Microorganismele

Introducere

„Microorganismele care reprezintă obiectul de studiu al microbiologiei alcătuiesc un grup vast și eterogen, ca morfologie, activitate biologică și poziție sistematică având drept caractere comune dimensiunile microscopice care le fac invizibile cu ochiul liber, organizarea în general unicelulară și structura internă relativ simplă” (Zarnea G., 1983).

Microbiologia este o știință care nu s-a dezvoltat până în a doua parte a secolului al XIX-lea.

Un călugăr, A. Kircher, a fost prima persoană ce a făcut referire la rolul microorganismelor din alimentele alterate dar descrierile acestuia nu erau precise și nu au fost acceptate pe scară largă.

Primele descrieri exacte ale microorganismelor s-au făcut când Antony van Leeuwenhoek a inventat un microscop cu un singur obiectiv, acesta era un negustor olandez și microbiolog autodidact.

Victor Babeș (1854-1926) este fondatorul microbiologiei românești, acesta împreuna cu Victor Cornil a redactat primul tratat de bacteriologie din lume. El a a descoperit și descris peste 40 de microorganisme patogene (babeșii). A fost primul cercetător care după Pasteur a intuit importanța antagonismului bacterian și antibiozei în terapeutica medicală și a prevăzut posibilitatea preparării cu ajutorul microorganismelor a unor compuși cu acțiune antimicrobiană, antibioticele. Babeș a fost primul care a studiat posibilitatea imunizării pasive, introducând pentru prima oară la noi în țară, seroterapia în difterie.

Microbiologia medicală se ocupă cu studiul microorganismelor care determină la om infecții locale sau generale. Aceasta este o știință complexă ce prezintă mai multe subdiviziuni printre care: bacteriologia ce se ocupă cu studiul bacteriilor; virologia se ocupă cu studiul virusurilor; micologia stiudiază ciupercile inferioar, etc.

Infecțiile digestive sunt unele dintre cele mai frecvente probleme cu care ne confruntăm mai ales în sezonul cald.

Raporturile naționale continuă să semnaleze Salmonella spp. ca un important agent etiologic al infecțiilor.

Salmoneloza umană continuă sa fie o problemă majoră, atât ca morbiditate cât și din punct de vedere economic.

Acestea fiind spuse consider că incidența infecților digestive în județul Arges este un subiect actual ce merită dezbătut.

I. Considerații teoretice

I.1. Agenții bacterieni implicați în infecții ale aparatului digestiv

Familia Enterobacteriaceae este catalogata ca fiind cea mai mare grupare taxonomică de interes medical. Această familie cuprinde organisme patogene pentru om, cum ar fi Salmonella, Shigella, Yersinia și bacterii cu habitat intestinal întâlnite la om și la animale.

Această familie bacteriană este alcătuite din multe specii de bacili Gram-negativi, nesporulați, mobili sau imobili, ce se cultivă ușor pe medii de cultură simple, fermentează glucoza. Sediul obișnuit al acestor germeni este în intestinul uman și al animalelor.

Bacteriile din familia Enterobacteriaceae au fost și sunt larg implicate în patologia infecțioasă.

Este important de menționat faptul că afecțiunile digestive domină patologia Enterobacteriaceae – lor și mai trebuie punctat următorul lucru: cadrul ecologic intestinal, prin numărul mare de organisme este un mediu în care pot apărea modificări genetice rar întâlnite în natură.

Printre cele mai cunoscute bacterii (bacterii ce nu aparțin neapărat familiei Enterobacteriaceae) implicate în infecția aparatului digestiv se numără următoarele:

Salmonella spp.;

Shidella spp.;

Escherichia

Klebsiella spp.;

Yersinia enterocolitica;

Citrobacter spp.;

Proteus spp.;

Vibrio cholerae și alți vibrioni;

Pseudomonas spp.;

Bacillus cereus;

Campylobacter jejuni;

Clostridium perfringens și Clostridium difficile;

Clostridium botulinum

Staphylococcus aures, etc.

I.1.1. Genul Salmonella

Kberth și Koch au remarcat în anul 1880 în foliculii limfatici necrotici de la decedații de febră tifoidă, un bacil incriminat în etiologia bolii, pe care ulterior Gartner reușește să-l cultive.

În anul 1885, Salmon și Smith izolează Bacillus choleraesuis de la porcii cu pestă, prima toxiinfecție alimentară în Germania este descrisă în anul 1888 de către Gartner, cu 58 de îmbolnăviri în urma consumului de carne de vită și numește acest microorganism numele de B. enteritidis.

Lignierés separă pasteurele de grupul de bacterii descris de Salmon în anul 1900 și desemnează un nou gen ce aparține grupei de bacterii intestinale Gram negative căruia îi atribuie numele Salmonella în onoare medicului veterian american, Daniel E. Salmon, care a participat la cercetăriile inițiale. Termenul atribuit de Lignierés se generalizează în după 1934 când S. cholerae suis a fost recunoscută ca specie tip.

În România Babeș descrie în anul 1905 prima salmoneloză (o toxiinfecție alimentară determinată de carnea de miel).

Pe baza studiilor referitoare la structura antigenică ale lui Andrews, în 1921-1924, White propune prima schemă de identificare antigenică, extinsă ulterior de Kauffmann, ce este cunoscută astăzi ca schema Kauffmann-White.

Genul Salmonella conține bacili Gram negativi, mobili cu cili peritrichi (cu excepția bioserotipurilor S. galinarum și S. pullorum care sunt imobile). Nu formează capsulă dar fac excepție unele culturi de S. paratypi B, S. typhimurium și altele, bogate în antigen M (polizaharidic de înveliș) care dezvoltă culturi mucoide.

Salmonelele se prezintă sub forma unor bastonașe lungi de 2-4μm și groase de 0,4-0,6 μm.

Conținutul în guanină și citozină al ADN-ului este de 50% (determinat prin analiză biochimică, Hill, 1966).

I.1.1.2. Taxonomie și habitat

În prezent există mai multe clasificări pentru microorganismele ce aparțin genului Salmonella. Una dintre clasificările acceptate (Ewing) grupează genul în 3 specii și anume S. typhi (patogenă doar pentru om), S. chloerae suis (patogenă la porc, ocazional și la om) și S. enterica (produce boli diareice la om și la animal, cu aproximativ 2000 de serotipuri). Este încă bine cunoscută schema de identificare serologică (Kauffmann-White) care s-a dovedit a fi un instrument de neînlocuit în practică (Tabelul I.1.). Subcomitetul internațional pentru Salmonella a recomandat să se păstreze numele date până la anul 1966, în mod curent preferându-se termenul de „serotip” sau „bioserotip” în loc de „specie”. S-a hotărat ca speciile ce vor fi descrise după 1966 care vor aparține biochimic subgenului I, să fie denumite după sistemul nomenclaturii lineene (cu un nume) iar cele din subgenurile II, IV și V să fie specificate numai prin denumirea de gen Salmonella urmată de indicarea structurii antigenice, de exemplu Salmonella: 6, 7; Z; Z6).

Tabelul I.1.

Câteva exemple din clasificarea salmonelelor după schema Kauffmann-White

Urmează grupele I-Z, apoi alte grupe numerotate 51-61.

Clasificarea completă se găsește în lucrarea lui F. Kauffmann: Serological Diagnosis of Salmonella-species, Munksgaard, Copenhaga, 1972.

Clasificarea speciilor din genul Salmonella a fost și rămâne controversată. În anul 1988 pe baza propunerilor făcute de La Minor și Popoff colectivul OMS de Cercetări pentru Salmonella a elaborat o nouă nomenclatură a speciilor din genul Salmonella.

Clasificarea propusă admitea existența a două specii: S. enterica și S.bongori.

Salmonelele sunt foarte răspândite în natură, toate serotipurile cunoscute fiind parazite pentru om și animale. Acestea au fost izolate de la insecte, reptile, păsări, mamifere și mediul înconjurător: ape de suprafață, sol, alimente, furaje, etc. Circuitul salmonelelor în natură constituie un flux permanent activat (mai ales în anotimpurile calde din zonele temperate sau în zonele cu climă caldă) deoarece se pot multiplica în alimente, furaje și chiar în mediul înconjurător.

Salmonezele prezintă o caracteristică ecologică deosebită ce constă în capacitatea lor de a se menține în formă comensală, în special în conținutul intestinal sau sub formă de parazit în țesuturile și organele diferitelor specii. O schema sugestivă privind circuitul salmonelelor în natură este prezentată de Bărzoi (Fig. I.1.).

Figura I.1. Circuitul salmonelelor

Veriga alimentară reprezintă calea esențială de pătrundere a salmonelelor la om. Deficiențele igienico-sanitare cât și cele sanitar veterinare care apar pe parcurs, ca și vectorii (insecte, rozătoare), sporesc potențialul de difuzare al circuitelor alimentare-om și furaje-animal.

Apele de suprafață (inclusiv cele potabile) sunt contaminate fie directde către om și animale, fie indirect.

Lipsa specificității de gazdă pentru majoritatea serotipurilor și rezistența în mediul extern amplifică verigile și factorii responsabili de circulația salmonelelor în natură.

Nu există ecosistem în natură în care salmonelele să nu fie prezente.

Trebuie specificat faptul că nu toate tipurile de salmonele sunt la fel de răspândite sau frecventate. O parte din ele sunt ubicuitare, altele au un caracter regional dar pot fi răspândite într-un alt loc prin transporturi de alimente contaminate.

Până în 1980, în România, au fost identificate aproximativ 164 de serotipuri.

I.1.1.3. Caractere de cultură și coloniale

Salmonele se dezvoltă în limite mari de temperatură (2-54°C) și un pH ce variază între 4 și 9,5 cu un optim de 6,5-7,5.

Sunt germeni aerobi și facultativi anaerobi. Cresc pe medii de cultură simple (bulion, apă peptonată, geloză nutritivă, etc.). Se pot disocia in forme „S” și forme „R”.

Pe mediile nutritive simple salmonelele se dezvoltă cu ușurință formând în medii lichide și în medii solide culturi de tip S sau R.

În mediile nutritive lichide formele „S” dezvoltă culturi omogene, ce tulbură uniform bulionul, fără depozit sau peliculă. Formele „R” determină o turbiditate scăzută, culturile prezentând depozit și peliculă (de obicei incompletă).

Pe agarul înclinat se remaracă disocierea coloniilor în formele S, R și M.

Formele „S” sunt rotunde, lucioase, cu margini regulate, ușor emulsionabile. Formele „R” apar mai rar și sunt rugoase, cu margini neregulate, iar cele de tip „M” sunt mai mari, cu centrul ombilicat și marginile cu aspect mucoid. Unele tulpini formează colonii pitice.

Există anumite serotipuri ce cresc pe mediile nutritive simple, determinând colonii mici, transparente care își schimbă puțin dimensiunile și forma după o incubare prelungită de 2-3 zile: S. paratyphi A, S. abortus ovis, S. typhi suis, S. sendai și S. pullorum.

S. typhi poate dezvolta uneori colonii mici care revin la forma „normală” prin trecerea pe medii ce conțin lichid de ascită 10% sau tiosulfat de Na(5H2O) (0,1%). Tulpinile ce provin din culturi mici de S. typhi au un comportament exoenzimatic nemodificat și aglutinează cu serul O: 9,12. Ele nu aglutinează însă cu serurile d. și Vi. Trecerea la forma „normală”se însoțesc de redobândirea H și Vi aglutinabilității.

Pe mediul neselectiv geloză sânge salmonelele se dezvoltă de obicei fără producere de hemoliză.

Pentru izolare și identificare se folosesc medii de cultură speciale, diferențiale sau selective.

Pe mediile de izolare, mai exact mediile selective având numai lactoză în sistemul indicator ele formează colonii lactoză negativ (nefermentative) reprezentative: necolorate, semitransparente, bombate uneori cu centrul negru (pe mediile ADCL și IM la 48 ore) provocând o ușoară alcalinizare a mediului (Fig. I.2.).

Figura I.2. Salmonella spp., Geloză lactoză

Colonii S, lactozo-negative (URL-1)

Pe acele medii selective care în afară de lactoză conțin și zaharuri aspectul coloniilor este diferit respectiv: sunt roșii închis pe geloză XLD (Fig. I.3.), albastru închis cu centrul uneori negru pe agar HE și roșii aprins virând mediul în roșu pe AVB.

Figura I.3. Salmonella spp. pe mediul XLD agar după o creștere de 24 ore (URL-2)

Pe geloza Wilson-Blair coloniile sunt particulare la 48 de ore: negre, opace, cu suprafața rugoasă și marginile neregulate prezentând un halou negru cu luciu metalic (Fig. I.4.). Unele tulpini de S. typhi ca li suspensiile dense din alte serotipuri determină colonii mici, verzui cu marginile și suprafața ușor rugoase și fără halou, colonii de tip „R”.

Trebuie evidențiat faptul că pe mediile slective, toate salmonelele formează culturi lactoză-negative care pot fi ierarhizate astfel:

– slab selective: agar-lactoză-săruri biliare (MacConkey); eozină-albastru de metilen (Levin);

– moderat selective: agar-dezoxicolat-citrat lactoză (Leifson); agar-bilă-albastru de bromtimol (Istrate Meitert); agar săruri biliare și propilenglicol (Rambach);

– înalt selective: agar-sulfură de bismut (Willson-Blair), agar verde briliant;

Figura I.4. Salmonella typhi pe mediul Wilson Blair (URL-3)

I.1.1.4. Caractere biochimice

Caracteristici definitorii pentru genul Salmonella sunt următoarele: producerea de H2S, creșterea pe citrat (Simmons), decarboxilarea lizinei, argininei și ornitinei ca și incapacitatea de a produce urează, fenilalanindezaminază și indol, absența fermentării lactozei, zaharozei și adonitolului. De asemenea, salmonelele nu produc acetoină (Voges-Proskauer-negativ), determină pozitivarea roșului de metil și fermentează manitolul, sorbitolul și glucoza cu producere de gaz (Tabel I.2.).

Kauffmann a studiat comportamentul biochimic al unui număr mare de serotipuri în urma acestei cercetări a definit 4 grupe distincte pe care le-a numit subgenuri pe care le-a numerotat I-IV, iar Le Minor a descris ulterior și cel de-al V-lea subgen.

Pentru punerea în evidență a caracterelor biochimice se pot folosii mediile multitest convenționale (TSI, MIU, MILF) sau galeriile multi-test (API 10 S, API 20 E, API Rapid 20 E sau alte variante) (Tabel I.3.), (Fig. I.5.).

Tabel I.2.

Reacții biochimice caracteristice genului Salmonella

Legendă: – reacție negativă;

+ reacție pozitivă;

(+) reacție tardiv pozitivă;

d diferite reacții.

Tabel I.3.

Identificare biochimică pe baza proprietăților exoenzimatice ale genului Salmonella

Legendă: – reacție negativă;

+ reacție pozitivă;

(+) reacție tardiv pozitivă.

Figura I.5. Salmonella spp. – caractere biochimice (URL-4)

Legendă: 1. TSI: G+, L-, Z-;

2. SIM: H2S, I-, M+;

3. Uree: -;

4, Simmons: +.

I.1.1.5 Caractere antigenice și de patogenitate

Salmonelele dețin trei categorii principale de antigene:

– antigene somatice „O”;

– antigene flagelare „H”;

– antigene de suprafață „Vi”.

Acestea sunt poziționate în celula bacteriană, astfel: la suprafață, se găsește antigenul „Vi”, iar limitrof acestuia, spre interior, antigenul „O”, iar antigenul „H” intră în structura flagelilor.

Antigenele somatice „O” sunt alcoolorezistente, termostabile, fiind reprezentate de complexul lipopoliglucidic din membrana externă a peretelui celular. Aglutinarea „O” are un aspect granular fiind inhibată de formol în concentrație de 0,5%. Antigenele „O” se notează cu cifre arabe. După semnificația lor diagnostică acestea se divid în antigene majore cu specificitate de serogrup și antigene minore, comune mai multor grupe.

Antigenele flagerare „H” sunt reprezentate de flageline (proteinele structurale ale flagelilor). Sunt termolabile, puternic antigenice și au o greutate moleculară de 40 Kdal. Aglutinarea „H” are un aspect floconos și nu este inhibată de formol.

S. pullorum și S. gallinarum nu dețin antigene „H” deoarece sunt imobile.

Un număr limitat de salmonele (S. typhi, S. enteritidis) sintetizează un singur antigen „H” și se numesc monofazice. Majoritatea salmonelelor produc însă două categorii de antigene (H1 și H2) fiind considerate difazice. Acest fenomen a expus în 1929, de către Andrewes și poartă numele de variație de fază. Antigenle H1 definesc serotipul iar antigenele H2 sunt nespecifice.

Antigenele de suprafață „Vi” au fost identificate și descrise pentru prima data la S. typhi, izolată de la bolnavii cu febră tifoidă. Mai târziu au fost identificate și la S. paratyphi și la S. dublin.

În 1972, Edwards constată prezența antigenului Vi la S. paratyphi C, izolată de la porc. Antigenul Vi previne aglutinarea cu seruri anti „O” prin modul în care este situat, mai exact la exterior antigenului „O” pe care îl maschează. El alcătuiește substratul pentru fixarea bacteriofagilor Vi folosiți în lizotipie care au o importanță majoră în epidemiologie.

Salmonelele care prezintă antigenul „Vi” sunt rezistente la fagocitoză și au o virulență mai mare.

La salmonele a fost descris și un antigen de înveliș „M”, inițial la tulpinile mucoide de S. paratyphi B, iar apoi și la alte serotipuri.

Formula antigenică rezidă din notarea tuturor antigenelor ce intră în structura unui serotip dat. Notarea se face începând cu antigenele somatice, urmată de antigenele flagelare de faza întâi și antigenele flagelare de faza a doua. La salmonelele care prezintă antigene Vi, acesta se notează după ultimul antigen somatic. De exemplu, S. typhi are formula antigenică 9, 12, Vi:d.

Grupele serologice sunt constituite pe baza structurii antigenice somatice. Grupele mai vechi au fost notate cu literele mari ale alfabetului de la A la Z, iar cele mai recente cu numere arabe.

Toate salmonelele dintr-o grupă sunt caracterizate printr-unul sau mai multe antigene majore comune, considerate antigene de grupă.

Salmonelele au grade diferite de patogenitate acestea variind în funcție de serotip. În tabelul Kauffmann-White, figurează numeroase serotipuri, al căror rol patogen este încă necunoscut. Salmonelele putându-se multiplica în organism, extracelular dar și intracelular. Imunitatea față de salmonele este mediată celular și este subordonată imunoglobulinelor netransferabile pe cale placentară.

Orice infecție cu salmonele induce o imunitate specifică de serotip. Într-un organism imunizat antisalmonelic macrofagele nu permit multiplicarea intracelulară a germenilor.

Salmonelele își datorează patogenitatea, atât virulenței, cât și toxicității. Acestea dețin mai mulți factori de virulență, care ușurează invazia celulelor non-fagocitare, supravițuirea în mediul intracelular și replicarea în interiorul celulei gazdă.

După ingestia microorganismului, următoarea etapă a procesului patogen este reprezentată de penetrarea epiteliuliu intestinal. O dată pătrunse, aceste celule, bacteriile sunt incluse în vacuole intracitoplasmatice delimitate de o membrană.

Salmonelele virulente supravițuiesc și se multiplică în aceste vacuole și în final lizează celulele gazdă și diseminează în organism.

Supraviețuirea salmonelelor în interiorul incluziilor necesită blocarea fuziunii între fagozomi și lizozomi. Concomitent, prin depolarizarea barierelor epiteliale, salmonelele lezează integritatea joncțiunilor intercelulare, fenomen ce se transpune prin favorizarea leziunilor citotoxice ale celulelor epiteliale.

Salmonelele nu au nevoie de mobilitate sau de fimbrii pentru a putea invada celulele eucariotice și a adera la ele.

Pentru invazie este indispensabilă sinteza proteică „de novo”, care este reglată de concentrația scăzută în oxigen, de faza de creștere sau de suprafața celulelor epiteliale.

Virulența este principalul mecanism de agresiune și constă în capacitatea de a se atașa, a se multiplica și a invada peretele intestinal. Atașarea salmonelelor la enterocit are loc cu ajutorul fimbriilor a adezinelor de suprafață și hemaglutininelor sau prin peptidele induse de enterocit.

Supravițuirea și înmulțirea salmonelelor în celula gazdă, este un al element important al virulenței deoarece constă în răspândirea bacteriilor și declanșarea mecanismului inflamației.

Plasmidele de virulență cu specificitate de serotip (PSS) simulează bacteria purtătoare la o multiplicare rapidă, depășind posibilitățile de apărare ale gazdei.

Salmonelele își arată toxicitatea prin elaborarea de exo și endotoxine.

Exotoxinele își manifestă activitatea prin activarea complementului ce are ca efect citoliza, eliberarea de mediatori vasoparalitici TNF (tumor necrosis factor), factorul de coagulare intravasculară și prin efectul pirogen.

Endotoxinele induc manifestări digestive, vasculare, renale și corticosuprarenale.

Salmonelele intră în organismul uman pe cale digestivă. În cazul în care acestea se găsesc în cantități foarte mari, în alimentele ingerate, cauzează o inflamație a mucoasei tubului digestiv: gastroenterită, de la formele cele mai ușoare până la cele mai grave de tip holeriform.

Salmonelele se pot înmulții în intestin; unele intră în formațiunile limfatice intestinale, unde se pot multiplica, reversându-se apoi în sânge, realizând bacteriemii trecătoare cu diverse localizări.

Diferite tipuri de salmonele au însușiri patogene variate pentru om, cele mai puțin patogene provocând infecții asimptomatice pe când cele cu putere majoră de invazie au tendința de a provoca speticemii.

I.1.1.6. Sensibilitatea la factorii externi

Salmonelele prezintă o rezistență destul de mare la acțiunea factorilor fizici, chimici și biologici.

Având în vedere faptul că salmonelele sunt organisme nesporulate acestea sunt puțin rezistente la căldură. La aproximativ 60°C culturile mor în 15-20 minute iar la 100°C în 5-7 minute. S. senftenberg (una dintre cele mai termorezistente salmonele cunoscute) a rezistat 12 minute la o temperatură de 65,5°C. Temperaturile situate între 10-35°C permit supravițuirea pe o pe o lungă durată de timp, supravițuire dependentă de alți factori de mediu.

Supravițuirea în alimente variază de la 10 zile până la 180 în concordanță cu concentrația în săruri și pH.

În cazul în care are loc o congelare subită aceasta determină o reducere considerabilă a numărului de salmonele viabile (până la 90%) în primele zile.

La un pH cuprins între 6 și 8,2 salmonelele tind să crească și să se dezvolte bine în schimb pH-urile acide sub 3,5 nu conferă multe ore de supravițuire (6-12 ore). În sucurile acidem de fructe ori tomate unde pH-ul variază între 2,3 și 4,4 acestea au supravițuit între 6 ore și 10 zile. La pH-urile peste 9 dezvoltarea este inhibată.

Dezinfectantele: sublimatul 1/1000, fenolul 5/1000, formolul 5/1000 le omoară într-un interval ce variază între 30 minute-1-2 ore.

Concentrațiile saline ce depășesc 8% nu permit creșterea salmonelelor. În saramura ce conține 30% NaCl acestea sunt omorâte în 7 zile.

Sărurile biliare, dezoxicolatul de Na, ca și coloranții din grupa trifenil metanului (verde brillan, cristal violet, fucsină) au o acțiune inhibitoare mult mai redusă decât asupra altor bacterii.

Antibioticele și chimioterapicele active pe bacteriile gram negative au o acțiune bacteriostatică ori bactericidă și asupra salmonelelor. S. typhi este sensibilă la cloramfenicol, cotrimoxazol și ampicilină. Celelalte serotipuri de salmonella mai frecvent întâlnite la om sunt sensibile în procent ridicat la tetraciclină, polimyxină E, cotrimoxazol, ampicilină și într-un grad mai redus la carbencilină, cefalosporină, kanamicină și gentamicină.

Utilizarea antibioticelor și chemioterapicelor creează cu ușurință tulpini rezistente față de acestea. Explicația fenomenului constă în existența factorului plasmidic „R” care se transferă cu ușurință de la o bacterie la alta prin gene extracromozomale, fenomen cunoscut sub numele de „R-infecție” (R. M. Mânzat).

I.2. Infecții digestive

Infecțiile digestive sunt larg răspândite în populație, ocupând un loc important în morbiditatea generală. Ponederea mare pe care o au aceste boli în patologia generală, interacțiunile lor cu factorii de mediu și de alimentație, fac necesară cunoașterea lor în stadiile cât mai incipiente. Jucând un rol important în nutritția organismului, aparaul digestiv este cunoscut tradițional prin bolile acute infecțioase și mai puțin prin bolile sale cronice.

Bolile transmsibile ca și toate bolile contagioase, sunt provocate în marea lor majoritate de germeni invizibili cu ochiul liber. Aceste organisme care au dimensiuni foarte mici, au fost denumite microbi – (micros – mic, bios – viață), constiuind o lume aparte, foarte variată, a cărei existență a fost dezvăluită o dată cu construirea primului microscop.

Infecția este definită ca fiind pătrunderea germenilor patogeni în organismul uman sau animal, înmulțirea lor în celule și reacția organismului față de aceștia.

Declanșarea infecției depinde de trei factori: agentul patogen, gazda invadată și condițiile de mediu.

Din punct de vedere etiologic infecția digestivă poate fi:

– bacteriană (Salmonella, Shigella, E. coli, Campylobacter);

– virală (V. norwalk, rotavirus, adenovirus);

– parazitară (lambliază, kryptosporidium);

– toxică (ciuperci, fructe de mare, metale grele).

Microorganismele ce cauzează infecțiile digestive pot avea diferite mecanisme:

– mecanism noninvazic: enterotoxine, ce împiedică absorbția din lumen și determină secreția de apă și electroliți (V. cholerae, E. coli);

– mecanism invazic: germenii penetrază mucoasa digestivă și determină ulcerații, sângerări și exudat bogat în proteine, apă și electroliți (Shigella, Salmonella, E. coli);

– infecții sistemice provocate de: Salmonella, E.coli, Yersinia și Campilobacter.

Infecțiile digestive pot fi încadrate astfel:

– boli diareice infecțioase;

– febra tifoidă;

– hepatite virale acute.

I.2.1. Salmoneloze

Prin termenul de salmoneloze se înțeleg infecțiile produse de cele peste 2 200 de serotipuri (serovars=variante serologice) ce aparțin genului Salmonella, capabile de a produce boli cu variate tablouri clinice, la om și animale. În marea lor majoritate, salmonelozele sunt infecții comune omului și animalelor.

Toate salmonelele sunt potențial patogene pentru om, indiferent de sursa de infecție (extraumană sau umană).

Salmonelozele se numără printre bolile infecțioase cele mai răspândite ale omului.

Rezervorul de salmonele este, în cea mai mare parte extrauman (variate animale domestice și sălbatice) și uman (bolnavi, purtători asimptomatici).

Rezervorul animal cuprinde aproximativ toate speciile de animale domestice sau sălbatice.

Rezervorul uman este reprezentat de bolnavi și de purtători sănătoși.

Cel mai frecvent, transmiterea se face indirect, prin alimente contaminate (carne, ouă, lapte, apă, etc).

Salmonelele pătrund în organismul uman pe cale digestivă. Dacă se află în cantități foarte mari, în alimentele ingerate, provoacă o inflamație a tubului digestiv: gastroenterită.

Tipurile clinice produse de infecțiile cu salmonele sunt variate. Aceeași salmonelă poate determina mai multe tablouri clinice:

Tipul tifoidic. Acest tip de boală este de fapt o infecție generalizată a organismului, cu pătrunderea salmonelei în sânge, evoluând ca o boală ciclică, cu leziuni intestinale caracteristice („febra enterică”), urmată de imunitate. Exemple: febra tifoidă (cu S. typhi) și febrele paratifoide (cu S. paratyphi A, S. paratyphi B,S. paratyphi C și excepțional, cu alte salmonele: S. muirum, S.panama, etc.).

Tipul septicemie. Acest tip de boală reprezintă o infecție generalizată, sangvină, cu evoluție neregulată, cu febră, frisoane. Mortalitatea prezintă o rată mare. Nu lasă imunitate și se prezintă frecvent la sugari, la copii mici și la adulții cu rezistență scăzută. Salmonelele care determină des speticemii: S. cholerae suis, S. paratyphi B, etc.

Septicemiile cu salmonele evoluează cu frisoane, febră neregulată, hepatomegalie, stare generală alterată.

Septicemia cu S. cholerae suis evoluează deosebit desever, având ca particularități: prezența de icter (prin hepatită și angiocolită), artrite (purulente) și diverse alte localizări (endocardice, pleurale).

Gastroenterita și enterocolita acută prezintă localizări predominant gastrointestinale, fără pătrunderea în sânge a salmonelei respective. Tabloul clinic este acut, cu febră, frisoane, fenomene toxice generale și mai ales tulburări digestive cu diaree abundentă, deshidratare, dezechilibre umorale și circulatorii, uneori severe. Aceste manifestări reprezintă expresia clinica din toxiinfecțiile alimentare. Severitatea formei clinice ține de mărimea dozei de germeni ingerați.

Infecții localizate (extradigestive).

Infecții inaparente. Acestea pot fi diagnosticate numai prin bacteriologice.

Purtătorii cronici. Starea de purtător cronic apare mai frecvent în cazul infecțiilor cu S. typhi și cu S. paratyphi.

Aspecte mai rare. Anumite salmoneloze pot lua un aspect dizenteriform atât din punct de vedere clinic cât și rectoscopic.

I.2.1.1. Prognoză și tratament

În salmoneloze, antibioticele sunt recomandate și eficiente numai în anumite forme de boală: forme tifoidice, septicemii, localizări extradigestive.

Antibioticele nu sunt eficace și nu sunt recomandate, în gastroenterocolitele cu salmonele, iar în starea de purtător nu dau rezultate bune.

Septicemiile cu salmonele se tratează cu unul din următoarele antibiotice: cloramfenicol (50mg/kilocorp/zi), ampicilină, cotrimoxazol, fluorochinolone, cefalosporine. Durata tratamentului este cuprinsă între 4-6 săptămâni. În funcție de antibiogramă, uneori, se recurge la: cloromicetină, kanamicină sau paromomicină.

Utilizarea de antibiotice în formele intestinale cu gastroenterită nu a dat rezultate, nescurtând boala clinică; în cazurile tratate, durata stării de excretor de salmonele a fost mai lungă decât la cei netratați cu antibiotice (J. Dixon, 1965).

Într-o cercetare, după 31 de zile, 27% din cei tratați cu antibiotice mai excretau salmonele, în comparație cu 11,5% din cei tratați fără antibiotice (C.D.C. (S.U.A), 1974).

Sterilizarea mai accelerată fără antibiotice se explică prin disbacteria și creșterea receptivități, pe care o determină antibioticele în infecțiile intestinale.

Starea de purtător de salmonele este de scurtă durată și nu necesită tratament cu antibiotice. Starea de purtător cronic (este rară) nu poate fi combătută decât prin tratament local, chirurgical, plus tratament antimicrobian precum ar fi: ampicilina, fluorochinolone, cotrimoxazol. Pentru purtătorii din sectorul alimentar, din rețeaua de aprovizionare cu apă și din instituții de copii, se aplică obligatoriu un tratament antimicrobian de sterilizare.

În formele intestinale, gastroenteritice, letalitatea este de 1-2%. În formele septicemice, mai ales la copii și la persoane cu imunitate scăzută, letalitatea poate crește mult, ajungând la 20% în cazul septicemiilor cu S. cholerae suis.