Ingrijiri Acordate Pacientului cu Amigdalita Flegmonosa

CAPITOLUL I

NOȚIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE A CĂILOR RESPIRATORII SUPERIOARE

Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care asigură mecanismul respirației:al ventilației pulmonare ,ca și al schimburilor de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare-hematoza.Acestea sunt:căile respiratorii superioare (cavitațile nazale si faringele),cele inferioare (laringe,trahee si bronhii) si plămînii,ca organe principale ale actului respirator (Fig 1).

Fig. 1

1.1-ANATOMIA CĂILOR RESPIRATORII SUPERIOARE

Ontogenetic,organele aparatului respirator au o origine comuna cu cele ale aparatului digestiv.Căile respiratorii superioare iau naștere din extremitatea cefalica a intestinului primitiv,iar căile respiratorii inferioare si plămanii,din endodermul intestinului anterior ,prin mugurele laringotraheal.Acest mugure da nastere laringelui,traheei si celor doua bronhii primitive din extremitatea cărora se vor dezvolta cei doi plămîni in sens lateral.Acolo iau naștere si cavitățile pleurale,în care plămîni,in dezvoltarea lor,se acopera de mozoteliul celomic,ce va da naștere seroaselor respective.

Căile respiratorii extrapulmonare sunt reprezentate de fosele nazale,faringe,laringe,trahee și bronhii primare.

Nasul si cavitatea nazala formeaza primul segment al acestui aparat.Nasul,formațiunea mediofacială cu caracteristice specifice fiecărui individ si cu dublu rol funcțional (respirator si olfactiv) îmbracă forma unei piramide cu baza in jos.Este alcatuit dintr-un schelet osteocartilaginos,compus din oasele nazale,cartilaje laterale,cartilajele aripii nasului ,ca si alte acesorii, mai mici.La exterior este acoperit de un strat de mușchi superficiali-pieloși-și tegumente,iar la interior,captușit de mucoasa nazala,cu exceptia vestibulului căptusit de tegument.Nasul reprezinta o cavitate nazală care este împartita de un perete median (sept nazal) in doua cavitati,numite fose nazale.Septul nazal este format din lama perpendiculară a etmoidului și osul vomer (sept osos),care se continuă anterior cu septul cartilaginos,pînă la varful nasului ,unde se termina cu septul fibros,mobil.

Fosele nazale comunică cu exteriorul prin două orificii,numite narine,iar cu faringele,prin două orificii largi,meaturi nazofaringiene,chesoane pe schelet.Fosa nazală are patru pereșți,dintre care cel lateral este mai coplicat si prezintă trei lame osoase :cornetele (concile) nazale,superior si mijlociu,prelungiri ale osului etmoid și cel inferior atașat maxilarului ca os independent.

Faringele reprezintă locul de încrucisare a căii respiratorii cu cea digestivă.Baza faringelui corespunde porțiunii bazilare a occipitalului și feței inferioare a stîncii temporalului (fig2).Vîrful se continuă cu esofagul,separația e pe plan convențional ce trece prin vertebra C6.

(fig.2-Faringele)

Faringele are forma unei pîlnii cu baza in sus și vîrful în jos.Peretele anterior îi lipsește și,prezintă 2 pereți laterali și unul posterior.Se descrie o suprafață exterioara :exofaringele și o suprafață interioara : endofaringele.Are forma unui tub muscular cu dimensiunea de 12-13 cm la adulți.Se ingustează progresiv dinspre superior spre inferior.Faringele are o tunică musculară compusă din două straturi,iar in interior este tapetat de mucoasă.Endofaringele se imparte in 3 porțiuni.Aceste porțiuni pornesc de sus în jos si sunt următoarele:nazofaringele,orofaringele (corespunde cavitatii bucale) și laringofaringele.

Nazofaringele (numit și epifaringele,cavum si rinofaringele) se intinde de la baza craniului superior pîna la nivelul unui plan imaginar care trece prin palatul moale.Elementele anatomice importante de la nivelul acestui compartiment sunt:anterior-orificiile coanale pe unde comunică cu fosele nazale,superior-planșeul sinusului sfeniodal.

Orofaringele (bucofaringele sau mezofaringele) se întinde de la nivelul unui plan orizontal care trece prin palatul moale pîna la nivelul marginei superioare a epiglotei.Raporturile anatomice ale bucofaringelui sunt:anterior cu cavitatea bucală,comunicarea fiind realizată prin istmul bucafaringial,posterior cu fascia prevertebrală si corpurile vertebrelor cervicale 2 si 3;lateral intră în raport cu spațiul laterofaringian unde se gasesc arterele carotide ,vena jugulară interna,noduri limfatice și nervii cranieni IX,X,XI și XII.

Laringofaringele (sau hipofaringele) se întinde de la nivelul marginei superioare a epiglotei la nivelul limitei inferioare a cartilajului cricoid si comuincă anterior cu laringele.

Inferior,hipofaringele se continuă cu esofagul,limita fiind reprezentată de sfincetul esofagian superior.Raporturile hipofaringelui sunt:anterior cu coroana larigiană și fața posterioară a laringelui,lateral cu artera carotidă comuna,vena jugulara internă și nervul X,posterior cu fascia prevertebrală și corpurile vertebrelor cervicale III pîna la VI.

La nivelul oro-și rinofaringelui se descriu o serie de formatiuni limfoepitaliale (amigdalele)care,în ansamblul ,formeaza inelul Walfeyer:

-amigdala faringiana situata pe peretele superior al rinofaringelui;

-amigdala tubulară situata in jurul ostisumului tubular,in fosa Rosenmuller;

-amigdala palatină situată intre pilierii anterior si posterior al vălului palatin;

-amigdala linguala situata în baza limbii.

Considerat de la exterior spre interior peretele faringelui este alcătuit din:

-aventicea faringelui -sau tunica conjunctivă de inveliș care se afla la exterior;

-tunica musculară –este alcatuită din muschi striați.Unii din aceastia sunt dispuși circular și formeazș muschii constrictori ai faringelui,iar ațtii sunt dispuși longitudinal și alcătuiesc mușchii ridicători ai faringelui.

-tunica fibroasa –corespunde tunicii submucoase și este alcatuita din fascicule de fibre conjunctive dispuse încrucișat,la care se adaugă numeroase fibre elastice.Această tunică constituie scheletul fibros al faringelui și-l leagă de baza craniului.

-tunica mucoasa –captușește cavitatea faringiană (endofaringele),fiind continuarea mucoasei bucale.Este formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat,înafară de porțiunea superioară (nazofarongele),unde are un epiteliu cilindric ciliat și din corion,în care se gasesc numeroși foliculi limfatici si țesutul adenoid (amigdalele faringiene,amigdalele paletine).

Cavitatea bucală și faringele participă la o serie de funcții importante în digestie,fonație : masticțtia , deglutitia ,senzatia gustativă.De asemnea amigdalele au rol imunologic specific.

Vascularizația faringelui . Artera carotida externă prin ramurile ei asigură aporul sanguin,iar drenajul venos este realizat de vena jugulară interna.Drenajul limfatic este asigurat de nodurile limfatice ale lanțului jugular-grupurile jugular superior,mijlociu si inferior.

Inervația faringelui . Motricitatea musculaturii faringelui se afla sub controlul nervilor cranieni glasofaringieni pentru orofaringe si de vag pentru hipofaringe.

Funcțiile principale ale faringelui sunt: deglutitia,funcția senzorială,funcția imunologica,funcția respiratorie si funcția fonatorie.

Deglutitia este un act reflex,declanșat de bolul alimentar ajuns la nivelul bazei limbii și care se defasoara in mai multe etape:

-închiderea comunicării cu nazofaringele prin ridicarea vălului moale;

-laringele este deplasat antero-superior sub baza limbii,iar epiglota acoperă coroana laringiană;

-adductia corzilor vocale;

-in acest mod bolul alimentar trece prin sinusurile piriforme;

Funcția respiratorie .Faringele constituie o răspantie la nivelul căilor aeriene si digestive superioare si participă alternativ la ambele funcții:in timpul pasajului aerului inspirat sau expirat prin rino- si orofaringe deglutitia este inhibata.

Funcția senzorială ,perceperea gustului se realizeaza atît la nivelul papilelor linguale gustative cît și prin receptori de la nivelul orofaringelui.

Funcția imunologică este asigurată de țesutul limfoepitelial grupat in asa-numitul inel al lui Waldeyer și care cuprinde tonsila faringiană ,tonsilele palatine,tonsila tubulară ,tonsila linguala de la baza limbii.

Funcția fonatorie. Cavitatea bucală ,faringele și limba sunt importante in vocea articulată și în realizarea timbrului specific al vocii prin modularea sunetului fundamental emis la nivelu corzilor vocale.

1.2.Fiziologia si morfologia aparatului respirator

1.2.a. Mecanica respirației .Respirțtia reprezintă schimbul de oxigen si dioxid de carbon dintre organism si mediu,iar schimburile gazoase pulmonare se realizează datorită succesiunii ritmice a doua procese : inspirația si expirația.

In inspirație aerul atmosferic pătrunde prin căile respiratorii,pîna la nivelul alveolelor pulmonare,iar in expirație o parte din aerul aleveolar este expulzat la exterior.Acest proces prin care se face circulația alternativa a aerului între mediu extern si aleveolele pulmonare,constituie ventilația pulmonară.

Inpirația este proces activ care consta în contracția mușchilor inspiratorii și are drept rezultat mărirea volumului cutiei toracice prin creșterea celor trei diametre.

Diametrul logitudinal se măreste prin contracîia diaflagmului,care isi micșoreaza curba (bolta),apăsînd asupra organelor abdominale,iar diametrele antero-posterior si traversal se măresc prin orizontalizarea,ridicarea si rotaîia coastelor,ca urmare a contracției mușchilor intercostali externi.

Expirația este un proces pasiv in conditii obisnuite,toracele revenind la dimensiunile sale de repaus,ca urmare a relaxarii musculaturii inspiratorii.În consecința,plămînii nu mai sunt ținuți în stare de tensiune și se retractă.Se crează astfel,în interiorul plămînilor,o presiune superioara cu 2-4 mm Hg celei atmosferice,ceea ce face ca o parte din aerul introdus anterior sa fie expulzat.

Expirația se realizează pe seama elasticitații pulmonare,a elasticitații cartilajelor costale torsionate și a ligamentelor intinse in timpul inspirație.

Mișcarile inspiratorii si expiratori se succedă ritmic,fară pauză în tot cursul vieții.Înscrierea mișcarilor respiratorii,se poate face cu ajutorul pneumogrfafului,graficul mișcarilor repiratorii poartș numele de pneumogramă.

Frecvența mișcarilor respiratorii în stare de repaus este de 16/minut la bărbat,si 18/minut la femeie.În inspirația normală se introduce in plăman un volum de 500 ml aer,care este eliminat prin expirație volmul curent (V.C.)

Peste volumul curent,o inspirație forțată poate introduce în plămîni înca aproximatic 1500 ml aer-volum inspirator de rezerva (V.I.R.),iar printr-o expirație fortata care urmează dupa o expirație obijnuită ,se mai elimină din plămîni aproximativ 1000-1500 ml aer-volum expirator de rezervă (V.E.R.)

V.C.+V.I.R.=capacitatea vitala (C.V.)

Valoarea C.V. variază în funcție de varstă,sex,inalțime si gradul de antrenamet.

C.V.+V.R.=capacitatea pulmonara totala (C.T.P.). Cantitatea de aer mobilizata pe minut in repaus este denumita debit ventilator si reprezintș produsul dintre volumul curent si fregvența respiratorie (500 ml x 16 respirații/minut).Debitul ventilator crește foarte mult in efortul fizic.

1.2.b. Reglarea mișcarilor respiratorii. Adaptprile vențilatiei pulmonare la necesitatile variabile ale organismului se realizează prin mecanisme extrem de fine,care reglează permanent ventilația prin modificarea fregvenței și amplitudinii respiratiilor.Concomitent cu modificarile ventilatorii se produc si adaptări circulatorii ,adegvate pentru menținerea schimburilor respiratorii la nivel corespunzator necesitatii tisulare.

Modificarile activitătii sunt rezultatul unor mecanisme nervoase și umorale.

Reglarea nervoasă are la randul ei doua compnente :reglarea „automată’’ și reglarea comportamentală și voluntară.

1.Reglarea „automataă’’ a ventilației. În condiții obișnuite de viată reglarea ventilației se realizează de către o serie de structuri nervoase situate in formațiunea reticulată bulbopontină,dotate cu capacitatea de a se descarca ritmic impulsuri,care ajung pe calea tacturilor bulbo-spinale la motoneuronii medulari și de aici,prin fibrele motorii,la musculatura inspiratorie,provocînd contracții ritmice ale acesteia.Respirațile se opresc daca se practică o sectiune intre tub si măduvă,deoarece au fost întrerupte căile bulbo-spinale,în schimb,daca se secționează măduva sub C5-respirațiile nu se modifică,pentru că se mențin conexiunile dintre formațiunile nervoase tubulare si segmentele cervicale de origine a nervuui frenic care inervează diafragmul.

2.Reglarea comportamentală si voluntară a vențilatiei. Centrii bulbo-pontini iți modifică activitatea în funcție atat de informațiile primite de la variați receptori periferici, cît si sub influența impulsurilor de la nivelul unor formțiuni nervoase superioare.

Influența voluntară a ritmului respirator deține o importanță fundamentală în realizarea anumitor activități specific umane ,cum sunt:vorbitul,cîntatul vocal și cu instrumente muzicale de suflat,în aceste condiții ,respiarția nu mai este controlata de centrii bulbo-pontini ,ci de scoața cerebrală.

Reglarea umorală. Dioxidul de carbon reprezintă unul din factorii cei mai importanți ,care reglează activitatea centrilor respiratorii.Orice variație țn plus sau in minus a concentrației de dioxid de carbon din sînge,determină modificari ale activității centrilor respiratorii.

1.2.c.Schimburile gazoase respiraorii. Schimburile principalelor gaze respiratorii la nivelul pulmonar și tisular,se face pe baza unor legi fizice,a unor mecanisme fizioloice si a propietăților aleveolo-capilare si celulare.

Etapa pulmonară. Schimburile gazoasa pulmonare se realizează datorita diferenței presiunilor partiale ale O2 si la CO2 in cele doua medii separate de membrana aleveo-capilară ,aerul alveolar și sangele din capilarele pulmonare.Oxigenarea sînelui din capilarele pulmonare,poartă numele de hematoza pulmonară.

Etapa sanguină ,reprezintă transpotul gazelor respiratorii.Transporul sanguin al CO2 ,se face în mică masură sub forma dizolvată în plasmă și în cea mai mare parte sub forma unor combinații chimice labile,CO2 rezultat din oxidațiile celulare ajunge prin diviziune in lichidul interstițial și apoi în sange.Sub formă de bicarbonați se transporta în sange aproximativ 80% din CO2 din care 10% in eritrocite și 70% în plasmă.

Etapa tisulară. La nivelul capilarelor tisulare,sîngele arterial cedează O2 necesar activitații celulare si se încarăa cu CO2 rezultat din metabolismul celular.Schimbul de gaze la nivel tisular are loc prin difuziune ,ele trecînd din țesuturi în sange (și invers) prin intermediul lichidului intertițial.

1.3.Rolul si funcțiile amigdalelor

Amigdalele sunt mase de țesut limfatic situate de o parte si de alta a gîtului,deasupra și in spatele limbii.Țesutul limfatic conține anumite tipuri de celule ale sistemului imunitar,în special limfocite,care produc anticorpi și macrofage ce dictrug germenii pătrunsi în organism.Amigdalele fac parte din sistemul limfatic,îdeplinesc rolul unor ganglioni si au funcții suplimentare importante pentru sistemul imun.

Funcțile amigdalelor

Protecția fața de agenții patogeni este asigurată de piele și de sistemul imun.Pielea previne parțial constactul direct dintre microorganismele din mediul înconjurator și interiorul organismului.Odată cu alimentele și aerul respirat,numeroase și variate microorganisme trec dincolo de bariera pielii.Daca pe mici leziuni netratate ale pielii germenii sunt capabili să producă infecții deosebit de agresive ,sunt evidente consecințele catastrofale ale invaziei patogene fără controlul sistemului imun.Vizibilă doar la microscop,activitatea sistemului limfatic,apropiată de cea a sistemului circulator,ofera o comparțtie elocvata asupra aplitudinii activitaăii sistemului imun.

Amigdalele sunt sittuate in apropierea receptorilor termici de la nivelui gîtului și la distanța de organele interne.Poziționarea strategică permite sistemului imun declansarea primelor reacții de apărare în amigdale.Cînd primele reacții de apărare nu sunt suficiente pentru contractarea agresiunilor,sistemululi imun declansează infecția sau infalamția la nivelul amigalelor,departate de organele interne.

Rolul amigdalelor

Rolul informațional-viteza de raspuns a sistemului imun.

Amigdalele sunt primele organe limfatice care identifică agresorii si produc anticorpii corespunzători.În absența amiglalelor viteza de raspuns a sistemului imun scade deoarece microorganismele sunt identificate abia dupace pătrund adanc in organism,în diverse sectiuni ale sistemului limfatic,iar agentii patogeni au la dispozitie timp suplimetar in care se inmulțesc necontrolat și iși sporesc rezistenta .Reacțiile sau infectțile la nivelul amigdalelor constituie practic primul și cel mai important laborator in care sistemul imun produce anticorpi.

Rolul de protecție -In anumite conditii,agresorii microscopici pot suprasolicita sistemul imun,consecința fiin producerea inevitabilă de procese inflamtorii sau infecțioase.Sistemul imun nu lasă la voia întamplarii aceste procese inevitabile si le declanșează la nivelul amigdalelor,departe de organele interne pe care le protejează. (Fig3)

Capitolul II

Noțiuni generale despre amigdalita

2.1.Definiție. Amigdalita cronica (fig.4) este o infecție cronică,permanentă si recidivantă a amigdalelor,favorizată de o serie de circumnstanțe locale si generale,constituționale și de mediu.Ea se traduce prin hipertofia amigdalelor palatine și prezența cazeumului in cripte,însa pot exista și amigdalite cronice fără hipertrofie.

(fig.4)

2.2.Etiologie și etiopatogenie

Etiopatogenetic,ele sunt primare sau de sine stătătoare (acestea fiind si ele fregvente ) și secundare,fie parte a unor boli ale intregului organism (simptomatice,ca in scarlatină,mononucleoză și alte multe boli acute),fie survenind consecutiv unor modificari locale sau generale favorizante (cazul leucozelor acute,agranulocitozei și altele).

În etiologia amigdalelor cronice trebuie să cercetăm în primul rand abcesele din copilarie.

Amigdalita cronică este precedată în majoritatea cazurilor de una sau mai multe amigdalite acute.Sunt cazuri la care nu găsim în antecedente angine repetate,deci amigdalita are de la început o evolutie încetata cronica.

Tratarea inflamației acute în inflamație cronica depinde de mai multi factori:

-cauza principală a imbolnavirii fregvente a amigdalelor constituie topografia și structura lor anatomica

-criptele amigdaliene alcătuiesc principalul focar de infecție,fiind la nivelul lor se creazș condiții care îngrunează eliminarea conținutului lor

-legăturile limfatice cu fosele nazale explică aparitia anginelor acute dupa diferitele intervenții în fosele nazale în tuburile circulatorii ale limfei’-respirația bucală,în urma obstrucției nazale,are o acțiune vătămătoare asuprea amigdalelor prin aerul inspirat care antreneaza o serie de factori nocivi (termici,chimici,biologici) , care acționează direct asupra amigdalelor.

-frigul este o cauza determinantă a amigdalelor repetate,nu numai prin acțiunea lui directă asupra mucoasei faringiene,dar și prin acțiunea reflexă în urma tegumentelor cînd se produce o inhibiție a proceselor biochimice de la nivelul amigdalelor prin tulburarea intervenției vasomotorii a mucoasei faringiene

-alte cauze sunt bolile infecțioase ca:difteria,scarlatina,pojarul,gripa,prilejiul cărora apare o hipertrofie bruscă a țesutului amigdalian

-cauze de vecinătate ca: afecțiuni nazofaringiene și în special vegetețiile adenoide la copil,pot determina și întreține o infecție cronnică a amigdalelor

-rinitele purulente și sinuzitele supurate la adulti constituie focarul care poate influența amigdalele

-leziunile gingivo-dentare și mai ales accidente ale molarului de minte produc infecții amigdaliene.

2.3.Forme clinice

Ele pot evolua acut (cel mai fregvent),subacut și,foarte rar,cronic.De obicei au o evoluție autolomitantă , parcurgînd mai mult sau mai puțin distinct-fazele de :

-incubație,în general scurtă,intre 1 si 3 (rar 5) zile

-invazie ,debutul este de cele mai multe ori insidios dar rapid progresiv în ore (cazul anginelor bacteriene) sau in zile (cazul anginelor virale). Primele manifestări sunt locale prin odinofagie ,uneori cu sialoree și dificultați obiective de înghițit și fonație .Afectarea generală apare ulterior,cu febră (frecvent la copii).Se pot asocia otalgia și inapetența .

-faza de stare ,de obicei se evidențiaza inflamația mucoasei faringiene (eritem,edem lucios),uneori acoperită de exudant purulent la nivelul tonsinelor (pultacee sau criptic,alteori confluent sau sub forma de false membrane) și rar cu ulcerații atone sau sîngerari .De obicei se asiciază o helenă neplacută in cazul anginelor bacteriene .Leziunile sunt difuze,cu afectarea simetrica,bilateral a lojelor amigdaliene cu excepția anginei fuzospirilare Pluat Viacent în care afectarea este persistent unilateral sau bilaterizează tîrziu. In toate cazurile se asociază afectarea secundară a ganglionilor limfatici sateliți ,predominant submandibulă în anginele bacteriene sau laterocervicali ,în cele virale .Se pot pune în evidență și alte afectari, de vecinătate ale căilor aeriene.

-declinul ,se poate surveni spontan ,mai des prin tratamentul efectuat, și poate să se consume pe nesimnțite.

-convalescența ,de obocei este scurtă si nesemnificativă.

2.4. Simptomatologie

Principalul simptom al amigdalitelor este prezența gîtului inflamat si dureros la care se mai adaugă și alte simptome adiționale.

Pot să fie prezente toate sau cîteva din următoarele simptome :

-febră

-helenă

-congestie nazală și guturai

-noduli limfatici și inflamați

-amigdalele roșii și inflamate acoperite total sau parțial cu puroi

-disfagie

-cefalee

-dureri abdominale

-prezența culturilor bacteriene pe suprafața amigdalelor.

Cînd inflamația gîtului este însotita de simptome de tip gripal ca și congestia nazală (flux excesiv de sînge la nivelul nasului) ,catar (secretii apoase nazale) ,stranut și tuse,etiologia este cel mai probabil virală.Infecția virală a amigdalelor se vindecă de obicei fără tratament in aproximativ două saptamîni.Infecția gîtului acompaniată de febră 38,3 C ,brusc instalată (febră usoară sau subfebrilitatile pot indica o infecție virală) și cresterea in volum a nodulilor limfatici ,indica de obicei o infecție bacteriana.

2.5 Tratament-Tratamentul este diferențiat etiologic.

Anginele virale ,beneficiază doar de măsuri locale decongestionate și dezinfectate și generale antiinflamatorii prezentate mai devreme.Cazurile mai severe sau complicate (cu laringitee obstruante) se tratează cu corticosteroizi în doze uzuale și,rareori ,sedative ușoare,și antiemetice (la copii).

Anginele bacteriene se tratează cu antibiotic.Cunoscînd ca în jur de 80-90 % dintre ele sunt streptococice ,tratamentul de elecție este Penicilina G în menoterapie,în doze de 50.000 u/kg/zi la copii și în jur de 1.600.000-2.400.000 u la tineri si adulți ,fracționat la 6-8 (max.12 )ore.

Capitoulul III

Ingrijiri acordate pacientului cu amigdalită flegmonosă

Rolurile autonome și delegate ale asistentului medical în îngrijirea bolnavului cu amigdalită floegmonoasă

3.1.Îngrijiri igienice

Confortul : Regimul terapeutic de protective urmăretște să creeze condiții de spitalizare care să le asigire bolnavilor maximum de confort,de bunăstare psihică și fizicî.Secțiile cu paturi ,cu ceea ce intră în dotarea lor:saloane,coridoare,trebuie să aibă un aspect placut .Salonul bolnavilor,va îndeplini pe lînga cerințele de igienă cerințele estetice și confort.

Aerisirea: Se face prin deschiderea ferestrelor dimineața după toaleta bolnavului,după tratamente ,vizita medicului,după mese ,vizitatori și ori de cate ori este cazul .

Umidificarea aerului din încapere ,intr-un procent de 55-60 % este absolut obligatoriu să se facă,pentru ca atmosfera prea uscată,irita căile respiratorii superioare.

Iluminatul natural este asigurat de ferestre largi,care trebuie să prezinte cel putin ¼ din suprafața salonului.Lumina solară are și rol de a distruge agenții patogeni ,dar uneori trebuie redusș cu ajutorul stolurilor pentru a favoriza repaosul bolnavului.Lumina artificială indirect,difuză contribuie la starea de confort a bolnavilor.

Încalzirea se realizează prin încalzire centrală.Temperatura se controlează continuu cu termometre de cameră,pentru a realizea in saloanele de adulți o temperatură de 18-19 C si in saloanele de copii 20-23 C.

Liniștea este o alta condiție care trebuie asigurată bolnavilor internați,pentru ca pacientul poate fi iritat cu ușurintă de zgomot.Somnul este un factor terapeutic foarte important,trebuind sa fie profund și mai îndelungat,decat cel obișnuit.

3.2.Investigații clinice și paraclinice

Pregatirea bolnavului pentru explorari.Sarcinile asistentei medicale în pregatirea bolnavului pentru explorari :

-pregatirea psihică a bolnavului

-adunarea,verificarea si pregatirea instrumentarului necesar

-dezbracarea și îmbracarea bolnavului

-aducerea bolnavului în pozițiile adegvate examinarilor

-asigurarea iluminarii necesare la examinarile cavitătilor natural

-deservirea medicului cu intrumente

-ferirea bolnavului de traumatisme și răceala

-așezarea bolnavului în pat dupa examinare și facerea patului

Pregatirea psihică a bolnavului: Atitudinea ei fața de bolnav trebuie sa reflecte dorința permanentă de a-l ajuta;crearea climatului favorabil,atitudinea apropiată constituie factorii important ai unei bune pregătiri psihice.În preajma examinarilor de orice natură,asistena medeicală trebuie sa lămurească bolnavul asupra caracterului inofesiv al examinarilor,cautînd să reducă la minimum durerile.Bolnavul nu trebuie indus niciodata în eroare,căci altfel iși va pierde încrederea în noi.

Adunarea,verificarea și pregatirea instrumentarului necesar:

Pentru examenul clinic medical,asistenta medicala pregătește urmatoarele:

-stetoscopul

-mănuși sterile de cauciu

-un termometru

-o tavița renală

Instrumentele vor fi verificate în ceea ce privește starea lor de funcțiune,apoi vor fi așezate pe o tavă medicală.

Dezbracarea si îmbracarea pacientului:

Bolnavul nu trebuie să stea complet dezvelit in fațta oricarei examinari,însa dezvelirea parțial a suprafețelor de examinat prin tragerea și răsucirea camașii la gîtul bolnavului trebuie practicată căci aceasta poate ascunde o serie de simptome importante.

Dupa terminarea examenului clinic bolnavul trebuie îmbraacat în lenjeria de spital.Îmbracarea și dezbracarea trebuie efectuate cu foarte mult tact și finite pentru a nu provoca dureri.

Examenul clinic-general consta în:

Inspecția: Este cea mai veche metodă cu valoare diagnostică,prin aprecierea dintr-o priviere a unor particularitați morfofiziologice și psihice ale bolnavului.

Examinarea începe prin luarea amneziei.Astfel inspecția se va face în decubit dorsal.Medicul așezat în fața bonavului ,la lumina naturală,daca se poate inspectează zona afectată de traumatisme ,zona fiind dezbracată.Bolnavul este ferit de raceală,astfel ca examinarea se va face intr-o camera incalzită în jur de 20 C , cu geamurile închise.

Palparea:Dă informații despre volum,suprafață ,sensibilitate și consistent,Asistenta dezbracă pacientul,îl asează în decubit dorsal,dezbracat.Medicul cu privirea spre bolnav ,pentru a-i observa mimica și avînd mîinile calde,palpează stînd in dreapta sa.

Percuția:

Tehnica:degetul mijlociu de la mana stanga se apilcă pe teritoriu de percutat,iar cu degetul mijlociu de la mana dreaptă se lovește perpendicular falanga medie a degetului mijlociu stnaga ,de trei ori:

Sunet sonor:

-sunet timpanic

-sunet netimpanic

Sunet mat:-intensitate mică,tonalitate ridicata;se obține la percuția mușchilor.

În urma examenului somatic sunt observate și consemntate:

-aspectul general al pacientului

-culoarea tegumentului

-greutatea și înalțime

-starea de constiență

-starea vaselor,a muschilor

-posibilitatea de mobilizare si autoservire.

3.3.Bucofaringoscopia (fig.5) este metoda cea mai des folosită în medicină.Pentru efectuarea ei este necesară o spatula linguală.Aceasta se ține cu mana stangă la fel ca un toc sau creion si se introduce în gura pacientului pe partea lateral a cavitații bucale,pentru a nu acoperi in timpul examenului fascicului luminos.

Spatula se apasă pe vîrful sau treimea anterioara a limbii,în funcție de porțiunea orofaringelui ce urmează a fi examinată ,pentru a nu provoca reflexul de vomă.

Se examinează mai întai vestibulul oris,parțiele interne ale obrajilor,gingiile,dinții,bolta palatine si vîrful limbii,apoi cavitatea bucală și vestibului ei.Urmează mezofaringele,partea mijlocie a faringelui.Se apreciază aspectul și starea funcțional a amigdalelor palatine,stîlpilor anteriori și posteriori ,vălului palatin și a uvulei ,pereților posteriori și laterali.Pentru aprecierea starii funcționale a palatului moale bolnavul este rugat să pronunțe vocala “A” :vălul palatin în norma trebuie sa se ridice simetric din amblele parți.Bucufaringoscopic se determină culoarea mucoasei,prezentă sau lipsa membranelor ,ulcerații,edemului,infiltratului inflamatoriu etc. În norma mucoasa cavitații bucale si a mezofaringelui este de culoare roză,umedă ,curată și netedă.Limba este umedă,fără fisuri și nesaburată.

(fig.5)

3.4.Alimentația bolnavului

Regimul alimetar va fi început cu lichid,apoi de consistentă moale pentru a nu solicita mușchii care ar putea exercita tracțiuni în regiunea infectată.Se va urmari impunerea unei diete variate,echilibrae,respectînd eventualele regimuri dacă pacientul suferă și alte boli ce necesită regim alimentar.

În funcție de starea bolnavului,alimentarea lui se face:

-activ (pacientul manîncă singur la sala de mese sau in salon)

-pasivă (pacientului i se introduce alimente în cavitatea bucală)

Alimentația activă:

-curațenia desavarsită în sala de mese

-aerisirea

-se atanjează estetic pe mese mici tacamuri,pahare ,cană cu apă,șervetele,flori,numarul regimului

-se creează o atmosfera cît mai intimă

-se anuntă bolnavii să vină la masă

-se invită sa se spele pe mîini

Alimetarea la pat:

-se pregatește salonul ca pentru alimentarea în salon la masa

-se așează pacientul în poziție confortabilă,semișezîndă sau sezînd cu ajutourul rezemetorului de pat cu perne.

-se protejează lenjeria de pat cu o mușama

-se adaptează masa specială la pat acoperită cu fața de masă,se așează pe genunchii pacientului peste patura acoperită cu aleză

-se aseazî în jurul gîtului un prosop

-asistenta îmbracă halatul de protecție

-se spală pe mîine și servește masa

Hidratarea bolnavului:

-se va urmări și nota cantitațile de lichide pierdute si se vor administra lichide cîte 50-60nml pentru fiecare grad de febră,deoarece cantitatea de lichide administrate în 24 de ore este in funcție de pierderi ,la care se adaugă 400-500 ml.

-la calcularea aportlui de lichide se vor lua în considerare lichidele ingerate din băuturi sau alimente,perfuzie , clisme hidratate.

3.5.Administrarea tratamentului

În funcție de doza administrate,acelși produs poate acționa ca aliment,medicament sau toxic.

Prescrierea medicamentelor

Medicamentele sunt prescrise de medic și notate în foaia de observație a pacientului internat sau pe rețete în cazul pacientului ambulator.

Prescrierea consta în:

-numele medicamentului

-concentrația în cantitați

-doza unică pe 24 h

-orarul administrarilor

-administrarea în raport cu servirea meselor

Cunostințe pentru administrarea medicamentelor:Asistenta medicală trebuie să cunoască și să controleze:

-medicamentul prescris de medic să fie administrat pacientului respectiv

-doza corectă de administrare

-acțiunea farmacologică a medicamentelor

-fregvența de administrare și intervalul de doazare

-efectul ce trebuie obținut

-contraindicațiile și efectele secundare

-interacțiunea dintre medicamente

-integritatea medicamentelor

-culoarea medicamentelor

-decolorarea sau supracolorarea

-sedimentarea,precipitarea sau existenta flocoanelor în solutie

-lichefierea medicamentelor solide

-opalescența soluțiilor.

Asistenta medicala respecta

-calea de adiministrare prescrisă de medic

-dozajul prescris,orarul de adiministrare și somnul pacientului

-incopatibilitatea de medicament

-administrarea rapidă a medicamentelor deschise

-ordinea de administrare a medicamentelor

-servirea pacientului cu doză unică de medicamente pe cale orală.

Asistena medicală informează și anunță:

-pacientul pentru medicamentele prescrise,în ceea ce priveste modul de administrare,cantitatea ,efectul și eventualele reacții secundare

-medicul asupra efectelor secundare și eventualele greșeli de administrate a medicamentelor.

Asistenta medicală efectuează administraea medicamentelor în condiții de igiena,aspsie,dezinsecție,sterilizare și menținere a măsurilor de supraveghere și control a infețiilor nazocominale sau intraspitalicești.

3.6.Educatie pentru sanatate

Definiția OMS definește starea de sănatate cu o completă bunăstarea fizică,mentala și socială care constă în abesența bolii sau infirmații,sanătatea este considerată ca o calitate a vieții, presupune o interacțiune dinamică și o interdependetă între condiția fizică a individului “manifestarile sale mintale,reacții emotionale și ambianța socialț în care traiește”.

Educația pentru sănatate în prevenirea și aducerea la cunostință a cauzeleor și urmărilor unei boli inflamatorii este necesară pentru a ști să ne protejam și să cunoaștem consecințele acestei boli netratate.

Amigdalita flegmonoasa este o inflamație a amigdalelor ce se datorează condițiilor climaterice dar și prin venirea în contact cu personae bolnave.Iarna este anotimpul propice acestei boli,datorită:frigului,umiditații,curenților de aer.

Este necesar ca cel mai mic simptom de boală ca:febră ,disfagie ,tumefacția amigdalelor,familia să se prezinte cu copilul la dispensarul medical pentru a i se descrie de către medic ,tratamentul și recomăndarile pentru a avea un rezultat satisfacător.

Capitolul IV

Elaborarea planului de îngrijire

4.1.CAZ CLINIC

DATE DESPRE SPITALIZARE

SITUAȚIA FAMILIALĂ ȘI SOCIALĂ

ANTECEDENTE

ISTORICUL BOLII ȘI EXTRAS DIN EXAMENUL MEDICAL LA INTERNARE

TABLOUL CLINIC

NEVOI FUNDAMENTALE

POSIBILITĂȚI DE EVOLUȚIE

REGIM IGIENO-DIETETIC

Alimente permise:

Alimente interzise:

FUNCTII VITALE

INVESTIGATII DE LABORATOR

EXAMINARI PARACLINICE SUPLIMENTARE

TRATAMENT ÎN SPITAL

Alergic la:bolnavul nu se stie alrgic la medicamnete.

TRATAMENT LA DOMICILIU

PLAN DE NURSING

CONCLUZII GENERALE

RECOMANDĂRI LA EXTERNARE

EDUCATIE PENTRU SANATATE

Fisa tehnica