Notiuni de Anatomie Si Fiziologie Privind Aparatul Digestiv

CAPITOLUL I: NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE PRIVIND APARATUL DIGESTIV. GENERALITĂȚI PRIVIND TUBUL DIGESTIV

Aparatul digestiv este alcătuit din totalitatea organelor care au ca și funcții principale: digestia și absorbția nutrimentelor din diferite alimente și eliminarea reziduurilor neasimilate și nefolosite din alimentele ingerate și prelucrate de aparatul digestiv, prin actul defecației. Sistemul digestiv, la om, este format, la fel ca la toate vertebratele din tub lung, cu un calibru diferit, fiind deschis la ambele capete, precum și de glandele anexe.

Tubul digestiv începe cu orificiul bucal și se finalizează cu orificiul anal, iar între aceste două orificii se găsesc următoarele segmente: cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subțire și intestinul gros (colonul). Primele trei segmente se află în partea superioară a diafragmei, iar celelalte două în partea inferioară. „În cursul diferențierii și specializării funcționării a tubului digestiv, din epiteliul acestuia se dezvoltă numeroase glande. Dintre acestea unele rămân în peretele tubului digestiv, iar altele, mai mari și mai complexe ca structură, se depărtează de perete, dar își păstrează legătura cu acestea prin canale de excreție, formând așa-numitele glande anexe ale tubului digestiv. Ele sunt reprezentate de glandele salivare – anexate cavității bucale, ficatul și pancreasul – anexate duodenului”.

Înainte de a fi transformate în substanțe nutritive, folosite la regenerarea celulară, alimentele trebuie să parcurgă un anumit proces de descompunere cu o complexitate aparte. Alimentul care intră în tubul digestiv prin cavitatea bucală trebuie mai întâi să fie mestecat, ca mai apoi să fie descompus de enzimele din salivă și alți compuși chimici tocmai pentru a produce aminoacizi din proteine, zaharurile simple din carbohidrați, acizii din grăsimi și acizii nucleici (din care este făcut și catenele de ADN). Materialul nutritiv rezultat din procesele care au loc în cadrul sistemului digestiv este atât de mic încât poată să treacă cu ușurință prin pereții celor mai mici vase de sânge și să hrănească toate celulele din organism. Reziduurile (adică substanțele nefolositoare) sunt eliminate din corp.

1.1. CAVITATEA BUCALĂ

Cavitatea bucală (numită și cavum oris) constituie primul segment al tractului digestiv, cu ajutorul căruia alimentele sunt supuse primului proces de preparare pentru digestie și ingerare. Această cavitate, în afară de funcția digestivă, mai constituie și camera rezonatoare pentru sunetele emise de corzile vocale și, în același timp, participă la respirație.

Cavitatea bucală cuprinde: buzele (formațiuni musculo-membranoase, căptușite la exterior de tegument), obrajii (constituie pereții laterali ai cavității bucale), dinții și gingiile (care au rol în masticația hranei), plafonul cavității orale (acționează similar unei valve care se poate deprima pentru a contribui la închiderea istmului orofrigian), limba (pe lângă faptul că este organul principal de simț al gustului, are și o importanță majoră în procesele de masticație, deglutiție și vorbire), glandele salivare (secretă enzimele necesare pentru descompunerea substanțelor nutritive din alimente) și mucoasa cavității bucale.

Ca și funcție digestivă, cavitatea bucală este implicată direct în primele procesele fizice pe care alimentele le suportă. În urma masticației alimentelor cu ajutorul dinților și amestecare acestora cu salivă rezultă bolul alimentar, care mai apoi prin procesul de deglutiție ajunge în stomac, trecând prin faringe și esofag.

1.2. FARINGELE

Faringele este un conduct musculo-membranos de formă conică,situat anterior de coloană cervicală la nivelul faringelui se încrucișează calea digestive cu cea respiratori. Faringele are trei segmente: nazo-faringele(care comunică cu fosele nazale prin coane; buco-faringele (care comunică anterior cu cavitatea bucală prinistmul buco-faringian); laringo-faringele (care comunică anterior cu laringele prin orificiul laringian ce este protejat de epiglota). Faringele nu are nici un rol în cadrul aparatului digestiv decât acela de element tranzitoriu a bolului alimentar din cavitatea bucală în esofag. Faringele are un rol destul de important, în schimb, în cadrul aparatului respirator.

1.3. ESOFAGUL

Esofagul este un segment între coloana vertebrală și trahee, cu o lungime de 25-30 cm la adult și se întinde de la faringe la stomac comunicând prin orificiul cardia pe laturile sale merg nervii vagi care inervează organele din zona toracală și abdomen. În raport cu regiunea traversată, esofagul prezintă trei porțiuni: cervicală, toracală, abdominală și trei zone înguste :una superioară – ce corespunde „gurii esofagului” numită strâmtoarea cricoidiană, una mijlocie sau bronho-aortică determinate de prezența aortei și bronhiei stângi și o strâmtoare inferioară sau diafragmatica la nivelul diafragmei. În digestie, rolul lui este acela de a transporta bolul alimentar în stomac, iar pentru a facilita acest lucru pereții săi musculari produc contracții ondulatorii, care ajută la transportarea hranei.

1.4. STOMACUL

Tocmai pentru că subiectul lucrării elaborate de noi reprezintă o boală a acestui segment al aparatului digestiv vom rezerva un mai mult spațiu descrierii stomacului.

Ca o definiție a stomacului putem spune că acesta este segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv, situat în etajul superior al cavității abdominale, în loja gastrică. Stomacul este un organ muscular de forma literei „J”, gol pe dinăuntru, de aproximativ 25 cm lungime.

Multifuncțional în stomac se disting două porțiuni: o porțiune digestivă, verticală, alcătuită din fundul și corpul stomacului unde au loc fenomenele fizico-chimice gastrice și o porțiune de evacuare a alimentelor, constituie din antrul piloric și canalul piloric. „În alcătuirea stomacului se conturează doi pereți: peretele anterior, privește înainte și puțin în sus unde parțial aderă la peretele toracic și parțial cel abdominal; peretele posterior, privește înapoi și puțin în jos. La frontiera superioară și inferioară dintre acești pereți se formează două curburi: curbură mică, cu orientare dextrosuperioară, și curbura mare, cu o orientare sinistroinferioară”.

În ce privește forma stomacului, aceasta prezintă numeroase variații individuale ce depind de: vârstă, tip constituțional, gradul de umplere, perioadele funcționale (stare de contracție sau relaxare), starea organelor învecinate, prelul abdominal etc. Porțiunea verticală este mai voluminoasă, dilatată și cuprinde aproximativ 2/3 din stomac. Ea include partea cardiacă, fundul și corpul stomacului. Curbura mică este formată dintr-un segment vertical mai lung, ce continuă marginea dreaptă a esofagului, și dintr-un segment transversal sau ușor ascendent la dreapta, mai scurt. Între cele două segmente se formează o depresiune adâncă, numită incizura unghiulară, iar între curbura mare și marginea stângă a esofagului un unghi ascuțit, numit incisura cardiacă sau unghiului lui His. Porțiunea orizontală cuprinde partea pilorică, constituie la rândul său de antrul piloric și canalul piloric.

Funcțiile principale ale stomacului sunt:

rezervor pentru alimente ingerate;

secreție a sucului gastric;

digestia unor alimente prin acțiunea sucului gastric;

secreția unor hormoni.

Duodenul este prima porțiune a intestinului subțire cu o lungime de 25-30 cm și formă de potcoavă (deschisă în sus și la stânga), în concavitate căruia se află capul pancreasului. Acestuia i se descriu patru porțiuni: prima porțiune, bulbul duodenal urmează imediat după pilor și este ușor mobil. Porțiunea a doua, descendentă, situată imediat în partea dreaptă a coloanei vertebrale, în ea se varsă secreția biliară și cea pancreatică. Porțiunea a treia orizontală, iar porțiunea a patra ascendentă și se continuă cu jejunul, formând duodenul jejunal.

În ce privește structura duodenului, în acesta întâlnim pliuri circulare și vilozități intestinale. Pe marginea medială se întâlnește o plică longitudinală care poate lipsi la unele persoane, în care se varsă comun canalul coledoc și canalul Wirsung.

Duodenul este configurat astfel: prin canalul Wirsung se varsă în duoden sucurile pancreatice, iar sfincterele nu permit trecerea în pancreas a sucurilor din duoden și coledoc. Ca și stomacul, duodenul prezintă cele patru tunici caracteristice segmentelor tubului digestiv:

tunica seroasă – acoperă în întregime bulbul și în rest numai fața anterioară a duodenului;

tunica musculară – formată din două straturi, unul mai profund, iar altul logitudinal superficial;

tunica submucoasă – locul unde se află glandele;

tunica mucoasă – constituie 2/3 din grosimea peretelui duodenal.

1.5. INTESTINUL SUBȚIRE ȘI INTESTINUL GROS

Constituie porțiunea liberă,frontal a intestinului subțire, legată de peretele abdominal posterior prin mezenter,motiv pentru care este numit și mezenterial. Se întinde de la flexura duodeno-jejunala până la orificiul ileo-cecal ,având o lungime medie de 4-5 m. Formează un număr de 14-16 anse intestinale,așezate în 2 grupuri:unul superior aparținând jejunului ,cu ansele orizontale și celălalt inferior și spre dreapta,cu ansele vertical,aparținând ileonului.

Structura intestinului subțire:

Peretele intestinului este alcătuit din patru tunici:mucoasa, submucoasa, musculară și seroasa .Mucoasa prezintă spre lumen o serie de cute circulare (transversale) de 7-8 mm înălțime,formate din mucoasa și submucoasa numite valvule convivente sau valvulele lui Kerkring. La nivelul mucoasei se găsesc de asemenea numeroase proeminente formate exclusiv din mucoasa,numite vilozități intestinale ,care sunt în continuă mișcare și sunt adaptate pentru absorție. Ele există pe toată lungimea intestinului având forme și mărimi diferite de-a lungul organului: – în duoden vilozitățile sunt scurte și largi cu aspect de frunză;

– în jejunul superior au aspect digitiform;

– în ileon vilozitățile sunt rare, subțiri și de forma măciucată;

Structura unei vilozități examinată pe o secțiune longitudinală cuprinde următoarele component:epiteliul de suprafața format din în special de enterocite –celule absorbante prevăzute la polul apical cu microvilli ce formează borduri în perie,mai conține celule caliciforme (mucoide) și rare celule endocrine;un ax central conjunctivo-vascular,numit stoma,care reprezintă o expansiune a corionului. Sub epiteliu se găsește o bogată rețea de capilara,iar în axul vilozității,un vas limfatic numit chiliferul central,care transporta grăsimile absorbite. Chiliferul începe printr-un capăt “orb”și are legături nervoase provenite din plexul nervos Meissener precum și fascicule musculare netede provenite din musculară mucoasei,care asigură mișcările vilozităților,necesare pentru absorbție.

Intestinul gros este segmentul terminal al tubului digestive ,el începe de la valve ileo-cecara și se termină cu anusul. Se distinge de intestinal subțire prin volumul sau mai mare și prin cele trei benzi musculare longitudinale. Lungimea lui variază între 1,5 și 3 metri. Intestinul gros este împărțit în următoarele segmente;cecum,colonel ascendent,colonel transvers ,colonel descendent,colonel sigmoid și rectul.

Cecul este situate în fosa iliacă dreapta ;legătura dintre ileon și cec se realizează prin sfincterul ileo-cecal(formațiune musculară).Pe partea internă a cecului se afla apendicele a cărei poziții este variabilă.

Colonul ascendent este situat în flancul drept și continuă cecul,urcând vertical până la fața inferioara a ficatului ,unde,prin unghiul hepatic se continua cu colonul transvers. Este fixat de peretele posterior al abdomenului prin peritoneu.

Colonul transvers se întinde de la unghiul hepatic până la unghiul splenic și este situate orizontal sau în formă literei “V’.Colonul descendent este situat în flancul stâng și se întinde de la unghiul spelin până la nivelul crestei iliace,unde se continuă prin colonel sigmoid.

Colonul sigmoid în continuarea precedentului ,situate în fosa iliacă stânga și în pelvis are forma unui “S” și se întinde până la unghiul recto-sigmoidian. Rectul este porțiunea terminal și se întinde de la unghiul recto-sigmoidian până la anus și este situat în pelvis. Recctul comunica cu exteriorul prin canalul anal,care continuă ampula rectală. Structural intestinul gros este alcătuit din patru straturi: mucoasa, submucoasa, musculoasă seroasă. Mucoasa este foarte bogată în celule mucipare; musculoasă se caracterizează prin cele 3 benzi musculare longitudinale și prin benzile transversale,care alcătuiesc haustrele intestinului gros. Fiziologic, intestinal gros are funcții de motricitate, secreție și absorbție. Motricitatea asigură progresia bolului fecal prin contracții peristaltice,segmentare și prin contracții massive. Bolul fecal se adună în sigmoid: trecere materiilor fecale în rect duce la expulzia lor prin actul fiziologic al defecației. Secreția intestinului gros se rezumă la mucus. Funcția de absorbție este mai reus și se exercită mai ales la nivelul cecului și al ascendentului; se absorb apă, săruri, vitamine, glucoză. La nivelul rectului se pot absorbi substanțe medicamentoase și apa ,acestea ajungând în vena cavă inferioară (medicina internă).

CAPITOLUL AL III-LEA: PREZENTAREA TEORETICĂ A ULCERULUI GASTRO-DUODENAL

Probabil că în niciun domeniu al medicinii în ultimii ani nu s-a produs o asemenea schimbare radicală legată de teoria apariției unei boli, așa cum s-a produs în cazul ulcerului gastro-duodenal. Știm astăzi că cea mai comună cauză a ulcerului sau factorul care îl exacerbează în mod deosebit este infecția cu o bacterie numită Helicobacter pylori. Aceasta produce peste 80% din ulcerele gastrice și peste 95% din ulcerele duodenale.

2.1. DEFINIȚIE

Ulcerul peptic este forma cea mai comună a ulcerului gastro-duodenal. Stomacul, intestinul și glandele digestive produc acid clorhidric și o serie de enzime. Pe de altă parte, însă, stomacul este capabil să se autoprotejeze. Ulcerul apare atunci când între sucurile digestive, care au rol în digestia alimentelor, și factorii care protejează peretele stomacului sau al duodenului (prima partea intestinului subțire, care continuă stomacul) intervine un dezechilibru. Helicobacter pylori aderă de fața internă a stomacului și produce o serie de substanțe care distrug celulele. Rezultatul acțiunii este o inflamație care poate evolua spre ulcerație. Prin urmare, ulcerul peptic este o rană pe fața interioară a peretelui digestiv, care poate avea diametrul de la câțiva milimetri până la câțiva centimetri. De obicei, ulcerul duodenal este de 3 ori mai frecvent decât ulcerul gastric. Mulți dintre cei infectați rămân fără simptome toată viața. Doar o persoană din șase dezvoltă ulcer peptic și un număr foarte mic va face cancer gastric. Astfel, ulcerele peptice sunt leziuni la nivelul mucoasei gastrice (a stomacului) sau a mucoasei intestinului subțire superior (duodenului). Aceste leziuni apar atunci când secrețiile gastrice – care conțin acid clorhidric și o enzimă numită pepsina – irită și lezează mucoasa stomacului. Secrețiile gastrice pot afecta și esofagul. Ulcerele peptice din mucoasa gastrică se numesc ulcere gastrice. Cele care apar în mucoasa duodenală se numesc ulcere duodenale.

2.2. ETIOLOGIE ȘI EPIDEMIOLOGIE

O cauză principală care duce la apariție ulcerului gastro-duodenal este folosirea abuzivă a medicamentelor antiinflamatoare nestoroidiene. Aceste medicamente de tipul diclofenacului, indometaci- nului, ibuprofenului, aspirinei etc. reprezintă a doua cauză în producerea ulcerului. Luate mult timp, ele determină la nivelul stomacului contracția și inflamația acestuia, prin producerea în exces a unor substanțe numite prostaglandine. Un studiu recent a demonstrat o incidență de 1-2% a ulcerului simptomatic la cei care au luat cel puțin 6 luni un asemenea medicament La cei sănătoși, administrarea pe termen scurt nu pare să producă efecte nedorite. La ulceroși însă, crește riscul sângerării la nivelul stomacului. Peste 50% din cei care se prezintă la medic pentru sângerare gastrică au luat antiinflamatoare în scop analgezic.

Deși majoritatea oamenilor sunt infectați cu H. pylori, doar câțiva vor face boala ulceroasă peptica. Unii factori de risc la o persoană cu H. pylori dau o susceptibilitate crescută pentru dezvoltarea ulcerului. Acești factori, unii dintre ei prea puțin cunoscuți, includ:

fumatul;

abuzul de alcool;

antecedente de ulcer;

stresul fizic determinat de o boală severă său accident grav (trauma majoră, dependenta de un aparat de ventilație sau intervenția chirurgicală).

Majoritatea ulcerelor care nu sunt cauzate de H. pylori sunt date de AINS. AINS sunt prescrise pentru a reduce durerea sau inflamația în boli cronice (de durata lungă), că artrită sau durerile de cap (migrenele). Folosite timp de săptămâni sau luni de zile, AINS pot afecta mucoasa tractului gastric, ducând la un ulcer sau activând un ulcer deja format.

O cauză rară de ulcer peptic este sindromul Zollinger-Ellison. În această afecțiune stomacul secretă în exces acid clorhidric, care afectează mucoasa gastrică. Stresul psihologic, adăugat la alți factori de risc, poate crește șansele de a dezvolta un ulcer peptic.

Nu reprezintă însă factori de risc pentru apariția ulcerului consumul de alimente picante sau de cafea sau de cantități moderate de alcool erau considerate a favoriza dezvoltarea unui ulcer. În prezent, nu se mai iau în considerare. Deși unele alimente sau băuturi nu cresc riscul de a dezvolta un ulcer, ele pot duce la indigestii sau arsuri retrosternale. Acestea trebuie evitate dacă nu sunt tolerate. Majoritatea medicilor nu sunt convinși că stresul psihologic poate duce la ulcere. Oricum, în combinație cu alți factori de risc, stresul poate favoriza dezvoltarea unui ulcer peptic.

2.3 SIMPTOMATOLOGIE

Cele mai multe simptome se suprapun cu cele întâlnite în cazul gastritei și enumerăm aici câteva dintre acestea:

Senzația de arsură sau de durere care roade, situată la nivelul părții superioare a abdomenului, este mai accentuată când stomacul este gol. Durerea poate dura minute sau chiar ore. Ea apare mai ales primăvara și toamna;

Durerea se accentuează după consumul de alcool sau după alimente condimentate, bogate în grăsimi sau în fibre;

Uneori pot apărea: balonare, grețuri sau chiar vărsături, râgâială excesivă, indigestii, pierdere în greutate, scaune închise la culoare, senzația de sațietate după consumul unor cantități mici de alimente;

Apariția bruscă a unor simptome cum ar fi durerea abdominală severă, vărsături cu sânge de aspectul zațului de cafea sau scaune negre indică o complicație care poate fi fie perforația ulcerului, fie sângerarea acestuia. în asemenea circumstanțe, prezentați-vă de urgență la spital (nu la medicul de familie!);

Alte două complicații redutabile ale ulcerului sunt stenoza (care apare la un ulcer vechi, ce a evoluat în timp și a strâmtorat lumenul stomacului] și malignizarea (transformarea canceroasă a unui ulcer situat de obicei la nivelul stomacului). Ambele situații necesită rezolvare chirurgicală.

CAPITOLUL III: ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU ULCER GASTRODUODENAL

3.1. INTERNAREA BOLNAVULUI ȘI ASIGURAREA CONDIȚIILOR DE SPITALIZARE

Internarea reprezintă primul contact al bolnavului cu spitalul și mai ales cu cadrele medicale. Acest prim contact este hotărâtor pentru câștigarea încrederii lui,factor indispensabil pentru asigurarea unei colaborări sincere intre bolnav și personalul de îngrijire,în vederea recâștigării sănătății pacientului internat.

În cadrul serviciului de primire bolnavul are primul contact cu spitalul la biroul de internări,unde:se identifica bolnavul,se verifica biletul de internare(sau de trimitere),se înregistrează datele personale în registrul de intrări/ieșiri din spital și se pregătește bolnavul pentru examenul medical.

De la serviciul de internare bolnavul va fi transportat în secția de gastroenterologie unde medicul vă hotăra salonul unde va fi internat,ținând seama de diagnostic,stadiul și gravitatea bolii,sex iar dacă va fii cazul va fi transportat pe alte secții pentru consult și intervenții de specialitate.

La internare pacientul va primi echipamentul spitalului, hainele acestuia vor fi inventariate, înregistrate și păstrate într-o încăpere destinată acestui scop. Bolnavilor sau aparținătorilor li se înmânează un bon pe baza căruia se restituie îmbrăcămintea la eși îl va ajuta să își aranjeze obiectele personale în noptieră.

Scopul spitalizării bolnavilor, în majoritatea cazurilor, este vindecarea. Pentru a realiza acest lucru trebuie create condiții prielnice, necesare ridicării forței de apărare și regenerare a organismului și scoaterii lui de sub eventualele influențe nocive ale mediului înconjurător. La amplasarea bolnavilor cu ulcer gastroduodenal trebuie avut în vedere asigurarea unui mediu corespunzător psihicului lor. Uneori este bine dacă sunt plasați în saloane comune mai mari, având însă grijă să nu se alăture bolnavi cu temperamente prea diferite. În cazul bolnavilor irascibili sau cu simptomatologie acută este de preferat să fie plasați în saloane mai mici sau rezerve.

Mobila principală a salonului este patul. Amplasarea paturilor se face la distanțe egale și să fie accesibile din toate direcțiile. Patul este prevăzut cu:

– saltea;

– două perne curate;

– pătură din lână moale și călduroasă; lenjerie curată;

– mușama, aleză.

Bolnavul trebuie asigurat cu lenjerie curată, iar cel nou spitalizat trebuie să primească totdeauna lenjerie curată de corp și de pat.

Lângă fiecare pat trebuie să existe o noptieră cu lampă și un scaun. Păturile mai sus prevăzute cu mese adaptabile la care se alimentează bolnavul în condiții cât mai confortabile, dacă nu se pot deplasa. Saloanele trebuie să fie bine încălzite pentru a se putea aerisi, fără să scadă temperatura aerului. Ferestrele sunt mari și necesită să fie curate și prevăzute cu perdeluțe.

În salon trebuie să existe o chiuvetă cu oglindă și prosoape curate, un dulap construit în perete pentru deținerea lenjeriei bolnavilor.

Bolnavii cu afecțiuni digestive nu implica anexe diferite la pat. Trebuie să existe o baie într-o perfectă igienă.

Cel mai important pentru bolnav este primirea și internarea care i se face de către asistentă medicală, primirea făcându-se cu foarte multă căldură și blândețe deoarece bolnavul are emoții și teamă de spital. Este foarte importantă legătura dintre asistentă și bolnav, asistenta antrenând discuții care să-l încurajeze și să-i ofere speranță.

3.2. PARTICIPAREA ASISTENȚEI MEDICALE LA EXAMENUL OBIECTIV

Colaborarea la examinarea clinică a pacientului, este una dintre sarcinile importante ale asistenței medicale. Ajutorul acordat medicului și pacientului în cursul examinării clinice degrevează pe pacient de eforturi fizice; asistenta previne o serie de suferințe inutile pacientului, contribuie la crearea unui climat favorabil între pacient și medic, face accesibilă medicului explorarea regiunilor organismului interesate servindu-l cu instrumentarul necesar, toate acestea intervenind pentru scurtarea timpului examinării pacientului în stare gravă la traumatismul examinărilor.

Sarcinile asistenței medicale în pregătirea și asistarea unui examen clinic medical sunt: pregătirea psihică și fizica a pacientului, pregătirea instrumentarului necesar investigațiilor, dezbrăcarea și îmbrăcarea pacientului, poziționarea pacientului pe scaunul de consultație, aducerea pacientului în pozițiile necesare, deservirea medicului cu mănuși, instrumente și materiale sterile, ferirea pacientului de traumatisme,așezarea pacientului în pat după examinare.

De asemenea asistentul medical în serviciul de GASTROENTEROLOGIE trebuie să cunoască semnele și simptomele afecțiunilor dar și reacțiile pacientului în timpul examinării, încercând să-l liniștească, să-l încurajeze, știut fiind că acesta sub influența simptomelor bolii este foarte anxios.

Manifestările de ordin fizic, pe care le constatăm la examenul obiectiv, reprezintă semnele clinice prin care se exteriorizează o boală. Semnele clinice puse în evidență prin aceste metode ale examenului obiectiv vor fi corelate cu datele anamnestice și interpretate în raport cu mecanismul lor fiziopatologic, în cadrul procesului de sinteză al raționamentului clinic.

După examenul obiectiv medicul întocmește foaia de observație a pacientului, în care se vor înscrie datele personale sau anamnestice ale acestuia, cine a însoțit bolnavul în spital, la ce mijloc de transport să recurs ( specializat – ambulanța, nespecializat – mașina particulară), starea prezența, intervențiile și tratamentul care să efectuat în timpul transportului și la camera de gardă.

3.3. ASIGURAREA IGIENEI CORPORALE GENERALE

Asistenta medicală are un rol deosebit în realizarea și asigurarea igienei bolnavului, un element primordial referindu-se la:

– aerisirea salonului (în perioadele reci se va avea în vedere că pacientul să fie întors cu spatele către fereastră deschisă, sau va fi bine acoperit cu pătura pe spate și cap); se va evita așezarea în zone expuse curenților de aer.

– menținerea curățeniei riguroase a saloanelor și dezinfecția periodică, aplicând măsuri de asepsie și antisepsie.

– curățenia așternuturilor și a lenjeriei de corp – schimbarea ei de câte ori este nevoie, sau protejarea patului cu mușama și aleză. Se urmărește ca lenjeria să nu fie strânsă ș mototolită – favorizează escarele de decubit.

Toaleta bolnavului imobilizat se va face la pat sub forma de băi parțiale sau complete. Asistenta medicală va lua măsuri de precauție în timpul băii, pentru ca bolnavii să nu fie expuși curenților de aer. Curățarea tegumentelor întregului corp se efectuează pe regiuni, descoperindu-se treptat numai zonele care se spală. Scopul efectuării toaletei este îndepărtarea glandelor sebacee sau sudoripare, a microbilor sau a altor substanțe străine care aderă la piele, având ca efect activarea circulație cutanate, crearea unei stări de confort pentru bolnav. Pentru efectuarea toaletei, asistenta medicală trebuie să aibă în vedere următoarele:

– să convingă pacientul cu mult tact și delicatețe;

– să menajeze pacientul, protejându-l cu un paravan fața de ceilalți bolnavi;

– să asigure o temperatură adecvată în salon pentru al feri de răceala;

– să pregătească materialul necesar în prealabil, pentru ca îngrijirile să fie cât mai operative;

– să acționeze rapid, sigur dar cu blândețe pentru a scuti bolnavul de alte suferințe și de efort sau oboseală.

Indiferent de regiunea căreia i se face toaleta, patul este protejat cu mușama și aleză. Dacă bolnavul se poate deplasa, se preferă efectuarea băii generale în sala de duș.

3.4. PREGĂTIREA, ASISTAREA ȘI EFECTUAREA RECOLTĂRII DE PRODUSE BIOLOGICE ȘI PATOLOGICE

Examinările de laborator efectuate produselor biologice și patologice completează simptomatologia bolilor cu elemente obiective, exprimând modificările apărute în morfologia, fiziologia și biochimia organismului. Aceste elemente confirmă/ infirmă diagnosticul clinic, reflectă evoluția bolii și eficacitatea tratamentului, confirmă vindecarea sau semnalează apariția unor complicații. Recoltarea sângelui se face prin:

– înțepare – la adult pulpa degetului sau lobul urechii, iar la copii fața plantară a halucelui sau călcâiului;

– puncție venoasă;

3.4.1. Recoltarea sângelui capilar

Recoltarea se efectuează pentru examenele hematologice: hemoleucogramă, dozarea hemoglobinei, determinarea timpului de sângerare și coagulare, pentru examen parazitologic.

Materiale necesare: mănuși de cauciuc sterile, tavă medicală curată, soluții dezinfectante (alcool 70º), ace sterile, tampoane de vată, cameră umedă (cutia Petri), lame uscate și degresate, pipete Potain.

Tehnica:

– bolnavul va fi așezat în poziție șezândă cu mâna sprijinită;

– se aseptizează pielea degetului inelar său mediu cu un tampon cu alcool;

– se evită congestionarea prin frecare puternică și prelungită;

– se așteaptă evaporarea completă a alcoolului;

– cu un ac steril se înțeapă cu o mișcare bruscă pielea pulpei degetului, în partea laterală a extremității, perpendicular pe straturile cutanate;

– cu un tampon steril uscat se șterge prima picătură;

– se lasă să se formeze o picătură de sânge din care se recoltează cu pipeta sau lama;

– se șterge cu un tampon cu alcool, și se tamponează 3-5 minute locul puncționării.

3.4.2. Recoltarea sângelui prin puncție venoasă

Puncția venoasă se realizează de obicei în fosa antecubitală. Se poate recolta din venele de pe antebrațul dorsal, mâna dorsală sau picior, sau orice altă locație accesibilă în funcție de situație. Cele mai comune locuri de puncție venoasă sunt cele de pe antebraț (vena mediană, bazilică și cefalică) urmate de cele de pe mână ( plexul venos metacarpian, venele dorsale).

Materiale necesare: garou, mănuși, seringă sau eprubete speciale cu aditivii specifici în funcție de analiza cerută, holder cu acul atașat sau ac pentru holder și holder, păduri cu alcool, etichete, formular de cerere analize pentru laborator, recipient special de colectare și transportare a probelor de laborator, bandaj adeziv pentru locul puncției.

Tehnica:

– se spală mâinile bine și se pun mănuși;

– confirmarea identității pacientului (pentru a se evita confuzia și a nu se lua analize la un alt pacient);

– se comunică pacientului ce i se va face și i se va explica procedura pentru a-i reduce anxietatea și a ne asigura de cooperarea sa;

– se cere cordul pacientului pentru a se putea efectua tehnica;

– recoltarea se face cu pacientul întins în pat sau stând în scaun, cu mâna sprijinită pe suportul special al scaunului său de o masă;

– evaluarea celui mai bun loc de puncție venoasă

– se observă și se palpează vena pentru o mai precisă localizare

– se montează garoul proximal față de zona aleasă pentru puncție. Dacă venele nu s-au dilatat corespunzător se cere pacientului să închidă și să deschidă pumnul de câteva ori (pacientul trebuie să țină pumnul strâns în timp ce se puncționează venă și să-l deschidă după ce se introduce acul în venă).

– se dezinfectează zona aleasă pentru puncție cu păduri cu alcool până acesta rămâne curat. Curățarea zonei se face dinăuntru spre în afară pentru a se preveni contaminarea zonei puncționate cu flora existentă pe pielea din jur;

– după dezinfectarea zonei se așteaptă să se usuce înainte de puncționare;

se imobilizează vena presând cu policele exact sub locul ales pentru puncție și se întinde de piele;

– se puncționează vena sub un unghi de 30 grade;

– holderul trebuie menținut într-o poziție sigură pentru a evita ieșirea acestuia din venă;

– procedura imediat următoare constă în îndepărtarea garoului pentru ca sângele să își reia circulația normală, pentru a preveni staza și hemoconcentrația sângelui, lucruri care pot afecta rezultatele probelor recoltate;

– se va evita ținerea garoului mai mult de 3 minute;

– se vor schimba eprubetele ce necesită a fi umplute, tocmai pentru a se evita scoaterea accidentală a acului din venă și perforarea venei pacientului;

– după ce eprubetele vor fi umplute cu sângele recoltat, ele se vor agita ușor pentru ca aditivii să se amestece cu sângele;

– înaintea de scoaterea acului întotdeauna se va avea în vedere desfacerea garoului;

– se va pune o compresă sterilă deasupra acului, la nivelul locului de puncție și se scoate cu blândețe acul din venă.

– întotdeauna se va avea în vedere scoaterea eprubetei din holder, înainte de scoaterea acului;

– se presează locul puncției pentru circa 2-3 minute sau până când se oprește sângerarea, în cazul în care aceasta durează mai mult de atât; acest proces ajută la formarea hematomului;

– după oprirea sângerării se aplică un bandaj adeziv;

– se evita agitarea puternică și bruscă a eprubetelor, tocmai pentru că există riscul să se producă hemoliză;

– se reverifică locul puncției pentru a se vedea dacă s-a produs hematom. În cazul în care s-a produs hematom se va presa energic locul timp de cam 5 minute, după care se aplică comprese calde.

– se descarcă materialele folosite în containerele speciale, separate, ferite de contactul cu alte corpuri;

– se notează tehnica în foaia de observație.

3.4.3. Captarea vărsăturilor

Vărsăturile reprezintă evacuarea conținutului gastric care se elimină spontan. Captarea vărsăturilor se face în scopul obținerii de informații pentru stabilirea diagnosticului,precum și în scop ajutător în stabilirea biantului lichidelor ingerate și eliminate zilnic din organism.

Materiale necesare: mușama, aleză, tăviță renală curată și uscată, prosop, apă și săpun pentru spălat.

Pregătirea bolnavului pentru captarea vărsăturilor:

– în timpul puseelor de vărsătură bolnavul va fi așezat în poziție șezândă, iar dacă starea lui nu permite, va rămâne culcat cu capul întors într-o parte și puțin ridicat cu ajutorul unei perne sau al unui prosop;

– se va proteja lenjeria patului cu aleză și mușama;

– dacă bolnavul are proteză dentară, se va îndepărta;

– se va oferi bolnavului tăvița renală sau va fi ținută atunci când acesta nu și-o poate ține. Cu mâna dreaptă asistentul va sprijini fruntea bolnavului.

Îngrijirea bolnavului după vărsăturii: După puseul de vărsătură, se va îndepărta tăvița renală,se va oferi bolnavului un pahar cu apă pentru a-și clăti gura iar vărsătura se păstrează pentru vizită medicală.

Reorganizarea locului de muncă: Se spală și se dezinfectează recipientele, se pregătesc pentru sterilizare prin fierbere sau autoclavare.

Caracterul vărsăturii și frecvența se notează în foaia de temperatură.

3.5 PARTICIPAREA ASISTENTEI MEDICALE LA EXPLORĂRILE PARACLINICE

Explorările paraclinice confirmă diagnosticul de ulcer gastroduodenal prin: examen radiologic, examen endoscopic.

3.5.1 Examen radiologic

Este fundamental pentru diagnostic. Examenul radiologic este cea mai veche și mai frecvent utilizată explorare imagistică. Rolul asistenței medicale în efectuarea radiografiilor, este acela de a anunța pacientul asupra importanței examinării și de a-l informa că este o probă nedureroasă și a cărei reușita rezultă din bună colaborare a pacientului cu medicul radiolog. Este avertizat asupra necesitații menținerii unor poziții speciale ale membrelor inferioare și corpului, pe timp limitat, fără a executa mișcări în acest timp. Asistenta medicală are rol în pregătirea psihică și fizică a pacientului, din secție, asigura transportul și ajută pacientul la serviciul de radiologie, în raport cu posibilitățile acestuia de deplasare și mobilizare. În timpul examinării asistenta medicală va purta echipament de protecție. Filmele vor fi păstrate în condiții care să le protejeze de zgârieturi sau deteriorări și atașate la FO a bolnavului.

3.5.2 Endoscopia digestivă superioară

Endoscopia este o investigație prin care se poate recolta mostre (biopsie) de țesut gastric. Biopsia gastrică va fi ulterior testată în laborator pentru depistarea infecției cu Helicobacter pylori.

Pentru examenul endoscopic, la recomandarea medicului, asistenta medicală va administra anestezicul, va poziționa pacientul pe masa de examinare, va pregăti materialele și instrumentele sterile, va efectua clisma evacuatorie în seara precedentă examenului.

Explorarea bolnavilor ulceroși a câștigat foarte mult în ultimele decenii prin introducerea procedeelor endoscopice. Gradul de fiabilitate ridicat (95%) cu posibilitatea vizualizării leziunilor superficiale, obținerea unui diagnostic rapid în condiții de urgență ca și posibila asociere a unui gest terapeutic, fac ca examenul endoscopic să fie considerat de mulți clinicieni ca primordial în explorarea bolnavilor cu o suferință gastro-duodenală.

3.6 POZIȚIA BOLNAVULUI ÎN PAT, URMARIREA FACIESULUI ȘI A FUNCȚIILOR VEGETATIVE

Asistenta medicală trebuie să țină sub supraveghere toți pacienții, să-i urmărească, să observe atitudinea acestora în pat, pozițiile pe care le adoptă, expresia feței, mișcările active pe care le execută. Asistenta medicală poate observa cum poziția pacientului cu ulcer gastro-duodenal în pat este schimbată. Ca o reacție de apărare a organismului, pacientul căută să-și menajeze durere. În crizele dureroase de ulcer pacientul stă în decubit ventral sau în decubit lateral stâng; poziție ghemuită, pacientul exercitând și o presiune cu pumnul asupra regiunii dureroase în ulcerul gastric duodenal penetrant. Expresia feței pacientului poate trăda gradul de inteligență al pacientului, precum și anumite stări psihice ca durere, spaimă, agitație, depresie, indiferență, oboseală.

În ulcerul gastro-duodenal bolnavul are trăsături ascuțite , ochii înfundați în orbite, facies suferind, șanțurile nazolabiale și frontale foarte accentuate. Expresia faciesului poate să se schimbe relativ repede în raport cu modificările stării pacientului, din acest motiv este foarte importantă supravegherea fizionomiei pacientului. De asemenea, asistenta medicală trebuie să urmărească diureza, scaunul , vărsăturile precum și greutatea corporală.

Diureza e cantitatea de urină eliminată pe perioada de 24 ore ; prin urină se elimină din organism substanțe toxice provenite din metabolism.

Prin scaun se elimină substanțele rămase pe tubul digestiv după ingestia alimentelor. În caz de complicații ale ulcerului gastric, melena este o exteriorizare a hemoragiei prin scaun, care ia aspect lucios, moale, păstos și negru, ca “păcura” și are un miros caracteristic.

Vărsăturile sunt de obicei postprandiale, precoce sau tardive, în funcție de localizarea ulcerului, fiind determinate de mese copioase, de abateri de la dietă, alcool. Ele conțin alimente, sunt abundente, au miros acid sau conțin numai suc gastric. În funcție de starea pacientului, asistenta medicală îl așează în poziție semișezând, șezând sau în decubit dorsal, cu capul într-o parte, aproape de marginea patului. Îl liniștește din punct de vedere psihic, îl ajută în timpul vărsăturii și păstrează produsul eliminat, îi oferă un pahar de apa să-și clătească gura după vărsătură.

Urmărirea greutății corporale este importantă pentru aprecierea stării de nutriție a pacientului, pentru stabilirea necesității dozei terapeutice de medicamente, pentru stabilirea necesității calorice a organismului cât și pentru urmărirea evoluției bolii. Cântărirea se face totdeauna dimineața pe nemâncate după ce pacientul a avut scaun și a urinat având aceeași haină de spital și dacă este posibil cu același cântar. Pacienții se cântăresc la internare, apoi de două ori pe săptămână, precum și în ziua externării.

În ulcerul gastro-duodenal , pacientul prezintă scădere în greutate datorită pierderilor mari de lichide prin vărsături, transpirații, indicând un grad de deshidratare a pacientului. Cântărirea este obligatorie în timpul tratamentului, trebuie numărată ingestia de lichide și diureza. Greutatea corporală a pacientului va fi notată de către asistentă medicală, zilnic, în foaia de observație.

3.7 URMĂRIREA FUNCȚIILOR VITALE

Urmărirea funcțiilor vitale ale organismului este obligatorie în cursul oricărei boli, căci modificarea lor reflectă în mare măsură starea generală a bolnavului. Funcțiile vitale se consemnează în foaia de temperatură. Foaia de temperatură, parte integrantă din foaia de observație, este un document medical, științific și medico-judiciar. Foaia de temperatură trebuie condusă exact, clar și ordonat, ținută la curent pe ore, pentru a reflecta într-adevar starea bolnavului.

3.7.1. Măsurarea și notarea respirației

Respirația este o funcție importantă prin care se realizează aportul de oxigen necesar proceselor vitale ale organismului, paralel cu eliminarea în atmosferă a dioxidului de carbon, rezultat din arderi.

Scopul: Evaluarea funcției respiratorii a pacientului fiind un indiciu al evoluției bolii,al apariției unor complicații și al prognosticului.

Materiale necesare: Ceas cu secundar, pix de culoare verde, foaie de temperatură.

Intervențiile asistentei: Așezarea pacientului în decubit dorsal, fără a explica tehnica ce urmează a fi efectuată. Apoi se urmează etapele:

– plasarea mâinii cu fața palmară pe suprafața toracelui;

– numărarea inspirațiilor timp de un minut;

– consemnarea valorii obișnuite printr-un punct pe foia de temperatură (fiecare – linie orizontală a foii reprezintă o respirație);

unirea cu o linie a valorii prezente cu cea anterioară pentru obținerea curbii;

– aprecierea celorlalte elemente ale funcției respiratorii se face prin simpla observare a mișcărilor respiratorii.

Valori normale: 18 respirații/minut – la femei; 16 respirații/minut – la bărbați.

3.7.2. Măsurarea și notarea pulsului

Definiție: Mișcare fiziologică ritmică de dilatare și de contractare a pereților arterelor, determinată de creșterea volumului de sânge pompat de inimă.

Scop: Evaluarea funcției cardio-vasculare.

Locurile de măsurat: Măsurarea se face la artera radială sau aceeași succesiune de timp la alte artere: temporala, carotida, cubitala, humerala, radiala, femurala, poplitee, tibiala posterioară, pedioasa.

Materiale necesare: Ceas cu secundar, pix de culoare roșie, foaie de temperatura/ carnetel individual.

Intervențiile asistentei:

– pregătirea psihică a bolnavului;

– asigurarea repausului fizic și psihic al bolnavului timp de 10-15 min;

– spălarea pe mâini;

– reperarea arterei;

– fixarea degetelor palpatoare pe traiectul arterei;

– exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu degetelor;

– numărarea pulsațiilor timp de un minut;

– consemnarea valorilor obținute printr-un punct pe foaia de temperatură ținând cont că fiecare linie orizontală a foii reprezintă 4 pulsații;

– unirea valorii prezente cu cea anterioară cu o linie,pentru obținerea curbei.

3.7.3. Măsurarea și notarea temperaturii

Definiție: Temperatura corporală – se definește ca fiind echilibrul între procesele de termogeneză (producerea de căldură de către organism) și termoliza (cedarea de către organism, înspre mediul înconjurător a excesului de căldură).

Scop: Evaluarea funcției de termoreglare și termogeneză.

Locul de măsurat: cavități semiînchise: axila, plica inghinală, cavitatea bucală; cavități închise: rect, vagin.

Materiale necesare: Termometru maximal, casoleta cu tampoane de vată și comprese sterile, recipient cu soluție dezinfectantă (cloramină 1-5 %), tăvița renală, flacon cu alcool medicinal, ceas, foaie de observație, pix de culoare albastra, carnetel individual.

Intervențiile asistentei:

– pregătirea materialelor lângă bolnav;

– pregătirea psihică a bolnavului;

– spălarea pe mâini;

– se scoate termometrul din soluția dezinfectantă,se clătește și se șterge cu o compresă prin tamponare, se scutură;

– se verifică dacă este în rezervor mercurul;

– pentru măsurarea în axilă;

– se așează pacientul în poziție de decubit dorsal sau în poziție sezândă;

– se ridică brațul bolnavului;

– se șterge axila prin tamponare cu prosopul pacientului;

– se așează termometrul cu rezervorul de mercur în centrul axilei, paralel cu toracele;

– se apropie brațul de trunchi, cu antebrațul flectat pe suprafața anterioară a toracelui;

– la pacienții slăbiți, agitați, precum și la copii, brațul va fi menținut în această poziție de către asistentă;

– termometrul se menține timp de 10 min;

– după terminarea timpului de menținere, se scoate și se șterge cu o compresă;

– se spală termometrul, se scutură;

– se introduce în recipientul cu soluția dezinfectantă.Se notează valoarea obținută pe foaia de temperatură;

– notarea unui punct pe verticală,corespunzătoare datei și timpului zilei,socotind pentru fiecare linie orizontală,două diviziuni de grad;

– se unește valoarea prezentă cu cea anterioară, pentru obținerea curbei termice;

– în alte documente medicale se notează cifric.

3.7.4. Măsurarea și notarea tensiunii arteriale (TA)

Definiție: valoarea presiunii hidrostatice exercitate de sânge asupra peretelui arterial. Există două componente ale presiunii sanguine :

– presiunea sistolică – este presiunea exercitată asupra pereților arteriali când inima se contractă (în sistolă) – cu valori normale între 100 și 139 mm coloană de mercur (Hg);

– presiunea diastolică – este presiunea exercitată asupra pereților arteriali când inima se relaxează între două contracții (în diastolă) – cu valori normale sub 85 mmHg.

Scop: evaluarea funcției cardio-vasculare (forța de contracție a inimii determinată de elasticitatea și calibrul vaselor).

Materiale necesare:

aparat pentru măsurarea tensiunii arteriale cu manometru;

stetoscop biauricular;

tampon de vată;

tavița renală;

alcool;

creion roșu sau pix cu mină roșie;

foaia de temperatură;

Intervențiile asistentei:

pregătirea psihică a bolnavului;

asigurarea repausului fizic și psihic timp de 15 minute;

spălarea pe mâini;

se aplică manșeta pneumatică pe brațul pacientului, sprijinit și în extensie;

se introduc olivele stetoscopului în urechi dupa ce se dezinfecteaza cu tampoane cu alcool(inclusiv membrana stetoscopului);

se pompează aer în manșeta pneumatică, cu ajutorul pompei de cauciuc până la dispariția zgomotelor pulsatile;

se decomprimă progresiv aerul din manșetă prin deschiderea supapei,până când se percepe primul zgomot arterial(care reprezintă valoarea tensiunii maxime);

se reține valoarea indicată de acul manometrului pentru a fi consemnată;

se continuă decomprimarea zgomotelor arteriale devenind mai dese;

se reține valoarea indicată de acul manometrului în momentul în care zgomotele dispar,aceasta reprezentând tensiunea arterială minimă;

se notează în foia de temperatură valorile obținute cu o linie orizontală de culoare roșie, socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloană de mercur;

se unesc liniile orizontale cu linii verticale și se hașurează spațiul rezultat.

3.8. ALIMENTAȚIA BOLNAVULUI CU ULCER GASTRODUODENAL

Alimentația se poate efectua activ sau pasiv în funcție de starea bolnavului, asigurându-se o poziție cât mai comodă pacientul fiind așezat sprijinit (dacă este posibil), fie prin ridicarea patului, fie pe 2-3 perne, pe piept i se așează vasul cu mancarea, iar asistenta medicală stă alături, îl supraveghează sau îl ajută.

Dacă alimentația se face pasiv, asistenta medicală trebuie să manifeste calm și răbdare, să nu încarce lingura prea mult, să nu il zorească pe pacient și de asemenea să verifice temperatura alimentelor. Se va avea grija ca firimiturile să nu se împraștie sub pacient.Indiferent de modul de administrare al alimentelor, asistenta medicală va avea în vedere orarul meselor, prezentarea alimentelor cât mai estetic și pe cât posibil va ține cont de preferințele pacientului, în limita restricțiilor impuse de medic. Pacientul trebuie educat de către asistenta medicală în privința unei alimentații sănătoase, cu rol deosebit de important în cazul ulcerului gastroduodenal.

In cazul pacienților cu ulcer gastroduodenal asigurarea regimului igieno-dietetic are un rol primordial.Înaintea fiecarei mese întreaba pacientul dacă a prezentat dureri epigastrice și se asigură ca acestea au disparut dupa consumul de alimente. Va cântari bolnavul o data pe saptamană, pentru a observa din timp scăderile în greutate.

Atunci când pacietul prezintă inapetență datorată simptomelor de greața și vărsături și alimentația și hidratarea este afectata prin deficit, asistenta medicală alimentează pacientul parenteral pentru ca acesta sa fie echilibrat hidroelectrolitic și nutrițional, instituind perfuzii cu glucoză 5%,10%; hidrolizate de proteine și amestecuri de aminoacizi (Marisang, Aminomel), vitamine și electroliți după indicația medicului.

3.9. PARTICIPAREA ASISTENTEI MEDICALE LA EFECTUAREA TRATAMENTULUI

În ce privește tratamentul, atunci când vorbim de pacienții de ulcer, specificăm faptul că sunt două timpuri modalități de a trata această afecțiune: tratamentul dietetic și tratamentul medicamentos, iar noi le vom analiza în parte pe fiecare tocmai pentru a vedea care sunt specificitățile fiecăruia.

3.9.1 Tratamentul dietetic

Regimurile dietetice sunt foarte variate, alcătuirea și prescrierea lor se face de către medic iar asistenta medicală trebuie să cunoască bazele alimentației dietetice, să se orienteze printre variatele și multiplele regimuri de alimentație și să știe să aplice în mod just cunoștințele sale, distribuind corect alimentele bolnavilor pe care îi îngrijește.

La bolnavul ulceros, în perioadele dureroase, regimul alimentar este mai sever, alimentele fiind repartizate în 5-7 mese în 24 de ore, la nevoie servindu-se și noaptea.Alimentele de bază în ulcerul gastroduodenal este laptele repartizat la intervale de 3-4 ore. Regimul lactat se aplică în primele 3-5 zile ale fazei dureroase a ulcerului, precum și în complicații în primele zile după hemoragii digestive superioare. Tot în perioada dureroasă se mai pot da: ouă fierte moi, smântână, frișcă, puțin unt proaspăt, brânză de vaci, caș dulce, fulgi de ovăz.

Pe măsură ce suferințele se ameliorează, se adaugă biscuiți, pișcoturi, supe, creme de cartofi, piureuri moi, făinoase fierte în apă sau lapte. Ulterior se adaugă pâine albă sau uscată prăjită, carne slabă de vițel (nu se dau supe de carne), carne de pasăre fiartă, pește alb (șalău, știucă, păstrăv).

În perioadele de liniște trebuie să se țină seama de protecția mucoasei gastrice și se exclud din regim: extractele de carne (supe de carne), slănina, mezelurile, borșul, grăsimile prăjite, sosurile, ceapa, condimentele, conservele, usturoiul,băuturile alcoolice, sifonul, limonada, înghețata, fumatul. Se pot folosi condimente neiritante (cimbru, tarhon, chimen, vanilie).Cantitățile de alimente prescrise și consumate de pacient cât și cantitățile neconsumate, sunt consemnate în foaia de observație de asistenta medicală.

Toleranța individuală, atât cantitativă cât și calitativă, este un alt factor care trebuie totdeauna luat în considerare, pentru că în ulcerul gastric si duodenal este necesar să se tatoneze capacitatea de toleranță a stomacului, pentru ca regimul dietetic, pe de o parte să nu fie eliminat prin vărsături, iar pe de altă parte, să nu se exagereze excitabilitatea mucoasei digestive.Gustul și dorința pacientului trebuie de asemenea luate în considerație în cadrul limitelor permise de regimul prescris.

Factorul psihologic concretizat prin respectarea alimentelor preferate de pacient, nu poate fi un jalon călăuzitor în întocmirea regimului dietetic, deoarece pacientul preferă tocmai alimentele interzise.Este foarte important ca pacientul să nu consume alte alimente decât cele prescrise. Asistenta medicală trebuie să explice și să imprime pacientului necesitatea menținerii prescripțiilor medicale relative la alimentația terapeutică, pentru ca aceasta să nu permită servirea unor alimente interzise. De asemenea, asistenta va controla toate alimentele pe care vizitatorii doresc să le aducă pacientului.

3.9.2 Tratamentul medicamentos

Acest tip de tratament folosit în ulcerul gastroduodenal urmărește să protejeze mucoasa gastrică, să stimuleze secreția de mucus protector, să tamponeze pepsina, excitarea unei acțiuni antiacide, antisecretoare și antispastice, să atenueze motilitatea antropilorică.

Una din sarcinile cele mai importante ale asistentei medicale este administrarea medicamentelor. Medicamentele sunt substanțe utilizate cu scopul de a preveni, a ameliora sau a vindeca bolile.Acțiunea medicamentelor asupra organismului pacientului depinde în primul rând de structura lor chimică, dar o importanță o au și doza administrată, precum și calea de administrare. Medicamentele sunt prescrise de către medic, iar asistenta care administrează medicamentele, trebuie să aibă o serie de cunoștințe asupra lor, pentru a nu transforma efectul lor într-o otravă cu acțiune iremediabilă. Administrarea medicamentelor trebuie făcută punctual, asistenta respectând orarul dealimentație, căci altfel se poate ajunge la efecte nedorite. Fenomenele secundare ca: arsurile stomacale, eructații, uscăciunea mucoaselor, tulburări vizuale, trebuie semnalate medicului.

O asistentă medicală trebuie să cunoască:

medicamentele după aspectul lor exterior și proprietățile lor fizice, pentru a preveni schimburile de medicamente;

dozele terapeutice și maximale, precum și limita inferioară a dozelor toxice;

indicația medicamentelor utilizate;

calea de administrare obișnuită a medicamentelor;

modul de administrare ;

incompatibilitățile medicamentoase precum și modul de păstrare a medicamentelor.

În vederea urmăririi efectului medicamentelor, asistenta trebuie să cunoască: efectul care se așteaptă, timpul necesar, efectele secundare dintre care unele pot fi pozitive, altele negative sau chiar dăunătoare, fenomenele de hipersensibilitate legate de acțiunea medicamentelor. Administrarea medicamentelor pune pe umerii asistentei medicale o foarte mare responsabilitate. Greșelile provenite din nerespecterea dozelor, a căilor de administrare, administrarea unor medicamente pot da naștere la accidente grave, chiar fatale. Din acest motiv asistenta medicală trebuie să respecte medicamentul prescris, să identifice medicamentele

administrate, să verifice calitatea medicamentelor, să respecte dozajul prescris, să respecte orarul de administrare, să respecte somnul pacientului, să administreze imediat medicamentul, să prevină infecțiile intraspitalicești, să raporteze imediat greșelile de administrare.Administrarea medicamentelor o face asistenta la pacienții gravi și mai puțin gravi. Bolnavii trebuie să ia medicamentele în prezența asistentei. În acest fel se evită refuzarea medicamentelor din partea pacienților. De multe ori, este nevoie de multă răbdare și perseverență, insistență și educație sanitară din partea asistentei, pentru a lămuri pacienții asupra necesității luării medicamentelor.

3.10 EDUCAȚIA PENTRU SĂNĂTATE ȘI PROFILAXIA BOLII

Greutățile pe care le întâmpină oamenii de știință în descoperirea tuturor cauzelor de îmbolnăvire, precum și elaborarea de noi substanțe care să distrugă aceste cauze au dus la dezvoltarea unor mijloace de prevenire a bolilor. Ne putem feri de boala ulceroasa numai dacă sunt cunoscute cauzele care o pot determina. Acestea se impart in: cauze determinante, favorizante si predispozante.

Cauzele determinante constau in:

traumatism psihic grav și de lunga durată

emoții puternice, viața agiată

suprasolicitări fizice și psihice

Cauzele favorizante sunt reprezentate de:

alimentație neigienică, nesatisfăcătoare calitativ și cantitativ

medicație iritantă

focare de infecții în organism

ingestia de substanțe caustice

boli ale sistemului nervos și ale arterelor

O viața ordonată, lipsită de încordare nervoasă, de suprasolicitare fizică și psihică reprezintă importante măsuri pentru înlaturarea cauzelor menționate.

Regimul alimentar – deși există prea puține dovezi că mancarea poate provoca apariția unui ulcer, nu încape îndoială că o dată ce acesta a apărut, anumite mâncăruri pot ameliora sau agrava evoluția acestuia. Numeroși oameni care suferă de ulcer bănuiesc sau se plâng că măncarurile condimentate sau fierbinți le accentuează simptomele. De fapt, nu exista dovezi clinice că asemenea măncaruri ar influența evoluția ulcerului, dar dacă o persoană cu ulcer are dureri și o stare de disconfort abdominal dupa ce le consumă, este preferabil sa renunțe la ele.

Se consideră că laptele și produsele lactate pot captuși stomacul, înlaturand durerea ulceroasa.

Alcoolul – ingestia de alcool poate intensifica durerile ulceroase. Alcoolul lezează ulcerul deschis, care este o rană, provocând astfel durerea specifică.

Fumatul este de asemenea foarte periculos, acesta încetinind procesul de închidere a ulcerului. Aceasta se constata chiar la pacientii care iau medicamente antiulceroase eficiente, de exemplu, H2-antagonisti. Fumatul creste și riscul recidivarii ulcerului. Studii recente au demonstrat ca fumatorii sunt mai receptivi la infectia cu Helicobacter pylori, despre care se știe că este responsabil de apariția ulcerului gastric.

Un alt factor în determinarea ulcerului este și stres-ul, care poate intensifica durerile ulceroase sau poate provoca o indigestie asociată cu ulcerul. De aceea, în profilaxia acestei boli este foarte importanta o viață normală, echilibrată, cu evitarea stresului, a eforturilor fizice precum și educarea pacienților pentru evitarea factorilor favorizanți, cum este fumatul și alcoolul.

3.11 EXTERNAREA BOLNAVULUI

Momentul plecării bolnavului din spital este stabilit de medicul primar, șef de secție. Asistenta medicala va aduna toate documentele referitoare la bolnav, pe care le va pune la dispoziția medicului de salon, în vederea formularii epicrizei. Asistenta va fixa impreuna cu bolnavul ora plecarii pentru ai putea asigura alimentația până in ultimul moment. Asistenta va anunța cu 2-3 zile înainte familia despre ieșirea din spital, va explica bolnavului să urmeze indicațiile primite de la medic, cuprinse în biletul de externare. Va lămuri, în special prescripțiile referitoare la tratamentul medicamentos daca bolnavul și-a însușit în mod corespunzator tehnicile necesare pentru continuarea tratamentului prescris la domiciliu și va insista ca la data indicată să se prezinte la control.

Asistenta va însoți bolnavul la magazia de efecte unde îl va ajuta să-și primeasca hainele, dupa care va prelua apoi, de la bolnav efectele spitalului. Asistenta va verifica daca bolnavul are biletul de ieșire din spital și reteta prescrisă pentru tratamentul post-spitalicesc care cuprinde:

necesitatea controlului periodic medical;

necesitatea repausului;

evitarea efortului fizic;

alimentație echilibrată;

recuperare socio-profesională.