Ingrijirea Pacientului CU Ureterohidronefroza

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU

URETEROHIDRONEFROZĂ

CUPRINSUL

P A R T E A G E N E R A L Ă

ARGUMENT

CAP. I. DATE GENERALE DESPRE BOALĂ

1.1. Noțiuni de anatomia și fiziologia aparatului reno-vezical

1.2. Prezentarea teoretică a bolii

1.2.1. Definiția
1.2.2. Etiologia
1.2.3. Patogenia
1.2.4. Diagnosticul clinic
1.2.5. Diagnosticul paraclinic
1.2.6. Evoluția și prognosticul
1.2.7. Tratament

1.2.7.1. Tratament igieno-dietetic

1.2.7.2. Tratament medical

1.2.7.3 . Tratament chirurgical

CAP. II. ÎNGRIJIRI GENERALE

2.1. Internarea pacientului în spital

2.2. Asigurarea condițiilor de spitalizare

2.3. Asigurarea condițiilor igienice pacienților internați

2.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative

2.5. Alimentația bolnavului

2.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice

2.8. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune

2.9. Pregătirea preoperatorie și îngrijirile postoperatorii

2.10. Educație pentru sănătate

2.11. Externarea pacientului

PA R T E A S P E C I A L Ă

CAP. III. ÎNGRIJIRI SPECIFICE

3.1. Cazul 1 – Plan de îngrijire

3.2. Cazul 2 – Plan de îngrijire

3.3. Cazul 3 – Plan de îngrijire

CAP. IV. CONCLUZII

4.1. Evaluarea finală

4.2. Concluzii generale

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

CAP. I. DATE GENERALE DESPRE BOALĂ

1.1. Noțiuni de anatomia și fiziologia aparatului reno-vezical

Sistemul renal este alcatuit din rinichi și uretere (organe pereche), vezica urinară și uretră (organe nepereche). Rolul acestuia este de a menține homeostazia mediului intern prin existența unor procese fiziologice complexe de filtrare, absorbție (activă și pasivă) și secreție. În urma acestor procese se formează urina prin intermediul căreia sunt eliminați produșii reziduali ai metabolismului.

Urina formată la nivel renal trece și prin uretere și ajunge la vezica urinară unde staționează pentru perioade scurte de timp, după care este eliminată prin uretră.

Rinichii produc în medie pe minut aproximativ 125 ml de filtrat plasmatic. Din aceștia 124 ml sunt reabsorbiți, iar 1 ml este eliminat prin urină. Diureza reprezintă cantitatea de urină excretată de rinichi în cursul unei zile și are o valoare de aproximativ 1500 ml.

Un alt rol al rinichilor este în menținerea echilibrului hidro-electrolitic și la reglarea tensiunii arteriale (prin intermediul reninei). De asemenea, rinichii secretă eritropoetina care este factor de creștere care stimulează eritropoeza și hidroxilează prohormonul steroidian precursor în forma activă a vitaminei D3.

Rinichiul prezintă o margine concavă către medial (hilul renal unde se găsesc nervii, vasele sanguine, limfatice și ureterul) și o față laterală convexă. 

Sunt localizați retroperitoneal, întinzându-se aproximativ între vertebrele T2-L3. Rinichiul stâng este poziționat de obicei superior de cel drept. 

Bazinetul renal este porțiunea superioară dilatată a ureterului alcatuită din trei calice mari, fiecare din aceștia ramificându-se în mai multe calice mici. 

Rinichiului i se descriu:

– corticala renală situată la exterior

– medulara renală la interior (conține piramide Malpighi și piramide Ferrein care pătrund în corticala renală).

 Rinichiul are aproximativ 1-4 milioane de nefroni. Nefronul este considerat a fi unitatea morfo-funcțională a rinichiului. 

Nefronul este alcătuit din:

– corpuscul renal

– tub contort proximal

– ansa Henle

– tub contort distal

– tubi colectori

– ducte papilare

Se diferențiază nefroni:

– corticali (80-85%) cu ansa Henle scurta și corpusculul renal în corticala externă

– juxtamedulari (15-20%): ansa Henle este foarte lungă iar corpusculul renal se află în corticala profundă.

Glomerulii renali filtrează într-o singură zi o cantitate de patru ori mai mare decât toată apa din organism, de 15 ori mai mult decât lichidele extracelulare și de 60 de ori mai mult decât volumul plasmatic. 

Ureterele sunt două la număr, au aspect tubular, o lungime de aproximativ 10-12 cm lungime. Sunt situate retroperitoneal, între pelvisul renal și vezica urinară în care intră pe peretele posterior, oblic prin intermediul unei valve fiziologice. 

Trecerea urinii în vezica urinară se face în jeturi intermitente odată cu undele de contracție. 

Fig. 1

Ureterul este un organ musculo-membranos care se întinde de la joncțiunea pielo-uretrală până la ostiul uretral. Ureterul are o lungime de aproximativ 25-30 cm și un diametru exterior de aproximativ 5-10 cm, cel interior fiind de aproximativ 3 mm. 

Cele două orificii uretrale și orificiul uretral al vezicii urinare constituie unghiurile trigonului vezical Lieutaud. 

Ureterul este înconjurat de o condensare a țesutului conjunctiv retroperitoneal numită fascia ureterală („parangiul ureteral”) care superior se continuă cu cele două foițe ale fasciei renale, inferior se continuă la nivelul spațiului plevis-subperitoneal cu densificările țesutului conjunctiv de aici. 

Ureterul este un organ primitiv retroperitoneal căruia i se descriu trei portiuni:

– una abdominală întinsă de la joncțiunea pielo-ureterală până la nivelul liniei terminale a pelvisului osos. Aceasta este subîmpărțită de creasta iliacă într-un segment lombar și unul iliac. 
– una pelvină, de la strâmtoarea superioară a bazinului până la vezica urinară. Este subîmpărțită în segment parietal și segment visceral (liber). 

– una terminală, intraparietală/ intramurală.

Ureterul prezintă următoarele curburi:

– în plan frontal: curbura juxtarenală și curbura pelvină

– în plan sagital: curbura marginală determinată de trecerea peste vasele iliace și linia terminală. 
Calibrul ureterului este neuniform, descriindu-i-se:

– trei porțiuni îngustate: la nivelul joncțiunii pielo-ureterale numită strâmtoarea superioară, la nivelul flexurii marginale, numită strâmtoare marginală și la nivelul porțiunii intravezicale a ureterului numită strâmtoarea inferioară. 

– două segmente dilatate: dilatația abdominală și dilatația pelvină. 

Peretele ureterului este alcătuit din trei straturi:

– adventicea: stratul extern, fibros

– musculară: cu fibre musculare netede longitudinale la periferie, circulare la mijloc și iar longitudinale la interior

– mucoasă: tunica internă care captușește lumenul ureterului

Vascularizația arterială a ureterului

– în porțiunea lombară: artera renală sau ramurile sale, artera suprarenală inferioară și artera polară inferioară, artera gonadală. 

– la nivelul flexurii marginale: ramuri din artera iliacă comună sau artera iliacă internă
– în porțiunea pelvină: ramuri din arterele vezicală inferioară, rectală mijlocie, deferențială (bărbat) /uterină (femeie). 

Vascularizația venoasă a ureterului

– venele ureterale

Drenaj limfatic este realizat pe calea a trei rețele capilare limfatice:

– adventiceală

– musculară

– submucoasă

Inervația:
– este asigurată de plexul ureteral alcătuit din fibre simpatic și parasimpatice provenite din:
– plexul renal și plexul intermezenteric pentru peretele abdominal

– plexul hipogastric pentru ureterul pelvin

– fibrele simpatice preganglionare au originea în nucleul intermedi-lateral, segmentele T10-L1, luând calea nervilor splanhnic mic, renal Walter și lombari, apoi fac sinapsa în ganglionii plexului celiac, respectiv ganglionul hipogastric. 

– fibrele parasimpatice preganglionare au originea în nucleul dorsal al vagului și nucleul parasimpatic sacral S2-S4 și fac sinapsa cu neuronii ganglionari parietali. 

Vezica urinară este organ musculo-cavitar, cu mare plasticitate al cărui rol principal este de a depozita urina, aceasta este alcatuită din corp și col. 

Uretra este un conduct musculo-membranos care are ca rol principal transportul urinii din vezica urinară către exterior. Există o diferențiere pe sexe: la femeie uretra are rol strict urinar pe când la bărbat aceasta asigură și transportul spermei. 

Uretra masculină este mai lungă și prezintă patru segmente: prostatic, membranos, bulbar și penian. 
Mucoasa din structura uretrei, în special a celei peniene, prezintă glande Littre (glande mucoase care se deschid la suprafața epiteliului mucoasei uretrale). 

Uretra feminină este mai scurtă (4-5 cm), în porțiunea mijlocie a acesteia există un sfincter uretral extern aflat sub control voluntar. 

1.2. Prezentarea teoretică a bolii

1.2.1. Definiția

Hidronefroza reprezintă mărirea rinichilor datorită umplerii excesive a căilor urinare (calice, bazinet și eventual uretere), prin împiedicarea curgerii urinei către vezica urinară.

În funcție de cauză, hidronefroza poate fi unilaterală (hidronefroză dreaptă sau stangă) sau bilaterală (la ambii rinichi).

1.2.2. Etiologia

Hidronefroza poate fi primară (fără cauză cunoscută) sau hidronefroză secundară unei alte afecțiuni.

Fig . 2

Cele mai frecvente cauze ale hidronefrozei sunt:

Hidronefroza prin obstrucția ureterului

Intrinsecă (din interior)

Structura ureterului

Necroza papilelor

Valve sau falduri ureterale

Ligătura chirurgicală a ureterului accidentală

Cheaguri

Polipi necanceroși

Tumori ureterale canceroase

Dop de puroi

Piatră calcul

Ureterocel (dilatarea ureterului)

Endometrioză

Tuberculoză

Ureter retrocav (prin spatele venei cave)

Sindromul de joncțiune pielo-ureterală

Funcțională (utererul nu este astupat dar nu își face funcția de evacuare a urinii)

Infecții cu micro Gram-negativ

Vezica neurologică (în accidente vasculare cerebrale)

Extrinsică (compresia ureterului din exterior)

Limfom retroperitoneal

Cancer uterin

Cancer de prostată

Vase de sânge ce comprimă ureterul

Fibroză retroperitoneală

Anevrism de aortă

Sarcina

Chist de ovar

Boli inflamatorii intestinale

Diverticulița

Abces ovarian sau al trompelor

Hemoragie retroperitoneală

Limfocel

Hidronefroză prin cauze de hidronefroză ce țin de vezica urinară

Intrinseci (din interiorul vezicii urinare)

Cancer

Calculi

Contractura musculaturii sfincterului vezical

Cistocel

Hipetrofia gâtului vezical

Diverticuli vezicali

Funcțional (fără obstacol în vezică)

Vezică neurologică

Reflux al urinii din vezică în uretere

Extrinsica din afara vezicii urinare) – lipomatoza pelvină

Hidronefroza prin cauze care țin de uretră

Intrinseci (în interiorul uretrei)

Strictura uretrală

Valve uretrale

Diverticuli uretrali

Atrezie uretrală

Fuziunea labiilor

Extrinseci (obstrucția uretrei din afara ei) – adenomul și cancerul de prostată

Banalul calcul renal poate duce în timp la probleme grave de sănătate. Se poate ajunge la boală cronică de rinichi sau chiar la dializă care, din pacate este drumul fără întoarcere către transplant.

Nici în privința transplantului lucrurile nu stau prea bine. Prima problemă ar fi lipsa donatorilor de organe compatibili, ceea ce face lista de așteptare pe zi ce trece mai lungă, și cea de-a doua problemă ar fi că prea puțini pacienți dializați mai ajung să facă transplant, întrucât majoritatea mor din cauza complicațiilor cardiovasculare, potrivit profesorului doctor Eugen Mota, președintele Societății Române de Nefrologie. „Boala cronică de rinichi nu se vindecă nicăieri în lume, de aici pornim… Dar putem prelungi progresia ei către stadiul final. Oricum, e bine de știut că doar unul din cinci pacienți ajunge în stadiul final, deci să fie dializat sau transplantat. Ceilalți patru decedează din cauza afecțiunilor asociate, în special cardiovasculare. De aceea spun că suntem obligați să facem prevenție”, a declarat acesta.

Așadar, trebuie să luăm în serios orice problemă de sănătate, orice simptom neplăcut, indiferent cât de nesemnificativ ar părea. „Persistența ureterohidronefrozei determinate de un calcul renal obstructiv peste trei săptămâni poate distruge ireversibil funcția rin interiorul uretrei)

Strictura uretrală

Valve uretrale

Diverticuli uretrali

Atrezie uretrală

Fuziunea labiilor

Extrinseci (obstrucția uretrei din afara ei) – adenomul și cancerul de prostată

Banalul calcul renal poate duce în timp la probleme grave de sănătate. Se poate ajunge la boală cronică de rinichi sau chiar la dializă care, din pacate este drumul fără întoarcere către transplant.

Nici în privința transplantului lucrurile nu stau prea bine. Prima problemă ar fi lipsa donatorilor de organe compatibili, ceea ce face lista de așteptare pe zi ce trece mai lungă, și cea de-a doua problemă ar fi că prea puțini pacienți dializați mai ajung să facă transplant, întrucât majoritatea mor din cauza complicațiilor cardiovasculare, potrivit profesorului doctor Eugen Mota, președintele Societății Române de Nefrologie. „Boala cronică de rinichi nu se vindecă nicăieri în lume, de aici pornim… Dar putem prelungi progresia ei către stadiul final. Oricum, e bine de știut că doar unul din cinci pacienți ajunge în stadiul final, deci să fie dializat sau transplantat. Ceilalți patru decedează din cauza afecțiunilor asociate, în special cardiovasculare. De aceea spun că suntem obligați să facem prevenție”, a declarat acesta.

Așadar, trebuie să luăm în serios orice problemă de sănătate, orice simptom neplăcut, indiferent cât de nesemnificativ ar părea. „Persistența ureterohidronefrozei determinate de un calcul renal obstructiv peste trei săptămâni poate distruge ireversibil funcția rinichiului. Și ureterohidronefroza congenitală poate determina pierderea funcției rinichilor”, a declarat profesor doctor Mota.

De asemenea, potrivit specialistului, ureterohidronefroza bilaterală poate apărea și din cauza cancerului genital, dacă tumora a invadat micul bazin. Iar, dacă ar fi să vorbim despre bărbați, netratat, adenomul de prostată poate afecta rinichii. „Pierderea funcției rinichiului depinde atât de pacient – de cât de repede se adresează unui specialist, cât și de medic – de cât de repede depistează problema. Un lucru e insă cert: boala trebuie abordată integral. Dacă pacientul are și diabet zaharat, se tratează și una și alta. În cazul ureterohidronefrozei, se recomandă îndepărtarea obstacolului”, a mai spus specialistul. Nu doar „pietrele” la rinichi sunt precursorii unor afecțiuni grave, ci și simpla infecție urinară, recurentă și tratată necorespunzător.

Principalii factori de risc: este important să se cunoască factorii de risc pentru bolile renale. „Printre afecțiunile premergătoare bolii cronice, putem aminti: hipertensiunea arterială, vârsta peste 50 de ani, afecțiunile sistemice care dau complicații renale, de exemplu lupus, cele cardiovasculare, istoricul familiar pozitiv – caz în care pacienții trebuie să se adreseze imediat medicului de familie, pacienții care au un singur rinichi…”, a adăugat specialistul.

Fumatul scade funcția rinichilor cu 18%, potrivit datelor furnizate de dr. Maria Mota, președinta Societății Române de diabet, Nutriție și Boli Metabolice: „în România, din trei milioane de pacienți cu diabet, jumătate au și boală cronică de rinichi, deci unu din doi diabetici ajunge să aibă și probleme renale. Procentul e infiorator”. Infecția urinară sau calculii renali, spre exemplu, nu se moștenesc, dar dacă există în familie persoane cu aceste probleme înseamnă că riscul este crescut pentru ceilalți membri. În ultimii ani, numărul centrelor de dializă din România s-a dublat, ajungând la nu mai puțin de 150 de astfel de instituții. „În România sunt circa 11.000 de pacienți dializați, dar până in 2017 numărul bolnavilor va mai crește”, a mai adăugat prof. dr. Mota.

1.2.3. Patogenia

Hidronefroza reprezintă mărirea rinichilor datorită umplerii excesive a căilor urinare (calice, bazinet și eventual uretere), prin împiedicarea curgerii urinei către vezica urinară.

În funcție de cauză, hidronefroza poate fi unilaterală (hidronefroză dreaptă sau stângă) sau bilaterală (la ambii rinichi).

Fig. 3

Hidronefroza congenitală este determinată de obstrucția joncțiunii pielo-ureterale ce produce distensia bazinetului și calicelor și leziuni atrofice ischemice ale parenchimului renal. Este cea mai întâlnită anomalie a ureterului fiind mai frecventă de aproape 3 ori la bărbați în raport cu femeile. 
La apariția acestei stări contribuie factori extrinseci, factori intrinseci și obstrucția funcțională. 
Factorii extrinseci implicați ar fi: originea înaltă a ureterului din bazinet, prezența bridelor conjunctive, cudura strânsă la joncțiunea dintre ureter și bazinet, intersecția ureterului cu vreo arteră renală polară inferioară.

Factorii intrinseci includ: polipii, valvele ureterale și stenoza intrinsecă a joncținii pielo-ureterale toate acestea fiind leziuni rare și prezența unui ureter hipoplazic, situație mult mai frecventă.

Obstrucția funcțională este produsă de peristaltica anormală care are ca substrat modificări histologice caracteristice. Inițial tulburările sunt dinamice dar ulterior datorită ischemiei apar procese de fibroză și stenoză organică. Obstrucția joncțiuniii pieloureterale determină evacuarea incompletă și acumularea urinii cu creșterea presiunii în sistemul colector. Aceata comprimă parenchimul provocând la acest nivel ischemie și ulterior atrofie.

Anatomie patologică:

Se disting trei stadii anatomopatologice ale evoluției leziunilor: 

în stadiul I  bazinetul apare ușor dilatat cu musculatura hipertrofiată și tendința de tasare

a papilelor. Apar zone de congestie în medulara renală.

în stadiul II  punga hidronefrotică se mărește și comprimă papilele, țesutul conjunctiv

înlocuiește treptat fibrele musculare hipertrofiate și țesutul elastic bazinetul devenind scleros și rigid, funcția parenchimului renal restant este alterată.

în stadiul III  parenchimul renal este redus la o coajă subțire cu funcția complet și

ireversibil compromisă; asocierea infecției frecvent întâlnită agravează leziunile.

1.2.4. Dignosticul clinic

În consecință, obstrucția litiazică se manifestă clinic printr-o serie de semne și simptome, care au un substrat anatomo-patologic corespunzător:

– durere colicativă – colica renală în cazul obstrucției bruște și complete a joncțiunii pieloureterale sau a ureterului.

– nefralgie, care caracterizează obstrucțiile incomplete cronice, induse în special de calculii caliceali sau coraliformi, care permit scurgerea urinei cu un grad de hipertensiune supraiacentă.
– dilatația supraiacentă obstacolului, reprezentată prin ureterohidronefroză, hidronefroză sau hidrocalicoză (dilatarea calicelor renale), în raport cu topografia calculului care determină obstrucția urinară.

Dilatația supraiacentă are drept consecință, urmare a hipertensiunii din calea urinară, distrucția morfologică a nefronilor, a parenchimului renal cu subțierea și atrofia acestuia.

Distrucția morfologică descrisă are la rândul ei drept urmare, pe plan epurator deficitul funcțional renal. Acest deficit se realizează fie prin obstrucție mecanică de cale urinară, fie prin reducerea importantă a nefronilor supuși agresiunii presiunii ridicate și foarte adesea infecției urinare asociate.

Extravazarea urinară este consecutivă hiperpresiunii supraiacente obstacolului, ce induce un proces de perinefrită, peripielită și periureterita scleroasă, ca reacție la staza urinară, ceea ce în timp va induce modificări de dinamică a căilor urinare superioare, ce pot persista după dezobstrucția litiazică a acestora.

Durerea din regiunea lombară constituie deseori un simptom revelator pentru o afecțiune renală. Caracterele durerilor lombare unilaterale sau bilaterale, spontane sau provocate, variabile în ce privește intensitatea, durata, iradierea și simptomele de acompaniament, ne permit precizarea naturii lor renale și chiar a diagnosticului de probabilitate al afecțiuni respective. 
Durerile lombare cu caracter difuz de origine renală ne orientează spre o afecțiune a rinichiului, bazinetului sau ureterului. Ele au ca substrat fie distensia capsulei renale prin mărirea de volum a rinichiului, fie distensia căilor excretoare printr-un obstacol intrinsec (calcul, cheag), parietal

(tumoră, stenoză), sau extrinsec (compresiune tumorală, anomalie a joncțiunii pielo-ureterale).

Când durerile lombare sunt unilaterale, apar spontan, sunt de intensitate mică sub forma unei presiuni sau tracțiuni, cu durată variabilă, minute, ore sau zile, sugerează afectarea unui singur rinichi și evocă unul din următoarele diagnostice: ptoza renală, pielonefrită, hidronefroză, tuberculoză renală, litiază renală latentă sau manifestă, rinichi polichistic, cancer renal. Apariția durerii în ortostatism, favorizată de trepidații, iradierea ei în partea anteroinferioară a abdomenului, spre regiunile genitale externe și ameliorarea sau chiar dispariția ei în clinostatism, întărește supoziția originii ei renale.

 Durerile lombare bilaterale sunt mai rare și sunt determinate de nefropații bilaterale (glomerulonefrită, litiază bilaterală, tuberculoză renală). De cele mai multe ori ele sunt însă de altă natură: reumatism lombar, morbul lui Pott, metastaze neoplazice vertebrale, mielom multiplu.
Uneori, durerea lombară renală unilaterală poate prezenta un caracter continuu și să fie de intensitate mare, evocând în acest caz posibilitatea unui flegmon perinefretic, a unei pionefroze sau infarct renal. 

Colica renală

Colina renală reprezintă cea mai tipică durere de origine renală și este datorată punerii în tensiune a bazinetului de către urina adunată asupra unui obstacol recent apărut sau completat. Precedată uneori de prodroame, plenitudine lombară, dureri testiculare, polakiurie, micțiuni imperioase, apariția colicii este favorizată de trepidații, consum mare de lichide sau deshidratare, efort fizic, căldură etc. De obicei prodroamele lipsesc și de la început se asociază două simptome majore: durerea și tulburările de micțiune. 

Debutul este cel mai frecvent noctur sub forma unui acces dureros paroxistic, violent – ca o lovitură de pumnal – în una din regiunile lombare. Durerea se extinde rapid pe traiectul ureterului și în teritoriul genito-crural al plexului lombar, interesând flancul, fosa iliacă, regiunea inghinală, micul bazin, organele genitale externe și fața internă a coapselor. Testicolul este adesea retractat spre inelul inghinal prin contracția cremasterului și poate prezenta o sensibilitate deosebit de exprimată. Uneori durerea poate difuza de-a lungul nervului sciatic până în spațiul popliteu. 

Colica renală coexistă cu tulbur[ri urinare, îndeosebi vezicale care atrag atenția asupra aparatului urinar: polakiurie, micțiuni dureroase, uneori tenesme vezicale și hematurie. Bolnavul cu colica renală este anxios, agitat și caută mereu o poziție antalgică pe care nu o găsește. 
În forma sa tipică, colica renală se însoțește și de fenomene reflexe cardio-circulatorii (bradicardie, paloare, răceala extremităților, transpirații) sau digestive (grețuri, vărsături, sughit, meteorism), care necunoscute ar putea preta la confuzii cu apendicită acută, hernia inghinală, colecistită acută, colica biliară, pancreatita acută sau chiar infarctul miocardic. În colica renală lipsește însă contractura abdominală, febra, iar orificiile herniare sunt libere. 
Durata colicii este de obicei variabilă – în general ea evoluează în câteva ore, mai rar zile și este urmată la un interval variabil de alte pușee dureroase. Caracteristic pentru colica nefretică este evoluția sa cu recrudescente paroxistice de durată variabilă.

Când crizele dureroase se succed la intervale scurte vorbim de colică renală subintrandă. Sfârșitul colicii nefretice este adesea marcat printr-o criză poliurică cu hematurie microscopică sau macroscopică. La antispasmodice, colica nefretică cedează în general rapid, terminându-se uneori cu expulzarea de calcul. Antialgicele nu au decât o acțiune tranzitorie. 
Colica renală poate apăre în tuberculoză renală, prin eliminarea cazeumului, hematurii, prin migrarea cheagurilor de sânge, cancerul renal, prin eliminarea de țesut necrozat, infarctul renal, prin spasm localizat al musculaturii periureterale, hidronefroza și malformații congenitale prin distensia bazinetului.

1.2.5. Diagnosticul paraclinic

Ecografia renală  – dilatația pielocaliceală, absentă dilatației ureterale și scăderea indicelui parenchimatos. 

Urografia: radiografie a căilor urinare cu o substanță opace la razele X diureză, osmotică (urografie prin perfuzie cu Furosernid) și clișee tardive –  dilatație pielocaliceală de diferite grade; ureterul se opacifiază tardiv și este de aspect normal.

Tomografia computerizată: este folosită pentru a investiga diferite părți ale corpului precum pieptul, abdomenul, pelvisul sau membrele. De asemenea, poate realiza imagini ale organelor, precum ficatul, pancreasul, intestinele, rinichii, glandele suprarenale, plămânii și inima.

Cistoscopia: prin urografie intravenoasă se efectuează prin opacifierea vezicii cu produsul de contrast injectat pe cale venoasă. Produsul de contrast este eliminat de rinichi în urină și opacifiind astfel căile urinare.

Scintigrafia renală permite aprecierea funcției renale.

1.2.6. Evoluția și prognosticul

1.2.7. Tratamentul

1.2.7.1 Tratament igieno-dietetic

Ingestia mare zilnică de lichide în cantitate de peste 1500 ml/zi, putându-se ajunge constant precipitării sărurilor. Regimul alimentar are o mare importanță:

– alimentație variată (fructe, legume, carne de pui)

– evitarea grăsimilor, a cărnii de porc, vită, miel, vânat

– activitate fizică zilnică, evitarea sedentarismului

– control medical periodic

1.2.7.2. Tratament medical

Tratament – formele ușoare – supraveghere clinică, ecografică și radiologică.       

Nefrectomia este indicată  în cazul rinichiului compromis funcțional.

Tratamentul hidronefrozei este chirurgical și constă în înlăturarea obstacolului responsabil de retenția de urină, hidronefroza se poate trata în funcție de cauză cu următoarele metode:

medicamente

montarea de sonde ureterale sau uretrale

chirurgical (cel mai frecvent) operația de înlăturare a obstacolului sau chiar scoaterea rinichiului (dacă nu mai funcționează sau are puroi).

1.2.7.3. Tratament chirurgical

Datorită metodelor moderne de tratament a calculilor tratamentul chirurgical clasic este tot mai rar utilizat. Tehnici chirurgicale utilizate:

ureterolitotomia se secționează ureterul se extrage calculu și se închide breșa creată

nefrectomia se extirpă rinichiul în totalitate, este indicată când rinichiul a fost complet

distrus

nefrolitotomia calculul coraliform este scos din sistemul pielo-caliceală secționând

țesutul renal care ulterior se suturează

pielolitotomia se extrage calculul prin secționarea feței posterioare a bazinetului

CAP. II. ÎNGRIJIRI GENERALE

2. 1. Internarea pacientului în spital

           Intrenarea în spital se face pe baza biletului de internare, bilet de trimitere emise de către medicul specialist, medicul de familie sau internare de urgență. Bolnavul internat va fi înscris la biroul serviciului de primire în registrul de internări, tot aici completându-se și foaia de observație cu datele de identificare.

 Identificarea bolnavului se face pe baza actelor personale și a  documentelor emise în unitatea sanitară care trimite bolnavul.

           La înscrierea bolnavului în registrul de internare vor fi menționate: ziua și ora la care s-a prezentat, numele complet, vârsta, sexul, adresa, diagnostic de internare, precum numele și adresa persoanelor care au însoțit bolnavul.

Pentru examinarea bolnavului în vederea stabilirii diagnosticului de internare, bolnavul este dezbrăcat prin manevre rapide, dar efectuate cu îndemanare și blândețe. Examinarea clinică poate fi completată cu prelevări de produse biologice și patologice (sânge, urină) în vederea unor examene de laborator efectuate de urgență.

           Hainele și efectele vor fi înregistrate în vederea înmagazinării și la nevoie vor fi supuse deparazitării și dezinfectării, de aici bolnavul este preluat de asistenta de serviciu și dus în salon unde va primi patul lui.

2.2.   Asigurarea condițiilor de spitalizare

 Scopul spitalizării bolnavului fiind vindecarea, se vor urmării crearea unor condiții prielnice necesare vindecăriii și ridicării forței de apărare a organismului și scoaterea lui de sub eventuale influențe nocive ale mediului înconjurător, după repartizarea în salon îi fac cunoscut regulamentul de ordine interioara al spitalului, apoi îi prezint sala de mese. Ferestrele salonului vor fi curate, zugrăveala să fie curată, mobilierul să fie estetic, temperatura camerei optimă între 18-200C. Salonul trebuie aerisit ori de cate ori este nevoie.

Pregatirea patului și accesorile lui:

           În condițiile spitalizării patul reprezintă pentru fiecare bolnav mobilierul cel mai important din salon, aici petrecându-și majoritatea timpului de boala și convalescenta. Patul trebuie să fie comod, de dimensiuni potrivite – 2 m lungime, 80-90 cm latime, 60 cm înălțime până la saltea, pentru a satisface atât cerințele de odihnă ale bolnavului, cât și pentru manipularea lui de către personalul de îngrijire (ușor de manipulat și usșr de curățat).

           Patul este confecționat din tuburi ușoare de metal vopsit în alb, pentru a se putea observa și cele mai mici urme de murdărie. Partea sa principală este somniera metalică, confecționată din sarmă inoxidabilă, bine întinsă pe un cadru de fier și elastică. Accesoriile patului sunt: salteaua, 1 pernă, pătura, lenjeria de pat, o mușama și o aleză, atât patul cât și accesoriile lui vor fi păstrate în condiții de perfectă curățenie. Schimbarea lenjeriei de pat are ca scop asigurarea condițiilor igienice și de confort ale pacientului. Schimbarea lenjeriei de pat se face de obicei dimineța, înainte de curățirea salonului, dar după măsurarea funcțiilor vitale și efectuarea toaletei. Dacă însă în cursul zilei se murdărește, schimbarea ei trebuie făcută imediat, indiferent de orar și la nevoie de mai multe ori pe zi.

           Materiale necesare sunt cearșaf de pat, cearșaf plic, fețe de pernă, pătură, aleză, mușama, sac pentru rufe murdare.

           Înainte de toate explic bolnavului necesitatea și simplitatea tehnicii și fiind un pacient activ îl ajut să se ridice pe marginea patului și să ia loc pe un scaun sau fotoliu, în cazul în care este frig îi ofer o pătură cu care îl învelesc.

           Tehnica așezării patului:

–  se așează 2 scaune pe care se pune lenjeria

–  se așează perna pe scaun

–  se desface marginea lenjeriei și a păturii scoțându-le de sub saltea, se întoarce și marginea cearșafului ce a protejat pătura, se ridică pătura îndoind treimea dinspre picioarele patului, apoi pe cea dinspre capul patului și pliată astfel în trei părți, se ridică din partea de mijloc pentru a se îndoi și se așează pe scaun

– se ridică în același mod cearșaful și pătura, iar mușamaua și aleza se ridică îndoite în două

– se întinde cearșaful de pat care a fost împăturat, așezându-l în treimea mijlocie. Cu o mișcare se întinde capătul dispre picioarele patului, se fixează la capete, introducându-l sub saltea

– se așează în treimea mijlocie mușamaua și aleza care se fixează întinse perfect

– se așează cearșaful, se așează pătura și se fixează împreună cu cearșaful sau separat sub saltea.

2.3. Asigurarea conditiilor igienice a paciențiilor internați

Asigurarea igienei personale, corporale și vestimentare a pacientului: prin igiena bolnavului se înțelege ansamblul de tehnici și proceduri utilizate în scopul întreținerii curățeniei mucoaselor, tegumentelor și fanerelor ceea ce reprezintă în fond o modalitate de apărare a organismului împotriva bolilor.

           Igiena corporală a bolnavului începe încă de la internare, când este îmbăiat și la nevoie deparazitat, iar în timpul spitalizării bolnavul va face baie sau duș cel puțin de două ori pe săptămână, cu această ocazie i se va schimba și lenjeria de corp.

           Baia generală va fi efectuată în mod obligatoriu și înaintea intervențiilor chirurgicale și înaintea  externării bolnavului aceasta nu  va depășii 15 minute, se vor îndeplinii următoarele conditii:

–  ferestrele și ușile încăperii vor fi închise

–  temperatura încăperii de cc 18-200C

–  materialele necesare să fie așezate în ordine la îndemână

–  lenjeria curată se așează pe un radiator pentru a fi caldă

–  se recomandă ca toaleta să se facă înainte de masă și nu după ce bolnavul a mâncat

           Bolnavul este sprjinit pentru a pătrunde în cadă, se săpunește, fiind în continuare spălat cu ajutorul dușului mobil; bolnavul este ajutat să iasă din cadă și ajutat să calce pe pardoseală, să nu alunece se șterge cu prosoape încălzite, se îmbracă cu lenjeria pregătită și este condus la pat.

Asistenta medicală răspunde de starea igienică a bolnavului indiferent dacă acesta și-o asigură singur, acesteia revenindu-i sarcina de a-i pune la dispoziție materialul necesar și de a supraveghea modul în care acesta își efectuează toaleta.

Efectuarea toaletei generale și pe regiuni a pacientului: starea de curățenie corporală este obligatorie la orice bolnav nefiind numai o necesitate a acestuia ci pentru că contribuie în mod efectiv la vindecarea sa. Toaleta bolnavului operat în primele 3 zile este pe regiuni, apoi săptămânal baie generală.

           Obiectivele băii parțiale sunt: îndepărtarea de pe suprafața pielii a stratului cornos, descuamat și împregnat cu secrețiile glandelor sebacee și sudoripare, a resturilor de dejecții și a altor substanțe străine care aderă la piele. În cadrul efectuării toaletei ce au în vedere următoarele:

ferestrele și ușile încăperii vor fi închise

temperatura încăperii de cca 18-200C

se va proteja patul pacientului cu un paravan, materialele necesare se vor așeza lângă

pat (mănuși de baie, săpuniera cu săpun, lenjerie de corp încălzită, prosoape, papuci)

se va respecta ordinea de spălare a suprafețelor corporale: fața, urechile, gâtul, membrele

superioare, fața anterioară a toracelui, abdomenul, suprafața posterioară a toracelui, regiunea lombară, membrele inferioare, organele genitale și la urmă regiunea anală

bolnavul va fi dezbrăcat complet și acoperit de cearșaf și se va descoperii progresiv

numai partea care se va spăla

se insistă la pliuri, sub sâni, în spațiile interdigitale, la coate și axile

se mobilizează articulațiile și se masează zonele predispuse escarelor

Observarea poziției pacientului:

Este important pentru că de acesta depinde întreaga sa atitudine față de boală, tratament, îngrijire și în final față de personalul medical. Aceasta depinde de o serie de factori ca: grad de cultură, vârsta, inteligența, caracter, mediu social, etc. În supravegherea comportamentului bolnavului unul din lucrurile cele mai importante care trebuie urmărite este poziția bolnavului care tradează nu numai o anumită stare patologică ci și gradul de severitate al îmbolnăvirii. Expresia feței poate traduce unele stări ca: anxiete, durere, deprimare, optimism, indiferență sau interes față de boală sau mediu. Ea se modifică în funcție de starea generală a bolnavului, iar durerea este unul din factorii primordiali care influențează poziția bolnavului. Comportamentul bolnavului este diferit, de la totala acceptare a situației de bolnav și aprecierea pozitivă a spitalului și a personalului medical, până la anxietate, dezaprobare faâă de orice act terapeutic.

           Durerea are drept efect suferința, iar bolnavul prin adoptarea unor anumite poziții încearcă să o minimalizeze. De aceea el i-a poziții antialgice, cu susținerea părții dureroase, iar faciesul său adresează grimase, geme, are maxilarele crispate. Bolnavul este agitat, caută o poziție care să-i calmeze durerea, are transpirații, extremitățile se pot răci.

           Bolnavul ocupă în pat o poziție activă, pasivă sau forțată și în functțe de indicații și necesități.

Poziția activă este caracteristică bolnavilor în stare mai bună, poziția lor în pat fiind identică cu cea a unui om sănătos. Ei se mișcă singuri, neavând nevoie de ajutor.

           Poziția pasivă este caracteristica bolnavilor în stare gravă, adinamici, care și-au pierdut forța fizică. Acești bolnavi necesită ajutor pentru orice fel de mișcare.

           Poziția forțată este caracteristică prin atitudini neobișnuite, determinate de afecțiunea de bază a bolnavilor sau impuse de tratament.

           La bolnavii operați cea mai frecventă poziție este decubit dorsal cu capul într-o parte până își recapătă cunoștința pentru a favoriza irigarea centrilor cerebrali câteodată patul va fi ușor înclinat, apoi decubit lateral dreapta sau stânga urmat de semișezând în special la bolnavii peste 50 ani.

           Dacă bolnavul menține timp îndelungat aceași poziție, acesta este predispus la apariția unor complicații (escare de decubit, tromboze, embolii) care-i împiedică procesul de vindecare. Pentru prevenirea apariției acestora se recomandă schimbarea poziție pacintului și mobilizarea lui cât mai precoce.

           În afara complicațiilor, toți operații se vor ridica din pat în seara zilei sau a doua zi dimineața. Această manevră simplă este benefică și datorită faptului că favorizează amplitudinea respiratorie, ventilația pulmonară, tusea și expectorația, accelerează reluarea tranzitului intestinal și influențează în mod pasiv psihicul bolnavului.

           Ridicarea se face treptat, întai la marginea patului, își balansează gambele, face un pic de gimnastică respiratorie și spijinit, fără să exagereze de prima dată, face câțiva pași. Se va ține cont și de ceea ce spune pacientul dacă vrea să mai meargă sau să se oprească. Natura sau complexitate operației nu împiedică ridicarea din pat precoce, care nu va fi amanată din cauza drenurilor, sondelor sau perfuziilor.

Captarea eliminărilor:

captarea dejecțiilor este importantă atât pentru menținerea în perfecta stare de igienă, a

pacientilor cât și în vederea îmbogățirii datelor necesare în vederea stabilirii diagnosticului. În vederea captării dejecțiilor patul se protejează cu mușama și aleză iar în caz de murdărire va fi schimbat ulterior.

captarea fecaleleor: materiile fecale sunt resturi alimentare supuse procesului de digestie

și eliminate din organism de fecație. Captarea lor se face în ploșcă sau bazinet. Ploșca se ține de mâner și se ține întotdeauna acoperită, fie cu capacul propriu, fie cu un șervet. După defecare toaleta se face cu hârtie igienică sau prin spălare, bazinetul este scos din salon, apoi se aerisește salonul și bolnavul se spală pe maini, materiile fecale se vor păstra pentru a fi arătate medicului.

           Captarea urinei: urina este o soluție apoasă prin care sunt eliminate substanțe inutile și toxice rezultate din metabolism. Colectarea urinei se face în vase speciale numite urinare. Se mai poate folosi și plosca.  În cazul în care este necesară captarea urinei pe 24 ore, pentru unele analize de laborator,  se face în recipiente cilindrice gradate de 2-4l.

           Captarea vărsăturilor: prin vărsătură  se înțelege evacuarea conținutului stomacal prin căile digestive pe gură. În timpul vărsăturilor bolnavul va fi susținut, în cazul în care este în decubit dorsal capul va fi întors spre partea dreaptă și i se va oferi tăvița renală. Se va determina cantitatea de vărsătură și nu se va arunca până medicul nu va fi informat.

2.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative

           Foarte important în supravegherea bolnavului o are monitorizarea funcțiilor vitale și vegetative ale organismului și de a le nota în foaia de temperatură, căci modificările lor reflectă în mare măsură starea generală a bolnavului și evoluția bolii.

Temperatura reprezintă rezultul proceselor oxidative din organism, generatoare de căldură. Scopul măsurării este evaluarea funcției de termoreglare și termogeneză. Locul de măsurare este: axila, plica înghinală, cavitatea bucală, rect, vagin și se măsoară  cu ajutorul termometrului maximal.

           Valoarea normală a temperaturii este 36-370C la adult.

           Temperatura trebuie măsurată de două ori pe zi, valoarea obținută se notează în foaia de temperatură, spațiul dintre două linii orizontale corespunde la două diviziuni de grade. Se notează cu pix de culoare albastră. În caz de modificări se anunță medicul.

Pacienții cu ureterohidronefroză asimptomatici au o patologie cu caracter dramatic și însoțită de stare febrilă puternică, care duce treptat la distrucția organică.

Pulsul reprezintă expansiunea ritmică a arterelor comprimate pe un plan osos, fiind sincron cu sistola ventriculară. Este o senzație de șoc percepută la palparea unei artere superficiale comprimată incomplet pe un plan dur, osos. Palparea pulsului se face cu vârful degetelor index,  mediu și inelar de la mâna dreaptă.  

           Scopul măsurării pulsului este evaluarea funcției cardio-vasculare elementele care se apreciază în măsurarea pulsului sunt: ritmicitatea, frecvența, celeritatea, amplitudinea.

           Locul de  măsurare este orice arteră accesibilă palpării ți care poate fi comprimată pe un plan osos: radială, femurală, humerală, carotidă, temporală, superficială, pedioasă.  

           Valorile normale sunt 60-80 bătăi/min la adulți. Notarea în foaia de temperatură se face cu pix de culoare roșie, iar spațiul dintre două linii orizontale corespunde la patru pulsații pe minut.

La pacienții cu ureterohidronefroză pulsul este bradicardic sau normal.

Tensiunea arterială reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereților arteriali, în cursul contracției cardiace. TA variază în funcție cu vârsta precum și cu orarul activitățiilor în cursul zilei.

Scopul măsurării este evaluarea funcției cardiovasculare.

           Se măsoară cu ajutorul tensiometrului și al stetoscopului pe brațul bolnavului. Valorile normale la adulți sunt:

tensiunea sistolică 115-140 mmHg

tensiunea diastolică 75-90 mmHg

             Se notează în foaia de observație cu pix de culoare roșie, grafic sau cifric.

Respirația reprezintă necesitatea fiecărui individ de a capta O2 din mediul înconjurător, necesar proceselor de oxidare din organism și de a elimina CO2 rezultat din arderile celulare.

           Măsurarea are ca scop evaluarea funcției respiratorii a pacientului fiind un indiciu al evoluției bolii și al apariției unor complicații.

           Măsurarea respirației prin inspecție se face prin plasarea mâinii cu fața palmară pe suprafața toracelui și numărarea inspirațiilor timp de un minut. Valorile normale sunt 16-18 bătăi/ min la adult. Se urmărește frecvența, amplitudinea miscărilor respiratorii, ritmul respirație, simetria miscărilor respiratorii. Valoarea obținută se notează în foaia de temperatură, spațiul dintre două linii orizontale corespund la două respirații pe minut, se notează cu pix de culoare verde.  Curba respirației se modifică odată cu curba temperaturii și a pulsului, astfel că în timpul stărilor febrile numărul inspirațiilor pe minut crește.

2.5. Alimentarea bolnavului

           Regimul dietetic  al pacientului trebuie astfel alcătuit încât să satisfacă atât necesitatățile cantitative cât și pe acela calitative ale organismului, iar în același timp să aducă o contribuție la tratarea pacientului, prin alimentele ingerate,  regimul dietetic trebuie să se adapteze la stadiul evolutiv al bolii.

           În perioada acută și în cursul acceselor febrile se va prefera un regim dieteic hidric: apa cu lingurița, ceai amar, completată cu alimentație parenterală, în cantități și compoziție indicate de medic.

           Dupa 3-4 zile, în funcție de evoluția bolii se poate trece la un regim hidric zaharat: ceai dulce, limonadă, suc de fructe, zeamă de compot. Apoi se trece la supe de zarzavat strecurat, iaurt, iar mai târziu piureuri de legume, cartofi, paste făinoase, orez, gris, pișcoturi. Va fi redusă cantitatea de grasimi, iar alimentele nu se vor cosuma prea reci. Bolnavul nu are voie să consume ouă, dulciuri, cacao, ciocolată, salam, pește, icre, ciuperci, legume uscate, smântână, creme, sosuri, condimente iritante, cafea, alcool, nuci, alune.

2.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului

           Medicamentele sunt produse de origine minerală, vegetală, animală sau chimică, transformate într-o formă de administrare prescrisă de medic.

Acțiunea lor asupra organismului depinde în primul rând de structură chimică, dar o importanță aproape tot atât de mare o au și doza administrată precum și calea de administrare.

             Regulile generale de administrare sunt:

– respectarea întocmai a medicamentului prescris

– identificarea medicamentelor administrate

– verificarea calității medicamentelor administrate

– respectarea căilor de administrare

– respectarea dozajului prescris

– respectarea orarului de administrare

– respectarea somnului bolnavului

– evitarea incompatibilității medicamentelor

– respectarea ordinii de administrare a medicamentelor

– raportarea imediată a greșelilor de administrare

           Pe perioada crizei renale, pacienților le este recomandat să limiteze consumul de lichide și să încerce să înlăture senzația dureroasă prin administrarea analgezicelor precum Algocalminul, a antiinflamatoarelor nesteroidiene precum Ketoprofenul, Diclofenacul sau Aulinul, a antispasticelor și neurotropelor anticolinergice precum Scobutilul și a musculotropelor precum Papaverina.

În cazul apariției senzației dureroase, pacienților li se pot administra și medicamente precum No-Spa sau Indometacin. Durerea se poate combate și prin administrarea antispasticelor sau a analgezicelor sub formă de supozitoare, însă dacă senzația dureroasă nu se remite, doza medicamentoasă se va repeta după trei ore.

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice

           Înainte de orice recoltare se pregătesc materialele necesare recoltării, se pregătește psihic și fizic pacientul, se informează despre scopul și modul de efectuare a recoltării.

           Recoltarea sângelui pentru examene de laborator, se face dimineața, a jeun, prin puncție venoasă. Cele mai frecvente examinări la bolnavii cu ureterohidronefroză sunt:

timp de sângerare

timp de coagulare

glicemia

hemoleucograma

examenul de urină

urocultură

           Pentru examinări biochimice recoltarea sângelui se face prin puncție venoasă, cu sau fără substanța anticoagualntă, recoltându-se 5-10 ml sânge dimineața a jeun.

           Examinările care se fac din urină sunt:

examen sumar de urină se recoltează din prima emisie urinară de dimineață când urina

este mai concentrată, după toaleța organelor genitale externe. Se recoltează 100-150 ml de urină în recipient curat, dezinfectant.

uricemia

ph urinar

calciuria

2. 8. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune

Ecografia: furnizează informații asupra formei,  poziției și  dimensiunii calculilor, precum și alte date privind structura organului, formațiuni solide, aspectul peretelui vezicii.  Pregătirea bolnavilor este minimă, trebuie să liniștesc bolnavul explicându-i că examinarea este lipsită de orice pericol, în timpul examinării pacientul se află în decubit dorsal.

Urografia: este o tehnică radiologică folosită pentru evaluarea sistemului genitourinar: rinichii, ureterele și vezica urinară.

Indicațiile procedurii:

evaluarea prezenței unei obstrucții ureterale suspectate sau cunoscute

evaluarea integrității tractului urinar post-traumă

evaluarea tractului urinar pentru anomalii congenitale suspectate

tractului urinar pentru leziuni care pot explica hematuria sau infecția.

Cistoscopia este un test care îi permite medicului să se uite în interiorul vezicii urinare și uretrei folosind un instrument subțire denumit cistoscop. Cistoscopul este introdus în vezica urinară prin uretră. Cistoscopia îi permite medicului să examineze anumite zone ale vezicii și ale uretrei care în mod normal nu s-ar vedea pe o radiografie. 

Cistoscopia se face pentru:

a descoperi cauzele unor simptome precum sânge în urină (hematurie), usturimi în timpul

urinării, incontinența urinară, urinare frecventă, neputința de a urina;

a descoperi cauzele unor probleme ale tractului urinar precum infecții urinare repetate și

care nu răspund la tratament;

a descoperi ce obturează tractul urinar precum prostata mărită, litiaza renală sau tumori;

a recolta mostre de țesut pentru biopsie;

a îndepărta un corp străin;

a instala un cateter ureteral care să ajute tranzitul urinei de la rinichi în vezică.

Cistoscopia se poate face sub anestezie locală sau generală, cistoscopia se face de către medicul urolog împreună cu o asistentă.

2.9. Pregătirea preoperatorie și îngrijirile postoperatorii

Pregătirea preoperatorie a bolnavului constă într-o pregătire generală și o pregătire locală, bolnavii care prezintă risc operator primind îngrijiri suplimentare speciale. Pregătirea generală preoperatorie constă în examenul clinic care pune în evidență starea fiziologică a bolnavului și este completat de examinările paraclinice.

Psihicul bolnavului, bolnavul este informat despre riscurile operației și se cere consimțământul, se suprimă  tot ceea ce ar putea să producă bolnavului o stare de neliniște, se reduce starea de anxietate prin informații sumare privind intervenția chirurgicală. La nevoie i se administrează calmante la indicația medicului. Îngrijirile igienice presupune efectuarea unei băi sau duș în seara dinaintea intervenției chirurgicale sau în dimineața zilei intervenției chirurgicale.

           Pregătirea din preziua intervenției chirurgicale presupune asigurarea repausului fizic, intelectual, psihic, efectuarea unei clisme evacuatoare și asigurarea igienei corporale.

           Pregătirile din dimineața intervenției presupune întreruperea  alimentației (bolnavul nu mânâcă cel puțin 12 ore înainte de intervenția chirurgicală) îndepărtarea protezelor dentare, îndepărtarea bijuteriilor, a lacului de pe unghii și a fardului, golirea vezicii urinare.

           Bolnavul este însoțit de asistenta medicală în sala de operație, unde este preluat de personalul de la sala de operații, împreună cu foaia de observație. Aici va avea loc intervenția chirurgicală, dar înainte de aceasta bolnavul va fi investigat din nou de medicul anestezist. În sala de preanestezie se verifică regiunea rasă și se notează eventulele escoriații, se verifică starea de curățenie, dacă s-a îndepărtat proteza dentară; se pregătesc zonele pentru perfuzie, prin badijonare cu antiseptice, se instalează sonda urinară.

           În sala de operații se execută ultima parte a pregătirii pacientului, se instalează și se fixează pacientul pe masa de operație, se monitorizează funcțiile vitale, se pregătește câmpul operator și se instalează câmpul steril.

Îngrijirea postoperatorie a pacientului începe din momentul terminării intervenției chirurgicale, deci înainte ca el să fie transportat în cameră. Din sala de operații pacientul este transportat cu patul rulant sau cu targa în secția de urologie de unde a venit, unde va fi supravegheat permanent. În timpul transportului vom urmării aspectul feței, respirația, pulsul, perfuzia.

           În salonul în care va fi instalat bolnavul, trebuie să fie mobilier redus și usor lavabil, să fie bine aerisit, liniștit, în semiobscuritate, temperatura optimă de 18-200C, instalații de oxigen montate în perete, cu prize în stare de funcționalitate. Patul va avea lenjerie curată și va fi protejat cu o aleză de cauciuc acoperită cu o aleză de pânză, va fi accesibil din toate părțile, astfel încât operatul să poată fi îngrijit corespunzător.

           Cea mai frecventă poziție a bolnavului operat este decubit dorsal cu capul într-o parte, până când acesta își recapătă cunoșținta.

           Pacientul va fi supravegheat în permanență iar elementele de apreciat sunt:

–   colorația pielii

   –   colorația unghiilor, urmărind apariția cianozei

   –   starea extremităților, paloarea sau răcirea nasului, urechilor, mâinilor și picioarelor

 –     starea mucoaselor

 –     starea de calm sau agitație

–     TA. se măsoară ori de câte ori este nevoie în primele 2 ore după operație, din 15 în 15 minute, din 30 în 30 minute în următoarele 6 ore, din oră în oră pentru următoarele 16 ore

–     pulsul se măsoară din 15 în 15 minute

–     respirația este rară imediat după operație, datorită anesteziei, devine ușor accelerată din cauza durerii postoperatorii și a anxietății, revine la normal dupa 24-36 ore

–     temperatura se măsoară dimineața și seara și se notează în foaia de temperatură

–    reluarea emisiei de urină în prima parte a zilei este un semn bun, la început cantitatea nu este abundentă, dar revine la normal în două zile. Se măsoară cantitatea și aspectul, dacă emisia de urină lipsește se practică sondajul vezical

–     scaunul se reia în următoarele 2-3 zile și este precedat de eliminarea de gaze, în cazul în care nu apar gazele se folosește tubul de gaze, iar dacă scaunul nu este spontan se face o clismă evacuatoare

–   vomismentele – se va nota cantitatea, aspectul și caracterul

Îngrijirea plăgii operatorii: plaga suturată, neinflamată se tratează prin pansare sterila, se degresează cu benzină tegumentul din jurul plăgii. Se dezinfectează cu tintură de iod sau alcool pe o distanță de 6-7 cm folosind la fiecare ștergere alt tampon. Plaga se dezinfectează de asemenea printr-o singură ștergere cu tamponul îmbibat în tictură de iod sau alcool, apoi se dezinfectează din nou tegumentul din jurul plăgii. Se acoperă plaga cu compresă sterilă.

 2.10. Educația pentru sănătate

Asistenta medicală are un rol important în asigurarea acțiunilor de educație pentru sănătate. Are sarcina de a analiza și realiza condiții optime pentru îngrijirea bolnavului precum și de a-l educa pe acesta pentru respectarea anumitor măsuri de prevenire și îngrijire în caz de îmbolnăvire.

           Hidronefroza nu este o maladie în sine, ci în primul rând un mecanism de apărare, de adaptare a organismului la condițiile impuse de o afecțiune, de o condiție patologică ce poate fi localizată la nivel urinar sau poate afecta un organ de vecinătate. Depășirea ei poate avea însă consecințe dezastruoase pentru sănătate. La aceasta se adaugă și faptul că, uneori, hidronefroza este asimptomatică sau are manifestări discrete, vagi, nespecifice. 

La nivelul ureterului poate fi vorba de o strictură (o îngustare apărută, de pildă după infecții sau radioterapie), calculi, cheaguri de sânge, polipi sau tumori, infecții grave locale (cu germeni gram negativi, fungice sau tuberculoase). O formațiune din exterior poate presa ureterul și produce același efect dilatativ: limfom, tumoră prostatică, cancer de col uterin, anevrism de aortă, anomalii de poziție ale uterului, chisturi ovariene etc. În vezică se pot dezvolta calculi, tumori sau diverticuli, pot să apară o hipertrofie sau contractură a orificiului vezical, precum și  afectarea nervilor care controlează vezica, determinând așa-zisa vezică neurogenă. La nivelul uretrei se poate observa o îngustare (produsă prin cicatrizare după un proces inflamator sau traumatic), un diverticul sau obstrucția generată de mărirea de volum a prostatei (prostata este situată sub vezică și o porțiune a uretrei o traversează). 

Mai mult, dacă obstrucția este unilaterală, rinichiul neafectat continuă să producă urină și să asigure eliminarea rezidurilor, astfel că suferința trece neobservată. În ciuda aparentei normalități, rinichiul bolnav este însă profund afectat în acest timp. Rata de filtrare și transport scade, fluxul de sânge se reduce drastic, nefronii (unitățile ,,lucrative" renale) suferă și sunt distruși, ajungându-se la atrofie renală și la pierderea ireversibilă a funcției.  

Din păcate, acest proces evoluează rapid. Dacă hidronefroza este ignorată, nedescoperită la timp sau tratată inadecvat, în câteva săptămâni (circa o lună) se ajunge la pierderea funcției rinichiului respectiv, chiar dacă obstacolul este ulterior rezolvat. În cazurile fericite, rinichiul rămas poate asigura desfășurarea normală a excreției. Efectul este însă dramatic dacă hidronefroza prelungită apare pe un rinichi unic sau este bilaterală.  

2.11. Externarea pacientului

           Momentul plecării bolnavului este stabilit de către medic. Trebuie să pregătim bolnavul pentru externare, ceea ce necesită o muncă susținută de educație sanitară privind respectarea odihnei, a regimului dietetic. Bolnavul și aparținătorii vor fi instruiți asupra modului de preparare a alimentelor, asupra regimului de viață și asupra tratamentului pe care îl va urma la domiciliu.

           În vederea externării se adună toată documentația relativă la bolnav în vederea formulării epicrizei de către medic,  se va fixa ora plecării împreună cu bolnavul, pentru a-i putea asigura alimentația până în ultimul moment. Bolnavul ți familia sa vor fi anunțați cu 2-3 zile înainte privind data ieșirii din spital. Se aprofundează bolnavului indicațiile primite de la medic și cuprinse în biletul de ieșire, se va lămuri în special asupra regimului dietetic, se va verifica dacă pacientul și-a însusit în mod corespunzător tehnicile necesare pentru continuarea tratamentului prescris la domiciliu și se va insista ca la dată indicată să se prezinte la control, bolnavul va părăsii spitalul însoțit de un membru al familiei.

.

ANEXA 1

Metode de culegere a datelor:

Surse de informare:

I. Date privind identitatea pacientului:

A. Date relativ stabile:

numele și prenumele:

sexul:

vârsta:

starea civilă:

religia:

ocupația:

B. Date variabile:

domiciliul:

condiții de viață și de muncă:

obiceiuri:

mod de petrecere a timpului liber:

II. Date privind starea de sănătate anterioară:

A. Date antropometrice:

greutatea:

înălțimea:

grupul sanguin:

Rh-ul:

B. Profilul psiho-social și cultural:

limba vorbită:

capacități cognitive:

stare de conștiență:

grad de autonomie:

capacitatea de comunicare:

C. Antecedente heredocolaterale (familiale):

boli cronice:

afecțiuni mentale ale membrilor familiei:

D. Antecedente personale:

fiziologice:

vaccinările:

nașteri, avorturi:

patologice:

boli ale copilăriei:

boli anterioare:

intervenții chirurgicale:

III. Informații legate de boala actuală:

A. Motivul internării:

semne și simptome:

parametrii vitali:

temperatura:

T.A.:

Puls:

Respirația:

B. Istoricul afecțiunii actuale:

C. Diagnosticul medical la internare:

D. Data internării:

E. Examenul clinic pe aparate:

starea de conștiență:

tegumentele și mucoasele:

țesut conjunctiv (adipos):

sistem ganglionar:

sistem  muscular:

sistem osteo-articular:

aparat respirator:

aparat cardiovascular:

aparat digestiv:

aparat urinar:

aparat genital:

sistem nervos, endocrin, organe de simț:

ANEXA 2

ANALIZA DATELOR ȘI STABILIREA NIVELULUI DE DEPENDENȚĂ

Stabilirea gradului de dependență:

Total puncte:

Nivel de dependență:

Pacientul prezintă:

ANEXA 3

PLANUL NURSING

ANEXA 4

SUPRAVEGHEREA FUNCȚIILOR VITALE

EXAMENELE DE LABORATOR

ANEXA 5

ALIMENTATIA BOLNAVULUI

INVESTGAȚIILE PARACLINICE

TRATAMENTUL MEDICAMENTOS

ANEXA 6

EXTERNAREA PACIENTULUI

Data externării:

Starea la externare:

Bilanțul autonomiei la externare:

Recomandări la externare:

Contraindicații:

Tratament:

ANEXA 1

Metode de culegere a datelor:

Surse de informare:

I. Date privind identitatea pacientului:

A. Date relativ stabile:

numele și prenumele:

sexul:

vârsta:

starea civilă:

religia:

ocupația:

B. Date variabile:

domiciliul:

condiții de viață și de muncă:

obiceiuri:

mod de petrecere a timpului liber:

II. Date privind starea de sănătate anterioară:

A. Date antropometrice:

greutatea:

înălțimea:

grupul sanguin:

Rh-ul:

B. Profilul psiho-social și cultural:

limba vorbită:

capacități cognitive:

stare de conștiență:

grad de autonomie:

capacitatea de comunicare:

C. Antecedente heredocolaterale (familiale):

boli cronice:

afecțiuni mentale ale membrilor familiei:

D. Antecedente personale:

fiziologice:

vaccinările:

nașteri, avorturi:

patologice:

boli ale copilăriei:

boli anterioare:

intervenții chirurgicale:

III. Informații legate de boala actuală:

A. Motivul internării:

semne și simptome:

parametrii vitali:

temperatura:

T.A.:

Puls:

Respirația:

B. Istoricul afecțiunii actuale:

C. Diagnosticul medical la internare:

D. Data internării:

E. Examenul clinic pe aparate:

starea de conștiență:

tegumentele și mucoasele:

țesut conjunctiv (adipos):

sistem ganglionar:

sistem  muscular:

sistem osteo-articular:

aparat respirator:

aparat cardiovascular:

aparat digestiv:

aparat urinar:

aparat genital:

sistem nervos, endocrin, organe de simț:

ANEXA 2

ANALIZA DATELOR ȘI STABILIREA NIVELULUI DE DEPENDENȚĂ

Stabilirea gradului de dependență:

Total puncte:

Nivel de dependență:

Pacientul prezintă:

ANEXA 3

PLANUL NURSING

ANEXA 4

SUPRAVEGHEREA FUNCȚIILOR VITALE

EXAMENELE DE LABORATOR

ANEXA 5

ALIMENTATIA BOLNAVULUI

INVESTGAȚIILE PARACLINICE

TRATAMENTUL MEDICAMENTOS

ANEXA 6

EXTERNAREA PACIENTULUI

Data externării:

Starea la externare:

Bilanțul autonomiei la externare:

Recomandări la externare:

Contraindicații:

Tratament: