Notiuni DE Anatomie Si Fiziologie A Aparatului Respirator

Cuprins

CAPITOLUL I.

NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE A APARATULUI RESPIRATOR

1.1. NOȚIUNI DE ANATOMIE

1.2. NOȚIUNI DE FIZIOLOGIE

CAPITOLUL II.

EXAMENE CLINICE

2.1. EXAMENELE PULMONARE – TEHNICI DE IMAGISTICĂ

2.2. EXAMENELE ENDOSCOPICE ȘI PROBELE RESPIRATORII

CAPITOLUL III.

TUSEA

3.1. DEFINIȚIE

3.2. MECANISM DE ACȚIUNE

3.3. CLASIFICARE

CAPITOLUL IV.

BOLI ALE APARATULUI RESPIRATOR

ÎNSOȚITE DE TUSE SEACĂ

4.1. ASTMUL

4.2. BRONȘITA

4.3. EMFIZEMUL PULMONAR

4.4. PNEUMONIA PNEUMOCOCICĂ

4.5. BRONHOPNEUMONIA

4.6. ABCESUL PULMONAR

4.7. TUBERCULOZA PULMONARĂ

4.8. PNEUMOTORAXUL

4.9. PLEURITA (PLEUREZIA USCATĂ)

4.10. PLEUREZIA SEROFIBRINOASĂ

4.11. PLEUREZIA PURULENTĂ

4.12. SARCOIDOZA

CAPITOLUL V.

ANTITUSIVE

5.1. DEFINIȚIE

5.2. GENERALITĂȚI

5.3. CLASIFICAREA ANTITUSIVELOR

5.4. SUBSTANȚE ACTIVE CU ACȚIUNE ANTITUSIVĂ CENTRALĂ

CAPITOLUL VI.

MEDICAMENTE UTILE ÎN CAZUL TUSEI SECI

CAPITOLUL VII.

PLANTE MEDICINALE SI SUPLIMENTE ALIMENTARE UTILIZATE ÎN AFECȚIUNILE APARATULUI RESPIRATOR

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I.

NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE A APARATULUI RESPIRATOR

NOȚIUNI DE ANATOMIE

Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care asigură mecanismul respirației, al ventilației pulmonare, ca și al schimburilor de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare ‒ hematoza. Ele asigură pătrunderea aerului în plămâni, extragerea oxigenului cu trecerea lui în sânge, ajungând pe această cale la toate celulele din corp, și totodată asigură eliminarea la exterior a gazelor arse, adică a bioxidului de carbon (CO2). Acestea sunt: căile respiratorii superioare (cavitățile nazale și faringele), căile inferioare (laringe, trahee și bronhii) și plămânii ca organe principale ale actului respirator.

Organele aparatului respirator au căi comune cu cele ale aparatului digestiv.

Căile respiratorii superioare pleacă din extremitatea cefalică a intestinului primitiv, iar căile respiratorii inferioare și plămânii iau naștere din endodermul intestinului anterior prin mugurele laringo-traheal. Din acest mugur ia naștere laringele, traheea și cele două bronhii primitive din extremitatea cărora se vor dezvolta cei doi plămâni poziționați lateral. Tot acolo iau naștere și cavitățile pleurale ale plămânilor. Plămânii propriu-ziși asigură transferul din aer în sânge a oxigenului și, în sens invers, a bioxidului de carbon.

Plămânii au o structură de burete fin cu cavități minuscule – alveolele pulmonare – în legătură directă cu canalele respiratorii terminale (canalele alveolare ). La nivelul alveolelor se petrec schimburile de gaze – oxigen și bioxid de carbon – între aerul inspirat și sângele care irigă pereții alveolelor.

Acest aparat funcționează fiind condiționat și de componenta motorie, ce face oficiul de pompă, formată din:

foițele de înveliș ale plămânilor denumite pleure, ce facilitează alunecarea suprafeței plămânilor față de fețele interne ale cutiei toracice;

cutia toracică – în care este cuprins aparatul respirator, care asigură, prin mișcări de pompă aspiro-respingătoare intrarea (inspirația) și ieșirea aerului (expirația);

Jocul alternativ al pătrunderii și eliminării aerului – respirația – este un proces continuu, declanșat la naștere și sfârșit odată cu moartea. La fel se întâmplă și la majoritatea animalelor terestre, nu doar la om.

Figura 1. Aparatul respirator.

Căile respiratorii extrapulmonare sunt reprezentate de fosele nazale, faringe, laringe, trahee și bronhiile primare.

Nasul, formațiunea medio-facială cu caracteristici specifice fiecărui individ și cu rol dublu funcțional (respirator și olfactiv) îmbracă forma unei piramide cu baza în jos. Acesta este alcătuit dintr-un schelet osteocartilaginos, compus din oasele nazale, cartilajele laterale, cartilajele aripii nasului, ca și alte accesorii, mai mici.

La exterior este acoperit de un strat de mușchi superficiali pieloși și tegumente, iar la interior, căptușit de mucoasa nazală cu excepția vestibulului căptușit de tegument. Nasul și cavitatea nazală formează primul segment al acestui aparat.

Imediat în spatele orificiilor nazale (nărilor) există vestibulul nazal, acesta este prevăzut cu numeroase fire de păr, ce funcționează ca un filtru grosolan pentru praf dar poate în plus, declanșa reflexul de strănut prin care se elimină particulele reținute împreună cu o cantitate importantă de mucus.

Nasul cuprinde în interior, în continuarea vestibulului, o pereche de canale aeriene neregulate ce se deschid în fundul gâtului (câte unul de fiecare parte a septului nazal).

Pentru mărirea suprafeței de contact cu aerul respirat aceste canale sunt prevăzute cu anumite accidente de relief și sunt tapetate cu o mucoasă intens vascularizată ce asigură încălzirea coloanei de aer (se spune că nasul este un adevărat „calorifer” pentru restul capului) și prin secreția bogată de mucus contribuie la stoparea unor particule străine (praf și alte structuri de mici dimensiuni din aer) prin alipire de mucoasă. Încălzirea coloanei de aer mai este asigurată și de cavitățile existente în oasele capului, învecinate nasului, cavități denumite sinusuri, și care comunică cu canalele aeriene nazale prin anumite orificii.

Există patru perechi de sinusuri: maxilare, etmoidale, frontale și sfenoidale, toate căptușite cu aceeași mucoasă bogată în vase sanguine. Uneori, se poate ajunge la închiderea inflamatorie a orificiilor de comunicare cu nasul a acestor sinusuri, fapt ce conduce la acumulare de secreții infectate, iar afecțiunea poartă denumirea de sinuzită. Nasul este un bun organ de simț, asigurând simțul olfactiv (al mirosului).

În partea cea mai înaltă a cavității nazale, aproape de rădăcina piramidei nazale, mucoasa nazală găzduiește ramificațiile nervilor olfactivi cu receptorii speciali pentru miros, nervii olfactivi traversează apoi „tavanul” cavității nazale (prevăzută cu mii de perforații microscopice pentru trecerea filetelor nervoase) pătrunzând direct în cavitatea craniană și în creier.

Orice inflamație a mucoasei nazale (rinită – acută sau cronică) poate duce la scăderea percepției olfactive.

În cazul în care aerul este aspirat, din diverse motive (prin anomalii de structură ‒ hipertrofie de cornete, strâmtorarea canalelor aeriene prin inflamații, alergii, traumatisme, etc.), direct pe gură, lipsește funcția de încălzire și filtrare a coloanei de aer și se poate ajunge la afectarea segmentelor următoare din calea aeriană – faringe și laringe.

Faringele reprezintă segmentul în care calea aeriană se intersectează cu calea alimentară, iar orice funcționare defectuoasă afectează în același timp și în egală măsură respirația și funcția digestivă.

Funcția respiratorie este secundară, doar de trecere a coloanei de aer, indiferent de poarta de intrare ‒ pe nas sau pe gură ‒ către laringe, primul segment al căilor inferioare.

Datorită așezării învecinate a laringelui, faringele și totodată componentele aflate în gură (limba, arcadele dentare, bolta palatină) și chiar cavitatea nazală participă la fonație, adică la articularea sunetelor și legarea lor în procesul vorbirii. Sunetul principal ia naștere în laringe, prin vibrația corzilor vocale, dar prelucrarea lui în consoane și vocale este o funcție a părților moi amintite.

Din cauza apariției unor riscuri la dereglări, infecții, alterări, etc. ce provin din aceste funcții complexe, faringele este apărat contra infecțiilor prin celulele sanguine speciale ‒ limfocitele din submucoasă, a căror funcție este tocmai cea de apărare contra oricăror influențe străine. Inflamarea formațiunilor limfatice se însoțește de manifestări locale, durere și dificultăți la înghițire și uneori la respirație, și de manifestări generale (febră, stare de rău, dureri de cap, greață și vomă, etc). Boala poartă numele de angină sau amigdalită.

Laringele este segmentul în continuare a canalului aerian. Cea mai importantă funcție a sa este fonația, fiind organul principal al vorbirii. Vocea este dată de vibrația coardelor vocale în calea coloanei de aer expirat prin laringe.

Inflamația laringelui, cel mai des prin infecții virale, afectează funcția corzilor vocale cu apariția răgușelii (disfoniei).

În actul respirației, faringele are o participare pasivă de simplu canal de trecere în ambele sensuri a coloanei de aer în timpul respirației. În acest context apar anumite elemente de protecție a respirației, prin reflexul și actul de tuse.

Tusea este o eliminare sub presiune crescută a unei coloane de aer, odată cu care se evacuează și conținutul mucos sau inflamator al secrețiilor bronhice si traheale de sub laringe.

Laringele participă în două feluri:

poate declanșa reflexul de tuse având în mucoase terminații nervoase sensibile a căror iritație produce tuse;

realizează o închidere temporară a canalului aerian (a orificiului central ‒ „glota”).

Laringitele sunt afecțiuni inflamatorii ale laringelui. Ele pot fi ușoare și spontan reversibile la adult și copilul mare, dar pot fi și severe, chiar cu risc de moarte prin asfixie, la copilul mic din cauza dimensiunilor mici ale glotei. În aceste cazuri se vorbește de o „laringită acută obstruantă”, necesitând intervenții de urgență în servicii specializate.

Traheea, în termeni populari poartă denumirea de beregată. Este un canal unic, ce se termină prin bifurcarea în două ramuri, câte una pentru fiecare plămân ‒ bronhiile principale. Traheea coboară pe mijlocul toracelui împreună cu alte formațiuni esențiale ce leagă capul de trunchi (coloana vertebrală cu măduva spinării, cu vase sanguine și esofagul).

Proiectat pe peretele anterior al pieptului, locul bifurcației traheei reprezintă și locurile în care fiecare dintre plămâni primește componentele esențiale bunei funcționări (bronhia principală ‒ ramură din trahee, artera pulmonară și venele pulmonare ‒ legate direct de baza inimii, vasele limfatice).

Ca structură, traheea are un schelet cartilaginos din inele incomplete ca niște potcoave deschise spre posterior, între ele fiind un țesut moale musculo-fibros, tapetat la interior de o mucoasă ce se continuă de la nivelul laringelui.

Această mucoasă este adaptată apărării împotriva riscurilor de infecție având:

la suprafață o pătură continuă de cili vibratili, realizând împreună o mișcare continuă de val în deplasare, aceasta transmite din aproape în aproape particulele microscopice din aerul inspirat și oprite în drum la contactul cu mucoasa, ca pe o bandă rulantă, spre laringe pentru eliminarea lor prin tuse;

o mulțime ce celule mucipare care secretă mucusul.

Aceste adaptări ale mucoasei se pierd la fumătorii înveterați, fapt ce explică ușurința cu care aceștia dezvoltă infecții repetate acute și cronice, evoluând cu timpul către o boală ireversibilă și invalidantă ‒ bronhopatia cronică obstructivă ce conduce la insuficiență respiratorie.

La nivelul mucoasei se găsesc și terminațiile nervoase ce declanșează reflexul de tuse, și o mulțime de celule de apărare specializate (macrofage, leucocite, limfocite, etc.)

Bronhiile. Fiecare plămân primește o bronhie principală din care se desfac rapid ramurile lobare (pentru cei trei lobi drepți și pentru cei doi lobi stângi), din care, la rândul lor, pornesc bronhiile segmentare, din acestea cele subsegmentare, apoi lobulare etc., până la cele mai mici canale aeriene (bronhiolele terminale) și apoi canalele alveolare ce se termină în alveole. Întreaga arborizație seamănă cu ramurile unui pom.

Pe măsura scăderii dimensiunilor se pierde structura cartilaginoasă în favoarea structurii musculare, care este cel mai bine reprezentată la nivelul bronhiilor mici și al bronhiolelor. Spasmul acestor ramuri, de cele mai multe ori din cauze alergice sau inflamatorii determină mari dificultăți de respirație cu insuficiență respiratorie acută (exemplu: astm bronșic).

La nivelul bronhiilor se menține aceeași mucoasă cu adaptările de apărare amintite. La dimensiunile mici de la la insuficiență respiratorie.

La nivelul mucoasei se găsesc și terminațiile nervoase ce declanșează reflexul de tuse, și o mulțime de celule de apărare specializate (macrofage, leucocite, limfocite, etc.)

Bronhiile. Fiecare plămân primește o bronhie principală din care se desfac rapid ramurile lobare (pentru cei trei lobi drepți și pentru cei doi lobi stângi), din care, la rândul lor, pornesc bronhiile segmentare, din acestea cele subsegmentare, apoi lobulare etc., până la cele mai mici canale aeriene (bronhiolele terminale) și apoi canalele alveolare ce se termină în alveole. Întreaga arborizație seamănă cu ramurile unui pom.

Pe măsura scăderii dimensiunilor se pierde structura cartilaginoasă în favoarea structurii musculare, care este cel mai bine reprezentată la nivelul bronhiilor mici și al bronhiolelor. Spasmul acestor ramuri, de cele mai multe ori din cauze alergice sau inflamatorii determină mari dificultăți de respirație cu insuficiență respiratorie acută (exemplu: astm bronșic).

La nivelul bronhiilor se menține aceeași mucoasă cu adaptările de apărare amintite. La dimensiunile mici de la acest nivel, orice acumulare de mucus poate obstrua trecerea aerului, compromițând schimburile gazoase în aria pulmonară deservită.

Plămânii reprezintă principalele organe ale aparatului respirator. De-a lungul peretelui, alveolele pulmonare, străbătute de o rețea foarte fină de vase de sânge ‒ capilarele, se produc schimburile de gaze (trecerea oxigenului în sânge și eliminarea oxidului de carbon) necesare oxigenării țesuturilor și eliminării reziduurilor celulare.

Plămânii, în număr de doi, sunt situați în cutia toracică și separați unul de altul prin zona mediană, denumită mediastin. Ei seamănă cu niște bureți umpluți cu aer. Bazându-se pe un mușchi, diafragma, fiecare dintre ei este înconjurat cu o membrană dublă, foarte fină – pleura. Plămânii nu sunt capabili de mișcări respiratorii ei înșiși.

Mușchii cutiei toracice, și mai ales diafragma, permit mișcările de inspirație și de expirație. Fiecare plămân este format din mai mulți lobi lipiți: doi lobi pentru plămânul drept , trei pentru cel stâng. Acești lobi sunt separați prin scizuri, două la dreapta și unul la stânga.

În interiorul plămânilor se găsesc canale cilindrice care ies din trahee – bronhiile: acestea sunt formate în parte din cartilagiu, ceea ce le permite să ramână deschise. Cele două bronhii principale (una pentru fiecare plămân) se subîmpart în fiecare plămân în bronhii mai mici (bronhii lobare), apoi în ramificații de mărimi descrescătoare – bronhiolele; la extremitatea lor se găsesc numeroși saci microscopici.

Alveolele sunt grupate câte cinci sau șase, iar fiecare grup este în legătură cu o microbronhiolă. Interiorul alveolelor este complet tapisat cu un strat foarte fin, constituit dintr-o substanță numită surfactant.

NOȚIUNI DE FIZIOLOGIE

Respirația este fenomenul vital, dacă organismul poate rezista mai mult de 30 de zile fără hrană, 3-4 zile fără apă, însă nu poate fi lipsit de oxigen mai mult de câteva minute. Respirația este o funcție care asigură eliminarea de CO2 și aportul de O2 către celulele organismului. Se disting două respirații: externă și internă.

Respirația externă are loc în interiorul plămânilor (schimburile de gaze).

Respirația internă are loc în cadrul țesturilor din organism: oxigenul este utilizat ca sursă de energie prin celule în cursul reacțiilor chimice complexe care fac sa intervină glucoza. Aceste reacții au drept rezultat producerea de oxid de carbon, care va fi transportat de sânge până la plămân.

Drumul aerului în plămâni:

Aerul inspirat traversează fosele nazale , faringele și laringele pătrund în trahee prin glotă și ajunge la bronhii, bronhiole și apoi la alveole. De-a lungul unui perete foarte fin al acestora are loc transferul de oxigen din aer spre sânge (hematoza). Sângele venos roșu închis este transformat în sânge artificial roșu viu. Alveolele cedează oxidul de carbon, care urmează drumul invers și este expirat pe gură.

Membrana de-a lungul căreia se efectuează schimburile de gaze (sau bariera alveocapilară) este foarte întinsă: în desfășurare ar măsura la adult aproximativ 80 de metri pătrați. Acesta este motivul pentru care un singur plămân ajunge pentru a asigura schimbul de gaze: o persoană care a suferit ablația chirurgicală unui plămân respiră normal.

Figura 2. Respirația.

CAPITOLUL II.

EXAMENE CLINICE

În cazul apariției bolilor examinarea clinică este cea mai importantă: aceasta cuprinde inspectarea toracelui, precauția (medicul lovește toracele în diverse locuri pentru a studia rezonanța) și ascultarea la stetoscop. Examenul complementar cerut adesea în pneumologie este radiografia toracelui, care poate fi uneori completată de scanner toracic.

Bolile plămânilor denumite pneumopatii, sunt în principal: pneumonia, tuberculoza pulmonară, embolia pulmonară, pneumoconiozele, fibroza și alveolita. Plămânul poate fi de asemenea sediul tumorilor benigne sau maligne.

2.1. EXAMENELE PULMONARE – TEHNICI DE IMAGISTICĂ

În afecțiunile căilor respiratorii, printre examenele practicate înainte de orice este vorba despre imagistica medicală (în primul rând, radiografia pulmonară) care se folosește pentru stabilirea diagnosticului.

Diferitele tehnici de imagistică medicală permit studierea plămânilor , a vaselor care irigă (arterele pulmonare) și a membranei care le tapisează (pleura).

Este vorba despre angiografia, ecografia, IRM, scannerul și scintigrafia.

Tabel 1. Tehnicile de imagistică.

2.2. EXAMENELE ENDOSCOPICE ȘI PROBELE RESPIRATORII

În afară de examenul clinic și de tehnicile de imagistică, numeroase mijloace sunt puse la dispoziția medicilor pentru a depista bolile căilor respiratorii.

Principalele examene utilizate în pneumologie, care nu apelează la tehnicile de imagistică medicală sunt explorările realizate prin intermediul unui endoscop (care permit, de exemplu, efectuarea unor prelevări de țesut pentru a fi analizate sau pentru biopsie) și diferite probe care facilitează estimarea capacităților respiratorii.

Tabel 2. Examenele endoscopice și probele respiratorii.

CAPITOLUL III.

TUSEA

3.1. DEFINIȚIE

Tusea reprezintă un act reflex (involuntar), dar și voluntar, fiind o reacție de apărare a organismului, prin care se îndepărtează secrețiile patologice și produsele străine din căile respiratorii. De la această caracteristică definitorie, face excepție tusea cu punct de plecare extrarespirator și cea iritativă chinuitoare, indiferent de originea sa (pulmonară sau extrapulmonară).

Tusea constă, de regulă, dintr-un inspir profund urmat de apropierea corzilor vocale, închiderea glotei și contracția bruscă a mușchilor expiratori (intercostali interni, abdominali), însoțită de creșterea presiunii intratoracice cu peste 100 mm Hg. Ca urmare, corzile vocale și epiglota se deschid, aerul este expulzat cu viteză mare, de 25-1000 km/oră, antrenând particulele iritante, corpii străini, gazele iritante și secrețiile din bronhii sau trahee spre exterior.

Tusea poate fi voluntară sau involuntară (reflexă). Tusea involuntară este rezultatul stimulării în principal a fibrelor aferente vagale traheale (în special de la nivelul carinei) și laringiene, dar și a altor receptori de la nivelul capului și gâtului. Stimularea receptorilor tusei poate fi mecanică, ca în cazul aspirației sau iritativă provocată de o iritație inflamatorie, mecanică sau tumorală a mucoasei căilor respiratorii. Centrii de control ai tusei se află la nivel medular.

Tusea este un simptom frecvent întâlnit în majoritatea afecțiunilor acute sau cronice ale aparatului respirator. În funcție de productivitatea tusei, se distinge: tuse uscată și tuse productivă urmată de expectorație, cu apariția sputei.

Din punctul de vedere al evoluției, se distinge: tuse acută și tuse cronică, există însă mai multe forme particulare ale tusei: tuse surdă, tuse lătrătoare, tuse bitonală, tuse cavernoasă, tuse chintoasă, tuse emetizantă, tuse iritativă.

Din punctul de vedere al frecvenței poate fi: tuse rară și tuse permanentă. După timpul de apariție se distinge: tuse matinală, tuse vesperală, tuse nocturnă, tuse continuă. După circumstanțele de apariție se distinge: tuse de efort și tuse pozițională.

Tusea uscată, chinuitoare, frecventă este inutilă și dăunătoare și poate determina accidente hemoragice sau pneumotorax spontan, poate favoriza infecțiile, produce insomnie cu epuizare fizică a bolnavului, induce creșterea presiunii în circulația pulmonară. Tusea uscată este suprimată cu antitusive (dextrometorfan, codeină etc.). Tusea umedă, productivă este utilă, ea permițând eliminarea secrețiilor patologice din căile respiratorii, constituind unul dintre mecanismele de apărare a organismului. Tusea productivă nu trebuie suprimată (cu excepția unor cazuri speciale: când epuizează pacientul sau împiedică odihna și somnul) deoarece sputa trebuie expectorată.

MECANISM DE ACȚIUNE

Tusea este un act reflex (involuntar), dar și voluntar. Reflexul tusei este format de receptori, căi aferente, centrul tusei și căi eferente.

Punctul de plecare al reflexului de tuse este reprezentat de receptori aflați în zone situate atât în aparatul respirator cât și în afara sa, denumite zone tusigene.

Zonele tusigene pulmonare din arborele respirator sunt reprezentate de receptorii tusei din epiteliul ciliat care acoperă toată mucoasa laringiană, traheală și bronșică, în special în mucoasa traheei și a bronhiilor principale. Se descriu zone tusigene deosebit de sensibile, situate în: laringe (zona interaritenoidiană), bifurcația traheei și bifurcațiile bronhiilor mari. Stimularea receptorilor tusei poate fi mecanică, ca în cazul aspirației, chimică (în cazul gazelor iritante) sau iritativă provocată de o iritație inflamatorie, mecanică sau tumorală a mucoasei căilor respiratorii.

Zonele tusigene extrapulmonare se găsesc în mucoasa rinofaringiană (care determină tusea nazală sau tusea faringiană), ureche (mai ales conductul auditiv extern), pleură (tusea pleurală), mediastin, esofag, stomac (tusea gastrică), peritoneu (tusea peritoneală) și în unele organe abdominale: ficat, splină, stomac, căi biliare, apendice, anexe.

Existența acestei largi palete de zone tusigene explică frecvența mare a tusei în patologia generală (nu numai în cea respiratorie).

Căile aferente ale reflexului de tuse sunt numeroase, în raport cu originea pulmonară sau extrapulmonară a tusei.

Tusea pulmonară are două căi nervoase centripete: ramurile senzitive ale nervului vag, pentru mucoasele traheală (în special de la nivelul carinei traheale aflată la locul de bifurcație a traheei) și bronșică și nervul laringian superior, pentru mucoasa laringiană.

Tusea extrapulmonară are mai multe căi nervoase centripete: nervul trigemen, nervul glosofaringian și mulți alți nervi.

Centrul tusei se află în porțiunea superioară a bulbului și în punte; la acest nivel acționează medicamentele antitusive; impulsurile eferente sunt inițiate la nivelul centrului și transmise pe calea eferentă. Centrul reflexului de tuse este reprezentat de nucleul senzitiv al nervului vag, situat de o parte și de alta a liniei mediane a planșeului ventriculului al IV-lea.

Controlul scoarței cerebrale asupra tusei este foarte important; sub influența voinței, tusea se poate reține (suprima) sau, din contră, se poate reproduce. În afară de acest aspect supus voinței, trebuie menționată existența unei tuse de origine centrală, tusea nervoasă a nevroticilor, care apare numai ziua, este legată de traume psihoemoționale și dispare noaptea.

Căile eferente, centrifuge ale reflexului sunt constituite din tractul cortico-spinal, din fibrele nervului laringeu recurent (pentru musculatura din laringe), nervului frenic și a nervilor spinali (rahidieni) motori care asigură funcționalitatea musculaturii expiratorii toracice (mușchii intercostali interni), a musculaturii peretelui abdominal (drepții abdominali și oblicii mari) care produc contracția peretelui abdominal, simultan, se realizează relaxarea diafragmului.

Închiderea glotei, moment important în producerea tusei, se realizează sub influența stimulilor veniți pe calea nervului laringeu recurent care conțin fibre motorii ale vagului.

CLASIFICARE

În funcție de existența sau inexistența sputei, tusea este de două feluri: tuse uscată și tuse umedă, productivă.

După productivitate:

Tusea uscată

Tusea uscată sau tusea neproductivă, tusea seacă este neurmată de expectorație și are un timbru sec. Ea este scurtă, repetată, iritativă și obosește bolnavul, producându-i insomnii. Este cauzată de excitația zonelor tusigene pulmonare (trahee, bronhii) sau extrapulmonare (rinofaringe, ureche, mediastin, pleură, esofag, stomac, apendice, ficat, splină, colecist, peritoneu, uter și anexe etc.). Tusea uscată este prezentă în tabloul clinic de debut al virozelor respiratorii acute virale sau bacteriene (în faza inițială a unei faringite acute, bronșite acută, traheite acute, traheobronșite sau pneumonii acute).

Apare și în afecțiuni pleurale (pleurite, pleurezii, pneumotoraxuri), tuberculoza pulmonară incipientă, fibroză pulmonară, neoplasm (cancer) bronșic, tumori mediastinale, adenopatii traheobronșice, iritație subdiafragmatică, otite medii. În plus, tusea uscată este prezentă și în debutul bolilor eruptive, în special rujeola (datorită afectării laringelui).

Deseori, ca simptom inițial sau unic, tusea uscată poate fi întâlnită în insuficiența cardiacă, în anevrism de aortă și pericardită. Tusea uscată cardiacă este caracteristică în special bolii mitrale (stenoză mitrală), în care dilatarea atriului stâng determină iritarea fibrelor nervoase centripete ale arcului reflex tusigen.

La copii, o tuse uscată, instalată brusc și rebelă la tratament poate fi expresia clinică a unui corp străin în conductul traheobronșic (nasture, monedă, boabe de porumb etc.) care a ajuns aici prin inhalare accidentală. La adulți și la vârstnici, o tuse uscată instalată lent progresiv și rebelă la tratament sugerează existența unui cancer bronșic.

O tuse uscată poate fi și o tuse nervoasă (bolnavi cu tulburări nevrotice, tulburări emoționale), o tuse de obișnuință (tuse tic) sau intenționată, voită (tuse frauduloasă).

Tusea productivă

Tusea productivă sau tusea umedă, este urmată de expectorație, cu apariția sputei în proporții variabile. Are un timbru umed și apare din cauza prezenței secrețiilor în tractul respirator. Acest tip de tuse constituie indiciu al unei afecțiuni a aparatului respirator, care evoluează cu hipersecreție bronșică, exsudare sau transsudare alveolară.

Tusea productivă este aproape întotdeauna expresia unor procese bronhopulmonare catarale inflamatorii, supurative (traheobronșite acute, bronhopneumopatii cronice, bronșectazii și tuberculoză), mai rar a unor procese bronhopulmonare proliferative sau a unor procese de vecinătate, care drenează în arborele bronșic (pleurezie sau supurație mediastinală deschisă într-o bronhie).

Adesea, tusea este seacă (când există numai edem local la nivelul mucoasei), iar în următoarele zile apare o tuse umedă (prin apariția exsudatului, acesta este mobilizat prin tuse și bolnavul începe să expectoreze).

Există bolnavi cu o stare generală alterată, care au secreții foarte mari la nivelul căilor respiratorii, însă nu le elimină prin tuse. Acești bolnavi au o tuse cu timbru umed.

Tusea productivă poate fi și de origine cardiacă (de exemplu edem pulmonar acut). La cardiaci, tusea productivă este condiționată de staza în mica circulație, care determină transsudare bronho-alveolară și iritație a mucoasei bronșice cu hipersecreție bronșică.

După timbru – tusea poate fi: răgușită, afonă, lătrătoare, cântătoare, bitonală, cavernoasă cu timbru metalic, tusea chintoasă, tuse iritativă cu timbru sec.

Tusea răgușită

Tusea răgușită sau tusea surdă, tusea stinsă, tusea voalată are o intensitate foarte mică. Este cauzată de inflamația sau infiltrația corzilor vocale.

Apare în afecțiuni laringiene care afectează corzile vocale, fie prin producerea unui edem local (crup difteric, laringite acute sau cronice, gripă, la începutul perioadei de stare a bolilor eruptive, în special a rujeolei), fie prin ulcerații (neoplasm laringian, tuberculoză laringiană) și la bolnavii slăbiți, epuizați, cu alterare marcată a stării generale, în stări de denutriție.

Tusea afonă

Tusea afonă apare în paralizia corzilor vocale sau în bolile distructive ale corzilor vocale (neoplasmele laringiene) care nu se mai pot închide complet sau în situațiile în care curentul de aer este insuficient de puternic pentru a pune în vibrare pereții glotei.

Tusea lătrătoare

Tusea lătrătoare este foarte sonoră, zgomotoasă, aspră, stridentă, de intensitate crescută, cu un timbru lătrător (asemănată cu lătratul câinelui). Este cauzată de un edem al laringelui și glotei și spasme ale mușchilor laringieni în afecțiunile inflamatorii laringiene fără leziuni distructive sau compresiuni ale traheei și bronhiilor în procese mediastinale.

Apare, de obicei, în accese, mai ales la copii mici, în laringita striduloasă. La copii și adolescenți apare și în urma unor adenopatii mediastinale (de obicei de natură tuberculoasă), iar la adulți în procese mediastinale (adenopatii traheo-bronșice și tumori mediastinale, anevrisme ale aortei) cu compresiuni produse de ele pe trahee și bronhii.

Tusea cântătoare

Tusea cântătoare apare în accese formate din secuse succesive urmate de inspirație profundă și zgomotoasă, se întâlnește în tusea convulsivă.

Tusea bitonală

Tusea bitonală este compusă din două tonuri sau zgomote, unul bronșic și unul glotic. Este cauzată de o pareză de coardă vocală provocată de iritația și paralizia nervului laringeu recurent (paralizie de recurent), cel mai adesea cel stâng.

Este întâlnită în compresiunile traheei și bronșiilor de către o adenopatie mediastinală sau hilară (bacilară, neoplazică etc.), de tumori mediastino-pulmonare, de un anevrism al crosei aortei sau de procese situate în regiunea bazală a gâtului, din cauza unor afecțiuni tiroidiene (tumori tiroidiane). În aceste cazuri se produce compresiunea nervului laringean recurent stâng, cu paralizia coardelor vocale de aceeași parte.

Tusea cavernoasă

Tusea cavernoasă are un timbru metalic, care dă senzația de gol. Este întâlnită când în parenchimul pulmonar există o cavernă cu diametrul de cel puțin 6 cm, care este drenată de o bronhie liberă, care se comportă ca o cutie de rezonanță, vibrând și amplificând tusea. Se întâlnește în tuberculoza pulmonară cavernoasă, neoplasmele pulmonare ulcerate și în pneumotorax.

Tusea chintoasă

Tusea chintoasă sau tusea în accese, tusea măgărească survine în accese paroxistice și se caracterizează printr-o succesiune de sacade (secuse) expiratorii întrerupte de inspirații profunde (numite reprize).

Tusea chintoasă apare în tuse convulsivă, corpi străini inhalați, traheobronșită alergică, procese compresive mediastinale pe conductele traheobronșice (tumori, adenopatii, anevrisme), afecțiuni respiratorii banale (bronșite, laringite, pneumopatii virale), fistulă esobronșică, spasmofilie sau în cazul purtătorilor unei adenoidite.

După orar:

Tuse matinală

Tusea matinală apare exclusiv sau predominant matinal (dimineața) și este însoțită de eliminarea secrețiilor bronhopulmonare sau rinofaringiene acumulate în cursul nopții. În cursul nopții se acumulează secreții la nivelul bronșiilor, cavităților din plămâni, rinofaringelui, iar dimineața, la sculare, prin schimbarea poziției bolnavului, secrețiile vor irita zonele tusigene și vor declanșa accesul de tuse. Se spune despre acești bolnavi că își fac "toaleta bronșiilor".

Este întâlnită la bolnavii cu afecțiuni respiratorii însoțite de secreții abundente: bronșiectazii, bronșite cronice cu bronhoree mare, bronhopneumopatia obstructivă cronică (BPOC), abces pulmonar, pioscleroze pulmonare (scleroze pulmonare), tuberculoză cavitară, rinofaringită cronică,

faringite secretante. În bronșiectazii, tusea matinală conduce la eliminarea de spută mucopurulentă în cantitate mare; bolnavul își face toaleta bronșiilor, după care, în cursul zilei tusea se rărește iar cantitatea de spută se reduce semnificativ.

Tuse vesperală

Tusea vesperală apare seara, după orele 17-18 și este însoțită de creșterea vesperală a temperaturii. Apare cel mai adesea în tuberculoza pulmonară.

Tuse nocturnă

Tusea nocturnă trezește bolnavul din somn și este determinată de hipersensibilitatea zonelor tusigene prin predominanța sistemului vagal în timpul nopții. Este cel mai adesea de origine cardiacă (insuficiență ventriculară stângă, valvulopatii mitrale, endocardită septică subacută, HTA) și este determinată de staza pulmonară și de acumularea secrețiilor bronșice în timpul nopții. Mai rar este de origine respiratorie (catar al căilor aeriene superioare, adenoidită, emfizem pulmonar, bronșite cronice, criză de astm bronșic), sau în reflux gastro-esofagian.

Tuse diurnă

Tusea diurnă apare ziua. Este o tuse psihogenă și încetează de obicei, complet, pe timp de noapte.

Este întâlnită în suprasolicitări psihoemoționale, nevrozele astenice și se manifestă prin tuse iritativă care are o caracteristică definitorie: este diurnă, legată de traume psihice sau stări tensionale psihice și dispare noaptea.

La persoanele care desfășoară activitatea în timpul nopții, ritmul de apariție al tusei se inversează, ea fiind prezentă noaptea, iar ziua, în perioada de odihnă, dispare. În concedii, în deplasări, în perioadele în care persoana respectivă este scoasă din mediul psihotraumatizant, tusea încetează.

După circumstanțele de apariție:

Tuse provocată de mediul înconjurător

Tusea este provocată de factorii mediului înconjurător: umiditate, ceață, polen, praf, acarieni, etc. și se întâlnește în astm bronșic, hiperreactivitate bronșică. Aceasta mai poate fi provocată și de circumstanțe profesionale: fân, cereale contaminate (plămânul de fermier), cereale și făină contaminată (pneumonita morarilor) etc. Tusea apare și după inhalare de substanțe toxice sau iritante, fum de țigară.

Tuse de efort

Tusea de efort apare după efort fizic. Se întâlnește în afecțiuni ale căilor respiratorii superioare (faringite, laringite), afecțiunile cronice ale aparatului respirator (astm bronșic, hiperreactivitate bronșică, bronșită cronică, emfizem pulmonar, fibroză pulmonară, procese mediastinale etc.), cât și în cele cardiovasculare decompensate sau în curs de decompensare (apare staza pulmonară și congestia mucoasei bronșice): insuficiență cardiacă stângă, HTA(hipertensiune arterială). Tusea de efort, care apare la temperaturi scăzute se întâlnește în astm bronșic, hiperreactivitate bronșică.

Tuse pozițională

Tusea pozițională sau tusea de atitudine este determinată de așezarea pe o anumită parte a bolnavului sau de schimbarea poziției corpului bolnavului. Bolnavii iau o poziție de decubit drept sau stâng, în care tușesc și expectorează mult. Este o poziție de drenaj la bolnavii cu supurații bronșice sau pulmonare, prin care are loc eliminarea colecției purulentă din cavitatea parenchimatoasă sau din bronșie. Secrețiile patologice ajung în zonele tusigene, le irită și determină apariția tusei.

Se întâlnește în unele cavități pulmonare: cavernă tuberculoasă, abces pulmonar, chist hidatic infectat, piotorax cu fistulă bronșică, bronșiectazie cu secreții abundente, care drenează (în funcție de poziția bolnavului), iritând zonele tusigene. Astfel, tusea care apare la schimbarea bruscă a poziției de decubit dorsal cu aceea de decubit ventral sugerează existența bronșiectaziei pe peretele posterior al conductului bronșic.

Declanșarea acceselor de tuse la trecerea din clinostatism în ortostatism pledează pentru sediul superior al dilatației bronșice; apariția tusei și expectorației după schimbarea poziției de decubit lateral drept cu aceea de decubit lateral stâng trădează existența procesului bronșiectazic de partea dreaptă și invers.

Tusea de decubit (poziție orizontală a corpului) se întâlnește și în insuficiență cardiacă stângă și reflux gastro-esofagian.

Tusea ca simptom-semnal

Tusea ca "simptom-semnal" apare în timpul unei puncții pleurale făcută în scop de diagnostic sau evacuator, la bolnavii cu pleurezie. Ea apare datorită iritării mecanice a pleurei viscerale, care poate avea ca urmare crearea unor reflexe cardiace inhibitorii, cu sincopă sau moarte subită. Dacă în timpul puncției apare tuse, vertij, slăbiciune fizică, tulburări de vedere, aceasta trebuie abandonată.

După evacuarea în timp scurt a unor revărsate pleurale masive poate apărea un edem pulmonar acut "ex vacuo" (datorită unui aflux mare de sânge în patul capilar pulmonar, prin destinderea bruscă a plămânului comprimat). Bolnavul are o tuse din ce în ce mai frecventă și evacuarea revărsatului pleural trebuie întreruptă pentru evitarea edemului pulmonar.

CAPITOLUL IV.

BOLI ALE APARATULUI RESPIRATOR

ÎNSOȚITE DE TUSE SEACĂ

Echilibrul biologic dintre organism și mediu, cu posibilitatea manifestării reacțiilor de adaptare ale organismului, se numește stare de sănătate, modificarea acestui echilibru biologic sub influența unor factori interni sau externi, cu limitarea capacității de adaptare a organismului la mediu, se numește stare de boală.

Boala este un proces complex, dinamic, la care ia parte întregul organism, ca rezultat al corelațiilor care se stabilesc între mediul intern și extern, pe de o parte și al corelațiilor dintre organismul privit ca un tot unitar și diferitele sale părți componente, pe de altă parte.

Factorul care strică echilibrul dintre organism și mediu se numește cauză patogenă, iar efectul său – stare patologică. Boala este astfel o stare patologică.

ASTMUL

Astmul este o boală răspândită care poate apărea la orice vârstă, dar rar înainte de cea de doi sau trei ani. Această afecțiune se manifestă sub formă de dispnee, mai mult sau mai puțin grave și mai mult sau mai puțin frecvente, legat de contracția bruscă a mușchilor care comandă deschiderea și închiderea bronhiilor. Un tratament de fond, dacă este urmat în mod regulat, ajunge, cel mai adesea, să prevină crizele și permite pacientului să ducă o viață normală.

Vindecarea este de cele mai multe ori posibilă în cursul copilăriei, dar este mult mai dificilă când boala debutează tardiv.

Cauzele: Ereditatea este considerată unul dintre elementele esențiale ale dezvoltării astmului. Boala este o consecință a unei sensibilități anormale, a căilor aeriene la anumite substanțe (alergene), precum polenurile, acarienii, mucegaiurile, praful, făina etc. atunci când pătrund în căile aeriene, substanțele amintite agresează celulele care tapetează interiorul bronhiilor. Aceste celule răspund prin eliberarea substanțelor chimice care acționează direct asupra contracției mușchilor bronhici.

Alte substanțe, a căror acțiune este mai târzie, sunt cauza unei secreții excesive și a unui edem. Crizele pot fi declanșate de diverși factori: infecții respiratorii, inhalarea de fum (tutun, poluarea atmosferică), luarea anumitor medicamente (cum ar fi aspirina – acid acetilsalicilic), exercițiul fizic (în special în condiții de aer rece), obstacole.

Crizele de astm. Pot merge de la o simplă dispnee, la o insuficiență respiratorie importantă. Cel mai adesea, ele apar seara sau noaptea și în anumite cazuri sunt precedate de anumite simptome: dureri de cap, digestie dificilă, strănut, mâncărimi.

După o serie de crize, de tuse chintoase uscate, respirația pacientului devine șuierătoare și dificilă; el transpiră, iar bătăile inimii se accelerează; uneori, degetele și buzele capătă o culoare albăstruie (cianoza). Bolnavul tușește și expectorează spută albă și strălucitoare (sputa perlată Laennec). La capătul câtorva zeci de minute, criza se calmează apoi încetează. După o criză puternică, respirația bolnavului, continuă să fie șuierătoare, mai ales când își forțează expirația.

Tratamentul constă în administrarea de medicamente care servesc la mărirea diametrului bronhiilor (bronhodilatatoare) și, eventual, medicamente care exercită un puternic efect antiinflamator (corticosteroizi). Substanța utilizată și modul de administrare variază în funcție de gravitatea afecțiunii.

Tratamentul crizelor. Se apelează la betamimetice (bronhodilatatoare). Dacă este o criză gravă, se recurge la corticostroizi administrași pe cale generală. În cazurile cele mai severe (crize astmatice intense succesive care pot duce la asfixie), se impune spitalizarea de urgență, pentru a supraveghea bolnavul, pentru a-l oxigena, pentru a-i injecta corticosteroizi și doze puternice de bronhodilatatoare.

Tratamentul de bază. Privește persoanele la care astmul este invalidant zilnic, permițând diminuarea frecvenței și a gravității crizelor. Acest tratament constă în medicamente betamimetice, pe care pacientul și le administrează prin dozator de aerosoli, atunci când simte nevoia. Medicamentele cu corticosteroizi, administrate pe cale generală, nu se prescriu decât dacă sunt indispensabile. În cazuri rare, poate fi necesară o ventilație asistată, atunci când crizele sunt prea severe și nu pot fi ameliorate prin tratamente.

Prevenirea. Aceasta constă în evitarea pe cât posibil a contactului cu factorul declanșator al crizelor (alergenul), atunci când el este cunoscut. Atunci când evitarea prezenței alergenului este imposibilă și dacă acest alergen este unic, se poate propune o desensibilizare specifică.

Evitarea alergenului și a substituentelor iritante:

Astmul este semnul unei sensibilități excesive a bronhiilor la diverse stimulări exterioare. Aceste stimulări sunt cel mai adesea de origine alergică (polenuri, flori, praf, fire de păr de la animale etc.). Ele pot fi și de origine nealergică, fiind însă iritante: astfel inhalarea de fum de țigară, a aerului poluat din atmosferă sau a aerului rece și uscat pot favoriza apariția crizelor de astmă.

Un astmatic trebuie să evite atât contactul cu alergenii, cât și cu factorii iritanți, i se recomandă în special să nu fumeze.

BRONȘITA

Bronșita este o inflamație a mucoasei care tapetează interiorul bronhiilor. Este una dintre afecțiunile respiratorii cele mai frecvente, care, în forma sa cronică, afectează toți fumătorii.

Există două forme de bronșită: acută, care apare brusc și se vindecă, în mod obișnuit, de la sine, în mai puțin de două săptămâni, și bronșita cronică, care evoluează timp de mai mulți ani și se manifestă practic zilnic.

Bronșita acută este în mod esențial provocată de infecții virale, dar poate să fie favorizată, ca și bronșita cronică, de un consum excesiv de tutun sau de poluarea atmosferică.

Figura 3. Bronhie normală și bronhie în bronșită

Bronșita acută. Această afecțiune a căilor respiratoriu se datorează unui virus care provoacă infecția bronhiilor sau a subdiviziunilor sale, bronhiolele (se vorbește atunci de bronhiolită). Bronșita acută apare în special în timpul iernii. Ea este favorizată de fumat și de poluarea aerului. La copil este, de obicei, o consecință a rinofaringitei.

Simptome: Boala survine brusc sub formă de accese de tuse, mai întâi uscată, apoi grasă. La acesta se adaugă o febră variabilă după virusul în cauză, dar care nu depășește 39̊̊ C. Afecțiunea se vindecă în general în mod spontan în mai puțin de două săptămâni. În cazuri rare, pacientul are o tuse reziduală, uneori tenace, alteori are o cădere. Bronșita acută poate evolua spre o suprainfecție bacteriană. În acest caz, sputa devine purulentă și consistentă, de culoare galbenă sau verzuie.

Forme clinice: bronșită acută comună (formă descrisă); bronșita difuză (bronșiolită), care interesează bronhiile mici, periferice și se însoțește de dispnee marcată și de alterare a stării generale; bronșită hemoragică traheită, care se manifestă prin dureri și arsură retrostemală continuă.

Tratamentul: constă în combaterea focarelor septice, sinuzale și rinofaringiene, combaterea componentei alergice (Nilfan®, Feniramin® -1 – 3 tablete/zi) și antibiotice.

În formele severe și la bolnavii debilitați se administrează de obicei Tetraciclină (1 – 2 g/zi) și, după caz, Penicilină.

Simptomatic, se administrează în faza de cruditate calmante ale tusei (Calmotusin®, Codenal®, Tusomag®, Tusan®).

Antipiretice, analgezice (Acalor®, Acid acetilsalicilic® sau Aminofenazonă®) și dezinfectante nazo-faringiene, iar în faza de cocțiune: expectorante (sirop expectorant, tablete expectorante, băuturi calde, infuzie de tei sau de specii pectorale).

Bronșita cronică. Este un sindrom clinic caracterizaț prin tuse însoțită de creșterea secrețiilor bronșice, permanentă sau intermitentă (cel puțin 3 luni pe an și minim 2 ani de la apariție), necauzată de o boală sau leziune bronho-pulmonară specifică.

Împreună cu astmul bronșic și emfizemul pulmpnar, afecțiunea este cuprinsă în tabloul de bronhopneumopatie cronică obstructivă nespecifică (B.P.O.C. sau boală pulmonară obstructivă cronică) – cele trei afecțiuni având simptome și evoluție comună.

În realitate sindromul cuprinde numai bronșita cronică și emfizemul pulmonar. Astmul bronșic este o entitate clinică distinctă. Boala este gravă și frecventă. Apare la populația (în special bărbați) de peste 40 de ani. Afectează bronhiile mici, unde leziunile inflamatorii și secrețiile pro-duc stenoză, spasm, colaps expirator și disfuncție ventilatorie obstructivă.

Sunt cunoscute trei cauze importante: factorii iritanți, infecția și alergia, unele droguri contribuind la precipitarea evoluției spre recompensare. Dintre factorii iritanți, tabagismul și alcoolismul sunt esențiali. Mai contribuie poluanții aerieni, vaporii iritanți din industria chimică, vaporii de amoniac, condițiile atmosferice nefavorabile (frig, umezeală, curenți de aer).

Infecția microbiană (streptococul, stafilococul – uneori de spital – enterococul, hemofilul și diferite enterobacterii) sau virală, primitivă sau secundară, ocupă un loc primordial, grefandu-se de obicei pe o mucoasă bronșică alterată de iritația cronică, unele defecte genetice etc.

Alergia este cea de-a treia componentă etiologică, acționând prin sensibilizare la pneumoalergeni sau alergeni microbieni. Contribuie, de asemenea, catarurileppfecțioase traheo-bronșice, rino-faringitele cronice și te-renul predispus.

La precipitarea evoluției, acționează și unele droguri și unele vagolitice ca belladona, care usucă mucușul protector, simpaticomimeticele (Bronhodilatin, Alupent) care, după efectul salutar inițial, prin abuz, agravează boala (astmul drogaților), expectorantele pe bază de terpină sau ioduri, barbituricele, sedativele și tranchilizantele, care deprimă centrul respirator, Penicilina (prin alergie), oxigenoterapia masivă.

Prin toate aceste mecanisme, tuSea nu mai este eficace, expectorația crește, rezultă staza bronșică, stenoza, tulburări de ventilație și infecție, cercul devenind vicios.

Anatomia patologică arată fie atrofia, fie hipertrofia mucoasei, cu edem, hiperemie și hipersecreție. Cu timpul apare rigiditatea arborelui bronșic, cu deformări, care favorizează retenția continuă a secrețiilor.

Simptome: boala este neglijată mult timp. Simptomul principal este tusea, la început dimineața, ulterior permanentă, însoțită de expectorație de obicei muco- purulentă, fenomene accentuate în anotimpul rece. Bolnavul este de obicei afebril, dispneea crește progresiv, iar ciarioza apare tardiv.

Înainte de instalarea emfizemului, starea generală este bună, iar toracele de aspect normal.

Forme clinice: bronșita cronică purulentă, bronșita cronică hemoragică, bronșita cronică cu afectare a bronhiilor mari, care este bine tolerată mult timp (tușea este violentă, expectorația muco-purulentă și abundentă, ralurile sübcrepitante prezente), bronșita cronică cu afectarea bronhiolelor este dominată de dispnee (expectorații este mai redusă, iar evoluția este mai rapidă, cu apariția complicațiilor).

Bronșita cronică astmatiformă are ca simptom dominant dispneea paroxistică (prin bronhospasm). Trebuie deosebită de bronșita astmatică, în care astmul bronșic precedă bronșita cronică, care apare ca o complicație. în funcție de funcția ventilatorie, anormală se deosebesc astăzi două tipuri:

tipul obstructiv, în care semnul caracteristic este scăderea debitului expirator;

tipul restrictiv, în care semnul caracteristic este scăderea capacității pulmonare totale.

Bolnavii care prezintă boli obstructive (hipoxie, hipercapnie), dezvoltă mai frecvent hipertensiune pulmonară. Bronșita cronică este o boală pulmonară obștructivă cronică. Fumatul este responsabil în majoritatea cazurilor. Fumătorii pasivi sunt expuși semnificativ.

Prognosticul este rezervat, evoluția fiind tenace, progresivă, recidivantă, iar gravitatea bolii ține de complicațiile pe care le provoacă.

În stadiul de bronhopneumopatie cronică obstructivă, cu intricarea bolilor componente (bronșita cronică, emfizemul obstructiv), evoluția nu mai este reversibilă.

Predominanța emfizemului: expectorație redusă, dar predomină dispneea de effort, constituție astenică, tahipnee, expir prelungit, hipersonoritate toracică, murmur vezicular diminuat. Cordul pulmonar și insuficiența respiratorie hipercapnică se dezvoltă târziu în cursul evoluției.

Predominanța bronșitei: tuse și expectorație mucoasă cronice, dispneea este mai puțin accentuată.

Tratamentul: În tratamentul bronșitei cronice ca și în cazul altor afecțiuni bronho-pulmonare între care astmul bronșic ocupă un loc deosebit, boli extrapulmonare cu afectarea funcției respiratorii, se utilizează diferite metode și proceduri cu scop preventive, curative și recuperative.

Dintre substanțele medicamentoase cele mai folosite în tratamentul bolilor cornice, pulmonare sunt: Beta 2 adrenergicele, anticolinergicele si derivații metilxantinei.

EMFIZEMUL PULMONAR

Emfizemul pulmonar este o afecțiune caracterizată prin distensia alveolelor, atrofia septurilor alveolare și creșterea conținutului aerian pulmonar.Există mai multe forme clinice:

Emfizemul bulos este o formă localizată, caracterizată prin evidențierea unor bule unice sau multiple, care apar în urma unor obstrucții bronșice, prin ruptura pereților alveolari.

Emfizemul compensator este tot o formă localizată, care apare în vecinătatea unor leziuni pulmonare (rezecții de parenchim etc.)

Emfizemul senil este o stare de involuție fiziologică întâlnită la persoane vârstnice.

Emfîzemul obstructiv, care constituie emfizemul – boală este o dilatație permanentă a alveolelor, generalizată, difuză și progresivă, însoțindu-se cu timpul, de complicații grave și ireversibile.

Aceasta este forma ce va fi descrisă, împreună cu bronșita cronică, emfizemul constituie “bronhopnemopatia cronică obstructivă nespecifică” – concept larg, având intricări numeroase.

Boala apare mai frecvent după 50 de ani, de obicei la bărbați, după afecțiuni obstructive bronșice, care realizează obstacole în circulația aerului: bronșite cronice, astm bronșic, leziuni tuberculoase cronicej pneumoconioze.

Factorul constituțional ar acționa prin slăbirea congenitală al țesutului conjuctivo-elastic pulmonar. Factori: menționați cresc conținutul aerian pulmonar și duc la pierderea elasticității pulmonare cu ruperea capilarelor pulmonare.

Anatomie patologică: plămânii sunt destinși, alveolele mărite, cu pereții subțip rupându-se cu ușurință și formând bule. Adesea există o infecție bronșică,iar cordul drept este mărit.

Debutul este insidios, cu tuse, la început uscată, apoi cu expectorație și dispnee de efort cu caracter expirator.

Dispneea de repaus apare numai în stadiile avansate. Bronșitele repetate, care în general apar iarna, constituie prima manifestare clinică. Se însoțesc, cu timpul, de dispnee și de respirație șuierătoare, iar în perioada de stare, forța expiratorie este diminuată.

În stadiile severe, bolnavii nu reușesc să stingă un chibrit aprins la oarecare distanță (5 cm). Aspectul bolnavului este, adeseori caracteristic: fața palidă, cu bianoză a buzelor și a pomeților, gâtul scurt, jugularei turgescente și masele musculare cervicale reliefate. La inspecție se constarea toracele este globulos, în formă de butoi (cu ambele diametre mărite), coastele orizontalizate și expirația mult prelungită. Inspirația este scurtă și expirația prelungă șuierătoare.

Evoluția este lentă și progresivă, apărând numeroase complicații: bronșite cronice, dilatații bronșice, pneumotorax spontan și în final, insuficiență respiratorii insuficiență cardiacă dreaptă (cord pulmonar efonic).

Diagnosticul se bazează pe debutul insidios, cu dispnee și episoade bronșitice| periodice, pe aspectul toracelui fixat în poziție inspiratorie și pe examenul radiologic.

Profilaxia urmărește tratarea corectă a bronșitelor cronice, a astmului tuberculozei, interzicerea fumatului etc.

Tratamentul constă în terapia bronșitei cronice de însoțire (expectorante, drenaj postural, enzime litice etc.), combaterea infecțiilor (antibiotice), în caz de eșec al medicației antispastice bronhodilatatoare (în special în cazurile însoțite de astm bronșic), se trece la corticoterapie.

PNEUMONIA PNEUMOCOCICĂ

Pneumonia pneumococică este o pneumopatie acută, provocată de penumococ, care afectează un lob, debutează acut și are evoluție ciclică. Boala este provocată de pneumococ, care poate fi găsit frecvent la indivizi sănătoși, ca saprofit, în cavitatea bucală și în faringe. La bolnavi se găsește la nivelul plămânului și în spută. Boala apare mai frecvent la bărbați, în special iarna.

Cauzele favorizante sunt: frigul, umiditatea, alcoolismul, oboseala fizică sau psihică, unele boli cronice ca insuficiența cardiacă, ciroza, diabetul zaharat. Se pare că mucoasa căilor aeriene, superioare ar avea o imunitate naturală față de pneumococ. Probabil că unele infecții virotice ale căilor aeriene, micșorează această rezistență. De altfel, pneumonia este aproape totdeauna secundară unei gripe, corize, laringite etc.

Anatomia patologică arată o localizare predilectă pentru lobii inferiori și plămânul drept. Boala debutează printr-un stadiu de congestie alveolară, urmat de stadiul așa- numitei “hepatizații roșii”, regiunea afectată fiind asemănătoare ficatului, iar alveolele fiind pline cu un exsudat format din fibrină, leucocite și hematii. Dacă boala se vindecă, exsudatul se resoarbe, iar dacă se agravează, poate apărea transformarea purulentă, aspectul fiind denumit “hepatizație cenușie”.

Simptomatologie: boala apare la un individ în plină sănătate, în zilele premergătoare există adeseori o discretă infecție rinofaringiană, cu astenie și cefalee, sensibilitate la frig.

Debutul este brutal, putând fi bine precizat de bolnav, datorită frisonului unic, intens, generalizat, durând 1/2-2 ore, junghiului toracic submamelonar sau posterior, datorat interesării pleurei parietale și ascensiunii febrile bruște până la 40°C.

În perioada de stare, care se instalează la câteva ore după debut, fața devine vultuoasă, adică roșie, congestionată, mai intens pe par-tea bol-navă, cu buze ușor cianotice și vezicule de herpes în jurul buzelor și uneori al nărilor.

Tusea este chinuitoare și uscată la început, apoi cu expectorație roșie-ruginie, vâscoasă și aderentă. Apare dispneea (30 – 40 de respirații/min.).

Examenul fizic pune în evidență, începând din ziua a doua, un sindrom de condensare pulmonară (vibrații vocale exagerate, matitate, raluri crepitante și suflu tubar). Temperatura se menține ,,în platou”, însoțită de transpirații abundente, cu inapetență și sete vie. Limba este albă, saburală, uscată și arsă în formele grave, urinele sunt rare, reduse și închise la culoare.

Examenul sângelui evidențiază hiperfibrinemie (6-7 g), leucocitoză cu polinucleoză și viteză de sedimentare mult accelerată. Examenul citobacteriologic al sputei pune în evidență pneumococul. Examenul radiologie confirmă diagnosticul clinic, indicând o opacitate cu topografie lobară sau segmentară, uneori triunghiulară, cu vârful în hil.

Evoluție: înaintea descoperirii antibioticelor, care au modificat aspectul clinic și evoluția, perioada de stare dura 7-9 zile, după care apărea criza, precedată de agravarea stării generale, cu delir și creșterea temperaturii.

Complicații: pleurezie serofibrinoasă, care poate apărea fie în cursul evoluției bolii (parapneumonică), fie după criză (metapneumonică), pleurezie purulentă, abces sau gangrena pulmonară: complicații cardiovasculare (fibrilație atrială, colaps, edem pulmonar, flebite), diverse (olițe, meningite, peritonite, hepatite, nefrite, artrite). Complicațiile afectează în special bolnavii vârstnici, debilitați sau cu boli preexistente.

Prognosticul în general este bun, dar este influențat totuși de vârstă, teren, complicații și de virulența germenului.

Diagnosticul este ușor de pus în formele tipice, după debutul brutal cu frison, junghi toracic și febră mare, sindromul de condensare și imaginea radiologică. Examenul sputei permite, uneori, diagnosticul de tuberculoză pulmonară sau de neoplasm. În pneumoniile care se repetă, mai ales în același segment pulmonar trebuie să se caute un neoplasm bronșic sau o supurație pulmonară cronică.

Forme clinice: Pneumonia copilului se caracterizează adeseori prin junghi abdominal și vărsături, simulând o urgență abdominală.

Pneumonia bătrânului este gravă, semnele sunt discrete, febra redusă, dominând apatia și inapetența.

Pneumonia indivizilor tratați, debilitați de boli preexistente, este de asemenea gravă. Astfel alcoolicii fac frecvente crize de delirium tremens, diabeticii comă, ciroticii icter grav, nefriticii comă uremică.

Pneumonia mixtă, este o pneumonie virală suprainfectațâ hacterian.

Congestiile pulmonare sunt sindroame clinice asemănătoare pneumoniei pneumococice și reprezintă forme clinice în care procesul inflamator este redus la primul stadiu (de congestie alveolară). De aceea, se mai numesc și ,,pneumonii abortive”. Congestiile pulmonare reprezintă astăzi, când frecvența pneumoniei și forma tipică a scăzut mult, cele mai întâlnite pneumonii acute bacteriene: Se cunosc mai multe forme:

Congestia pulmonară propriu-zisă, care este de fapt o ,,pneumonie abortivă” provocată de pneumococ, cu debut mai puțin brutal decât al pneumoniei, temperatură moderată, simptomatologie ștearsă și sindrom de condensare uneori absent.

Congestia pleuro-pulmonară este o pneumonie ușoară, cu participare pleurală. Corticopleuritele prezintă semne discrete de pneumonie și pleurită.

Tratamentul este igienico-dietetic, etiologic și simptomatic.

Tratamentul igieno-dietetic: repaus la pat în perioada febrilă și încă 6 -10 zile după defervescență, într-o cameră luminoasă, bine aerisită, la o temperatură potrivită (20°C), regim hidro-zaharat, bogat în vitamine, sucuri de fructe, siropuri, ceai, lapte. Progresiv, se va trece la regimul lacto-făinos-zaharat și apoi la o alimentație mai Substanțială. în timpul perioadei febrile se va asigura hidratarea suficientă a bolnavului. O atenție deosebită se va acorda igienei bucale, prin îndepărtarea reziduurilor, gargarisme, ungerea mucoaselor cu glicerină boraxată – și igienei tegumentelor – prin spălare cu apă caldă și fricțiuni cu alcool mentolat.

Tratamentul etiologic se adresează agentului cauzal, în speță penumococului, care este sensibil la Penicilină, Ampicilină, Amoxicilină, Augumentin, Tetraciclină, Eritromicină și Septrin (Biseptol).

Tratamentul trebuie individualizat în funcție de forma clinică și sensibilitatea la antibiotice. Când nu există date pentru stabilirea diagnosticului etiologic, se începe tratamentul cu Tetraciclină (2,5 -4 g/zi, oral, în 4 prize, timp de 6 – 8 zile), care este activă față de majoritatea agenților patogeni. în aceste cazuri, se poate utiliza și Ampicilina (oral;, 2 -4g/zi, timp de 8 -10 zile) sau Septrin (Biseptol) – amestec de trimetoprim și sulfametoxazol (4 comprimate/zi, oral, în 2 prize, timp de 4 – 8 zile).

Penicilina G este antibioticul de elecție, deoarece nu există tiilpini de pneumococ rezistente la Penicilină (1600000 – 6000000 u.i./zi, i.m. la 4 – 6 ore, timp de 4 – 8 zile, continuându-se administrarea încă 72 de ore după efervescență, la bătrâni și bolnavi se mai continuă câteva zile).

Bolnavilor alergici la Penicilină®, li se administrează Eritromicină (2 – 3 g/zi, în 4 prize, timp de 4 – 8 zile, Tetraciclină®, Doxicilină® sau Septrin®. Sulfamidele, deși active, sunt mai puțin utilizate. În cazuri severe se pot asocia două antibiotice sinergice.

Tratamentul simptomatic: Febra se combate numai în caz de hipertermie, cu comprese umede alcoolizate. De obicei febra cedează ușor la tratamentul etiologic. Junghiul toracic se combate cu antinevralgice, Algocalmin®. Agitația, delirul și insomnia se corectează cu barbiturice, Cloralhidrat (2 – 3 g/24 de ore) și Bromoval®. În caz de cianoză și dispnee se administrează oxigen.

Tusea se combate cu Calmotusin®, Tusomag® și Codenal®. La vârstnici și tarați se administrează cardiotonice sau analeptice cardio-respiratorii.

BRONHOPNEUMONIA

Este o afecțiune pulmonara acută, frecventă la bătrâni, indivizi tarați și copii și cu mai multe focare diseminate în ambii plămâni.

Etiopatogenia este variată, agentul patogen fiind reprezentat de germenii sa- profiți ai căilor respiratorii – pneumococ, stafilococ, hemofil, streptococ, bacilul Friedländer care acționează separat sau asociați.

Apare de obicei la copii, bătrâni, bolnavi, cronici, cu insuficiență cardiacă, hepatite cronice, diabet zaharat, nefrită cronică, supurâții cronice, neoplazii diverse etc. De cele mai multe ori, un germene inițial – cel mai adesea un virus (gripal, adenovirus, virusul rujeolei, al tusei convulsivii etc.) – declanșează boala pe care se grefează bacterii de suprainfecție (pneumococ, streptococ etc.), care-i conferă caracterul specific.

Boala, inițial virotică, scade forțele de apărare ale organismului și exacerbează flora saprofită. Infecția este favorizată de frig, umiditate, de nutriție, alcoolism, deformări toracice, boli cronice, etc.

Anatomia patologică arată leziuni lobulare multiple, având în centra o bronhie răspândite în ambii plămâni, separate de plaje de parenchim pulmonar normal. Leziunile confluează uneori (se unesc), ocupând aproape un lob, ca în pneumonie.

Simptomatologie: debutul bolii este uneori brutal, dar de obicei insidios, fiind caracterizat prin febră (care crește progresiv), frisoane repetate (adeseori pot lipsi) dispnee, tuse uscată chinuitoare, astenie și adinamie pronunțată.

În perioada de stare, ce apare de obicei din ziua a doua, starea generală se alterează, astenia și adinamia sunt extreme, uneori apar agitație și delir, febra se menține ridicată, dar neregulată, oscilantă.

Dispneea este fenomenul dominant, tusea se însoțește de expectorație muco- purulentă, uneori striată de sânge. Apare cianoza feței și a extremităților, iar pulsul este mic și tahicardie.

Evoluția este variabilă, dar mai îndelungată și mai gravă decât a pneumoniei ce poate dura mai multe săptămâni. Sub influența tratamentului, febra scade progresiv.

Formele clinice sunt numeroase, citând cele mai importante:

Forma supraacută, cu stare generală foarte alterată, dispnee cu asfixie, cianoză intensă, febră mare și frecvent fenomene de encefalită. Evoluția duce deseori la deces.

Bronhopneumonia bătrânilor, cu aspect subacut, creștere moderată a temperaturii și expectorației muco-purulentă sau hemoptoică. Boala continuă să fie una dintre cele mai frecvente cauze de deces la persoanele în vârstă.

Diagnosticul este sugerat de debutul mai puțin brusc, afectarea severă a strării generale și de semnele fizice reduse.

Tratamentul (igieno-dietetic și simptomatic) este asemănător celui din pneumonie.

ABCESUL PULMONAR

Abcesul pulmonar este o colecție purulentă, de obicei unică, localizată în parenchimul pulmonar, care se evacuează prin căile respiratorii, în urma deschiderii în bronhii, însoțindu-se de expectorație muco-purulerită și imagine radiologică hidroaerică.

Agenții patogeni sunt pneumococul, streptococul, stafiiococul, pneumobacilul Friedländer. Germenii pătrund în parenchimul pulmonar pe cale aeriană (prin inhalarea unorproduse septice), pe cale limfatică sau hematogenă și prin continuitate, de la un focar septic din vecinătate. Cauzele cele mai frecvente sunt: stenoza bronșică (de obicei un cancer pulmonar), dilatația bronșică, emboliile septice, suprainfectarea unor afecțiuni preexistente (chist hidatic, chist aerian, atelectazii etc.), diverse infecții situate la distanță (sinuzite, otite, infecții dentare, furuncule, flebite, traumatisme toracice etc.). Factori favorizanți sunt frigul, ii oboseala, alcoolismul, diabetul etc.

Anatomie patologică: abcesul pulmonar este constituit de obicei din trei structuri: o cavitate care conține puroi, un perete mai mult sau mai puțin îngroșat – apărând uneori ca o membrană (membrană piogenă) – și o zonă de reacție inflamatorie în jur.

Debutul în principal brutal, caracterizat prin frisoane, febră până la 40°C junghi toracic, și mai rar, insidios. Urmează o perioadă de 5 -10 zile cu caracter de pneumonie sau bronhopneumonie, în care există febră (39 – 40°C), tuse și expectorație mucoasă. În acest timp apar elemente ce sugerează abcesul.

Complicațiile pot fi: pleurale (pneumotorax spontan, pleurezie), cronicizare cu scleroză și supurație (pioscleroză), emfizem, cord pulmonar cronic, bronșiectazii secundare și complicații la distanță (supurații în creier, ficat etc.).

Diagnosticul abcesului pulmonar este sugerat de debutul brusc, cu aspect de peumonie pneumococică, urmat de vomică și semne de supurație deschisă.

Prognosticul este în general favorabil, peste 80% dintre cazuri vindecându-se.

Tratamentul impune repausul la pat cel puțin 6 săptămâni și un regim complet (protide, glucide, vitamine), cu lichide abundente. Tratamentul de bază este cel antiinfecțios, cu antibiotice administrate după antibiogramă și în unele cazuri în asocieri sinergice.

TUBERCULOZA PULMONARĂ

Tuberculoza pulmonară este o boală infecto-contagioasă provocată de bacilul Koch, afectând organismul în întregime, interesând cu precădere plămânul și având de obicei o evoluție cronică, pe parcursul căreia se deosebesc două etape: tuberculoza primară și tuberculoza secundară.

Agentul patogen, bacilul Koch, denumit astfel după numele celui care l-a descoperit în 1882 (Robert Koch), este un microorganism în formă de bastonaș, cu un înveliș din ceară și substanțe grase. Pătrunderea în organism a bacilului Koch determină leziuni anatomice, modificări biologice (reacții la tuberculină pozitive) și semne clinice inconstante.

Ansamblul acestor reacții este cunoscut sub numele de primoinfecție, în cele mai multe cazuri, bacilii care pătrund în organism, nu produc nici o tulburare (exceptând pozitivarea reacției la tuberculină). Este vorba de tuberculoza-infecție, în alte cazuri, bacilii se multiplică, provoacă leziuni, cel mai adesea pulmonare.

Factori care contribuie la apariția bolii: deși marea majoritate a populației, cel puțin în țările europene, este infectată de tuberculoză, numai aproximativ 1% contractează tuberculoza-boală. Factorii care contribuie la aceasta, sunt următorii:

terenul, care cuprinde ansamblul caracterelor care fac un organism rezistent sau fragil;

vârsta, riscul de a contracta boala fiind mai crescut între 0 și 3 ani, la pubertate, adolescență și tinerețe (15-30 de ani) și după 50 de ani;

caracterul contaminării: masivă, prelungită;

scăderea rezistenței organismului prin subalimentație, epuizare fizică sau psihică, teren tarat (diabet, alcoolism), stări fiziologice (sarcină, alăptare);

unele tratamente, în special corticoterapia;

apărarea naturală slabă, prin lipsa de contact cu tuberculoza de-a lungul generațiilor.

Anatomie patologică: se disting în tuberculoză două tipuri de leziuni: exsudative și productive, care pot apărea izolate sau asociate.

Leziunile exsudative se caracterizează la început printr-o reacție inflamatorie banală a alveolelor. Aceste leziuni pot dispărea sau se pot cazeifica. Dacă leziunea exsudativă cazeificată intră în contact cu o bronhie, materialul cazeos este eliminat prin expectorație, formându-se caverna, care se prezintă ca o lipsă de substanță, de dimensiuni variabile. Nu totdeauna substanța cazeoasă se elimină și apare caverna, care uneori se poate fibroza și calcifia.

Leziunea productivă este tuberculul sau foliculul tuberculos. Acesta este alcătuit dintr-o celulă gigantă, cu numeroși nuclei, având așezate în straturi la periferie, celule numite epitelioide și celulele numite timfoide. Macroscopic, leziunile productive se prezinlă fie sub forma unor focare mici, constituind granulia miliară, fie sub formă de tuberculi miliari.

O formă particulară este tuberculomul – o formațiune rotundă și bine delimitată, cu diametrul de 1 – 4 cm, care rezultă din unirea mai multor focare nodulare micri. Formele exsudative sau productive pot dispărea complet. Cel mai adesea se cazeifică, se fibrozează sau se calcifiază. Din această cauză, tuberculoza apare fie sub forma de leziuni fibronodulare, fie sub formă de leziuni fibrocalcifiate sau fibrocavitare.

In tuberculoză mai pot apărea și alte leziuni: adenopatii, emfizem pulmonar, atelectazie, îngroșări sau aderențe pleurale etc.

Tuberculoza primară – este prima etapă în evoluția tuberculozei. Infecția este totdeauna exogenă. Alergia la tuberculină e prezentă: leziunea inițială o constituie complexul primar, iar leziunile caracteristice sunt adenopatia, inflamațiile perifocale și leziunile cazeoase extensive.

Evoluția poate fi acută sau subacută. Diseminările se produc pe cale limfatică mai ales hematogenă în plămân, meninge, oase, seroase, aparat uro-genital. Pleurezia apare rar.

Prognosticul este benign atunci când nu apar complicații, involuția leziunilor fiind datorată în general calcifierilor. Principalele aspecte sub care se prezintă tuberculoza sunt: primoinfecția tuberculoasă, adenopatia traheobronșică și tuberculoza miliară.

Primoinfecția tuberculoasă este ansamblul manifestărilor clinice, umorale și anatomice ale unui organism, care suferă pentru prima dată contactul cu bacilul tuberculos. Bacilul Koch pătrunde aproape totdeauna pe cale aeriană, fapt pentru care leziunile apar în marea majoritate a cazurilor în plămâni.

Anatomie patologică: leziunea primitivă este localizată în parenchimul pulmonar și numește șancru de inoculare. Este un proces mixt – exsudativ și productiv (bronhoalveolită cazeoasă).

Simptome: primoinfecția poate fi descoperită rar, cu ocazia unui simptom funcțional: tusea, uneori datorită apariției așa-numitului ,,sindrom de impregnație bacilară” (astenie, inapetență, pierdere ponderală, amenoree, stare subfebrilă) și cel mai adesea, prin reacția cutanată la tuberculină, care trebuie practicată sistematic.Elementele diagnosticului sunt: virajul la. tuberculină, aspectul radiologie și depistarea agentului contaminator.

Forme clinice: Primoinfecția ocultă (latentă) nu se însoțește de semne clinice și uneori nici radiologice, fiind prezente numai semnele umorale (reacția la tuberculină), prognosticul este bun.

Primoinfecția manifestă prezintă, pe lângă semnele umorale și semne radiologice (complexul primar) și manifestări clinice care constau în semne de impregnare bacilară și semne de bronșită difuză. Evoluția și prognosticul sunt benigne, leziunile cicatrizându-se.

Primoinfecția însoțită de manifestări alergice, dintre care cea mai obișnuită este eritemul nodos. Acesta este un infiltrat relativ dur, la început roșiatic, apoi violaceu, dureros spontan și la presiune, localizat pe fața anterioară a gambelor, dispărând cam în zece zile. Eritemul nodos poate apărea și în reumatismul poliarticular acut sau în caz de sensibilizare la sulfamide, prognosticul fiind în general bun.

Tuberculoza militară (granulia) este o tuberculoză acută, caracterizată printr-o diseminare pe cale sanguină a bacilului Koch, în plămâni și aproape în toate organele. Apare mai frecvent în continuarea pnmoinfecției, de obicei la copii și tineri, dar există și o granulie care complică îndeosebi tuberculoza secundară. Se caracterizează prin noduli miliari egal dispersați în ambii plămâni și în alte organe.

Ca factori declanșatori se pot întâlni: surmenajul, subalimentația, expuneri prelungite la soare, cortico-terapia ete. Debutul este mai rar brusc, de obicei progresiv, cu astenic, inapetență, slăbire, febră. În perioada de stare, febra este ridicată (39 – 46°C), neregulată, oscilantă, starea generală profund alterată, însoțită'de tuse, astenie intensă, polipnee, cianoză, tahicardie și transpirații.

Aspectul radiologie, caracteristic, arată prezența a numeroase opacități micronodulare, de mărimea boabelor de mei, diseminate egal, de la vârf la baze, la ambii plămâni.

Există mai multe forme: în forma tifoidică domină tabloul hiper-toxic, cu stare tifică și splenomegalie similar celui din febra tifoidă, îin formă meningitică, mai frecventă la copilul mic, domină semnele de meningită, în forma pulmonară, asfixică, domină dispneea, cianoza și asfixia.

Înaintea apariției a antibioticelor, granulia era totdeauna mortală, astăzi prognosticul este mai favorabil, dar numeroase cazuri evoluează către o tuberculoză ulcero-cazeoasă cronică.

Diseminările în alte organe se produc, îndeosebi, tot pe cale hematogenă și cuprind următoarele localizări:

diseminări seroase: pleurezie, pericardită, peritonită;

diseminări osteo-articulare: morbul Pott (tuberculoză a vertebrelor, coxalgie, tumoare albă a genunchiului;

diseminări uro-genitale: tuberculoză renală sau genitală (epididimită, salpingită);

tuberculoză a ganglionilor periferici(în special a celor cervicali și submandibulari), tuberculoză bronșică, laringiană, intestinală etc.

Adenopatia traheo-bronșică reprezintă o formă clinică aparte, care poate apărea și în absența șancrului de inoculare. Când nu apar complicații, evoluează tăcut, adesea fiind descoperită la radiologie. Cele mai obișnuite complicații sunt: caverna ganglionară, fistulele ganglion bronșice și compresiunea organelor din jur.

Tuberculoza secundară (Ftizia) este o tuberculoză de suprainfecție (fie endogenă ‒ prin reactivarea lezunilor primare, fie mai rar, exogenă ‒ prin contaminări noi), care debutează prin leziuni nodulare apicale sau infiltrate precoce. Domină fenomenele de imunitate specifică relativă.

Leziunea caracteristică este caverna, a cărei evoluție este cronică, diseminările sunt de obicei bronhogene ce se însoțesc de pleurezie, iar prognosticul este rezervat. Boala apare de obicei la adult și debutează frecvent printr-un infiltrat în lobul superior, numit infiltrat precoce. Se datorează fie reinfecției endogene, prin scăderea rezistenței organismului în condiții precare de mediu (surmenaj, subalimentație) sau după boli anergizante, care redeschid focarele ganglionare ale complexului primar, fie reinfecției exogene, în care bacilii Koch provin dintr-o suprainfecție pe cale aeriană.

În afara debutului prin infiltrat precoce, tuberculoza secundară mai poate începe cu un complex primar excavat cronicizat, cu perforarea unui ganglion într-o bronhie sau cu o diseminare hematogenă în plămâni.

Simptome: debutul poate fi asimploraatic boala fiind descoperită cu ocazia unui control radiologie, sau insidios, cu fenomene de impregnare bacilară: inapetență, pierdere ponderală, astenie fizică și psihică precoce și constantă, amenoree, subfebrilitate, transpirații nocturne, uneori și expectorație. Alteori, debutul poate fi acut, brusc, realizând diferite aspecte: pneumonie, pseudogripal, hemoptoic, pleuretic.

În perioada de stare, un caracter particular îl prezintă febra, la început discretă, vesperală iar mai târziu ridicată, depășind 39°C și destul de bine suportată de bolnav.

Tusea, care la început este uscată și apare în accese, constituie simptomul fundamental. Uneori se însoțește de vărsături. Expectorația este redusă, în fazele de remisune și abundență în perioadele active (de obicei muco-purulentă, verzuie, cu miros fad). Durerile toracice pot lipsi, dar se întâlnesc în formele pleuretice și în complicațiile pleurale. Dispneea există destul de des, depinzând de întinderea leziunilor. Hemoptizia este un simptom frecvent.

Formele clinice se precizează în special cu ajutorul examenului radiologic.

Tuberculoza primară asimptomatică, evoluând ca o pneumonie nespecifică în regiunile pulmonare inferioare sau mijlocii și este însoțită de limfoadenopatie hilara Poate evolua direct spre boală clinică.

Tuberculoza primară reactivată prezintă pierdere ponderală, febră, și transpirații nocturne. Debutul este insidios cu tuse cronică cu expectorație redusă, nepurulentă. Hemoptizia este frecventă, dar rareori este masivă și predomină în forma cavitară.

Tuberculoza extrapulmonară – pleureziea cu infiltrate. Debutul durerii este brusc, iar revărsatul pleural este masiv și unilateral. Apare la tineri sub 35 de ani O formă deosebită este tuberculoza miliară (prin diseminare hematogenă), iar o formă recentă este tuberculoza în SIDA (5% din cazurile de SIDA).

Evoluția tuberculozei s-a modificat mult sub influența tuberculostaticelor modene. Incorect tratată, tuberculoza secundară (ftizia) durează timp îndelungat, cu perioade de evolutivitate și perioade de liniate. Tratamentul corect duce de obicei la o evoluție favorabilă.

Simpotmele generale și funcționale dispar în câteva săptămâni. Semnele radiologice se modifică mai târziu, începând să se atenueze după 3-4 luni de tratament. Pentru ca bolnavul să-și reia viața normală, temperatura și viteza de sedimentare trebuie să devină normale, iar imaginile radiologice să dispară sau în orice caz, să nu persiste imagini de pierdere de substanță.

Complicațiile sunt: pleurezia purulentă, pneumotoraxul spontan, hemoptizia, pleurita și pleurezia serofibrinoasă, tuberculoza laringelui, tuberculoza intestinală și tuberculoza uro-genitală.

Prognosticul depinde de natura și întinderea leziunilor pulmonare și de modul în care tratamentul este prescris de medic și urmat de bolnav. Profilaxia deține o pondere importantă în combaterea tuberculozei.

Educația sanitară joacă un rol important în combaterea tuberculozei: pe de o parte, se adresează bolnavilor, pentru a respecta măsurile de preîntâmpinare a răspândirii bolii (protecția cu dosul palmei sau batista în timpul tusei, utilizarea scuipătorii, veselă și obiecte de toaletă separate etc.) și recomandările medicului, iar pe de alta, se adresează întregii populații, pentru a se feri de contaminare sau a se prezenta de timpuriu la control.

Tratamentul: Igieno-dietetic rămâne – cu toate rezultatele remarcabile obținute prin tuberculostatice – absolut indispensabile pentru terapia tuberculozei. Cura de repaus, aeroclimatoterapia, dietoterapia pot fi considerate încă un tratament de bază în tuberculoză.

Tratamentul simptomatic și adjuvant ocupă un loc modest în terapia tuberculozei, deoarece majoritatea simptomelor cedează rapid la administrarea tuberculostaticelor. Febra se combate cu Aminofenazonă sau Fenilbutazonă.

Tusea seacă și iritativă, se combate cu preparate de codeină(Codenal®), cu sedative (Calmotusin®) sau cu tinctură de aconit și beladonă (Tusomag®). Tusea cu expectorație : nu va fi combătută, dar se ușurează expectorația administrând infuzii expectorante Brogal®, Sirop expectorant, Sirop de pătlagină).

Hemoptizia – care este și simptom și complicație se combate prin repaus total, calmarea bolnavului și a familiei, uneori se aplică o pungă de gheață pe piept și abdomen, hemostatice (injecții cu calciu clorat 10%, Vit. K), injecții cu extract de hipofiză posterioară și sedative.

PNEUMOTORAXUL

Pneumotoraxul erte reprezentat de prezența aerului în cavitatea pleural. Aerul poate pătrunde în pleură fie plecând de la bronhii, fie de la peretele thoracic. Se cunosc mai multe forme:

pneumotoraxul spontan e forma obișnuita, cauzată cel mai frecvent de tuberculoza pulmonară, chisturile aeriene, pneumoconioze, emfizem;

pneumotoraxul traumatic apare in traumatisme toracice sau fracturi costale;

pneumotoraxul terapeutic constă în introducerea aerului în pleură în scop terapeutic.

Debutul este de obicei brutal, chiar dramatic, cu ocazia unui efort, tuse violentă sau fără cauză aparentă. Se caracterizează prin junghi atroce, localizat submamelonar și iradiind în umăr și abdomen, urmat imediat de dispnee progresivă, intensă, și tuse uscată, chinuitoare.

Apar rapid semne de șoc sau asfixie, față palidă, apoi cianozată, respirație rapidă și superficială, puls nuc, tahicardie, tensiune arterială coborâtă, anxietate.

Examenul fizic arată mărirea hemitoracelui respectiv, cu lărgirea spațiilor intercostale, vibrații vocale abolite, hipersonoritate și tăcere la auscultație, o complicație gravă. Cordul pulmonar acut, prin obstacolul intens și violent impus inimii drepte, este o complicație gravă.

O formă clinică deosebită este pneumotoraxul sufocant sau cu supapă, care apare când perforația pleuropulmonară permite intrarea aerului în inspirație în pleură, dar nu și ieșirea lui în aspirație. Dacă nu se intervine prompt și energic, bolnavul poate deceda prin asfixie.

Diagnosticul se bazează pe apariția brutală a dispneei, durerea toracică violentă și atroce, fenomenele grave de asfixie, abolirea vibrațiilor vocale, hipersonoritate și tăcere la auscultație.

Tratamentul constă în calmarea durerii cu Algocalmin®, excepțional Mialgin® sau opiacee (Morfină, Dilauden-atropină, Pantopon), calmarea tusei cu Codeină sau Dionină și tratamentul șocului când apare se face cu Pentetrazol, Nicetamid, Effortil, Cofeină), repaus la pat și repaus vocal.

Când fenomenele asfixice sunt grave, se recurge la exuflație decompresivă. Întotdeauna se tratează boala de fond și complicațiile.

PLEURITA (PLEUREZIA USCATĂ)

Este o inflamație a seroasei pleurale, fără revărsat lichidian, având ca substrat anatomo-patologic depunerea de fibrină pe suprafața pleurei. Se întâlnește în tuberculoza pulmonară, reprezentând fie faza incipientă sau de convalescență a unei pleurezii serofibrinoase, fie o manifestare de sine stătătoare. Mai poate apărea în diferite boli pulmonare: pneumonii bacteriene, virertice, abcese pulmonare, bronșiectazii.

Debutul poate fi insidios sau brusc, cu febră, dureri toracice, accentuate de tuse și respirație. Durerea toracică obligă bolnavul să se culce pe partea afectată, pentru a pune în repaus hemitoracele bolnav.

Tusea este uscată și dureroasă, uneori apar transpirații și inapetență, iar semnul fizic principal este reprezentat de frecătura pleurală. Semnele generale aparțin bolii principale.

Evoluția se face fie căte vindecare în 1-2 săptamâni, fie către o pleurezie serofibrinoasă.

Tratamentul constă în repaus la pat, analgezice, antipiretice antinevralgice (Algocalmin®, Acid acetilsalicilic®) și revulsive aplicate local (termofor, penă electrică, sinapisme, ventuze). În caz de dureri intense, se pot face infiltrații cu novocaină sau xilină 1%.

PLEUREZIA SEROFIBRINOASĂ

Este o inflamație acută a pleurei, caracterizată prin prezența unui exsudat în cavitatea pleurală. Tuberculoza pulmonară reprezintă încă cea mai frecventă cauză (50 – 55%). Boala este adesea prima manifestare clinică a tuberculozei, apărând în săptămânile sau lunile care urmează primoinfecției.

Un rol favorizant îl au anotimpul (martie – mai), frigul, umiditatea și bolile care scad rezistența organismului. În ultimele decenii, paralel cu regresia tuberculozei pulmonare și pleurale, a crescut frecvența altor cauze: în principal, pleurezia canceroasă (25 – 30%), urmează pleurezia virală, acardiacă 1 (revelatoare ale unui infarct pulmonar ignorat), reumatismală, pleureziile decapitate (secundare unei pneumopatii bacteriene grave, tratată prin antibiotice), pleureziile 1 din colecțiile subdiafragmatice (cu sediul în dreapta), secundare pancreatitelor cronice (în stânga), cirozelor hepatice, colagenozele (în special lupusul eritematos diseminat).

Anatomie patologică: pleurezia serofibrinoasă este precedată de obicei de o pleurită. Pleura este edemațiată, eritematoasă și acoperită de depozite de fibrină. Dacă procesul progresează, se formează exsudatul – un lichid clar, de culoare galbenă. Foițele pleurale își pierd luciul și sunt acoperite de membrane de fibrină, sub care se găsesc în tuberculii miliari. Procesul inflamator se poate vindeca fără sechele. Uneori, foițele pleurale se unesc, constituindu-se simfize pleurale care pot fi parțiale sau totale (fibrotorax).

Debutul este brutal în mai mult de jumătate din cazuri, cu junghi toracic violent, iradiind uneori în abdomen sau umăr, exagerat de mișcările respiratorii și paimat de imobilizarea toracelui sau de constituirea lichidului, cu mici frisoane repetate și febră, care în 2 – 3 zile atinge sau depășește 39oC. Uneori, debutul este progresiv, cu semne de impregnare bacilară, febra crescând progresiv. Alteori este latent, exsudatul constituindu-se fără zgomot și fiind descoperit întâmplător.

În perioada de stare, care durează de la 5 zile până la 3 săptămâni, febra este constantă, “în platou” (39 – 40°), mai rar neregulată, iar junghiul toracic, diminuat sau dispărut. Apar dispnee, tuse uscată și obositoare, scurtă, mai ales când bolnavul se așază în pat, și paloare.

Forme clinice: Pleurezia serofibrinoasă tuberculoasă este forma cea mai frecventă și apare la adolescenți și adulți tineri. Este precedată de o primoinfecție sau de semne de impregnare bacilară. În ultimele decenii a crescut frecvența cazurilor la populația de peste 40 de ani. Debutul este progresiv.

Pleurezia care însoțește sau urmează pneumonia bacteriană apare fie în prima săptămână de evoluție a procesului pneumonie (pleurezie parapneumonică), fie în convalescența pneumoniei (metapneumonică).

Pleurezia reumatismală apare la copil și adolescent, coexistă cu puseul de reumatism poliarticular acut.

Pleurezia neoplazică apare de obicei la un bolnav peste 50 de ani, evoluează afebril, lichidul se reface după evacuare și prezintă celule neoplazice, adeseori poate și hemoragică.

Evoluția depinde de afecțiunea cauzală. În forma neoplazică are evoluția cancerului bornșic pe care îl însoțește, în forma tuberculoasă evoluția este favorabilă boala vindecându-se în 4-10 săptămânii. Criteriile după care se apreciază boala sunt: curba termică, modificarile V.S.H, și examenul radiologic.

Complicații: moartea subită, tuberculoză pulmonară, pleurezie, ascită,etc.

Diagnosticul pozitiv este sugerat de apariția bruscă la un bolnav tânăr, a unei stări febrile însoțite de dureri toracice și tuse seacă.

Tratamentul profilactic este reprezentat de toate masurile profilactice antituberculoase. Tratamentul simptomatic urmărește combaterea durerii cu analgetice(Acid acetilsalicilic®, Aminofenazonă®, Algocamin®), a tusei cu Codeină și a dispneei cu oxigen, dar mai ales evacuarea lichidului.

PLEUREZIA PURULENTĂ

Este o colecție purulentă pleurală provocată de germeni piogeni. Din punct de vedere etiologic se întâlnesc:

Pleurezia purulentă tuberculoasă, în majoritatea cazurilor secundară tuberculozei pulmonare. Calea de propagare este limfatică sau directă, prin deschiderea unui focar în pleură. Poate apărea și ca o complicație a pneumotoraxului terapeutic. Există și o localizare primitivă a tuberculozei la pleură, cunoscută sub numele de abces rece pleural.

Pleurezia purulentă netuberculoasă, cu punct de plecare de la o infecție pulmonară (pneumonie, bronhopneumonie, abces pulmonar), germenii cei mai frecvenți fiind pneumococul, streptococul, stafilococul.

Simptomatologie: debutul bolii este variabil, fiind adesea mascat de boala primitivă. Boala este sugerată de febra cu caracter de supurație, atingerea severă a stării generale, de junghiul toracic rebel la tratament sau de o pneumonie care nu se vindecă.

Diagnosticul se bazează pe prezența unei pneumopatii sau a unei tuberculoze pulmonare, la care se adaugă junghiul toracic ce nu cedează și semne de supurație profundă: febră mare remitentă, cu transpirații și frisoane, paloare, anorexie și astenie. Examenul fizic poate pune în evidență un edem al peretelui, sensibilitate locală, eventual adenopatie axilară.

Examenul radiologic, poate afirma doar prezența lichidului, sediul și întinderea, dar nu și existența pleureziei purulente. De obicei apare o opacitate omogenă la bază sau în plin hemitorace.

Funcția exploratoare este absolut indispensabilă pentru precizarea diagnosticului. Puroiul conține numerose polinucleare alterate și germenul în cauză.

Evoluția este bună, datorită antibioterapiei, decât în trecut, când frecvent apăreau cașexie, deschiderea într-o bronhie cu apariția vomicii, mai rar deschiderea la peretele toracic sau complicații la distanță (abces cerebral, artrita supurată, meningite etc.). Aceste complicații pot apărea și astăzi în absența unui tratament corect și energic, tratamentul care depinde de natura germenului, dar și de precocitatea instituirii, este medical și chirurgical.

Tratamentul medical constă în funcționarea cavității pleurale, evacuarea puroiului, spălarea cavității cu soluție clorurosodică izotonică încălzită și introducerea unei asocieri chimioterapice, de obicei Streptomicină și Rifampicină. În pleureziile netuberculoase se utilizează Penicilnă, Oxacilină (0,5g), Ampicilină (0,5 g) sau Gentamycin (5 -15 mg).

Se adaugă antibiotice pe cale generală: tuberculostatice, în formele tuberculoase: Penicilină, Tetraciclină, Eritromicină, în cele netuberculoase, în cazuri speciale, corticoterapie sau fermenți proteolitici (streptokinază etc.) intrapleural.

Tratamentul simptomatic, pentru calmarea durerii și a tusei, tratamentul tonic general și gimnastica respiratorie completează măsurile terapeutice medicale, iar tratamentul chirurgical este indicat în cazurile rezistente la tratamentul medical: drenaj chirurgical, costotomie sau pleurotomie, după caz.

SARCOIDOZA

Sarcoidoza este o boală inflamatoare cronică care se dezvoltă intr-un țesut prezent în tot organismul și afectează în special plămânii. Este vorba despre o afecțiune cel mai adesea benignă. Sarcoidoza este o afecțiune de origine necunoscută, care a fost descoperită la începutul secolului al XX-lea de către specialiști în bolile de piele, doctorii Besnier, Boeck și Schaumann. Face parte din grupa granulomatozelor, boli inflamatoare cronice caracterizate prin apariția a mici mase inflamatoare diseminate. Ea afectează un țesut prezent în întreg organismul și care asigură rolul de apărare și epurare, sistemul reticulo-endotelial.

Se caracterizează printr-un tip special de leziune, granulomul epitelioid, care poate ataca, în mod succesiv sau simultan, un mare număr de organe sau țesuturi. Această afecțiune este foarte greu de diagnosticat din cauza manifestărilor sale difuze și adesea puțin vizibile. Ea evoluează uneori în mod constant spre vindecare sau poate fi însoțită de puseuri; cauzele care declanșează aceste pusee sunt încă necunoscute.

Cea mai mare parte dintre bolnavi se vindecă complet după doi ani de la apariția bolii, dar anumite forme au o evoluție cronică.

Simptomatologie: Sarcoidoza prezintă adesea puține simptome vizibile, se poate remarca prin diverse manifestări: Leziuni pulmonare sunt cele mai frecvente, plămânii fiind atinși în 8 din 10 cazuri. Leziunile sunt clasificate în patru stadii:

Stadiul 0, în care nu apare nicio leziune pe radiografii; în aceste condiții, diagnosticul se bazează pe o nouă manifestare.

In stadiul 1 se observă inflamarea ganglionilor limfatici situați între cei doi plămâni, în mediastin.

In stadiul 2, această inflamare este însoțită de leziuni pulmonare (infiltrare prin noduli).

In stadiul 3, radiografia arată o infiltrare pulmonară evoluată.

Leziunile pielii afectează mai ales tinerii adulți și populația de culoare, aceste leziuni iau cel mai adesea forma unor mici pete roșiatice, dureroase, localizate asimetric pe fața internă a picioarelor (eritem nodular).

Alte leziuni cutanate (sarcoizi) pot apărea sub forma unor umflături dure și mobile de dimensiuni variabile ca mărime (de la un bob de linte, la o alună). Când sunt de mici dimensiuni, ele sunt dispuse în cercuri pe piele și ajung să lase cicatrice albe străbătute de vase mici. Leziunile pot avea și o consistență moale și pot invada nasul și unghiul intern al ochiului.

Alături de aceste manifestări cutanate mai există și leziuni mai rare și nespecifice ale sarcoidozei, și anume: căderea părului, mâncărimi, înroșiri și descuamări ale pielii.

Celelalte simptome sunt: creșterea în volum a ganglionilor superficiali (adenopatie), afecțiuni ale ochilor (de exemplu, inflamații ale uveii), inflamarea articulațiilor (artrita), dureri difuze, afecțiuni ale ficatului și ale glandelor salivare. Mult mai rar, sarcoidoza produce o hipertrofie a splinei sau afecțiuni cardiace, renale, musculare ori nervoase.

Diagnostic: Sarcoidoza este suspectată cel mai adesea cu ocazia unei radiografii pulmonare de rutină care arată ganglioni anormal de mari sau noduli. Un bilanț al stării de sănătate evidențiază diverse semne, în special un conținut anormal de ridicat de calciu în sânge. Analiza lichidului de lavaj bronhiolo- alveolar ajută adesea medicul în confirmarea diagnosticului.

Doar studierea la microscop a granuloamelor permite diagnosticarea bolii cu certitudine. Aceste granuloame sunt depistate prin analiza unei prelevări de țesut (biopsie), după caz, a bronhiilor, a plămânilor, a pielii ori a ganglionilor sau a altor organe.

Tratamentul depinde de bilanțul general și de organele afectate. In caz de afecțiune a plămânilor. Dacă există dificultate respiratorie, medicul prescrie corticosteroizi. În caz de leziuni pe piele sunt posibile două modalități de îngrijire: una constă în administrarea unui tratament general, cealaltă are în vedere tratarea doar a leziunii (infiltrarea de corticosteroizi sau distrugerea cu azot lichid a afecțiunilor izolate).

In caz de afecțiune a ochilor tratamente de vârf, precum lacrimile artificiale, sunt deseori utile. Se recomandă evitarea expunerilor intense la soare și dozele prea mari de calciu. Bolile cele mai grave (creșterea conținutului de calciu, afecțiunile inimii sau ale rinichilor) impun administrarea obligatorie a corticosteroizilor pe cale generală.

SILICOZA

Silicoza pulmonară este inflamația cronică a țesutului pulmonar, provocată, în special de inhalarea unor particule pulverulente de bioxid de siliciu. Este o boală profesională a minerilor și a sticlarilor.

Silicoza poate evolua acut, ducând la o insuficiență respiratorie cu o progresie rapidă; mai des însă, ea este cronică, evoluând după o anumită perioadă de latență, după expunere, sub formă de anomalii radiologice, uneori asimptomatice (noduli, adenopatii, emfizem). Aceste anomalii au făcut obiectul unei clasificări precizate de Biroul Internațional al Muncii. Evoluția lent progresivă sau întârziată(semnele nu apar în acest caz decât după încetarea activității profesionale) se face către un deficit ventilator de gravitate variabilă. Ea este presărată de complicații, în special suprainfecții (tuberculoza este în această privință o complicație de temut, torpidă).

La sfârșit, insuficiența respiratorie se însoțește de cord pulmonar cronic. Frecvența cancerelor pulmonare va fi semnificativ crescută. S-au făcut progrese mari în prevenirea îmbolnăvirii la locul de muncă.

Silicoza este recunoscută ca boală profesională și dă dreptul la compensație. Sideroza pulmonară, pneumoconioza mixtă prin fier și siliciu, beneficiază de prevederi suplimentare, luând în considerare riscurile de cancer.

CAPITOLUL V.

ANTITUSIVE

5.1. DEFINIȚIE

Antitusivele sunt medicamente capabile să calmeze tusea. Efectul lor se datorează, în principal, deprimării formațiunilor centrale ale reflexului de tuse (centrul tusei). Este posibilă și o acțiune periferică, de deprimare a funcției receptorilor senzitivi de la nivelul mucoasei căilor aeriene.

5.2. GENERALITĂȚI

Antitusivele reprezintă o medicație simptomatică utilă în toate situațiile în care tusea este dăunătoare: tusea neproductivă care obosește bolnavul, împiedică somnul, accentuează iritația mucoasei laringiene și traheobronșice, favorizează bronhospasmul, contribuie la dezvoltarea enfizemului, poate declanșa hemoptizia, favorizează diseminarea aerogenă a unor infecții. În cazul tusei intense sau la tușitorii cronici se recomandă antitusivele centrale, de preferință cele care nu prezintă dependență.

Tusea ușoară, care însoțește deseori infecțiile aeriene superioare, nu necesită de obicei antitusive; se recomndă ceaiuri conținând mucilagii, de exemplu ceaiul de tei, care calmeză mucoasa faringiană iritată. În tusea spastică și la astmatici sunt suficiente bronhodilatatorele. Tratamentul antitusiv trebuie sa țină cont de reflexul de tuse care are și rol de apărare, reprezentând un mecanism important pentru curățirea și drenarea arborelui traheo bronșic. Staza secrețiilor, provocată de folosirea necorespunzătoare a antitusivelor poate fi mai dăunatoare decat tusea.

Numeroase afecțiuni respiratorii sunt însoțite de hipersecreție traheo- bronșică, cu secreții vâscoase greu de eliminate, în astfel de situații diferite expectorante pot fi utile pentru scăderea vâscozității sputei cu ușurarea eliminării acesteia, împiedicarea producerii complicațiilor secundare acumulării secrețiilor la nivelul arborelui bronșic și pentru îmbunătățirea confortului bonavului.

Acumularea de secreții traheobronșice poate declanșa secundar reflexul de tuse. De asemenea, tusea poate apare și în cazul unor afecțiuni respiratorii neînsoțite de creșterea secrețiilor traheobronșice sau poate avea cause non-respiratorii. Combaterea tusei în unele situații reprezintă o măsură terapeutică ce poate aduce beneficii importante.

În afara antitusivelor propriu-zise, expectorantele pot contribui la calmarea tusei prin atenuarea iritației zonelor reflexogene endobronșice. Bronhodilatatoarele acționează de asemenea, indirect, ca antitusive, împiedicând bronhoconstricția generatoare a reflexului de tuse.

Diferitele preparate comerciale sau rețete magistrale asociază expectorante, antitusive, bronhodilatatoare, vasoconstrictoare-decongestive, antihistaminice, analgezice antipiretice, ete.

Asemenea medicamente, destinate tratamentului polisimptomatic al unor afecțiuni catarale ale căilor respiratorii superioare, nu au, de multe ori, o fundamentare farmacodinamică, relațiile de antagonism sau incompatibilitățile între diferitele componente sunt frecvente, iar dozele conținute sunt, de regulă, prea mici. Asocierea expectorantelor cu antitusivele este irațională, ultimele împiedicând eliminarea secrețiilor, crescute sub influența primelor.

Expectorantele sunt substanțe medicamentoase care favorizează expectorația, crescând cantitatea secrețiilor traheobronșice și fluidificându-le.

Acțiunea expectorantă se datorează stimulării activității secretorii a glandelor bronșice și modificărilor proprietăților fizico-chimice ale secrețiilor vâscoase, ușurând eliminarea sputei.

5.3. CLASIFICAREA ANTITUSIVELOR

Farmacoterapia tusei cuprinde două grupe de medicamente, ce acționează la două nivele ale actului reflex al tusei:

Inhibitoarele centrului tusei:

Opioide : naturale (codeina și morfina), semisintetice (dionina), sintetice (folcodina, levopropoxifen, dextrometorfan).

Neopioide (noscapina, glaucina, clofedanol, butamirat, clobutinol, pentoxiverina, oxeladina, benzonatatul).

Substanțe cu acțiune periferică:

Mucilaginoase (au proprietăți hidrofile, lubrefiază mucoasa faringiană și diminuează sensibilitatea terminațiilor nervoase;

Antiseptice și decongestionante nazale (au acțiune etiotropă și patogenică);

Anestezice locale, clofedanol, benzonatatul (diminuează iritația receptorilor);

Expectorantele (favorizează fluidificarea și eliminarea sputei, diminuând factorul iritativ local);

Bronhospasmoliticele (diminuează indirect iritația receptorilor);

Primul tratament al tusei trebuie să fie cel cauzal. Tusea uscată, neproductivă inutilă, dăunătoare se combate cu opioide si neopioide.

5.4. SUBSTANȚE ACTIVE CU ACȚIUNE ANTITUSIVĂ CENTRALĂ

CODEINA

Codeina ‒ derivatul metilat al morfinei, se găsește în cantități mici în opiu și se obține obișnuit prin sinteză. Are efect antitusiv marcat.

Acțiune terapeutică : analgezică de intensitate moderată, pentru care se asociază uneori analgezicelor antipiretice, îndeosebi acidului acetilsalicilic. Efectul antitusiv apare la doze mici (15 mg), acesta se intensifică o dată cu creșterea dozelor, până la 60 mg, iar efectul analgezic la doze de 120 mg.

Indicații: tuse neproductivă, iritativă, dureri de intensitate moderată, diaree.

Reacții adverse: poate aparea greață, constipație (la doze mari), crește presiunea intrabiliară, consecință a spasmului sfincterului Oddi, poate produce convulsii la copii și are potențial toxicomatogen redus – dezvoltă toxicomanie după administrarea prelungită.

Contraindicații: Codeina trebuie evitată la bolnavii cu insuficiență respiratorie marcată, se difuzează prin placenta și trece în laptele matern, putând produce deprimare și dependență la nou născuți și sugari.

Prudență: în caz de emfizem pulmonar, insuficiență respiratorie, în cazul astmaticilor, dar și la copii sub 5 ani (epurare hepatică deficitară).

Interacțiuni medicamentoase: efectul deprimant poate fi potențat de anumite medicamente cum ar fi: antihistminicele, antidepresivele triciclice, tranchiliyante, hipnotice, sedative, dar și de consumul de alcool.

Mod de administrare: Se administrează oral, 15-30 mg la 4-6 ore pentru adulți și copii peste 5 ani 0,2 – 0,3 mg/kg, la 6 – 8 ore.

Medicamente care conțin codeină: Codeină fosfat® 15 mg, Tusocalm®.

Exemple de medicamente utilizate în răceală și durere ce conțin o cantitate minimă de codeină:

Tabel 3. Medicamente cu concentrații minime de codeină.

DEXTROMETORFAN

Acțiune terapeutică: inhibă centrul tusei, dar activitatea antitusivă este mai slabă față de codeină. Efectul antitusiv are durată relative medie 3-6 ore.

Indicații: tuse uscată, iritantă darorată unor iritații la nivelul bronhiilor, traheei sau laringelui.

Reacții adverse: deprimarea respirației la doze mari.

Nu are acțiune analgezică, nu deprimă respirația și motilitatea cililor respiratori și nu prezintă risc de dependență.

Contraindicații: insuficiență respiratorie, insuficiență hepatică și copii sub 2 ani.

Mod de administrare: adulti 60 – 120 mg pe zi în 4 – 6 prize, copii între 2 – 12 ani, 15 – 60 mg pe zi în 4 – 6 prize.

Medicamente care conțin dextrometorfan: Tussin Forte®, Humex sirop pentru tuse neproductivă®, Humisec®, Rofedex®, Robitussin®.

OXELADINA

Acțiune terapeutică: antitusiv cu acțiune centrală.

Indicații: tuse neproductivă iritativă, tuse spasmodică, tuse convulsivă.

Reacții adverse: deprimarea respirației la doze mari.

Precauții: se monitorizează funcția respiratorie și activitatea cardiovasculară când se administrează intensiv.

Mod de administrare: adulți 30 – 50 mg pe zi, iar copii până la 15 ani 10 – 30 de mg pe zi (10 mg/10kg/zi).

Medicamente care conțin oxeladină: Paxeladine®.

BUTAMIRAT

Acțiune terapeutică: butamiratul suprimă centrul tusei, este bronhodilatator și are eficacitate pronunțată. Absorbția este rapidă și total, se leagă de proteinele plasmatice în procent de 95%.

Indicații: tuse acută, tuse convulsivă și în profilaxia tusei preoperatorii și postoperatorii.

Reacții adverse: greață, diaree, eritem cutanat cu frecvență redusă, în supra dozare poate provoca somnolență si HTA.

Contraindicatii: hipersensibilitate la butamirat și în insfuficiența respiratorie severă.

Interacțiuni: Trebuie evitată administrarea simultană a expectorantelor, deoarece poate duce la stagnarea mucusului la nivelul tractului respirator, ceea ce crește riscul de bronhospasm și de infecție a căilor respiratorii.

Mod de administrare: adulți 20 – 25 mg repetat de 4 ori pe zi, iar copii sub 12 ani 5 – 15 mg repetat de 3 ori pe zi.

Medicamente care conțin butamirat: Sinecod®, Tusosedal®.

CLOBUTINOL

Acțiune terapeutică: antitusiv ce se absoarbe rapid.

Indicații: tuse neproductivă, iritativă.

Reacții adverse: reacții alergice (urticarie, prurit, edem angioneurotic), dispnee, somnolență, anxietate halucinantă. În supradozare apare tremorul și convulsiile.

Contraindicații: insuficiență respiratorie, astm bronșic, tulburări neuropsihice și sarcina în primele 3 luni. Prudență în cazul activităților ce necesită atenție sporită – șoferi.

Interacțiuni: sinergism de potențare a sedării la asociere cu alcol și deprimante ale SNC, sinergism în scăderea pragului convulsivant, la asocierea cu antidepresive și la teofilină.

Mod de administrare: adulți 40 – 80 mg de 3 ori pe zi, copii sub 12 ani, 10 – 40 mg de 3 ori pe zi. Durata maximă a tratamentului este de 7 zile.

Medicamente care conțin clobutinol: Tussamed®, Tabcin®.

MORFINA

Acțiune terapeutică: sedativă puternică în cazul durerilor, antitusiv activ ce deprimă centrul tusei și liniștește implicațiile psihoafective ale tusei supărătoare.

Indicații: tuse foarte intensă, refractară la alte antitusive și însoțită de dureri neoplazice, infarct, edem pulmonar. Pot fi utile în situații speciale, în care este de dorit asocierea acțiunii antitusive, cu cea analgezică intensă și cu cea sedativă – de exemplu la bolnavii cu cancer pulmonar, fracturi de coastă, pneumotorace, infarct pulmonar, hemoptizii.

Reacții adverse: este folosită limitat, deoarece are efecte nedorite importante: risc de dependență, deprimarea respirației, favorizarea bronhospasmului, îngroșarea secreției traheobronșice, paralizia cililor vibratili. Alte reacții care pot apărea: greață urmată de vărsaturi, constipație, etc.

Contraindicații: în caz de insuficiență hepatică, insuficiență renală, traumatisme cerebrale și la sugari.

Mod de administrare: nu se va depăși 0,01g în cursul a 24 de ore, iar la copii se administrează numai în cazuri urgente. Se încadrează în categoria stupefiantelor.

CAPITOLUL VI.

MEDICAMENTE UTILE ÎN CAZUL TUSEI SECI

CODEINĂ FOSFAT®

Compoziție:15 mg fosfat de codeină și excipienți pentru un comprimat.

Acțiune terapeutică: Antitusiv prin efect inhibitor al centrului tusei, cu o durată de 3-6 ore.

Indicații: Tuse iritativă neproductivă, dureri de intensitate moderată (se asociază obișnuit cu acid acetilsalicilic sau un alt analgezic antipiretic) și în cazuri selecționate de diaree acută.

Reacții adverse: Pot apărea fenomene de sedare, grețuri, vărsături, vomă, constipație. La doze mari poate surveni deprimare respiratorie.

Contraindicații: Insuficiență cardiacă, hepatică, insuficiență renală avansată, insuficiență respiratorie evidentă, sensibilitate la codeină.

Precauții: Se prescrie cu prudență la bolnavii cu astm bronșic și emfizem pulmonar, la care poate accentua fenomenele de insuficienta respiratorie. Doze mai mari de 0,3 mg/kg corp pot produce convulsii la copii. Codeină se regăsește în laptele matern și trece prin bariera placentară. Deși nu există date certe privind existența unor efecte nocive asupra sarcinii datorate administrării codeinei, se recomandă totuși, ca și în cazul altor medicamente, administrarea cu prudență femeilor însărcinate. Nu se administrează femeilor care alăptează.

Codeina poate dezvolta obișnuință în cazul administrării prelungite, în doze mari. Figurează pe lista substanțelor dopante (interzise sportivilor).

Supradozare: Supradozarile accidentale pot duce la depresiune respiratorie, hipotensiune, comă și colaps. Se recomandă asistență medicală specializată.

Interacțiuni cu alte medicamente: Efectul deprimant central al codeinei este potentat de fenotiazine, antidepresive triciclice, antihistaminice, tranchilizante, sedative, hipnotice, alcool. Codeină potențează analgezicele. Efectele Codeinei sunt scăzute de Caolin® (scade absorbția).

Doze și mod de administrare: Codeina se administrează în doze cât mai mici, la adult 15 mg o dată pentru a putea fi repetată la nevoie. Nu se repeta administrarea înainte de 4 ore. Doze de peste 5 -60 mg pot accentua tusea. Adulți: 1 comprimat de trei ori pe zi. Copii între 7 -15 ani: 1-2 comprimate pe zi. Copii între 3-6 ani: 1/2-1 comprimat pe zi.

Formă de prezentare: Comprimate de 15 mg, cutii conținând 1 blister cu 20 comprimate.

Doze și mod de administrare: Adulți: 1-2 comprimate de 3-4 ori pe zi. Copii peste 6 ani: 1/2-1 comprimat (după vârstă), de 3-4 ori pe zi. Se va avea în vedere că doza medie de codeină la o administrare nu trebuie să depășească 0,15-0,2 mg/kg corp.

Formă de prezentare: Benzi de hârtie/polietilena, conținând 20 comprimate

TUSOCALM®

Compziție: un comprimat conținefosfat de codeină hemihidrat 7,5 mg, guaiacolsulfonat de potasiu 120 mg și excipienți.

Indicații terapeutice: În afecțiuni pulmonare cu secreție bronșică vâscoasă, aderentă ,care nu poate fi eliminată ușor și în tratamentul simptomatic al tusei uscate și umede, pulmonare și extrapulmonare.

Contraindicații: în caz de insfuficiență renală, insuficiență hepatică sau cardiacă, insuficiență respiratorie gravă și copii sub 3 ani.

Reacții adverse: greață, amețeli, constipație, somnolență și depresie respiratorie.

Precauții: Se recomandă prudență la bolnavii cu astm bronșic și emfizem pulmonar, deoarece poate accentua fenomenele de insuficiență respiratorie.

Prudența la copiii mici, dozele mari de codeină (0,3 g/kg corp) pot produce convulsii. Efectul deprimant central al codeinei este potentat de fenotiazine, antidepresive triciclice, IMAO, antihistaminice, tranchilizante, sedative, hipnotice, alcool.

Codeina potențează și analgezicele (se recomanda asocierea cu acidul acetilsalicilic sau alte analgezice și antipiretice), ducând la creșterea efectului.

Codeina se elimină în laptele matern și străbate bariera placentară. Deși nu există date certe privind existența unor efecte nocive asupra sarcinii datorate administrării codeinei, se recomanda prudenta femeilor însărcinate, mai ales în primele luni de sarcină.

Supradozaj: În caz de supradozaj cu codeină poate apărea depresia acută centrilor respiratori, somnolență, rash, vomă, ataxie, edem pulmonar.

Interacțiuni: Efectul deprimant central este potențat de fenotiazine, antidepresive triciclice, IMAO, antihistaminice, tranchilizante, sedative, hipnotice, alcool.

Mod de administrare: Tusocalm® se administrează pe cale orală, 1 comprimat de 3-4 ori pe zi.

Forme de prezentare: Comprimate de 7,5 mg/120 mg, cutie cu 20 de comprimate.

TUSSIN FORTE®

Compozitie: Tussin: Un comprimat conține 10 mg bromhidrat de dextrometorfan. Tussin forte: Un comprimat conține 20 mg bromhidrat de dextrometorfan. 

Indicatii terapeutice: Dextrometorfanul este un antitusiv nenarcotic cu acțiune centrală, utilizat pentru tratamentul simptomatic al tusei uscate datorate unei iritații la nivelul laringelui, traheei sau bronhiilor. Se utilizeaza mai ales în cazul tusei uscate cronice. Deși la doze terapeutice dextrometorfanul nu influențează respirația, la doze masive poate induce o depresie respiratorie. 

Contraindicații: Bromhidratul de dextrometorfan nu se recomandă copiilor cu vârsta sub 2 ani și persoanelor care prezintă alergie la substanța activă.

Reactii adverse: Uneori somnolență, amețeli, confuzie, cefalee, greață, varsaturi si constipatie. Administrat in doze terapeutice nu afecteaza respiratia, dar la doze ridicate poate provoca depresia centrului respirator. Au fost semnalate psihoze, ce apar la ingestia unor doze masive (300 mg sau mai mult). Dextrometorfanul nu produce dependență psihică. 

Mod de administrare: Acest medicament este indicat la adulți, copii și adolescenți cu vârsta peste 12 ani numai pentru administrare pe cale orală. Adulți și copii cu vârsta peste 15 ani: doza uzuală este de 60 – 120 mg bromhidrat de dextrometorfan anhidru pe zi (3-6 comprimate de Tussin Forte 20 mgpe zi), fracționat la intervale de cel puțin 4 ore. Doza zilnică maximă este de 120 mg bromhidrat de dextrometorfan anhidru. Copii și adolescenți cu vârsta între 13 și 15 ani – doza uzuală este de 35 – 50 mg bromhidrat de dextrometorfan anhidru pe zi, administrată fracționat la intervale de cel puțin 4 ore. Tratamentul trebuie să fie de scurtă durată (maxim 5 zile). Se recomandă utilizarea dozei eficace minime. Dacă tusea persistă sau dacă tusea este însoțită de febră mare, mâncărime sau dureri persistente de cap, se consultă medicul. La vârstnici și la pacienții cu insuficiență renală se va administra inițial 50 % din doza obișnuită, aceasta poate fi crescută în funcție de toleranță și necesitățile bolnavului. 

Interacțiuni: Poate potența acțiunea deprimantelor SNC. Asocierea cu IMAO, furazolidona si procarbazina poate duce la aparitia unei crize adrenergice, la comă, colaps, amețeli, hiperexcitabilitate, hipertensiune, febră, grețuri, spasme sau tremor.

Supradozare: Simptomele supradozării cu dextrometorfan sunt: stările de amețeala, confuzie, greață si vărsături, nervozitate si iritabilitate. 

Forme de prezentare: Comprimate conținând dextrometorfan, flacoane cu 20 de comprimate. 

HUMISEC®

Compoziție: 5 ml sirop conțin bromhidrat de dextrometorfan 5 mg și excipienți: benzoat de sodiu, aromă de banane, acid citric monohidrat, soluție sucroză, apă purificată.

Indicații terapeutice: Tratamentul simptomatic al tusei neproductive la copii.

Contraindicații: Insuficiență respiratorie, tusea astmaticului, tratament cu inhibitori de monoaminooxidază (IMAO), copii sub 30 luni, alăptare.

Precauții: Tusea productivă, care este un element fundamental de apărare bronhopulmonară, nu trebuie combătută.

Reacții adverse: Pot apărea constipație, somnolență, vertij, greață, vărsături, bronhospasm, reacții cutanate alergice.

Supradozaj: În caz de supradozaj apare greață, vărsături, agitație, confuzie, somnolență, erupții urticariene, vedere neclară. În caz de supradozaj masiv: comă, deprimare respiratorie, convulsii.

Doze si mod de administrare: Tratamentul nu va dura mai mult de câteva zile. Doza recomandată este de aproximativ 1 mg de bromhidrat de dextrometorfan/kg și zi repartizat în 3-4 prize: 30 de luni – 6 ani: 15 – 20 mg bromhidrat de dextrometorfan pe zi, echivalent cu 15-20 ml Humisec pentru copii 5 mg/5 ml sirop pe zi, în funcție de vârstă. 6-12 ani: 20 – 35 mg bromhidrat de dextrometorfan pe zi, echivalent cu 20-35 ml Humisec pentru copii 5 mg/5 ml sirop pe zi, funcție de vârstă. 12-15 ani: 35-50 mg bromhidrat de dextrometorfan pe zi, echivalent cu 35-50 ml Humisec pentru copii 5 mg/5 ml sirop.

Forme de prezentare: Cutie cu un flacon din sticlă brună conținând 125 ml sirop, închis cu capac cu filet din polipropilenă, prevăzut cu inel de sigilare, căptușit cu polietilenă de joasă densitate și o măsură dozatoare din polipropilenă pentru măsurarea volumelor 2,5 ml, 5 ml, 7,5 ml, 15 ml.

TUSIN SIROP

Compoziție: DEXTROMETORFAN 0.1%

Indicații terapeutice: antitusiv în tuse uscată, iritativă la copii.

Condiții de păstrare : se păstrează la temperatura de 8-15 grade C.

Reacții adverse: constipație, somnolență, vertij, grețuri, reacții cutanate alergice, amețeli, confuzie, vărsături. În doze mari poate deprima respirația.

Contraindicații: alergie, asocierea cu IMAO, asocierea cu alcool, insuficiență hepatică gravă, insuficiență respiratorie, la copii mai mici de 15 ani, doze mai reduse în insuficiență hepatică și la bătrâni, sarcină, alăptare și tuse astmatică.

Precauții: a nu se depăși posologia indicată, nu se administrează în perioada sarcinii și alăptării, precauții la șoferi, operatori pe mașini și utilaje, datorită riscului de somnolență indus de acest medicament, în caz de insuficiență hepatică și la subiecți în vârstă: posologia inițială va fi diminuată cu 50% apoi poate fi eventual crescută cu încă 25% în funcție de toleranță și de necesități, administrare cu precauție la diabetici deoarece conține zahăr, nu se administrează pe o perioadă îndelungată, a nu se lăsa la îndemâna copiilor.

Mod administrare: p.o. copii între 30 luni-6 ani: 13-20 mg/zi (1 linguriță x 2-4/zi), copii între 6-15 ani: 20-50 mg/zi (2 lingurițe x 2-5/zi după vârsta și greutatea copilului).

ROFEDEX®

Compoziție: 5 ml de sirop conține bromhidrat de dextrometorfan 15 ml iar ca excipient zahărul.

Indicații: Tratamentul simptomatic al tusei neproductive, uscată.

Contraindicații: hipersensibilitatela substanța activă, insuficiență respiratorie, astm bronșic, copii sub 15 ani în cazul preparatelor ce se administrează pentru adulți, respectiv copii sub 30 de luni în cazul preparatelor ce se administrează pentru copii.

Reacții adverse: Constipație, somnolență, stări de amețeală, greață, vomă, bronhospasm, reacții alergice cutanate.

Doze si mod de administrare:  Adulți și copii peste 15 ani: 60-120 mg/zi, fracționat in 3-4 prize, maxim 30 mg o dată și 120 mg/zi.

Copii sub 15 ani: 1 mg/kg/zi, fracționat in 3-4 prize, copii intre 30 luni – 6 ani: 15-20 mg/zi, copii intre 6-12 ani: 20-35 mg/ zi, iar copii intre 12-15 ani: 35-50 mg/zi. Intervalul între doze trebuie să fie de minim 4 ore.

Precauții: Tusea productivă nu constituie o indicație terapeutică a antitusivelor centrale. Daca tusea nu cedează la doza uzuală trebuie reevaluată situația clinică. În caz de insuficiență hepatică și la vârstnici, doza va fi scazută.

În caz de diabet zaharat trebuie ținut seama de conținutul în zahăr al preparatelor. Nu se recomandă asocierea cu: alte deprimante ale SNC (analgezice opioide, antidepresive triciclice, antiH1-sedative, barbiturice, alcool, benzodiazepine și alte anxiolitice, clonidină și neuroleptice). Precauție la femei însărcinate, la șoferi și persoane cu activități de precizie.

Forme de prezentare: Sirop 15 mg/5 ml; cutie x 1 flacon x 100 ml.

BIOFLU®

Indicații: Tratamentul simptomatic al congestiei nazale, tusei neproductive si febrei asociate afecțiunilor tractului respirator.

Forma de prezentare si compoziție: Capsule moi cu 250 mg paracetamol, 30 mg clorhidrat de pseudoefedrina si 10 mg dextrometorfan; ct. x 2 blist. x 8 cps. (OTC)

 Dozare si mod de administrare: Adulți si adolescenți peste 12 ani: 1-2 capsule moi de 4 ori pe zi.

Contraindicații: Hipersensibilitate, HTA severă sau necontrolată prin tratament, boală coronariană gravă sau tulburări de ritm cardiac; antecedente de AVC; tusea din astmul bronșic; insuficiență respiratorie; insuficiență hepatocelulară; IR severă; diabet zaharat; hipertiroidie; glaucom cu unghi închis; epilepsie, convulsii în antecedente; sarcină și alăptare; deficit de G-6-PDH; asociere cu IMAO; copii sub 12 ani.

Atenționări: Prudență la pacienții cu HTA ușoară sau moderată, afecțiuni cardiace, tensiune intraoculară crescută, hipertrofie de prostată, obstrucție piloroduodenală, IR ușoară sau moderată.

 Reacții adverse: Amețeli, stare de confuzie, anxietate, neliniște, palpitații, tahicardie, tremor, somnolență, greață, vărsături, creșterea sau scăderea tensiunii arteriale.

ROBITUSSIN ANTITUSSICUM ®

Compoziție: 5 ml soluție orală conțin bromhidrat de dextrometorfan 7,5 mg si excipienți: glicerină, sare de sodiu, benzoat de sodiu, edetat de sodiu, acid citric anhidru, levomentol, sorbitol soluție 70%, lycasin 80/55, caramel E150, ciclamat de sodiu, acesulfam sare de potasiu, Amaranth E 123, aromă de vișine și de rodii, etanol (96% v/v), apă purificată.

Acțiune terapeutică: Este un antitusiv care calmează și controlează tusea uscată, persistentă.

Nu are proprietăți analgezice și are o ușoară acțtiune sedativă.  Nu deprimă respirația. Nu produce dependență, iar îndulcitorii folosiți în acest produs nu influențeaza diabetul.

Indicații: Calmarea și controlul tusei uscate, persistente. Medicamentul poate fi folosit pentru adulți, adolescenți și copii peste 6 ani.

Contraindicații: Robitussin Antitussicum nu trebuie folosit la copii sub 6 daca există hipersensibilizare (alergie) la dextrometorfan sau la oricare dintre excipienții produsului, dacă există insuficiență respiratorie sau în caz de astm bronșic. Medicamentul nu se administrează în sarcină și alăptare.

Reacții adverse: Medicamentul este în general bine tolerat, dar pot aparea somnolență, vertij, tulburări gastrointestinale (greață, vărsături, constipație), reacții alergice (erupții pruriginoase, urticarie, edem Quincke, excepțional bronhospasm).

Precautii: În caz de tuse productivă (cu expectoratie). Nu asociază un antitusiv cu un expectorant. Se va folosi cu precautie la pacientii cu insuficienta hepatica. Medicamentul poate influența capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje, datorita riscului de aparitie a somnolenței si vertijului, iar sportivii trebuie atenționați ca produsul poate da o reacție pozitivă la testele antidoping. 

Interactiuni: Cu inhibitori de monoaminooxidaza (IMAO).

Doze și mod de administrare: Adulți: se administreaza oral 20 ml de 3-4 ori pe zi (4 lingurițe) . Copii 6-12 ani: se administreaza oral 10 ml de 3-4 ori pe zi (2 lingurițe). Nu se depășesc dozele recomandate.

Forme de prezentare: Cutie cu un flacon din sticlă brună a 100 ml soluție orală.

ROBITUSSIN® JUNIOR

Compoziție: 5 ml soluție orală conțin bromhidrat de dextrometorfan 3,75 mg și excipienți: glicerină, CMC sare de sodiu, benzoat de sodiu, edetat de sodiu, acid citric anhidru, levomentol, sorbitol soluție 70%, lycasin 80/55, caramel E150, ciclamat de sodiu, acesulfam sare de potasiu, Amaranth E123, aromă naturală de vișine și rodii, etanol (96% v/v), apă purificată.

Indicații: Robitussin Junior este un antitusiv care calmează și controlează tusea uscată, persistentă. Robitussin Junior este indicat la copii cu vârste între 2 și 12 ani.

Contraindicații: Robitussin Junior nu trebuie folosit la copii sub 1 an și în următoarele situații:

– hipersensibilitate (alergie) la dextrometorfan sau la oricare dintre componentele produsului;

– insuficiență respiratorie;

– astm bronșic

Precauții: Nu se va folosi Robitussin Junior în tusea productivă (cu expectorație). Nu se va asocia un antitusiv cu un expectorant. Dacă simptomele persistă, se consultă medicul.

Reacții adverse: Medicamentul este în general bine tolerat, dar pot apărea somnolență, vertij, tulburări gastrointestinale (greață, vărsături, constipație), reacții alergice (erupții pruriginoase, urticarie, edem Quincke, excepțional bronhospasm). In cazul apariției oricăror reacții neobișnuite, se consultă medicul.

Supradozaj: Se consultă medicul în caz de supradozaj sau folosire accidentală de către copii.

Doze și mod de administrare: Daca medicul nu recomanda altfel:

– Copii 6-12 ani: 20 ml de 3-4 ori pe zi (4 lingurițe).

– Copii 2-6 ani: 10 ml de 3-4 ori pe zi (2 lingurițe).

– Copii 1-2 ani: conform sfatului medicului.

A nu se depăși dozele recomandate.

Forme de prezentare:

Cutie cu un flacon din sticlă brună a 50 ml soluție orală.

Cutie cu un flacon din sticlă brună a 100 ml soluție orală.

BIOFLU JUNIOR®

Compoziție: Substanțele active sunt paracetamol, clorhidrat de pseudoefedrină și bromhidrat de dextrometorfan sub formă de bromhidrat de dextrometorfan anhidru. 5 ml sirop conțin paracetamol 160 mg, bromhidrat de dextrometorfan anhidru 7,5 mg și clorhidrat de pseudoefedrină 15 mg. – Celelalte componente sunt: polietilenglicol 400, glicerol, povidonă K30, zahăr, benzoat de sodiu, acid citric monohidrat, citrat de sodiu dihidrat, acesulfam de potasiu, aromă de portocale, aromă de cireșe, galben amurg FCF (E 110), apă purificată.

Indicații: este o combinație de medicamente utilizate pentru tratamentul simptomatic al congestiei nazale, tusei neproductive și febrei asociate tulburărilor tractului respirator (de exemplu, sinuzite, rinite, faringite, bronșite).

Contraindicații:

La copiii alergici (hipersensibili) la paracetamol, clorhidrat de pseudoefedrină, bromhidrat de dextrometorfan anhidru, maleat de clorfeniramină sau la oricare dintre celelalte componente ale Bioflu Junior sirop;

La copiii cu hipertensiune arterială severă sau necontrolată prin tratament sau tulburări de ritm cardiac;

La copiii care au avut în trecut accidente vasculare cerebrale;

La copiii cu astm bronșic, care tușesc sau expectorează;

La copiii cu insuficiență respiratorie;

La copiii cu insuficiență hepatocelulară;

La copiii cu insuficiență renală severă;

La copiii cu diabet zaharat;

La copiii cu hipertiroidie;

La copiii cu glaucom cu unghi închis;

La copiii care au avut epilepsie sau convulsii;

La copiii cu obstrucție piloro-duodenală;

La copiii cu deficit de glucozo-6-fosfat dehidrogenază;

Nu se va utiliza în asociere cu alte medicamente care conțin paracetamol.

Precauții: Nu se recomandă utilizarea Bioflu sirop la copiii cu vârsta mai mică de 6 ani. De asemenea, se impun precauții în caz de afecțiuni hepatice, incluzând hepatită virală.

Reacții adverse: nu apar la toate persoanele.

Reacții adverse frecvente (care afectează mai puțin de 1 din 10 pacienți, dar mai mult de 1 din 100): amețeli, stare de confuzie, anxietate neliniște, palpitații, accelerarea ritmului bătăilor inimii (tahicardie), tremor, somnolență, greață, vărsături, creșterea sau scăderea tensiunii arteriale.

Supradozaj:. Durata tratamentului trebuie să fie scurtă (maxim 5 zile). Pot apărea următoarele manifestări clinice: tremor, neliniște, insomnie, ritm rapid al bătăilor inimii, creșterea sau scăderea marcată a tensiunii arteriale, paloare, dilatarea pupilelor, imposibilitatea de a urina, dureri abdominale. După doze foarte mari pot să apară afectări severe ale ficatului, rinichilor sau altor organe.

Doze și mod de administrare: Copii cu vârsta între 6 și 12 ani: 10 ml la fiecare 6 ore (nu se va depăși doza totală de 40 ml în 24 ore)

Forme de prezentare: Cutie cu un flacon din sticlă a 100 ml sirop, prevăzut cu măsură dozatoare gradată de la 2,5 la 20 ml.

PAXELADINE® SIROP

Compoziție: Un flacon (125 ml) sirop conține citrat de oxeladină 0,25 g și excipienți: soluție de sucroză (zahăr), aromă de cacao (amestec de arome naturale și sintetice, apă și etanol), sorbat de potasiu, apă purificată.

Proprietăți : Antitusiv eupneic. Principiul activ este citratul de oxeladina, molecula antitusiva ce actioneaza selectiv la nivelul centrilor nervosi ai tusei fără a deprima centrul respirator si avand un usor efect eupneic. Nu are înrudire chimica cu opiaceele sau derivatii lor, nici cu antihistaminicele (nu produce somnolență, nu incetinește tranzitul intestinal).

Indicații : Tratamentul simptomatic al tusei de diverse etiologii: tuse gripală, rinofaringite, traheite, laringite, bronhopneumopatii, rujeola, tuse convulsiva. Tuse spasmodică si reflexă, tuse seacă și iritativă.

Contraindicații: Nu se utilizează în caz de alergie la citratul de oxeladină sau la oricare dintre excipienții produsului.

Precauții de utilizare: În cazul unei administrări masive, se recomandă supravegherea funcțiilor respiratorie si cardiovasculare. Pacienții cu diabet zaharat sau cu dietă cu conținut scăzut de zahăr trebuie să ia în considerare zahărul conținut de o linguriță dozatoare: 4,25 g zahăr/lingurița dozatoare cu capacitatea de 5 ml, respectiv 2,125 g zahăr/ lingurița dozatoare cu capacitatea de 2,5 ml.

Doze și mod de administrare: Copii cu greutatea între 15-20 kg (aproximativ între 30 luni-6 ani): Doza recomandată este de o linguriță dozatoare cu capacitatea de 2,5 ml la fiecare 4 ore, fără a depăși maximum de 3-4 lingurițe dozatoare pe zi, în funcție de greutate.

Copii cu greutatea între 20-30 kg (aproximativ între 6-10 ani): Doza recomandată este de o linguriță dozatoare cu capacitatea 5 ml la fiecare 4 ore, fără a depăși maximum de 2-3 lingurițe dozatoare pe zi, în funcție de greutate.

Copii cu greutatea între 30-50 kg (aproximativ între 10-15 ani): Doza recomandată este de o linguriță dozatoare cu capacitatea de 5 ml la fiecare 4 ore, fără a depăși maximum de 3-5 lingurițe dozatoare pe zi, în funcție de greutate.

Adulți: Doza recomandată este de o linguriță dozatoare cu capacitatea de 5 ml la fiecare 4 ore, fără a depăși maximum de 5 lingurițe pe zi.

Forma de prezentare: Sirop flacon de 125 ml + 1 dozator de 5 ml.

SINECOD®

Compoziție: Sinecod conține ca substanță activă dihidrogenocitrat de butamirat, ce aparține unui grup de medicamente numite antitusive.

Indicații: Tuse acută de cauze variate, tuse convulsivă, supresia tusei preoperatorii și postoperatorii în chirurgie și bronhoscopie.

Contraindicații: Hipersensibilitate la substanța activă și insuficiență respiratorie severă.

Reacții adverse: Greață, diaree, eritem cutanat, vertij au fost observate într-o proportie de circa 1% din cazurile tratate cu Sinecod, simptomele dispar după reducerea dozei sau întreruperea terapiei. 

Precauții: În cazuri rare, Sinecod poate cauza o diminuare a stării de vigilență fapt ce necesită prudență. Se recomandă ca Sinecod să nu fie folosit în primul trimestru de sarcină iar în restul perioadei de sarcină acesta se va administra doar dacă este necesar.

Doze și mod de administrare: Picături: copii între 2 luni – 1 an: 10 picături de 4 ori pe zi; copii 1-3 ani: 15 picături de 4 ori pe zi; copii peste 3 ani: 25 picături de 4 ori pe zi. 

Sirop: copii 3-6 ani – 5 ml de 3 ori pe zi, copii 6-12 ani – 10 ml de 3 ori pe zi, copii peste 12 ani – 15 ml de 3 ori pe zi, iar adulți – 15 ml de 4 ori pe zi. 

Pe cât posibil, se preferă administrarea înaintea meselor. Comprimate: copii peste 12 ani: 1-2 comprimate zilnic; adulți 2-3 comprimate pe zi la interval de 12 sau 8 ore (se înghit fara a fi sfarâmate). 

Forme de prezentare: Picături orale, soluție 5mg/5ml, sirop 1.5mg/ml x 200ml și comprimate retard conținând butamirat citrat 50 mg (cutie cu 10 buc).

CAPITOLUL VII.

PLANTE MEDICINALE SI SUPLIMENTE ALIMENTARE UTILIZATE ÎN AFECȚIUNILE APARATULUI RESPIRATOR

Afecțiunile respiratorii au o evoluție rapidă, fiind însoțite adesea de numeroase simptome cum sunt: febra, cefaleea, scurtarea respirației, tusea, tulburările de somn, etc. Acestea pot avea loc indiferent de anotimp și trebuiesc tratate ca atare. În general, aceste afecțiuni se pot trata simptomatic.

Plantele medicinale, folosite sub forma unor infuzii calde sau decocturi au efecte antiinflamatoare, antiseptice, spasmolitice, sudorifice si emoliente și ajută în combaterea febrei. În categoria bolilor respiratorii intră în primul rând tusea, astmul bronșic, bronșita acută și cronică, emfizemul pulmonar, abcesul pulmonar, pneumoniile, silicoza, tuberculoza.

Tusea convulsivă – această boală infecțioasă, contagioasă, epidemică este provocată de un microb Hemophilis Petussis ce infectează copii școlari și preșcolari. După o incubație de 7 – 14 zile apare o inflamație acută a bolilor respiratorii ce produce accese de tuse convulsivă spasmodică, ducând de multe ori la vărsături.

Tratamentul de uz intern se face cu:

Cimbrișor (Thymus serpyllum) – infuzie din două lingurițe de pulbere de plantă la o cană cu apă clocotită(250 ml). Se lasă acoperit vasul 30 de minute și apoi se strecoară, se iau patru linguri pe zi.

Cimbrul (Thymus vulgaris) – infuzie dintr-o linguriță de pulbere de plantă la o cană cu apă clocotită(250 ml). Se lasă vasul acoperit 15 minute apoi se beau două cani pe zi.

Fenicul (Foeniculum vulgare) – infuzie din 6 fructe zdrobite la 200 ml apă clocotită (pentru sugari), 15 fructe ydrobite pentru copii mici și o jumătate de linguriță de fructe pentru adulți. Se bea în trei prize, după mesele principale.

Ienupăr (Juniperus communis) – infuzie din două lingurițe de fructe uscate peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă vasul acoperit 20 de minute, după care se strecoară. Se iau cate patru lingurițe pe zi.

Isop (Hyssopus off) – infuzie din două lingurițe de pulbere de plantă la o cană cu apă clocotită(250 ml). Se lasă vasul acoperit 20 de minute. Se beau două căni pe zi.

Izmă (Mentha piperita) – infuzie dintr-o linguriță de frunze mărunțite la o cană cu apă clocotită (200ml). Se lasă vasul acoperit 30 de minute, se strecoară apoi se beau trei căni pe zi.

Lumânărică (Verbascum phlomoides) – infuzie dintr-o linguriță de frunze uscate, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă vasul acoperit 15 minute și apoi se strecoară. Se beau două căni pe zi.

Mierea-ursului (Pulmonaria mollis) – infuzie dintr-o linguriță de flori uscate la o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă vasul acoperit 20 de minute, apoi se strecoară. Se beau trei căni pe zi.

Nalbă-mare (Althea officinalis) – infuzie dintr-o linguriță de flori și frunze mărunțite peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă vasul acoperit 15 minute, apoi se strecoară. Se beau două cani pe zi.

Pătlagină (Plantago media) – infuzie dintr-o lingură de pulbere de frunze uscate, mărunțite peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă vasul acoperit 15 minute, apoi se strecoară. Se beau trei căni pe zi.

Astmul bronșic – această boală se caracterizează prin accese de sufocare determinate prin obstrucția bronșică, prin edem, hipersecreție, spasm și dop de mucus. Spasmul musculaturii netede din bronhiole poate fi provocat de cauze variate și apare în urma unei stări de excitație crescută a nervului vag sau a unor tulburări alergice locale. Tratamentul de uz intern se face cu:

Amăreală (Polygala amara, Polygala vulgaris) – decoct din două lingurițe de părți aeriene ale plantei sau de rădăcini la 250 ml apă. Cantitatea se bea de cinci ori pe zi.

Anason (Pimpinella anisum) – infuzie dintr-o linguriță de semințe la o cană cu apă (250 ml). Se bea câte o cană după fiecare masă.

Brâncă (Lobaria pulmonaria) – infuzie dintr-o linguriță de plantă proaspătă bine mărunțită peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă acoperita 15 minute, se îndulcește cu miere de albine. Se bea înghițitură cu înghițitură.

Busuioc (Ocinum basilicum) – infuzie din două lingurițe de plantă la o cană cu apă (200 ml). Se beau două căni pe zi. Se poate foloi și sub formă de inhalații, câte două inhalații pe zi.

Cimbrișor (Thymus serpyllum) – infuzie din două lingurițe de plantă la o cană cu apă. Se beau două căni pe zi.

Ciuboțica cucului (Primula officinalis) – infuzie din două lingurițe de flori la o cană cu apă (250 ml). Se beau treptat în cursul unei zile.

Ciumăfaie (Datura stramonium) – decoct din 1 g de frunze la 200 ml apă. Se bea treptat în cursul unei zile.

Coada șoricelului (Achillea millefolium) – infuzie din două linguri de flori la o cană cu apă (200 ml). Se beau două căni pe zi.

Hrean (Armoracia rusticana, Cochlearia armoracia) – infuzie din 30 g rădăcină tăiată mărunt la 1 l apă fierbinte. Se lasă la macerat 12 ore. Se bea o cană între mese.

Isop (Hyssopus off) – infuzie din două lingurițe de plantă la o cană cu apă (250 ml). Se beau două căni pe zi.

Lumânărică (Verbascum phlomoides) – infuzie din două lingurițe de flori la o cană cu apă. Se bea în cursul unei zile.

Mușețel (Matricaria chamomilla,Chamomilla recutita) – infuzie din două lingurițe de flori la o cană cu apă. Se beau două căni pe zi.

Mutulică (Scopolia Carniolica) – tinctură din 20 g rizom mărunțit, macerat în 100 ml alcool de 700C, timp de opt zile. Se iau câte 15 – 20 picături de două- trei ori pe zi.

Nalbă-de-câmp (Althea officinalis) – infuzie din una- două lingurițe de pulbere din frunze sau rădăcină, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă acoperită 10 minute și apoi se strecoară. Se îndulcește cu miere de albină. Infuzia se bea călduță – două căni pe zi.

Nemțișor-de-câmp (Consolida regalis) – infuzie din una-două lingurițe de flori la o cană cu apă (250 ml). Se beau două căni pe zi.

Pătlagină (Plantago media) – infuzie din trei lingurițe de frunze la o cană cu apă(250 ml). Se ia câte o lingură la două ore. Se mai folosește și sucul proaspăt.

Plop-negru (Populus nigra) – infuzie dintr-o linguriță de muguri la 200 ml apă. Se beau două ceaiuri pe zi.

Pochivnic (Asarum europaeum)– infuzie din trei linguri de flori și frunze la o cană cu apă. Se bea o cană pe zi.

Ridiche –neagră (Raphanus sativus) – se rade și se consumă sucul obținut din ea.

Roiniță (Melissa officinalis) – infuzie dintr-o lingriță de pulbere de frunze la o cană cu apă clocotită (200 ml ). Se lasă vasul acoperit 20 de minute și apoi se strecoară. Se beau trei căni pe zi.

Salcâm (Robinia pseudoacacia) – infuzie dintr-o lingură de flori uscate, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă acoperită 15 minute și apoi se strecoară. Se beau două căni pe zi după mesele principale.

Salvia (Salvia officinalis) – infuzie preparată din două linguri de plantă la 100 ml apă, la care se adaugă o lingură de mușețel și o lingură de coada șoricelului(flori). Se beau două căni pe zi după mesele principale.

Săpunariță (Saponaria officinalis) – infuzie prepararată dintr-o liguriță de pulbere de rizom la un pahar cu apă (250 ml). Se lasă la macerat opt ore, apoi conținutul se răstoarnă într-o cană cu 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20 de minute și apoi se strecoară. Se bea câte un sfert de cană, înainte de masă.

Șovârv (Origanum vulgare) – infuzie din una –două lingurițe de plantă la 200 ml de apă clocotită. Se lasă acoperit vasul 20 de minute și apoi se strecoară. Se beau trei pahare pe zi. Se poate folosi și sub formă de inhalații de două ori pe zi.

Talpa-gâștei (Leonorus vulgaris) – infuzie din trei linguri de plantă la o cană cu apă. Se iau cinci linguri pe zi.

Unguraș ( Marrubium vulgare) – infuzie de două lingurițe de plantă la o cană cu apă (250 ml). Se beau două căni pe zi.

Usturoi (Allinum sativum) – se iau 80 g bulbi se pun în 250 ml apă clocotită, intr-un vas emailat, bine acoperit. După un minut lichidul se ia de pe foc și se lasă acoperit, apoi se strecoară. Toată cantitatea se bea în cursul unei zile. Se face o cură de 20-30 de zile.

Usturoiță (Alliaria petiolata) – infuzie dintr-o lingură de frunze proaspete, zdrobite peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă acoperită 15 minute și apoi se strecoară. Se beau două căni pe zi.

Bronșita acută și cronică este inflamația bronhiilor produsă de cele mai multe ori, de infecții microbiene, evoluând independent sau în cadrul unei boli infecțioase, se maifestă prin tuse sau expectorație, de obicei mucopurulentă, cu sau fără febră. Se poate complica la copii sau bătrâni în bronhopneumonie. Bronșitele repetate, neglijate pot produce bronșite cronice, bronșiectazie, scleroză pulmonară și insuficiență cardiacă. Tratamentul pe bază de plante de uz intern este:

Amăreală (Polygala amara, Polygala vulgaris) – infuzie dintr-o linguriță de plantă uscată, mărunțită peste care se toarnă o cana cu apă clocotită (200 ml). Se lasă acoperită 20 de minute și apoi se strecoară. Se bea în șase reprize pe zi.

Anason (Pimpinella anisum) – infuzie dintr-o jumătate de linguriță de fructe la o cană cu apă (200 ml). Se beau două căni pe zi.

Busuioc (Ocinum Basilicum) – infuzie dintr-o linguriță de plantă la 200 ml apă clocotită. Se beau trei căni pe zi. Pentru inhalații se folosesc două lingurițe de plantă. Se fac trei inhalații pe zi.

Castan-comestibil (Castanea Sativa) – infuzie din două – trei lingurițe de frunze uscate la 200 ml apă clocotită. Se beau două căni pe zi.

Chimen (Carum carvi) – infuzie din două lingurițe de fructe la o cană cu apă (200 ml). Se beau două căni pe zi.

Cicoare (Cichorium inthybus) – decoct din două lingurițe de rădăcini și părți aeriene ale plantei uscate și mărunțite la o cană cu apă rece. Se fierbe cinci minute. Se bea călduț, în trei reprize, înainte de mesele principale.

Cimbrișor (Thymus serpylum) – infuzie din două lingurițe de plantă la o cană cu apă(200 ml). Se beau două căni pe zi.

Cimbru (Thymus vulgaris) – infuzie din două lingurițe de frunze la o cană cu apă (200 ml). Se bea câte o cană de trei ori pe zi, înainte de masă.

Coada calului (Equisetum arvense) – decoct din patru-cinci lingurițe de plantă uscată și mărunțită la 1,5 l de apă. Se fierbe 15 minute și apoi se strecoară. Se bea în cursul unei zile.

Coada șoricelului (Achillea millefolium) – infuzie din două linguri de flori la 500 ml apă clocotită. Se bea călduț în patru- cinci reprize, în decursul unei zile.

Ienupăr (Juniperus communis) – infuzie din două lingurițe de fructe uscate peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă vasul acoperit 20 de minute, după care se strecoară. Se iau cate patru lingurițe pe zi.

Isop (Hyssopus off) – infuzie din două lingurițe de pulbere de plantă la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă vasul acoperit 20 de minute. Se beau două căni pe zi.

Lemn-dulce (Glycyrrhiza glabra) – macerat la rece din două lingurițe de flori la 250 ml apă clocotită. Se beau două ceaiuri pe zi călduțe.

Lumânărică (Verbascum phlomoides) – infuzie din două lingurițte de flori la o cană cu apă. Se bea în cursul unei zile.

Mierea-ursului (Pulmonaria mollis) – infuzie dintr-o linguriță de flori uscate la o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă vasul acoperit 20 de minute, apoi se strecoară. Se beau trei căni pe zi.

Nalbă-mare (Althea officinalis) – infuzie dintr-o linguriță de flori și frunze mărunțite peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă vasul acoperit 15 minute, apoi se strecoară. Se beau două cani pe zi.

Păducel (Cataegus monogyna) – infuzie dintr-o linguriță de amestec, flori, frunze și fructe mărunțite peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă acoperită 15 minute și apoi se strecoară. Se bea fracționat pe parcursul unei zile.

Pătlagină (Plantago media) – infuzie dintr-o lingură de frunze la o cană cu apă clocotită (200ml). Se ia câte o lingură la intrval de două ore.

Pin (Pinus sylvestris) – infuzie dintr-o linguriță de muguri la o cană cu apă (200 ml). Se beau trei căni pe zi. Sirop din 100 g muguri zdrobiți, care se macerează timp de 12 ore în 100 ml alcool de 70oC. Se toarnă apoi 500 ml apă clocotită și se filtrează șase ore. Se adaugă 650 g zahăr care se dizolvă la cald, apoi se completează până la 1l. Pentru copii se administrează trei lingurițe pe zi, iar pentru adulți trei linguri pe zi.

Plămânărică (Pulmonaria officinalis) – infuzie dintr-o lingură de frunze la o cană cu apă (200 ml). Se beau trei căni pe zi.

Pochivnic (Asarum europaeum) – infuzie dintr-o linguriță de rizom sau planta întreagă la o cană cu apă clocotită (200 ml). Se beau două căni pe zi.

Podbal (Tussilago farfara)– infuzie de două lingurițe de flori și frunze uscate și mărunțite la o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă vasul acoperit 15 minute, apoi se strecoară. Se beau trei căni pe zi.

Porumbar (Prunus spinosa) – infuzie dintr-o linguriță de petale de flori peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Fructele se folosesc ca decoct, o linguriță de fructe la 250 ml apă rece, după care se fierb timp de 20 de minute. Se beau trei căni pe zi.

Ridiche-neagră (Raphanus sativus) – o jumătate de pahar de suc, amestecat cu o jumătate de pahar de miere. Se păstrează la frigider. Copiii iau două lingurițe de trei ori pe zi, iar adulții două linguri de trei ori pe zi.

Roiniță (Melissa officinalis) – extract din două lingurițe de pulbere de frunze la 1l de vin. Se lasă la macerat 20 de zile. Sticla se ține la temperatura camerei și se scutură zilnic pentru uniformizare. Se strecoară și se beau câte două pahare pe zi.

Salvie (Salvia officinalis) – infuzie preparată din două lingurițe de frunze uscate și mărunțite la 100 ml apă. Se beau două căni pe zi după mesele principale.

Săpunariță (Saponaria officinalis) – decoct dintr-o lingură de rădăcină marunțită la o cană cu apă. Se iau trei linguri pe zi. Macerat la rece dintr-o linguriță de rădăcină la o cană cu apă (200 ml), timp de trei ore. Cantitatea de macerat se bea în cursul unei zile.

Scai-vânat (Eryngium Planum) – decoct din două linguri de plantă la o cană cu apă (200 ml). Se iau trei-patru linguri pe zi.

Schinel (Cnicus benedictus) – infuzie dintr-o linguriță de plantă la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă acoperită 20 de minute și apoi se strecoară. Se bea câte un sfert de cană cu jumătate de oră înainte de mese.

Șovârv (Origanum vulgare) – infuzie dintr-o linguriță de plantă uscată și mărunțită la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se beau trei căni pe zi.

Tătăneasă (Symphytum officinale) – infuzie din două lingurițe de pulbere de plantă peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă acoperită 15 minute, apoi se strecoară, se îndulcește și se beau trei căni pe zi.

Tei (Tilia platyphyllos) – infuzie din patru linguri de flori, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă acoperită 15 minute, apoi se beau trei căni pe zi.

Urzică ( Urtica dioica)- infuzie dintr-o lingură de frunze mărunțite peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă vasul acoperit 15 minute și apoi se strecoară. Se beau trei căni pe zi.

Ceaiuri complexe:

Lumânărică (Verbascum phlomoides) flori (10 g), podbal frunze (30 g), pătlagină frunze (30 g), plămânărică frunze (10 g), lichen-de piatră-tal (10 g). Infuzie din două lingurițe de amestec la o cană cu apă (250 ml). Se beau trei căni pe zi îndulcite cu miere.

Tei (Tylia platyphyllos)– flori (30 g), soc – flori (20 g), lumânărică – flori (5 g), nalbă- frunze (30 g), cimbrișor de câmp – planta (10 g), fenicul – fructe 5 g. Infuzie din două lingurițe de amestec la o cană cu apă (250 ml). Se beau trei căni pe zi îndulcite cu miere.

Pătlagină (Plantago media) – frunze (30 g), nalbă – frunze (20 g), cimbrișor de câmp – planta (10 g), fenicul – fructe (10 g). Infuzie dintr-o lingură de amestec la o cană cu apă (250 ml). Se beau trei căni pe zi.

Ciuboțica cucului (Primula officinalis) – flori (30 g), roiniță – frunze (40 g), anason – fructe (15 g), fenicul – fructe (15 g). Infuzie dintr-o linguriță de amestec la o cană cu apă (250 ml). Se beau trei căni pe zi îndulcite cu miere.

Nalbă-mare (Althea officinalis)- rădăcină (20 g), lumânărică – flori (8), anason – fructe (4 g). Infuzie din două lingurițe de amestec la o cană cu apă (250 ml). Se beau trei căni pe zi.

Ciuboțica cucului (Primula officinalis) – rădăcină (15 g), iarbă – mare – rădăcină (15 g), cimbru – planta întreagă (15 g), pătlagină- frunze (15 g). Din acest amestec se face un decoct dintr-o lingură de amestec la o cană cu apă (250 ml). Se completează volumul de apă pierdut prin evaporare, se lasă apoi în repaus 20 de minute, se filtrează adăugându-se 50 de g de miere de albine. Se beau trei căni pe zi.

În uz extern se folosește:

Muștar-negru (Brassica nigra) – cataplasmă din 100 g făină de muștar cu apă calduță (300C), până se formează o pastă moale care se aplică între două tifoane pe locul dureros, timp de 15 minute. Pentru cei care suportă greu acțiunea revulsivă a muștarului, cataplasma se face cu un amestec de 50 g făină de muștar și 100 g făină de in.

Emfizemul pulmonar este o afecțiune pulmonară care se caracterizează prin creșterea anormală a spațiilor interalveolare, prin diminuarea elasticității pulmonare, având ca urmare scăderea ventilației pulmonare și a contracției alveolelor. Boala se caracterizează prin tulburări consecutive, în ceea ce privește oxigenarea alveolară a sângelui, manifestată cu dispnee, tuse, senzația de apăsare toracică etc. Tratamentul pe bază de plante pentru uz intern este:

Cimbru (Thymus vulgaris) – infuzie dintr-o linguriță de pulbere de plantă la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă acoperită 15 minute și apoi se strecoară. Se bea fracționat, în cursul unei zile.

Iarbă-mare (Inula helenium) – decoct din patru linguri de rădăcini mărunțite la o cană cu apă (200 ml). Se fierbe 20 de minute și apoi se strecoară. Se iau trei linguri pe zi.

Ienupăr (Juniperus communis) – infuzie din două lingurițe de fructe uscate peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă vasul acoperit 20 de minute, după care se strecoară. Se iau cate patru lingurițe pe zi.

Jaleș-de-grădină (Salvia officinalis) – infuzie dintr-o lingură de frunze uscate, marunțite la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 13 minute și apoi se strecoară. Se beau două căni pe zi.

Levănțică (Lavandula angustifolia) – infuzie din două lingurițe de flori la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă vasul acoperit 15 minute și apoi se strecoară. Se îndulcește cu miere de albine și se beau trei căni pe zi.

Lumânărică (Verbascum phlomoides)- infuzie dintr-o linguriță de frunze uscate, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă vasul acoperit 15 minute și apoi se strecoară. Se beau două căni pe zi.

Nalbă (Althea officinalis) – infuzie din dou lingurițe de pulbere de frnze sau rădăcinăpeste care se toarnă o cană cu apă clocotită(200 ml). Se lasă vasul acoperit 10 minute și apoi se strecoară. Se îndulcește cu miese și se beau două căni de ceai călduț pe zi.

Plămânărică (Pulmonaria officinalis) – infuzie dintr-o linguriță de frunze uscate, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă vasul acoperit 15 minute și apoi se strecoară. Se beau două căni pe zi.

Podbal (Tussilago farfara) – infuzie de două lingurițe de flori și frunze uscate și mărunțite la o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă vasul acoperit 15 minute, apoi se strecoară. Se beau trei căni pe zi.

Roiniță (Melissa officinalis) – extract din două lingurițe de pulbere de frunze la 1l de vin. Se lasă la macerat 20 de zile. Sticla se ține la temperatura camerei și se scutură zilnic pentru uniformizare. Se strecoară și se beau câte două pahare pe zi.

Traista-ciobanului (Capsella bursa pastoris) – infuzie din două lingurițe de pulbere de plantă peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă acoperit 15 minute și apoi se strecoară. Se beau trei căni pe zi.

Ceaiuri compexe:

Unguraș (Marrubium vulgare) ‒ plantă (20 g), pătlagină-frunze (30 g), ciuboțica-cucului – rădăcină (10 g), lăcrămioară – flori (15 g), isop – plantă (20 g). Infzie prin fierbere timp de 10 minute, dintr-o lingură de amestec la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se beau două căni pe zi în mai multe prize.

Podbal (Tussilago farfara) – funze (60 g), pătlagină-frunze (20 g), lemn-dulce – rădăcină (20 g). Infuzie din trei linguri de amestec la o cană cu apă (250 ml). Se ia câte o lingură la trei ore.

Paducel (Crataegus monogyna)(– frunze (20 g), lumânărică – flori (20 g), pătlagină – frunze (20 g), plămânărică – frunze (20 g), lemn-dulce – rădăcini (20 g). Infuzie din patru linguri de amestec la o cană cu apă (250 ml). Se ia câte o lingură la trei ore.

Coada-calului (Equisetum arvense)– plantă (60 g), traista-ciobanului – plantă (40 g), păducel – flori (40 g). Decoct din două linguri de amestec la o cană cu apă (250 ml). Se beau două căni pe zi.

Vâsc (Vascum album) – plantă (40 g), fumariță – plantă (40 g), levănțică – flori (20 g), traista-ciobanului – plantă (20 g). Decoct din două linguri de amestec la o cană cu apă (250 ml). Se beau două căni pe zi.

Abcesul pulmonar este o acumulare de puroi provocată de germeni patogeni aerobi, anaerobi sau protozoare care distrug parenchimul pulmonar sau se dezvoltă într-o cavitate perforată. Se manifestă prin febră, tuse, expectorație purulentă, uneori fetidă. Tratamentul bazat de plante de uz intern este:

Roua cerului (Drosera rotundifolia) – 50 g de plantă și 50 g lichen de piatră. Din acest amestec se prepară o infuzie din două lingurițe la o cană cu apă clocotită. Se beau două căni pe zi dimineața și seara îndulcite cu miere de albine. Cura durează o lună de zile.

Usturoi (Allium sativum) – se toarnă peste bulbii de usturoi bine zdrobiți o cană cu apă clocotită (250 ml). Se iau 8-10 lingurițe pe zi din acest preparat.

Pneumonia este o afecțiune pulmonară de diferite etiologii, caracterizată prin inflamația parenchimului pulmonar. Tratamentul de uz intern se face cu urmatoarele plante:

Ciuboțica-cucului (Primula officinalis) – infuzie din două lingurițe de flori la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă vasul acoperit 20 de minute și apoi se strecoară. Se beau trei căni pe zi.

Troscot (Polygonum aviculare)- infuzie dintr-o linguriță de plantă la o cană u apă clocotită (250 ml). Se beau două căni pe zi.

Ceaiuri complexe:

Podbal (Tussilago farfara) – frunze (25 g), tei – flori (20 g), ciuboțica-cucului – rădăcini (5g), isop – planta (10 g), cimbru – planta (5g). Decoct dintr-o lingură de amestec la o cană cu apă (250 ml). Se fierbe cinci minute. Se beau două căni pe zi, îndulcite cu miere de albine.

Măceș (Rosa canina) – fructe (40 g), cătină albă – fructe (30 g), ciuboțica-cucului –frunze (20 g), roiniță – frunze (10 g). Se beau două căni pe zi îndulcite cu miere de albine.

Pentru uz extern se folosește:

Muștarul-negru (Brassica nigra) – băi cu muștar din 100 – 200 g semințe de muștar puse într-un săculeț de tifon care se introduce în apa caldă a băii cu 5 minute înainte.

Silicoza pulmonară este inflamația cronică a țesutului pulmonar, provocată, în special de inhalarea unor particule pulverulente de bioxid de siliciu. Este o boală profesională a minerilor și a sticlarilor. Tratamentul de uz intern pe bază de plante este următorul:

Hrean (Armoracia rusticana) – rădăcină rasă marunt, cu miere de albine (o parte hrean două părți de miere). Se iau cate două lingurițe pe zi de trei ori pe săptămână.

Podbal (Tussilago farfara) – infuzie din două linguri de frunze uscate, mărunțite la o cană cu apă clocotită (200 ml). Se beau trei căni pe zi îndulcite cu miere de albine.

Tuberculoza pulmonară – această boală contagioasă cu localizare la nivelul aparatului respirator, este provocată de pătrunderea și înmulțirea bacilului Koch în bronhiole și în plămânul omului sănătos. Tratamentl de uz intern bazat de plante presupune:

Ciocul-berzei (Erodium cicutarium) – infuzie din două lingurițe de plantă mărunțită la o cană cu apă clocotită (250 m). Se lasă vasul acoperit 15 minute și apoi se strecoară. Se beau două căni pe zi.

Ciuboțica-cucului (Primula officinalis) – infuzie din două lingurițe de flori la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă vasul acoperit 20 de minute și apoi se strecoară. Se beau trei căni pe zi.

Coada-calului (Equisetum arvense) – decoct din cinci lingurițe de plantă mărunțită la 1,5 l de apă. Se fiebe 15 minute și apoi se strecoară. Se bea călduț în timpul unei zile.

Iarbă-mare (Inula helenium) – decoct din patru linguri de rădăcină mărunțită la o cană cu apă rece (200 ml). Se fierbe 20 de minute și apoi se strecoară.Se iau patru linguri pe zi.

Hamei (Humulus lupulus) – infuzie dint trei lingurițe de conuri la o cană cu apă clocotită (300 ml). Se beau trei căni pe zi.

Ienupăr (Juniperus communis) – infuzie din două lingurițe de fructe uscate peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă vasul acoperit 20 de minute, după care se strecoară. Se iau cate patru lingurițe pe zi.

Lumânărică (Verbascum flomoides) – infuzie dintr-o linguriță de frunze uscate, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă vasul acoperit 15 minute și apoi se strecoară. Se beau două căni pe zi.

Pătlagină (Plantago media) – infuzie dintr-o lingură de pulbere de frunze uscate și mărunțite, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă vasul acoperit 15 minute și apoi se strecoară. Se bea treptat în cursul unei zile.

Plămânărică (Pulmonaria officinalis) – decoct dintr-o lingură de pulbere de frunze uscate la o cană cu apă rece (250 ml). Se fierbe 20 de minute și apoi se strecoară. Se beau trei căni pe zi.

Podbal (Tussilago farfara) – infuzie din 10 g de flori și frunze, peste care se toarnă două căni de 250 ml cu apă clocotită. Se lasă vasul acoperit 20 de minute și apoi se strecoară.

Scoruș de munte (Sorbus aucuparia) – infuzie dintr-o linguriță de fructe uscate, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (250 ml). Se beau trei căni pe zi.

Tei (Tilia platyphyllos) – infuzie din două blingurițe de flori, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se îndulcește cu miere de albine. Se beau trei căni pe zi.

Troscot (Polygonum aviculare) – infuzie din trei lingurițe de plantă la o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă vasul acoperit 20 de minute și apoi se strecoară. Se beau două căni pe zi.

Urzică (Urtica dioica) – infuzie dintr-o lingură de frunze mărunțite, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă vasul acoperit 20 de minute și apoi se strecoară. Se beau două căni pe zi.

Vâsc (Vascum album) – macerat la rece din patru lingurițe de frunze la o cană cu apă (250 ml). Se lasă 7-8 ore. Se beau trei căni pe zi.

Valeriană (Valeriana officinalis)– macerat la rece din patru lingurițe de frunze la o cană cu apă (250 ml). Se lasă 8 ore. Se beau trei căni pe zi.

Ceaiuri complexe:

Coada-calului (Equisetum arvense) – plantă (20 g), plămânărică – frunze (20 g), pătlagină – frunze (20 g). Infuzie dintr-o linguriță de amestec la o cană cu apă clocotită. Se beau trei căni pe zi.

CEAI ANTITUSIV

Recomandări: Ajută la calmarea tusei.

Compoziție: Muguri de pin, pătlagină, sovârv, fenicul, cimbrișor, tei, lemn dulce, soc, mușețel, ghimbir.

Mod de administrare: Pentru o cană: se fierbe apa, se lasă la racit 1 minut, după care se adaugă 2 lingurițe de ceai. Timp de infuzie: 2-3 minute. Acest produs este supliment alimentar.

Mod de ambalare: 20 plicuri.

ANTITUSIV ALEVIA COMPRIMATE

Compoziție: Lemn dulce (Glycyrrhiza glabra) 150mg, Pătlagină (Plantago major) 50mg, Valeriană (Valeriana officinalis) 80mg.

Indicații: tuse cu expectorație, benefic și în tusea spastică, iritativă.

Acțiune: Antiinflamatoare, expectorantă, de fluidificare a secreției bronșice, de calmare a centrului tusei, ușor sedativ.

Mod de administrare: 3-4 comprimate pe zi. Dozele pentru copii se vor recomanda de către medic.

Prezentare: 20 comprimate.

TUGRISS COMPRIMATE PENTRU SUPT

Compoziție: Un comprimat pentru supt conține: agent de încărcare (izomalt, sorbitol, gumă arabică), 50 mg extract apos uscat, 4:1 din părți aeriene de Grindelia (Grindelia Robusta), 50 mg extract apos uscat din fructe de Acerola 50 % (Malpighia punicifolia), 50 mg extract alcoolic uscat, 1,5-2:1 de propolis 2,5 %, agent anti aglomerant (talc, stabilizator (polietilenglicol), arome (ulei esențial de mentă, ulei esențial de eucalipt), îndulcitor (zaharină sodică).

Indicații: calmarea tusei, reducerea senzației de gât iritat, eliminarea disconfortului datorat unor inflamații locale, instlate la nivelul cavității buco-faringiene.

Mențiuni și atenționări speciale: nu se administrează femeilor gravide sau care alăptează și persoanelor alergice la produsele apicole. Nu se administrează persoanelor sub 18 ani. Consumat excesiv poate avea efect laxativ. Se păstrează la temperturi sub 25̊ C în ambalajul original.

Dozaj: porție zilnică recomandată ( pentru adolescenți si adulți): câte 1 comprimat pentru supt de 4 ori pe zi. Se recomandă evitarea consumului de alimente și/sau lichide timp de 15-20 minute după administrarea produsului. Comprimatele se mentin în gură până se dispersează.

Ambalaj: cutie cu 30 comprimate pentru supt.

PROSPAN® SIROP, 7 mg/ml

Extract uscat din Hederae folium (frunză de iederă)

Compoziție: Un ml sirop conține extract uscat din Hederae folium (frunză de iederă) în etanol 30% (w/w) 5-7,5:1 7 mg și excipienți: sorbat de potasiu, acid citric anhidru, sorbitol soluție 70%, gumă xanthan, aromă de cireșe, apă purificată.

Grupă farmacoterapeutică: alte antitusive și expectorante

Indicații terapeutice: Tratament simptomatic al afecțiunilor inflamatorii bronșice cronice; inflamații acute ale tractului respirator însoțite de tuse.

Contraindicații: Hipersensibilitate la substanța activă, la Hedera Helix sau la oricare dintre excipienții medicamentului.

La copii cu vârsta sub 1 an nu li se administrează Prospan sirop.

La copii cu vârsta sub 3 ani nu se administrează Prospan sirop sub formă de aerosoli.

Precauții: Medicamentul conține sorbitol. Dacă este administrat conform instrucțiunilor de dozaj, aportul de sorbitol poate ajunge la 2,9 g pentru fiecare administrare. 2,5 ml de sirop conțin 0,963 g substituent de zahăr (sorbitol) = 0,08 unități de pâine

Pacienții cu afecțiuni ereditare rare de intoleranța la fructoză, nu trebuie să utilizeze acest medicament.

În cazul persistenței simptomelor sau apariției respirațiilor scurte, a febrei sau a expectorației purulente sau sangvinolente, pacientul trebuie să se adreseze de urgență medicului.

Atenționări speciale: Sarcina și alăptarea:

Deoarece nu sunt disponibile informații despre siguranța administrării în timpul sarcinii și alăptării, medicamentul se va administra numai după evaluarea raportului beneficiu matern/risc potențial fetal, la recomandarea medicului.

Medicamentul nu influențează capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje.

Doze și mod de administrare: Copii sub 1 an: doza recomandată este de 2,5 ml sirop de 2 ori pe zi (corespunzând la 35 mg de extract uscat din frunze de Hedera helix (iederă)).

Copii între 1 și 5 ani: doza recomandată este de 2,5 ml sirop de 3 ori pe zi (corespunzând la 52,5 mg de extract uscat din frunze de iederă).

Copii între 6 și 9 ani: doza recomandată este de 5 ml sirop de 3 ori pe zi (corespunzând la 105 mg de extract uscat din frunze de iederă).

Adulții și copiii peste 10 ani: doza recomandată este de 5 ml sirop de 3 ori pe zi (corespunzând la 105 mg de extract uscat din frunze de iederă). Dacă este necesar, doza pentru adulți poate fi crescută la 7,5 ml sirop de 3 ori pe zi (corespunzând la 157,5 mg de extract uscat din frunze de iederă).

Siropul se administrează cu măsura dozatoare atașată flaconului. Se recomandă a se agita energic flaconul inainte de utilizare.

Siropul se administrează dimineața, la prânz și seara.

Durata tratamentului este funcție de natura și gravitatea afecțiunii clinice; tratamentul trebuie efectuat cel puțin o săptămână, chiar și în cazul inflamațiilor minore ale tractului respirator.

Se recomandă ca tratamentul sa fie continuat 2-3 zile după dispariția simptomelor. Se recomandă a nu se depăși doza zilnică recomandată.

Reacții adverse: Foarte rar poate apare un ușor efect laxativ datorită conținutului de sorbitol. La persoane hipersensibile pot apare foarte rar tulburări gastrointestinale. Foarte rar pot apare reacții alergice cutanate.

Supradozaj: Ingestia unor cantități semnificativ mai mari (mai mult de 3 ori doza zilnică recomandată) pot produce stări de greață, vomă și diaree. În acest caz trebuie ca pacientul sa se adreseze medicului. Se recomanda tratament simptomatic.

Ambalaj: Cutie cu un flacon din sticlă de culoare brună, a 100 ml sirop și o măsură dozatoare.

STODAL® SIROP

Compoziție: 100 g sirop conțin: Floarea paștelui (Anemome pulsatilla) 6 CH 0,95 g, Stevie creață (Rutnex crispus) 6 CH 0,95 g, Mutătoarea roșie (Bryonia dioica) 3 CH 0,95 g, Ipeca (Ipecacuanha) 3 CH 0,95 g, Cenușă de burette (Spongia tosta) 3 CH 0,95 g, Lichen (Sticta pulmonaria) 3 CH 0,95 g, Tartar emrtic (Antimonium tartaricum) 6 CH 0,95 g, Myocardium 6 CH 0,95 g, Coccus cacti 3 CH 0,95 g, Roua cerului (Drosera) TM 0,95 g. Și excipienți: sirop de Tolu, Sirop de Polygala, Caramel, Acid benzoic, alcool etilic 96% (v/v), sirop simplu.

Grupa farmacoterapeutică: Medicamente homeopatice, homeopate cu indicații terapeutice, combinații.

Indicații terapeutice: Tratamentul simptomatic al tusei.

Contraindicații: Hipersensibilitate la oricare dintre componenții produsului.

Precauții: Dacă simptomatologia nu se ameliorează după trei zile de tratament se recomandă reevaluarea diagnosticului și a tratamentului de către medic. O lingură de sirop conține: 11,25 g zahăr Și 0,2 g alcool. O linguriță de sirop (5 ml) conține: 3,75 g zahăr Și 0,065 g alcool.

Atenționări speciale: Sarcina și alăptarea – Stodal poate fi administrat în timpul sarcinii. Capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje. Stodal nu influențează capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje 

Doze și mod de administrare: Adulți: doza recomandată este de 1 lingură de sirop de 3 până la 5 ori pe zi. Copii: doza recomandată este de 1 linguriță de sirop de 3 până la 5 ori pe zi. Medicamentele homeopate se administrează la un interval de 30 minute înainte sau după ingestia de alimente sau lichide.

Reacții adverse: Nu sunt cunoscute.

Supradozaj: Nu au fost raportate cazuri de supradozaj.

Păstrare: A nu se utiliza după data de expirare înscrisă pe ambalaj. A se păstra la temperaturi sub 25 °C, în ambalajul original. A nu se lăsa la îndemâna copiilor.

Ambalaj: Cutie cu 1 flacon din sticlă brună a 200 ml sirop.

SIROP NATURAL DE CIMBRIȘOR

Descriere: Sirop natural de cimbrișor.

Compoziție/100ml: extract apos 1/10 din cimbrișor (serpylii herba) (45g), sirop simplu (invertit). Nu conține conservanți și arome sintetice.

Efecte: Ajută ca celulele corpului să reziste mai bine la schimbările de mediu și ca stil de viață. Sporește imunitatea organismului.

Recomandări: Ajuta că celulele corpului să reziste mai bine la schimbările de mediu și ca stil de viață. Sporește imunitatea organismului.

Administrare: Adulți 1 lingura de 3 ori pe zi; copii 1 linguriță de 3 ori pe zi. Se poate folosi, cu rezultate bune, și ca băutură răcoritoare, preparată prin diluare cu apă plată (1:5) sau, după preferințe cu apă minerală.

Prezentare: Flacon 250 de ml.

Cimbrișorul (Thymus serpillum), are denumiri populare: balsamă, buruiană de balsam, cimbrișor de câmp, cimbrișor sălbatic, cimbru păsăresc, cimbru târlit, cimbrul ciobanului, iarba-cucului, lămâița, pimou, sărpunel, simbru, sumuduc, serpunel, tămâița, timian, timișor, timbrișoare.

Cimbrișorul înflorește din luna mai până în septembrie. În perioada de înflorire a plantei se recoltează partea ei aeriană, care chiar și după uscare are miros plăcut și aromat.

Conține uleiuri volatile, taninuri, substanțe amare, albumina, o rășină elastică, saruri de calcar. Componente chimice naturale ale cimbrișorului fac din această plantă un excelent remediu împotriva infecțiilor intestinale, în afecțiuni pulmonare sau renale.

Cimbrișorul are calitatea de a întări sistemul imunitar și de a pregăti organismul pentru sezonul rece, făcându-l mai rezistent

Indicații:

Uz intern: rinite cronice, lepră, enterocolite, dispepsii, viermi intestinali, boli hepatice, bronșită, astm bronșic, laringite, traheite, tusa convulsivă, anemie, tonic digestiv, tonic nervos (paralizie, apoplexie, scleroza în placi, trofie musculată), reconfortant general, epilepsie, alcoolism, afecțiuni renale, afecțiuni cardiace, gripă, guturai, stimularea secreției de lapte, voma, abcese.

Uz extern: răni și ulcerații tegumentare, rinite cronice, reumatism, crampe abdominale, stomacale și menstruale, spasme ale organelor pelviene (genitale).

Infuzia de cimbrișor se prepară cu 1-2 lingurițe de plantă uscată la o cană cu apa, care se bea călduță în trei reprize pe zi, îndulcită cu miere, înaintea meselor principale.

Se mai poate prepara și o infuzie mai concentrată, cu trei lingurițe de plantă uscată la o cană, din care se administrează o lingură de trei ori pe zi, tot înaintea meselor principale.

Aceste amestecuri au următoarele proprietăți: contribuie la normalizarea probelor hepatice și renale; au calități antiseptice și ajută la creșterea volumului menstruației și la calmarea durerilor care o însoțesc; în asociere cu uleiul de conifere (pin sau molid), administrat de trei ori pe zi câte 15 picături pe pâine, infuzia de cimbrișor combate repede tusea, bronșita și poate preveni crizele de astm; creșterea capacității de apărare a organismului, în special față de virusuri, ceea ce face că infuzia de cimbrișor să fie utilă în epidemiile de gripă; infuzia obținută din amestecul în două părți egale de cimbrișor și pătlagina, uscate (2 lingurițe la o cană de apă) din care se bea de 3 ori pe zi, îndulcită cu miere, se poate folosi în scopul tratării afecțiunilor respiratorii.

Băile de cimbrișor preparate cu 100 g de plantă uscată la 3 litri de apă clocotită, infuzia turnându-se apoi în apă de baie la 37 de grade C, au efect antireumatic și calmant.

GRINTUSS® SIROP

GrinTuss sirop este produs folosind exclusiv substanțe active vegetale și procese de extragere și concentrare inovatoare, care asigură păstrarea calităților fitocomplexului și garantează formula 100% naturală.

Compoziție: Mierea, apă, extract hidroalcoolic din frunze de pătlagină, extract liofilizat din frunze de pătlagină, extract liofilizat din flori de Grindelia, extract liofilizat din flori de Helichrysum, uleiuri esențiale de: eucalipt, anason stelat, lămâie, aromă naturală de lămâie.

Extractele liofilizate de pătlagină, Grindelia și Helichrysum asigură crearea unui strat protector mucoadeziv datorită substanțelor vegetale, precum mucilagii și substanțe rășinoase. Mierea, prezentă în formulă, are o acțiune protectivă și emolientă, conferind siropului un gust plăcut, la care se adaugă senzația răcoritoare datorată acțiunii uleiurilor esențiale.

Indicații: Sirop este recomandat pentru calmarea atât a tusei uscate, cât și a celei productive, acesta calmând iritațiile, protejând mucoasa și favorizând eliminarea mucusului.

Reacții advere: Siropul este în general bine tolerat. Nu se cunosc și nu se prevăd reacții adverse în urma utilizării produsului. GrinTuss conține numai substanțe a căror siguranță a fost dovedită, putând fi astfel utilizat pe termen lung.

Mod de administrare: Se recomandă administrarea unei linguri de sirop o dată sau de două ori pe zi. Siropul poate fi administrat ca atare sau diluat într-o cantitate mică de lichid cald (apă, lapte, ceai sau infuzii de plante medicinale). Se recomandă agitarea flaconului înainte de utilizare. Închideți bine flaconul după utilizare.

Forme de prezentare: Flacon din sticlă de 210 g.

KOFLET ® SIROP

Compoziție: Mel despumatum (Miere de Pădure), Commiphora wightii (Guggulu), Glycyrhiza glabra (Lemn Dulce).

Indicații: Koflet are efect benefic atât în tusea productivă, cât și în tusea seacă. Plantele din compoziție conțin substanțe bioactive cu proprietăți expectorante și mucolitice, reducând vâscozitatea secrețiilor bronșice și favorizând expectorația. Koflet are acțiune antitusivă, reducând iritația mucoasei și spasmul bronșic, proprietăți antialergice, antimicrobiene și imunostimulatoare, care ajută la calmarea tusei. Recomandat în tusea productivă și neproductivă, de diferite etiologii.

Mod de administrare: Copii peste 1 an – 1 linguriță de 3-4 ori pe zi, adulți: 1-2 lingurițe de 3-5 ori pe zi. Se recomandă că administrarea să se facă minim 3 zile.

Forme de prezentare: Flacon 100 ml.

CALMOTUSIN SIROP

Compoziție: Isop, pătlagină, nalbă-mare, ciuboțica-cucului, lemn dulce, scai vânăt, ghimbir, propolis, uleiuri volatile (mentă creață, eucalipt, pin, cimbru-de-cultură, roiniță).

Indicații: Se utilizează ca adjuvant în: tuse de diverse etiologii cu caracter uscat (tuse uscată) sau umed (tuse productivă), tuse convulsivă, tuse spastică, bronșite acute și cronice, traheite, traheo-bronșite, astm bronșic, bronșite astmatiforme, catar bronșic, viroze respiratorii, stări gripale.

Contraindicații: Diabet zaharat, sarcină, alăptare, alergie la oricare dintre  componentele produsului.

Doze și mod de administrare: Adulți și copii peste 14 ani: câte o lingură de sirop de 3-4 ori pe zi, pe stomacul gol.

Copii 8-14 ani: câte o linguriță de sirop de 3-4 ori pe zi, pe stomacul gol.

Copii 2-7 ani: câte 1/2-1 linguriță de sirop de 3 ori pe zi, pe stomacul gol

Forme de prezentare: sirop 200 ml, flacon din sticlă.

PLANTUSIN SIROP

Compoziție: extracte de: frunze de pătlagină, muguri de pin, flori de tei, cimbrișor, scai vânăt, zahăr, vitamina C, benzoat de sodiu. 

Indicații: Fluidifică secrețiile bronșice, favorizează expectorația. Are acțiune antitusivă cu efecte favorabile în tusea spastică. Este emolient (combate starea de uscăciune a mucoaselor), antiseptic al căilor respiratorii și ușor sedativ. Indicat în bronșita acută și cronică cu expectorație vâscoasă, laringită, traheită acută și cronică.

Contraindicații: Nu se recomandă în caz de diabet.

Doze și mod de administrare:

Copii 1-5 ani: 2-3 lingurițe pe zi

Copii 6-12 ani: 4-5 lingurițe pe zi

Copii peste 12 ani și adulți: 3-4 linguri pe zi

Forme de prezentare: flacon a 250 ml.

Toate aceste remedii pe bază de plante, folosite în tratarea afecțiunilor aparatului respirator, au efecte benefice, dacă sunt folosite corespunzător. Folosirea lor fără prudență și după o anume rețetă provoacă reacții adverse organismului.

CONCLUZII

Aparatul respirator sau sistemul respirator constituie totalitatea organelor care servesc la schimbul gazos între organism și mediu, asigurând organismul cu oxigen, indispensabil vieții celulelor, și eliminând din organism dioxidul de carbon rezultat din oxidări. Acest aparat respirator este format din două categorii de organe: căile respiratorii și organele respiratorii – plămânii.

Bolile ce afectează acest aparat pot fi multe, însă tratamentele moderne au evoluat foarte mult și pe lângă adjuvanții folosiți încă din evul mediu în tratarea anumitor afecțiuni, astăzi, există tratamente medicamentoase eficiente ce se găsesc în farmacii cu sau fără prescripție medicală.

Cel mai adesea boile aparatului respirator se manifestă prin tuse. Tusea reprezintă actul reflex (involuntar), dar și voluntar, fiind o reacție de apărare a organismului, prin care se îndepărtează secrețiile patologice și produsele străine din căile respiratorii. De la această caracteristică definitorie, face excepție tusea cu punct de plecare extrarespirator și cea iritativă chinuitoare, indiferent de originea sa (pulmonară sau extrapulmonară).

Antitusivele sunt medicamente ce diminuează sau suprimă tusea, acționând la nivelul centrului bulbar al tusei sau asupra altor verigi ale actului reflex al tusei.

În concluzie medicația fie ea medicamentoasă sau adjuvantă, joacă un rol important în menținerea stării de sănătate a organismului. Sănătatea ,,deplină” poate rămâne un ideal, dar de starea ei ,,bună’’ suntem singurii răspunzători. Prevenția este cea mai sigură cale de a ne proteja de boli. În plus consultând medicul la primele semnale ale unor disfuncționalități ale stării de bine a organismului nostru, numeroase probleme își vor găsi o rezolvare rapidă.

BIBLIOGRAFIE

AURELIA NICOLETA CRISTEA – ,,Tratat de farmacologie”, Ediția I, Editura Medicală, 2014;

CORNELIU BORUNDEL – ,,Medicină internă pentru cadre medii”, Editura All a IV-a, rev. București, 2009;

CRIN MARCEAN, VLADIMIR MANTA- MIHĂILESCU – ,, Ghid de farmacologie pentru asistenți medicali și asistenți de farmacie”, Editura All, 2011;

DEM. THEODORESCU (conf. univ.) – „Mic atlas de anatomie a omului”, Ediția a II-a revizuită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982;

DUMITRU DOBRESCU, LILIANA DOBRESCU – ,,Memomed Ediția 19”, Editura Universitară, București, 2013;

GHEORGHE MOHAN -,,Tratarea bolilor din popor”, Editura Corint, București, 2013;

ION FULGA – ,,Farmacologie”, Editura Medicală, București, 2006;

MARIUS NEGRU, ANGHEL LAVINIU – „Medex-medicamente explicate”, Editura Medicart, 2011;

MIRCEA CHIOTAN – ,,Bolile respiratorii pe înțelesul tuturor”, Editura M.A.S.T., 2003.

PAUL LÉOPHONTE – „Bolile aparatului respirator” (traducere de ILEANA SIMONA MITRESCU), Editura Corint, 2003;

RUXANDRA VIDRAȘCU – „Enciclopedia medicală a familiei – sănătatea inimii, sângelui și plămânilor” (traducere  din limba franceză după LAUROUSSE)- Ediție publicată de Adevărul Holding împreună cu Editura RAO, București, 2011;

VALENTIN STROESCU – ,,Bazele farmacologice ale practicii medicale”, Editura Medicală, București, 1988;

VALENTIN STROESCU ȘI COLABORATORII – ,,Farmacologie”, Ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura All, București, 1999.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tuse

www.eprospect.ro

www.medipedia.ro

www.prospecte-medicamente.ro

BIBLIOGRAFIE

AURELIA NICOLETA CRISTEA – ,,Tratat de farmacologie”, Ediția I, Editura Medicală, 2014;

CORNELIU BORUNDEL – ,,Medicină internă pentru cadre medii”, Editura All a IV-a, rev. București, 2009;

CRIN MARCEAN, VLADIMIR MANTA- MIHĂILESCU – ,, Ghid de farmacologie pentru asistenți medicali și asistenți de farmacie”, Editura All, 2011;

DEM. THEODORESCU (conf. univ.) – „Mic atlas de anatomie a omului”, Ediția a II-a revizuită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982;

DUMITRU DOBRESCU, LILIANA DOBRESCU – ,,Memomed Ediția 19”, Editura Universitară, București, 2013;

GHEORGHE MOHAN -,,Tratarea bolilor din popor”, Editura Corint, București, 2013;

ION FULGA – ,,Farmacologie”, Editura Medicală, București, 2006;

MARIUS NEGRU, ANGHEL LAVINIU – „Medex-medicamente explicate”, Editura Medicart, 2011;

MIRCEA CHIOTAN – ,,Bolile respiratorii pe înțelesul tuturor”, Editura M.A.S.T., 2003.

PAUL LÉOPHONTE – „Bolile aparatului respirator” (traducere de ILEANA SIMONA MITRESCU), Editura Corint, 2003;

RUXANDRA VIDRAȘCU – „Enciclopedia medicală a familiei – sănătatea inimii, sângelui și plămânilor” (traducere  din limba franceză după LAUROUSSE)- Ediție publicată de Adevărul Holding împreună cu Editura RAO, București, 2011;

VALENTIN STROESCU – ,,Bazele farmacologice ale practicii medicale”, Editura Medicală, București, 1988;

VALENTIN STROESCU ȘI COLABORATORII – ,,Farmacologie”, Ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura All, București, 1999.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tuse

www.eprospect.ro

www.medipedia.ro

www.prospecte-medicamente.ro