeajuns de insemnatã pentru a fi consideratã drept menoragie.

Cauzele:
Existã unele afecțiuni ce pot cauza menoragia. Cauzele des întalnite constau în:

Tulburãri hormonale
Într-un ciclu menstrual normal, echilibrul dintre hormonii feminini estrogen și progesteron regleazã îngrosarea mucoasei uterine (endometru), care este apoi eliminatã în timpul menstruației. Dacã se produce un dezechilibru hormonal, endometrul se ingroasã excesiv, iar dezintegrarea sa este însoțitã de sângerãri abundente.
Tulburãrile hormonale se întâlnesc cel mai adesea la adolescente și la femeile care se apropie de menopauzã. Daca menoragia este provocatã de un anumit dezechilibru hormonal, precum o afecțiune a tiroidei, menstruația abundentã poate fi controlatã cu ajutorul terapiei hormonale.

9. Metroragiile

Sunt hemoragii uterine disfuncționale care se produc în afara ciclurilor menstruale normale. Pot fi declanșate de sarcini extrauterine, avorturi (spontane sau provocate), chisturi ovariene, polipi, fibrom uterin, sarcom sau cancer. Femeile bolnave de metroragii prezintã riscuri mari de a se îmbolnãvi de diabet la vârsta adultã datoritã unei carențe în secreția de insulinã.

Metroragiile sunt întotdeauna anormale și justificã o consultație medicalã. Cauzele lor diferã dupã vârsta femeii. Fetele au un ciclu menstrual neregulat în primii ani, iar la ele, metroragiile nu sunt rare. Dar trebuie sã ajungã la consultație și pot fi tratate printr-o contracepție oralã precoce. Metroragiile pot fi observate, de asemenea, la începutul unui tratament contraceptiv și atunci cedeazã la luarea de pilule în doze mai mari. Femeile în perioada de activitate genitalã trebuie întotdeauna sã ia în serios o metroragie. Dacã ea nu este însãrcinatã, cauza poate fi un polip, un fibrom, o endometritã, o salpingitã, un cancer. Totuși, cele mai multe cazuri sunt consecutive unei anomalii a mecanismului menstrual.

La femeile însãrcinate, metroragia se poate datora:

» unei sarcini extrauterine

» o molã hidatiformã (tumorã benignã a placentei)

» un hematom retroplacentar (efuzie de sânge între placentã și peretele uterin)

» un avort spontan

» o inserție anormalã a placentei (placentã previa)

Înainte de pubertate, metroragia poate avea drept cauzã:

» pubertate precoce

» un corp strãin în interiorul vaginului

» o tumorã malignã a vaginului

» un traumatism local

» o tumorã a ovarului

La femeile dupã menopauzã, metroragia se poate datora:

» unui cancer uterin

» fibrom uterin

» polipi uterini

» telangiectazie a colului uterin

Capitolul III: Plantele medicinale utilizate în tratamentul afecțiunilor genitale

Afecțiunile aparatului genital feminin sunt produse de agenți microbieni, micotici și parazitari. Ele se pot localiza din punct de vedere anatomoclinic la nivelul oricãruia din segmentele aparatului genital feminin.

În mod fiziologic, organele genital sunt protejate împotriva infecțiilor în primul rând mechanic, prin anatomia vulvei, segmentul lor cel mai extern.

Prezența unor glande cu secreție externã la nivelul diferitelor segmente ale aparatului genital feminine realizeazã și o protective chimicã, în vulvã pH-ul fiind alcalin, în vagin acid, în col din nou alcalin, iar în uter din nou acid. Buna funcționare a acestei bariere chimice este sub dependent secreției hormonale a ovarelor. Orice element ce slãbește sau distruge barierele natural de apãrare faciliteazã accesul unor agenți infecțioși în cãile genitale. Astfel între factorii ce faciliteazã dezvoltarea unor procese inflamatorii la nivelul organelor genitale sunt:

traumatismele vulvo – vaginale (deflorare, nașterile laborioase incorect asistate soldate cu leziuni extinse de pãrți moi);

lipsa de igienã intima sau excesul acesteia (iritații produse de spãlãturi vaginale prea frecvente);

excesul sexual sau sexualitatea dezordonatã;

infecții generale (gripã, scarlatinã, febra tifoidã) sau boli metabolice (diabetul) care scad capacitatea de apãrare a organismului;

disfuncții hormonale ce scad nivelul estrogenilor și modificã chimismul genital;

stresul emotional;

Propagarea agenților infecțioși la diferite segmente ale sferei genitale se poate face:

prin continuitate la nivelul tractului genital (ascendent sau descendent);

pe cale sanguinã;

pe cale limfaticã;

prin contiguitatea de la organele vecine;

Evoluția proceselor inflamatorii genitale poate fi acutã, subacutã sau cronicã, iar dupã agentul pathogen cauzal, ele pot fi împãrțite în infecții specific și nespecifice.

Infecții nespecifice

Vulvovaginitele

Sunt consecința acțiunii unui agent infecțios la nivelul vulvei și vaginului.

Aceste douã segmente au relații anatomice de continuitate și din acest motive le sunt în general concomitent infectate.

Simptomatologia vulvovaginitelor are câteva elemente comune: bolnava acuzã dureri în zona vulvarã, senzație de arsurã sau prurit, accentuate în timpul micțiunilor. Uneori mersul și poziția șezândã accentueazã aceste simptome. Leucoreile anormale și stãrile febrile completeazã tabloul clinic.

Examenul obiectiv genital evidențiazã congestie și edem la nivelul vulvare și vaginale, leucoree mai mult sau mai puțin abundentã și de diferite aspecte.

Punerea în evidențã a agentului patogen este extrem de importantã. Ea se poate face prin examenul extemporaneu al secreției vulvovaginale, prin executarea unui frotiu colorat pe lama sau prin efectuarea de culture (în aerobiozã sau anaerobiozã) și antibiograme din aceste secreții.

Vulvovaginitele pot fi clasificate în:

Vulvovaginite microbiene. Clinic, infecția se caracterizeazã prin apariția unei leucoree, verzui, foarte abundentã.

Tratamentul clasic se bazeazã pe administrarea parentalã de doze mari de penicilinã, eventual în asociație cu streptomicilinã. Apariția de forme de gonococ rezistente la penicilinã și la o serie de alte antibiotic pune în discuție administrarea de kanamicinã 1g/zi, sub controlul funcției renale, fãrã a depãși cantitatea de 7 g.

Vulvovaginitele cu flora microbianã nespecificã pot avea ca agent patogen orice germen microbian existent în cãile genitale în cadrul florei saprofite vulvovaginale. Boala poate fi produsã de un singur germen sau de o asociație microbianã, se poate grefa pe o leziune preexistentã la nivelul vulvei și vaginului și poate fi întreținutã de factori mecanici. Tratamentul local se poate rezuma la irigații cu substanțe antiseptic și igienã corectã.

Bartholinita este o formã mai deosebitã de infecție genital cu germeni nespecifici sau gonococi localizatã în vulvã. Agentul patogen ajunge la nivelul glandei pe cale ascendentã prin canalul excretor și provine din flora vulvovaginalã. Tratamentul cu antibiotic poate duce la o rezolvare favorabilã în faza acutã nesupuratã.

Vulvovaginitele parazitare

Vulvovaginita cu trichomonas vaginalis este produsã de parazitul cu același nume. Clinic, apare o leucoree caracteristicã, în care parazitul poate fi evidențiat prin examen microscopic extemporaneu sau prin colorația May-Grȕbwald-Giemsa. Adeseori parazitul poate fi izolat și din sedimentul urinar.

Tratamentul se bazeazã prin administrarea oralã a unui derivate nitroimidazolic în comprimate de 250 mg, 2-4/zi, timp de 10 zile. Bolnava va aplica local câte un comprimat de 500 mg din același preparat.

Vulvovaginita cu “entamoeba histolytica” poate apare la femeie ce prezintã amebiazã intestinalã.

Vulvovaginitele micotice

Sunt mai frecvente datoritã folosirii pe scarã largã a antibioticelor și datoritã folosirii “pilulelor” anticoncepționale. Agenții patogeni implicate sunt diferite tipuri de ciuperci, cea mai frecventã fiind candida albicans. Infestarea se produce pe cale venerianã sau mediat prin obiecte anterior infestate.

Tratamentul se bazeazã pe alcalinizarea mediului vaginal, prin irigații cu soluție bicarbonate și aplicarea de ovule cu Stamicin.

Vulvovaginita cu organisme L

Este produsã de agenți considerați ca infragermeni, derivați din aceștia sub influența unor factori externi (unele substanțe chimice sau raze). Reacționeazã bine la antibiotic din grupul tetraciclinei.

Vulvovaginitele de origine viroticã

Au ca și agent pathogen virusuri de diferite tipuri. Cele mai rãspândite forme clinice sunt: herpesul vulvar, agentul pathogen fiind un virus neuroectodermotrop.

Clinic, leziunea apare sub formã de vezicule în ciorchine, cu bazã eritematoasã. Bolnava acuzã dureri și senzație de arsurã. Zona zoster vulvarã este produsã de un virus dermo- și neurotrop. Aftele genitale au o origine viralã și apar sub forma unor vezicule ce se sparg și lasa o leziune ce se cicatrizeazã lent.

Cervicitele

Cervicitele sunt inflamații ale colului uterin ce apar de cele mai multe ori în asociație cu vulvovaginetele. Semnificația lor este deosebitã, pe de o parte datoritã faptului cã glera cervicalã reprezintã un ultim obstacol în propagarea unui proces infecțios spre uter și anexe, iar pe de altã parte cervicitele neglijate sunt considerate a fi adevãrate leziuni precanceroase, care pot sta la baza dezvoltãrii unui proces malign.

Simptomatologia cervicitelor este dominate de leucoree, ce poate sã fie purulentã sau gleroasã (pãteazã lenjeria) și formeazã cruste producând iritații vulvare. Leucoreea poate sã fie însoțitã de dureri pelviene sau lombosacrate, dispareunie înaltã, febrã sau astenie.

Tratamentul chirurgical nu este indicat decât în prezența unor dureri importante, neameliorate prin tratament conservative aplicat corect și timp îndelungat.

Infecții specifice

Tuberculoza genitalã

Ca și frecvențã este diminuatã în epoca prezentã foarte mult, totuși frecvența este mai lentã ca și în cazul tuberculozei pulmonare.

Vârsta la care femeia se prezintã pentru consult este situate între 25 și 30 de ani, când de fapt motivul consultației este sterilitatea, dar se pare cã de fapt tuberculoza genital apare ca și boalã manifestã în jurul vârstei de 16-18 ani.

Calea de infecție este exceptional primarã (contact sexual), în general este hematogenã sau limfaticã.

Simptomatologia clinicã este modificatã fațã de descrierile clasice ce aveau ca și model anexita acutã cu ascitã. Simptomatologia se manifestã polimorf și poate fi confundatã cu orice altã entitate patologicã localizatã în sfera genitalã. Bolnavele acuzã dureri în abdomenul inferior acompaniate sau nu de subfertilitãți și de semne de impregnație bacilarã, tulburãri de ciclu menstrual, mai ales amenoree, dureri de tip appendicular și sterilitate. Câteodatã fenomenele se pot manifesta și în formã acutã cu simptome de pelviperitonitã cu semne de afectare din partea organelor vecine (vezicã urinarã, rect). Diagnosticul este ușurat, de unele elemente negative, în sensul lipsei antecedentelor inflamatorii genitale.

Tratamentul

Clasic, tratamentul se bazeazã pe administrarea de streptomicinã 1g/zi, dar nu mai mult de 200 g în 8 luni, hidrazidã 10 mg/kg corp. Tratamentul acut dureazã aproximativ 3 luni, dupã care se trece la un tratament de întreținere.

Alimentația trebuie sã fie complexã și bogatã în vitamin.

Prognosticul tratamentului conservativ este în general bun, dar prognosticul privitor la fertilitate este rezervat.

Sifilisul genital

Este o boalã venericã de o mare gravitate, fiind produs de cãtre spirocheta Treponema pallidum. Contagiunea este exclusive venerianã.

Boala evolueazã în 3 etape:

Sifilisul primar: leziunea caracteristicã este șancrul sifilitic care apare la 21 – 25 zile dupã contactul infectant sub forma unei pete mici, ce în 8 – 10 zile evolueazã și devine o eroziune rotund-ovalarã, având margini drepte și nedureroase. În 7 – 8 zile dupã apariția șancrului se dezvoltã adenopatia satelitã inghinalã care este poliganglionarã, mobile și nedureroasã. În lipsa unui tratament adecvat șancrul se vindecã în 5 – 8 sãptãmâni și apar manifestãrile sifilisului secundar.

Sifilisul secundar se manifestã la nivelul organelor genitale prin leziuni care au un aspect papuloeroziv, papuloulceros sau de papule hipertrofice, iar leziunile sunt nepruriginoase.

Sifilisul terțiar, extrem de rar, fiind întâlnit datoritã tratamentului precoce și se manifestã la nivelul organelor genitale sub formã de gomã sifiliticã, ulcerație cu aspect granulomatous și edem cronic în jur.

Tratamentul trebuie sã fie instituit cât mai precoce, cu doze eficiente, suficient de prelungit și sub control serologic permanent. Se bazeazã pe administrarea de penicilinã cristalinã în primele zile, apoi preparate de penicilinã retard.

Odată cu apariția sulfamidelor și antibioticelor (obținute din plante

inferioare), plantele medicinale utilizate în bolile infecțioase ale aparatului genital și-au pierdut din importanță. În schimb, în alte afecțiuni ale acestui aparat, unele specii rămîn încă de neînlocuit iar altele constituie prețioase adjuvante terapeutice. Pe primul loc în această grupă de specii medicinale se situează cornul secarei, care prin alcaloizii lisergici pe care îi conține acționează asupra fibrelor musculaturii uterine și a vaselor sau ca simpaticolitic și hemostatic. Tot ca antihemoragic uterin se mai folosesc pe scară mult mai limitată însă : Traista ciobanului, Piperul de baltă, Cerențelul și altele. Pe baza unor date din medicina populară din țara noastră, în urma unor cercetări științifice originale, o serie de plante ca Sirinderica sau Lămîița și gălbenelele s-au dovedit a avea remarcabile proprietăți antitrichomonazice. În aceeași categorie intră și urzica moartă, unele specii de trifoi de munte etc.

Toate afecțiunile aparatului genital sunt prea puțin destãinuite de cãtre persoanele în cauzã și cu mare întârziere, dintr-un sentiment exagerat de pudoare. Evoluția lentã a acestor boli poate eroda starea fizicã și psihicã a pacientei, iar dacã boala avanseazã spre forme grave (chist ovarian sau cancere), se ajunge în faza când tratamentele devin prea puțin eficiente.

Coada șoricelului (Achillea millefolium)

Indicații terapeutice:

Este o plantã la fel de apreciatã ca și mușețelul, având acțiune antiinflamatorie.

În uzul intern se foloșește pentru inflamațiile tractului digestiv, stimuleazã activitatea intestinalã, balonãri și crampe intestinale, afecțiuni hepatice și tulburãri menstruale.

Preparare și dozare:

Infuzia, pentru uzul intern, se preparã din douã lingurițe de plantã la o canã de apã; doza zilnicã este de 2-3 cești.

Extern, se foloșește infuzia din 2-3 linguri la ¼ l apã, pentru 4-6 spãlãri zilnice.

Pelinul (Artemisia absinthium)

Indicații terapeutice:

Datoritã conținutului sãu ridicat de substanțe amare, pelinul este recomandat în tratamentul inapetenței, balonãri, arsuri gastrice, dar și în caz de oligomenorare (ciclu menstrual puțin abundent).

Supradoza provoacã crampe musculare și afecțiuni renale. Din cauza pericolului de intoxicație, absintul a fost interzis.

Preparare și dozare:

Se folosește din farmacie. Vinul din pelin se preparã din 15-20 g plantã, în 0,7 l vin, din care se ia o lingurã, de 2 – 3 ori/zi.

Este printre cele mai puternice plante folosite în fitoterapie la ora actualã, având efecte terapeutice pe cât de intense pe atât de complexe. Pelinul acționeazã ca stimulent puternic al digestiei, ca tonic nervos, ca detoxifiant (substanțele amare din componența sa intensificã foarte mult procesul de mobilizare și eliminare a toxinelor din organism) și ca reglator al activitãții hormonale. Este printre cele mai eficiente plante folosite contra viermilor intestinali și parazitilor digestivi.

Antiinflamator bun al mucoasei gastro-intestinale, antiastenic puternic, colagog puternic (favorizeazã secreția bilei), diuretic mediu, detoxifiant (favorizeazã eliminarea substanțelor toxice din organism) puternic, emenagog bun (administrarea îndelungatã în doze ceva mai mari provoacã aparitia fluxului menstrual întârziat), excitant digestiv (determinã secreția abundentã de sucuri gastrice), favorizeazã activitatea cerebralã, laxativ slab (acționeaza mai ales prin stimularea vezicii biliare și amplificarea peristaltismului), stimuleazã rezistența naturalã a organismului la agresiunile mediului extern, febrifug bun, stomahic puternic, tonic amar foarte puternic, vermifug foarte puternic și cu spectru larg.

Chimenul (chimion)

Se folosește pentru: tratarea colicilor gastrice și intestinale, enterocolitelor, bronșitelor.

Indicații terapeutice: fructele coapte conțin substanțe active, cu rol curativ în cazul balonãrilor, tulburãrilor digestive.

Medicina apreciazã rolul chimenului în tratamentul balonãrilor și al colicilor organelor genitale.

Preparare și dozare: ca și condiment, se folosește dupã gust. Ceaiul se preparã ca și infuzie din 2 lingurițe de fructe la o ceașcã de apã sau ca și decoct din 2 lingurițe de fructe, la o ceașcã cu lapte.

În general, se beau 3 cești pe zi, fiind recomandat dupã mesele principale.

Mușețelul (Chamomilla recutita)

Indicații terapeutice: are un puternic efect antiinflamator, datoritã unei substanțe active, care se elibereazã la 90 grade Celsius.

Intern, mușețelul ajutã contra crampelor și a durerilor abdominale (colici), a ulcerelor gastrice; ajutã și în balonãri, dureri de stomac, tulburãri menstruale (amenoreea).

Bãile de șezut sunt indicate în tratamentul hemoroizilor și în tulburãrile menstruale.

Preparare și dozare:

Intern și extern, se folosește infuzie din 2 lingurițe de flori, la o ceașcã; intern, se beau 3 cești pe zi, iar compresele și spãlãturile se fac de 4 ori pe zi.

Pentru tulburãrile menstruale și cele din perioada menopauzei, se recomandã infuzie din o lingurițã mușețel și izmușoarã, la o ceașcã. Efectul inhalației se poate îmbunãtãți prin adaosul de ulei de cimbru sau de eucalipt.

Coada racului (Potentilla anserina)

Plantã care se recolteazã partea aerianã în iulie-septembrie.

Indicații terapeutice: se folosește pentru tratarea anemiei, artritei, menstrelor abundente, menstrelor dureroase, colicilor gastrice, calculozei renale. Anserina a fost de multã vreme apreciatã pentru efectele sale calmante în colicile organelor digestive și genitale feminine, menstruații însoțite de balonãri și crampe.

Preparare și dozare: infuzia se preparã din o lingurã ceai la fiecare canã; se beau 2 pânã la 3 cãni.

Pentru reglarea menstrelor abundente și calmarea durerilor = infuzie din 2 linguri plantã mãrunțitã opãritã cu 0,5l apã sau decoct din 2 linguri plantã mãrunțitã fiartã 10 minute cu 0,5 l apã, consumându-se câte 2 cãni pe zi.

În uz extern, se folosește decoctul preparat din 2 linguri de supã și 1 l apã, de 2-4 ori pe zi. Pentru gargarã se poate folosi chiar de 6 ori pe zi.

Cimbrul (Thymus vulgaris)

Indicații terapeutice: planta se folosește intern pentru stimularea digestiei, în caz de inflamații și colici gastro-intestinale, menstruații însoțite de dureri.

Pentru uz extern este indicat sub formã de unguente și spãlãturi pentru inflamații ale pielii și degerãturi.

Preparare și dozare: se administreazã uleiul volatil de cimbru, din care se iau câte 3 picãturi, de trei-patru ori pe zi, în cure de 7-14 zile. Un studiu german extrem de amãnunțit aratã cã uleiul volatil de cimbru, care are efecte antibiotice și antimicotice extrem de puternice, este eliminat în proporție de 20% prin urinã, vreme de 41 de ore de la ingerare, exercitându-ți astfel acțiunea curativã la nivelul rinichilor, al vezicii urinare și al uretrei. Pentru a beneficia de aceste efecte terapeutice este esențial, însã, cã pe timpul tratamentului sã fie menținutã o dietã alcalinã, care sã favorizeze efectul antiseptic al cimbrului. Același tratament este eficient și în tratarea infecțiilor genito-urinare cronice, cum ar fi nefrita, pielita, salpingita. Suplimentar, se pun comprese cu extractul alcoolic de cimbru pe zonele afectate, comprese care se țin vreme de minimum o orã pe zi.

Uleiurile și tincturile gata preparate se folosesc conform indicațiilor. Foarte bun este cimbrul și ca adaos la baie.

Leucoreea este denumirea în general a oricãror scurgeri vaginale. Leucoreea poate fi: fiziologicã (banalã), ce apare în faza foliculinicã a ciclului ovarian, hormonalã, datoritã insuficienței ovariene, predominant foliculinicã.

O ușoarã secreție vaginalã sau leucoree este normal, mai ales înaintea ciclului. Secreția vaginalã se schimbã pe durata ciclului, variind de la o eliminare apoasã și transparentã în preajma ovulației la o secreție mai consistentã și alba înainte de ciclu.

Cauza cea mai frecventã a modificãrii secreției vaginale este infecția cu candida albicans, ce duce la la iritarea și inflamarea mucoasei vaginale. Durerea abdominalã este un indiciu cã infecția s-a extins și s-a produs deja inflamația pelvianã.

Plantele medicinale ce pot fi utilizate:

coada racului

rãchitanul

frasinul

stejarul

gãlbenele

trei frați pãtați

murul

urzica moartã

nucul

Rãchitan

Plantã de la care se recolteazã partea aerianã în iunie – septembrie.

Se administreazã bãi locale și spãlãturi vaginale cu decoct din 4 linguri plantã mãrunțitã fiartã 5 minute în 0,5 l apã.

Frasin

Este un arbore foios de la care se recolteazã frunzele, florile și scoarța de pe ramuri tinere de 2 – 3 ani.

Pentru tratarea bolilor cronice ale aparatului urinar: infuzie de 1 – 2 linguri frunze mãrunțite și opãrite cu o canã apã, consumându-se câte 2 – 3 cãni pe zi.

Pentru tratarea bolilor genitale la femei: spãlãturi vaginale cât mai cãlduțe cu infuzie din 2 linguri flori sau frunze uscate mãrunțite opãrite cu o canã apã.

Stejarul

Se recolteazã scoarța de pe ramuri tinere de 2 – 3 ani și fructele în septembrie – noiembrie.

Pentru tratarea leucoreei, se aplicã spãlãturi vaginale, de 2 ori pe zi, cu decoct din 2 linguri scoarțã mãrunțitã fiartã 20 minute într-o canã de apã.

Gãlbenele

Florile se recolteazã în iunie – septembrie.

Se fac bãi localecu infuzie sau cu tincturã din 20 g. flori macerate 8 zile în 100 ml. țuicã, diluate cu apã 1:10.

Trei frați pãtați

Este o plantã de la care se recolteazã partea aerianã în iunie – august, când înflorește.

Se vor efectua bãi și comprese, spãlãturi vaginale, cu infuzie din 2 linguri plantã mãrunțitã opãrite cu o canã de apã.

Murul

Este un arbust indigen de la care se recolteazã frunzele și fructele.

Pentru tratarea leucoreei, se vor efectua spãlãturi vaginale de 2 ori pe zi și gargarã de 5 – 6 ori pe zi cu infuzie din 2 linguri frunze mãrunțite opãrite cu o canã de apã.

Pentru spãlãturi vaginale se folosesc infuzii de plante sau uneori decoct de plante. Ambele se strecoarã bine când sunt calde și se folosesc la temperatura corpului.

Urzica moartã

Plantã de la care se recolteazã florile și partea aerianã în aprilie – septembrie.

Pentru eliminarea tulburãrilor de menopauzã, se va administra infuzie din 1 lingurițã flori proaspete opãrite cu o canã de apã, consumându-se câte 1 – 2 cãni pe zi.

În tratarea leucoreei, se administeazã 100 ml tincturã de sirop + 50 ml sirop simplu + 25 ml apã, consumându-se câte o lingurițã la 30 minute.

Nucul

Este un arbore foios cultivat și sporadic, de la care se recolteazã fructele în septembrie – octombrie, frunzele în iunie – septembrie și coaja verde a nucilor în august – septembrie.

Pentru tratamentul leucoreei, se vor efectua spãlãturi vaginale cãlduțe, câte 2 pe zi, din care una seara, cu infuzie din 4 linguri frunze uscate mãrunțite opãrite cu o canã de apã.

Plantele sunt extreme de importante în tratarea infecțiilor bacteriene nespecifice atunci când organismal manifestã rezistențã la antibiotice. Unele uleiuri esențiale din plante precum cele de maghiran, lamiae, usturoi, trifoi, lavandã și eucalipt au o puternicã acțiune antibacterianã.

Antibacteriene: tincture sau tablete de echinacea sau barba – ursului (Usnea barbata) și usturoi, 20 de picãturi de 3 ori pe zi. Se gãsesc și individual sub formã de tablete, ce se pot lua fãrã rețetã medicalã, câte 2 de douã – trei ori pe zi.

Menstruație

Este o sângerare periodicã, ce provine din uterul femeii, de la epoca de pubertate pânã la menopauzã.

Plantele medicinale ce pot fi utilizate sunt:

cerențelul (în dismenoree)

coada racului (în hipermenoree)

coada șoricelului (în hipermenoree și dismenoree)

frasinul (în dismenoree)

salvia

Cerențelul

Este o plantã de la care se recolteazã rizomii și rãdãcinile, toamna sau primavara timpuriu.

Pentru tratamentul afecțiunii, se va administra infuzie din 1 lingurã frunze mãrunțite și opãrite cu o canã apã, consumându-se câte 1 – 3 lingurițe de 3 ori pe zi.

Coada racului

De la aceastã plantã, se recolteazã partea aerianã în iulie – septembrie.

Se aplicã decoct din 1 lingurițã plantã mãrunțitã fiartã 15 minute în 0,5 l apã, consumându-se câte 2 cãni pe zi în mai multe reprize.

Pentru tratarea menstrelor abundente și calmarea durerilor, se administreazã infuzie din 2 linguri plantã mãrunțitã fiartã 10 minute în 0,5 l apã, consumându-se câte 2 cãni pe zi.

Coada șoricelului

Este o plantã de la care se recolteazã inflorescențele în iulie – septembrie.

Pentru tratarea menstrelor dureroase și neregulate, se aplicã infuzie din 2 linguri flori mãrunțite și opãrite cu 0,5 l apã, consumându-se câte 2 – 3 cãni pe zi în 4 – 5 reprize.

Frasinul

Este un arbore foios de la care se recolteazã frunzele, florile și scoarța de pe ramuri tinere de 2 – 3 ani.

Se va face infuzie din 2 lingurițe frunze opãrite cu o canã apã, consumându-se câte 2 – 3 cãni pe zi, în tratarea dismenoreei.

Salvia

Este un subarbust cultivat, de la care se recolteazã frunzele în iunie – iulie.

Pentru reglarea fluxului menstrual, se vor administra supozitoare cu extract hidroalcoolic din frunze.

Pentru tratarea dismenoreei, se aplicã infuzie din 1 lingurițã frunze uscate mãrunțite opãrite cu o canã de apã, consumându-se câte 2 – 3 cãni pe zi.

Metrita

Este inflamația uterului. Metrita poate fi localizatã în: porțiunea vaginalã a uterului, cervix, musculature uterinã. Inflamația colului asociazã de obicei colpita (inflamația vaginului). Endocervicita și endometrita se produc de multe ori în legãturã cu o naștere sau avort: sunt procese acute cu simptome de pierdere de sânge sau secreție de puroi, durere, febrã.

Plantele medicinale ce pot fi utilizate: porumbul.

Porumbul

Este plantã cerealierã originarã din America, unde a fost cultivate de triburile amerindiene.

Se va aplica infuzie din 2 linguri mãtase de porumb opãrite cu o canã de apã, consumându-se câte o lingurã la 3 ore.

Vaginita

Este inflamația mucoasei vaginale, acutã sau cronicã, banalã (cu germeni saprofiți, ce existã întotdeauna, dar au devenit virulenți, datoritã rezistenței scãzute a mucoasei, din cauza insuficienței ovarelor), senilã, ce apare în menopauzã, ca și consecințã a absenței funcțiunii ovarelor, se caracterizeazã ca o atrofie a mucoasei.

Plantele medicinale ce pot fi utilizate sunt:

nalba mare

salvia

pelinul

urzica

Nalba mare

Este o plantã de la care se recolteazã frunzele și florile în iunie – septembrie și rãdãcinile în octombrie – noiembrie.

Ca și tratament, se vor aplica spãlãturi vaginale, dimineața și seara cu macerat o noapte din 4 linguri rãdãcini decojite și mãrunțite într-o canã apã rece.

Salvia

Se aplicã infuzie din 1 lingurițã frunze uscate mãrunțite și opãrite cu 100 ml apã, consumându-se câte 2 cãni pe zi.

Vaginita nespecificã se poate trata cu spãlãturi vaginale cu plante sau cu ovule cu plante. Inflamația rãspunde bine la spãlãturi cu tincture de gãlbenele, crețișoarã, tãtãneasã sau mușețel, în pãrți egale, diluate în proporție de o parte tincture la cincisprezece pãrți de apã și fãcute zilnic pânã la vindecare.

Tricomonas

Este un protozoar, adicã un organism unicellular, present în mod normal în vagin, care pathogen în condiții propice și produce o secreție vaginalã similarã celei generate de candida albicans, dar de culoare verzuie și urât mirositoare.

Tratamentul alopat constã în administrarea de metronidazole (flagyl), dar se poate trata și cu spãlãturi vaginale pe bazã de plante. Atât flagylul cât și usturoiul distrug flora vaginalã.

Spãlãturi vaginale

Usturoi: se face o infuzie și se adaugã conținutul unei capsule cu pulbere de usturoi sau 2 cãței de usturoi tãiați mãrunt la 1 litru de apã fiartã, se lasã acoperitã pânã se rãcește, se strecoarã și se face o spãlãturã vaginalã o data pe zi, timp de o sãptãmânã.

Gãlbenele sau Golden Seal (Hydrastis Canadensis): o parte de tincturã la cincisprezece pãrți de apã fiartã și rãcitã.

III 1. Fitoterapia aparatului genital

Fitoterapia este un domeniu care aproape nu are nevoie de prezentare, fiind cunoscut tuturor raselor, culturilor și epocilor civilizației. Multe medicamente actuale sunt extrase din plante și în comerț se gãsește o gamã largã de produse derivate din ele.

Multã vreme, remediile tradiționale din plante medicinale pentru o multitudine de suferințe banale au fãcut parte din farmacia casei.

Practica modernã a fitoterapiei se bazeazã pe principia logice care derivã din acțiunea plantelor medicinale asupra organismului.

În ultima sutã de ani, multe plante medicinale, în general cele cu acțiune foarte puternicã, au fost incluse pe listele oficiale de medicamente sau în cãrțile ce conțin informații despre medicamente. Aceste include, printre altele, derivați de morfinã din mac opiaceu, scopolamine obținutã din mãselãrițã și antropinã din mãtrãgunã, dar în timp majoritatea au fost înlocuite cu echivalentele lor de sintezã, ce nu au mai fost obținute din plante medicinale.

Dintre zecile de substanțe identificate conținute în plante, cele mai bine înțelese la ora actualã ar fi: alcoolii, rãșinile, ceara, uleiurile, uleiurile volatile și carbohidrații (inclusive zaharurile, amidonul, mucilagiile și pectinele, care au rol curativ în special la nivelul intestinelor).

Cele mai importante substanțe ce intrã în componentelor plantelor sunt:

Fenolii au puternice propietãți antiseptic, cimbrul fiind un exemplu bun.

Bioflavonoidele sunt bine cunoscute pentru efectul lor de a întãri vasele capilare și se gãsesc împreunã cu vitamin C în surse naturale.

Taninurile au acțiune astringent asupra epidermei. Plantele cu acțiune astringent, prin acțiunea taninurilor, au ca și efect contracția și strângerea țesuturilor, fortând celulele sã fuzioneze.

Antrachinonele au efect laxativ, iar plantele ce conțin aceste care conțin aceste elemente active sunt folosite cu precauție.

Alcaloizii includ narcoticele, analgezicele și otrãvurile conținute în plante mai puternice, la care în general publicul larg nu are acces.

Saponinele prezintã interes pentru tratarea unor boli specific femeilor.

Principalele acțiuni:

Plante cu acțiune adaptogenã

O plantã cu aceastã acțiune ste utilizatã pentru a îmbunãtãți funcționarea sau nivelul energetic al organismului. Panax Ginseng ar fi un exemplu în acest sens.

Plante cu acțiune depurativã

Își au originea în fitoterapia timpurie din America de Nord, cunoscutã sub denumirea de fiziomedicalism. Efectele lor sunt multiple, ele pot ajuta organismul întreg prin acțiune reflexã . Aceste plante sunt usturoiul, dragaveiul, echinacea, salcea și trifoiul roșu.

Plante cu acțiune analgezicã

Analgezie înseamnã suprimarea durerii. Acest efect se obține utilizând plantele medicinale diferite pentru diferite zone din organism, în funcție d ecauza durerii. Spre exemplu, salcia este deosebit de utilã în osteoartritã, în timp ce gheara diavolului este eficientã în reumatism sau poliartrita reumatoidã. În cazul durerilor menstruale prin congestie, dedițelul este planta cea mai indicate, în timp ce durerile menstruale însoțite de spasme rãspund mai bine atunci când se folosește cãlinul.

Plante cu acțiune antispasticã

Calmeazã crampele și spasmele din orice zonã a corpului, dar pentru fiecare zonã existã anumite plante care exercitã aceastã acțiune. Spre exemplu, în cazul spasmelor uterine care însoțesc manstrele dureroase se folosesc Black Haw Bark sau ignamul sãlbatic.

1.Fitoterapia aparatului genital feminin

A.Infecții și inflamații genitale

Ca uz intern, se recomandă infuzie dintr-o linguriță de flori de urzică moartă albă la o cană cu apă; 2 căni pe zi.

Extern, pentru spălături vaginale sau instilații, se recomandă următoarea formulă: flori de mușețel 20g, flori de gălbenele 20g, urzică moartă albă 10g, frunze de urzică 10g, frunze de salvie 10g, troscot 10g, troscot 20g, coada racului 20g, M.f. species 10g, toate fierte într-un litru de apă.

Spãlãturile vaginale sunt indicate în multe afecțiuni ginecologice provocate de infecții, inflamații, etc.

B.Tulburări ale ciculului menstrual

Funcția reproducãtoare feminine presupune o interconexiune complex a hormonilor și aparatului reproducãtor.

Se recomandă ca antihemoragic și pentru calmarea durerilor menstruale, infuzie din 2 lingurițe traista ciobanului la o cană cu apă; se beau 3 căni pe zi.

Cauzele infecțioase ale ginecopatiilor sunt multiple și necesitã investigații de laborator. Abia dupã precizarea diagnosticului se va trece la un tratament complex local, la recomandarea medicului specialist alopat. Ar fi de preferat o colaborare între cele douã sisteme medicale (medicina convenționalã și medicina alternativã), al cãrei scop final sã urmareascã tratarea și prevenirea recurențelor. Existã secreții vaginale de naturã infecțioasa, cum ar fi candidozele, infecțiile strepto-stafilococice sau cu bacili Coli, care în trecut se numeau „leucoree”, sau popular „poala albã”. Ulterior, medicina a dovedit cã acestea sunt cauzate, în mare parte, de protozoarul flagelat Trichomonas vaginalis. Trichomonoza se definește ca o inflamație vaginalã însoțitã de secreții muco-purulente și de senzația de prurit local. În același timp pot exista și infecții genitale determinate și de alți agenți patogeni. Astfel, numeroase femei de vârsta medie sunt afectate de toxoplasmoza, boalã genitalã parazitarã, ce nu prezintã fenomene simptomatice. Aceasta este cauzatã de un parazit protozoar, Toxoplasma gondii, care se înmulțește rapid și ajunge în toate organele, putând forma chisturi. Afecțiunea este, în general, asimptomaticã, fãcându-se simțitã numai în cazul unei imunitãți scãzute sau a infestãrilor masive și poate fi contractatã de la animale de casã (câini, pisici) sau pãsãri. De cele mai multe ori, boala se manifestã în timpul sarcinii si poate fi transmisã de la mamã la fãt. În acest caz, poate surveni un avort spontan sau o naștere prematurã și astfel copilul va avea malformații. De aceea, în cazurile depistate cu toxoplasmozã la începutul sarcinii se poate recomanda întreruperea ei. Prevenirea toxoplasmozei se poate face prin mãsuri igieno-dietetice: evitarea contactului cu animale sau pãsãri domestice, a consumului de carne nepreparatã, a ouãlor de rațã și gâscã. Se pot recomanda: imunostimulante, multivitamine și multiminerale, coenzima Q10, acid gamalinoleic etc. Alãturi de vizitarea medicului de familie este indicatã efectuarea unor teste de laborator (Sabin-Feldman). În cele mai multe cazuri s-au înregistrat rezultate pozitive ale tratamentelor fitoterapice.

Fitoterapia indicã utilizarea unui tratament mixt, intern și extern, sub formã de instilatii si spãlãturi vaginale cu infuzii diverse.

Intern, se recomandã flori de Urzicã moartã albã ( Flores lamii albi), sub formã de infuzie preparatã dintr-o lingurițã de flori la o canã cu apã, fiind indicate cel puțin douã cãni pe zi. Pentru efectele antiinflamatorii se recomandã urmãtoarea formulã: Traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris) – 30 de pãrți, flori de urzicã moartã albã (Flores lamii albi) – 10 pãrți, troscot (Herba poligoni) – 30 de pãrți, flori de coada- șoricelului (Achillea millefolium) – 30 de pãrți. Infuzia se preparã dintr-o lingurã de amestec de plante la o canã de apã. Este necesarã administrarea a douã cãni de infuzie pe zi, timp de minimum 8 zile. Apoi, se stopeazã tratamentul timp de o sãptãmânã și se reia, dacã este nevoie. În trichomonozã se recomandã urmãtoarea formulã: flori de Gãlbenele (Flores callendulae) – 30 de pãrți, flori de Iasomie (Flores philadelphii) – 30 de pãrți, flori de Urzicã moartã albã, (Flores lamii albi) – 10 pãrti, flori de Mușetel (Chamomilla) – 20 de pãrți, flori de Salcâm (Robinia pseudacacia) -10 pãrți. Infuzia se preparã dintr-o lingurã de amestec de plante, la o canã cu apã și se recomandã cel puțin 3 cãni pe zi.

Tulburãrile de ciclu menstrual sunt marcate de dureri la nivelul bazinului, repetate lunar. Acestea pot fi și suferințe cauzate de malformații genitale, de inflamații vulvare, ovariene sau ale colului uterin, care, la rândul lor, pot fi produse de infecții bacteriene, fungice sau virale. Este importantã precizarea cauzei, prin analize de laborator și respectarea recomandãrilor medicului specialist. În tulburãrile de ciclu menstrual, fitoterapia este doar complementarã și nu alternativã, deci trebuie respectate indicațiile medicului ginecolog.

Dismenoreea este una dintre afecțiunile feminine cele mai frecvente. Trebuie fãcutã distincția între forma clinicã de dismenoree primarã, care apare odatã cu instalarea ciclului menstrual, între 12 și 15 ani și dismenoreea secundarã, datoratã unor leziuni inflamatorii sau tumorale ale organelor genitale sau dupã traume psihofizice, care pot agresa sexul feminin. Dismenoreea primarã poate sã disparã de cele mai multe ori odatã cu începerea vieții sexuale sau odatã ce femeia respectivã rãmâne însãrcinatã. Dismenoreea secundarã, în schimb, nu dispare decât în urma unui tratament medical complex. Fitoterapia își poate aduce contribuția complementarã la tratamentele de bazã, convenționale, recomandate de medicul curant.

În dismenoreea primarã se recomandã plante medicinale care au acțiune spasmoliticã și inflamatorie, ce contribuie la restabilirea funcțiilor ovariene. Dintre acestea, sunt indicate preparate din: Coada șoricelului, Fierea pãmântului (Centaurium umbellatum), Rostopasca, Iarba-mare (Inula helenium), Ienuparul, Mușețelul, Iedera, Isma broaștei (Mentha aquatica), Menta de culturã, Coada racului (Polentilla anserina), Crețișoara (Alchemilla vulgaris) și Gãlbenele.

Preparatele din aceste plante sunt utile în sindroamele premenstruale care se manifestã prin tulburãri psihosomatice: obosealã sau tensiune nervoasã accentuatã, dureri de cap, migrene, inflamații dureroase ale sânilor, însoțite de o sensibilitate crescutã a mameloanelor. Cu ajutorul preparatelor gemoterapeutice se obțin rezultate fructuoase în multe dintre afecțiunile aparatului genital feminin. Dintre acestea se remarcã preparatul Donavital, cu extract de zmeur și vitex, care se administreazã 3-6 luni în timpul fiecãrui ciclu menstrual, dimineața, înainte de mic-dejun. În anexite se recomandã extractul de muguri de Coacãz negru (Ribes negrum), dimineața, extract de mlãdițe de zmeur la prãnz și înainte de cinã, extract din ghinde de stejar.

În insuficiența ovarianã se va utiliza urmãtoarea schemã: dimineața- extract din mlãdițe de zmeur, la prânz- extract de salcie, seara- extract de mladițe de Merișor (Vaccinum vitis idaea). Aceastã schemã se administreazã timp de 2-3 luni și se repetã dupã o lunã de pauzã.

În menoragii se obțin rezultate bune tot cu produse gemoterapeutice, dupã schema urmãtoare: dimineața și seara – extract din mlãdițe de zmeur, timp de douã luni și se continuã apoi cu extract din mlãdițe de Tuia (Tuja orientalis), cu același mod de administrare.

Herpes genital; tincturặ de spânz și tincturặ de mặrul lupului, 3 zile se face tamponare cu spânz, de 3 ori/zi, lặsând pe zona afectatặ un mic tampon cu tincturặ de spânz. Usturặ este o stare de disconfort, dupặ 2 zile apare o secreție purulentặ se curặțặ și se tamponeazặ mai departe. In ziua a 4a se fac tamponặri cu mặrul lupului, dupặ 5 – 6 zile nu se mai lasặ tampoane cu soluție, dar se continuặ cu mặrul lupului și se mai unge locul cu ulei de sunặtoare, de rostopascặ, sau gặlbenele sau hemorzon, care se aplicặ de 2 ori/zi dimineața și seara.

Cancer genital; clisme cu mărul lupului – 1 lingură pulbere mărul lupului, 1 lingură tătăneasă, 1 lingura mușețel, se lasă la macerat în ½ apă, de seara până dimineața, se strecoară, apoi planta rămasă după filtrare se pune la fiert cu 1 litru de apă, până când scade la jumătate. Se răcește și se combină cu maceratul se fac spălături. La 3 – 4 zile, iar clismă la 2 zile, lichidul se ține în intestin 10 min. Dacă nu este indicat să se facă clismă, se fac zilnic bãi de șezut.

În fază incipientă este recomandat produsul Cat’s Claw de la firma Heritage, sub formă de capsule, 600 ml.

Cura cu nặpraznic, de 6 luni, se ia o lingurițặ de 4 ori/zi, sublingual, 10 min., dupặ care se înghite cu apặ. Tratamentul se poate folosi ca adjuvant în neuplazii uterine, mamare, pulmonare, intestinale sau cu alte localizặri.

Cura cu macerat de Aloe Vera, 1;5 Kg. plantặ în vârstặ de 3 – 5 ani, se dặ prin mașina de tocat, se amestecặ cu 2,5 Kg. miere și 3,5 litri vin roșu dulce de 18 – 20 grade. Amestecul se pune într-un vas mare de sticlặ închis la culoare, într-un loc rặcoros, ferit de luminặ, timp de 5 zile. In primele 5 – 7 zile se ia câte o lingirițặ de 3 ori/zi, înainte de mesele principale. Zilele urmặtoare se va adặuda câte o lingurițặ în plus, la fiecare dozặ. Tratamentul dureazặ 6 sặptặmâni cu o pauzặ de 10 zile, apoi se poate repeta.

Impotența, sterilitatea la femei și bărbați; 1 linguriță de brânca ursului 3 – 4 ori/.zi, pe stomacul gol cu ½ pahar de apă înainte de masă Eficiență mărită dacă se ține regim lacto-vegetarian, fără alcool, tutun și cafea.(vezi frigiditate).(vezi epilepsia)

Se iau 1,5 Kg. țelină, 1,5 Kg. morcov, 0,5 Kg. miere, 1,5 Kg. miez de nucă, 1 Kg. mere ionatane, 2 – 3 lămâi, 2 – 3 portocale, 1 sticlă vin alb de casă. Toate legumele spălate și curățate se dau prin mașina de tocat, se amestecă apoi se adaugă vinul, se omogenizează, se pun în borcane, se păstrează la frigider, timp de 1 săptămână, la macerat. Se consumă 2 linguri de 3 ori/zi, cu 30 min. înaintea mesei, timp de 3 săptămâni. Concomitent, se va consuma grâu încolțit și vitamina E.

2.Fitoterapia aparatului genital masculin

A.Infecțiile organelor genitale externe

Se recomandă următorul ceai: călțunași 10g, feciorică 10g, coada racului 30g, frunze de merișor 20g, frunze de mestească 30g; se prepară infuzie din 4 linguri amestec la 1 litru apă, cantitate ce se consumă în timpul zilei

B.Prostatita și hipertrofia de prostată

Se recomandă băi calde și clisme cu infuzie de mușețel sau flori de coada șoricelului, din 4 linguri flori la un litru apă.

C.Impotența sexuală

Se recomandă medicamente pe bază naturală, din lemn dulce, ginseng și alte plante afrodiziace.

Un efect afrodiziac, atât pentru bărbați, cât și pentru femei, poate avea decoctul de obligeană, preparat astfel: 20g rizomi de obligeană și 10g piper negru, pisate și fierte în 250 ml apă, timp de 15 minute; după 10 minute se filtrează; se iau 3-4 linguri cu o jumătate de oră înaintea actului sexual.

Efecte anafrodiziace (reduc apetitul sexual) au hameiul, sparanghelul, spanacul, loboda sau ștevia, precum și talpa gâștei, care are o acțiune hipotensivă.

Bolile prostatei ( prostatită).

Prostata este o glandă anexă a aparatului genital masculin și este compusă dintr-un lob median și 2 laterali. Afecțiunile ei apar la 55 – 60 de ani, și se datorează, tulburărilor hormonale împiedicând eliminarea urinei din cauza îngustării sau închiderii totale a uretrei.

Ceai de ghimpe; se bea călduț cu ½ oră de masă, cura este de lungă durată, 6 luni se beau câte 2 căni/zi, apoi 6 luni câte o cană/zi, efectele se vor vedea după 3 – 4 săptămâni.

Ceai cu urzică moartă albă; 2 căni/zi,

Castanele sălbatice; tratarea stărilor congestive, tinctură din 20g. castane zdrobite, cu 100 ml. alcool 70, se lasă la macerat 10 zile. Se iau 2 lingurițe/zi de tinctură timp de 21 de zile/ lună. Se pot face și băi de șezut.

Semințe de dovleac; o mână de semințe se pun la uscat, se pisează cu coajă cu tot și se prepară un decoct care trebuie să fiarbă 5 min., se beau 2 – 3 căni/zi, timp de 3 zile.

Ulei de dovleac; 1 linguriță de ulei seara înainte de culcare

Este bine ca fiecare bărbat începând cu vârsta de 40 de ani, să bea, timp de o lună pe an, ceai din următorul amestec: 10g, ienupăr, 50g. urzică moartă albă, 50g. flori de iarbă neagră, 50g. fumăriță, 50g. paracherniță, se amestecă plantele, la 1 litru de apă se pun 5 lingurițe, se fierbe 5 sec. se lasă la infuzat 15 min.

Prostatặ litiazicặ

Seara se iau sâmburi de pepene uscați, (sâmburi negrii de pepene verde închis), se zdrobesc și se fierb într-un litru de apặ, se lasặ pâna dimineața, când se bea ceaiul pe stomacul gol. Micul dejun se servește la 1 orặ mai târziu.

Acest ceai se bea timp de 10 zile, se face o pauzặ de 10 zile și apoi se repetặ. Pietrele se eliminặ sub formặ de nisip, fặrặ dureri. Sặmburii se pot procura de la magazinele care vând semințe.

pânặ când apa scade la jumặtate.

Pentru rezolvarea problemelor cu prostata se administreazặ doze ridicate de zinc, ajutặ la formarea insulinei și are un efect de normalizare a activitặții prostatei.

Prostatặ hipertroficặ

50 g. frunze sau fructe de castan se pun într-o ½ litru de alcool 50, se macereazặ timp de 2 sặptặmâni la cặldurặ și întuneric, agitând în fiecare zi. Din aceastặ tincturặ se iau 30 – 40 pic. de 3- 4 ori/zi, timp de 3 – 4 sặptặmâni.

Într-o concepție largã, fitoterapia poate fi integratã în medicina naturistã în care mai intrã helioterapia, psammoterapia, climatoterapia,, etc, alãturi de tratarea cu plante.

Mutațiile esențiale s-au produs în fitoterapie ca material și metode de lucru adoptatea. Ca material, se folosesc droguri în stare proaspãtã sau conservate proaspãt, cu tehnici de lucru specifice, alãturi de droguri în stare uscatã, condiționate și standardizate în privința conținutului lor în principia active.

Tehnologiile noi de lucru permit creearea de preparate galenice inedite ca: intracte, nebulizate, liofilizate, macerate, glicolate, sucuri stabilizate, pulberi micronizate, cu dozãri precise ale conținutului lor în substanțe active. Ca regulã generalã, se vizeazã în toate acest efitoproduse pãstrarea cât mai intactã a fitocomplexului sau a totalului de principia actuve, standardizate și debarasate de substanțe balast (glucide, proteine). Pentru aceasta, a fost nevoie sã fie elaborate metode de lucru și control fizico – chimice care sã asigure și sã ateste integritatea structurilor și a produsului obținut.

Fitoterapia reprezintã un ultim beneficiar al celorlalte specialitãți care au au ca “rezervor” central, înspre și de la, Farmacognozia.

Creșterea vertiginoasã a numãrului de remedii natural în ultimele decenii face necesarã clasificarea acestora în trei motive principale:

Tendința tot mai accentuatã de inventariere a produselor vegetale sub formã de materii prime;

Posibilitatea de încadrare în categorii prestabilite a ceea ce apare nou

Realizarea concordanței între diferite remedii vegetale cu însușirile lor farmacologice și maladiile cãrora li se adreseazã

Clasificarea sistematicã

În secolul XIX, clasificarea remediilor vegetale se efectua în legãturã cu originea lor botanicã. O astfel de clasificare continua se practicã și în prezent.

În cadrul fiecãrei familii, prezentarea produselor nu corespunde cerințelor de sistematizare în cele mai multe cazuri.

O etapã de clasificare, care ilustreazã gradul de dezvoltare al fitoterapiei, îl constituie criteriul chimic de sistematizare a produselor medicamentoase de origine vegetalã.

Clasificarea biogeneticã

În esențã, principiile active sunt elaborate ca urmare a proceselor biochimice care au loc în organismul vegetal. Ca metaboliți, ele iau parte activã la metabolismul plantei.

Ca rezultat al procesului de fotosintezã, existent la plantele verzi, din dioxidul de carbon și apã, sub acțiunea de activare a energiei radiante solare, ia naștere material organicã. Toate substanțele existente în produsul vegetal își au originea în acest produs metabolic.

Clasificarea farmacologicã

Clasificarea produselor vegetale pe grupe terapeutice este cea mai utilizatã de utilizãrile plantelor medicinale.

În afara utilizãrilor terapeutice, în lucrãrile lui Weiss sunt descries și diferite plante medicinale și similar acestora, cu caracterele lor botanice și chimice esențiale.

Intensitatea activitãții farmacologice constituie un alt criteriu de clasificare folosit de Weiss. Produsele vegetale de toxicitate ridicatã posedã efecte care se instaleazã rapid.

Datoritã obținerii în stare purã a unor principia active din plante s-au produs și deplasãri conceptuale semnificative. Unele substanțe nu mai sunt considerate a fi natural, fiindcã au fost sintetizate (aspirina) și din cauzã cã și-au pierdut aceastã calitate prin industrializare.

Fitoterapia este știința care se ocupã cu studiul prevenirii și combaterii bolilor cu ajutorul plantelor medicinale.

Dovezi scrise:

Tãblițe farmacologice descoperite în orașul nigerian Nippur. În aceste tãblițe erau descrise douã plante medicinale: macul și mãselãrița

În papirusul lui Ebers: are 18 metri si aprox. 887 de texte. Aceste texte se referã la tot felul de rețete, formule și incantații. Exemple: rețeta pentru constipație – ricinul

rețeta pentru melancolie – mãselarița

Pânã în ziua de astãzi mai sunt 8 papirusuri în care sunt descrise aprox. 900 de plante.

Medicii egipteni foloseau în tratarea și prevenirea bolilor extracte de plante (uleiuri, esente). Toate aceste informații au fost preluate de medicii greci(HIPOCRAT)

„Corpus Hipocratum” – sunt descrise 226 de plante medicinale.

„A dobândi vindecarea este mai presus de știința medicalã. Dacã mai multe cãi duc spre aceastã țintã trebuie sã o alegem pe cea mai puțin vãtãmãtoare.”(HIPOCRAT)

DIOSCORDIE(medic grec) a scris cartea „Materia medica”. Pentru prima datã vorbește despre medicamente de origine vegetalã și animalã.

GALEN scrie despre primele reguli în prepararea remediilor (forme farmaceutice)

HERODOT spune cã existã anumite dovezi scrise:

„psaltirea schemianã” – erau descrise isma, muștarul, scortișoara și guma de mestecat (itacta)

„Hrisovul lui Matei Basarab” spune cã vraciul are voie sã studieze plantele medicinale și efectul lor asupra plantelor otrãvitoare

„Hrisovul domnitorului Grigore Ghica” atribuie rolul farmacistului în a cunoaște efectul terapeutic al plantelor

Plantele medicinale își datoreazã efectul terapeutic datoritã compoziției în principii active.

În anul 1817 a fost extras un principiu activ cu numele de MORFINA extras din OPIU

Acidul salicilic – stã la baza compoziție aspirinei

Principiile active din plante acționeazã atunci când planta este aplicatã pe ranã sau când sub o anumitã formã farmaceuticã este introdusã în organism.

Din punct de vedere chimic principiile active sunt:

de naturã fenolicã – monofenoli, difenoli,trifenoli…polifenoli, timol, acid salicilic, alcool salicilic, flavonoizi, autociani

de naturã glucidicã – oze – glucoza

– halozide – amidonul, celuloza

– glucozide – cardiotomice, sapomide(laxative)

– carotenoizi – morcov

O acțiune antisepticã, astrigentã, carninativã (eliminarea gazelor)

3. alcaloizi (toxice) – atropina

4. principii amare – coada șoricelului, pelin – stimuleazã activitatea organismului

5. vitamine –

6. sãruri minerale – urzica (bogata in fier)

7. uleiuri volatile –

RECOLTAREA, USCAREA ȘI PÃSTRAREA PLANTELOR MEDICINALE

În recoltare trebuie sã ținem cont de anumite lucruri:

sã cunoaștem foarte bine planta

sã cunoaștem foarte bine organul vegetativ cu conținut ridicat în principii active

nu recoltãm planta din zone poluate

Recoltarea rãdãcinilor și rizomilor

se recolteazã primãvara timpuriu și toamna tarziu

Recoltarea florilor

se recolteazã când sunt îmbobocite sau înflorite

Recoltarea scoarței

când nu am alte organe vegetative

Recoltarea fructelor

la maturitatea completã a fructelor

USCAREA

organele vegetative se pun la uscat imediat

PÃSTRAREA

se face în cutii de carton, pungi de hârtie

DROGUL = denumirea datã organelor vegetative ale plantelor medicinale care sunt recoltate, uscate și pãstrate.

HERBA = planta întreagã

FLORES, FLOS = florile

FOLIA, FOLIUM = frunzele

RADIX = rãdãcina

CORTEX = scoarța

STIPITES = lãstãri/codițe

FRUCTUS = fructe

GEMMAE, TURIONES = muguri

STIGMATA = stigmatele

RHIZOMA = rizomi

PAPADIA (Taraxacum officinale)

In farmacie: HERBA TARAXACI

Florile: FLORES TARAXACI

Radacina: RADIX TARAXACI

PÃDUCELUL (Crataegus monogyna)

Florile: FLORES CRATAEGI

Frunzele: FOLIUM CRATAEGI

Flori+frunze = FLORES CRATAEGI CUM FOLIUM

FORME FARMACEUTICE

pentru uz intern

ceaiurile

vinurile medicinale

tincture

siropuri

pulberi

CEAIURILE: au ca solvent apa

sunt în funcție de modul de preparare: infuzii, macerare, decoct

La infuzie se folosesc organele vegetative la care celulele au peretele celular subțire: frunze, flori, muguri, codite, mãtasea de porumb

Vinurile medicinale se obtin prin macerare

pentru uz extern

cataplasmele

bãile

o lingurã:

5-7 gr de rãdãcinã

2-3 gr frunze

3-4 gr iarbã

5-6 gr fructe

8-10 gr semințe

O linguritã: ½ din cantitãțile de mai sus.

Cu vârful a 2-3 degete se apucã aproximativ 2-3 gr de plantã pisatã

Un vârf de cuțit = 1 gr

O canã/un pahar mare = 150-200 ml

1 pahar mic = 70 ml

1 pahar lichior = 30 ml

INCRENGÃTURA ANGIOSPERMATOPHYTA

Clasa: Dicotiledonatae

Subclasa: Magnoliidae

Ordin: Ranunculales

Fam: Ranunculaceae

Adonis vernalis = RUSCUTA

Clematis vitalba = CARPEN

Ranunculus acer = PICIORUL COCOSULUI

Ordin: Papaverales

Fam: Papaveraceae

Papaver somniferum = MACUL DE GRADINA

Papaver rhoes = MACUL SALBATIC

Chelidonium majus = ROSTOPASCA

Fumaria officinalis = FUMARITA

Subclasa: Hamamelidae (Amentifere)

Ordin: Urticales (Morales)

Fam: Urticaceae

Urtica dioica = URZICA VIE

Fam: Moraceae

Ficus carica = SMOCHIN

Fam: Cannabaceae

Humulus lupulus = HAMEI

Ordin: Fagales

Fam: Fagaceae

Fagus sylvatica = FAG

Ordin: Juglandales

Fam: Juglandaceae

Juglans regia = NUC

Subclasa: Caryophiliade

Ordin: Caryophyllales

Fam: Amaranthaceae

Amaranthus retroflexus = STIR

Fam: Caryophillaceae

Saponaria officinalis = SAPUNARITA

Fam: Chenopodiaceae

Spinacea oleracea = SPANAC

Ordin: Polygonales

Fam: Polygonaceae

Rumex acetosa = MACRISUL

Rumex alpinus = STEVIA STANELOR
Rheum officinale = REVENTUL

Polygonum aviculale = TROSCOT

Subclasa: Rosidae

Ordin: Rosales

Fam: Rosaceae

Rosa canina = MACESUL

Crataegus monogyna = PADUCEL

Agrimolia eupatoria = TURITA

Amygdalus communis = MIGDAL

Filipendula ulmaria = CRETUSCA

Fragaria vesla = FRAGUL DE PADURE

Potetilla anserina = COADA RACULUI

Rubus idaeus = ZMEUR

Ordin: Fabales(Leguminosales)

Fam: Fabaceae

Robinia pseudacacia = SALCAM

Melilotus officinalis = SULFINA

Trifolium pretense = TRIFOIUL ROSU

Trifolium repens = TRIFOIUL ALB

Glycyrrhiza glabra = LEMN DULCE

Fitoterapia modernã se referã la încã 2 domenii și anume:

Gemoterapia

Aromaterapia

GEMOTERAPIA

Se referã la efectul terapeutic pe care îl au mugurii și ramurile tinere ale unor plante

Se mai numește și Gemofitoterapie sau Fitoembriterapie

Se ocupã cu germinarea semințelor

AROMATERAPIA

Plante medicinale în care predominã uleiurile volatile

Aromaterapie = terapie cu ajutorul uleiurilor esențiale extrase din plante medicinale aromatice

ACȚIUNI:

Antibacterianã

Antisepticã

Revulsivã

Insecticidã

Antibioticã

Cicatrizantã

Sedativã

Analgezicã

Antiviralã

Afrodisiacã

Ordin: Elaeagnales

Fam: Elaeagnaceae

Hippophae rhamnoides = CATINA

Ordin: Sapindales

Fam: Aceraceae

Acer platanoides = PLATAN

Ordin: Geraniales

Fam: Geraniaceae

Erodium cicutarium = CIOCUL BERZEI

Geranium robertianum = NAPRAZNIC

Ordin: Linales

Fam: Linaceae

Linum usitatissimun = IN

Ordin: Rhamales

Fam: Rhamaceae

Rhamus frangula = CRUSIN

Fam: Vitaceae

Vitis vinifera = VITA DE VIE

Ordin: Euphorbiales

Fam: Euphorbiaceae

Ricinus communis = RICIN

Ordin: Umbellales

Fam: Umbeliferae

Anethum Graveolens = MARAR

Angelica Archangelica = ANGELICA

Carum carvi = CHIMEN

Apium graveolus = TELINA

Corinandrum sativum = CORIANDRU

Eryngium planum = SCAI VANAT

Petroselium hortense = PATRUNJEL

Pimpinella anisum = ANASON

Foeniculum vulgere = FENICUL

Daucus carota = MORCOV

Livisticum officinale = LEUSTEAN

Pastinaca sativa = PASTARNAC

Subclasa: Dilleniidae

Ordin: Theales

Fam:Hypericaceae

Hypericum perforatum = SUNATOARE

Ordin: Violales

Fam: Violaceae

Viola tricolor = PANSELUTA

Viola odorata = VIOLETA

Ordin: Brassicales(Cruciferales)

Fam: Brassicaceae

Brassica oleracea = VARZA

Brassica nigra = MUSTAR

Raphanus sativu = RIDICHE

Sinapis alba = MUSTAR ALB

Armoracia rusticana = HREAN

Capsella bursa-pastoris = TRAISTA CIOBANULUI

Centaurea cyanul = ALBASTREA

Centaurea solstitialis = SCAIUL GALBEN

Ordin: Salicales

Fam: Salicaceae

Salix alba = SALCIE

Populus alba = PLOP

Ordin: Cucurbitales

Fam: Cucurbitaceae

Cucumis satimus = CASTRAVETE
Cucumis melo = PEPENE GALBEN

Citrullus lanatus = PEPENE VERDE

Ordin: Malvales

Fam: Tiliaceae

Tilia tomentosa = TEI

Fam: Malvaceae

Althaea officinalis = NALBA MARE

Althaea rosea = NALBA MICA

Hibiscus trionum = ZAMOSITA

Ordin: Enicales

Fam: Enicaceae

Vaccinium myrtillus = AFIN

Ordin: Primulales

Fam: Primulaceae

Primula officinalis = CIUBOTICA CUCULUI

Anagarris arvensis = SANTEIUTA

Subclasa: Asteridae

Ordin: Gentianales

Fam: Gentianaceae

Gentiana lutea = GENTIANA (ghintura galbena)

Fam: Plantaginaceae

Plantago major = PATLAGINA LATA

Plantago lanceolata = PATLAGINA INGUSTA

Plantago media = PATLAGINA MOALE

Ordin: Lamiales

Fam: Lamiaceae

Melissa officinalis = ROINITA

Mentha piperita = MENTA

Durata tratamentului dureazã între o lunã și șapte luni, în funcție de afecțiune. Existã și tratamente naturale pentru situații de urgențã precum și tratamente eficiente în boli considerate incurabile. Durata tratamentului este determinatã cel mai adesea de perseverența și corectitudinea pe care pacientul le manifestã în realizarea tratamentului și de asocierea corectã cu alte terapii naturale.

Cel mai usor este să se folosească produsele fitoterapice complexe care conțin asocieri de mai multe plante medicinale în funcție de efectele lor asupra anumitor simptome sau afecțiuni. Aceste produse se regăsesc ca suplimente alimentare în farmaciile naturiste. De exemplu un produs precum Origanum capsule, se indică în variate afecțiuni respiratorii, dar în mod special în bronșite cronice și astm bronsic(conține plante cu efecte de dilatare a căilor aeriene inferioare – bronhii, efecte dezinfectante ale mocoasei respiratorii și de ușurare a eliminării sputei prin expectorație). Sau produsul numit Leonurus capsule conține plante cu efecte cardiace importante(combate durerile de inimă, scade valorile tensiunii arteriale, reduce numărul de bătăi cardiace în cazul tulburarilor de ritm, dar are și efect de dilatare a căilor aeriene fiind indicat în astmul bronsic). Aceste produse complexe sunt ușor de administrat fiindcă conțin mai multe plante cu efecte asemănătoare și astfel crește complianta pacientului la tratament.

Concluzii

Medicina plantelor – fitoterapia – se ocupã cu tratarea bolilor prin administrarea unor doze precise din anumite plante, plante pentru uz intern sau extern în forme de concentrații diferite, în funcție de afecțiune.

Oamenii au folosit dintotdeauna plantele pentru a-și alina din suferințe. Le-au atribuit puteri magice, apoi au început sã le descopere propietãțile.

Cu mii de ani în urmã, vechii egipteni au descoperit metode simple de extragere și folosire a ingredienților active din plante.

Papirusuri egiptene datând aproximativ din jurul anului 2000 î. Cr. consemneazã utilizarea parfumurilor și a uleiurilor fine, iar uleiurile și cerurile aromatice avea un rol important în procesul de îmbãlsãmare.

În Grecia anticã, în V și IV î. Cr., Hipocrate, cunoscut drept pãrintele medicine recomanda usturoiul și sparanghelul pentru propietãțile lor diuretice, macul ca și inductor al somnului și frunzele de salcie pentru combaterea durerii și a febrei.

Ca urmare a comerțului cu Africa și Asia, cãmara cu leacuri din plante a occidentalilor s-a îmbunãtãțit cu camphor, scorțișoarã, ghimbir, ginseng, nucșoarã, lemn de santal, turmeric și senna.

Totuși, pentru o lungã perioadã de timp, utilizarea plantelor indigene și a celor cu origini îndepãrtate s-a bazat pe convingeri mai mult sau mai puțin fanteziste. În Evul Mediu, medicina plantelor era un amestec de magie, observații empirice și superstiții.

Începând din perioada Renașterii, oamenii de științã și-au spus cuvântul, respingând elixirurile și alte remedii magice ale alchimiștilor. Plantele indigene erau recoltate cu grijã și folosite pe scarã largã la prepararea infuziilor, a decocturilor și a unguentelor.

Medicina plantelor este alcãtuitã din sute de compuși fitochimici, constituent ai plantelor despre care specialiștii cred ca interacționeazã.

Unul din cele mai placate moduri de a profita de beneficiile plantelor este aromaterapia. Ea presupune folosirea anumitor uleiuri aromatice esențiela obținute din plante. Uleiurile sunt produse de obicei prin distilare în abur. Totuși, unele uleiuri au dublu efect, stimulând anumite arii cerebrale și inhibând altele.

Unele remedii pot fi pregãtite în siguranțã la domiciliu, dar este mai bine sã se cearã sfatul unui specialist.

În România, plantele medicinale se gãsesc pe piațã sub forme variate: plante proaspete sau uscate, tincturi sau capsule, tablete, unguente, crème. Ele sunt comercializate în principal prin rețelele de magazine tip Plafar și prin cele de farmacii.

În țara noastrã, producția, procesarea și comercializarea plantelor medicinale și aromatice sunt reglementate de Legea nr. 491 din 18.11.2003, Legea plantelor medicinale și aromatice. Conform acestui act normative, în categoria plantelor medicinale și aromatice se înscriu cele cuprinse în catalogul și nomenclatorul national al plantelor medicinale și aromatice din cultura și flora spontanã.

Plantele pot fi utilizate într-o gamã largã de preparate medicinale. Unele, cum ar fi siropurile și tincturile, sunt destinate uzului intern. Altele, cum ar fi cremele și cataplasmele, se folosesc extern. Infuziile și decocturile pot sã fie utilizate cel mai adesea atât intern, cât și extern.

Medicina fitoterapeuticã a repurtat succese remarcabile într-o mare varietate de problem specific femeilor, de la sindromul premenstrual la infertilitate, de la cistitã la menopauzã.

Medicina fitoterapeuticã nu este nouã, ea putând fi întâlnitã în toate civilizațiile și perioadele istorice. Este folositã pe scarã largã în zilele noastre, mare parte din medicina modernã bazându-se pe ea.

Printre avantajele fitoterapiei se numără: costul mai redus al tratamentelor și numărul mult redus al efectelor secundare (se utilizeaza plante netoxice, se folosesc anumite doze din plantele permise, se utilizează de preferință plante din arealul geografic al pacientului). Plantele medicinale se pot folosi în paralel cu medicamentele alopate (cu câteva mici excepții, la care trebuie să se țină seama de antagonismul sau efectele aditive dintre unele medicamente și anumite plante. Fitoterapia modernă studiază compoziția chimică a plantelor în laboratoarele farmaceutice și argumentează științific utilizările tradiționale ale anumitor plante.
Tratamentul cu plante medicinale dă rezultate foarte bune în afecțiunile ușoare, funcționale sau în stadiile incipiente ale bolilor. În bolile cronice, în care a apărut deja afectarea organică, fitoterapia are un rol adjuvant și poate contribui la o parțială reversibilitate a simptomelor sau leziunilor.

1. “Plantele medicinale. Tezaur natural în terapeuticã” Stefan Mocanu, Dumitru Rãducanu; Editura Militarã, Bucuresti, 1996

2. “Medicina naturistã pentru toti” Gerhard Leibold; Editura Aquila ’93, Oradea

3. www.wikipedia.org

4. www.sfatulmedicului.ro

5. “Recuperarea femeilor cu afectiuni genitale. Explorare-evaluare”, Florea Marin, Dan Vinti, Editura Medicalã, 1981

6. http://www.formula-as.ro/2009/863/medicina-naturii-44/o-planta-revolutionara-cimbrul-10946-print

7. “Natura si credinta. Izvoare de sãnãtate” Ioan Nica, Editura Plumb, Bacãu, 1999

8. “Ghid fitoterapeutic pentru femei” Carol Rogers, Editura Paralela 45, 2004

9. http://www.revistagalenus.ro/farmacoterapie/item/14772-fitoterapia-aparatului-genital-feminin.html

10. "Plantele medicinale" Prof. Dr. Doc. Dumitru Gr. Constantinescu, Farmacist Dr. Elena Hatieganu, Editura Medicala, Bacau, 1979

11. "Bioterapie : tratamentul simptomatic al bolilor cu plante medicinale : fitoterapie simptomatica" Virgil T. Geiculescu, Editura Simec, 1992

12. "Naturalis historia : Enciclopedia cunostintelor din Antichitate. Vol. 4"

Remedii vegetale / Plinius; trad. de Ioana Costa si Tudor Dinu, Editura Polirom, 2001, Iasi

13. "Bioterapie : retete medicale fara medicamente chimioterapice" Virgil T. Geiculescu, Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1986

14. "Tratamente naturale folosite de medicina populara" Ioan Gheorghiu ; Ancuta Gheorghiu ; Mariana Rusu, Editura Plumb, Bacau, 2000

15. "De la etnomedicina la fitoterapie : tezaurul verde al medicinei" Emanoil Grigorescu, Felix Silva; Editura Spiru Haret, Iasi, 1997