Obiective Si Tratament Recuperare Bft In Cazul Umarului Blocat

Introducere

Umărul blocat constituie o suferință frecvent întâlnită, care începe sub formă de dureri moderate ale umărului cu exarcerbări nocturne (se poate diagnostica în acest prim stadiu un umăr dureros simplu), dar a cărui evoluție, de obicei lentă, se face către o limitare progresivă a mișcărilor; cu timpul, durerea dispare total, dar mobilitatea articulației scapulohumerale este complet sau aproape complet abolită, realizându-se aspectul de umăr blocat; bolnavul are dificultăți mari iîn efectuarea unor gesturi cotidiene (îmbrăcatul, pieptănatul etc.) ca și în exercitarea unor profesiuni manuale.

În acest tip particular de periartită scapulohumerală, substratul anatomic îl reprezintă leziunile inflamatoare ale capsulei glenohumerale, cu evoluție către fibroza (capsulită retractilă).

La examenul obiectiv se constată că toate mișcările articulației sunt mult reduse, atât cele active, cât și cele pasive.

Evoluția este de lungă durată; dacă nu există un tratament adecvat, blocajul umărului poate dura câteva luni; în timp însă, uneori după șase luni, alteori după un an, umărul începe să se libereze iar cei mai mulți bolnavi își recuperează în intregime mobilitatea.

CAPITOLUL I ANATOMIA UMĂRULUI

Umărul este articulația care unește membrul superior la torace prin intermediul extremității unui os al brațului: HUMERUSUL, extremitatea externă a CLAVICULEI și extremitatea externă a SCAPULEI (OMOPLATUL).

  Articulația umărului este cea mai mobilă a întregului corp uman și din acest motiv este și cea mai instabilă. De aceea se înregistrează cel mai mare procent de luxații (dislocații) ale umărului la adultul tânăr.

Umărul este în principal constituit din două articulații distincte:

Articulația dintre humerus și omoplat (articulația glenohumerală)

și articulația dintre acromion și claviculă (articulația acromio-claviculară)  

1.1 Oasele și articulațiile

Oasele care intră în alcătuirea umărului sunt humerusul (osul brațului), scapula și clavicula. Acoperișul umărului este format dintr-o porțiune a scapulei numită acromion. Umărul este format de fapt din patru articulații. Cea mai importantă articulație a umărului este numită articulația glenohumerală, se formează în locul în care capul humeral se potrivesșe la nivelul unei scobituri de la nivelul scapulei. Această scobitură poartă numele de cavitate glenoidă. Articulația acromioclaviculară este situată între acromion și claviculă. Articulația sternoclaviculară realizează conexiunea între braț, umăr și scheletul principal al toracelui anterior.

O articulație falsă se formează în locul în care scapula alunecă la nivelul toracelui. Această articulație, numită articulația scapulotoracică, este una din cele mai importante deoarece necesită ca mușchii din jurul scapulei să acțtioneze împreună, pentru a păstra glenoida în linie în timpul mișcărilor umărului.

Cartilajul articular este un material care ascunde capetele articulare ale fiecărui os. Cartilajul articular are o mărime aproape de 0,6 cm la articulațiile mari, care trebuie să suporte sarcini mari. Și este puțin mai subțire la articulații precum umărul, care în mod normal nu suportă greutăți. Cartilajul articular este alb și strălucitor și are o consistență de cauciuc. Este alunecos, lucru care permite suprafețelor articulare să se miște una pe lângă alta fără a produce leziuni.

Funcția cartilajului articular este să absoarbă șocurile și să ofere o suprafață foarte netedă pentru a înlesni mișcările. Există cartilaj articular în orice loc în care două suprafețe osoase sunt articulate. La nivelul umărului, cartilajul articular ascunde capătul proximal al humerusului și regiunea din cavitatea glenoidă a scapulei.Articulația gleno-humerală

Cavitatea articulară a omoplatului poartă numele de glenă și are o formă aproape plată. Se articulează cu capul humeral ce are o formă asemănătoare cu o treime de sferă. Astfel formată, această articulație este mult mai puțin limitată în mișcări față de articulația șoldului. Acesta este motivul pentru care această articulație este cea mai mobilă, însă și cea mai instabilă, cu riscul de luxație. Cele două suprafețe articulare sunt menținute în contact prin intermendiul unor ligamente care înconjoară oasele. Ansamblul acestor ligamente poartă numele de capsulă. Această capsulă se insera atât pe humerus cât și pe periferia glenei. La periferia glenei se află un țesut cartilaginos care aderă la capsulă, de formă ovoidală, care se numește burelet glenoidian.

Deasupra stratului ligamentar există stratul muscular, format din 4 mușchi care se atașează la omoplat: supraspnos, subspinos, subscapularul și rotundul mic. Extremitățile acestor mușchi constituie coafa rotatorilor. Aceste tendoane se inseră de jur împrejurul capului humeral., unindu-se și înconjurând astfel articulația gleno-humerală dinspre anterior până la posterior. În momentul în care acești mușchi se contractă, se produc mișcări ale articulației umărului.

1.2 Ligamente și tendonul bicepsului

Exista câteva ligamente importante la nivelul umărului. Ligamentele sunt structuri de țesut moale care conectează oasele între ele. O capsulă articulara este un sac impermeabil care înconjoară articulația. La nivelul umărului, capsula articulara este formată dintr-un grup de ligamente care leagă humerusul de glenoida. Aceste ligamente sunt principala sursă de stabilitate a umărului. Acestea țin umărul la locul său și împiedica dislocarea să. Ligamentele atașează și clavicula de acromion în articulația acromioclaviculară. Două ligamente fac legătura dintre clavicula și scapula prin atașarea de procesele coracoide, doua bonturi osoase de la nivelul scapulelor, în fata umărului.
Un tip special de ligament formează o structură unică în interiorul umărului, numită labrum. Acesta este prins aproape în intregime în jurul marginii cavității glenoide. Când este observat în secțiune, labrum are formă de parcela. Forma și modul în care labrum se fixează formează o cupă profundă pentru articulația glenoidă. Acest lucru este important deoarece cavitatea glenoidă este atât de plată și superficială, iar capul humeral nu se potrivește perfect. Labrum-ul formează o cupă mai adâncă, pentru ca humerusu să se potrivească. Labrum-ul este prezent și în locul unde tendonul bicepsului se atașează de cavitatea glenoidă. Tendoanele seamănă mult cu ligamentele, cu excepția faptului că tendoanele se atașează de oase. Mușchii mișcă oasele, acționând asupra lor prin intermediul tendoanelor. Tendonul bicepsului își are originea la nivelul mușchiului biceps, traversează anterior umărul până la cavitatea glenoidă. În punctul cel mai superior al cavității glenoide, tendonul bicepsului se atașează de os și devine parte a labrum-ului. Această legătură poate fi o sursă de probleme când tendonul bicepsului este lezat și este desprins de la nivelul cavității glenoide.
Tendoanele coafei rotatorii reprezintă următorul strat al articulației umărului. Cele patru tendoane ale coafei rotatorii fac legătura dintre cel mai profund strat de mușchi și humerus.

Face de asemenea parte din coafa rotatorilor. Trebuie menționat că există două porițuni ale bicepsului:

Lungul biceps care trece prin interiorul articulțaiei și scurtul biceps care se inseră în afara articulației pe o proeminență a omoplatului, apoi se reunește cu cealaltă porțiune a tendonului pentru a cobora spre braț.

 Însă cea mai mare parte a mobilității umărului nu se datorează articulației scapulo-humerale, ci articulației dintre omoplat și torace (articulație scapulo-toracică).

Cele mai multe mișcări cotidiene cum ar fi pieptănatul, ducerea mâinii în buzunarul de la spate, ducerea mâinii la gură, sau închiderea sutienului, necesită mișcări globale complexe combinate ale umărului: abducție+rotație externă+ retropulsie, etc.

1.3 Articulația dintre acromion și claviculă (articulația acromio-claviculară)

Această mică articulație permite mișcări ale claviculei de rotație dinspre anterior către posterior. Clavicula este menținută în poziția anatomică de către două tipuri de ligamente. Un manșon situat între capătul claviculei și acromion.Două ligamente care unesc clavicula de o expansiune a omoplatului: procesul coracoid.

Articulația acromioclaviculară (AC)

Este o articulație formată între claviculă și acromion. Acromionul este proeminența omoplatului care dă forma umărului. Articulația AC ne oferă posibilitatea de a ridica brațul deasupra capului.

 Articulația glenohumerală, sau articulaița umărului, este o articulație de tipul minge-cavitate. "Mingea" este partea de deasupra, rotunjită a humerusului, și "cavitatea" este partea în formă de castron a omoplatului, denumită glenoid. Această articulație permite brațului să aibă mișcări circulare în fața și pe lângă corp.

 Labrumul este o bucată de cartilaj care așează capul humerusului și glenoidul. Acest cartilaj ajută, de asemenea, la stabilizarea articulaiței. Mușchii rotatori sunt un grup de patru mușchi care trag humerusul în omoplat. Mușchii rotatori stabilizează articulaița glenohumerală și ajută la rotirea brațului.

 În umăr sunt situate două structuri în formă de sac, numite bursite. Bursita secretă un lichid lubrifiant care reduce frecarea părților mobile ale articulației. Împreună, toate aceste structuri formează una dintre cele mai flexibile articulații din corp.

CAPITOLUL II PATOLOGIILE UMĂRULUI,

TRAUMATISME ȘI REUMATISME

2.1 Traumatismele umărului

Din punct de vedere lezional umărul suferă: luxații ,contuzii, plăgi, fracturi, ,arsuri.

Luxația umărului

Este cea mai frecventă luxație și, în 96% din cazuri apare în urma unui traumatism. Luxația anterioară se produce prin mecanism de abducție,retroflexie,și rotație externă forțată a brațului, practic printr-o cădere pe mână cu brațul în această poziție.Varietatea antero-interna este cea mai frecvența, în timp ce luxația posterioară, produsă prin hiperrotatie internă,adducție și anteflexie este cea mai rară.

Luxația glenohumerala are o incidență de 2% în populație, și 7% la atleți. Poate fi anterioară –inferioara (90%),  posterioară (4%), inferioară sau erecta (1%). În 1% din cazuri se asociază cu fractura capului humeral sau cavității glenoide.

Simptomatologie.

Durerea vie, tumefacția și impotenta funcțională totală a brațului, deformarea și atitudinea vicioasă caracteristica: semnul epoletului (depresiune la nivelul cavității glenoide a omoplatului), bombarea santului deltoido-pectoral,se poate palpa capul humeral în axila,semnul Berger (brațul este în abducție ireductibilă).

Diagnostic.

Examenul radiologic este indispensabil pentru diagnosticul de luxație cu sau fără fractura asociată și este obligatoriu înainte și după reducere.Sunt 2 incidente:

-anteroposterioară
-axilară.

Uneori, în cazul unor leziuni asociate, se pot efectua radiografii transtoracice,radiografie de scapula în Y.

Fractura claviculei

Clavicula este unul din oasele principale ale articulației umărului.
Împreună cu scapula și articulația acromioclaviculară susțin umărul, dau stabilitate și forța umărului.
Protejează, de altfel, pachetul de nervi și vasele de sânge care merg de la gât la umăr (plexul brahial).

Cauze

O fractură de claviculă apare printr-un traumatism pe o mână întinsă sau prin contact direct pe claviculă sau pe umăr. Acest tip de accidente intervin în sporturi ca fotbal, wrestling (lupte libere) sau hochei pe gheață.

Simptome

Simptomele unei fracturi de claviculă:
– durerea acută brusca după lovire direct pe claviculă sau în umăr
– imposibilitatea de a ridica membrul respectiv din cauza durerii
– senzație de frecătura la încercarea de a ridica membrul afectat.

Uneori, umărul pare detașat și dacă este prezentă o deformație, aceasta are aspect de umflătură sau gâlma de-a lungul claviculei. Foarte rar, osul perforează pielea,dar mai des o poate împinge.
O fractură de claviculă nu este gravă de obicei. În cazuri rare, poate perfora un plămân sau determina fractura unei coaste sau secționarea unor nervi sau vase. Aceste modificări pot duce la un membru palid său rece, amorțit sau cu furnicături.

Diagnostic

O fractură de claviculă poate fi diagnosticată prin anamneza și examen obiectiv. Medicul va verifica:
– aria afectată și va cauta deformări ale osului sau gâlme
– circulația periferică a brațului prin căutarea pulsului și observarea culorii tegumentului și a temperaturii
– afectări ale nervilor sau vaselor de sânge
– unghiurile mișcării umărului și altor articulații
– forță musculară în membrul afectat.
Medicul va recomanda o radiografie pentru a găsi locul exact al fracturii și gradul de severitate.

Obiective:

– combaterea redorii articulare;

– recuperarea gestuală a articulației umărului.

– refacerea stabilității și a mobilității articulare;

– combaterea durerii și a inflamației;

– refacerea supleții și a forței musculare;

Mijloace folosite:

Tratamentul medicamentos

Acesta este folositor din faza acută și este alcătuit din medicamente, vitamine, infiltrații și la nevoie antibiotice. La umărul dureros simplu ca medicație se ia aspirină, se fac infiltrații cu acetat de hidrocortizon. După ce durerilor au mai cedat , la umărul dureros acut se administrează fenilbutazona sau indometacinul. În general se execută mișcări pentru a se evita anchilooza. Deci atât în umărul dureros simplu cât în special în umărul dureros acut, mobilizarea (activa și pasivă) va fi prudentă, treptată.

În umărul blocat în prima fază (de infiltrație activa, însoțită de dureri), este utilă corticoterapia generală. În fazele tardive orice tratament medicamentos este inutil. Tratamentul esențial este kineziterapia sau balneo-kineziterapia, razele infraroșii (IR), ultrascurtele (UȘ). Unele intervenții chirurgicale ( extirparea focarului calcifiat, tăierea tendonului bicipital, înlăturarea articulară) au indicații restrânse și rezultate greu de apreciat.

Tratamentul igieno-dietetic

Tratamentul igienic constă în punerea în repaus a umărului afectat. În cazul în care durerile acute sunt intense, repausul trebuie efectuat prin imobilizarea membrului superior cu ajutorul unei eșarfe, menținându-l în adducție. Repausul nu trebuie exagerat (ca intensitate) și nici prelungit (ca durată), având în vedere faptul că el poate contribui la apariția capsulitei retractile și a sindromului distrofiei simpatice refflexe.

Tratamentul dietetic este format dintr-un regim alimentar hiposodat ca urmare a tratamentului cu antiinflamatoare nesteroidiene.

Kinetoterapia

Se face la început prin mișcări pasive, care sunt:

– antepulsie –locul unde ținem priză pe umăr și contrapriza pe cot luând mâna bolnavului prin ușoara vibratie în antepulsie, până in locul pe care-l poate face bolnavul;

– retropulsie – priza este tot pe umăr și contrapriza pe plica cotului care se face tot prin ușoară vibrație mișcând mâna către spatele bolnavului.

Mișcările de antepulsie și retroplsie sunt executate în jurul unui ax transversal pe plan sagital:

– abducție și adducție executate în plan frontal în jurul unui ax sagital.

– rotație externă (în jurul unui ax vertical)

– rotație internă (în jurul unui ax vertical)

Pe lângă aceste mișcări de început umărul poate executa și mișcări combinate ca:

– mâna, umăr opus

– palma, regiunea cervicală

– circumducție.

După ce s-au executat aceste mișcări pasive urmează mișcările active pe care bolnavul le realizează singur, iar după acestea se mai fac mișcări active cu rezistența în care maseurul tine rezistenta iar pacientul încearcă să execute mișcările.

Posturarea umărului

În flexie: pacientul așezat în poziția decubit dorsal cu brațul sus în prelungirea trunchiului, genunchii flectați, un săculeț cu nisip este dispus la nivelul 1/3inferioare a brațului; cotul este extins; se menține 15 minute

În extensie: pacientul așezat în poziția decubit dorsal pe o banchetă cu brațul afectat în afara planului de sprijin, un săculeț cu nisip este dispus la nivelul 1/3 inferioare a brațului.

În abducție: pacientul este așezat pe un scaun cu spătar încât spătarul scaunului să fie sub axila; între spătarul scaunului și axila se dispune o pernă încât brațul să fie mobilizat în abducție

În rotație externă: pacientul este așezat în decubit dorsal pe o banchetă cu mâinile sub cap, acesta încearcă coborârea coatelor pe planul patului.

În rotație internă: pacientul din poziția așezat pe un scaun se straduieste să duca antebrațele în regiunea lombară.

Mobilizarea activă cu eliminarea gravitație (mișcarilor umărului sunt indolore iar contracturile musculare sunt suprimate).

Din decubit dorsal

Membrul superior afectat este așezat pe un plan alunecos; pacientul executa abductii-adductii.

Din decubit lateral

Cu o planșetă intre braț și corp; se execută anteductii și retroductii ale membrului superior afectat

Din ortostatism (mișcările de tip Codman )

Cu trunchiul aplecat la 900, membrul sănătos este sprijinit de deun scaun sau de o masă, brațul afectat atârna liber; pacientul executa mișcări de pendulare anteductie-retroductie și circulare a membrului superior.

Manevre de întindere capsuloligamentare

Kinetoterapeutul aduce pasiv brațul la nivelul limită al mișcării (abducție,adducție, retropulsie și altele); la acest nivel se execută o forțare progresivă încercând depășirea acestui prag, forțarea nu se face liniar, ci concomitent cu o mișcare de circumducție de mica amplitudine. Când se ajunge la limita de suportabilitate a bolnavului, brusc se relaxează aducându-se brațul cu câteva grade doar sub limita inițială.

Din decubit lateral, brațul în abducție, kinetoterapeutul în fața pacientului și își prinde antebrațul drept, mâna sa dreaptă prinde omoplatul la nivelul inserției trapezului mijlociu; execută o ușoară tracțiune.

Pacientul este așezat pe un scaun, kinetoterapeutul în lateral pe partea afectată, plasează antebrațul sau sub axila pacientului împingând în sus iar cu mâna opusă plasată la nivelul cotului executa o adducție „forțată” a brațului

Antrenamentul izometreci al umărului ( nu și în cazul fracturilor incomplet consolidate)

Din decubit dorsal

Genunchii flectați, mâinile situate la ceafă, kinetoterapeutul opune rezistență pe fața internă / coborârea coatelor

Brațele întinse pe lângă cap prind o bară, pacientul ridica bară la 300 de sol, menține câteva secunde, iar apoi relaxează.

Din decubit lateral

Brațul afectat cu cotul flectat având o ganteră în mână; pacientul realizeaza rotații interne și externe ale umărului prin apropierea și dapărtarea ganterei de trup, în poziția funcțională se menține câteva secunde.

Membrul superior afectat având o ganteră în mână; execută abducția brațului la 1800 și menține poziția câteva secunde, apoi face adducție.

Din așezat:

Membrul afectat pe masă ținâd o greutate în mană; ridică mâna puțin deasupra mesei și menține poziția câteva secunde, după aceea relaxează.

Lateral de masă, membrul afectată cu o greutate în man; pacientul ridica mâna puțin deasuprea mesei și menține câteva secunde, relaxează.

Din ortostatism

Pacientul situat cu spatele la perete, cu brațul afectat având cotul în extensie, pacientul împinge cu palma în perete, menține câteva secunde, apoi relaexeaza.

Cu fața spre perete, membrul afectat este cu cotul în flexie; pacientul împinge în perete și menține câteva secunde, relaxează.

Tehnici de facilitate neuropropiceptiva

Izometria alternanta

Pacientul așezat, kinetoterapeutul homolateral reazlizeaza prinză în 1/3 distala a brațului cu o mână pe fata posterioara iar cealaltă pe fata anterioară; se execută contraindicații izometrice scurte, alternative, pe agoniști și antagoniști, fără pauze (se realizează pe rând toate punctele arcului de mișcare; apoi și pe celelalte sensuri de mișcare).

Hold-relax

Se începe pe musculatura puternică ( de ex pe extensori) kinetoterapeutul opune rezistență deasupra cotului, pacientul se opune rezistenței câteva secunde, apoi relaxează (comanda: ține-relaxează); se repeta de câteva ori, apoi pacientul executa flexia umărului ( musculatura slabă).

Inversarea lentă cu opunere

Se începe pe musculatura slabă ( de exemplu lfexorii).kinetoterapeutul face priză în 1/3 distala a antebrațului, pacientul executa flexia brațului iar la finalul mișcării kinetoterapeutul opune rezistență; apoi se schimba priza și se face pe sensul opsu.

Execitii active și active cu rezistența

Din decubit dorsal

Genunchii flectați, mâinile la ceafă; pacien tul executa ridicarea/coborârea coatelor;

Genunchii flectați, cu un baston prins de capete; pacientul executa flexia brațelor.

Membrele superioare în flexie 90* prind un cordon elastic; execută adductia-abductia brațelor.

Membrele superioare în flexie și abducție de 90* cu 2 gantere în mâini coatele întinse; execută aductii-abductii orizontale.

Din așezat

Pe un scaun, cu spatele lipit de speteaza, în mâini un baston/ o bară ținut deasupra capului, coatele extinse; se execută ducerea bastonului/barei pe umeri;

Pe un scaun, spatele lipit de speteaza, în mâini câte o ganteră, executa flexia brațelor la 90* cu ușoară addcutie; simultan/alternativ.

Pe un scaun, cu o bandă elaxtica în mâini la nivelul coapselor pacientul executa flexia brațelor la 90*, apoi abducția orizontrala a brațelor prin întinderea cordonului elastic, apoi revenire.

Pe un scaun, cu o bandă elastică ținută în mâini deasupra capului (brațele în abducție de 180*); pacientul executa aducția nbreatelor prin întinderea cordonului elastic.

Din ortostatism

Cu mâinile pe șolduri, picioarele ușor depărtate; pacientul executa ridicarea și coborârea umerilor.

Cu mâinile pe umeri; pacientul executa apropierea coatelor și depărtarea lor.

Cu fața la spalier, mâinile prind sipca de la nivelul umerilor; pacientul executa flotări.

Cu fața la spalier, mâinile prind sipca de la nivel lombar; pacientul executa semigenoflexiuni.

Pacientul executa circumducții ale brațului la roată cu mâner din diverse poziții (cu fața la roata sau din lateral).

Cu fața la roată cu mâner, mâinile prind roata de-o parte și de alta și execută o mișcare de rotație internarotatie externă a brațului.

Cu o bandă elastică ( terra bând) prinsă la spate; pacientul executa mișcări de „ ștergerea spatelui”

Cu o bandă elastică prinsă sub planta unui picior; pacientul executa abducții și adductii ale membrelor superioare.

2.2 Reumatismul degenerativ și reumatismul inflamator

Reumatismul degeranativ poartă numele generic de artroza. Se întâlnește în general la persoane în vârstă, sau care au unele malformații articulare din naștere (ca de exemplu luxație congenitală de șold, scurtări ale unui membru din naștere, etc)

În funcție de localizare exista mai multe tipuri de artroze.

artroze ale genunchilor = gonartroza

artroze ale coloanei = spondiloza (cervicală. toracala lombara, etc)

artroze ale șoldurilor = coxartroza

alte artroze

Atriculatiile în artroze au în general următoarele caracteristici:

temperatura articulației este normală

durerea articulara apare la efort și frig, și se ameliorează la repaus și căldura

durerea se poate însoți de cracmente (zgomote, pocnituri) la nivelul articulației bolnave.

Reumatism inflamator, numit generic artrita, pot să aibă următoarele caracteristici:

apare și la persoane mai tinere

articulațiile bolnave sunt de obicei roșii, calde și mai umflate

durerea este prezenta și în repaus

caldura- sau tratamentul balnear- poate agrava durerea și evoluția bolii.

Exemplu de reumatisme inflamatorii:

Reumatismul articular acut, care apare la copii/tineri și poate afecta și inimă

Poliartrita reumatoida

Spondilita anchilozantă

Polimialgia reumatică

Fibromialgia

Artrita prosiazica

Cea mai importantă este periartrită scapulo-humerala sau P.S.H., cu o frecvență foarte mare. Caracterul cel mai important al articulației umerilor este mobilitatea maximă. Aceasta presupune o anumită construcție anatomică, care să permită umărului să răspundă la cele mai mari solicitări din

punct vedere motor
Mobilitatea este asigurată, în primul rând, de cele trei articulații constitutive, și anume: scapulo-humerala – care este cea mai importantă – acromio-claviculara și toraco-claviculară.
Partea musculară este alcătuită dintr-un plan profund, unde este situat bicepsul, și unul mai superficial, ocupat de deltoid. Între aceste două planuri musculare se găsește bursa subdeltoidiană sau acromio-deltoidiană, cu rolul de a favoriza alunecarea și de a ușura mișcarea. Aici este sediul afecțiunii și al tuturor modificărilor patologice în P.S.H.
Cauzele traumatice, solicitările maxime, eforturile de prehensiune (prindere), ca și alte cauze, între care a frigore, își au primul rol.

2.3 Reumatismele abarticulare

Reumatismele abarticulare sunt afecțiuni dureroase ale părților moi ale aparatului locomotor, manifestări care nu interesează articulațiile, ci mușchii, formațiunile periarticulare și nervii, de unde și denumirea de reumatism muscular și nervos.Reumatismele abarticulare cuprind: periartrite, bursite, tendinite, miozite și mialgii, epicondilita.

Semnele clince sunt dominate de durere sub diverse forme (înțepătura, junghi, durere surdă, continua etc.) și redoare. Intensitatea durerii variază în funcție de factori externi climatici, sau interni psihogeni. Ea se calmează prin repaus și se exacerbează la frig, efort fizic. Uneori examenul radiografie arata calcificări de părți moi sau osteoporoza a oaselor .

Manifestările reumatismului abarticular

Sindroamele aferente reumatismului abarticular pot avea evoluție acută, subacuta sau cronică și se manifesta prin simptome ce includ eritem, edem, sensibilitate locală, durere, eventuale tumefacții și, nu în ultimul rând, limitarea mobilității zonei afectate.

Cauzele reumatismului abarticular

În general, instalarea reumatismului abarticular este favorizată de uzură specifica înaintării în vârstă, apariția acestuia fiind însă influențata și de alți factori, precum infecțiile localizate sau generalizate, efortul fizic susținut, dereglările metabolice, traumatismele, diverși factori interni psihogeni, temperaturile scăzute însoțite de umiditate ridicată, cât și degenerarea tisulară.Cu toate acestea, diferitele forme ale reumatismului abarticular nu pot fi explicate în totalitate de existența acestor factori, în anumite situații instalarea lor având cauze necunoscute.

Diagnosticarea reumatismului abarticular

Diagnosticarea reumatismului abarticular poate fi problematica, din perspectiva faptului că adesea simptomele sale se confunda cu cele specifice altor afecțiuni reumatismale, mai comune. Așadar, oricare ar fi tipul reumatismului abarticular cu care se confrunta un pacient – fibrozita, tendinita, bursita, paniculita, ligamentita – acesta este frecvent identificat abia după ce au fost excluse alte posibile variante.

Tratamenul reumatismului abarticular

Tratamentul consta în administrări de medicamente antiinflamatoare nesteroidiene, miorelaxante, sedați, anestezice și cortizonice injectate local, proceduri fizioterapice, gimnastică medicală. analgezice, repaus, fizioterapie (aplicarea de căldură umedă sau gheață).Bolnavii de reumatism abarticular trebuie să respecte o alimentație bogată în legume (crude sau sucuri) și fructe.De asemenea, în funcție de zona afectată și de manifestările specifice, metodele de tratament pot include și aspirații (cum se întâmpla în cazul bursitelor) ori intervenții chirurgicale.Nu în ultimul rând, gestionarea reumatismului abarticular se poate face și prin aplicarea de unguente locale, precum gelurile pe bază de diclofenac care contribuie la ameliorarea durerilor, dar și la reducerea inflamațiilor și a edemului.Pentru rezultate optime, gelul se aplică de 2-3 ori pe zi, prin masarea ușoară a zonei afectate, însă nu de-a lungul unor perioade mai mari de 14 zile.

2.4 Forme clinice. Cauze și simptome

Umărul blocat derivă din umăr dureros simplu. Din punct de vedere clinic, P.S.H. are trei forme sau stadii, și anume:

a) stadiul I – sau umăr dureros simplu;

b) stadiul II – sau umăr blocat acut;

c) stadiul III – sau umăr blocat cronic.

a)  Umărul dureros simplu (stadiul I) se caracterizează prin dureri vii, dar cu mișcări posibile, abducția fiind cea mai dureroasă mișcare. Este momentul când mușchiul supraspinos – mușchi mic care dă "startul" în această mișcare – este strivit între acromion și humerus, spaițu care constituie un adevărat defileu.

Este forma clinica cea mai frecvența. Bolnavul acuza dureri moderate în umăr când se îmbraca, se piaptănă, sau când solicita membrului superior respectiv prin purtatea unor greutăți. Durerile pot stânjeni bolnavul în timpul somnului, intensificându-se în anumite poziții
Are la bază tendinita, bursita sau tenosinovita, putând prezenta, clinic, un stadiu acut care evoluează spre subacut, urmat de un stadiu terminal, apoi de vindecare.

b) Umăr blocat acut (stadiul II) urmează primul stadiu său apare de la început astfel. Două semne sunt prezente: durerea vie și imobilizarea, adică blocarea umărului, datorită contracturii și redorii musculare.

Blocarea aceasta are ca substrat capsulita retractilă și se caracterizează, în primul rând, prin limitarea marcată a mobilității umărului,.Este o suferință frecvent întâlnită, care debutează cu dureri moderate ale umărului, exarcerbate nocturn, pretând la confuzia de umăr dureros simplu.
În timp însă, evoluând lent se instalează o limitare marcată a mobilității umărului realizând așa numitul « umăr înghețat ».

c) Umăr blocat cronic (stadiul III). Aici se constată blocarea umărului, cu dureri minime. Această formă se poate instala din stadiul II al P.S.H. sau poate apărea ab initio în această formă. Se constată o retracițe capsulară (De Seze) însoțită de contractură, prezente fiind și decalcificările peri articulare, mai mult sau mai puțin frecvente, depistate radiologie.
Diagnosticul nu este greu de făcut, dar trebuie să se elimine o serie de alte afecțiuni ce se pot ivi la nivelul umărului, și anume: traumatisme, alte artrite, tumori etc.

2.5 Evoluția umărului dureros

Evoluția umărului dureros simplu este favorabilă, vindecarea producându-se în câteva săptămâni sau cel mai mult în câteva luni fie spontan, fie în urma tratamentului. Uneori însă durerea se poate agrava, umărul dureros simplu devenind umăr dureros acut, hiperalgic.

Uneori evoluția spontană spre vindecare necesită 1-2 ani. La umărul blocat evoluția este îndelungată; în lipsa unui tratament adecvat, blocajul umărului poate persista câteva luni; cu timpul însă, uneori după 6 luni, umărul începe să se elibereze și majoritatea bolnavilor își recuperează în întregime mobilitatea.

Perioadele de exacerbare a durerilor pot să dureze de la câteva zile până la câteva săptămâni. La umărul dureros evoluția este uneori trenantă , durerile acute durând mai multe luni și nevrozând bolnavul; cel mai adesea, după câteva săptămâni durerile diminua treptat în intensitate, până ce dispar complet.

Subliniem caracterul recidivant al umărului dureros.

Evoluția periartritei scapulo-humerale de cele mai multre ori se termină obișnuit în câteva săptămâni, după care bolnavul își poate relua ocupația. Uneori rămâne cu senzație de jenă apărută la oboseală sau la frig și umezeală.

Umărul dureros simplu este forma clinica cea mai frecvența. Bolnavul acuza dureri moderate în umăr când se îmbraca, se piaptănă, sau când solicita membrului superior respectiv prin purtatea unor greutăți. Durerile pot stânjeni bolnavul în timpul somnului, intensificându-se în anumite poziții.

Are la bază tendinita, bursita sau tenosinovita, putând prezenta, clinic, un stadiu acut care evoluează spre subacut, urmat de un stadiu terminal, apoi de vindecare.

Umărul mixt este asocierea dintre un umăr dureros de origine tendinoasă, tendosinovitică sau bursitică și o limitare a mișcării prin contractură musculară antalgică în rotatori, flexori sau abductorii umărului. Limitarea mișcării în umărul mixt nu se datorează numai durerii, ca în formele precedente, ci și unei redori reale structurale

Umărul blocat blocarea aceasta are ca substrat capsulita retractilă și se caracterizează, în primul rând, prin limitarea marcată a mobilității umărului,.Este o suferință frecvent întâlnită, care debutează cu dureri moderate ale umărului, exarcerbate nocturn, pretând la confuzia de umăr dureros simplu.

În timp însă, evoluând lent se instalează o limitare marcată a mobilității umărului realizând așa numitul “umăr înghețat”.

CAPITOLUL III OBIECTIVE ȘI

TRATAMENT RECUPERARE BFT

Balneifizioterapia folosește toate metodele de recuperare medicale simultan, pentru o mai bună și rapidă recuperare a bolnavului, pe cât posibil. Tratamentul BFT, este nespecific, el nu acționează cauzal, ci urmărește creșterea puterii de apărare a organismului, cu cele mai multe proceduri balneofizioterapie, fie la domiciliu, fie în secții specializate sau stațiuni balneoclimaterice.

Tratamentul medicamentos și fizic sunt folosite în scop antiinflamator și antialgic. Se apelează la antiinflamatoare nesteroidiene și se folosește electroterapie de frecvență joasă și medie în scop decontracturant. La persoanele care suporta crioterapia, prin aplicarea unei pungi cu gheață sau a unor comprese reci, se aplică această formă de tratament căci ea poate fi utilă în inflamațiile acute. Se recomanda Kinetoterapia pentru prevenirea pierderii de mobilitate și prevenirea fibrozei. Dacă stadiul este acut, nu se pot executa mișcări cu membrul superior afectat. Se pot executa mișcări ample cu membrul superior sănătos pentru a menține tonusul muscular.

Stadiul subacut permite începerea mobilizării articulației scapulo-humerale prin mișcări pasivo-active, pasive și active asistate. În stadiul terminal se necesita refacerea forței musculare, a stabilității și a mișcării controlate a umărului.

Tratamentul consta în repaus articular imobilizându-se umărul cu o eșarfă, cu o pernă mică plasată în axila, aplicare locală de gheață și electroterapie în scop antiinflamator și antialgic. Când durerea a început să scadă în intensitate, se începe un program de kinetoterapie specific, în scopul prevenirii apariției fibrozei și al menținerii mobilității normale articulare. În cazul unui tratament prost condus sau în absența tratamentului, umărul dureros simplu poate evolua spre umăr dureros acut sau umăr mixt.

Cea mai indicate formă de a acționa în acest caz este este cea profilactica, prin poziționarea corectă a umărului simplu dureros sau hiperalgic, prin kinetoterapie corectă a umărului dureros mixt și a umărului simplu, prin mobilizarea regulată și precoce la cei predispuși de a fi hemiplegici, operați pe membrul superior sau pe torace, cei care au suferit un traumatism. Chiar și în cazul în care evoluția spontană merge spre vindecare, kinetoterapia accelerează foarte mult procesul de recuperare. În caz de eșec al tratamentului conservator, se intervine chirurgical practicându-se mobilizarea sub anestezie generală, artroscopie cu mobilizare forțată.

În periartrita scapulo-humerala se urmărește pe această cale următoarele obiective:

– combaterea fenomenelor inflamatoare,

– calmarea durerii,

– reducerea troficității țesuturilor și

– recuperarea funcționalității umărului.

3.1 Tratament medicamentos

Acesta este util din faza acută și constă în vitamine, antialgice, infiltrații și la nevoie antibiotice. Se aplică aspirina la umărul dureros simplu ca și medicație, se fac infiltrații cu acetat de hidrocortizon. După ce durerile au cedat, la umărul dureros acut se administrează indometacinul sau fenilbutazona. Pentru a se evita anchiloza se vor efectua mișcări. Atât în umărul dureros simplu cât mai ales în umărul dureros acut, mobilizarea activa și pasiva va fi treptata și prudență. În umărul blocat în faza inițială este utilă corticoterapia generală, iar în fazele tardive orice tratament medicamentos este inutil. Forma esențială a tratamentului o constituie kinetoterapia sau hidrokinetoterapia, razele infraroșii și ultrasunetele.

3.2 Tratament prin hidrotermoterapie (tehnică și efecte)

Hidroterapia

Definiție:Hidroterapia este aplicarea în scop profilactic și curativ al unui număr variat de proceduri,care au la bază apa la diferite temperaturi și diferite stări de agregare,ca și unele tehnici strâns legate de aceasta.

Baia caldă simplă

Tehnica de aplicare: Intro cadă obișnuită se pune apă la temperatură de 36-37 grade.Se invită bolnavul să intre în cadă în așa fel încât apă să-i acopere tot corpul,rămânându-i afară doar capul. Se apilca o compresă rece pe frunte pentru a se evita congestia cerebrală.

Durata acestei băi este de 20-30 minute.

Modul de acțiune este dat de factorul termic și presiunea hidrostatică a apei.Baia caldă provoacă o reacție dermovasculara foarte importantă.Are o acțiune antispastică și sedativă generală

Baia cu plante medicinale

Modul de execuție este identic cu cel al băii calde simple excepția constând în adăugarea în apă a unui ceai rezultat din infuzia unui kilogram de flori de mușețel și mentă uscate.

Modul de acțiune : Datorită apei calde și a plantelor acesta baie are un efect sedativ asupra sistemului nervos central.

Baia kinetoterapica

Este o baie caldă la care se asociază mișcări în toate articulațiile bolnavului. Mișcarea în apă reprezintă un important mijloc de recuperare care se bazează pe principiul legii lui Arhimede. "Asupra unui corp scufundat într-un lichid acționează o forță de jos în sus egală cu greutatea volumului de lichid "dezlocuit" . Un corp în apă este mai ușor scăzând greutatea lui de aproximativ 7 ori, adică un corp de 70 kg scufundat total în lichid cântărește aproximativ 10kg.

Tehnica de aplicare: Se efectuează într-o cadă mai mare care se umple ¾ cu apă la temperatura de 36-38 grade.Bolnavul este invitat să se așeze în cadă și timp de 5 minute este lăsat să stea liniștit. După aceea tehnicianul execută sub apă în mod pasiv,la toate articulațiile,începând cu membrele inferioare de la articulațiile metatarsofalangiene urcând la articulația gleznei,genunchiului,coapsei apoi regiunea lombară după care se trece la membrele superioare începând cu articulațiile metacarpofalangiene continuând cu articulația pumnului, cea acotului și articulația scapulo-humerala, după care se termină cu regiunea cervicală,executând toate mișcările în timp de 5 minute.Bolnavul este apoi lăsat în repaus timp de 5 minute după care este învățat să repete singur toate mișcările făcute de tehnician.

A nu se uita aplicarea unei comprese reci pe fruntea pacientului pe toată durata băii care este de 20-30 minute după care bolnavul este șters și lăsat să se odihnesca.

Modul de acțiune: Rolul important îl are asocierea dintre factorul termic și factorul mecanic.Mobilizarea în apă este mai puțin dureroasă datorită relaxării musculare,care se produce sub influența apei calde.Tot sub influența apei calde se produce și pierderea greutății corporale comform legii lui Arhimede.

Baia cu bule de diferite gaze

Tehnica de aplicare.Băile cu bule de dioxid de carbon, bule de oxigen, sau bule de aer se practică în căzi obișnuite care au adaptate o legătură la tubul de gaze și o altă legătură la un dispozitiv numit generatorul de bule,plasat pe fundul căzii.

Ele se prescriu la o temperatură de 30-35 grade cu o durată de 5-30 minute,fără a se uita aplicarea unei comprese reci pe fruntea pacientului.

Modul de acțiune: Prin masajul fin tegumentar,produs prin spargerea bulelor,aceste băi excită formațiunile nervoase periferice având rol calmant în activitatea sistemului nervos central.

Dușul subacval

Tehnica de aplicare: Se efectuează într-o cadă cu apă, la temperatura de 35-38 grade. În acesta cadă se introduce un duș sul mobil, cu presiune mare(3-6 atmosfere); apa care curge la duș trebuie să aibă o temperatură diferită față de cea din cadă. Diferența dintre apă din cadă și apa care curge la duș trebuie să fie de 1-2 grade.

Dușul se introduce în cadă la o distanță de 5-10 centimetri de regiunea de aplicat fiind manevrat de una din mâinile asistentului.Durata acestei proceduri este de 5-10 minute.

Modul de acțiune.Acțiunea înțesa a dușului subacval se datorează diferenței de temperatură,dintre apă din cadă și apa de la duș,precum și masajului puternic executat de coloană de apă care comprimă puternic țesuturile.

Dușul subacval produce o hiperemie importantă cu un efect resorbtiv și de tonifiere prin acțiunea combinată a masajului produs de coloană de apă și a factorului termic.

3.3 Termoterapia

Împachetarea cu parafină

Tehnica de aplicare: se topește intrun vas o cantitate de parafină albă în așa fel încât să mai rămână câteva bucăți netopite în scopul evitării supraîncălzirii. Cu ajutorul unei pensule late se pensulează repede regiunea interesată de mai multe ori până ce se realizează un strat de parafină de 0,5-1cm grosime. Peste stratul de parfina se pune o bucată de flanelă și se acoperă regiunea cu o pătură. Durata este de 30-60 minute. Regiunile păroase se rad sau se ung cu ulei înainte de aplicarea parafinei. Pe regiunile neparoase înlăturarea parafinei se realizează foarte ușor din cauza transpirației produsă de parafină. La nivelul articulațiilor pentru a avea un strat mai gros se pot folosi manșoane legate deasupra și dedesubtul articulațiilor prevăzute cu un orificiu prin care se toarnă parafină topită. Pentru mâini și picioare se pot efectua băi de parafină cu bucăți reci. Pacientul introduce tegumentul, mâna sau piciorul, îl scoate și așteaptă până ce parafina se întărește pe tegument. Se repetă manevra de 2-3 ori introducând de fiecare dată segmentul la un nivel inferior fără de precedentul. Când temperatura devine suportabilă extremitatea se lasă în parafină timp mai îndelungat.

Parafină provoacă o supraîncălzire profundă și uniformă a țesuturilor. Tegumentul se încălzește la 38°-40°C provocând o transpirație locală ascendentă. La desfacerea parafinei se evidenriaza hiperemia produsă. După împachetare se aplică o procedură rece.

Împachetarea cu nămol

Tehnica de aplicare: Se pregătește nămolul prin amestecarea lui cu apă fierbinte până ce se realizează o masă vâscoasă. La temperatura indicată în prescripție se aplică nămol pe ceasaf în grosime de 2-3 centimetri. Peste acest strat de nămol se așează regiunea de împachetat a pacientului.

Pentru evitarea congestiei cerebrale se pune o compresă rece pe frunte. Durata procedurii este de 20-40 minute.După terminare se practică o procedură de curățire(duș).

Mod de acțiune: Nămolul are efect mecanic producând excitația pielii datorită micilor particule componente:

-efect fizic de creștere a temperaturii corpului cu 2-3 grade

-efect chimic prin rezorbtia în piele a unor substanțe pe care le conține nămolul

Apare o transpirație abundentă, sunt mobilizate depozitele sanguine producându-se intensificarea circulației în anumite teritorii.

Biodozimetria

Tehnica biodozimetriei: Bolnavul fiind culcat se așează biodozimetrul pe tegumentul regiunii scapulo-humerale, toate orificiile fiind acoperite. Restul tegunentului se protejează cu cearșafuri, iar ochii bolnavului, ochelari. Se așează lampa la o distanță de 50 de centimetri de tegument, se aprinde și, după ce se lasă să funcționeze 5 minute, se descoperă pe rând, la interval de câte un minut, cele 6 orificii ale biodozimetrului. În felul acesta durata de iradiere va fi de 6 minute pentru primul pătrat de tegument, 5 minute pentru al doilea etc., ultimul pătrat fiind expus un minut.

Se citește eritemul apărut după 48 de ore și se ia în considerație primul pătrat la care a apărut cel mai slab eritem, durata lui de expunere fiind biodoza pentru acel bolnav.

Solluxul albastru

La aceste aparate acționează asupra tegumentului numai radiațiile infraroșii directe care sunt trimise de lampă sau reflectate de reflectorul lămpii Sollux. În felul acesta se ridică temperatura locală a tegumentului iradiat, bolnavul având senzația de căldură progresivă, urmată de o roșeață neuniformă în cazul expunerilor prelungite și chiar de pigmentație.

În cazul nostru pentru obținerea efectului sedativ pe care-l dorim vom folosi filtre care vor lăsa să treacă numai radiațiile albastre.

Ultravioletele în doza eritem

Datorită faptului că sensibilitatea la radiații ultraviolete este foarte diferită,în funcție de individ,de regiunea corpului,de vârstă și de alți factori, se recomandă o atenție deosebită în alegerea dozei.

Se aplică lampa la o distanță fixă de 50 de centimetri față de regiunea de aplicat. Cu excepția zonei scapulo-humerale, restul tegumentului este acoperit cu un cearșaf.

Această procedură durează în funcție de alegerea dozei.

3.4 Tratament prin electroterapie (tehnică și efecte)

Definiție:

Electroterapia constă în aplicarea diverselor forme de eergie electrică asupra organismului în scop terapeutic.

În terapia periartritei scapulo- humerale se folosesc cu succes proceduri din electroterapie precum:

– galvanizarea simplă;

– ionogalvanizarea:

– băile galvanice parțiale,proceduri care aparțin terapiei cu curent continuu;

– curenții diadinamici, făcând parte din categoria curenților de joasă frecvență;

– curenții interferențiali,incluși în categoria curenților de medie frecvență;

– ultrasunetul:

– undele scurte, incluse în limitele curenților de înaltă frecvență.

Galvanizarea simplă

În raport cu localizarea proceselor patologice și de faza lor de evo-lutie, procedăm la felul de aplicare a curentului continuu.

În sindroamele de umăr dureros utilizăm o aplicare transversală cu doi electrozi egali, unul anterior, altul posterior, intensitatea curentului folosit fiind legată de sensibilitatea pacientului, de evoluția bolii, de durata aplicației și de regiunea de tratat. Electrozii sunt înveliți în comprese îmbibate în apă pentru a nu produce arsuri. Această procedură este preferată față de oricare altă mai ales în periartrita scapulo-humerala, unde se poate aplica și în faza acută.

Numărul și ritmul ședințelor este variabil, în funcie de starea pacientului.

Durata unei proceduri este de 15-20 minute, fiind necesare 8-10 ședințe, zilnic pentru afecțiuni acute și 12-20 ședințe, zilnic pentru afecțiuni cronice.

Ionogalvanizarea este o procedură prin care introducem în corp diferite substanțe medicamentoase cu acțiune farmacologică.

Principiul de bază al ionizării îl constituie disocierea electrolitică a diverselor substanțe medicamentoase și transportarea anionilor și cationilor către electrozii de semn contrar.

Cu soluția care conține ionul medicamentos se îmbibă stratul hidrofil de sub electrodul activ. De aici ionul migrează prin tegument – prin orificiile glandelor sudoripare și sebacee – ajungând în interiorul organismului unde sunt preluați de căile limfatice și circulația sanguină superficială.

Dovada prezenței ionilor în organism este dată deregasirea or sau a unor elemente componente în urină.

Ionii ușori migrează ușor, oe când substanțele cu masă moleculară mare nu se pot disocia, rămânând la nivel tegumentului, fără să-l poată străbate.

Ionogalvanizarea sau ionoforeza depinde de greutatea atomică a ionilor, de concentrația și cantitatea lor în soluții și de puritatea soluției utilizate Este de preferat ca apac care se îmbibă stratul hidrofil de pe electrozi să fie apă distilată.

Băile galvanice parțiale sunt formate din 4 cădițe, două pentru membele superioare și două pentru cele inferioare, în care se află electrozi ai căror polaritate se stabilește de la un panou de comandă.

În cazul băilor galvanice se combină efectul curentului continuu cu efectul termic al apei, apa fiind mijlocitoare între electrozi și tegument. Intensitate curentului este redusă, neexistând pericolul de arsură.

Efectele pe care aceste forme terapeutice ale curentului continuu le au asupra organismului sunt:

– analgezic;

– hiperemiant;

– sedativ.

– creșterea mobilității musculare.

Curentul diadinamic

Este o formă derivată din curentul sinusoidal 50Hz,care a suferit o serie de modificări.

Acțiunea fiziologică a unui curent cu impulsuri de joasă frecvență este determinată de mai mulți factori:intensitate, forma impulsurilor, frecvența lor, durata impulsurilor, panta de creștere și descreștere, durata pauzelor, modulația de amplitudine de durată sau de frecvență și succesiunea variată a diverselor feluri de trenuri de impulsuri.

În funcție de felul în care se pot combina diversele posibilități de succesiune și modulare a impulsurilor, curentul diadinamic îmbracă mai multe forme : monofazat fix, difazat fix, perioadă scurtă, perioadă lungă și ritm sincopat.

Tehnica de aplicare :

Pacientul trebuie să fie așezat comod pe o canapea de lemn și cu regiunea de tratat descoperită și la îndemână.

Electrozi sunt așezați pe zona durerosa prin intermediul compreselor hidrofile.

Se începe cu difazatul fix totdeauna intensitatea să nu atingă pragul dureros (valoarea minimă a intensități care produce o contracție musculară) și creștem treptat intensitatea datorită instalării fenomenului de acomodare.

În general durata proceduri este de 4-8 min. dacă depășim această durată se micșorează eficacitatea analgetică.

Dacă avem mai multe regiuni dureroase ce impun aplicarea proceduri, durata acesteia trebuie scăzută cu câte 1min. la fiecare nouă procedură în cursul unei singure ședințe.

În cazul acțiunilor vasculotrope și neurotrofe se poate menține o durată mai îndelungată de 20-30min.

Ritmul ședințelor este determinat de stadiul afecțiuni: dacă intensitatea dureri este mare aplicăm de 2 ori pe zi, dacă este mai mică 1 procedură pe zi.

Numărul sedintelor-pentru acțiune analgetică este de 8-10 ședințe consecutive eventual cu o pauză de 7-10 zile după care se reiau.în scop dinamogen putem folosi peste 10 ședințe.

Efecte: excitator, trofic, vasculoconstrictor și rezorbtiv pentru monofazat fix și perioada scurtă, analgesic, hiperemiant pentru difazatul fix, puternic efect analgesic și miorelaxant cât și un effect anticongestiv pentru perioadă lungă, efect excitomotor pentru ritmul sincopat.

Ultrasunetul

Tehnica de aplicare. Vom urmări în timpul procedurii manipularea proiectorului și manevrarea aparatului.

În capul emițător este așezat cristalul piezoelectric care generează undele ultrasonice. Acestea sunt proiectate în linie dreaptă sub forma unui fascicul, perpendicular cu suprafața de emisie a localizatorului.

Deoarece propagarea ultrasunetelor se face numai în solide și lichide, este necesar ca, între proiector și tegument, să nu existe nici un strat de aer, care ar putea să opresca transmiterea undelor spre bolnav. Pentru aceasta, este nevoie de un contact perfect între suprafața emițătoare a proiectorului și tegument, care se realizează printro soluție vâscoasă(cum este cea de ulei de parafină), fie un strat de apă degazeificată, fie cu vaselină simplă sau un alt unguent. Viteza de deplasare a proiectorului trebuie să fie foarte mică, astfel că un cerc mic să se descrie în 2-3 secunde și o linie de circa 10-12 cm în 30 secunde. Important este să urmărim în permanență ca proiectorul să fie cu toată surafata emițătoare în cantact perfect cu tegumentul.

Alegem de obicei părțile moi cu musculatură multă pentru tratament, evitând să trecem cu proiectorul pe proieminentele osoase, unde pot să aibă loc concentrări de energie și pot să apară dureri periostale.

Dozele utilizate sunt date de intensitatea și durata procedurilor. În general se folosesc doze mici.

Efecte : analgetice, miorelaxante, hiperemiante, tonifiante, neuro-musculare, excitatoare ale sistemului nervos.

Undele scurte

Tehnica de aplicare :Spre deosebire de tehnică de aplicare a curenților de joasă și medie frecvența în care era nevoie de un contact direct între electrozi și tegument, la undele scurte electrozi nu se aplică direct pe tegument.

Aparatele de unde scurte sunt alcătuite din 2 circuite:

– Circuitul generator:

– Circuitul resonator,

ce trebuie să intre în rezonanță unul cu celălalt. Pacientul intra în circuitul rezonator.

Acești curenți de înaltă frecvență se pot aplica fie în:

– Câmp inductor

– Câmp condensator

1. Aplicare în câmp condensator: introducerea bolnavului direct în câmpul rezonator între cele 2 plăci ale armăturilor condensatorului.

Armăturile condensatorilor sunt izolate în capsule de sticlă sau cauciuc constituind de fapt electrozi.

În cazul electrozilor de metal izolați de sticlă, aceștia sunt rigizi și se numesc electrozi Schliephake.

Aceștia sunt formați dintrun disc metalic de 1mm, grosime și cu mărimi diferite în diametru fiind: mari, mijloci și mici (172-130-85-42).

Capsula izolatoare-are o piesă din ebonită pe care se găsește dispozitivul de fixare a electrodului precum și fișa de racordare cu cablu.

Fața care vine spre bolnav este din sticlă și se înșurubează la piesa de ebonită.

Acești electrozi pot avea și forme speciale pentru utilizarea în regiunile axilare (forma prismă). care se fixează la niște brațe sau suporturi ce le oferă posibilitatea aplicări lor la distanță de tegument.

Aceste suporturi sunt din material izolant având mai multe articulații ce le conferă mobilitatea în toate direcțiile.

2. Aplicarea în câmp inductor-foloseste electrozi flexibili ce sunt acoperiți de un cauciuc vulcanizat.

Pot avea aspectul unei plase și cordon flexibil constituit din sârme de Cu peste care se vulcanizează un strat de cauciuc de 6-8 mm grosime.

Aceștia pot fi aplicați direct pe tegument, direct pe regiunea de tratat.

Efecte: analgezic, hiperemiant miorelaxant, antispastic, de activare a metabolismului.

3.5 Tratamentul prin masaj

a) Descrierea anatomică a zonei afectate

b) Tehnica masajului

c) Efectele fiziologice ale masajului

Definiție:

Masajul este o metodă terapeutică care face parte din ramura medicinei balneofizioterapie și constă dintr-o serie de manevre(manipulații) executate pe suprefata organismului într-o anumită ordine în funcție de regiunea pe care o avem de masat, evoluția bolii și de starea generală a pacientului, în scop terapeutic, igienic și sportiv.

Masajul umărului constă din alunecări ascendente scurte și dese, aplicate pe partea anterioară, laterală și posterioară a segmentului. Manevrele pot fi prelungite în fața spre torace, în sus spre gât și în apoi spre omoplat.

a)Descrierea anatomică a zonei afectate

Articulația scapulo-humerala

Articulația umărului sau scapulo-humerala este situată între cavitatea glenoidă a omoplatului și capul humerusului. Cavitatea articulară a omoplatului este mărită datorită unui burelet articular în formă de inel. Suprafețele articulare sunt fixate de capsula articulară( ligamentul capsular) și ligamentul coracohumeral.

Capsula articulară este subțire și permite oaselor articulate mișcări foarte accemtuate și variate, specifice acestei articulații. Ea este întărită prin ligamente auxiliare dinte care menționăm: ligamentul glenohumeral superior, aflat pe partea anterioară a capulei, ligamentul glenohumeral inferior, care se găsește pe partea posterioară a capsulei, ligamentul glenohumeral lateral, așezat pe partea laterală a capsulei articulare și ligamentul glenohumeral mijlociu, aflat pe partea medială a capsulei: el are formă triunghiulară și este cel mai gros dintre toate ligamentele care întăresc capsula acestei articulații.

Ligamentul coracohumeral este un ligament este un ligament lat care se află pe partea superioară a capsulei. Se însera cu un capăt pe apofiza coracoidă, iar marginile extremității opuse se unesc cu capsula articulară.

O caracteristică a articulației scapulohumerale o constituie faptul că tendonul ramurii lungi a bicepsului străbate articulația și este învelit inteo prelungire a sinovialei care trece prin șanțul bicipital.

Articulația umărului face parte din artrodii( articulație pluriaxială, enartroza0 și este cea mai mobile articulație din organism. În ea se fac mișcări de abducție, adducție, flexie, extensie și circumducție, adică în toate direcțiile.

Mușchii care mobilizează articulația scapulohuerala

După acțiunea pe care o exercită mușchii asupra articulației umărului se grupează astfel:

a) mușchii care fac abducția orizontală a brațului:

– mușchiul deltoid( în contracție totală) care este așezat deasupra articulației scapulo-humerale, are inserția pe tuberozitatea deltoidiana (V- ul deltoidian) și inervat de nervul axilar sau circumflex provenit din plexul brachial:

– mușchiul supraspinos care este așezat în fosa supraspinoasa a omoplatului, se însera pe marea tuberozitate humerală și inervat de ramuri ale nervului suprascapular aparținând tot plexului brahial;

b) mușchii care duc brațul înainte și îl rotesc înăuntru:

– mușchiul deltoid prin partea claviculară:

– mușchiul supraspinos:

– mușchiul marele rotund așezat pe fața posterioară a omoplatului, care se însera pe marginea internă a șanțului bicipital al humerusului și este inervat de nervul subscapular;

– mușchiul subscapular aflat pe fața anterioară a omoplatului, se însera printrun tendon de mică tuberozitate humerală și este inervat de nervii subscapulari:

c) mușchi care trag brațul înapoi și îl rotesc în afară:

– mușchiul deltoid prin porțiunea scapulară;

– mușchiul subspinos care este așezat în fosa subspinoasa a ooplatului, se însera printrun tendon lățit pe fata mijlocie a marii tuberozități humerale și este inervat de nervul suprascapular:

– mușchiul micul rotund, așezat pe fața poaterioara a omoplatului, superior față de mușchiul marele rotund, se însera pe marginea inferioară a tuberozității mari humerale și este inervat de nervul axilar;

d) mușchii care fac adductia și rotirea înăuntru a brațului și mișcarea înainte și în sus (de basculă) a omoplatului:

– mușchiul marele rotund;

– mușchiul subscapular:

La mișcarea de adducție a brațului participă și marele pectoral și marele dorsal.

a) Tehnica masajului

Înainte de efectuarea masajului, maseurul se va asigura că nu există contraindicații după care se va spăla pe mâini și va avea grijă să execute masajul numai pe o piele îngrijită.

Bolnavul, acoperit cu un cearceaf pe torace și cu umerii descoperiți este aaezat pe un scaun rotativ, cu spetează îngustă, la o înălțime potrivită pentru maseur. Pacientul pune mâna pe șold iar maseorul se pozitionraza în picioare pe partea laterală a bolnavului.

Masajul începe cu netezirea cu ambele palme, pornind de la vârful deltoidului până la acromion, după care o mână coboară circular pe mușchii pectorali, iar cealaltă pe mușchii omoplatului.

A doua formă de netezire: se pornește de pe pectoral și de pe mușchii omoplatului până la acromiom, unde se pune mâna peste mână și se coboară până la vârful deltoidului, deci manevrele sunt circumflexe.

Netezirea pieptane se face pe deltoid. O altă netezire cu partea cubitală a degetelor se face pe articulația propriu zisă; se pornește de la acromion până sub axilă, ca și când am decupa umărul (de 2-3 ori).

Urmează frământarea cu o mână care se face ținând contrapriza sub braț, iar cu cealaltă de la vârful omoplatului, pe mușchi, în 2-3 straturi, către coloană, apoi al patrulea strat pe mușchii supraspinosi ai omoplatului, până la acromiom, după care se face frământarea pe deltoidul posterior și median. Se schimbă mână contrapriza și cu cealaltă frământăm pectoralii către acromiom apoi deltoidul anterior și cel median (de 2-3 ori), pe aceste direcți se face și frământarea cu două mâini și contratimpul.

Geluirea se face pe aceleași direcții cu deosebirea că la partea superioară a omoplatului se ia spina între degete iar o nouă direcție urmărește linia V-ului muschiukui deltoi și a fasciculelor sale.

După această manevră urmează fricțiunea care se execută mai întâi în jurul omoplatului, apoi pe mușchiul subclavicular și pe mușchiul deltoid. Se face apoi fricțiunea la articulația propriu-zisă cu mișcări excitante deget peste deget, de sus în jos, stânga-dreapta, circular dreapta, circular stânga, pornindu-se de la acromion până sub axilă. Fricțiunea articulației este o manevră strictă și importantă având ca scop îndepărtarea proceselor inflamatorii din interiorul articulației, și a burselor seroase. Executându-se în 3-4 rânduri, fricțiunea este o manevră profundă, excitantă, specifică articulațiilor, ligamentelor, tendoanelor și șanțurilor intramusculare. Prin ea se îndepărtează stazele de la nivelul articulațiilor, ajută la absorbția lichidelor interstițiale și de asemenea îndepărtează depunerea de substanțe minerale la nivelul capsulelor articulare și ligamentelor care duc la anchiloze. Se recomandă efectuarea fricțiunii sub forma unui masaj punctiform în locurile dureroase, care dă rezultate foarte bune. Efectul fricțiunii se explică tot prin acțiunea mecanică, prin activarea circulației, prin stimularea schimburilor nutritive, prin înroșirea tegumentelor, prin diminuarea sensibilității locale, prin scăderea contracturii musculare, prin reducerea stărilor de încordare nervoasă a bolnavului.

După această manevră importantă urmează o altă manevră numită baterea sau tapotamentul, care se poate executa cu palma căuș, cu partea cubitală a degetelor, sau cu pumnii pe mușchiul deltoid și pe trapezul superior, iar la bărbați tapotamentul se mai poate efectua și pe mușchiul pectoral. Baterea este cea mai excitantă manevră și se adresează maselor de mușchi mai dezvoltate. Ea se realizează prin lovituri ritmice, ușoare, [ornite din articulația pumnului cu mână foarte relaxată. Ea se face transversal pe fibrele musculare și acționează prin contraexcitarea lor. Are influneta asupra terminațiilor nervoase periferice, reduce sensibilitatea, produce un aflux de sânge în regiunea masată, produce hiperemie și ridică temperatura locală, stimulând activitatea pielii, glandelor și țesuturilor.

Urmează apoi ultima manevră a masajului și anume vibrația, cu rol sedativ, de calmare a regiunii, solicitate în urma manevrelor anterioare, de tip excitant. Vibrația influențează nervii senzitivi și motori, calmează durerea ridică temperatura locală și produce hiperemie.

b) Efectele fiziologice ale masajului

Acțiuni locale:

– Acțiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, muscular și articular;

– Acțiune hiperemianta locală, de îmbunătățire a circulației locale;

– Înlăturarea lichidelor interstițiale de stază, cu accelerarea proceselor de rezorbtie în regiunea masată;

Acțiuni generale:

– Stimularea funcțiilor aparatului circulator și respirator;

– Creșterea metabolismului bazal;

– Efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului: îmbunătățirea somnului, îndepărtarea oboselii musculare.

Mecanisme de acțiune:

Cel mai important mecanism de acțiune în masaj este reprezentat de mecanismul reflex. Acesta pleacă de la exteroceptorii din tegument și proprioceptorii din mușchi, tendoane și ligamente, la nivelul cărora iau naștere stimuli de diferite intensități care primesc și transmit informații către sistemul nervos central.

Concomitent cu acțiunea nervoasă reflexă pe căi rahidiene, manevrele de masaj determină o serie de reflexe neurovegetative, îndeosebi vasculare. Cum vasele cuatnate conțin mai mult de ¼ din cantitatea totală de sânge (pielea fiind un adevărat rezervor de sânge), masajul produce o influență considerabilă asupra întregului organism.

Un alt mecanism de acțiune a masajului este reprezentat de apariția în urma compresiunilor, ciupiturilor, frământărilor și baterilor a unor reacții intense în piele, cu formarea unor produse metabolice cu efect stimulant, ce ajung în circulația generală.

Alt mod de acțiune este efectul mecanic asupra lichidelor interstițiale, țesuturilor conjunctive, masajul putând să intervină favorabil, ajutând la rezorbtia lor în sânge pentru a fi eliminate.

3.6 Kinetoterapia – tehnica de mobilizare și program de exerciții

Înainte de a începe manevrele kinetice de recuperare, se va face examenul mobilității (bilanțul articular și muscular):

– Antepulsia brațului (flexia sau anteductia): amplitudinea ridicării anterioare a brațului, care normal se efectuează în articulația scapulo-humerala, este între 0° și 90°, iar între 90° și 180° se efectuează în articulațiile scapulo-humerala și scapulo-toracica (la ultimele 50° contribuie și mușchii paravertebrali de partea opusă). Se testează mușchiul deltoid (fasciculul anterior) care este mușchiul principal al antepulsiei brațului.

– Retropulsia brațului (extensia sau retroductia): amplitudinea mișcării este 50-60° mișcarea activă și 80-90° cea pasivă. Cea mai mare parte a mișcării se efectuează în articulația scapulo-humerala (prin acțiunea mușchilor marele dorsal, fasciculul posterior al deltoidului și marele rotund). Sectorul final al retropulsiei se efectuează în articulația scapulo-toracica, cu proiecția posterioară a umărului (sub acțiunea fascicolului mijlociu al trapezului, romboizilor și marelui dorsal). În practică se face numai testarea musculară a marelui dorsal.

– Abducția brațului: amplitudinea ridicării laterale a brațului (180°). Între 0° și 90° mișcarea se efectuează în articulația scapulo-humerala (prin acțiunea supraspinosului și fibrelor mijlocii ale deltoidului; la o contrarezistenta puternică se asociază și lunga porțiune a bicepsului).

– Adductia brațului constă în revenirea brațului din poziția de abducție, cu apropierea de trunchi. Adductia pură, din poziția zero, nu este posibilă, datorită trunchiului. Se poate însă măsura adductia combinată cu anteductia sau cu retroductia brațului. De fapt, adductia brațului se face prin acțiunea gravitației; mușchii adductori intervin activ numai când au de învins o rezistență. Se testează mușchiul marele pectoral, care efectuează adductia până la contactul cu trunchiul.

-Rotatia externă a brațului (normal, 40-60°). Poziția zero (de referință) este cu brațul lipit de trunchi și cotul flectat la 90° (pentru a elimina astfel contribuția pronosupinatiei la rotația humerusului în jurul axului sau longitudinal). Din această poziție se rotește antebrațul, în plan orizontal.

-Rotatia internă a brațului (normal, 90-95°). Din poziția de referință se rotează medial brațul, în plan orizontal până la contactul cu trunchiul, apoi se asociază o retropulsie, notând până unde poate ajunge mâna (zona coccigiană, lombară, dorsală). Testarea rotației se poate face și din decubit dorsal, cu brațul în abducție de 90° și cotul flectat ]a 90°; antebrațul aflat la verticală se rotește în sus (rotație extema) sau în jos (rotație internă).

În afară de aceste șase mișcări fundamentale, trebuie testate și mișcările din articulațiile scapulo-toracica, sterno-claviculara și acromio-claviculara și anume:

– Ridicarea umărului: normal, 6-10 cm față de orizontală biclaviculara "de repaus'.

– Coborârea umărului (normal, 2-3 cm sub orizontală biclaviculara "de repaus') se efectuează sub acțiunea fasciculului inferior al trapezului și micului pectoral.

– Proiecția anterioară a umărului (asociată cu abducția omoplatului): în repaus, marginea spinală a omoplatului este paralelă cu linia apofizelor spinoase. Normal, marginea omoplatului se poate depărta de linia apofizelor spinoase cu peste 4 cm (o adevărată "alungire' a membrului superior, permițând apucarea obiectelor situate la distanță). Se cere subiectului să apuce un obiect situat la o distanță egală cu lungimea membrului superior plus 4 cm.

– Proiecția posterioară a umărului (asociată cu adductia omoplatului, apropiindu-se de linia apofizelor spinoase cu 2-3 cm, față de poziția de repaus).

Obiectivele kinetoterapiei

Fiind articulația cea mai mobilă, care are rolul să poziționeze mână, orice limitare a mișcărilor este greu suportată de bolnav, îl va împiedica în exercitarea activităților profesionale și chiar în activitățile uzuale zilnice. De aceea, refacerea mobilității este primul obiectiv recuperator pentru umăr, ca de altfel pentru toate articulațiile membrului superior.

Limitarea mișcărilor umărului este determinată în majoritatea cazurilor de afectarea aparatului capsulo-tendo-musculo-ligamentar dotat cu mari posibilități de reducere funcțională.

· Prin adoptarea unor posturi.

A) În flexie:

Exercițiul 1- Pacientul în decubit dorsal, cu brațul ridicat în flexie maximală (pe lângă urechi) și genunchii flectați: un sac de nisip așezat pe braț îl menține în această postură – cotul întins.

Exercițiul 2 – În ortostatism, cu fața la spalier, la distanță de o lungime a membrului superior: mâinile apucă bara de la nivelul umerilor; se duc fesele îndărăt, în timp ce trunchiul se înclină în fața între brațe.

B) În extensie:

Exercițiu – Subiectul în decubit dorsal, cu membrul superior în afara mesei, atârnând în jos; un sac de nisip poate fi prins de braț (nu pe antebraț); un alt sac, pe fața anterioară a umărului.

C) În abducție:

Exercițiu – Șezând pe un taburet lângă o masă (sau pe sol, lângă un scaun reglabil): se așează brațul pe masă sau pe scaun,cotul fiind flectat la 90°(brațul abdus).

D) În rotație:

Exercițiul 1 – În decubit dorsal, cu mâinile sub cap, pacientul caută să-și coboare cotul pe planul patului (rotația externă).

Exercițiul 2 – Subiectul, șezând pe un taburet, caută să-și ducă antebrațul la spate (rotația internă).

· Prin mobilizarea pasivă.

Flexia:

Exercițiu: din poziția șezând a pacientului, cu o mână asistentul fixează umărul (unghiul scapuloclavicular), iar cu cealaltă face priză pe treimea inferioară a brațului: se execută flexia "anatomică" ca și cea "funcțională" (asocierea unei abductiide 30°).

Variante: din decubit dorsal sau din contralateral.

Extensia:

Exercițiu: Subiectul în decubit dorsal, cu umărul respectiv în afara mesei: asistentul blochează scaploclaviculara și execută extensiile "anatomică" și "funcțională".

Varianta: din decubit contralateral.

Abducția:

Exercițiul 1: Subiectul insezand; contră priză pe umăr și priză pe braț în treimea distală: se execută adducție "anatomică" și "funcțională" (Înainte de a executa abducția, se recomandă ca brațul să fie pus în rotație externă)

Varianta: din decubit dorsal, cu umărul la marginea mesei.

Adductia:

Exercițiul: Reprezintă mișcarea de revenire de la abducție.

Rotația internă:

Exercițiul: Subiectul în decubit dorsal pe o masă, cu brațul la 45°; se fixează umărul și se duce antebrațul pe masă cu mâna spre cap.

O primă variantă: dacă este la marginea mesei, se poate forța coborârea antebrațului sub nivelul corpului.

O a doua variantă: tot din decubit dorsal, cu cotul flectat la 90° și brațul abdus la 90°; de aici, antebrațul, ca un levier, este coborât pe planul mesei.

Rotația externă:

Exercițiul: Subiectul în decubit ventral, cu brațul abdus la 90°, cu cotul flectat la 90° și antebrațul atârnând la marginea mesei: fixând umărul bolnavului cu o mână, asistentul execută rotația externă.

3.7 Terapia Ocupațională

Terapia ocupațională sau ergoterapia urmărește ca, prin muncă sau prin orice altă ocupație la care participă bolnavul, să-i restaureze sau să-i mărească performanțele și starea de sănătate.

La bolnavul cu afecțiuni la sistemul locomotor, terapia ocupațională își propune să corecteze disfuncțiile motorii determinate de boală și de inactivitate.

Terapia ocupațională este modalitatea de recuperare a coordonării și urmărește prelungirea exercițiilor de kinetoterapie pentru mobilizarea articulară și/sau tonifierea musculară, utilizând o serie de activități complexe, atractive sau care captează atenția și răbdarea pacientului pentru o perioadă mai lungă de timp. În general, aceste activități se execută cu mâinile. Se vor practica diverse activități casnice (grădinărit, roata olarului) sau sporturi (volei, baschet, înot, etc).

3.8 Tratament Balneologic (ape minerale, nămoluri, stațiuni balneoclimaterice indicate)

Bolile reumatismale ale părților moi beneficiază în mare măsură de cură în stațiuni , totuși sunt contraindicate fazele acute de boală sau acutizate

Pentru cură în stațiune se indică în special formele cu evoluție cronică care prezintă deficit funcțional musculo-articular și formele ce produc incapacitate temporară de muncă .

Stațiunile în care se pot urma curele sunt : Amara , Bazna , Băile Govora , Băile Herculane , Olănești , Călimănești – Caciulata , Eforie Nord , Băile Felix , Geoagiu – Băi, Moneasa , Mangalia , Neptun , Ocna Sibiului , Pucioasă , Sărată – Monteoru , Sangeorz – Băi , Slănic Moldova , Sovata , Targu-Ocna , Techirghiol , Vatra Dornei

3.9 Kinetoterapia

Kinetoterapia umărului blocat începe de fapt prin kinetoprofilaxialui; Posturarea corectă a umărului inflamat în abductie-rotatie externă și flexier de braț.

În ceea ce privește recuperarea mobilității, kinetoterapia umărului blocat se suprapune celei indicate pentru umărul mixt cu următoarele particularități:

► deoarece umărul blocat are o evoluție lungă (uneori peste 8 luni), programul kinetic va fi în așa fel alcătuit încât pacientul să-și poată executa

exercițiile la domiciliu, controlul kinetoterapeutului făcându-se la intervale de 2-3 săptămâni;

► imobilizaea prelungită atrage scăderi importante ale forței musculare motiv pentru care se va pune un accent deosebit pe exercițiile de creștere a

forței musculare;

► aplicarea prelungită de căldură pe umăr înaintea începerii exercițiilor contribuie la obținerea unor rezultate și mai bune ale kinetoterapiei;

► de un real folos sunt exercițiile care utilizează diversele instalații kinetice pentru umăr: roata, elicea, bacul de vâslit, diversele instalații de scripeți;

► la fel de importante sunt și exercițiile care utilizează greutatea propriului corp pentru a forța întinderea structurilor periarticulare.

3.10 Tratament Chirurgical

Mai întâi chirurgul va explora  articulația umărului folosind artroscopul. Acesta va efectua următoarele manevre:

va introduce artroscopul în umăr printr-o mică incizie; artroscopul este  conectat la un ecran video aflat în sala de operații;

va inspecta toate tesutuirle articulației umărului și zona de deasupra articulației:  cartilagiu, oase, tendoane, ligamente

va repara țesuturile lezate; pentru a realiza acest lucru, chirurgul vama face una până la trei incizii micuțe prin care va introduce alte instrumente.; o ruptură a unui mușchi, tendon sau cartilagiu va fi reparată; poate fi necesar că țesuturile distruse să fie îndepărtate;

Chirurgul poate să facă, în timpul operației, una din următoarele proceduri:

Repararea coifului rotatorilor:  capetele de ruptură ale mușchilor sunt lipite, tendonul rupt este atașat la os prin șuturi. Mici nituri sau cuișoare, numite ancore de sutură, din metal sau din plastic, sunt utilizate adesea pentru atașarea tendonului la os. Aceste cuișoare nu trebuie îndepărtate după operație.

Cura chirurgicala a sindromului de impingement (lovire, izbire):  țesutul lezat sau inflamat este îndepărtat din zona de deasupra articulației în sine, de asemenea chirurgul este ,uneori, nevoit să secționeze un anume ligament numit coracoacromial și să râdă  partea de dedesubt a unui os numit acromion.

Cura chirurgicala a instabilității umărului: dacă aveți o ruptură a labrumului articular (marginea  articulației umărului formată din cartilagiu) chirurgul o va repara.  Ligamentele care se atașează de această zonă vor fi de asemenea reparate. Leziunea Bankart este o ruptură a labrumului în parte de jos a articulației umărului. O leziune SLAP înseamnă o ruptură a labrumului și  a  ligamentului în partea de sus a articulației

BIBLIOGRAFIE

Caloghera C. – Chirurgie de urgență, Ed. Antib, Timișoara, 1993

Cordun Marian – Kinetologie medicală, Ed. Axă, București, 1999

Ifrim M. – Compendiu de anatomie, Ed. Științifică și Tehnică, București, 1988

Ionescu Adrian – Masajul: procedee tehnice, metode, efecte, aplicații în sport, București, Ed. All,

Kiss Jaroslav – Fizio-kinetoterapia și recuperarea medicală în afecțiunile aparatului locomotor, Ed. Medicală, București, 1999

Mihăilescu M. – Chirurgie pentru cadre medii, Ed. Medicală, București, 1979

Păun R. – Tratat de reumatologie, Ed. Medicală, București, 1999

Rădulescu A. – Ortopedie chirurgicală, Ed. Medicală, București, 1957

Sbenghe T. – Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, Ed. Medicală, București, 1996