Placa Palatina de Dilatare Algoritm Clinic Si Tehnologic

Medicina

Placa Palatina de Dilatare Algoritm Clinic Si Tehnologic

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

Placa palatină de dilatare-algoritm clinic și tehnologic

Cuprins

Cap. I Studiul cunoașterii privind aparatele mobile de dilatare

1. Istoric

2. Studii și cercetare

3. Acțiunile plăcilor palatine

4. Modernizări

5. Definiții și descriere

6. Modul de acțiune al bazei plăcilor

7. Secțiunile bazei plăcilor

8. Elemente active de ancorare ale plăcilor ortodontice

9. Elemente de ancorare a plăcilor

10. Șurubul ortodontic

Cap. II Algoritm clinico-tehnologic de realizare a aparatelor active mecanic de dilatare..

1. Realizarea amprentei

2. Tehnica de amprentare

3. Turnarea modelelor

4. Pregătirea modelelor în vederea realizării aparatelor

5. Confecționarea elementelor din sârmă

6. Pregătirea și montarea șurubului

7. Pregătirea și aplicarea acrilatului

8. Finisare si lustruire

9. Proba in cavitatea bucală

Cap. III.Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL I

STADIUL CUNOAȘTERII PRIVIND APARATELE ACTIVE MECANIC DE DILATARE

I.1. Istoric

Un număr de tehnici de dilatare lentă au fost implementate de dentiști precum Fauchard (1728) Bourdet(1757), Fox(1803),Delabarre (1819) ,Robinson (1846), White (1859).

Prima lucrare publicată, originară din Statele Unite , de Angell în 1860 care a plasat un dispozitiv cu șurub între premolarii maxilari, ai unei fetițe cu vârstă de 14 ani lărgindu-i arcada cu 6.35 mm în două săptămâni . Mulți practicanți din câmpul ortodonției și rinologiei consideră începutul anilor 1900 că fiind ai studiului dilatării maxilarului. În acest stagiu , în istoria ortodonției numeroase articole arată că sunt interrelații între tratamentul ortodontic și procedurile rinologiei apărute în literatură.

Sfârșitul de secol XIX aduce numeroase încercări de clasificare a anomaliilor dentomaxilare și preocupări privind etiologia lor, iar Kneisl concepe primele aparate mobile funcționale.Carabelli introduce confecționarea aparatelor ortodontice pe modele și folosește tracțiuni și presiuni pentru corectarea malpozițiilor dentare, studiază anatomia dentară și descrie anomaliile dentomaxilare .

Apar preocupări pentru diversificarea mecanismelor de declanșare a forțelor ortodontice :Tucker (1850) – utilizează pentru tracțiuni inelele de cauciuc Angel (1860) – utilizează șuruburi care unesc fragmentele de placă

Farrar (1878) – schematizează utilizarea sistematică a șurubului stabilind rata deplasărilor (0,10 mm zilnic)

Coffin (1871) – introduce arcul său palatinal.

În 1900 Aangle introduce în învățământul organizat de ortodonție, clasificarea anomaliilor dentomaxilare care-i poartă numele și se folosește și astăzi și preia terapia anomaliilor dentomaxilare cu mijloace fixe de la Farrar și o dezvoltă renunțând la șuruburi în favoarea arcurilor; adept al tratării anomaliilor dento maxilare în dentiția permanentă cu conservarea maximă a numărului de dinți de pe arcadă, el a simplificat construcția aparatelor fixe.

Christoph Kniesel este primul care a prezentat o placă palatinală în 1836. Se credea că plăcile mobilizabile erau limitate la câteva mișcări de basculare. Au intrat în terapia anomaliilor dentomaxilare în a II-a jumătate a secolului trecut în Europa, dezvoltarea terapiei prin plăci bazându-se pe contribuția lui A.M. Schwarz și G. Korkhaus care au studiat metodic terapia ortodontică prin plăci și care au propus/ verificat numeroase variante de aparate.

În jurul anilor 1930 Europa utilizează efectiv plăcile active și aparatele funcționale oferind un caracter social pronunțat și stabilind limitele de vârstă pentru oportunitatea tratamentului. America păstrează însă aparatele fixe ameliorându-le sistematic cu accent pe poliagregate și control asupra deplasărilor dentare.

I.2. Studii și cercetare

S-a afirmat că, în cea mai mare parte, corectarea de la nivelul malocluziilor se datorează schimbărilor dento-alveolare cu modificări procentuale mici, dar semnificative, din punct de vedere statistic, asupra scheletului. Există, de asemenea, controverse privind efectele aparatelor funcționale pe maxilar.

Multe studii arată că o creștere ulterioară a maxilarului ar putea fi inhibată, dar alții au susținut că nu există nici un efect semnificativ asupra poziției maxilarului. Toate aceste afirmații contradictorii ar putea fi atribuite unor studii retrospective asupra limitărilor metodologice, a eșantioanelor mici, a unui control inadecvat asupra grupului sau chiar lipsa acestuia, heterogenicitatea grupelor de sexe, limita de vârsta pentru aplicarea tratamentului și perioada tratamentului. În plus, nu există studii pe termen lung asupra efectelor acestor aparate funcționale asupra functionalității, pentru a evalua stabilitatea modificărilor apărute la nivelul scheletului datorită dificultăților de a recruta (atrage) pacienții în urma tratamentului.

(Removable orthodontic therapy- Clinics or/and Science -Marina Lapter Varga- Department of Orthodontics, School of Dental Medicine, University of Zagreb, Zagreb, Croatia)

I.3. Acțiunile plăcilor palatine

Plăcile palatine de dilatare sunt des folosite în problemele de corectare a pozițiilor dinților în cazurile de malocluzie și pentru creșterea lățimii maxilarului. Unul din avantaje este dat de faptul ca pot fi scoase din cavitatea orală. Dacă nu sunt purtate în permanență pe toată durata tratamentului, maxilarul va reveni la forma inițială iar tratamentul va trebui reluat.

De asemenea, sunt utilizate pentru corectarea poziției dinților,a ocluziei încrucișate și a creșterii lățimii maxilarului. În caz de utilizare corectă, mare parte din lărgirea spațiului este efectuată între 2-6 luni , după care placa va fi purtată că menținător pentru 12-18 luni. Plăcile de dilatare funcționează prin intermediul unui mic șurub inserat în placă cu rol de expansiune, împingând gradual dinții și lărgind maxilarul. Sunt folosite pentru maxilarul superior, os cranian ce este alcătuit din două oase separate care pot fi deplasate.

Prin folosirea mecanismului de baza și a designului aparatului putem obține o imbunătățire satisfacatoare a ocluziei. Este așadar posibilă , pentru orice terapie ortodontică reușită , să fie realizată de orice practicant ce este suficient de pregătit să ajungă la un diagnostic corect și un plan de tratament. Din punct de vedere psihologic, potrivit este să convingi pacientul că responsabilitatea ii revine in totalitate, sa foloseasca placa de dilatare după indicațiile doctorului pentru a ajunge la rezultatul dorit.

Datorită progresului recent în ortodonție, folosirea aparatelor activ mobilizabile au avut un rol redus datorită limitărilor pentru mobilizarea dinților și lipsa conformarii pacientului. În ciuda limitarilor s-au obtinut rezultate satisfacatoare.

I.4. Modernizări

Rășinile acrilice baropolimerizabile și fotopolimerizabile utilizate în realizarea bazei plăcilor ortodontice au modernizat complet tehnologia confecționării aparatelor ortodontice.

I.5. Definiții și descriere

Aparatul ortodontic este un dispozitiv terapeutic care se aplică pe dinți, alveole și

baze maxilare, confecționate din : acrilat, metal, combinații metalo-acrilice care folosesc proprietățile materialelor care le compun și particularitățile de alcătuire pentru a împiedica apariția sau a corecta anomaliile dentomaxilare.

Aceste aparate se ancorează pe arcadele dentare prin intermediul unor elemente de retenție cum sunt croșetele sau gutierele. Sunt reprezentate de plăcile palatinale și plăcile linguale care au ca și caracteristici principale următoarele:

● pot fi oricând aplicate și îndepărtate din cavitatea bucală de medic și de pacient.

● declanșarea forțelor ortodontice se realizează prin deformarea componentei elastice (arcul) sau prin acțiunea unor elemente mecanice (șurubul).

● aparatele au o agregare fermă la nivelul arcadelor astfel încât să fie permisă desfășurarea funcțiilor aparatului dento-maxilar și deplasările dentare în scop ortodontic.

● dacă sunt utilizate pentru corectarea anomaliilor dento-maxilare, plăcile au nevoie de forță ortodontică, retenție și ancoraj. Dacă sunt utilizate ca aparate de contenție, este nevoie doar de retenție.

Avantajele aparatelor mobilizabile sunt:

● se pot utiliza indiferent de stadiul edentatie

● confecționarea în laborator este ușoară și ieftină

● aparatul este stabil

● permit adăugarea de elemente funcționale, lărgindu-se aria indicațiilor terapeutice

● se sprijină pe dinți și pe parodonțiu, pericolul suprasolicitării unor dinți fiind redus

● este posibilă purtarea lor toată ziua

● realizarea în laborator este simplă și implică un preț de cost redus

● pericol scăzut de carie

● se pot utiliza și elemente prefabricate

● adaptarea în cavitatea bucală este ușoară și rapidă

● prin îndepărtarea de pe arcade sunt posibile tratamentele odontale sau parodontale

● unele elemente pot fi activate de copil sau de aparținător

● pericolul supraîncărcării dinților este scăzut

● nu provoacă resorbție radiculară

● tratamentul nu este dureros

● activări scurte și intervale de control mai lungi

● reparațiile se impun rar

● se pot repara în cabinet sau în laborator.

Dezavantajele:

● necesită o cooperare bună din partea pacientului;

● pot fi îndepărtate de pacient nerespectându-se indicațiile de tratament

● sunt posibile doar mișcări de basculare a dinților;

● nu se produc deplasări corporale ale dinților;

● nu este posibilă conducerea și poziționarea mandibulei cu placă standard;

● disfuncțiile musculaturii buco-faciale nu sunt influențabile;

● vorbirea este ușor perturbată;

● perioada de tratament este relativ lungă.

● unele elemente necesită activări frecvente și implicit mai multe controale periodice

● nu permit redresări ortodontice de finețe

● elementele componente se pot deforma sau fractura la pacienții neglijenți

● la pacienții alergici la acrilat, pot să apară reacții gingivale sau parodontale

Plăcile ortodontice transmit forțe la nivelul oaselor maxilare și asupra dinților.

Fiind purtate intermitent oferă perioade de repaus care permit reorganizarea sistemului vascular dento-alveolar, pot fi scoase de bolnav și sunt activate de pacient sau de medic la intervale mari de timp.Placile pot fi : palatine sau chiar bimaxilar linguale.

Elementele de ancorare și elementele active ale plăcilor se confecționează din sârmă de wiplă cu diametrul între 0.7-0.8 mm, secțiune rotundă, dreptunghiulară sau ovală și cu grad de elasticitate diferit (sârmă moale pentru ligaturi, sârmă tare pentru aparatele de contenție și sârmă elastică pentru confecționarea elementelor active și de ancorare).

În componența plăcilor ortodontice sunt cuprinse:

● baza plăcii ortodontice care se realizează din rășini acrilice

● elementele active biomecanice (arcul, șurubul ortodontic ) sau funcționale

● elementele de ancorare (croșete, gutiere).

Baza placii

Caracteristici:

● participă la stabilitatea aparatului ortodontic

● asigură menținerea arcurilor din sârmă principale și auxiliare

● determină transmiterea forțelor ortodontice

● poate fi secționată în doua sau în mai multe fragmente unite între ele prin elemente de acțiune (arcuri sau șuruburi)

● trebuie să fie suficient de rezistentă, dar nu foarte groasă pentru a asigura un bun confort

● pacientului (2-3mm).

● marginile să fie ușor îngroșate și rotunjite pentru a nu determina leziuni de decubit

● fața mucozală vine în contact intim și uniform cu mucoasa câmpului maxilar;

● fața opusă, lucioasă, trebuie să fie cât mai netedă, și bine l(arcul, șurubul ortodontic ) sau funcționale

● elementele de ancorare (croșete, gutiere).

Baza placii

Caracteristici:

● participă la stabilitatea aparatului ortodontic

● asigură menținerea arcurilor din sârmă principale și auxiliare

● determină transmiterea forțelor ortodontice

● poate fi secționată în doua sau în mai multe fragmente unite între ele prin elemente de acțiune (arcuri sau șuruburi)

● trebuie să fie suficient de rezistentă, dar nu foarte groasă pentru a asigura un bun confort

● pacientului (2-3mm).

● marginile să fie ușor îngroșate și rotunjite pentru a nu determina leziuni de decubit

● fața mucozală vine în contact intim și uniform cu mucoasa câmpului maxilar;

● fața opusă, lucioasă, trebuie să fie cât mai netedă, și bine lustruită pentru:

-a evita aderențele,

-a nu crea dificultăți suplimentare mișcărilor limbii

– a permite o bună întreținere

● baza acrilică poate fi extinsă la nivelul unor spații edentate, având rol de menținător de spațiu

Întinderea și limitele bazei plăcii sunt determinate de necesitatea de a transmite forțe ortodontice asupra dinților și substratului osos; cum menținerea plăcii pe câmp nu se bazează pe succiune, placa ortodontică este răscroită posterior sub forma unei linii curbe situată median la maxilar in dreptul feței meziale a molarului 1 superior .

Conformarea marginii dentare urmărește fidel fața orală a dinților (subecuatorial, supraecuatorial) fără a înălța ocluzia și prezintă digitații care pătrund în triunghiurile interdentare orale cu rol în retenție.

Condițiile de retenție ale plăcilor ortodontice sunt influențate de:

● forma arcadei dentoalveolare

● forma, dimensiunile, poziția și înclinarea dinților

● forma și adâncimea bolții palatine

Fața mucozală a plăcilor ortodontice vine în contact direct, întins și uniform

cu mucoasa câmpului maxilar, fața opusă externă este lucioasă, cât mai netedă și plană; este împărțită, alcătuită, fiind din 2 sau mai multe fragmente unite între ele prin elemente de acțiune.

Realizată din acrilat (auto-, termo-polimerizabil) baza plăcii se confecționează pe model izolat:

a. direct din acrilat autopolimerizabil

b. indirect în ceară

Baza din acrilat a plăcilor ortodontice reprezintă zona de sprijin mucozal a aparatului.

La nivelul ei sunt fixate celelalte elemente componente ale plăcilor: șurub, arcuri, croșete.

Caracteristicile și importanța bazei plăcii sunt următoarele:

● participă la stabilitatea aparatului ortodontic

● participă la menținerea arcurilor din sârmă principale și auxiliare

● participă la transmiterea forțelor ortodontice

● poate fi secționată în două sau în mai multe fragmente unite între ele prin elemente de acțiune (arcuri sau șuruburi)

● trebuie să fie suficient de rezistentă, dar nu foarte groasă pentru a asigura un bun confort pacientului (2-3mm grosime, atât superior, cât și inferior)

● marginile să fie ușor îngroșate și rotunjite pentru a nu determina leziuni de decubit

● fața mucozală vine în contact intim și uniform cu mucoasa câmpului maxilar; fața opusă ;lucioasă, trebuie să fie cât mai netedă, mai plană și foarte bine lustruită pentru a evita aderențele, pentru a nu crea dificultăți suplimentare mișcărilor limbii și pentru a permite bună întreținere

● baza acrilică poate fi extinsă la nivelul unor spații edentate, având rol de menținător de spațiu

I.6. Modul de acțiune al bazei plăcilor

Sub acțiunea elementului activ (șurub ortodontic, arc din sârmă), baza plăcii exercită

forțe atât pe suprafața dinților cât și pe suprafața periostului procesului alveolar, prin

intermediul părților moi (mucoasa câmpului maxilar). Aceste forțe determină modificări în

poziția dinților și structurii osului (procese de remodelare osoasă cuprinzând faze de

resorbție și de apoziție).

Baza plăcii superioare acoperă palatul urmărind fidel fețele palatinale ale dinților superiori și pătrunde în triunghiurile interdentare sub punctele de contact sub forma unor prelungiri acrilice cu rol în menținerea aparatului. Posterior se extinde până la nivelul fețelor distale ale ultimilor molari prezenți pe arcadă, fiind răscroită pe linia mediană și în zona elementelor active.

În zona frontală, forma și contactul plăcii cu dinții sunt variabile în funcție de scopul terapeutic urmărit, în laborator baza aparatului extinzându-se până la muchia incizală.

Ulterior, medicul ortodont va face șlefuiri succesive în această regiune.În zona laterală placa se extinde pe fața orală a dinților până la unirea treimii medii cu treimea incizală.

Dacă baza plăcii este secționată pe linia mediană, prin îndepărtarea celor două jumătăți ale arcadei dentare sub acțiunea elementului activ (șurubul), efectul ortodontic va fi de dilatare simetrică a arcadei.

I.7. Secțiunile bazei plăcilor

Baza acrilică a aparatelor ortodontice mobilizabile poate fi unică sau din fragmente multiple ce rezultă prin secționarea acesteia. În funcție de modul de secționare, acțiunea bazei aparatului asupra dinților și proceselor alveolare este diferită.

La maxilar, baza plăcii poate fi secționată pe linia mediană, în „L”, în „Y”, în trapez sau atipic sectorial.

Fig.I.1.Imagini de secțiuni la aparatele active mecanic (,,O Atlas Dentaurum’’ , ,,Atlas of Removable Orthodontic Appliances’’ -Second edition -Gordon C. Dickson)

Dacă baza plăcii este secționată atipic sectorial, efectul ortodontic va fi concentrat pe fragmentul mai mic care se va deplasa în sensul de acțiune al elementului activ.

Regulă: Elementul activ se montează astfel încât forța declanșată să fie

perpendiculară pe dinții cuprinși în fragmentul mai mic al bazei plăcii.

Fig.I.2.Imagini de secțiuni la aparatele active mecanic

(,,Removable Orthodontic Appliances’’ – K Vijayalakshmi)

I.8.Elemente active ale plăcilor ortodontice

Sunt elemente generatoare de forțe ortodontice și acționează direct asupra dinților (arcurile) sau indirect prin intermediul bazei aparatului (șurubul, arcul Coffin).

În funcție de natura forței, elementele active pot fi biomecanice (arcurile, șuruburile) sau funcționale (platoul retroincisiv, planul înclinat, scutul lingual, masa interocluzală).

1. Arcurile

Arcurile se confecționează din sârmă elastică din oțel inoxidabil cu grosime ce variază între 0,5-1,2mm în funcție de mărimea zonei de acțiune (dinte sau grup dentar). Există arcuri principale și arcuri secundare, arcuri cu sediul oral sau vestibular, având retenția în placa bază și zona de acțiune pe arcada dentară.

Arcurile vor fi prezentate în continuare după următoarea sistematizare:

a.1. Arcul Coffin

a.2. Arcul vestibular

a.3. Resorturile auxiliare.

a.1. Arcul Coffin

Este un arc palatinal ce unește fragmentele bazei plăcii și influențează deplasările dentare prin intermediul bazei. Caracteristica sa o reprezintă distanțarea în evantai a celor două fragmente ale bazei plăcii pe care le unește. Pentru o distanțare paralelă a fragmentelor de placă, trebuie folosite două sau trei arcuri Coffin.

Se realizează din sârmă cu diametrul de 1,2mm și are forma unei lire ce se întinde simetric de o parte și de alta a liniei mediane, având următoarele limite:

● limita anterioară la nivelul unui plan ce trece prin fețele meziale ale premolarilor I

● limita posterioară la nivelul intersecției liniei mediane – activarea nu este atât de precisã ca la surub

Placa este mai instabilã cu tangenta la fața distală a molarilor I.

Fig.I.3.Arcul Coffinla – aparatele active mecanic

(,,Removable Orthodontic Appliances’’ – K Vijayalakshmi)

Arcul Coffin clasic este montat la o placă palatinală sau la un monobloc și are următoarele părți componente:

● o buclă principală semicirculară, la nivelul limitei posterioare a arcului. Pentru conferirea elasticității, bucla principală nu este înglobată în acrilatul bazei, placa fiind secționată distal la nivelul unui plan tangent la fața mezială a molarilor I.

● două recurbări anterioare ce servesc la ancorarea în acrilatul bazei plăcii.

Activarea

În funcție de aparatul la care se aplică, arcul Coffin se confecționează din sârmă elastică din oțel inoxidabil cu grosimi diferite:

● 1mm pentru placa superioară secționată median și prevăzută cu un arc Coffin

● 1,2mm pentru placa superioară a unui monobloc

● 0,9mm pentru arcul posterior și 0,8mm pentru arcurile anterioare la placa superioară secționată în „Y” în dentația mixtă și permanentă

● 0,8mm pentru arcul posterior și 0,7mm pentru arcurile anterioare la placa superioară secționată în „Y” în dentația temporară.

a.2. Arcul vestibular

Arcul vestibular este un element activ al aparatelor ortodontice poziționat pe fața vestibulară a dinților frontali și confecționat din sârmă de oțel inoxidabil cu diametrul de 0,7mm. Clasificarea arcurilor vestibulare se face astfel:

● arcuri vestibulare active care produc deplasări ale frontalilor

● arcuri vestibulare pasive care țin buza la distanță de arcada dentară

● arcuri vestibulare funcționale ce au rol în propulsia sau retropulsia mandibulei

● arcuri vestibulare utilizate în tratamentul despicăturilor labio-maxilo-palatine.

Elementele componente ale arcului vestibular sunt:

● curbura principală ce reprezintă porțiunea centrală a arcului. Se modelează după forma ideală de arcadă, astfel încât prin activare, arcul va lua contact cu acele suprafețe ale dinților plasate mai vestibular și le va presa spre oral până când din ce în ce mai mult din suprafața vestibulară a acestor dinți vine în contact cu arcul vestibular. Curbura principală a arcului vestibular se întinde între treimile meziale ale fețelor vestibulare ale caninilor. Este plasată de tehnician la mijlocul fețelor vestibulare ale frontalilor, medicul urmând să adapteze poziția în funcție de scopul ortodontic urmărit.

● două bucle de activare ce pornesc de la fața mezială a caninilor spre fundul de sac vestibular unde sunt modelate în general în forma literei „U”. Înălțimea buclei de activare depășește cu aproximativ 3 mm înălțimea caninilor. Piciorul distal al buclei încalecă arcada prin nișa dintre canin și premolarul I în contact cât mai strâns cu arcada pentru a nu influența ocluzia și se continuă în baza plăcii prin două cozi de retenție ondulate.

Arcurile vestibulare pasive au ca rol îndepărtarea buzei superioare sau inferioare de arcadele dentare. Se construiesc din sârmă cu grosimea de 0,8mm și la distanță de fețele vestibulare ale frontalilor.

Arcurile vestibulare funcționale au rol în ghidarea mandibulei în propulsie sau în retropulsie. Se caracterizează prin faptul că retențiile sunt la nivelul unui maxilar, iar curbura principală la nivelul celuilalt maxilar.

Pentru realizarea arcurilor vestibulare funcționale este necesar ca cele două modele să fie fixate în poziția de ocluzie corectată stabilită de medicul ortodont.

Arc vestibular cu buclă în deget de mănușă. Efect de distalizare a caninului

Fig.I.4. Imagini de arcuri vestibulare cu buclă in deget de manușă la aparatele active mecanic (O Atlas Dentaurum)

Arc vestibular cu buclă în „T”. Efect de oralizare a caninului

Fig.I.5. Imagine de arc vestibular cu buclă in T la aparatele active mecanic

(O Atlas Dentaurum)

Arc vestibular cu buclă în „M”

Fig.I.6.Imagini de arcuri vestibulare cu buclă in M la aparatele active mecanic(O Atlas Dentaurum)

I.9. Elemente de ancorare a plăcilor

Eficiența plăcilor ortodontice depinde de stabilitatea lor, adică de calitatea

ancorajului. Pe lângă forțele fiziologice datorate gravitației, masticației sau fonației, apar forțe ortodontice principale mai intense declanșate de elementele active ale plăcilor (arcuri, resorturi, șuruburi) ce tind să desprindă aparatul de pe câmpul alveolo-dentar. Topografia particulară a arcadei dentare și axele diferite de implantare ale dinților se traduc din punct de vedere geometric prin multiple planuri înclinate cu suprafețe reduse și înclinări foarte variabile. La acestea se adăugă obligatoriu jocul formațiunilor mobile din cavitatea bucală (bride sau frenuri).

Acest complex de factori face ca forțele principale, acționând la nivelul componentelor aparatului dento-maxilar, să dea naștere unor forțe secundare nedorite care tind să desprindă placa de pe câmpul alveolo-dentar, să deplaseze nefavorabil elementele active și să le impună efecte nedorite.

Eficacitatea tratamentului ortodontic cu ajutorul plăcilor depinde deci direct de contracararea forțelor secundare. Din acest motiv, ancorajul este un element esențial în conceperea unei plăci ortodontice.

Alegerea numărului, a tipului și poziției elementelor de ancorare se face după criterii:

● cunoașterea factorilor naturali de retentie si valorificarea lor

● evaluarea forțelor secundare ce tind să desprindă placa ( cu cât elementele de acțiune sunt mai multe, cu atît ancorarea trebuie să fie mai puternică)

● cu cât elementele de ancorare sunt situate mai aproape de forțele secundare, ce tind să desprindă placa, cu atât eficienta lor este mai mare.

● retenția trebuie asigurată cât mai uniform de ambele părți

● cu cât suprafața de ancorare (suprafața delimitată de croșete e mai mare), crește eficienta plăcii

Elementele componente ale unui croșet sunt următoarele:

● ansa croșetului sau porțiunea in contact cu zona de retenție folosită

● bucla este porțiunea elastică a croșetului ce permite ansei să depășească zona retentivă la aplicarea și la indepărtarea aparatului ortodontic

● coada de retenție sub forma a 2-3 curburi in baza acrilică a plăcii.

I.10. Șurubul ortodontic

Surubul ortodontic este elementul de acțiune principal caracteristic plăcilor și utilizat prima oară de Kingsley în 1877. Reprezinta elementul activ cu ajutorul căruia se pot exercita forțe intermitente asupra arcadelor dento-alveolare si declanșează o forță intermitentă, ritmată de periodicitatea activărilor și alternând cu pauze; de intensitate mare, dar reglabilă odată cu pasul șurubului, dispersată tuturor dinților care vin în contact cu fragmentele plăcii. Are proprietatea de a păstra stabilitatea fragmentelor bazei plăcii ortodontice și de a permite activarea aparatelor ortodontice chiar de către pacient cu ajutorul cheiței de activare.

Dat fiind făptul că se folosesc îndeosebi pentru expansiunea arcadelor ele se mai numesc și șuruburi de expansiune. Ele se fabrică în diverse tipuri, în funcție de producător și de cerințele terapeutice. Cel mai cunoscut tip este șurubul FISCHER existent în două variante: pentru maxilar și pentru mandibulă .Există diverse posibilități de aplicare a șuruburilor.

Alcătuire

● două semirame ce conțin un tunel filetat ( penru tija filetată)

● pe semirame e retenționată o săgeată de plastic colorată care indică sensul

● de activare al șurubului cu ajutorul unei cheițe.

● două tunele netede (pentru tijele de ghidare).

● tija filetată reprezintă partea activă a șurubului.

● în zona centrală, filetul prezintă un cilindru mai gros ce conține 2 tunele perpendiculare unul pe celălalt, astfel încât pe suprafața cilindrului se evidențiază 4 orificii distanțate între ele cu 90°.

● în aceste orificii se introduce cheița de activare cu ajutorul căreia șurubul se poate învârti în sensul săgeții de pe semiramă.

● activarea se face cu 90° (un sfert din turația completă a filetului).

● practic, prin învârtirea filetului, cele 2 părți culisează una față de cealaltă, fiind îndepărtate sau apropiate reciproc în funcție de scopul urmărit.

● odată cu ele sunt deplasate și fragmentele de placă în care sunt incluse părțile retentive ale șurubului.

● pasul filetului determină gradul de distanțare între fragmentele plăcii prin activare și este astfel calculat încât la o răsucire completă a șurubului, distanțarea să fie de 0,8-1mm.

● se recomandă o activare cu un sfert de tură săptămânal, distanțarea făcându-se cu 0,2- 0,25mm pe săptămână.

● una sau 2 tije netede de ghidare ce culisează în tunelele netede din semirame.

● de obicei se aplică două tije de ghidare la maxilar și o singură tijă la mandibulă unde spațiul este mai redus.

● ele transformă mișcarea rotatorie de activare în mișcare de translație cu efect ortodontic.

Tipuri

● mici, medii, mari

● bi și triactive

● mini șuruburi unidentare

Clasificare

● monomaxilare (șurubul clasic, triplu, balama, de mezializare, șurubul disjunctor)

● monodentare

● intermaxilare

PARTEA PERSONALĂ

CAPITOLUL II

ALGORITM CLINICO-TEHNOLOGIC DE REALIZARE A APARATELOR ACTIVE MECANIC DE DILATARE

1. Realizarea amprentei

Obținerea de modele corecte care să redea cu acuratețe statusul ortodontic necesită o amprentă preliminară, extensivă și totală. Această experiență presupune mai multe riscuri întrucât în general este prima experiență terapeutică din viața copilului. Amprenta cere abilitate, efort, timp și simț psihologic din partea specialistului care să răspundă particularităților imprimate de vârsta pacientului. Copii sunt mai predispuși la reflexul de vomă,iar câmpul ortodontic este predispus la a prezenta anomaliile de poziție dentară și leziunile carioase.

Materiale necesare : linguri (portamprente) standard, universale, material de amprentă și o tăviță renală. Portamprentele selectate pentru alginat trebuie să prezinte anumite calități și anume : să fie perforate, adaptabile la dimensiunea arcadei și să fie tratate în prealabil cu adezivi pentru alginat pentru a retenționa materialul în timpul dezinserției.

Alegerea portamprentelor universale se face în funcție de perimetrul arcadei după o probă preliminară în cavitatea orală. Se recomandă utilizarea portamprentelor cu găuri deoarece oferă cele mai bune retenții, în timp ce portamprentele metalice pot fi retentivizate prin aplicarea de benzi adezive pânzate pe marginile lingurii sau aplicarea neregulată de Stents în jgheabul port-amprentei.

Fig.II.1.Portamprente (http://www.esanatos.com)

Portamprenta trebuie să se adapteaze corect anteroposterior astfel încât să cuprindă zonele retromolare, tuberozitățile și arcul dentar frontal. Sunt permise ajustări minore și anume suplimentarea jgheabului cu Stents,ceară sau siliconi.

Poziționarea corectă în plan transversal presupune ca jgheabul să depășească cu 4-5 mm lățimea crestei dentoalveolare asigurând o grosime optimă și uniformă a materialului refluat în amprentare și o presiune moderată. În plan vertical, portamprenta trebuie să se deplaseze cu 4 mm de bolta palatină și să depășească prin înfundare cu 2 mm linia de reflexie a mucoasei pasiv mobile. În caz bolta adîncă se plasează stents în centrul portamprentei maxilare pentru a reduce materialul alginic necesar și se acoperă cu fibre de bumbac pentru a asigura retenția.

În mod curent amprenta utilizată este făcută din alginat, un hidrocoloid ireversibil.Alginatul este o pudră alcătuită din săruri de potasiu ale acidului alginic, sulfat de calciu, adaos mineral inert, fosfat trisodic, derivați de acid oxalic și fosforic care inhibă gelificarea și fluorura de sodiu care previne alterarea suprafeței modelului de gips. Se amestecă cu apă în proporții prestabilite, ceea ce conduce la precipitare datorită formării alginatului de calciu. La sfârșitul prizei gelul se contractă. Spatularea se realizează în bol de cauciuc cu o spatulă metalică, respectând indicațiile de utilizare.Exemple de produse care se găsesc pe piață: Ypeen, Elastic, Cromatic, Algodex, Zelgar, Zelex, Tissutex etc. În cazul unei amprentării preliminare se poate recurge la utilizarea materialelor siliconate.

Următorii pași pentru o amprentare reușită : se încarcă lingura cu materialul siliconat solid, se netezește cu mâna umedă, apoi medicul introduce lingura în cavitatea orală a pacientului cu o ramură apoi cu cealaltă ramură și o centrează. După priză și dezinserție, se reduc marginile excesive , se prepară și se încarcă materialul fluid

Tăvița renală este folosită în mod preventiv pentru scăderea riscului de reflux gastro-esofagian.O amprentare reușită presupune redarea în totalitate a : arcadelor dentare, arcadelor alveolare, formațiunilor moi periferice (plici, bride),vestibulului bucal și bolții palatine

2.Tehnica de amprentare

Medicul explică pacientului conținutul și tehnica amprentării cu un limbaj adecvat în funcție de vârstă, se execută exerciții de respirație și se probează lingurile în cavitatea orală. Se selectează portamprenta care are nevoie de mici ajustări, se execută eventual retențiile, se usucă.

Materialul de amprentă se spatulează în bolul de cauciuc încorporând apă după indicațiile producătorului. Portamprenta se umple în exces cu material alginic; prin mișcări ușoare de vibrație se elimină bulele de aer și cu mâna udă se modelează mijlocul crestei.

Se începe cu amprenta inferioară mai ușor de suportat. Lingura încărcată cu material se introduce în gură printr-o mișcare rotatorie ușoară, îndepărtând comisurile, se centrează lingura până la corespondența frenului lingual cu mânerul și nasul și se așează lingura pe câmp în distal pe zonele retromolare apoi spre anterior. Excesul de material care refluează este modelat de mișcarea limbii, presiunile jugale și tracțiunile comisurale care vor evidenția vestibulul bucal inferior și zonele linguale. Frenul lingual se amprentează pentru precizarea liniei mediene mandibulare.

Lingura superioară încărcată cu material se introduce în gură printr-o mișcare rotatorie efectuată simultan cu îndepărtarea comisurii opuse. Se centrează lingura și se așează pe câmp în distal la nivelul tuberozității.

Apoi medicul trece în spatele scaunului și cuprinde ușor toți dinții frontali ridicând buza superioară și împingând materialul refulat în vestibulul bucal superior.

Fig.II.2 Amprentarea la maxilar pac C.E

Aplecarea ușoară a capului în față, comenzile clare ale inspirului nazal alternând cu expirul oral, manevra Valsalva, vor îndepărta reflexul de vomă. Se pot folosi însă și anestezii locale, aplicate topic prin badijonări sau sprayere a zonei AH. Presiunea bidigitală, bilaterală se menține pe durata prizei.

După priza materialului verificată intraoral și pe probele asistentei se trece la dezinserția portamprentei de pe câmp. Presiunile se execută pe mâner, superior-inferior astfel încât portamprenta să se desprindă întâi distal în proalveolie, respectiv întâi frontal în retroalveolie amprentele se spală bine și se verifică.

Spălarea se face cu apă rece, în jet cu presiune mică pentru a evita desprinderea alginatului de pe lingură, până la îndepărtarea resturilor de sânge, salivă și alimente. Saliva se poate îndepărta prin pudrarea amprentei cu ghips urmată de spălare cu o perie moale.

Se recomandă clătirea cu soluție de sulfat de potasiu 23% pentru îmbunătățirea suprafeței modelului și imersia în soluție de cloramină pentru dezinfecție. Se verifică corectitudinea amprentării dentare, procesele alveolare, margini (lungime, grosime), diversele imperfecțiuni pe fețele vestibulare sau orale ale dinților și la nivelul vestibulului bucal, plusurile și golurile, rămânând la latitudinea medicului să hotărască reluarea amprentei.

Tehnicianul are obligația să analizeze sub aspect tehnic realizarea corectă a construcției ortodontice viitoare și eventual să refuze amprenta dacă utilizarea ei pune în pericol corectitudinea tehnică a aparatului, impune realizarea de căptușiri sau modificarea traseului elementelor de sârmă, șlefuiri etc.

Amprentele astfel pregătite vor fi turnate cât mai repede posibil. Se toarnă 2 rânduri de modele din ghips tare și eventual cu mici reparații, care rezolvă imperfecțiunile de turnare. Inregistrarea pe fișa de laborator a amprentei, presupune consemnarea și înregistrarea numărului foii de observație a pacientului, codul medicului și numărul de modele necesare precum și data amprentării.

Amprentele trimise în laborator trebuie să redea cu exactitate:

● adâncimea fundului de sac lingual până în dreptul ultimului molar mandibular;

● arcada dentară;

● versantul alveolar vestibular și oral;

● bolta palatină;

● arcada dentară și dentoalveolară pe toată lungimea ei;

● fundul de sac vestibular în zona anterioară.

3.Turnarea modelelor

Turnarea modelelor se face cât mai repede posibil după amprentare pentru evitarea modificărilor volumetrice ale alginatului.

Modelele se vor turna din ghips dur integral cu precizarea că soclul va fi de dimensiune mai mică 1-1,5 mm și fasonat vestibular la limită fără a deteriora procesul vestibular. Modelele astfel pregătite vor fi poziționate în relație de ocluzie corectată prin intermediul cerii de ocluzie și fixate în ocluzor astfel încât modelul inferior să fie poziționat avansat cu 3-4 mm și coborât cu 3-4 mm.

Modelul de lucru trebuie să fie ușor de manevrat, să permită executarea de operațiuni și tehnici directe, fără posibilitatea de a se deteriora și să aibă rezistență suficientă.

Calitatea modelului de lucru depinde de materialele utilizate în obținerea lui și de calitatea materialului de amprentă.

Ghipsurile dure – sunt hemihidrați obținuți prin calcinarea CaSO4 (sulfat de calciu), cu particule mici, dense și fără spațiu de clivaj. Forma de prezentare – pulbere albă de sulfat de calciu calcinat care prin amestecare cu apa produce o pastă semifluidă. Denumiri comerciale – Moldano, Moldablaster, Modelit, Neomarmorit, Duricap.

Proprietăți – duritate și rezistență mecanică mari datorită granulației fine dilatare redusă.

Prepararea se face prin metoda saturației progressive în proporție 3/1 pulbere – apa la vacuum malaxor sau manual. Timp de priză inițială este de 30-40 min. iar priza finală fiind la 2,5-3 ore.

Gipsurile extradure sunt: hemihidrați cu structură ortoromboidală, granulație extrafină.

În laboratorul de tehnică dentară prepararea manuală a gipsurilor se face într-un bol de cauciuc prin amestecarea pulberii de ghips (3 părți) cu apă distilată (1 parte). Amestecarea se face manual 30 sec. sau la vacuum malaxor 15-30 sec.

Se așează amprenta pe măsuța vibratorie și se introduce pasta de ghips în amprenta deretentivizată (prin eventuala adăugare de ghips, ciment sau ceară la nivel paralingual, în spațiile interdentare, carii etc.), în cantități mici începând cu bolta palatină și versantele alveolare inferioare. Amprenta se înclină pentru a permite scurgerea pastei de ghips în toate direcțiile și în toate detaliile amprentei, fără a îngloba bule de aer. După ce s-a umplut zona dentoalveolară se începe suplimentarea rapidă a pastei de ghips până la umplerea amprentei. In momentul când începe încălzirea se umezește cu H2O sau soluție saturată de CaSO4.

O nouă cantitate de ghips se aplică pe o suprafață de sticlă sau în conformator și se răstoarnă amprenta peste ghipsul viitorului soclu; cu spatula se împinge ghips în amprentă. După priză demularea se face imediat altfel alginatul absoarbe apa din ghipsul modelului reducându-i rezistența.Demularea presupune tracțiuni ușoare după îndepărtarea excesului de ghips marginal.

Suprafețele soclului pot fi polizate cu o piatră de carborundum cu granulație fină și șlefuite cu material abraziv fin. Ele se acoperă cu un lac special. Se pensulează cu un amestec de ipsos pentru anularea bulelor de aer și se fierb în săpun bazic timp de un minut.

Soclul este baza modelelor necesară manevrării, depozitării, aprecierii poziției corecte ale dinților.

Fig.II.3 Modele de studio pac.C.E.

Trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

● baza soclului superior și inferior trebuie să fie paralelă cu planul de ocluzie;

● fața posterioară a soclului este perpendiculară pe linia mediană și în același plan la cele 2 modele.

● suprafețele bazelor sunt identice ca formă semicirculare .

Înălțimea totală a unei perechi de modele este standardizată, 4 cm pentru arcade temporare și 5 cm pentru arcade de dinți permanenți; dimensiunea verticală a soclului în zona frontală reprezi0ntă ¼ din înălțimea modelului, iar arcada dentoalveolară și procesul alveolar restul de 3/4.

Soclarea se poate face prin tăiere manuală, cu aparatul de soclat (Trimmer) prin fasonare, prin turnare în soclatoare de plastic, prin turnare în soclatoare metalice de cauciuc.

Soclul este baza modelelor necesară:

● manevrării

● depozitării

● aprecierii poziției corecte ale dinților

4. Pregătirea modelelor în vederea realizării aparatelor

Dinții de pe modelul de ghips, pe care se va confecționa aparatul ortodontic trebuie controlați cu atenție îndepărtându-se eventualele porțiuni de ghips care reprezintă artefacte, atât la nivelul nișelor masticatorii, cât și pe suprafețele vestibulară și orală. Dacă dinții nu au erupt complet se va degaja cu grijă spațiul interdentar cât și coletul, gravând aproximativ 1-2 mm în orizontal și protejând cu multă grijă părțile de model care reprezintă substanța dura dentară.

La nivelul modelului inferior se execută, de regulă, deretentivizarea zonelor alveolare laterale, adăugând ghips moale sau ciment în zonele retentive. Adams recomandă, de asemenea, gravarea zonelor de retenție a croșetelor astfel încât plasarea acestora să nu necesite activarea lor în cabinet, în momentul aplicării aparatului

Fig.II.4. Zona retentivă linguală a – dinte mandibular; b – limbă; c – zona retentivă; d – zona de colectare; e – os mandibular (http://www.esanatos.com)

5. Confecționarea elementelor din sârmă

Placa de ceară roz sau acrilatul autopolimerizabil se adaptează intim pe suprafața modelului la nivelul arcadei și mucoasei, iar excesul se îndepărtează cu spatula răscroind curb extremitatea posterioară și decupând interdigitații care pătrund intim în ambrazuri. Elementele de menținere și cele de acțiune se fixează iar prelucrarea finală trebuie să realizeze o suprafață netedă, fără denivelări.

Arcul vestibular

Confecționarea arcului vestibular

Este necesar un fragment de sârmă cu diametrul de 0,7mm și lungimea egală cu perimetrul arcadei. Se modelează curbura principală cu mâna astfel încât să urmărească forma ideală a arcadei și să stea netensionată pe regiunea vestibulară a arcadei frontale.

Se însemnează locul de începere a buclelor de activare, mai precis în dreptul treimii meziale a feței vestibulare a caninului.

Se confecționează buclele de activare ținând sârma cu cleștele crampon și îndoind-o progresiv și blând cu mâna.

Fig.II.5.Confectionarea arcului vestibular

Croșetul Adams

Fig.II.6.Confecționarea croșetului Adams

Se confecționează din sârmă de wipla, 0,7 mm diametru, elastică.

Este alcătuit din două anse ovale, care vin în contact cu fețele proximale ale dintelui, unite vestibular cu o porțiune de sârmă rectilinie, la distanță de fața vestibulară. Cele două anse se continuă în sens ocluzal, de o parte și de alta, cu câte o buclă, care traversează u-ul de ocluzie prin nișele masticatorii și se termină cu retentii în placă.

Zona de retenție utilizată este constituită de divergența fetelor aproximale ale dinților laterali sau frontali

6. Pregătirea și montarea șurubului

Plasticul de protecție are rolul de a acoperi cele patru orificii ale cilindrului pentru a evita pătrunderea acrilatului la acest nivel ce ar bloca șurubul, și de asemenea are rol în manipularea și fixarea șurubului pe model.

Există două faze distincte: pregătirea șurubului și fixarea propriu-zisă.

1. Pregătirea șurubului

Înainte de montare șurubul se pregătește pentru a fi protejat de pătrunderea acrilatului în orificiile filetului. Dacă șurubul nu prezintă plasticul de protecție din fabrică, tehnicianul trebuie să acopere cilindrul filetului cu ceară topită. Șurubul se aplică pe model astfel încât tijele și semiramele să fie simetrice față de linia mediană (dacă linia de secționare va coincide cu aceasta) și paralele cu fibromucoasa palatină.

Fig.II.7.Pregatirea modelului pentru montarea surubului

2. Fixarea propriu-zisă a șurubului prin două metode:

a) se scurtează porțiunea mai mică a plasticului de protecție și se lipește pe model, lăsând un spațiu de aproximativ 2 mm în care să pătrundă acrilatul

b) se sculptează un șanț în model cu o freză și apoi se lipește porțiunea mică a plasticului de protecție.

A doua metodă este mai indicată deoarece conferă șurubului o mai mare stabilitate pe modelul de lucru.

Șuruburile care nu au plastic de protecție sunt mai greu de manipulat și se improvizează un burelet îngust de ceară care să servească la fixarea pe model.

Pentru înglobarea corectă a tijelor și retențiilor șurubului în acrilat, se recomandă o consistență mai fluidă a acrilatului în momentul aplicării prin tehnica spray sau pastă.

7.Pregătirea și aplicarea acrilatului

Realizarea bazei aparatelor ortodontice poate fi din acrilate autopolimerizabile, termopolimerizabile, fotopolimerizabile sau baropolimerizabile.

Realizarea bazei aparatului mobil din rășină baropolimerizabilă.

În vederea obținerii unor aparate ortodontice de calitate, trebuie ca tehnicianul să respecte o succesiune de faze ce să permită punerea în valoare a acrilatelor baropolimerizabile.

Baza trebuie să prezinte un design corespunzător, care să fie atractiv pentru pacient și să-i determine o plăcere estetică de a-l purta.

În acest scop, acrilatele pot fi realizate într-o gama foarte variată de culori și combinații, culoare pe care și-o alege pacientul.

În masă acrilică se pot încorpora atât elemente strălucitoare, cât și diverse culori, care să dea aparatului individualitate.

Un prim timp îl reprezintă pregătirea modelului. Modelul trebuie să fie umed, saturat cu apă (ținut în soluție de sulfat de calciu) timp de 30 de minute și izolat cu un izolator specific maselor acrilice. Această operație poate fi înlocuită cu fierberea modelului în soluție saturată de săpun bazic timp de un minut.

Fig.II.8.izolarea modelului pentru montarea surubului

Trebuie avut în vedere că un model ce prezintă încă o anumită cantitate de aer în interiorul lui, poate produce în timpul polimerizării acrilatului bule importante în baza plăcii. Sub acest aspect, cea de-a II–a tehnică de izolare propusă este cu mult mai sigură.

Realizarea propriu-zisă a bazei aparatului se poate execută prin două tehnici (după fixarea pe model a tuturor elementelor de ancorare și acțiune).

1. Tehnica pulberii și a lichidului

Se presară pulbere pe suprafața modelului, pornind de la una din extremitățile bazei aparatului și adăugând lichid până la saturarea acesteia.

Operațiunea se repetă până la obținerea unei grosimi a bazei dorite. Toată operațiunea se execută urmărind ca materialul depus pe model să prezinte un ușor exces de lichid în permanență. În caz contrar, vor apare în masa acrilatului sau pe suprafața lui, zone cretoase, ce vor da un aspect neplăcut.

Saturarea cu lichid se continuă într-un ritm relativ lent, până când aspectul translucid al plăcii devine ușor opac.

În acest moment modelul este introdus într-un vas de presiune, la o temperatură »40° C si 2,1–2,5 atm. timp de 20 de minute.

Fig.II.9.Pregatirea si aplicarea acrilatului

Fig.II.9.Pregătirea și aplicarea acrilatului

2.Tehnica pastei

Se obține într-un godeu o cantitate de 3-4 cm3 de pastă acrilică, prin amestecarea în proporție de 2,5/3 a pulberii cu lichidul. Amestecul trebuie să fie saturat în lichid, astfel încât după 2-3 minute, când începe să se tragă în fire, consistența lui să permită întinderea cu ajutorul spatulei de ceară sau de ciment, pe suprafața modelului.

Se urmăresc cu atenție zonele „mai ascunse” de sub retențiile croșetelor sau ale zonelor laterale ale șuruburilor, astfel încât, la aceste nivele, să nu apară goluri de aer.

Pentru a evita aceste situații, în zonele menționate se poate aplica materialul prin tehnica pulberii și a lichidului.

Materialul, întins pe suprafața modelului, se modelează cu un exces de lichid, la grosimea și întinderea urmărită, urmând ca în ultimul moment baza aparatului să fie lustruită cu o cantitate de monomer.

Aparatul se introduce in vasul de presiune, ca in tehnica precedenta.

Fig.II.10.Polimerizarea acrilatului

Cea de-a II-a tehnică are avantajul obținerii unor structuri mai compacte ale bazelor aparatelor, de o calitate superioară.

Transluciditatea aparatelor poate ajunge chiar la transparență.

Cea de-a II-a tehnică se utilizează curent în realizarea aparatelor funcționale de tip monobloc.

Confecționarea bazei din acrilat autopolimerizabil prezintă inconveniențe majore datorită calității materialului acrilic obținut, și sub acest aspect utilizarea materialului autopolimerizabil este predispusă la reparații.

Realizarea bazei din acrilat termopolimerizabil presupune realizarea unei machete de ceară a viitorului aparat, ambalarea, crearea tiparului, îndesarea și polimerizarea acrilatului, dezambalarea și prelucrarea.

Ori, toate aceste etape sunt foarte laborioase și necesită timp foarte mult și din această cauză tehnică a fost rezervată unor situații speciale.

Confecționarea bazei aparatelor ortodontice din acrilat baropolimerizabil sau fotopolimerizabil prezintă asemănări foarte mari și vor fi descrise împreună. Aparatele rezultate au o precizie și un design de neîntrecut.

Pe modelul de lucru pregătit, cu celelalte elemente înglobate, se aplică prin tehnica ,,prafului și a lichidului” acrilatul baropolimerizabil, încet, picătură și praf (până ce rezultă un amestec saturat) până la obținerea grosimii dorite la nivelul întregii baze.

Polimerizarea sub presiune se execută într-o incinta specială la 40-50° C și 2,5 atmosfere timp de 20–30 minute. Fotopolimerizarea (în cazul rășinilor fotopolimerizabile) are loc într-o incintă specială. Finisarea, lustruirea se execută foarte ușor, materialele, și unele și altele, permițând obținerea unor construcții deosebit de frumoase și atrăgătoare pentru copii, în interiorul lor putându-se aplica o gamă foarte mare de imagini, elemente sclipitoare, culori etc. Tehnicile amintite sunt utilizate practic în toate laboratoarele de tehnică ortodontică.

Secționarea plăcilor se face fie cu un disc metalic de tip Horico fie cu o freza cilindrică subțire, fie cu ajutorul unui fierăstrău cu o pânză îngustă, foarte asemănător cu cele din laboratoarele de tehnică dentară. Avantajele secționării cu fierăstrăul sunt decisive, astfel că aspectul secțiunii este net, continuu, cu un design perfect.

Fig.II.11. Trasarea conturului pentru secționarea plăcii

Pericolul ca în momentul secționării fragmentelor să se accidenteze vreun element de sârmă, este practic nul. Se pot realiza linii de secțiune complexe prin montarea și demontarea pânzei fierăstrăului pe sub elementele de sârmă.

Fig.II.12.Secționarea plăcii

Polimerizarea se poate realiza autoindus sau în policlav sub presiune și la temperatură. Policlavul este un vas cu capac, care se închide ermetic și prevăzut cu manometru, dispozitiv cu ventil pentru introducerea aerului sub presiune, o supapă de siguranță și un buton care deplasează o clapetă cu dublu rol.

Fig.II.13 Polimerizarea

În vasul de polimerizare se pune apă la 30° C, într-o cantitate suficientă care să acopere modelul și pasta acrilică. Aparatul ortodontic este introdus la polimerizare când suprafața pastei acrilice devine mată. Se închide capacul, se introduce aer până la presiunea de 2,2kgf/cm2 și se asigură polimerizarea timp de 30 minute.

8.Finisare si lustruire

Excesele se îndepărtează cu discuri sau freze de acrilat, asigurîndu-se o grosime minimă și uniformă a aparatului. Am folosit micromotorul la care am atașat piese din ce în ce mai mici, cu zimți din ce în ce mai fini pe măsură ce prelucrarea presupunea operații din ce în ce mai fine.

Suprafață mucozală nu a fost prelucrată decât la marginile ei prin rotunjirea marginilor lucrării. Întrucât am avut și niște plusuri, am folosit indigou așezat pe model, astfel încât zonele respective să se imprime pe lucrare, după care am luat cu freza respectivele plusuri, adaptând lucrarea pe model.

Fig.II.14.Finisarea și lustruirea

În faza prelucrării trebuie o atenție sporită în zonele adiacente croșetelor, deoarece acestea nu trebuiesc atinse cu freza pentru a nu le fi afectată structura metalică ce ar duce la pierderea proprietăților lor mecanice.

Fig.II.15.Finisarea și lustruirea

Lustruirea perfectă este foarte importantă, deoarece ea concură la determinarea pozițiilor statice și dinamice ale limbii

La confecționare suprafețele exterioare și marginile, vor fi prelucrate mai întai cu pietre mari și cu freze. La prelucrare trebuie ținut seamă de faptul că elementele din sârmă nu trebuie șlefuite.Am folosit în prima fază perii și pastă albă. În timpul periajului am mișcat lucrarea permanent pentru ca urmele lăsate de perie să fie cât mai mici. După perii am folosit puful alb cu care am dat luciul final. Nici în această etapă nu am prelucrat zonele mucozale pentru a nu pierde aderența lor.

Fig.II.16.Finisarea si lustruirea

9.Proba in cavitatea bucală

Fig.II.17 Proba in cavitatea orală

Îngrijirea aparatului mobil:

se poartă exact cât indică ortodontul

se spală după fiecare masă, sau cel puțin odată pe zi cu săpun și perie

cât nu este în gură se păstrează curat în cutia de protecție

se scoate din gură trăgând numai de sârmele laterale

se activează șurubul la intervale stabilite de medic

nu se mănâncă gumă de mestecat

nu se rod unghiile cu aparatul în gură

nu se pierde nici o ședința de activare, dacă nu se poate ajunge

trebuie anunțat ortodontul cu cel puțin o zi înainte

III. Concluzii

Plăcile palatine de dilatare sunt des folosite în problemele de corectare a pozițiilor dinților în cazurile de malocluzie și pentru creșterea lățimii maxilarului.Aceste aparate se ancorează pe arcadele dentare prin intermediul unor elemente de retenție cum ar fi croșetele sau gutierele.

Aceste aparate prezintă o serie de avantaje care le recomandă spre utilizare precum : eficacitate, stabilitate, cost scăzut, complianță ridicată, reparații rare sau chiar controale periodice la intervale lungi de timp. In același timp, prezintă și unele dezavantaje cum ar fi : dificultați în fonație si miscări dentare, reacții alergice, gingivale sau paradontale, perioadă îndelungată de tratament.

Elementele plăcilor mobilizabile prezinta funcții distincte pentru realizarea corecției malocluziei : baza plăcii ( care este în general confecționată din acrilat) sub acțiunea elementului activ (cu ajutorul resorturilor și șuruburilor) exercită presiune asupra dinților si a suprafeței periostului procesului alveolar ceea ce conduce la o dilatare osoasa, iar arcurile din oțel inoxidabil, elementele active ale plăcii, prezintă diverse bucle cu roluri specifice de rearanjare a dinților. Șurubul ortodontic păstreaza stabilitatea bazelor plăcii ortodontice si este elementul cheie in reactivarea acesteia.

Un anumit complex de factori duc la diminuarea efectelor ortodontice scontate : masticatia, gravitația, fonația, topografia particulară a arcadei, axurile diferite de implantare a dintilor sau chiar jocul formațiunilor mobile din cavitatea orală. Efectele pozitive datorate contracarării elementelor precizate anterior sunt mult mai evidente cu creșterea suprafeței de ancorare și cu cât se realizează o uniformizare mai bună.

Construcția unei plăci ortodontice presupune urmarirea strictă a unui algoritm care presupune urmatorii pași : realizarea amprentei cu ajutorul unei port – amprente selecționate în funcție de perimetrul arcadei, o tehnicaă de amprentare realizată cu acuratețe de către medicul stomatolog, tunarea modelului înaintea modificării volumului amprentei confecționate din alginat, confecționarea elementelor din sârma, pregătirea și montarea șurubului, aplicarea acrilatului prin cele două tehnici diferite ( tehnica pluberii si a lichidului sau tehnica pastei), urmate de prelucrarea, finisarea și lustruirea modelului și finalizate cu o proba în cavitatea bucală.

Bibliografie

1. Bassigny F. – “Manuel d`orthopedie dento-faciale”, Edition Masson, 1991, Paris;

2. Boboc Gh. – “Anomaliile dentomaxilare”, Editura Medicală, Bucuresti, 1971;

3.Boboc Gh. – “Aparatul dentomaxilar – Formare si dezvoltare”, Ed. Medicală, București, 1979, 1996;

4. Cocărlă Elvira. – “Ortodonție”, curs litografiat, Cluj – Napoca, 1996;

5. Colyer J F. Notes on the treatment of irregularities in position of the teeth. London: The Dental manufacturing company, 1900.

6. D.Roberts-Harry and J.Sandy; Orthodontics .Part 5; Appliances choices; British Dental Journal 2004; 196;9-18

7. Diaz Freddie E.W. et.al. – Laboratorio en Ortodoncia : Manual de procedimentos, UPCH, Lima, 1999.

8. Elizabeth A. Turbi, Stephen Richmond and Jean L. Wright; Social inequality and discontinuation of orthodontic treatment: is there a link; European Journal of Orthodontics 25 ; 2003; 175-183

9. Falace A Donald – “Emergency dental care. Diagnosis and Management of Urgent Dental Problems”, Ed. Williams &Wilkins, Baltimore, 1995;

10. Faltin, C.O; Faltin J. – “Bionator de Balters” – Rev Dental Press Ortod Ortop Facial, v.3, n.6, p.70-95, 1998.

11. Firu P. – “Introducere in studiul anomaniilor dentomaxilare”, Ed. Academiei R.S.R., 1981;

12. Frans P.G.M, Vander linden; the application of removable orthodontic Appliances in Multiband techniques; Angle orthodontist; Vol 39, no 2; 1929

13. Gordon C. Dickson. Albert E. Wheatly. ,,An Atlas of Removable Orthodontic Appliances’’ Second edition

14. Graber TM , Newmann R.- “Removable Ortodontic Appliances”, p. 357-361

15. Graeber T. – “Orthodontics – Current principles and techniques”, Ed. Saunders, Philadelphia – London, 1995;

16. Graber, Neumann. Removable Orthodontic Appliances, 2nd Edition. Philadelphia, Saunders ;1977.

17. Graber, Swain. Orthodontics: Current Principles & Techniques, III Ed. Philadelphia, Saunders 1975.

18. Grohman Ulrike – Aparatologia en Ortopedia Funcional : Atlas grafico, Ed. AMOLCA, Caracas, 2002.

19. Grohmann U – “Aparatologia em Ortodontia e Ortopedia Dentofacial e Ortopedia Funcional – Atlas Ilustrativo”, p. 22 e 23, Editora Santos, 2003.

20. Grivu O., Cristoloveanu R., Medrer O. – “Stomatologie Pediatrică”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975;

21. Henriques J.F.C., Almeida M.R., Janson G.R.P. et. al. – “ Tratamento dama oclusão classe II,1ª divisão, com retrusão mandibular utilizando o bionator previamente a aparelhagem fixa: relato de um caso clínico. Ortodontia v.30, n.3, p.74-79,1997.

22. Hoyle A. The development of removable appliances in the United Kingdom. Br J Orthod 1983; 10: 73-77

23. K Vijayalakshmi – Removable Orthodontic Appliances

24. Kerr W J S,Buchanan I B, McColl J H. The use of the PAR index in assessing the effectiveness of removable orthodontic appliance; Br J Orthod 1993;20;351-357

25. Kerr W J S. The first orthodontic diploma.Br Dent J 2000; 188: 299-300.

26. Kerr W J S, McColl J H, Frostick L. The use of removable orthodontic appliances in the General Dental Service. Br Dent J 1996; 181: 18-22

27. La Luce Mauro – Terapias ortodonticans, Ed. AMOLCA, Caracas, 2002.

28. Lange, D.W.; Kalra, V.; Orth, D.; Broadbent JR.,B.H.; Powers,M.;Nelson,S. – “Mudanças no Perfil do Tecido Mole após o Tratamento com o Bionator” – Rev Dental Press Ortod Ortop Facial, v.1,n.1, p.29-36, 1996.

29. Mathewson R. J., Primosch R. E., Robertson D. – “Fundamentals of Pediatric Dentistry”, Ed. Quintessence Books, Chicago, 1987;

30. McDonald R. E., Avery D. R. – “Dentistry for the child and adolescent”, C. V. Mosby, St. Louis, 1983;

31. Milicescu Viorica – “Examenul clinic in ortodonție”, Ed. Cerma, București, 1996;

32. Mills J. R. F. – “Principles and practice of Orthodontics”, Churchill Livingstone, Edinburgh – London, 1987;

33. Moyers R. E. – “Handbook of Orthodontics for the Student and [anonimizat]”, Y.B.M. Publishers Inc., Chicago, 1992;

34. Milton Asbel: A Brief History of Orthodontics, AJO-DO, Sept. 1990, Vol. 98, No.3,176-83

35. Orthodontics in 3 millennia. Chapter 3: The professionalization of orthodontics AJO-DO, Sept. 2005, Vol. 127 No. 6,749-53.

36. Proffit, W.R.: Contemporary Orthodontics, 2nd ed., Mosby, St. Louis, 1993, pp. 52, 123, 126-128, 201, 205, 216, 418-420.

37. Profitt W. R. – “Contemporary Orthodontics”, C. V. Mosby Co., St. Louis, 1986;

38. Removable orthodontic therapy- Clinics or/and Science -Marina Lapter Varga- Department of Orthodontics, School of Dental Medicine, University of Zagreb, Zagreb, Croatia

39. Rakcosi Th. J. – “Kiefer Orthopadie”, Dresden, 1990;

40. Sandler P J, DiBiase D. The inclined bite-plane – a useful tool. Am J Orthod Dentofac Orthop 1996; 110: 339-350.

41. Sumant goel; Torquing With Removable Appliances; JCO ; Volume 1981 Dec;824 – 824

42. Spiro j. Chaconas; Removable orthodontic appliances; Journal of clinical Orthodontics volume 1971 jul; 363 – 375

43. Stanciu D., Dorobaț Valentina – “Ortodonție”, Ed. Medicală, București, 1992;

44. Tang E L K, Wei S H Y. Assessing treatment effectiveness of removable and fixed orthodontic appliances with the occlusal index.Am J Orthod Dentofac Orthop; 1990; 99: 550-556.

45. Tulley W. J. – “A Textbook of Orthodontics”, Ed. Wright, London, 1986;

46. Vijayalakshmi PS; Veereshi AS; Orthodontics in the past millennium; Journal of Advanced Dental Research VoII : Issue I: October, 2010

47. Zarnea Livia – “Pedodonție”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1994

48. William Grossman, James .P ; Removable appliance therapy- part II source: Journal of clinical orthodontics; volume 1970 Aug; 432 – 439

49. www.Indian Dental Academy.com

50. www.esanatos.com

51. www.scribd.com