Musetelul

Medicina

Musetelul

Byadmin ianuarie 1, 2024

Introducere

O privire generală asupra rezultatelor înregistrate în ultimii ani în domeniul plantelor medicinale și aromatice și analiza datelor statistice arată o sporire clara a interesului consumatorilor către ―farmacia verde, în timp ce unitățile economice orientate spre productia de preparate fitofarmaceutice, cosmetice si nutraceutice raporteaza cifre de afaceri în creștere de la un an la altul.

Studiile de piață confirmă și faptul ca populația optează pentru produsele naturale datorita beneficiilor unanim recunoscute ale fitoterapiei: larga accesibilitate, rare efecte adverse, nu creeaza dependenta, produsele sunt perfect asimilabile, permite asocierea cu alte terapii si diete, preparatele au preturi atractive.

În prezent tot mai multi oameni apeleaza la tratamente naturiste, la cure cu ceaiuri sau la diverse produse din plante. Flora spontana la nivel national include 3.700 de specii recunoscute ca avand proprietati curative deosebite, iar 370 de specii au insusiri recunoscute ca avand efecte farmacodinamice.

Dacă este o plantă care merită calificativul de „leac universal”, atunci cu siguranță aceasta este mușețelul. Cu aroma inconfundabilă și aspectul lor gingaș, micile sale flori albe prefigurează foarte bine efectele calmante, antiinflamatoare, antialergice și ușor sedative ale mușețelului. Prea banal pentru a fi luat de anumiți terapeuț iîn serios, mușețelul este totuși un remediu fără egal în tratarea anumitor afecțiuni, cum ar fi alergia (are efecte anti-histaminice puternice), anumite forme de gastrită hiperacidă (mai ales la persoanele nervoase, iritabile), colicile și stările de agitație la copii mici și sugari, tulburările premenstruale sau cele legate de primele luni degraviditate. Acestei plante medicinale, pe care o găsim în toate plafarurile, magazinele naturiste, farmaciile și chiar în supermarket-uri, i-ar putea fi consacrată o monografie de zeci de pagini, fiind intens studiată de către oamenii de știință.

În prezent în medicina populară a țării noastre sunt folosite cca. 870 de specii. Aproximativ 200 sunt studiate din punct de vedere chimico-farmacodinamic, iar cca. 100 de plante sunt utilizate curent în automedicație.

Pe măsură ce știința cucerește tot mai mult teren, tărâmul plantelor medicinale și aromatice este mai profund explorat. Astfel s-au identificat și continuă să se identifice nu numai plantele spontane cu virtuți terapeutice, dar și bazinele cele mai importante și mai bogate în asemenea specii, iar prin studii de laborator s-a precizat conținutul lor în principii active funcție de mediul biologic în care trăiesc.

În urma unor cercetări chimice de laborator s-a stabilit că în flora țării noastre spontane există numeroase specii care pot înlocui produsele vegetale din import. Dacă se acționează energic pentru redresarea și valorificarea plantelor medicinale și aromatice din România cu un conținut bogat în principii active, și dacă se iau măsuri de introducere în cultură a noi specii de plante medicinale și aromatice autohtone sau străine, pot fi reduse substanțial aceste importuri.

La aceasta se adaugă protejarea speciilor din flora spontană cu o răspândire limitată și creșterea productivității la speciile cultivate.

Capitolul I. Mușețelul

I.1. Scurt istoric plante medicinale

Odată cu luarea în cultură acum 10-15 ani a primelor plante agricole (porumbul în Mexic, grâul în Orientul Mijlociu) omului i-au atras atenția probabil și unele plante care și întâmplător s-au dovedit a avea efect vindecător. Omul primitiv din instinct din întâmplare sau din disperare a început să-și aline unele suferințe cu anumite plante. Aceste atitudini sunt atestate de manifestările instinctuale ale unor animale bolnave și ale unor triburi actuale puțin evoluate, care utilizează plantele medicinaleîn scopuri tămăduitoare.

Descoperirea unor semințe de chimion arse, care datează din neolitic, atestă faptul că omul acelei epoci le utiliza în scopuri medicinale sau aromatice.

Alte dovezi arheologice, demonstrează că primele comunități umane, utilizau specii cum ar fi: Cânepa, Mușețelul, Măselarița, Muștarul, Salvia etc. precum și unele balsamuri sau rășini.

Dovezi scrise despre utilizarea plantelor medicinale și aromatice datează din jurul anului 6000 ș. e .n. de la sumerieni. În jurul anului 5000 î.e.n. babilonienii și asirienii au întocmit un dicționar de plante medicinale și aromatice (Biblioteca lui Asurbanipal cu 20 000 tăblițe) și au înființat în orașul Nonive o grădină botanică cu plante medicinale și aromatice.

În China și Egiptul Antic s-au găsit dovezi ce trădează utilizarea plantelor medicinale și aromatice încă din mileniile IVIII î.e.n. Manuscrisele chinezești descriu cca. 6000 plante, folosite pentru vindecare.

La British Museum din Londra există conservate tăblițe din lut de unde reiese că asirienii cultivau macul încă de pe la anul 2700 î.e.n., aceasta fiind o dovadă de netăgăduit despre introducerea în cultură a plantelor medicinale și aromatice.

Pe papirusurile egiptene vechi de 5-6 milenii s-au descifrat mii de rețete complexe care fac referiri la peste 200 specii printre care: coriandrul și ricinul.

În India veche între vestitele Vede între care și YADJURVEDA (știința vieții lungi) recomandă utilizarea plantelor medicinale încă de acum 3000 ani. Medicul indian Sasruta (sec. IV î.e.n) descrie cca. 700 plante , indicând ecologia, epoca de recoltare etc.

O vechime asemănătoare au și dovezile care provin de la unele triburi amerindiene, de unde rezultă că acestea foloseau în special amestecurile din plante sau extractele complexe.

Unii cercetători consideră că deși aflându-se la mari distanțe și neavând nici o legătură cu civilizația Chinei antice , totuși amerindienii se bazau pe același principiu și anume: „corpul omenesc este capabil de a selecta dintr-un complex substanțele care-i sunt necesare”.

De o importanță deosebită se bucurau plantele medicinale și aromatice în Grecia antică și în Imperiu roman.

Hipocrat (460-377 î.e.n.) supranumit părintele medicinii a descris 236 plante medicinale prescriindu-le în diferite boli. El a propagat ideea lui Asklepios din Tesalia: „întâi cuvântul , apoi planta și la urmă cuțitul”. Lui Hipocrat i-au urmat Teofrast, apoi Dioscoride (sec. I î.e n.) care este considerat părintele farmacognoziei, și care în lucrarea „De materia medica” am inventariat 500 de droguri de natură minerală, vegetală și animală, până în Evul Mediu fiind cartea de căpătâi în cunoașterea medicamentelor.

Plinius cel Bătrân (24-79 e.n.) în 37 de volume „Historia naturalis” descrie 250 de droguri numai de origine vegetală, provenite de la cca. 1000 specii.

Tot cam în aceeași perioadă Lucius Calumelia, care era un faimos agronom a scris mai multe volume despre agricultură, descriind cultura speciilor Inula helenium, Canabis sativa, Crocus sativus.

O parte din aceste cunoștințe au fost transmise și învățătorilor Imperiului Roman, astfel Celsus în opera sa „De arte medica” descrie tot 250 plante medicinale și aromatice cu utilizările lor. De remarcat este, că multe din recomandările învățătorilor acelor vremuri au valabilitate și astăzi.

Învățații arabi asimilând cunoștințele eleno-romane ale anticilor Orientului îndepărtat și îmbinându-le cu cunoștințele proprii, în operele lor au descris mii de plante medicinale și droguri, pe care le-au transmis până în epoca Renașterii. Astfel se pot aminti învățați ca Rhazes, Serapion și vestitul Avicena care a sintetizat în lucrările sale „Canonul Științei Medicale” multe cunoștințe în domeniul fitoterapiei.

În Evul Mediu plantele medicinale și aromatice erau cultivate mai ales în mănăstiri, iar deținătorii modului de utilizare erau călugării.

Stareța HILDEGRAD VON BINGEN (sec. XII) este autoarea unei cărți intitulată "PHISIKA" unde pe lângă alte medicamente prezintă și 270 specii de plante medicinale cu utilizările lor

În 1545 s-a înființat prima grădină botanică de plante medicinale și aromatice la Padova. Mai târziu (sec. XVIII) descoperindu-se primele substanțe din plante, a fost necesară cultivarea acestora pe suprafețe întinse pentru asigurarea cantității de drog necesară. Pe parcurs s-au elaborat tehnologii perfecționate de cultivare a noi plante și în paralel s-au obținut variate medicamente la scară industrială.

Statisticile O.M.S. din ultimii 10 ani apreciază că în țările în curs de dezvoltare plantele medicinale reprezintă cca. 80% dintre alternativele de tratament. în țările avansate 1/3 din medicamente sunt de origine vegetală, cele mai multe pentru terapia afecțiunilor cardio-vasculare, digestive, respiratorii etc. tendința în viitor este de a promova tot mai mult politica medicamentelor de origine vegetală, pure nepoluate, și integrabile în organism. În prezent sunt izolate peste 55 000 substanțe bioactive din plantele medicinale și aromatice.

I.1. Generalități

Odată cu evoluția științelor și cu personalizarea chimiei, farmaciei și medicinii ca discipline de sine stătătoare, s-a conturat un nou domeniu al farmaciei, farmacodinamica, știință care se ocupă cu acțiunea farmacodinamică a medicamentelor.

O sursă importantă pentru îmbogățirea arsenalului terapeutic cu noi produse medicamentoase o constituie medicina populară. Experiența milenară a practicii populare în domeniul remediilor medicamentoase, s-a dovedit a fi deosebit de fructuoasă.

Valorificarea ei presupune însă cercetări ample care să fundamenteze în mod științific un astfel de remediu, ceea ce în ultimă instanță îl transformă dintr-un remediu popular într-un medicament de care să se slujească medicina cultă. Din păcate, până în prezent a fost valorificată numai o foarte mică parte din datele acumulate de-a lungul mileniilor de către diferite popoare privind utilizarea plantelor medicinale.

Plantele medicinale sunt o categorie de specii vegetale care acumulează în unele părți ale plantei diverse principii active utile în tratarea diferitelor afecțiuni ale corpului uman sau animal. Până în urmă cu un veac, aproape toate “leacurile” folosite de om erau de origine vegetală. Plantele medicinale, sub diverse forme, “slujesc” sănătatea cu succes, încă de la începuturile lumii.

Odată cu dezvoltarea chimiei o parte din remediile populare au primit o altă formă, a fost modernizate. De cele mai multe ori efectul folosirii plantelor medicinale este mai lent, necesitând un tratament mai îndelungat, dar este mai puțin “riscant” si mai ieftin.

Efectul plantelor medicinale este mai complex, acționând asupra mai multor organe sau sisteme concomitent. Plantele medicinale produc mai puține si mult mai reduse efecte secundare.

Mușețelul creste pe ogoare, soluri argiloase, cimpii,luminisuri, costise, pe lanuri de cereale, cimpuri de porumb, trifoi, cartofi si sfecla. Valorosul nostru musetel este izgonit tot mai mult din cauza folosirii excesive a îngrășămintelor chimice și a combaterii buruienilor prin erbicide. După ierni bogate în zăpadă și primăveri cu multa umezeala, poate fi întâlnit foarte des. Receptacululeste, spre deosebire de al musetelului salbatic, concav, mirosul deosebit dearomat si placut. Nu cred că este necesară o descriere mai amanuntita a acestei flori atât de cunoscute. Capitulele florale terminale se colecteaza din mai pina inaugust, de preferat în orele amiezii.

Cele mai bune premergătoare pentru musețel sunt plantele recoltate mai devreme si care lasă solul curat de resturi vegetale si de buruieni. Nu este recomandată cultivarea musețelului după floarea-soarelui sau după porumb, deoarece acestea secătuiesc solul în elemente nutritive si lasă o cantitate mare de resturi vegetale pe teren. Musețelul poate reveni pe acelasi teren după 4-5 ani. Cele mai indicate plante premergătoare sunt leguminoasele pentru boabe, borceagurile, precum si cerealele păioase sau mustarul.

În tradiția populară: decoctul se folosea la spălături și oblojeli contra durerilor de cap. Contra durerilor de urechi se făcea cu el abureli, ori spălături cu decoctul florilor. Se folosea și la răni, bube, bube dulciresturi vegetale si de buruieni. Nu este recomandată cultivarea musețelului după floarea-soarelui sau după porumb, deoarece acestea secătuiesc solul în elemente nutritive si lasă o cantitate mare de resturi vegetale pe teren. Musețelul poate reveni pe acelasi teren după 4-5 ani. Cele mai indicate plante premergătoare sunt leguminoasele pentru boabe, borceagurile, precum si cerealele păioase sau mustarul.

În tradiția populară: decoctul se folosea la spălături și oblojeli contra durerilor de cap. Contra durerilor de urechi se făcea cu el abureli, ori spălături cu decoctul florilor. Se folosea și la răni, bube, bube dulci, hemoroizi. Ceaiul se lua contra tusei, răceli, reumatismului. Decoctul se ținea călduț în gură, contra durerilor de dinți; se mai făcea gargară, contra durerilor de gât. Peste tot era folosit la durerile de stomac. Sub formă de ceai sau plămădit în rachiu, de seara până dimineața, se lua contra vătămăturii.

Foarte frecvent era întrebuințat pentru ușurarea nașterilor, a complicațiilor sau a altor afecțiuni feminine.

I.2. Compoziția chimică

Compoziție chimică: oficinale sunt capitulele florale cu pedunculul de cel mult 1 cm, recoltate pe timp însorit după ce s-a ridicat roua și când florile lor ligulate sunt dispuse orizontal, mai târziu răsfrângându-se. Conțin: ulei volatil aproximativ 0,3%, colorat în albastru datorită prezenței azulenelor, chamazulenul se formează sub acțiunea enzimatică.

Se mai găsesc: sesquiterpene monociclice numite A, B, C, alcooli sesquiterpenici între care bisabolul, derivat de la sesquiterpena A, aspigenină, liberă și sub formă glicozidică, quercimeritrina, umbeliferonă și metilumbeliferonă.

În afară de ulei volatil și flavone, florile conțin rezine, un mucilagiu care este constituit din anhidrida acidului galactouronic, legat de galactoză, glucoză, arabinoză, xiloză, ramnoză, substanțe minerale diferite în funcție de sol.

Esențele sau uleiurile se extrag din rădăcina, scoarță, frunzele sau florile plantelor aromatice, prin diferite metode de preparare. Cind sint extrase prima data, aceste esente se gasesc in starea ceamai concentrata si volatila. Unele uleiuri sint chiar toxice in concentratie ridicata si trebuie folositeintotdeauna intr-o formula mult diluata. Cantitatea de ulei volatil care poate fi extrasa dintr-o planta variaza intre 0,01 la suta si peste 10 la suta. Ele se gasesc sub forma unor picaturi mici, care isischimba compozitia chimica constant in interiorul plantei in functie de perioada zilei sau aanotimpului si de aceea se evapora repede. Fiind extrem de volatil, uleiul trebuie sa fie tinut inrecipiente etanse. Chiar si amestecul de esente trebuie tinut tot intr-un recipient perfect inchis.

Proprietățile uleiurilor volatile:

Se evaporă

Nu au consistență uleioasa (grasa)

Nu au proprietati lubrifiante

Nu se amesteca cu apa

Se amesteca cu alcoolul

Se amesteca cu uleiurile vegetale si minerale

Patrund in piele

Sunt antiseptice

Stimuleaza producerea de globule albe

Au efect stimulator sau sedativ

Cea mai mare parte au efect de regenerare a celulelor

Flavonele sunt cunoscute sub denumirea de flavonoide, izoflavone și xantone. Multe flavone suntesențiale în procesul de utilizare a calciului și vitaminei C. Bioflavonoidele sunt factori care contribuie la fortificarea tisulară, în special a țesutului vascular și cardiac. Printre acestea amintim rutinul, hesperidina și vitamina P.

Flavonoidele, un grup de compusi cristalini aflati in plante, au fostdescoperite, in 1936, de catre Albert Szent Gyorgyi, laureat al Premiului Nobel. El le-a denumit mai tarziu vitamina P. Inca de la descoperirea lui,oamenii de stiinta au izolat mai mult de 4000 de flavonoide. Totusi, chiaracest numar mare poate reprezenta numai o mica parte din flavonoidelecare exista in natura. Aceste substante sunt responsabile de culoareainchisa ale murelor; se mai gasesc in coaja citricelor si a altor fructe,legume, nuci, seminte, cereale, legume, ceai, cafea, cacao si in vin. In plus, majoritatea plantelor medicinale isi datoreaza calitatile terapeuticea cestor flavonoide. Flavonoidele sunt numite uneori bioflavonoide, untermen adesea folosit pentru a descrie flavonoidele active din punct devedere biologic.

Flavonoidele sunt pigmentii aproape universali intalniti in lumea vegetala. Aproape in totdeauna hidrosolubili, ei sunt responsabili pentru culoareaflorilor si fructelor cat si a altor organe vegetative. Acesta este cazul flavonoidelor galbene si a antocianozidelor rosii albastre sau violet. Flavanonele si flavanonolii sunt substante incolore si joaca rol decopigmenti. Ei sunt prezenti in frunze asigurand protectie planteiimpotriva efectelor nocive ale radiatiilor UV si atacurilor microbiene. In prezent se cunosc aproximativ 3 000 de flavonoide, dintre care cca. 500in stare libera, restul in forma glicozidata.

Rezinele sunt substanțe complexe, heterogene, neazotate ce apar în plante prin oxidarea și polimerizarea compușilor terpenici din uleiurile eterice. Funcție de raportul dintre componente și locul de formare rezinele pot fi: rezine propriu-zise, oleorezine, gume-rezine, balsamuri, glicorezine, lactorezine.

I.3. Acțiuni

Mușețelul are acțiune antiflogistică a azulenelor și favorizează repararea țesuturilor datorită prezenței proazilenelor și a azulenelor, normalizează secreția acidului clorhidric în stomac.

Prin acțiunea lor se eliberează histamina care stimulează aparatul reticuloendotelial. Au și o acțiune spasmolitică datorată derivaților cumarinici și flavonici, antihistaminice, antiseptice, precum și o acțiune antinevralgică ușor sedativă.

Substanțele mucilaginoase acționează asupra intestinului întârziind absorbția, sau prelungind acțiunea asupra mucoasei intestinale a medicamentelor ingerate în același timp.

Se pot administra ca amar-aromatic, stomahic, și antispasmodic, utile mai ales în inflamațiile gastrice, în stări dispeptice, etc. Acționează și asupra colitelor sau în inflamații intestinale diverse.

I.4. Indicații

Această plantă are numeroase proprietăți curative: este un bun antiinflamator, decongestionant, antialergic, antiinflamator, antiseptic si antispastic. Mușețelul stimulează regenerarea țesuturilor, activând procesul de epitelizare. Aceasta plantă are un rol important în normalizarea metabolismului la nivelul pielii.

Are efecte recunoscute în astmul bronșic și în afectiuni gastrice (ulcere gastrice, colici, enterocolite, balonări, etc). Un alt efect recunoscut al mușețelului apare în tratarea afecțiunilor căilor urinare, și în înlăturarea iritațiilor de la nivelul intestinului gros prin clisme facute cu ajutorul infuziilor de musetel.

Este recunoscută eficiența mușetelului si în tratarea unor afectiuni specific feminine, menstre neregulate, tulburări generate de menopauză, hipomenoree, dismenoree. Pe lângă acestea, florile de musetel conțin zinc, ce ajută la ameliorarea durerilor menstruale.

Mușețelul este un remediu excelent pentru arsuri, abcese, răni usoare de la nivelul pielii, ulceratii, eczeme sau furunculoze. Ca agent antialergic, el poate fi utilizat în eruptii cutanete de natura alergica fiind foarte eficient în tratarea urticariei.

Uleiul de mușețel își dovedeste eficiența și în tratarea suferințelor celor mici, mai ales datorita unei toxicități reduse ale acestui preparat. Are acțiune antiinflamatorie și sedativă.

Ceaiul de mușețel nu ar trebui folosit în timpul sarcinii sau alăptării.

Având în vedere că mușețelul conține cumarină, un produs natural anticoagulant și cu efect de “subțiere” a sângelui, acesta nu ar trebui utilizat înainte sau cu două săptămâni după o intervenție chirurgicală. Cumarina este o substanță toxică vegetală ce a fost descoperită în 1822 în boabele Tonka. Din cauza mirosului plăcut asemănător celui de vanilie, a fost produsă sintetic și utilizată până în anii ’50 că substanța alimentară aromatizanta după care va fi interzisă din cauza toxicității.

Plantele cumarine sunt cunoscute pentru efectul lor antiiflamator, antiedem, si activitati anticancerigene. Cumarina are un miros dulce, fiind folosita in industria parfumurilor inca din 1882. Este de asemenea folosita in esențe si in aromatizarea tutunurilor.

Are valoare clinica medicala, fiind precursorul unor anticoagulante, in special, warfarina. Studiile farmacologice ale derivatelor cumarinelor au aratat ca unele dintre ele au actiune fotosensibilizatoare, colagoga, antitumorala si sedativa. S-a silit ca o combinatie din doua sau trei cumarine, ativ cu fiecare componenta luata separat, este mai activa si mai putin toxica.

De asemenea cumarinele au un rol semnficativ in tratarea limfedemului.

Mod de administrare:

INTERN:

Reacții alergice, astm, frisoane – ca remediu de prim ajutor se administrează infuzia fierbinte (care are efectele cele mai rapide). Pentru tratamentul general se administrează pulbere: 4-6 lingurițe pe zi.

Reacții alergice pe piele (urticare) – infuzie combinată. în paralel se face și tratamentul extern cu cataplasme cu mușețel pe zonele afectate.

Stări inflamatorii acute sau cronice ale mucoasei gastrice, gastrită hiperacidă, ulcer în fază incipientă, iritații gastrice provocate de folosirea în exces a unor medicamente agresive, colite ce apar conex cu boala ulceroasă – pulbere sau infuzie combinată. In unele cazuri persistente de ulcer și gastrită este bine să se asocieze cu obligeană (Acorus calamus) și tătăneasă (Symphytum officinalis).

Colici abdominale, spasme intestinale, colită (adjuvant) – pentru efectele antispastice și calmante rapide ale colicilor se administrează infuzia fierbinte. Pentru tratamente de lungă durată se va folosi pulberea.

colici abdominale la copii și sugari – se administrează infuzie combinată de mușețel.

Cataruri cronice ale căilor respiratorii superioare – pulbere.

Pentru o eficiență mai mare se asociază în proporții egale pulberi de mușețel, trei frați pătați (Viola tricolor) și mentă (Mentha viridis). Se ia o linguriță din acest amestec de 4 ori pe zi, pe stomacul gol. Mușețelul are cele mai puternice efecte în astmul și bronșita alergică.

Dureri de cap și migrene (mai ales pe fond de stres) – pulbere de mușețel. Dacă aceste probleme sunt asociate disfuncțiilor biliare este foarte eficientă asocierea în proporții egale a mușețelului cu anghinare (Cynara scolymus) sau pelin (Artemisia absinthium).

Stare de nervozitate sau agitație, coșmaruri la copii și sugari – se administrează infuzie combinată de mușețel.

Grețuri în timpul sarcinii – se ia pulbere de mușețel – o linguriță rasă de 2-3 ori pe zi, înainte de mesele principale.

Inflamații de diverse etiologii, mai ales ale mucoaselor – se administrează infuzie combinată de mușețel, până la 1 litru pe zi. Dacă este spălaturi sau, după caz și localizarea procesului inflamator, clisme cu infuzie combinată superconcentrată.

Insomnii (adjuvant), iritabilitate nervoasă – pulbere, administrată de 4 ori pe zi. În cazul insomniilor, ultima doză se ia cu 2 ore înainte de culcare.

Iritabilitate premenstruală, menstre dureroase (dismenoree), tulburări menstruale – pentru combaterea crampelor abdominale și durerilor din zona genitală din timpul menstrelor se va administra infuzie fierbinte (are efecte calmante, antispastice abdominale și genitale rapide). Pentru tratamentul de fond al acestor dezechilibre se va lua o combinație în proporții egale de mușețel, salvie (Salvia officinalis) și sunătoare (Hypericum perforatutri). O linguriță din acest amestec de pulberi se ia de 4 ori pe zi, pe stomacul gol.

Dezechilibre hormonale la pubertate – se va lua o combinație în proporții egale de mușețel, salvie (Salvia officinalis) și traista ciobanului (Capsella bursae-pastoris). O linguriță din acest amestec de pulberi se ia de 4 ori pe zi, pe stomacul gol.

Iradiere cu raze X, alfa, beta, gama – se ia pulbere de mușețel, ceai negru (Thea sinensis) și năpraznic (fieranium robertianum) în proporții egale: o linguriță de amestec de 6 ori pe zi. Se consumă multe lichide (infuzie de mușețel și mentă).

Alte utilizări interne:

Ca adjuvant, alături de plantele specifice afecțiunii tratate, mușețelul are efecte foarte bune în următoarele boli și tulburări: faringită și amigdalită (pentru efectul antiinflamator și febrifug), epididimită (ca antiinflamator), diaree (ca și calmant, antispastic), stări dispeptice, cistite purulente (ca analgezic), stres cronic și boli generate de stres.

EXTERN:

Erupții cutanate care provoacă mâncărimi sau supurații – cataplasme. Se țin minim 1 oră pe zona afectată.

Afecțiuni ale căilor respiratorii superioare și ale sinusurilor, sinuzită cronică în cazul copiilor – inhalații realizate zilnic, timp de mai multe zile consecutiv (5-10 zile, după caz).

Astm alergic – băi generale fierbinți în care se adaugă 5 litri de infuzie combinată superconcentrată.

Conjunctivite și alte inflamații ale ochilor – comprese și spălături cu infuzie combinată superconcentrată, care însă va fi filtrată cu grijă prin vată.

Dureri de ochi – compresă pe pleoape cu cu infuzie combinată superconcentrată.

Nevralgie cu localizări diverse (facială, de trigemen, intercostală etc.) – se aplică pe locul afectat cataplasma cu mușețel, după care se acoperă cu o folie de nailon (pentru a nu se evapora) și se aplică deasupra o sticlă cu apă caldă-fierbinte.

Îngrijirea părului – ultima clătire după spălare se va face cu infuzie combinată superconcentrată.

Îngrijirea tenului, pete și iritații ale pielii – se spală dimineața și seara tenul și zonele afectate cu un tampon de vată înmuiat bine în infuzie combinată superconcentrată. Se aplică, deasemenea, comprese cu acest extract pentru tratarea cazurilor mai grave.

Mâncărimi în zona genitală la femei (prurit vulvar) – spălaturi vaginale cu infuzie combinată superconcentrată.

Stări de oboseală – băi generale în care se adaugă infuzie combinată superconcentrată.

Stări iritative ale intestinului gros – clisme cu infuzie combinată.

Capitolul II. Utilizarea mușețelului

II.1. Mod de preparare

PULBEREA – planta se macină fin cu râșnița electrică de cafea după care se cerne prin sita pentru făină albă. Se ia, de regulă, o linguriță rasă de 3 ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ține sub limbă vreme de 10-15 minute, după care se înghite cu apă. Pulberea nu se păstrează mai mult de 10 zile, deoarece i se alterează proprietățile.

INHALAȚIA – într-o oală cu 500 ml de apă clocotită se pun 2 linguri de flori, apoi imediat se acoperă cu un prosop curat Se așteaptă 1-2 minute, după care pacientul va pune capul sub prosop și va inspira cu nările cât mai aproape de vasul cu flori de mușețel în apă fierbinte.

Procedeul durează minim 5-10 minute, după care pacientul rămâne cu fața și capul acoperite cu un prosop, evitând în următoarele 2-3 ore să se expună Ia frig sau curenți de aer.

INFUZIA COMBINATĂ (rețeta pentru obținerea a 250 ml) – 1-2 lingurițe de pulbere de flori de mușețel se lasă la înmuiat într-o jumătate de cană de apă de seara până dimineața, când se filtrează; maceratul se păstrează, iar pulberea rămasă se opărește cu o jumătate de cană de apă fierbinte timp de 20 de minute, după care se lasă la răcit; se combină cele două extracte; acest preparat se bea cu un sfert de oră înainte de masă. Doza – 3 căni pe zi.

INFUZIA COMBINATĂ SUPERCONCENTRATĂ – se prepară întocmai ca și cea anterior prezentată cu deosebirea că va fi mai concentrată: 2-3 linguri de plantă în loc de 1 – 2 lingurițe.

INFUZIA FIERBINTE (această formă de administrare se utilizează mai ales datorită efectului său hipertermiant; pentru efecte vindecătoare în cazul afecțiunilor grave, plantele se administrează numai sub formă de pulbere, macerat, tinctură sau infuzie combinată; ceaiul distruge mai mult de 80% din principiile active ale plantei) – peste o linguriță de pulbere de flori de mușețel se adaugă o cană (250 ml) de apă fierbinte, se acoperă și se lasă să infuzeze vreme de 10-15 minute, după care se îndulcește cu miere și se consumă cât mai caldă posibil. Doza – 3 căni pe zi.

CATAPLASMA – planta se macină fin cu râșnița electrică de cafea, după care se amestecă într-un vas cu apă călduță până se formează o pastă, care se pune într-un tifon și se aplică pe locul afectat.

II.2. Ceaiuri medicinale

Ceai anticolitic

Compoziție: flori de mușețel, frunze de roiniță, flori de coada șoricelului, frunze de mentă, sunătoare, talpa gâștei, capsule de mac, fenicul.

Acțiune farmacodinamică: uleiurile volatile bogate în azulen, din mușețel și coada șoricelului, exercită o acțiune antispastică, dezinfectantă și antiinfalamtoare asupra mucoasei intestinale.

Substantele active din fenicul, roinitași mentă au efecte antispastice, dezinfectante, carminative si antiemetice. Taninul din sunătoare acționează ca cicatrizant și astringent, cu efecte bun în colitele cronice. Leonurina, stahidrina și uleiul volatil din talpa gâștei și substanțele active din capsule de mac imprimă produsului proprietăți sedative și nervoase.

Utilizare: colite și enterocolite acute și cronice.

Administrare: infuzie 2g %; se beau 2-3 ceaiuri pe zi, neîndulcite.

Ceai antidiareic

Compoziție: frunze de nuc, coajă de stejar, rădăcină de cerențel, turita mare, răchitan, cimbrișor, mentă, afin, mușețel.

Acțiune farmacodinamică: taninurile pe care le conțin plantele precipită proteinele, acționând ca astringent. Fenolii și juglona din nuc, lawsona din rachitan si eugenolul din cerentel, precum si alte principii active din plante, exercita o actiune antiseptica asupra florei microbiene.

Utilizare: colite și enterocolite.

Administrare: decoct 2g %, se beau 2-3 ceaiuri a 250 ml pe zi, neîndulcite.

Ceai contra colicilor pentru copii

Compoziție: frunze de mentă, flori de mușețel, coriandru, fenicul, anason, chimion.

Acțiune farmacodinamică: uleiurile volatile din mentă precum și azulenele din mușețel, actioneaza ca atiseptice si atiinflamatoare. Uleiul volatil din venicul imprimă ceaiului efect sedativ. Coriandru acționează ca antispastic gastrointestinal (calmant) și carminativ, stimulând în același timp pofta de mâncare.

Utilizare: în colici gastrointestinale.

Administrare: infuzie 1 g %, ușor îndulcită, câte 50- 100 ml de trei ori pe zi.

Ceai gastric

Compoziție:

Flori de coada șoricelului, flori de gălbenele, flori de mușețel, rădăcina de odolean, frunze de mentă, păpădie, obligeană.

Flori de gălbenele, troscot, coada șoricelului, sunătoare, anason, tintaura, coriandru.

Acțiune farmacodinamică: azulenul și principiile active din mușețel și coada șoricelului acționează ca antiseptice și antiinflamatoare, carminative, hipoacidifiante și calmante ale colicilor gastrice. Principiile active din mentă au efecte antiemetice și antidiareice.

Uleiurile volatile din anason și odolean acționează ca antiseptice gastrointestinale și carminative.

Principiile amare și uleiul volatil din gălbenele au efecte antiinflamatoare și cicatrizante, contribuind la refacerea țesuturilor ulcerate. Principiile active din troscot și tintaura, uleiurile volatile din anason și coriandru, precum și glucozidul amara, achileina din coada șoricelului, măresc pofta de mâncare.

Ceai pentru gargară

Compoziție: frunze de salvie, frunze de nalba mare, flori de mușețel, capsule de mac, rădăcină de cerențel, cimbrișor.

Acțiune farmacodinamică: mucilagiile din nalba au acțiune emolienta, uleiul volatil din musetel bogat in azulen si timol impreuna cu substantele active din cimbrisor, salvie si cerentel, au actiune dezinfectanta si antiinflamatoare locala, reducand secretiile mucoaselor inflamate, tuionul din plante actioneaza ca astringent, alcaloizii din capsulele de mac au actiune anestezica.

Utilizare: afectiuni ale cailor respiratorii superioare (amigdalite, faringite, laringite)

Administrare: decoct 3-4 linguri de plante la 500 ml apa clocotita, se fierbe 1-2 minute, se lasa vasul acoperit inca 5 minute, se face gargara cu ceaiul cald, de cateva ori pe zi.

Utilizare: Ulcer gastric și duodenal. Afecțiuni gastrice cu hiperaciditate și balonări abdominale.

Administrare: infuzie 1g %, se lasă acoperit timp de 40 minute, ceaiul se bea călduț sau rece, în două reprize, după mesele principale. Se face o cură mai îndelungată aproximativ de două luni, respectându-se regimul dietetic indicat de medic. Infuzie 2g %, se beau 3 ceaiuri pe zi a 250 ml, cate unul dupa fiecare masa principala.

Ceai sudorific

Compoziție: flori de tei, flori de soc, flori de mușețel, rizomi de pir, isop.

Actiune farmacodinamica: uleiul volatil din sic, mărește secreția glandelor sudoripare, producând sudorație, în acest fel elimină toxinele din corp și apa din țesuturi, uleiurile volatile din mușețel și isop au acțiune antiseptică asupra aparatului respirator, saponinele din pir au o actiune puternic diuretică.

Utilizare: gripă, răceală.

Administrare: infuzie 2g %, se beau 2-3 ceaiuri fierbinți pe zi, din care ultimul seara la culcare.

II.3. Mușețelul în afecțiunile respiratorii

Respirația este un proces indispensabil existenței umane. Sănătatea și vitalitatea omului depind de capacitatea de a absorbi energia atmosferică prin respirație, iar această capacitate depinde de metoda de respirație, cantitatea aerului respirat și, nu în ultimul rând, sănătatea aparatului respirator.

În mod obișnuit considerăm aerul o prezență firească, necondiționată. De accea apreciem aerul doar atunci când ne lipsește. Aerul curat, proaspăt conține ioni negativi. Însă ionii negativi sunt prezenți în “cantitate mai mare” după ploaie, în zonele montane, în zonele verzi sau în apropierea lacurilor și râurilor.

Ionii negativi ce apar în urma procesului de ionizare naturală a aerului exercită o influență favorabilă asupra sănătății și longevității omului. De aceea ei sunt extrem de importanți pentru că acționează favorabil asupra proceselor de la nivelul membranei pulmonare, îmbunătățesc metabolismul celulei nervoase, facilitează relaxarea și somnul și revitalizează.

În tratamentul afecțiunilor cronice ale aparatului respirator, un rol important îl au gimnastica respiratorie și exercițiile de relaxare. Dar și curele de aer de munte și la mare sau dieta adaptată afecțiunii și vârstei și fitoterapia pot aduce îmbunătățiri remarcabile în tratamentul bolilor aparatului respirator.

Căile respiratorii asigura trecerea aerului din mediul exterior spre alveolele pulmonare. La nivelul acestora din urma, oxigenul este absorbit in sange, iar dioxidul de carbon este eliberat. Caile respiratorii sunt subdivizate în căi respiratorii superioare și inferioare. Din prima categorie fac parte: nasul, gâtul, sinusurile, urechea medie, corzile vocale și traheea. Căile respiratorii inferioare cuprind căile respiratorii mari și pe cele mici (bronhiile), țesutul pulmonar și alveolele pulmonare.

Infecțiile căilor respiratorii sunt foarte frecvente, mai ales la nivelul celor superioare. Fumătorii si persoanele care merg zilnic în masină spre locul de muncă prezintă mai multe riscuri de a dezvolta infecții ale căilor respiratorii, iar simptomele acestor afecțiuni sunt mai mult timp prezente decât în cazul nefumătorilor și a celor care folosesc transportul în comun. Infecțiile cailor respiratotii superioare sunt in general cauzate de virusi si nu necesita un tratament. Ele se manifesta prin raceala, angina pectorală, tuse, inflamarea urechii medii, inflamarea sinusurilor. Infectiile cailor respiratorii inferioare sunt adesea mai grave, cum ar fi de exemplu bronsita cronica sau pneumonia. Iată o scurta trecere in revista a celor mai importante afectiuni respiratorii:

Bronșita – reprezinta inflamarea bronhiilor și este cel mai adesea rezultatul infecțiilor virale și bacteriene. Febra și tusea caracterizează bronsita acuta, iar tusea persistenta si productiva, bronsita cronica.

Astmul – este o afectiune respiratorie destul de raspandita si care consta in inflamarea bronhiilor, fapt ce face ca aerul sa patrunda cu greutate spre plamani. Oxigenul ajuns la plamani poate fi insuficient, intreg organismul fiind afectat de acest fapt.

BPCO – bronhopneumopatia cronică obstructivă este o afecțiune gravă și, așa cum o arată și numele, reprezintă obstrucționarea bronhiilor, pacientul putand fi pus în incapacitatea de a expira.

Cancerul pulmonar – reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze ale mortalității și se manifestă prin multiplicarea necontrolată a celulelor anormale.

Rinita alergică – poate fi o afecțiune sezonieră sau se poate întinde pe toata durata anului. Ea se manifestă prin strănut, tuse și incapacitatea de a respira, iar crizele sunt declanșate de praf, acarieni, polen, particule sau anumite mirosuri.

Fibroza pulmonară idiopatică – este o boală rară a cărei cauză nu este cunoscută și care provoacă insuficiență respiratorie. Acestă afecțiune este foarte greu de tratat în mod eficient.

Laringita – constă în inflamarea laringelui si este adesea o infectie de natura virala sau bacteriana. Poate fi mai mult sau mai putin periculoasa in functie de localizarea afectiunii.

Pentru tratarea faringitelor și laringitelor se folosesc preparate din mușețel și salvie, cu care se fac gargare. Soluțiile se obtin prin infuzarea a două lingurițe de plantă la o cană de apă. Gargarele se fac cu câte 150 g de lichid în care s-a dizolvat o lingurita rasa de bicarbonat de sodiu (poate fi si alimentar), de 3 ori pe zi, dupa fiecare masa. Dupa gargara, nu se bea si nu se mananca timp de 30 de minute.

Sinuzita – reprezintă inflamarea mucoasei sinusurilor: cavități aeriene situate la nivelul osului feței, pe frunte și în dreptul obrajilor. Ele sunt în legătură cu nasul și gâtul.

Afecțiunile respiratorii usoare pot fi tratate cu ajutorul fitoterapiei, fiind recomandate mai ales ceaiurile de gnimbir si lamaie, pentru continutul lor bogat de vitamina C. Echinaceea este o planta care stimuleaza cresterea imunitatii, reducand riscul contractarii virusilor, principala cauza a afectiunilor respiratorii. De aceea, la inceputul sezonului rece se recomanda o cura cu extracte de echinacee.

În cazul aromaterapiei, se recomanda utilizarea uleiurilor esentiale de eucalipt și pin. Astfel, afecțiunile respiratorii pot fi ameliorate prin intermediul hammamului deoarece sunt inhalați vapori impregnati cu esențe de eucalipt sau de pin pentru proprietățile lor calmante si decongestionante. Acelasi efect îl are si aroma sauna care elibereaza caile. Persoana care inspira vaporii parfumati cu aromele ierburilor va avea un sistem respirator intarit si fara probleme.

O alta terapie alternativa pentru afectiunile respiratorii este cromoterapia. Portocaliul este culoarea care stimuleaza sistemul respirator si este recomandat in tratarea astmului si a tuturor problemelor respiratorii. Si thalassoterapia este recomandata celor care sufera de afectiuni respiratorii. Masajul lomi- lomi este si el recomandat acestor persoane.Hammam

Terapia cu sare (haloterapia) si vizitarea unei saline sunt si ele recomandate celor care sufera de afectiuni respiratorii cornice. Printre beneficiile haloterapiei se numara si ameliorarea afectiunilor respiratorii si a bolilor de plamani. O alternativa la salina o reprezinta sauna cu sare. Ea imbina avantajele unei saline cu cele ale unei saune. Inhalarea ionilor de sare trateaza bolile sistemului respirator – astm, bronsita cronica, sinuzita si pneumonie, tuse cronica, infectii ale urechii.

În cazul afecțiunilor pulmonare, respectiv de viroze pulmonare, se pot folosi plantele ca atare sau, pentru un efect mai bun, asociate, conform urmatoarelor formule de asociere: talpa gastii sau valeriana, mușețel, coada-soricelului sau patlagina, plamanarica, coada-calului sau, mai ales, patlagina, salvie si podbal. Se face o infuzie din 2 lingurite de planta la o cana de apa din care se beau 2-3 căni pe zi, îndulcite de preferință cu miere.

Se mai poate folosi ceaiul sudorific, tip Plafar, care are calități depurative prin transpirația pe care o produce. Acesta este, de asemenea, neurosedativ, antiseptic și bactericid si scade temperatura. La fel ceaiul pectoral, tot tip Plafar, are calitati antibronsitice, calmează tusea, este antiseptic si decongestiv pulmonar, emolient, bronholitic si expectorant. Este indicat in gripe, raceli, bronșite, răgușeala, tuse, laringite, traheite, amigdalite si afte. În fine, Ceaiul antibronșitic este emolient, fluidifiant al secrețiilor, decongestiv si antiseptic.

Un rol deosebit de important in tratarea afectiunilor cailor respiratorii il are planta cimbrisorul de camp. Se procura de la magazinele de specialitate si poate fi preparat sub forma de infuzie (2 lingurite de planta la o cana de apa). Se îndulceste cu miere, de 3 ori pe zi, care are calitati antivirotice si de consolidare a capacitatii de aparare a organismului. Daca se asociaza cu ulei de conifere – pin sau molid, din care se administreaza de 3 ori cate 5 picaturi pe zi, pus intr-o lingurita cu zahar sau pe paine, efectul antitusic este foarte puternic.

Pentru amigdalite: gargara cu mușețel, coada-șoricelului. Se pun două lingurițe de plantă la o cană de apă, la care se adaugă o linguriță rasă de bicarbonat. Gargara se face de trei ori pe zi după mesele principale. In cazul bronsitelor se mai foloseste amestecul de busuioc, patlagina, cimbrisor de camp, coada-soricelului si salvie. Pentru efect expectorant se foloseste coada-calului, nalba, salvie si sulfina. Daca suferiti de astm bronsic, pentru bronhodilatatie, sunt indicate paducelul, coada-soricelului si coada-calului, toate luate in cantitati egale. Pentru scaderea temperaturii se folosesc salcia, salvia si teiul.

Daca ar fi sa folosim un ceai cu efect general in afectiunile bronhopulmonare, valabil in bronsite si tuse, ca expectorant si bronhodilatator, ca antiseptic, fluidifiant si decongestiv, atunci putem elabora amestecul de coada-soricelului, patlagina, cimbrisor, busuioc si nalba. Acestea se folosesc in cantitati egale, din care se prepara infuzii indulcite cu miere si baute calde.

Siropul de lămâie este un remediu care dă bune rezultate în cazurile de tuse. Acesta se prepara astfel: se spală lămâia cu apă, se rulează cu palma pe o suprafață plană, ca să fie mai zemoasă, apoi se fierbe la foc mic timp de 10 minute într-un vas cu emailul intact. Dupa aceea, lămâia se taie în două si se stoarce într-o cană de ceai în care s-au pus două linguri de glicerină farmaceutică. Se amestecă apoi cu 50 g de miere. Din amestec se iau zilnic 4-8 lingurițe, de 3 ori pe zi, înainte sau după mese.

II.4. Mușețelul în afecțiunile gastroenterologice

În cazul afecțiunilor esofagiene, mușețelul joacă un rol esențial. Acest lucru este legat de faptul că afecțiunile esofagului evoluează în special cronic. Folosirea mușețelului arată că este eficient în special în cazul proceselor cronice.

În cazul afecțiunilor esofagului sunt folosite destul de des următoarele plante: rădăcini de obligeană, muguri și frunze de mesteacăn, flori de siminoc, rădăcini de iarbă-mare, scoarță de stejar, frunze de sovirv, frunze de sunătoare, fructe de crușin, flori de gălbenele, scoarță de crușin, rădăcină de talpa-gâștei, flori de tei, frunze de mentă, frunze și rădăcini de păpădie, frunze de pătlagină, rădăcina de revent, flori de mușețel, frunze de coacăz negru, rădăcini de iarbă-roșie, frunze de rozmarin sălbatic, semințe de chimen, frunze de trifoi, frunze de coada-șoricelului, semințe de mărar, semințe de fenicul, frunze de coada-calului, frunze de cimbru, frunze de dentiță, fructe de mălin, măceșe.

Plantele enumerate mai sus au diferite proprietăți. În rândurile următoare vom reda o clasificare a plantelor medicinale folosite în gastroenterologie:

Plante cu proprietăți antimicrobiene: obligeana, aloe, siminoc, troscot, sunătoare, gălbenele, tei, menta, coacăze, rozmarin sălbatic, mărar, fenicul, cimbru, iarba-roșie, rostopască, salvie, eucalipt;

Plante care calmează durerea: obligeana, anason, boz negru, troscot, in, menta, rostopasca;

Plante cu proprietăți astringente: merișor, troscot, piper-de-baltă, stejar, sunătoare, frăguțe, talpa-gâștei, zmeura, vâsc, coacăze negre, rozmarin sălbatic, măceșe;

Plante cu proprietăți purgative: obligeana, aloe, mesteacăn, siminoc, merișor, valeriana, albăstrele, trifoi, iarbă-mare, sovirv, crușin, gălbenele, castan, urzică, tei, ienupăr, porumb, mentă, păpădie, pelin, mușețel, chimen, coada-șoricelului;

Plante cu proprietăți hemostatice: troscot, piper-de-baltă, stejar, porumb, talpa-gâștei, vâsc, traista-ciobănașului, scoruse, coada-șoricelului, coada-calului, mălin, măceș;

Plante cu proprietăți calmante: nalba-mare, in, podbal, patlagina, iarba-dulce;

Plante cu proprietăți antiinflamatoare: obligeana, nalba-mare, mesteacăn, boz negru, albăstrele, troscot, piper-de-baltă, iarba-mare, stejar, sunătoare, mușețel, iarba-dulce, rozmarin sălbatic, coada-șoricelului, cimbru, salvie;

Plante care stimulează regenerarea țesuturilor: aloe, gălbenele, sunătoare, urzică, cătina, pelin, iarba-dulce, rozmarin sălbatic, măceș, patlagina;

Plante cu proprietăți diuretice: aloe, boz negru, piper-de-baltă, crușin, fierea-pământului, castan, in, păpădie, chimen, trifoi;

Plante cu proprietăți antispasmodice: obligeana, siminoc, valeriana, sovirv, sunătoare, gălbenele, mentă, papadie, patlagina, talpa-gâștei, mușețel, iarba-dulce, rozmarin sălbatic, chimen, mărar, fenicul, cimbru, salvie;

Plante cu proprietăți de eliminare a viermilor intestinali: rodii, iarba-mare, trifoi, hamei, usturoi;

Plante cu proprietăți sedante: obligeana, valeriana, troscot, sovirv, galbenele, tei, talpa-gâștei, coada-șoricelului, hamei.

Trebuie să subliniem faptul că această clasificare este convențională în cea mai mare măsură. Aproape toate plantele au diferite proprietăți. Luând în considerație experiența medicinei populare, fitoterapia poate fi folosită cu succes în tratarea diferitelor afecțiuni ale organelor digestive, ale esofagului, în special ca terapie antirecidivă.

În practica medicală se vorbește despre reflux-esofagita la bolnavii cu rupturi ale orificiului esofagian al diafragmei. Principalele probleme de care se plâng bolnavii în aceste cazuri sunt arsurile repetate, durerile în cavitatea toracica. Diagnosticul nu poate fi dat decât după analize endoscopice și radiografii.

În cazul unei fisuri a orificiului esofagian sunt recomandate în mod obișnuit alimentele mărunțite (de patru-șase ori pe zi). Cina trebuie să fie ușoară, nu mai târziu de trei-patru ore înainte de somn. Bolnavii trebuie să doarmă cu partea superioara a trunchiului ridicată.

În aceste cazuri sunt prescrise apele minerale, mijloacele calmante si astringente, sedativele, preparatele antihistaminice. Sunt folosite de asemenea plantele care au aceste proprietăți.

Iată câteva amestecuri de plante recomandate în cazul afecțiunilor esofagului. Se amestecă semințe de fenicul, rădăcini de valeriană, frunze de mentă (în părți egale); 5 grame din acest amestec se pun într-un pahar de apă, se fierb 15 minute, se lasp la infuzat 40-50 de minute, apoi se strecoară; se administrează câte 200 de mililitri pe parcursul zilei, în șase-zece doze.

În același fel se pregătește o infuzie și din următoarele plante: semințe de in, rădăcini de iarbă-dulce, flori de mușețel (în părți egale). Același efect are și amestecul: rădăcini de nalba-mare și valeriană, frunze de cimbru, frunze de mentă (în părți egale).

Medicina populară recomandă în cazul afecțiunilor esofagului ceaiurile terapeutice din frunze de podbal (trei lingurițe de frunze la cinci pahare de apă); de mușețel (două lingurițe de flori de mușețel la șase pahare de apă); de salvie (două lingurițe de frunze la cinci pahare de apă). Ceaiul se bea călduț, în înghțtituri mici, cel mai bine stând în poziție orizontală.

În cazul în care bolnavului i s-a prescris un regim alimentar, se pot folosi în același timp și plantele medicinale. De exemplu, dulceața din mere și cătină, băutura răcoritoare din flori de gălbenele, băutura din stafide și frunze de patlagina, din măceșe si frunze de podbal, laptele cu brinza de vaci și decoct de salvie, iaurtul cu frunze de patlagina.

Scoarță de stejar – mijloc antiinflamator în stomatite.

Inflamarea mucoasei cavității bucale se dezvoltă ca urmare a unei traume, a unei infecții de natură bacteriană sau virală adesea însoțește unele boli infecțioase, hipovitaminoze, stări alergice. Pentru stomatite sunt caracteristice hiperemia (aflux de sânge într-o anumită regiune a corpului) si dureri ale mucoasei cavitatii bucale.

În cazul stomatitei însoțite de afte, pe mucoasa cavității bucale apar elemente dureroase cu forma rotundp, o culoare alb-cenușie și o zonă de hiperemie. Sunt posibile în acest caz creșterea temperaturii corpului, umflarea ganglionilor limfatici periferici, care devin astfel deosebit de dureroși. Destul de greu trec și formele hemoragice, ulceroase și ulcero-necrotice ale stomatitei. De multe ori, afecțiunea are o evolutie cronica recidivanta.

În cazul stomatitelor se efectuează o terapie locală (calmantă, antiseptică) desensibilizatoare și fortificatoare. Pentru calmarea durerilor și pentru spălături ale zonelor infectate sunt recomandate novocaina (în soluție cu concentrație 2-5%), lidocaina (în concentrație de 1-2%).

Dacă nu există semnele unei infectii secundare se pot folosi mijloace de tratament care au proprietăți antiinflamatoare și astringente (mușețel, frunzele de sunătoare, frunzele de salvie).

20 de grame de scoarță de stejar se pun într-un vas emailat, se adauga un pahar de apă fierbinte, se acoperă vasul și se lasă la baie de aburi 30 de minute, se lasă să se răcească 15 minute, apoi se strecoară. În decoctul obținut se adaugă apa până se ajunge la volumul de 250 de mililitri.

Această soluție se folosește pentru a face gargară de șase-zece ori pe zi. În aceleași scopuri se foloseste tinctura de sunătoare (30-40 de picături la un sfert de pahar de apă caldă) sau infuzia din frunze de salvie. Se poate pregăti și o tinctură de salvie în alcool etilic de 70 de grade, care se administreazp în doze de cite 40-50 de picaturi la o jumatate de pahar de apa.

Pentru gargară, în medicina populară sunt folosite extractul și uleiul eteric de mușețel (o linguriță la un pahar de apă caldă).

Rănile care apar în cavitatea bucală pot fi vindecate mult mai repede cu ulei de catina si măceșe.

Pentru calmarea durerilor de dinți – rădăcini de angelică.

Pentru gargară în cazul stomatitelor sunt cunoscute mai multe amestecuri de plante. Se amesteca flori de mușețel, frunze de salvie și mentă (câte trei părți), semințe de fenicul (o parte). 10 grame din acest amestec se pun într-un pahar de apă, se fierb 15-20 de minute, se lasă să se răcească până la temperatura camerei, se strecoară și se adaugă apă fierbinte până se obtine volumul initial. Foarte eficient este si urmatorul amestec de plante: frunze de salvie, radacini de nalba-mare, flori de siminoc (in parti egale). Se pregateste un decoct in acelasi mod ca si la prima reteta.

Rezultate deosebite în cazul stomatitelor dă și acest amestec: scoarța de stejar, frunze de sunatoare, frunze de salvie (în părți egale); decoctul se pregătește după rețeta de mai sus. În același mod se folosește și amestecul din scoarță de stejar, frunze de sovirv (câte patru părți), rădăcini de nalba-mare (o parte), rădăcini de iarba-mare (trei parti).

Medicina populară recomandă si urmatorul amestec cu proprietăți antiseptice si cicatrizante: flori de mușețel (doua parti), flori de galbenele, seminte de in, rădăcini de nalba-mare (câte trei părți), radacini de obligeana (o parte).

În cazul stomatitelor sint indicate și gargarele cu suc de aloe (amestecat cu apă în părți egale). Un efect deosebit este obtinut si cu ajutorul gargarei cu infuzie din radacini de obligeana; radacinile se pun la infuzat intr-un pahar de apa rece si dupa cinci ore se dau in clocot si se strecoara. În același scop poate fi folosita si radacina de nalba-mare: o lingură de rădăcini tăiate mărunt se pun într-un pahar de apa rece, se dau în clocot și se strecoara.

Nu întotdeauna, în cazul unei dureri de dinți pacientul se adresează medicului stomatolog. Durerea inceteaza in aceste cazuri cu ajutorul unei gargare cu infuzie călduță de salvie. Trebuie sa vă străduiți sa tineti cit mai mult timp posibil decoctul caldut în zona dintelui bolnav. Durerea de dinti inceteazașsi daca pe dintele bolnav, între gingie si obraz, se pune o bucată de grasime. In urechea de pe aceeasi parte cu dintele bolnav se poate pune putina patlagina.

Pentru calmarea durerii de dinți se poate mesteca rădăcina de angelică sau se poate picura puțin suc de angelică în dintele cariat. Durerile de dinți sunt calmate și printr-o gargară cu decoct de frunze de roinită.

În cazul stomatitelor recidivante, trebuie acordată o atenție deosebită cresterii rezistentei organismului. În acest scop se folosesc plantele care contin multe vitamine – măceșe, scoruse, catina, mușețel.

II.5. Mușețelul în alte afecțiuni

Consumul de ceai de mușețel previne durerile și crampele menstruale dacă este băut călduț, pe toată perioada menstruației, și chiar cu câteva zile înainte de aceasta.

Mușețelul are efect cicatrizant și este perfect pentru tratarea arsurilor și a zgârieturilor. Se face o infuzie din 100 ml apă și opt linguri de flori de mușețel, iar când se răcește se pun comprese pe zona rănită.

Tenurile uscate și iritate pot fi tratate cu ajutorul unor comprese călduțe cu ceai de mușețel. Pentru îndepărtarea cercurilor și a pungilor de sub ochi se pun comprese călduțe cu ceai de mușețel.

Pentru albirea pielii se fierb 200 ml de apă în care se adaugă trei linguri de flori de mușețel și se fac băi de abur – se stă deasupra recipientului care aburește, după care se clătește pielea cu ceai cald.

Efectul va fi mai puternic dacă în ceai se adaugă câteva felii de lămâie (lămâia nu este recomandată în cazul tenurilor sensibile sau iritate). De asemenea, florile de mușețel se pot utiliza sub formă de infuzie pentru clătirea părului blond – nu numai că îl va hidrata, dar îi va oferi și reflexe naturale, aurii.

Pruncilor li se poate da ceai de mușețel la orice indispozitie, mai ales contra crampelor și a durerilor abdominale (colici). El ajută și în balonări, diaree, erupții, dureri de stomac si secretii stomacale abundente, tulburări menstruale (cum ar fi amenoreea) și alte afecțiuni ale organelor pelviene, în insomnii, epididimită, febră, dureri de pe urma rănilor și dureri de dinți. Mușețelul are efect sudorific, calmant, antispasmodic, dezinfectant și antiinflamator în inflamații de tot felul, mai ales ale mucoaselor.

Extern, mușețelul se administrează sub formă de comprese și spălături în conjunctivie si alte inflamatii ale ochilor, in eruptii cutanate care provoaca mincarimi sau supuratii, ca gargara in dureri de dinți, precum și în spălarea rănilor. Când avem supărări, ar fi bine să bem de fiecare dată câte o ceașcă cu infuzie de mușețel. Foarte indicată este o perna uscată cu mușețel, aplicată caldă local.

Băile și spălăturile cu mușețel au un efect calmant, cu influență benefică asupra întregului sistem nervos. După boli grele sau stări de epuizare pacientul se va simți curând mai bine și linistit sufletește.

Guturailul si sinuzita se ameliorează repede dacă se inhalează vapori de mușețel. După un astfel de tratament trebuie stat, bineînțeles, la căldură. Uleiul de mușețel era folosit încă din antichitate ca frecție contra nevralgiilor și a reumatismului articular. La vechii egipteni, musetelul era considerat, datorita puterii sale de a scade febra, drept floarea zeului soare. Numele de Matricaria este derivat din latinescul „mater” = mama, deoarece mușețelul este utilizat în bolile mamelor și ale femeilor în general! În vechile cărți despre plante medicinale se poate citi că uleiul de mușețel alungă oboseala membrelor, iar mușețelul fiert în apă si aplicat pe vezica bolnavă calmează durerile.

Medicul naturist Johann Kunzle relatează despre o femeie din sat, numită vrăjitoarea mușețelului și foarte căutat de bolnavi; a ajutat cinci persoane cu auzul slab să-și recapete auzul, prăjind o ceapă-de-mare, Urginea maritima (care se cultivă în horticultură), în ulei de mușețel și picurând de mai multe ori uleiul cald în ureche. Această „vrăjitoare” făcea să se miște iarăși membrele paralizate, cu ajutorul fricțiunilor cu ulei de mușețel. Contra durerilor de ochi punea la fiert mușețel în lapte și îl aplica sub formă de comprese calde pe ochii închiși, care se vindecau curând.

În continuare, preotul Kunzle istorisește: „Un țesător nu mai putea dormi decât șezând; altfel avea senzația că se sufocă. Femeia l-a privit pe om drept în ochi și i-a declarat că el nu poate urina, ceea ce omul i-a confirmat, i-a spus să-și pregăteasca imediat o sticlă mare de vin pe care să-l fiarbă cu mușețel din care să bea, un pahar plin dimineața și unul seara. Urmarea a fost că a reușit să elimine o cantitate incredibilă de urină, mai întâi tulbure, apoi tot mai clară; în opt zile era vindecat”.

În multe cercuri mușețelul este considerat a fi un ceai ce favorizează somnul datorita proprietăților sale naturale, insuflând moleșeala. Ajută, de asemenea, și în tratarea bolilor digestive prin calmarea stomacului și a nervilor.

Numele din botanicapal acestei plante este Matricaria, derivat din termenul latin “matca/uter”, deoarece pe vremuri a fost folosit pentru tratarea unor afecțiuni ale femeilor. Mușețelul derivă și din vechea greacă și se traduce „măr de pământ”, asta referitor la aroma de fructe.

Precum multe ceaiuri și plante, mușețelul trebuie consumat fără a adăuga lapte, dar asta nu exclude adăugarea de miere, lămâie, tei, scorțișoară, etc. Amestecul de mușețel cu mentă administrat timp de 2 săptămani, 5 cești pe zi va ajuta la eliminarea substanțelor care produc spasme musculare si inflamatii.

Adăugând câteva picături de ulei de musetel în apa pentru baie vor elibera de tot stresul zilnic. Dacă se adaugă în baia de dimineață, atunci oferă bună sipoziție și energie toată ziua. Folosind un deodorant de cameră cu aromă de mușețel va adaugă o ambianță plăcuta întregii case.

Musetelul este tonic, bitter, stimulator, aromat, analgezic, antispasmodic si medicament pentru stomac. Este folosit in general pentru uz extern pentru a grabi vindecarea si a trata inflamatiile, iar cu uz intern pentru tratarea febrei, derajamente stomacale, anxietatea si insomnia. Se foloseste si in compozitia sampoanelor pentru luciul oferit parului.

Figură. Șampon de mușețel

Studiile clinice au aratat clar ca musetelul are un slab efect sedativ cand este administrat sub forma de ceai. Testele pe animale au demonstrat ca uleiul volatil de musetel, administrat pe cale orala iepurilor cu probleme la rinichi, au normalizat caracteristica uremica. Acest lucru demonstreaza ca musetelul se poate folosi in afectiunile rinichilor.

S-a dovedit ca mușețelul este folositor și în reducerea inflamațiilor în cazul artritei. De asemenea, relaxează mușchii încordați ai intestinelor.

Mușețelul este, în general, considerat sigur și nontoxic. Efectele secundare sunt rare. Nu se folosește tinctură sau ulei esențial de mușețel pe timpul sarcinii. Mușețelul poate crește efectele anticoagulante. Nu trebuie luat împreună cu medicamente sedative sau alcool.

Cei care sunt alergici la rugină sau la alte plante din familia Asteraceae trebuie să evite musetelul. Acesta poate interveni in coagularea sangelui, deci nu il folositi impreuna cu aspirina sau alte substante care au proprietati anticoagulante. Unora le poate provoca moleaseala. Iar in cantitati mari poate cauza stare de voma si gaze vomitative.

II.6. Preparate cu mușețel

Preparate medicinale: din mușețel se fac ceaiuri, macerate, creme, și multe preparate medicinale. De asemenea se pun săculeți cu mușețel și în apa în care facem baie.

Ceaiurile se folosesc cu succes pentru calmarea diverselor afecțiuni ale sistemului digestiv cum ar fi colitele, colicii, de asemenea este recomandat si pentru afecțiuni ale ficatului. Ceaiurile concentrate se folosesc pentru dezinfecția rănilor sau a arsurilor, pentru calmarea iritațiilor, pentru atenuarea conjunctivitelor.

Pe răni mai grave se poate pune chiar mușețel mărunțit și umectat care să aibă consistența unei creme.

Figură. Cremă de mușețel

Fiind un bun calmant muscular, preparate din mușețel se pot folosi și pentru a reduce efectele ridurilor, folosind uleiul de mușețel sau creme cu extract de mușețel.

Preparatele de musetel lansate pe piata de catre firma HOFIGAL sunt diverse, permitand o alegere in functie de afectiune si de indicatiile din prospect:

Ceai de musetel cu doze x 1,0 g (pentru infuzie)

Extract hidroalcoolic de musetel flacoane x 100 ml / l l;

Tinctura de mușețel – flacoane x 50 ml;

Extract uleios de mușețel – flacoane x 20 ml

Preparate care încorporează extracte de mușețel: BUCOPROTECT – gel pentru igiena bucală; PLANTINTIM – gel pentru igiena intimă, EPIFIN – gel după epilat.

Preparatele din mușetel elaborate prin procesarea tehnologică a florilor de musețel recoltate din culturi ecologice, au un conținut standardizat de principii active și o conservabilitate garantată, în limitele de valabilitate înscrise pe ambalaj, fabricația fiind monitorizata sub controlul laboratorului pe intreg „lantul de producție”.

Musetelul si preparatele sale sunt considerate sigure, fără contraindicații de către Comisia Germană, de Compendium Britanic, de prevederile suedeze ca și de reglementările SUA, fiind inclus în lista GRAS alcatuita de FDA.

Respectând principiul de bază „PRIMUM NON NOGERE”, colectivul firmei HOFIGAL informează consumatorii preparatelor de mușețel asupra limitelor acestei siguranțe pe baza cercetărilor actuale. Astfel, persoanele sensibilizate la plante din aceeasi familie ASTERACEAE (de expl. Crizantemele), pot dezvolta reacții alergice la mușețel.

Prezența accidentală a florilor de mușețel sălbatic, culese uneori din flora spontană de către culegatării insuficient instruiți, poate declanșa reactii alergice accentuate.

Aderarea Romaniei la UE implică pentru fitoterapia noastra o conformare a intregului lant de productie, incepand cu calitatea solului pentru culturi, a mediului respectiv, respectarea regulilor agriculturii ecologice, calificarea lucratorilor agricoli și monitorizarea chimică a intregului flux de producție etc.

Incidenta cazurilor de alergie la produsele de mușețel în Europa între 1887–1982 a fost numai de 5, cu marja de eroare caracteristică statisticilor.

Printre reacțiile secundare posibile la folosirea preparatelor din mușețel, în special la aplicațiile locale, sunt: conjunctivite alergice, iritatii si eritem al pielii, prurit, urticarie, apasare toracica, greutate in respiratie, greata și chiar senzație de vomă.

În Germania, consumatorii preparatelor din mușețel sunt atentionati asupra acestor riscuri, in Franta autoritatea medicamentelor recomandă întreruperea tratamentelor cu mușețel daca reacțiile secundare persistă mai mult de doua zile.

Interacțiuni cu medicamente:

Nu se asociază cu preparate conținând derivați ai cumarinelor (de tip TROMBOSTOP/SINTROM), deoarece acționează sinergic cu compusii cumarinici din mușețel.

Trebuie menționat faptul că un consum intern prelungit al preparatelor cu mușețel poate produce efecte cumulative. Astfel, se recomandă folosirea judicioasă si prudenta a preparatelor din mușețel, pe baza unei îndrumări de specialitate.

Ceaiul de musetel este cunoscut pentru calitățile sale antiseptice și bactericide, dar poate fi folosit si pentru calmarea spasmelor mușchilor stomacului provocate de gastrite. De asemenea, ceaiul de mușețel poate fi folosit si în tratarea abceselor dentare, gingivitelor, hemoroizilor, conjunctivitei, durerilor de gat, gripei, durerilor menstruale, reumatismului sau sinuzitelor.

Pentru o eficiență și mai rapidă, florile de mușețel pot fi folosite în amestec cu alte plante medicinale, printre care se numără coada-șoricelului, pelinul, menta sau sunătoarea. Ceaiul obtinut dintr-un astfel de amestec se recomandă în tratarea gastritelor și enteritelor.

Pentru prepararea ceaiului de mușețel aveti nevoie de 150 de grame de flori de mușețel la jumatate de litru de apa. Daca optati pentru amestecul mai multor plante medicinale, folositi un amestec de aproximativ 200 de grame la o jumătate de litru de apă. Mușețelul si produsele naturiste din mușețel pot fi consumate cu încredere și în cantități mari deoarece nu au reacții adverse asupra organismului.

Mușețelul se utilizează sub formă de tinctură, extract fluid și mai ales infuzie. Preparatele cu mușețel sunt folosite în tratamentul astmului bronșic, al reumatismului, eczemelor, rănilor, inflamațiilor etc. Ele sunt utilizate mai ales pentru efectul lor antiinflamator și spasmolitic. De asemenea, mușețelul se mai utilizează în tratarea gastritelor alergice și a ulcerelor, deoarece normalizează secreția acidului clorhidric în stomac. Planta acționează și asupra colitelor sau în inflamații intestinale diverse.

Uleiul volatil din mușețel prezintă o acțiune calmantă asupra sistemului nervos central, are proprietăți dezinfectante și antiinflamatoare, stimulează secreția gastrică și pofta de mâncare. În ultimul deceniu, uleiul volatil obținut din mușețel este utilizat frecvent în industria cosmetică, pentru prepararea pastelor de dinți, a săpunurilor, a șampoanelor, a diferitelor creme, precum și în industria parfumurilor.

Figură. Săpun de mușețel

Mușețelul are și o acțiune antinevralgică ușor sedativă nervoasă. De asemenea, el ajută la vindecarea rănilor și mai ales a arsurilor deoarece grăbește refacerea pielii.

Substanțele mucilaginoase din compoziția mușețelului acționează asupra intestinului întârziind absorbția sau prelungind acțiunea asupra mucoasei intestinale a medicamentelor ingerate în același timp.

Mușețelul este prima plantă care se indică copiilor. O jumătate de linguriță de flori se pun la o cană de apă și fierb 5 minute. Are efect rapid antiseptic, antiinflamator în special în abcese dentare, afte bucale, stomatită, amigdalită, faringită, balonări, diaree, colici și enterocolită (se poate în acest caz asocia cu mentă) sau dureri de cap de origine digestivă.

Compoziție chimică: se folosesc florile de mușețel Flores Chamomillae. Substanțele minerale sunt prezente în florile de mușețel în proporție de 8-10%.

Principiul activ este uleiul volatil, care este sintetizat în florile tubulare. Uleiul proaspăt obținut este de culoare albastră, cu gust amărui și miros caracteristic. Conținutul variază în funcție de proveniență, între 0,30-1,50%.

Componenții uleiului volatil sunt formați din hidrocarburi monoterpenice și mai ales sescviterpenice, precum chamazulenele, care nu preexistă în inflorescențe și care provin din lactone sescviterpenice guaianolidice, denumite prochamazulene (matricina și matricarina. Prin antrenare cu vapori, acestea își deschid inelul lactonic și trec în acid chamazulen-carbonic, care se decarboxilează și trece la rândul lui în chamazulenă.

Figură. Exemplu de unguent pe bază de mușețel

În uleiul volatil se mai găsesc farnesen, cadinen, mircen, tetra terpinen, alcooli sescviterpenici, alfa bisabol și oxizii lui, A, B, C, alfa bisabolonoxid, farnesoid.

Moduri de folosire:

Pulberea – planta se macină fin cu râșnița de cafea și apoi se cerne cu sita fină (de făină albă). Se pune într-un borcan cu capac. Nu se păstrează mai mult de 3-5 zile, pentru că își pierde proprietățile. Se ia câte 1 linguriță sub limbă, se ține 10 minute, apoi se înghite cu puțină apă. Se ia de 3-4 ori pe zi, cu 15 minute înainte de mese.

Infuzia internă – se pun 2 lingurițe de plantă în 250 ml apă clocotită. Se acoperă 10 minute după care se strecoară și se pot consuma 2 căni pe zi.

Infuzie pentru baie – se pun 100 g flori de mușețel într-un săculeț de pânză și se cufundă pentru 10 minute în apă clocotită. Cu infuzia rezultată se vor face băi generale în afecțiunile pielii.

Infuzia externă – se pun 30 g flori la 500 ml apă clocotită. Se vor lăsa timp de 10 minute acoperite, după care se strecoară. Infuzia se va folosi la spălături în afecțiunile externe.

Comprese cu flori – florile de mușețel se pun în apă clocotită timp de 10 minute. Se strecoară apoi și se pun în pansamente.

Cataplasme – planta se macină cu râșnița de cafea, după care se amestecă cu puțină apă cât să se poată realiza o pastă. Pasta se va întinde în strat subțire pe un pansament și se aplică apoi extern. Pansamentul se schimbă la 24 h.

Decoct – 2 lingurițe de flori se fierb pentru 5 minute, apoi strecurate se vor aplica pe piele în afecțiunile de mai sus.

Inhalații – 1 litru de apă fiartă se toarnă peste 4 linguri de flori de mușețel. Se lasă apoi să fiarbă, acoperind oala cu un prosop. Prosopul va fi așezat apoi sub bolnav. Se vor face inhalații cu aburul degajat de la această fiertură. Se indică în afecțiuni respiratorii sau în insomnii.

Uleiul – se pun 50 g flori mărunțite în 250 ml ulei de floarea-soarelui. Se vor ține apoi timp de 3 ore pe baia de apă, după care se vor strecura. În cazul în care se dorește a se face o cremă se va adăuga la acest ulei și ceară de albine (aproximativ 50g). Se pun din nou pe baia de apă, după care se va lua de pe foc. Se amestecă în permanență pentru că are tendința de stratificare. Uleiul se poate folosi și intern luat câte o linguriță dimineața pe nemâncate în afecțiunile gastrice.

Concluzii

Statisticile O.M.S. din ultimii 10 ani apreciază că în țările în curs de dezvoltare plantele medicinale reprezintă cca. 80% dintre alternativele de tratament. în țările avansate 1/3 din medicamente sunt de origine vegetală, cele mai multe pentru terapia afecțiunilor cardio-vasculare, digestive, respiratorii etc. tendința în viitor este de a promova tot mai mult politica medicamentelor de origine vegetală, pure nepoluate, și integrabile în organism.