Mecanisme de Baza ale Rezistentei Si Imunitatii Organismelor

Mecanisme de bază ale rezistenței si imunității organismelor

Factorii specifici și nespecifici externi de apărare ai organismului

Existenta tuturor organismelor vii este conditionatã de activitatea unor mecanisme de rezistentã si de imunitate, capabile sã protejeze individualitatea lor chimicã, prin mecanisme de recunoastere si diferentiere a substantelor proprii (self) de cele strãine (nonself).

Starea de sănătate este o condiție de primă importanță pentru organismul uman, deoarece ea oferă starea de bine și protecția împotriva unor agenți virali sau bacterieni. Un sistem imunitar scăzut înseamnă un organism extrem de vulnerabil, iar de la afecțiuni minore până la probleme grave de sănătate nu este decât un mic pas.

După cum se cunoaște, imunitatea variază de-a lungul vieții. Ea este influențată de numeroși factori precum stresul, efortul fizic și intelectual susținut, calitatea alimentelor și deficiența nutrițională prin diete dezechilibrate (cu carențe de proteine, vitamine, microelemente, flavonoizi ori prin aport exagerat de lipide și glucide), anumite medicamente, sedentarismul, lipsa de odihnă sau alternarea anotimpurilor etc.

Indiferent de toți acești factori care pot slăbi imunitatea, există o serie de stimuli externi care pot activa capacitatea de apărare naturală a organismului.

O alimentație corectă și evitarea abuzului de grăsimi animale, hidratarea și mișcarea în aer liber, somnul odihnitor, relaxarea și gândirea pozitivă, alături de folosirea unor suplimente alimentare specifice, împreună, pot contribui la întărirea sistemului imunitar.

Imunitatea este totalitatea mecanismelor de apărare ale unui organism împotriva „elementelor străine” corpului uman, în particular, împotriva agenților infecțioși (virusuri, bacterii, paraziți etc.). Aceste „elemente străine” pot în majoritatea cazurilor genera răspuns imun specific ca expresie a conflictului dintre agresor pe de o parte (bacterii, paraziți, virusuri, toxine etc.) și organism agresat pe de altă parte.

Se deosebesc două categorii de mecanisme:

1. Mecanisme constitutive sau naturale –cu care se nasc toți indivizi unei specii. Aceste

mecanisme definesc rezistența naturală ( înnăscută = constitutivă = nespecifică) a organismelor;

2.Mecanisme inductibile sau câștigate – care definesc imunitatea câștigată (specifică).

Aceste două tipuri de mecanisme nu acționează separat ci se completează și interpătrund. Ambele mecanisme pot fi clasificate după mai multe criterii:

a) Localizarea lor în organism: factori externi și interni;

b) Felul cum intervin în determinarea stării de rezistență a organismului: factori pasivi și activi;

c) Nivelul de organizare biologică sau biochimică: factorii umorali ( compuși chimici prezenți în umori dar și intracelular) și factori celulari ( diferite celule din organe și țesuturi).

I. Factorii nespecifici externi de apărare ai organismului

1. Barierele mecanice

Pielea și mucoasele

În condiții fiziologice normale acestea constituie cea mai importantă barieră naturală pentru majoritatea microorganismelor, o frontieră între mediul intern steril și mediul extern populat cu numeroase microorganisme. Pielea și mucoasele reprezintă prima linie de apărare a organismului împotriva bacteriilor.

Barierele mecanice sunt reprezentate de integritatea anatomică și funcțională a tegumentului si mucoaselor, integritate care este cel mai important obstacol in calea patrunderii bacteriilor dincolo de poarta de intrare. Aceasta integritate este asigurata de: straturile cornoase ale epidermului, “capcanele anatomice” la nivelul mucoaselor (meatele nazale), inglobarea bacteriilor in masa de mucus cu retinerea lor, miscarea cililor epiteliului cailor respiratorii superioare, indepartarea mecanica a bacteriilor prin secretiile naturale de la nivelul mucoaselor (saliva, sputa, secretii nazo-faringiene), peristaltismul intestinal. Atât timp cât tegumentul este intact, el reprezintă o barieră eficientă împiedicând microbii și toxinele lor să pătrundă în celulele epiteliale vii.

Mucoasele constituie, de asemenea, o barieră mecanică și fiziologică de apărare împotriva diverșilor agenți infecțioși. Suprafețele mucoase ale organismului în totalitatea lor alcătuiesc o singură entitate defensivă.

Tab.1: Bariere cutaneo-mucoase (dupa Moldovan Roxana, Cosnita Monica, 1997)

2. Barierele chimice

În afara rolului de barieră mecanică (pasivă) împotriva microorganismelor, pielea și mucoasele reprezintă și o barieră biologică (activă) cu proprietăți autosterilizante. Secrețiile glandelor sudoripare și sebacee (acizi grași, acidul lactic) și prezența lizozimului exercită o acțiune bactericidă asupra agenților patogeni. S-a constatat că puterea bactericidă a pielii este direct proporțională cu gradul ei de curățenie. Acțiunea autosterilizantă a pielii diferă de la o regiune la alta. Este mult mai activă în regiunea palmară și axilară și mai puțin activă pe dosul mâinii. Numai pielea vie posedă această acțiune bactericidă și ea încetează după aproximativ 15 minute de la moartea organismului.

Mucusul și secrețiile proprii ale unor mucoase sunt bactericide. Aciditatea ridicată a sucului gastric și activitatea sa enzimatică, prezența salivei cu proprietățile ei bactericide datorită prezenței lizozimului, împiedică dezvoltarea microorganismelor.

Mucoasa gastrică și cea intestinală opun rezistență numai când sunt în stare normală. Tulburările morfofuncționale ale mucoasei gastrice permit traversarea ei de către diverse microorganisme care ajung apoi în unele organe interne.

pH scazut de la suprafata tegumentelor (pH=5-6), asigurat de acizii grasi cu molecula lunga din secretia glandelor sebacee, are un puternic efect nociv pentru germenii patogeni (streptococii de grup A, bacilii difterici);

lizozimul, existent in saliva, secretia lacrimala, secretia nazo-faringiana, mucusul cervical, lichidul prostatic, este o proteina cu greutate moleculara mica, cu efect de liza a bacteriilor prin desfacerea componentelor glucidice din peretele bacterian;

acidul clorhidric din sucul gastric (pH=2) are puternic efect bactericid asupra tuturor germenilor ce patrund odata cu alimentele, asigurand sterilitatea stomacului si duodenului;

secretia biliara cu efect puternic bactericid, ceea ce explica lipsa bacteriilor in duoden si prima portiune a jejunului; bila interfereaza functiile vitale ale membranei celulare avand si o actiune neutralizanta asupra unor toxine bacteriene;

pH acid al vaginului, rezultat in urma metabolizarii glicogenului de catre bacilii lactici, reprezinta de asemenea un mijloc eficient de aparare contra microbilor.

3.Barierele celulare

În mucoase sunt prezente celule cu proprietăți fagocitare. Acestea reprezintă cel mai important mecanism antiinfecțios al plămânului. Epiteliul respirator este sediul unei fagocitoze active.

Sunt reprezentate de flora comensala de pe tegumente si mucoase. Coexistenta in acelasi ecosistem a diferitelor specii, tulpini si variante bacteriene, ca si asocierea altor agenti (fungi, paraziti, virusuri) este marcata puternic de relatia de antagonism bacterian, care asigura o protectie biologica eficienta, cu precadere in cazul cailor respiratorii superioare, intestinului, tegumentului, vaginului (Exemplu: speciile de Lactobacillus din vagin, mentin in mod normal un pH acid, nefavorabil dezvoltarii altor bacterii).

Mecanismele prin care flora normala se opune multiplicarii florei patogene sunt:

– competitia pentru acelasi receptor celular;

– competitia pentru un substrat nutritiv;

– secretia unor produsi secundari toxici,

– stimularea sistemului imun, cu producerea anticorpilor naturali, care vor reactiona incrucisat cu antigenele florei patogene.

II. Factorii nespecifici interni de apărare ai organismului

Unele microorganisme pot străbate barierele de suprafață și pătrund în țesuturile și umorile organismului. Aici întâlnesc alți factori antiinfecțioși: bariere mecanice, factori umorali și factori celulari

In cazul in care bacteriile patogene au invins barierele mucoase sau cutanate, difuzarea lor este impiedicata in mod normal, de tesutul conjunctiv intercelular. Uneori insa, acesta poate fi distrus de unele enzime bacteriene proteolitice: proteinaze, fibrinolizine, colagenaze, streptochinaze. Factorii interni ai apararii nespecifice sunt incadrati in doua categorii: factori umorali si factori celulari.

1. Barierele mecanice

Sunt reprezentate de țesutul conjunctiv, de presiunea sanguină și contracția pereților elastici ai

vaselor , într-o oarecare măsură, pătrunderea microbilor în circulație, în cazul unor rupturi mici. Această barieră limitează sau împiedică pătrunderea microbilor în țesuturi.

2. Factorii umorali

Sunt prezenți în ser, secrețiile țesuturilor și în diferite umori ale organismului. De foarte multă vreme s-a constatat că sângele are efect bactericid, proprietate dată de mai multe substanțe cu acțiune antimicrobiană pe care le conține: complementul, sistemul properdinic, lizozimul, beta-lizinele, anticorpi naturali.

Complementul reprezintă un sistem seric complex de 26 de substanțe proteice din plasma (C1-C26) denumite 'componente' care se activează succesiv una pe cealaltă într-o ordine data ('activare in cascada').

Acestea se găsesc într -o concentrație relativ constantă în serul normal. Cantități mai mari de complement se găsesc în serul de cobai, iepure si nurca. Componentele complementului sunt sintetizate atât de macrofage și monocite cât și de către celulele hepatice (cu excepția C1 care ar fi sintetizata la nivelul epiteliului gastrointestinal si urogenital).

Elementul central constă în activarea fracțiunii C3. Enzimele activatoare ('convertazele') sunt înscrise cu linie continuă. Închiderea buclei autocatalitice de activare a lui C3 pe cale alternativă este marcata cu linie întreruptă. Proteinele sistemului complement reprezintă 3 – 4% din totalul proteinelor plasmei (cca. 300 mg/ 100 ml).

Activarea complementului este declanșată prin două mecanisme:

calea clasică amorsată de complexe moleculare rezultate din cuplarea Ac. cu Ag. ('complexe imune').

calea alternativa care este declanșată în afara complexului Ac/Ag la care participă factorii: – agregate moleculare de Ac; – polizaharidele ; – bacterii Gram pozitive sau Gram negative; – paraziți (ex.Tripanozoma);

3. Factorii celulari

În această grupă de factori sunt încadrate toate celulele din sistemul fagocitar mononuclear și polimorfonuclear (polimorfonucleare neutrofile), microfage (monocite), macrofagele mobile și fixe care se găsesc răspândite în toate organele și țesuturile, precum și celulele NK.

a) Fagocitoza constituie un proces esential, prezent pe toata durata infectiei. Reprezinta reactia de aparare celulara a organismului si consta dintr-un mecanism de indepartare a microorganismelor si a celulelor lezate, prin inglobarea lor de catre anumite celule ale organismului (fagocite) specializate pentru aceasta functie. In fagocitoza intervin doua categorii principale de celule: microfagele si macrofagele. Aceste celule au capacitatea de a migra dirijat spre locul unde sunt particule straine.

b) Inflamatia este un proces natural de aparare antiinfectioasa, un mecanism important de rezistenta naturala, dar care este reglat in evolutie de procese imune si de foarte multe ori procesul inflamator este dependent de factori imunitari. Consta dintr-un ansamblu de procese clinice si fiziopatologice de aparare celulara nespecifica, declansat de diferiti agenti, cu deosebire infectiosi, dar si de iritanti cum ar fi substantele chimice, caldura puternica si leziuni mecanice. Rezultatul acestui proces este acumularea unui mare numar de celule fagocitare la locul inflamatiei.