Ingrijirea Pacientului cu Neoplasm Bronhopulmonar
LUCRARE DE LICENȚĂ
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU
NEOPLASM BRONHOPULMONAR
CUPRINS
INTRODUCERE
Cap. I. DATE GENERALE DESPRE BOALĂ
1.1. Aparatul respirator – anatomie si fizologie
1.1.1. Noțiuni de anatomie si fiziologie ale plămânului
1.2. Prezentarea teoretică a bolii
1. Definiție
2. Etiologie
3. Patogenie
4. Diagnostic clinic (Simptomatologia)
5. Diagnostic paraclinic
6. Diagnostic diferential
7. Evolutie. Prognostic
8. Tratament a) igienico-dietetic; b) medical; c) chirurgical
Cap. II. ÎNGRIJIRI GENERALE
2.1. Internarea pacientului in spital
2.2. Asigurarea conditiilor de spitalizare
2.3. Asigurarea conditiilor igienice pacientilor internati
2.4. Supravegherea functiilor vitale si vegetative
2.5. Alimentatia bolnavului
2.6. Administrarea medicamentelor si hidratarea organismului
2.7. Recoltarea produselor biologice si patologice
2.8. Pregatirea preoperatorie si ingrijirile postoperatorii
2.9. Externarea pacientului
2.10. Educatie pentru sanatate – profilaxia bolii si statistica cazuri
Cap.III. PARTEA SPECIALA
3.1.Studiul statistic si interpretarea rezultatelor
3.1.1.Motivatie
3.1.2.Materiale și metode
Cap. IV. INGRIJIRI SPECIFICE
Planuri de ingrijire
Cazul I
Cazul II
Cazul III
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Neoplasmul bronhopulmonar (carcinomul bronșic) reprezintă o tumoră malignă localizată la nivel pulmonar, cu originea în celulele bronșice. În mod clasic se deosebesc două tipuri mari de carcinom bronșic: carcinomul microcelular și carcinomul macrocelular. Cele două forme se diferențiază în funcție de modul în care cresc, de tratament și de prognostic. De cele mai multe ori cancerul pulmonar este descoperit în mod întâmplător, cu ocazia unei radiografii uzuale a cutiei toracice. Simptomele timpurii sunt tusea constantă și dispneea, iar în stadiile avansate apare expectorația cu sânge (hemoptizia) și scăderea în greutate.
Cancerul bronhopulmonar este favorizat de anumiți factori, cum ar fi fumul de țigară și inhalarea de pulberi în mediul profesional (de exemplu pulberea de azbest).
Vârsta medie de îmbolnăvire este de 65 de ani. Se deosebesc două tipuri de cancer pulmonar: carcinomul microcelular și carcinomul macrocelular. Carcinomul microcelular se tratează mai greu decât cel macrocelular, deoarece dă repede metastaze în alte organe. Tratamentul cancerului pulmonar se bazează în primul rând pe chimioterapice care duc, de cele mai multe ori, la o micșorare vizibilă a tumorii. Șansele de vindecare cresc dacă simptomele se recunosc de timpuriu și tratamentul începe imediat. Carcinomul macromolecular se dezvoltă local, fără a da metastaze. De aceea, tratamentul vizează îndepărtarea tumorii maligne, posibilitate valabilă pentru aproximativ 20% din pacienți. Intervenția chirurgicală se completează cu chimio și radioterapie, care se folosesc și în cazul tumorilor inoperabile. Dat fiind faptul că fumatul reprezintă unul din factorii de risc principali ai cancerului pulmonar, se recomandă renunțarea la fumat pentru a scădea riscul de îmbolnăvire.
Am ales această afecțiune a aparatului respirator deoarece este cel mai comun tip de cancer, atât în ceea ce privește incidenta, cât și mortalitatea. În 2008, au fost diagnosticate 1,61 milioane de cazuri noi, precum și 1,38 milioane de decese provocate de cancerul pulmonar. Cele mai ridicate rate s-au înregistrat în Europa și America de Nord. Segmentul de populație cu probabilitatea cea mai ridicată de a dezvolta cancer pulmonar este reprezentat de persoanele cu vârsta de peste 50 de ani, cu antecedente de fumat. În raport cu rata mortalității la bărbați, care a început să scadă în urmă cu peste 20 de ani, ratele mortalității cauzate de cancerul pulmonar la femei au crescut în ultimele decenii, recent înregistrându-se o stabilizare a tendinței. În SUA, riscul pe viata de a dezvolta cancer pulmonar este de 8 % la bărbați și de 6 % la femei. La fiecare 3-4 milioane de țigarete fumate, se înregistrează un deces provocat de cancerul pulmonar. Tinerii nefumători care văd reclamele la tutun au o probabilitate mai mare să se apuce de fumat. Rolul fumatului pasiv este recunoscut din ce în ce mai mult ca factor de risc al cancerului pulmonar, conducând la scăderea expunerii nedorite a nefumătorilor la fumul de tutun al altor fumători, prin intervenții politice. Emisiile de la automobile, fabrici și centrale electrice prezintă, de asemenea, riscuri potențiale.
Cap. I. DATE GENERALE DESPRE BOALĂ
1.1. Aparatul respirator – anatomie si fizologie
Aparatul respirator este alcătuit din două părți distincte:
a) Căile respiratorii extrapulmonare, alcătuite din:
– căi respiratorii superioare: -cai nazale;
-faringe;
– căi respiratorii inferioare: -laringe:
-trahee;
-bronhii principale:
b) Plămânii
Căile respiratorii extrapulmonare
Căile nazale. Reprezintă poarta de intrare a aerului, au formă aproximativ piramidală, cu baza mare în jos, iar cele două cavități sunt despărțite de o porțiune membranoasă, numită sept. Cavitățile sunt căptușite cu o mucoasă ce secretă mucus, cu rolul de a reține impuritățile. Mucoasa nazală are la bază un țesut de natură conjunctivă, foarte puternic vascularizat, asigurând încălzirea aerului pe cavitățile nazale. (Ciuleanu, 2003)
Pereții proeminenți ai căilor nazale se numesc cornete nazale, iar spațiile se numesc meaturi. Meaturile măresc suprafața mucoasei nazale și micșorează viteza de deplasare a aerului în timpul inspirației. În partea posterioară, cavitățile nazale comunică cu faringele prin orificiul naso-faringean sau coane. Aceste orificii pot fi închise prin ridicarea vălului palatin a luetei de închidere ce are loc în timpul deglutiției.
Faringele. Este un segment sub formă de pâlnie, cu orificiul mic în partea inferioară și comunică cu laringele și esofagul. Are în componența sa musculatura striată, având rol de a separa cele două căi: calea digestivă și cea respiratorie. (Ghilezan 1992)
Laringele. Este un segment lung de 5-6 cm, cu rol de a conduce aerul în plămâni și în fonație. Este format din mai multe cartilagii, cel mai dezvoltat fiind cartilagiul tiroid, orientat anterior, iar pe mijloc există o parte mai proeminentă, mărul lui Adam, fiind așezată glanda tiroidă.
Deschiderea orificiului laringean se numește glotă, iar închiderea orificiului laringean se face cu un căpăcel numit epiglotă. În interior sunt corzile vocale care au musculatura striată și produc sunete.
Traheea. Este segmentul aparatului respirator, care continuă laringele, fiind așezată înaintea esofagului. Este formată aproximativ din 18-20 de inele cartilaginoase, având partea posterioară subțire și elastică. Traheea este căptușită pe tot traiectul ei cu o mucoasă care prezintă o bordură de cili vibratili, ce scot impuritățile, evitând blocarea reflex tusea. Traheea se bifurcă în două bronhii formate din inele cartilaginoase. Fiecare bronhie pătrunde în plămân. (Grancea, 1996)
Bronhii principale. Bifurcarea traheei dă naștere celor două bronhii principale: dreapta și stânga. Fiecare bronhie principală pătrunde în plămânul respectiv prin hilul pulmonar. Bronhiile principale fac parte din pediculul pulmonar. Pediculul pulmonar cuprinde formațiuni care intră și ies din plămân: bronhia principală; artera pulmonară; venele pulmonare; vasele și nervii pulmonari.
Bronhiile principale sunt formate fiecare din 9-12 inele cartilaginoase. Bronhiile principale constituie segmentul extrapulmonar al arborelui bronșic. După pătrunderea în plămân, ele se ramifică, formând segmentul intrapulmonar al arborelui bronșic. (Tarlea, 2000)
Mediastinul. Toracele este împărțit, din punct de vedere topografic: într-o regiune mediană – mediastin; 2 regiuni laterale și pleuro-pulmonare. Mediastinul reprezintă regiunea mediană care desparte cele două regiuni pleuro-pulmonare. El corespunde: în sens antero-posterior spațiului dintre stern și coloana vertebrală; în sens supero-inferior, orificiului superior al toracelui și diafragmului.
Mediastinul conține organe aparținând aparatului respirator, cardio-vascular și digestiv, dar trebuie privit ca o unitate, datorită relațiilor strânse între aceste organe prevenind simptomatologia comună a acestora în cursul unor boli. Regiunile pleuro-pulmonare sunt dispuse de o parte și de alta a mediastinului și conțin plămânul și pleura respectivă.
Respirația reprezintă un proces vital în care au loc aportul de O2 la țesuturi și eliminarea CO2 ca rezultat al metabolismului. Respirația cuprinde următoarele etape: Etapa pulmonară când aerul pătrunde prin căile respiratorii în alveolele pulmonare; Etapa sanguină reprezentată de schimbul de gaze dintre alveolele pulmonare și sângele din capilarele sanguine; Etapa circulatorie când are loc transportul de O2 la țesuturi și CO2 la alveole; Etapa tisulară, când se face schimbul de gaz la nivelul țesuturilor se primește O2 și se eliberează CO2 în sistemul venos.
Procesul de respirație este continuu. Oprirea lui duce la scurt timp la moartea celulelor, deoarece organismul nu dispune de rezerve de O2, iar acumularea CO2 este toxică pentru celule.
Ventilația pulmonară. Aerul atmosferic este introdus în plămâni prin procesul de ventilație pulmonară, prin care se menține constantă compoziția aerului alveolar.
Mecanica respirației. Schimburile gazoase la nivelul plămânului se realizează datorită succesiunii ritmice a două procese: inspirația și expirația.
1. Inspirația reprezintă un proces activ, realizat prin efort muscular, când aerul pătrunde în plămâni încărcat cu O2. Principalii mușchi inspiratori sunt: mușchii intercostali; mușchii supracostali; diafragma. Prin acțiunea acestor mușchi, cușca toracică își mărește volumul. Prin mărirea volumului pulmonar, presiunea aerului scade în plămâni, față de cea atmosferică. (Gherasim, 2002)
2. Expirația reprezintă un proces pasiv, prin care se elimină aerul din plămâni, încărcat cu CO2. În timpul expirației, cutia toracică revine pasiv la dimensiunile avute anterior. Tipuri de respirație: (Tip costal superior întâlnit la femeie, când cutia toracică se dilată antero-posterior; (Tip costal inferior întâlnit la bărbat, când cutia toracică se dilată transversal; (Tip abdominal întâlnit la copii și bătrâni, când dilatarea este mai mult verticală). (Costello, s.a., 1991)
1.1.1. Noțiuni de anatomie si fiziologie ale plămânului
Plămânul acoperit de pleure este constituit din urmtoarele unități antomice și funcționale: segmente; acini pulmonari; lobuli.
– lobii pulmonari: sunt unități morfologice mari delimitate prin scizuri; ei au independență structurală, funcțională și patologică;
– lobii sunt organizați în segmente unități morfologice delimitați imperfect în septuri conjunctive; segmentele sunt alcătuite din lobuli;
– lobulul este o masă piramidală cu baza către suprafață externă a plămânului, constituită din ramificații ale bronhiilor și mase de sânge înconjurate de țesutul conjunctiv; – lobulul pulmonar este format din acini pulmonari constituiți dintr-o bronhiolă respiratorie împreună cu canalele alveolare care derivă din ea și cu alveolele pulmonare. (Ward, s.a., 1992)
Acinul pulmonar constituie unitatea structurală și funcțională a lobului pulmonar. Alveolele pulmonare reprezintă suprafața de schimb a plămânului, peretele alveolar, adaptat schimburilor gazoase este format:
– dintr-un epiteliu alveolar unistratificat așezat pe o membrană bazală și țesut conjunctiv bogat în fibre elastice, în care se găsesc o rețea de capilare provenite din ramurile terminale ale arterei pulmonare .
– epiteliul alveolar și membrana bazală a alveolei împreună cu membrana bazală a capilarului și endoteliului capilar, constituie membrane alveolo – capilară prin care se face schimbul de gaze.
– vascularizația funcțional asigură schimburile gazoase prin intermediul vaselor dcturală, funcțională și patologică;
– lobii sunt organizați în segmente unități morfologice delimitați imperfect în septuri conjunctive; segmentele sunt alcătuite din lobuli;
– lobulul este o masă piramidală cu baza către suprafață externă a plămânului, constituită din ramificații ale bronhiilor și mase de sânge înconjurate de țesutul conjunctiv; – lobulul pulmonar este format din acini pulmonari constituiți dintr-o bronhiolă respiratorie împreună cu canalele alveolare care derivă din ea și cu alveolele pulmonare. (Ward, s.a., 1992)
Acinul pulmonar constituie unitatea structurală și funcțională a lobului pulmonar. Alveolele pulmonare reprezintă suprafața de schimb a plămânului, peretele alveolar, adaptat schimburilor gazoase este format:
– dintr-un epiteliu alveolar unistratificat așezat pe o membrană bazală și țesut conjunctiv bogat în fibre elastice, în care se găsesc o rețea de capilare provenite din ramurile terminale ale arterei pulmonare .
– epiteliul alveolar și membrana bazală a alveolei împreună cu membrana bazală a capilarului și endoteliului capilar, constituie membrane alveolo – capilară prin care se face schimbul de gaze.
– vascularizația funcțional asigură schimburile gazoase prin intermediul vaselor de sânge care constituie unica circulație.
– vascularizația nutritivă parte a marii circulații este asigurată de arterele și venele bronșice; venele drenează sângele în vena cavă superioară.
Pleura este alcătuită din două foițe: foița viscerală ce acoperă plămânii și în scinzuri; foița parietală ce căptușește pereții cutiei toracice. (Stockwell, s.a., 1992)
Plămânii reprezintă organele în care se realizează schimbul de gaze, O2 și CO2. Sunt în număr de doi, drept și stâng, fiind așezați în cavitatea toracică de o parte și de alta a medianului. Culoarea plămânilor variază cu vârsta și cu substanțele care sunt inhalate: la fumători și la cei care lucrează în medii cu pulberi, au o culoare cenusie-negricioasa; la copii, culoarea plămânilor este roz. Forma plămânilor este asemănătoare unui trunchi de con, cu baza spre diafragma. Configurația externă. Plămânul drept este format din 3 lobi: superior, mijlociu și inferior. Plămânul stâng este format din 2 lobi: superior și inferior. Lobii sunt delimitați de niște șanțuri adânci și scizuri în care pătrunde pleura viscerală.
Fiecărui plămân i se descriu 2 fețe: costală, în raport direct cu peretele toracic; mediastinală, la nivelul căruia se află hilul pulmonar; 3 margini: anterioară, posterioară și inferioară; o bază sau fața diafragmatică, în raport cu diafragmul și prin el cu lobul hepatic drept în dreapta și fundul stomacului în stânga; vârful, care are forma rotunjită; vine în raport cu coastele unu și doi și corespunde regiunii de la baza gâtului. (Liu, s.a., 2000)
Structura plămânului. Plămânii sunt alcătuiți dintr-un sistem de canale rezultat din ramificarea bronhiei principale la arbore bronșic și un sistem de saci, în care se termină arborele bronșic la lobuli pulmonari. Arborele bronșic reprezintă totalitatea ramificațiilor intrapulmonare ale bronhiei principale: bronhie principală (bronhii lobare (3 pentru plămânul drept și 2 pentru cel stâng) ( bronhii segmentare (câte 10 pentru fiecare plămân la câte una pentru fiecare segment pulmonar) (bronhii interlobulare, bronhiole terminal, bronhiole respiratori, canale alveolare).
Bronhiile intrapulmonare au formă cilindrică, regulată. Pe măsură ce bronhiile se ramifică, fibrele musculare netede devin din ce în ce mai numeroase, astfel încât bronhiolele respiratorii și terminale, sunt lipsite de inelul cartilaginos, dar prezintă un strat muscular foarte dezvoltat, care intervine activ în modificarea lumenului bronhiolelor și astfel în reglarea circulației aerului în căile pulmonare. (Ghilezan, 1992)
Arborele bronșic poate prezenta dilatații patologice sub formă de saci, în care se strâng secreții, puroi la bronsiectazii. Lobulul pulmonar continuă ultimele ramificații ale arborelui bronșic. Lobulul pulmonar reprezintă unitatea morfologică și funcțională a plămânului, la nivelul căruia se face schimbul de gaze. Lobulul pulmonar este constituit din: bronhiola respiratorie (canale alveolare, alveole pulmonare, împreună cu vase de sânge, limfatice, fibre motorii nervoase și senzitive.
Alveola pulmonară – peretele alveolar este format dintr-un epiteliu, sub care se găsește o bogată rețea capilară, care provine din ramificațiile arterei pulmonare (ce aduc sânge venos din ventriculul drept). Epiteliul alveolar formează cu epiteliul capilarelor alveolare o structură funcțională comună – membrana alveolocapilara. La nivelul acesteia au loc schimburile gazoase prin difuziune, între aerul din alveole, a cărui compoziție este menținută constantă prin ventilația pulmonară și sânge.
Suprafața epiteliului alveolar este acoperită cu o lamă fină de lichid de surfactant. Distrugerea pereților alveolari reprezintă emfizemul. Mai mulți lobuli se grupează în unități morfologice și funcționale mai mari de segmente pulmonare. Segmentul pulmonar este unitatea morfologică și funcțională, caracterizată prin teritoriu anatomic cu limite precise, cu pedicul bronho-vascular propriu și aspecte patologice speciale. (Tarlea, 2000)
Segmentele pulmonare corespund bronhiilor segmentare cu același nume, fiecare plămân având câte 10 segmente. Segmentele se grupează la rândul lor, formând lobii pulmonari. Vascularizația plămânului. La nivelul plămânului există două circulații sanguine: funcțională; nutritivă. Circulația funcțională este asigurată de artera pulmonară care ia naștere din ventriculul drept și se capilarizează la nivelul alveolelor pulmonare. (Grancea, 1996) Circulația funcțională de întoarcere este asigurată de venele pulmonare, care se varsă în atriul stâng. Se încheie astfel, circulația mică, în care artera pulmonară conținând sânge neoxigenată, cu CO2; se încarcă cu O2 și se întoarce prin venele pulmonare care conțin sânge oxigenat, roșu, la atriul stâng. Circulația nutritivă face parte din marea circulație și aduce plămânului sânge încarcă cu substanțe nutritive și oxigen. Este asigurată de arterele bronșice, ramuri ale aortei toracice; ele irigă arborele bronșic. O parte din sânge se întoarce în venele bronșice, care se varsă în venele azigos și acestea în vena cavă superioară și atriul drept; o altă parte din sânge se întoarce prin venele pulmonare în atriul stâng. Circulația limfatică este tributară ganglionilor hilari și ganglionilor traheobronsici. De aici se varsă în final, în canalul toracic.
Inervația plămânului:
Inervația plămânilor este:
a) motorie, asigurată de simpatic (fibre opstganglionare) și parasim-patic (nervul vag). (simpaticul are acțiune: – bronhodilatatoare și vasodilatatoare; – relaxează musculatura bronșică; (parasimpaticul are acțiune: – bronhoconstrictorie; – vasoconstrictorie; – hipersecreție de mucus.
b) senzitivă, anexată simpaticului și parasimpaticului; cele mai multe fibre senzitive sunt în legătură cu nervul vag. Capacitatea plămânului: volumul de aer pe care îl conține este de 4500-5000 cm3.
Pleura. Plămânii sunt înveliți de o foiță seroasă numită pleură. Ea are rolul de a ușura mișcările plămânilor prin alunecare. Fiecare plămân este învelit de o pleură. Pleura, la rândul ei, este formată din două foițe, una în continuarea celeilalte: pleura viscerală care acoperă plămânul și pleura parietală care acoperă pereții cavității toracice. Între cele două pleure, există o cavitate închisă – cavitatea pleurală, care în mod normal este virtuală și care conține o cantitate infimă de lichid, care favorizează alunecarea.
În condițiile patologice, cavitatea pleurală poate deveni reală, putând fi umplută cu: puroi (pleurezie); sânge (hemotorax); aer (pneumotorax). Când cantitatea de lichid sau aer este mare, plămânul respectiv apare turtit spre hil colabat) și funcția sa respiratorie este nulă.
La un adult normal, în starea intermediară dintre expirație și inspirație, plămânii au în medie următoarele dimensiuni: diametrul vertical de 25-cm • diametrul sagital nivelul bazei de 15cm • diametrul transversal la nivelul bazei de 10 cm; Greutatea medie a plămânilor la copilul care nu a respirat este de 50 gr și de circa 90 gr pentru copilul care a respirat.
La adult cei doi plămâni cântăresc aproximativ 1200 gr; cel drept este cu ceva mai greu decât cel stâng. Capacitatea totală, adică cantitatea maximă de aer pe care o conțin cei doi plămâni, este în medie de 4500-5000 cmc.
Capacitatea vitală reprezintă volumele de aer care pot fi utilizate în procesul de ventilație pulmonară și exprimă valoarea funcției respiratorii. Ea reprezintă, în condiții obișnuite 3500 – 4000 cmc.
La naștere plămânii au culoare roșie, iar după primele respirații roză. La nou-născutul care nu a respirat, plămânii sunt gri-albicioși. La adulți culoarea plămânilor devine cenușie și prezintă depozite negricioase, deoarece în mediile viciate cu particule de cărbune, siliciu, fier etc, țesutul reticulo endotelial al plămânilor se încarcă cu aceste particule, dând în unele cazuri pneumoconioze: antracoza, silicoza, sideroza.
Cei doi plămâni, suspendați prin pediculii lor, pot fi comparați cu două jumătăți ale unui con tăiat de la vârf și bază. În acest mod, fiecare plămân prezintă: o bază; un vârf ; două fețe; două margini. Aceste elemente realizează raporturi de vecinătate prin intermediul pleurelor.
Baza (fața diafragmatică):
– concavă (se mulează pe fața superioară, boltită a diafragmei)
– privește în jos, dar în același timp anterior și medial
– diafragma este mai ridicată în dreapta, din cauza ficatului.
Baza plămânului stâng are raporturi:
1. splina
2. fundul stomacului
3. parțial și cu lobul stâng al ficatului
Baza plămânului drept:
1. recesurilor subfrenice
2. fața diafragmatică a ficatului.
Vârful (Apex pulmonis). Depășește orificiul superior al cavității toracice cu 2- 3 cm; răspunde fosei supraclaviculare. Este acoperit de cupolă pleurală:
1. Prima coastă
2. Nervul vag
3. Plex brachial
4. Mușchi scalene
5. Sunt al VCS (drept)
Fața costală (Facies costalis). Este convexă, rotunjită; privește înainte, lateral și înapoi, urmărind curba descrisă de coaste. De altfel, coastele imprimă pe această față câteva șanțuri transversale.
Fața medială (Facies medialis). Prezintă:
– O zonă posterioară, rotunjită, numită porțiunea vertebrală (Pârș vertebralis), care pătrunde în șanțul pulmonar al toracelui osos. Raporturile acestei porțiuni serealizeaza cu: fețele laterale ale corpurilor vertebrelor toracale, extremitatea posterioară acoastelor, spațiile intercostale, ganglionii simpatici toracali, nervii intercostali și vasele intercostale;
– O zonă anterioară, mai largă și ușor concavă, numită portiunea mediastinala (Pârș mediastinalis), datorită raporturilor pe care le are cu organele din mediastin. Pe porțiunea mediastinală este situate hilul plamanului (Hilus pulmonis). Acesta reprezintă locul pe unde trec elementele pediculului pulmonar. Hilul este ușor excavat și situat în treimea superioară a feței mediale.
La nivelul hilului pulmonar formațiunile pediculului realizează raporturi complexe între ele. Astfel lanivelul hilului drept, bronhia este situată postero-superior, artera înaintea ei, iar venele pulmonare inferior față de arteră. La nivelul hilului stâng elementul superior este artera, sub ea fiind situată bronhia; dintre venele pulmonare, una este situată înaintea bronhiei iar cealaltă dedesubtul ei. Hilul împarte porțiunea mediastinală a feței mediale într-o zonă prehilara, situată înaintea hilului și alta retrohilara, situată înapoia lui.
Porțiunea mediastinală a plămânilor realizează – cum s-a mai afirmat – raporturi cu organele mediastinale. Unele din aceste organe imprimă forma lor pe plămâni. La plămânul drept se întâlnesc: impresiunea retrohilara a venei azigos; arcul acesteia este situat deasupra hilului; prehilar apare impresiunea venei cave superioare, situată în porțiunea superioară a feței; dedesubt apare impresiunea, puțin accentuată, a inimii.
La plămânul stâng se întâlnesc: impresiunea arcului aortic, situată deasupra și impresiunea aortei descendente, situată înapoia hilului. Dedesubtul hilului fața prezintă puternica impresiune cardiacă ( Impressio cardiacă), determinată de inimă și pericard. Pe lângă formațiunile menționate, porțiunea mediastinală realizează (prin intermediul pleurei) raporturi cu: esofagul, traheea, nervii vagi, nervii frenici și timusul (sau cu țesutul timic). Fețele plămânilor prezintă arii poligonale, delimitate de linii pigmentate. Aceste arii sunt mai evidente pe fața costală. Ele reprezintă conturul lobulilor superficiali ai plămânilor.
Marginea anterioară (Margo anterior)separă fața costală de cea medială. Ea este ascuțită; la dreapta este ușor convexă, în timp ce la stânga prezintă o scobitură situate sub nivelul coastei a patra, scobitura cardiacă (Incisura cardiaca pulmonis siniștri), determinată de prezența inimii și a pericardului. Sub scobitura cardiacă, marginea anterioară trimite o prelungire medială, numită lingula (Lingula pulmonis sinistri). Marginea anterioară răspunde înainte sternului și înapoi pericardului, pe care repauzează.
Marginea inferioară (Margo inferior)circumscrie baza plămânului. Este subțire și tăioasă. Separă baza de cele două fețe: costală și medială. Baza plămânului fiind înclinată, marginea urmează același plan, fiind mai coborâtă în porțiunea ei posterioară. Marginea inferioară pătrunde în recesul costo diafragmatic al pleurei parietale. Pe fețele plămânilor se întâlnesc fisuri sau scizuri adânci, care divid organul în lobi.
La plămânul stâng se întâlnește o scizură sau fisura oblică (Fissura obliqua). Ea pornește de pe fața medială a plămânului, imediat deasupra hilului; se îndreaptă în sus și înapoi și trece pe fața costală, la circa 6 cm sub vârf; străbate fața costală, mergând în jos și înainte și intersectează marginea inferioară și baza plămânilor; ajunge din nou pefata medială, pe care urcă până atinge limita inferioară a hilului. Fisura oblică pornește in consecinta de la nivelul hilului și se termină tot la nivelul acestuia. Fisura oblică divide plămânul stâng în doi lobi: superior și inferior ( Lobus superior și Lobus inferior).
Lobul superior are formă conică. El cuprinde vârful, marginea anterioară, cea mai mare parte a feței costale și mediale și puțin din baza plămânului. Lobul inferior este cubic și formează cea mai mare parte a plămânului stâng.
La plămânul drept fisura oblică are un traiect asemănător cu fisura oblică a plămânului stâng. Aici apare însă și fisura orizontală (Fissura horizontalis). Ea pornește de pe fața costală a plămânului drept, desprinzându-se din porțiunea mijlocie a scizuri ioblice; se îndreaptă medial, străbate marginea anterioară a plămânului, ajunge pe fața medială a acestuia și se termină la nivelul hilului. Fisurile plămânului drept separă trei lobi: superior, mijlociu și inferior (Lobus superior, Lobus medius, Lobus inferior).
Cei trei lobi ai plămânului drept sunt inegali. Cel mai voluminos este lobul inferior, iar cel mai mic lobul mijlociu. Lobul superior are formă conică, iar lobul inferior formă cubică, la fel cu lobii corespunzători de la plămânul stâng. Lobul mijlociu al plămânului drept are forma unei prisme cu baza orientată lateral. Fisurile plămânilor sunt adânci și ajung de la suprafața plămânilor până invecinatatea hilului. La nivelul fisurilor, lobii pulmonari au și câte o față interlobară ( Facies interlobaris), acoperită de foița viscerală a pleurei, pătrunsă la acest nivel.
Fețele interlobare nu sunt drepte și nici nu sunt situate într-un singur plan: sunt fețe sinuoase cu ridicături și depresiuni, iar planul lor se îndepărtează de cel orizontal. Din această cauză, la examenul radiologic planul fețelor interlobare (numit și plan fisural) apare ca o intersecție de linii opace și ocupă o zonă cu o înălțime de câțiva centimetri, în cazul scizuritelor (procese inflamatorii care interesează pleurele fețelor interlobare), imaginea radiologică a planului fisural este bine evidentiabila.
Plămânii sunt constituiți în felul următor:
– Componenta bronhiolă, care se arborizează în ramificații din ce în ce mai mici și are rol în conducerea aerului până la nivelul parenchimului pulmonar.
– Componenta parenchimatoasă, reprezentată de totalitatea acinilor, cu rol în realizarea schimburilor respiratorii pulmonare.
– Stroma, care delimitează și unește celelalte componente ale plămânilor.
– Vasele și nervii plămânilor.
Componenta bronhială formează ramificații intrapulmonare bogate, provenite din ramificarea bronhiilor principale. Bronhiile intrapulmonare grupează în jurul lor celelalte componente ale plămânilor: parenchimul, stroma, vasele și nervii, realizând împreună cu acestea teritoriile bronhopulmonare.
Bronhiile intrapulmonare mai voluminoase au în jurul lor teritorii bronhopulmonare mari, dar pe măsură ce bronhiile se împart în ramuri din ce în ce mai mici, în jurul lor se organizează și teritorii bronhopulmonare cu extindere mai redusă.
Urmărind ramificațiile intrapulmonare ale bronhiilor, se observă că bronhia principală dreaptă dă trei bronhii lobare ( Bronchus lobaris): superiora, mijlocie și inferioară ( Bronchus lobaris superior dexter, Bronchuslobaris medius dexter, Bronchuslobaris inferior dexter ), în timp ce bronhia principală stânga dă două bronhii lobare: superioară și inferioară ( Bronchus lobaris superior sinister, Bronchus lobaris inferior sinister). Numărul bronhiilor lobare corespunde astfel numărului de lobi ai fiecărui plămân, bronhia lobară servind la aerația parenchimului lobar corespunzător. Bronhiile lobare se divid în continuare în bronhii segmentare (Bronchus segmentalis). Bronhiile segmentare deservesc teritoriile bronhopulmonare numite segmente bronhopulmonare.
Segmentele bronhopulmonare (Segmenta bronchopulmonalia) se caracterizează prin: aerație proprie, dată de bronhia segmentară; pedicul arterial propriu; stroma intersegmentară care le delimitează de segmentele vecine; particularități radiologice și clinice proprii. Aceste caracteristici conferă fiecărui segment bronhopulmonar o individualitate (de ventilație, arterială, topografică, radiologică și clinică).
În acest fel sunt posibile intervenții chirurgicale conservatoare, limitate numai la porțiunile afectateale plămânului. Cunoașterea somatotopiei segmentelor bronhopulmonare are o deosebită valoare aplicativă medico-chirurgicala.
La nivelul plămânului drept se întâlnesc zece bronhii segmentare, care deservesc prin ramurile lor același număr de segmente bronhopulmonare: Componenta parenchimatoasă. Ramurile bronhiilor segmentare continuă șase dividă în bronhiole lobulare sau terminale (Eronchioli). Bronhiolele lobulare deserves teritorii care reprezintă unitățile morfologice ale plămânilor, adică lobulii pulmonari. Bronhiolele lobulare se ramifică apoi în bronhiole respiratorii ( Bronchiolirespiratorii).
Acestea continuă să se ramifice în duete alveolare (Ductuli alveolares), terminate prin dilatații, numite săculeți alveolari ( Sacculi alveolares). Săculeții se compartimentează în mai multe formațiuni veziculare, numite alveole pulmonare ( Alveoli pulmonis). Bronhiolă respiratorie și ramificațiile ei (duetele alveolare, săculeții alveolari, alveolele pulmonare) formează acinii pulmonari. Totalitatea acinilor pulmonari alcătuiesc parenchimul pulmonar, la nivelul căruia au loc schimburi de gaze.
Acinul reprezintă în consecință, unitatea morfo-funcfionala a plămânului. Bronhiile intrapulmonare și alveolele pulmonare prezintă unele particularități: Calibrul bronhiilor descrește pe măsura ramificării lor. Astfel bronhiola lobulară are numai l – 0,4 mm, iar ramificațiile ei intralobulare sunt și mai subțiri. Structura bronhiilor se modifică de asemenea. Bronhiile lobare mai au, ca și bronhiile principale, arcuri cartilaginoase, dar pe măsura ramificării și descreșterii calibrului bronhiilor, cartilajele se fragmentează și se răresc; la nivelul bronhiolelor lobulare, care au de acum diametrul sub l mm, nu se mai întâlnesc structure cartilaginoase. Putem constata că bronhiile (Lobare și segmentare) au încă pereți cartilaginoși, în schimb bronhiolele (lobulare și respiratorii), precum și duetele alveolare, formațiuni cu calibru mai mic de l mm, nu mai au cartilaje în pereții lor.
Pe măsură ce structurile cartilaginoase se răresc dispar treptat și glandele mucoase. Bronhiolele lobulare și respiratorii au pereți fibroelastici, peste care se dispun celule musculare netede. Elementele musculare devin abundente, formând la nivelul bronhiolelor lobulare o tunică musculară continuă, dar care nu este compactă. Tunica musculară (Tunica muscularis), sau mușchiul sfincterian al lui Reisseisen, se prezintă ca o rețea cu ochiuri. Se pare că spasmul acestei musculaturi produce crizele astmatice.
La nivelul bronhiolelor respiratorii elementele musculare încep să se rărească din nou, iar la nivelul duetelor alveolare dispar cu totul, în pereții duetelor alveolare întâlnim numai membrana fibroelastica căptușită cu epiteliu. Alveolele pulmonare au pereții alcătuiți din epiteliul alveolar dispus pe o membrană bazală. Alveolele sunt incluse în substanță fundamentală reticulo-elastica și colagenă a plămânului, care formează septele interalveolare. În aceste septe este cuprinsă și rețeaua de capilare perialveolare.
1.2. Prezentarea teoretică a bolii
Cancerul pulmonar reprezintă o afecțiune care se caracterizează printr-o crestere celulara necontrolata a tesuturilor plamanului. Dacă nu este tratată, această creștere se poate răspândi și la nivelul țesturilor din apropiere sau al altor organe din corp, printr-un proces denumita metastaza. Majoritatea tipurilor de cancer care pornesc din plămân, cunoscute în principal sub denumirea de cancere pulmonare, sunt carcinoamele derivate din celulele epiteliale. Principalele tipuri de cancer pulmonar sunt carcinomul cu celule mici (cancerul bronho-pulmonar microcelular sau CBPM), supranumit și cancer cu celule „în bob de ovăz”, și carcinomul pulmonar fără celule mici (cancerul bronho-pulmonar non-microcelular sau CBPNM). (Gherasim, 2002)
Cea mai frecventă cauză a cancerului pulmonar este expunerea îndelungată la fumul de țigară, responsabil pentru 80–90 % din cazurile de cancer pulmonar. Nefumătorii reprezintă 10–15 % din cazurile de cancer pulmonar, aceste cazuri fiind adesea atribuite unei combinații dintre fctorii genetici, gaz radioactiv radon, azbest și poluarea aerului inclusive fumatul pasiv. Cancerul pulmonar se poate depista în urma unei radiografii toracice și a unei tomografii computerizate (tomografie CT). Diagnosticul este confirmat cu ajutorul unei biopsii, realizată, de obicei, printr-o bronhoscopie sau biopsie ghidată CT. Tratamentul și rezultatele pe termen lung depind de tipul de cancer, de stadiu (gradul de răspândire), precum și de starea de sănătate generală a persoanei, măsurată în funcție de statusul de performanță. (Ciuleanu, 2003)
1. Definiție
Cancerul pulmonar definit de reproducerea necontrolată a unor cellule anormale, în interiorul plămânilor, este o formă de cancer destul de agresivă și rapid evolutivă. Celulele anormale, numite celule canceroase, se grupează formând ciorchine sau excrescențe numite tumoră. Dacă celulele canceroase se înmulțesc în plămân, excrescența formată se numește tumoră pulmonară primară.
Dacă celulele canceroase se separă și trec în sânge sau în circulația limfatică, se pot fixa și crește în alte zone ale corpului (de ex : în oase) și generează o tumoră secundară sau metastază. Cancerul pulmonar este cel mai frecvent tip de cancer din lume, cu incidența maximă la bărbați, și pe locul doi la femei, după cancerul mamar. În România sunt diagnosticate anual peste 10.000 de cazuri noi și se estimează că în orice moment o treime din pacienții oncologici suferă sau dezvoltă această formă de boală. Doar 15-20% dintre fumători dezvoltă cancer pulmonar. Există numeroși factori incriminanți care măresc riscul de apariție a bolii, ca expunerea la un fond chimic la locul de muncă sau în mediul în care trăiesc – azbest, radon, arsenic, produse petroliere, gaze de eșapament, fibre sintetice și multe altele. Se crede și că o dietă săracă în consum de fructe și legume poate contribui la dezvoltarea cancerului. (Ward, s.a., 1992)
2. Etiologie
Apariția cancerului bronhopulmonar este pusă în legătură cu un cumul de factori pe mai multe nivele. Pe primul nivel se află contactul cu substanțe cancerigene, cum ar fi fumul de țigară sau azbestul. Al doilea nivel este reprezentat de modificările aduse structurii genice a țesutului pulmonar prin acțiunea substanțelor cancerigene. A treia fază apare după o perioadă de latență de până la 30 de ani și constă în degenerarea și proliferarea haotică a celulelor afectate, cu formarea de cancer bronhopulmonar. (Stockwell, 1992)
Fumatul – Există mai multe substanțe dăunătoare care favorizează apariția cancerului bronhopulmonar. Dintre acestea, cel mai periculos este fumul de țigară. Aproximativ 90 % din bolnavii de cancer bronhopulmonar sunt sau au fost fumători. Renunțarea la fumat determină scăderea riscului de cancer.
Riscul unui fumător de a se îmbolnăvi de cancer bronhopulmonar este de 40 de ori mai mare decât în cazul nefumătorilor. Fumatul pasiv crește de asemenea riscul de cancer pulmonar.
Riscul profesional – Aproximativ 5 % din cazurile de cancer bronhopulmonar sunt determinate de substanțe cancerigene cu care pacientul intră în contact la locul de muncă. Azbestul este responsabil de peste 90% din cazuri. Substanțele cancerigene acționează și duc la cancer chiar și după câteva decenii. Categoriile de substanțe care expun la riscul de cancer bronhopulmonar sunt:
– pulberea de azbest, combinațiile de arsen, combinațiile de crom, nichelul, benzolul, substanțele radioactive, pulberea de quarz, haloeterul; Sclerozarea parenchimului pulmonar datorită unor procese inflamatorii sau a unor traumatisme anterioare comportă de asemenea un risc crescut de malignizare. Cancerul bronhopulmonar se leagă și de o predispoziție ereditară. Astfel, dacă unul din părinți este bolnav de un carcinom bronșic, riscul copiilor de a se îmbolnăvi crește de două până la trei ori. (Grancea, 1996)
Tumoră de cca 8 cm diametru care pornește din hil și se extinde în periferie, aspect dur, nedelimitat, slăninos, cu zone de necroză centrală
3. Patogenie
Similar majorității celorlalte tipuri de cancer, cancerul pulmonar este inițiat de activarea oncogenelor sau inactivarea genelor supresoare de tumori. Se consideră că oncogenele îi fac pe oameni mai sensibili la dezvoltarea unei forme de cancer. Se crede că proto-oncogenele se transformă în oncogene în momentul în care sunt expuse unor anumiți agenți carcinogeni. Mutațiile produse la nivelul proto-oncogenei K-ras sunt responsabile de 10-30 % din adenocarcinoamele pulmonare. Receptorul pentru factorul de creștere epidermică (EGFR) reglează proliferarea celulară, apoptoza, angiogeneza și invazia tumorală.
Mutațiile și amplificarea receptorului EGFR sunt comune în cazul cancerelor pulmonare fără celule mici și stau la baza tratamentului cu inhibitori EGFR. Proto-oncogena Her2/neu este afectată mai puțin frecvent.Modificările cromozomiale pot conduce la pierderea heterozigoției. Acest lucru poate provoca inactivarea genelor supresoare de tumori. Modificarea cromozomilor 3p, 5q, 13q și 17p este foarte frecventă în cazul carcinoamelor pulmonare cu celule mici. Gena supresoare de tumori p53, localizată pe cromozomul 17p, este afectată în 60-75 % din cazuri. Printre alte gene care sunt în general afectate de mutații sau amplificări se numără c-MET, NKX2-1, LKB1, PIK3CA, și BRAF. (Gherasim, 2002)
4. Diagnostic clinic (Simptomatologia)
Există o varietate de senzații care preced apariția cancerului pulmonar.Unii pacienți îl descoperă în timpul unui control medical de rutină, alții au semne și simptome care persistă multe luni.
– Infecții pulmonare repetate – care nu răspund la antibiotice în decurs de trei săptămâni;
– Creșterea intensității tusei;
– Creșterea cantității de flegmă/spută produsa;
– Spută de culoare sângerie;
– Pierderea vocii, deși gâtul pare sănătos;
– Greutate în respirație;
– Dureri în piept;
– Umflături faciale și/sau în gât;
Manifestările timpurii care indică prezența unui cancer bronhopulmonar (carcinom bronșic) sunt tusea, dispneea, durerile precordiale. În stadiile avansate de boala apare scăderea în greutate, hemoptizie (expectorație cu sânge), dificultăți respiratorii și febra. (Herth, 2003) Simptomele inițiale din cancerul bronhopulmonar nu sunt specifice pentru neoplazii, putând să apară la orice răceală normală. De aceea, cancerul bronhopulmonar este descoperit relativ târziu. Chiar și în cazurile aparent inofensive de răceală, dar care durează mai mult de trei săptămâni, ar trebui consultat un medic pentru excluderea diagnosticului de cancer. Mai ales bărbații fumători cu vârsta peste 40 de ani ar trebui să fie atenți la acest tip de simptomatologie. Cu cât tratamentul cancerului bronhopulmoanr se inițiază mai devreme, cu atât cresc șansele sale de vindecare. În stadiile avansate de boală, mai ales în cazul carcinomului bronșic microcelular pot să apară metastaze la nivel cerebral. Degradarea nervilor cauzează greață, cefalee, tulburări vizuale, tulburări de echilibru sau paralizii. Unele tumori excretă hormoni în sânge și tulbură astfel echilbrul hormonal normal (sindromul paraneoplazic). (Tarlea, 2000)
5. Diagnostic paraclinic
Diagnosticul prezumtiv de cancer bronhopulmonar se pune pe baza examenului radiologic, a unei computer tomografii a plămânilor și a simptomelor specifice, mai ales dacă pacientul este sau a fost un fumător înrăit mulți ani.
Pentru diagnosticarea și tratarea cancerului bronhopulmonar se recomandă următoarele investigații: computertomografia cutiei toracice, cu ajutorul ei se localizează tumora pulmonară și se estimează gradul ei de extindere;
Computeromografia capului: în caz de cefalee, lateropulsie (tendința de deplasare latentă laterală în unele boli), tulburări de memorie, tulburări vizuale, pareze sau paralizii se poate face o computertomografie pentru depistarea metastazelor la nivel cerebral; Ecografia (sonografia): Ecografia abdominală arată dacă s-au format metastaze la nivel hepatic; Scintigrafia osoasă: în cadrul acestei investigații se injectează în vene o substanță slab radioactivă, care se acumulează ulterior în oasele afectate. Metastazele osoase devin astfel vizibile la radiografie.
Biopsia măduvei osoase: analiza histologică a unei probe de țesut din maduva osoasă poate indică prezența metastazelor la acest nivel. (Stockwell, 1992)
Diagnosticul de certitudine al cancerului bronhopulmonar, cu identificarea tipului de tumoră (carcinom microcelular sau macrocelular) se face doar pe baza prelevării unei probe de țesut (biopsie), care va fi analizată la microscop din punct de vedere histologic și citologic. Prelevarea probei de țesut se face prin introducerea unui instrument optic flexibil la nivel bronșic (bronhoscopie) și recoltarea sa cu ajutorul unei pense mici. Analiza histologică a probei de țesut apreciază nu doar tipul de tumoră, ci și agresivitatea acesteia, viteza de proliferare și, în concluzie, prognosticul cancerului. (Ghilezan, 1992)
Testele de sânge. Pot ajuta în aprecierea stării generale de sănătate și a posibilei răspândiri acancerului pulmonar. Furnizează informații privind: activitatea rinichilor și a ficatului; Creatinina/LFT; Echilibrul biochimiei
corpului – calciu/proteine suficiente; Vulnerabilitatea la infecții – număr de celule albe; Susceptibilitatea la vânătăi / sângerări.
Radiografia osoasă. O radiografie realizată după injectarea în venă a unei cantități mici de substanță radioactivă, pentru a evidenția orice zonă a oaselor care a fost afectată de cancer, traume sau inflamații. În mod obișnuit, este făcută ambulatoriu.
Bronhoscopia. Examinarea, fotografierea și, recoltarea prin biopsie – când este posibil – a unei mici cantități de țesut din interiorul plămânilor / căilor respiratorii. În prealabil se anesteziază gâtul și se administrează un sedativ pentru relaxare. Un tub îngust și flexibil, cu o cameră minusculă în vârf se introduce prin nas sau gură și este ghidată spre zona afectată din plămân. Pe monitorul calculatorului apare o imagine a căilor respiratorii / plămânilor.
Cleștii minusculi de la capătul camerei vor recolta o probă din excrescență. Proba poate fi malignă(canceroasă), sau benignă. În această fază se poate stabili tipul de cancer pulmonar. Testul nu este dureros, dar poate crea disconfort și o durere de gât persistentă. Bronhoscopia poate fi făcută ambulatoriu, sau în regim de internare.
CT (tomografie computerizată)
O radiografie care arată o imagine tridimensională a organelor corpului. Sesizează apariția metastazelor la alte organe și eventuala afectare a nodulilor limfatici (glande) sau a vaselor de sânge. Uneori se administrează un lichid pentru evidențierea anumitor organe. Radiografia este nedureroasă, dar dă senzația de apăsare în timpul rotirii aparatului în jurul corpului. (Liu, 2000)
Mediastinoscopie
O procedură chirurgicală pentru a examina nodulii limfatici de sub stern (va lăsa o cicatrice mică). Acest test necesită anestezie generală și o scurtă internare.
RMN (Rezonanță magnetică nucleară).
Radiografierea cu ajutorul unui aparat – procedură nedureroasă dar zgomotoasă, asemănătoare tomografiei computerizate, care oferă un alt tip de imagine tridimensională prin utilizarea unui câmp magnetic în locul razelor X. În timpul radiografierii se vor scoate bijuteriile, care ar putea fi magnetizate. (Ghilezan, 1992)
Examenul de spută
O analiză de spută poate ajuta la stabilirea existenței infecției sau a sângelui în spută. Acest test se poate face în spital sau în regim ambulator.
Ultrasonografia.
Este o metodă imagistică neinvazivă care folosește ultrasunetele pentru vizualizarea interiorului corpului. Se folosește în examinarea rinichilor, ficatului și plămânului. Este utilizată adesea pentru a determina existența lichidului în plămâni.
6. Diagnostic diferential
În funcție de forma anatomo-radiologica
– Cancerul centrohilar: interesează bifurcația, bronhiile primitive și segmentele proximale ale bronhiilor lobare; RX pulmonar: îngroșare și intensificare a umbrei hilare, omogenă. (Costello, 1991)
– Adenopatia hilară bacilară: Unilaterală/bilaterală, BK pozitiv în spută
– Limfogranulomatoza malignă: Bilaterală, invadează parenchimul + adenopatii periferice, splenomegalie
– Sarcoidoza: Bilaterală, VSH normal, bronhoscopie negativă
– Limfoblastomul giganto-folicular (Sdr. Brill-Symmers): Adenopatia mediastinală apare tardiv după cea cervical; Asociază splenomegalie; Bioipsie: folicul mare cu limfoblasti
– Limfomul luetic: Unilaterală dar prezența și în alte teritorii + RBW pozitiv
– Leucemia limfatică cronică: Bilaterală + limfocitoza sanguină
– Limfo- sau reticuloblastom mediastinal
– Silicoza: Adenopatie bilateral; Pot exista și noduli pulmonari; Asociază emfizem bazal
– Tumori pulmonare benigne: Conturul formațiunii tumorale este net; Nu cresc în volum în timp; Neurinoame, angioame, teratoame
– Organe mediastinale ce pot da umbre hilare: Tiroida plonjanta; Ectazii aortic
– Cancerul parahilar: Corespunde afectării bronhiilor lobare în porțiunea lor distală și a celor segmentare în porțiunea lor proximală; Obstrucția bronhiilor segmentare duce la apariția precoce a atelectaziei segmentare; Umbra hilară este normală și formațiunea tumorală este adesea mascată de atelectazie. (Tarlea, 2000)
– Pneumonia interstițială cronică: Stare subfebrilă, tuse iritativă, expectorație mucoasă sau muco-purulenta; RX – condensare pseudotumorala
– Abcesul pulmonar neevacuat: După evacuare ia aspectul unei cavități ; Imagine ce poate fi întâlnită și în cancerul excavat
– Chist hidatic pulmonar: Imagine rotundă, bine delimitate; Reacția Cassoni pozitivă
– Lobita tuberculoasă: Instalare mai lentă; Aspect neomogen; Baciloscopie pozitivă.
– Cancerul periferic: Se dezvoltă în bronhiile segmentare sau subsegmentare; Radiologic → opacitate macronodulara rotundă, de intensitate supracostala, omogenă, cu contur relativ bine delimitat. (Ciuleanu, 2003)
7. Evolutie. Prognostic
Perspectivele de vindecare ale carcinomului bronșic depind de mulți factori, cum ar fi tipul tumorii, extinderea și localizarea să. Tumorile pulmonare sunt tratate cel mai bine chirurgical, însă doar 25 până la 30% din pacienții cu carcinom bronșic macrocelular pot fi supuși unei intervenții chirurgicale. După operație 30 până la 50 % din bolnavi supraviețuiesc mai mult de cinci ani. În cazul pacienților care nu sunt operați, ci supuși radioterapiei, doar 20 până la 30 % supraviețuiesc mai mult de cinci ani. Prognosticul carcinoamelor bronșice microcelulare și a celor macrocelulare cu metastaze nu este favorabil. Rata medie de supraviețuire se situează între patru și doisprezece luni. Dacă este tratată cu chemoterapice sau radioterapie, tumora dispare complet la 5 până la 10 % din bolnavi. Fără tratament, carcinomul bronșic microcelular duce la moațe într-un interval de trei până la cinci luni, doar 4 % din bolnavi supraviețuind mai mult de un an. (Ward, 1992)
8. Tratament a) igienico-dietetic; b) medical; c) chirurgical
a) igienico-dietetic
Regimul alimentar al pacientului suferind de cancer este planificat și abordat diferit, în funcție de caz, stadiu de evoluție și terapie. Bolnavii de cancer sunt printre cei mai expuși riscului de a dezvolta sindroame pluricarentiale ca urmare a procesării inadecvate a nutrienților aduși prin dietă. Acest deficit se datorează fie bolii în sine (în special în formele cu localizare digestivă), fie tratamentului (care poate fi chirurgical, chimioterapie sau radioterapie).
Boala canceroasă are capacitatea de a compromite total statusul nutrițional al pacientului, alterându-i în mod dramatic metabolismul și cauzând apariția anorexiei (pierderea apetitului) ce pe termen lung va determina o scădere semnificativă în greutate. Există situații în care această scădere ponderală apare chiar mai devreme, organismul fiind afectat profund de sindromul consumptiv asociat invariabil cancerului. Modificările de metabolism ce apar la toți bolnavii includ intensificarea ratei metabolismului bazal, precum și accelerarea arderilor calorice și epuizării rezervelor energetice. Pentru a face față acestor schimbări, organismul va avea nevoie de un surplus de calorii, altfel greutatea să vă scădea considerabil, masă musculară se va topi, instalându-se o stare de astenie și apatie cronică. În cancer este afectat fiecare tip de metabolism în parte – proteic, lipidic, glucidic, cu depleția rezervelor energetice din țesutul muscular și adipos. Specialiștii afirmă că scăderea ponderală ce însoțește boala apare ca rezultat al modificărilor patologice induse de cancer, dar și datorită instalării unei stări de depresie psihică, urmare a aflării și conștientizării diagnosticului, evoluției și prognosticului. (Gherasim, 2002)
Gradul deficitului nutrițional cu care se confruntă organismul depinde de mai mulți factori, printre care:
– sediul primar al cancerului (deficitul se instalează mai repede și este mai accentuat în cazul neoplaziilor digestive: esofagiene, gastrice, pancreatice)
– severitatea (exprimată prin stadiul clinic al bolii și răspunsul la tratament) în momentul diagnosticului
– intensitatea simptomelor resimțite de către pacient
– tipul și frecvența tratamentului (chimioterapie, radioterapie) precum și efectele secundare asociate acestuia
– modul în care interferă neoplazia cu ingestia, absorbția și utilizarea nutrienților ce provin din dietă. (Grancea, 1996)
Aportul alimentar de nutrienți. Adesea, pacienții cu cancer necesită instituirea unui regim hipercaloric astfel încât să poată preveni scăderea ponderală. În același timp dieta trebuie să fie îmbogățită cu proteine (atât de origine animală, cât și vegetală), pentru a opri procesul de topire a masei musculare ce apare în evoluția neoplaziilor. Alimente cu un conținut ridicat în proteine (și care au și un număr crescut de calorii) sunt untul de arahide, carnea, brânza, laptele integral. În cazul în care pacientul dezvoltă o aversiune sau chiar o intoleranță digestivă față de lipide (fapt des întâlnit în situația pacienților aflați sub tratament citostatic), regimul alimentar al acestuia ar trebui să fie bazat pe produse bogate în proteine, însă cu un procent scăzut în grăsimi, așa cum este cazul lactatelor degresate (lapte, iaurt, milkshake-uri, înghețate) și a cărnii albe. Pentru ca dieta să fie echilibrată, aportul crescut de proteine trebuie completat cu un consum bogat de fructe și legume. Pentru a spori numărul caloriilor aduse de acesta, pacientul își poate diversifica regimul incluzând sucuri de fructe cu pulpă, fructe deshidratate sau legume cu un conținut sporit de calorii, cum este cazul porumbului, mazărei. (Ciuleanu, 2003)
b) medical
Tratamentul cancerului bronhopulmonar (a carcinomului bronșic) depinde în primul rând de tipul tumorii și de extinderea acesteia. Datorită sensibilității diferite la chemoterapice, este foarte important să se diferențieze între carcinoamele bronșice microcelulare și cele macrocelulare. Cele mai bune șanse de vindecare le are carcinomul bronșic macrocelular dacă este îndepărtat complet chirurgical. Intervenția chirurgicală este posibilă doar atâta timp cât nu există tumori fiice (metastaze la distanță). După operație se impune radioterapie, mai ales în cazul în care sunt afectați ganglionii sau apar metastaze în țesuturile învecinate. Pacienții cu cancer bronhopulmonar care au metastaze la distanță sau tumori foarte mari, inoperabile, pot recurge la radioterapie sau chimioterapie. (Stockwell, 1992)
Carcinomul bronșic microcelular este în general inoperabil, deoarece în momentul diagnosticării tumora a format deja metastaze în 80% din cazuri. Carcinomul bronșic microcelular este sensibil mai ales la chimioterapie sau radioterapie. Medicamentele folosite în chimioterapie se numesc citostatice și reprezintă substanțe care atacă celulele canceroase mai degrabă decât pe cele sănătoase. Avantajul chimioterapiei în cazul carcinomului bronșic microcelular constă în tratarea adiacența a metastazelor la distanță. Chimioterapia poate fi precedată de radioterapie, pentru ameliorarea simptomatologiei determinate de tumoră sau de metastazele ganglionare. Radioterapia poate să se instituie și după tratamentul chimioterapic. Dat fiind faptul că medicamentele chimioterapice nu pătrund la nivel cerebral, se va acționa radioterapic la nivelul capului, pentru a preveni metastazele cerebrale. În completarea acestor măsuri se poate face și o intervenție chirurgicală de îndepărtare completă a tumorii atunci când aceasta cauzează probleme din acuza dimensiunilor mari. (Herth, 2003)
c) chirurgical
Operarea cancerului pulmonar, cu șanse de vindecare, este posibilă numai după ce chirurgul a luat în considerare următoarele aspecte: sănătatea plămânilor și starea generală trebuie să fie bune pentru aface față operației. Tumora nu a generat metastaze. Pentru cancerul pulmonar cu celule non-mici se recomandă în general ratament chirurgical, pentru că tumora aceasta crește mai încet. Cancerul pulmonar cu celule mici poate fi îndepărtat doar dacă boala este într-o fază de dezvoltare incipientă. (Ghilezan, 1992)
Există trei tipuri de operații pentru cancerul pulmonar: Lobectomia – Se face când tumora este localizată într-un singur lob al plămânului; Pneumonectomia – Se îndepărtează un plămân întreg; Rezecția capetelor – Se îndepărtează noduli mici și este procedura deelecție dacă starea fizică nu permite o operație mai extinsă. Intervenția chirurgicală trebuie făcută cât mai curând după completarea evaluării preoperatorii, și ar trebui să se încadreze în maximum patru săptămâni de la trimiterea spre tratament chirurgical.
Cap. II. ÎNGRIJIRI GENERALE
2.1. Internarea pacientului in spital
Anamneza – este metoda prin care asistentul va obține date de la pacient (anturaj sau aparținători) cu privire la starea de sănătate și de boală, precum și mediulambiental în care evoluează acesta. (Ciuleanu, 2003) Asistenta va permite pacintului să-și exprime suferințele și îl va asculta fără să îl întrerupă, apoi va pune întrebări (închise și deschise) și în tot acest timp va observa pacientul, va afla datele biografice a pacientului ( vârsta, sexul, locul nașterii, condiții de viață și muncă), motivele internării (2-3 simptome de ordin general sau local), APF (antecedente personale fiziologice) se face la femei și se va urmări: menarha, succesiune și durata ciclului menstrual, durata fluxului, nr. de nașteri și de avorturi, tulburări ale ciclului menstrual și menopauza. APP (antecedente personale patologice) va urmari: boli infecțioase, BTS și alte boli organice. AHD (antecedente heredo-colaterale): boli de care au suferit rude de gr.I, decesul rudelor la vârste tinere, boli ereditare, boli determinate de coabitare și altele semnificative. Iar la final se va încheia cu întrebări legate de condițiile de viață și muncă.
2.2. Asigurarea conditiilor de spitalizare
Regimul terapeutic de protectie urmarește sa creeze conditii de spitalizare care sa le asigure bolnavilor maximum de confort, de bunastare psihica și fizica. Secțiile cu paturi, cu ceea ce intra in dotarea lor: saloane, coridoare, trebuie sa aiba un aspect placut. Salonul bolnavilor, va indeplini pe langa cerintele de igiena, cerintele estetice și de confort. Orientarea camerelor de spital este indicat sa se faca spre sud-est, sud sau sud-vest. (Grancea, 1996)
Aerisirea Se face prin deschiderea ferestrelor dimineata dupa toaleta bolnavului, dupa tratamente, vizita medicului, dupa mese, vizitatori si ori de cate ori este cazul. Pentru confortul olfactiv se vor pulveriza substante odorizante.
Umidificarea aerului din incapere, intr-un procent de 55-60%, este absolut obligatoriu sa se faca, pentru ca o atmosfera prea uscata, irita caile respiratorii superioare.
Iluminatul natural este asigurat de ferestre largi, care trebuie sa prezinte cel puțin ¼ din suprafața salonului. Lumina solara are si rol de a distruge agentii patogeni, dar uneori trebuie redusa cu ajutorul stolurilor pentru a favoriza repaosul bolnavului. Lumina artificiala indirecta, difuza contribuie la starea de confort a bolnavilor. (Stockwell, 1992)
Incalzirea
Se realizează prin incalzire centrala. Temperatura se controleaza continuu cu termometre de camera, pentru a se realiza: in saloanele de adulti o temperatura de18-19 ºC si in saloanele de copii 20-23 ºC.
Linistea este o alta conditie care trebuie asigurata bolnavilor internati, pentru ca pacientul poate fi iritat cu usurintă de zgomot. Somnul este un factor terapeutic foarte important, trebuind sa fie profund si mai indelungat, decat cel obisnuit.
2.3. Asigurarea conditiilor igienice pacientilor internati
Prin toaleta pacientului imobilizat la pat se indeparteaza de pe suprafata pielii stratul cornos, descuamat si impregnat cu secretiile glandelor sebacee si sudoripare, amestecate cu praf, alimente, resturi de dejectii si alte substante straine care aderala piele. Indepartarea acestora deschide orificiile de excretie ale glandelor pielii, invioreaza circulatia cutanata si a intregului organism, produce o hiperemie activa a pielii, favorizand mobilizarea anticorpilor formati in celulele reticulo-endoteliale din tesutul celular subcutanat. (Herth, 2003)
Toaleta liniștește bolnavul, ii creeaza o senzatie placuta de confort. Pentru ca toaleta sa se desfasoare in bune conditii se urmaresc cateva principii care trebuie respectate:
-se apreciaza starea generala a bolnavului pentru a evita o toaleta prea lunga, obositoare.
– se verifica temperatura ambianta, pentru a evita racirea pacientului.
– se evita curentii de aer prin inchiderea usilor, ferestrelor.
– se izoleaza bolnavul prin paravan.
-se pregatesc in apropiere materialele necesare toaletei, schimbarii lenjeriei patului si a bolnavului si pentru prevenirea escarelor. Baia partiala la pat consta in spalarea intregului corp pe regiuni, descoperind progresiv numai partea care se va spala dupa ce pacientul a fost dezbracat complet si acoperit cu un cearceaf si cu o patura. Asistenta va avea grija ca temperatura in salon sa fie de cel putin 20 grade C iar temperatura apei de 37 grade C se va controla cu termometrul de baie sau cu cotul. (Ghilezan, 1992)
Apa calda trebuie sa fie din abundenta si se va schimba de cate ori este nevoie. Toaleta se face respectand o anumita ordine si se va incepe intotdeauna cu fata, apoi gatul, membrele superioare, partea anterioara a toracelui, abdomenul.
Musamaua si aleza de protectie se muta in functie de regiunea pe care o spalam iar la sfarsit se face toaleta parului, toaleta partii bucale. Inainte de a incepe baia pe regiuni se vor colecta date medicale cu privire la starea pacientului: puls, tensiune, respiratie, ce mobilizare i se permite in ziua respectiva, daca se poate spala singur, pe care parte a corpului. (Tarlea, 2000)
Scopul ingrijirilor este:
– prevenirea infectiilor, indepartarea secretiilor si a depozitelor naturale,
– mentinerea permeabilitatii cailor respiratorii superioare,
– obtinerea unei stari de bine a pacientului, profilaxia cariilor dentare,
– evitarea leziunilor de grataj la pacientii cu prurit/agitati, prevenirea escarelor,
– pregatirea pacientilor pentru diferite interventii chirurgicale
– mentinerea unei stari de confort la pacientii imobilizati la pat,
– la pacientii inconstienti cu sonde vezicale/nazogastrice intretinerea si mentinerea acestora.
Materialele necesare pentru toaleta pe regiuni sunt: musama, aleza, cearsafe, prosoape, tampoane tifon, comprese, manusi de baie, manusi de cauciuc, tavita renala, recipient pentru apa, sapun, paravan, bazinete, plosca.
Igiena orala: in timpul administrarii chimioterapiei si mai ales in perioada de aplazie, nu este recomandata folosirea periutei de dinti deoarece poate favoriza sangerarea gingivala si facilita trecerea microbilor din flora normala a cavitatii bucale in circulatie, crescand riscul de infectie sistemica. Se recomanda clatirea cavitatii bucale cu diferite solutii antiseptice indicate de echipa medicala.( Liu, 2000)
2.4. Supravegherea functiilor vitale si vegetative
Functiile vitale includ: respirația, pulsul, tensiunea arterială, temperatura. Ele sunt frecvent utilizate ca indicatori ai starii de sanatate sau de boala. Rolul asistentei medicale in masurarea functiilor vitale:
• Sa pregateasca material si instrumentar corespunzator si in stare de functionare;
• Sa pregateasca pacientul din punct de vedere fizic (pozitie corespunzatoare si in acelasi timp comoda);
• Sa pregateasca psihic pacientul, explicandu-i tehnica;
• Sa asigure conditii de microclimat care sa nu influenteze functiile vitale (liniște, temperatura, umiditate corespunzătoare);
• Sa cunoasca variatiile normale ale functiilor vitale in functie de varsta;
• Sa cunoasca antecedentele medicale ale pacientului si tratamentele prescrise;
• respecte frecventa de evaluare a functiilor vitale in raport cu starea pacientului;
• Sa comunice medicului modificarile semnificative ale functiilor vitale.
Masurarea si notarea respiratiei
Scop – evaluarea functiei respiratorii, aceasta fiind un indiciu al evolutiei bolii, al aparitiei unor complicatii si al prognosticului. Materiale necesare – ceas cu secundar, creion de culoare verde, foaia de temperatura.Tehnica:
• Se realizeaza prin inspectie, aplicand o mana pe toracele pacientului
• Se realizeaza numararea respiratiilor timp de un minut;
• Respiratia se masoara in mod obisnuit dimineata si seara, la orele la care se masoara temperatura si pulsul, dar se masoara de cate ori este nevoie la indicatia medicului.Valori normale: 16-18 respirații pe minut (adult).
In respiratie se vor urmari:
• Simetria miscarilor respiratorii;
• Frecventa si ritmul respirator;
• Amplitudinea miscarilor respiratorii;
• Tipul respiratiei. Se consemneaza valoarea obținuta si celelalte caracteristici in foaia de temperatura cu culoarea verde. Notarea: se consemneza valoarea obtinuta printr-un punct pe foaia de temperatura (fiecare linie orizontala a foii reprezintă 2 respiratii). Se unește apoi valoarea prezenta cu cea anterioara pentru obtinerea curbei. (Gherasim, 2002)
Masurarea si notarea pulsului
Scop – evaluarea functiei cardio-vasculare. Materiale necesare: ceas cu secundar, creion roșu, foaia de temperatura. Elemente de apreciat: ritmicitatea, frecventa, celeritatea, amplitudinea.Tehnica:
• Pulsul se poate masura pe orice artera accesibila palparii si care poate fi comprimata pe un plan osos: artera radiala, femurala, humerala, carotida, temporala, pedioasa;
• Asigurarea repaosului fizic si psihic 10-15 min;
• Spalarea pe maini;
• Reperarea arterei;
• Fixarea degetelor palpatoare pe traiectul arterei;
•Exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu varful degetelor si numararea pulsatiilor timp de un minut.
Se noteaza valoarea obtinuta in foaia de temperatura printr-un punct, tinand cont ca fiecare linie orizontala a foii reprezinta 4 pulsatii si apoi se uneste valoarea prezenta cu cea anterioara.Valori normale ale pulsului la adult: 60-80 pulsatii pe minut. La varstnici – peste 60-80 pulsatii pe minut.
Masurarea si notarea tensiunii arteriale
Scop – evaluarea functiei cardiovasculare (forța de contractie a inimii, rezistenta determinata de elasticitatea si calibrul vaselor). Elemente de evaluat: tensiunea arteriala sistolica (maxima) si tensiunea arteriala diastolica (minima). Materiale necesare:
• Aparat pentru masurarea T.A.
• Stetoscop biauricular
• Tampon de vata
• Alcool
• Creion roșu. Metode de determinare: palpatorie, ascultatorie.
Tehnica:
• Se pregatesc materialele necesare (tensiometru, stetoscop, creion roșu etc.)
• Dupa un repaos de 15 minute, pacientului i se aplica manseta pneumatica pe 1/3 a bratului, care va fi sprijinit si in extensie.
• Asistenta se spala pe maini, isi fixeaza stetoscopul cu olivele in urechi si membrana pe artera humerala, sub marginea inferioara a manșetei, percepand zgomotele pulsatile.
• Se decomprima progresiv manșeta, pana cand percepe primul zgomot ritmic arterial, care este retinut ca valoare, reprezentand T.A. maxima (sistolica).
• Se continua decomprimarea pana in momentul disparitiei ultimului zgomot a carui valoare este, de asemenea, retinuta, reprezentand T.A. minimă (diastolica).
• Se reorganizeaza locul de munca, se noteaza datele in foaia de temperature cu rosu. Notarea: se noteaza pe F.T. valorile obtinute cu o linie orizontala, socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloana de mercur. Se unesc liniile orizontale cu linii verticale și se hașureaza spatiul rezultat. Valori normale: adult – 115/75 mm/Hg, 140/90 mm/Hg, varstnic – peste 150/90mm/Hg.
Masurarea si notarea diurezei
Obiective:
•Obținerea datelor privind starea morfofuncționala a aparatului renal si cunoasterea volumului diurezei
• Efectuarea unor determinari calitative (analize biochimice) din cantitatea totala de urina emisa.
•Urmarirea bilantului circulatiei lichidelor in organism = bilantul lichidian (intrari-iesiri). Materiale necesare: vase cilindrice gradate, spalate și clatite cu apa distilata, pentru a nu modifica compozitia urinei si acoperite.
Diureza este masurata cantitativ la anumite intervale, urmarindu-se si caracteristicile macroscopice; colectarea incepe dimineata la o anumita ora si se termina in ziua urmatoare la aceeasi ora.
Diureza se masoara in F.T. prin hasurarea patratelelor corespunzatoare cantitatii de urina zilei respective. Spatiul dintre doua linii orizontale ale foii corespunde la 100 ml de urina.
2.5. Alimentatia bolnavului
Regimul alimentar al pacientului suferind de cancer este planificat și abordat diferit, în funcție de caz, stadiu de evoluție și terapie. Bolnavii de cancer sunt printre cei mai expuși riscului de a dezvolta sindroame pluricarentiale ca urmare a procesării inadecvate a nutrienților aduși prin dietă. Acest deficit se datorează fie bolii în sine (în special în formele cu localizare digestivă), fie tratamentului (care poate fi chirurgical, chimioterapie sau radioterapie). (Costello, s.a., 1991)
Boala canceroasă are capacitatea de a compromite total statusul nutrițional al pacientului, alterându-i în mod dramatic metabolismul și cauzând apariția anorexiei (pierderea apetitului) ce pe termen lung va determina o scădere semnificativă în greutate. Există situații în care această scădere ponderală apare chiar mai devreme, organismul fiind afectat profund de sindromul consumptiv asociat invariabil cancerului. Modificările de metabolism ce apar la toți bolnavii includ intensificarea ratei metabolismului bazal, precum și accelerarea arderilor calorice și epuizării rezervelor energetice. Pentru a face față acestor schimbări, organismul va avea nevoie de un surplus de calorii, altfel greutatea să vă scădea considerabil, masă musculară se va topi, instalându-se o stare de astenie și apatie cronică. (Ward, s.a., 1992)
În cancer este afectat fiecare tip de metabolism în parte – proteic, lipidic, glucidic, cu depleția rezervelor energetice din țesutul muscular și adipos. Specialiștii afirmă că scăderea ponderală ce însoțește boala apare ca rezultat al modificărilor patologice induse de cancer, dar și datorită instalării unei stări de depresie psihică, urmare a aflării și conștientizării diagnosticului, evoluției și prognosticului. Gradul deficitului nutrițional cu care se confruntă organismul depinde de mai mulți factori, printre care:
– sediul primar al cancerului (deficitul se instalează mai repede și este mai accentuat în cazul neoplaziilor digestive: esofagiene, gastrice, pancreatice)
– severitatea (exprimată prin stadiul clinic al bolii și răspunsul la tratament) în momentul diagnosticului
– intensitatea simptomelor resimțite de către pacient
– tipul și frecvența tratamentului (chimioterapie, radioterapie) precum și efectele secundare asociate acestuia
– modul în care interferă neoplazia cu ingestia, absorbția și utilizarea nutrienților ce provin din dietă. (Grancea, 1996)
Adesea, pacienții cu cancer necesită instituirea unui regim hipercaloric astfel încât să poată preveni scăderea ponderală. În același timp dieta trebuie să fie îmbogățită cu proteine (atât de origine animală, cât și vegetală), pentru a opri procesul de topire a masei musculare ce apare în evoluția neoplaziilor. Alimente cu un conținut ridicat în proteine (și care au și un număr crescut de calorii) sunt untul de arahide, carnea, brânza, laptele integral. În cazul în care pacientul dezvoltă o aversiune sau chiar o intoleranță digestivă față de lipide (fapt des întâlnit în situația pacienților aflați sub tratament citostatic), regimul alimentar al acestuia ar trebui să fie bazat pe produse bogate în proteine, însă cu un procent scăzut în grăsimi, așa cum este cazul lactatelor degresate (lapte, iaurt, milkshake-uri, înghețate) și a cărnii albe. Pentru ca dieta să fie echilibrată, aportul crescut de proteine trebuie completat cu un consum bogat de fructe și legume. (Ghilezan, 1992)
2.6. Administrarea medicamentelor si hidratarea organismului
Administrarea tratamentului in neoplasmul bronhopulmonar presupune o atentie deosebita si se face de regula prin perfuzie dar se administreaza si oral.
Perfuzia – introducere pe cale parenterala (intravenoasa), picatura cu picatura, a solutiilor medicamentoase pentru reechilibrarea hidroionica si volemica a organismului. Introducerea lichidelor se poate face prin ace metalice fixate direct in vena, prin canule de material plastic ce se introdud transcutanat prin lumenul acelor (acestea apoi se retrag) sau chirurgical, prin evidentierea venei in care se fixeaza o canula de plastic ce se mentine chiar cateva saptamani (denudare venoasa). Scop:
– hidratarea si mineralizarea organismului;
– administrarea medicamentelor la care se urmareste un efect prelungit; depurativ – diluand si favorizand excretia din organisma produsilor toxici: completarea proteinelor sau altor componente sangvine, alimentatie pe cale parenterala.
Pregatirea materialelor necesare:
– tava medicala acoperita cu un camp steril;
-trusa pentru perfuzat solutii ambalata steril;
– solutii hidrante in sticle R.C.T. inchise cu dop de cauciuc si armatura metalica sau in pungi originale de material plastic, riguros sterilizate si incalzite la temperatura corpului;
-garou de cauciuc;
– tavita renala;
– stativ prevazut cu bratari cu cleme pentru fixarea flacoanelor;
– 1-2 seringi Luer de 5 – 10 cm cu ace pentru injectii intravenoase si intramusculare sterilizate;
– o perna musama;
– 1- 2 pense sterile;
– o pensa hemostatica;
– casoleta cu campuri sterile;
– casolete cu comprese sterile;
– substante dezinfectante;
– alcool;
-tinctura de iod;
-benzina iodata;
– romplast;
– foarfece;
-vata.
Se pregatesc instrumentele si materialele necesare. Se scoate tifonul sau celofanul steril de pe flacon, se desprinde sau se topeste la flacara parafina de pe suprafata dopului, care se dezinfecteaza cu alcool. Se desface aparatul de perfuzie si se inchide prestubul. Se indeparteaza teaca protectoare de pe trocar si se patrunde cu el prin dopul flaconului. Se inchide cu pensa hemostatic, imediat sub ac tubul de aer, se indeparteaza teaca protectoare de pe ac si se patrunde cu acesta in flacon, prin dopul de cauciuc, fara sa se atinga trocarul. Se suspenda flaconul pe suport. (Tarlea, 2000)
Se fixeaza tubul de aer la baza flaconului cu o banda de romplast, avand grija sa depaseasca nivelul solutiei sau al substantei medicamentoase. Se indeparteaza pensa hemostatica, deschizand drumul aerului in flacon. Se indeparteaza teaca protectoare de pe capatul portac al tubului, se ridica deasupra nivelului substantei medicamentoase din flacon si se deschide usor prestubul, lasand sa curga lichidul in dispozitivul de perfuzie, fara ca picuratorul sa se umple cu lichid. Se coboara progresiv portacul, pana cand tubul se umple cu lichid, fiind eliminate complet bulele de aer. Se ridica picuratorul in pozitie verticala si se inchide prestubul, aparatul ramanand atarnat pe stativ. Se aseaza bolnavul pe pat, in decubit dorsal, cat mai comod, cu antebratul in extensie si pronatie. Se aseaza sub bratul ales o pernatare, acoperita cu musama si camp steril. (Liu, 2000)
Efectuarea perfuziei
Spalarea pe maini cu apa si sapun. Se examineaza calitatea si starea venelor. Se aplica garoul de cauciuc la nivelul bratului. Se dezinfecteaza plica cotului cu alcool. Se cere bolnavului sa inchida pumnul si se efectueaza punctia venei alese. Se verifica pozitia acului in vena, se indeparteaza garoul si se adapteaza amboul aparatului de perfuzie la ac. Se deschide prestubul, pentru a permite scurgerea lichidului in vena si se regleaza viteza de scurgere a lichidului de perfuzat, cu ajutorul prestubului, in functie de necesitate. Se fixeaza cu leucoplast amboul acului si portiunea tubului invecinat acestuia, de piele bolnavului. Se supravegheaza permanent starea bolnavului si functionarea aparatului. Daca este necesar se pregateste cel de-al II-lea flacon cu substanta medicamentoasa, incalzindu-l la temperatura corpului. Inainte ca flaconul sa se goleasca complet, se inchide prestubul pentru a impiedica patrunderea aerului in perfuzor si se racordeaza aparatul de perfuzie la noul flacon.
Se deschide prestubul, pentru a permite lichidului sa curga; operatia de schimbare trebuia sa se petreaca cat mai repede, pentru a nu se coagula sangele refulat din ac si se regleaza din nou viteza de perfuzat a lichidului de perfuzat. Inainte de golirea flaconului se inchide prestubul, se exercita o persiune asupra venei punctionate cu un tampon imbibat in solutie dezinfectanta si printr-o miscare brusca, indirectia axului vasului, se extrage axul din vena. Se dezinfecteaza locul punctiei cu tinctura de iod, se aplica un pansament steril si se fixeaza cu romplast. (Gherasim, 2002)
Pentru a proteja rinichiul de efectele toxice ale chimioterapiei si pentru a evita afectarea si a altor organe prin eliberarea de metaboliti toxici ca urmare a distructiei de celule tumorale sunt administrate pacientului cantitati mari de lichide. (Ciuleanu, 2003)
2.7. Recoltarea produselor biologice si patologice
Materiale necesare: scaun / pat de recoltare; mănuși chirurgicale; tampoane de vată; alcool medicinal; garou; ace cu holder; lanțete cu vârf de 1.9 mm; hârtie de filtru; cronometru; vacutainere cu EDTA-K3 (dop roșu); vacutainere cu citrat 3,2% (dop verde); vacutainere pentru VSH cu citrat (dop negru); vacutainere fără aditiv cu dop alb; recipient pentru sumar de urină; coprorecoltor; stativ pentru vacutainere; lame de sticlă; materiale pentru dezinfectarea regiunii punctionate; tifon steril pentru pansament, leucoplast.
VALORI NORMALE:
-glicemia – 80-120 mg%
-uree – 29 –40 mg%
-proteina totala – 7 – 8,5 g%
-TGO – 5 – 17 UI
-Tymol – 2 – 4 UML
-Hb – 16,5 + 2 g%
-Ht – 47 + 2 g%
-trombocite – 180.000-350.000/mm3
-leucocite – 6000-8000/mm3
-VSH – 10 mm – 1 h; 22 mm – 2 h
-TGP – 30-018 UI
2.8. Pregatirea preoperatorie si ingrijirile postoperatorii
Pregatirea bolnavului
– Psihica: se informeaza pacientul asupra necesitatii si esentei interventiei, obtinandu-se consimtamantul informat.
– Fizica – se controleaza timpul de sangerare, timp de coagulare si imp Quick.
Intervenția chirurgicală trebuie făcută cât mai curând după completarea evaluării preoperatorii, și ar trebui să se încadreze în maximum patru săptămâni de la trimiterea spre tratament chirurgical.
Odată stabilit în salon, pacientului i se va lua temperatura, pulsul,tensiunea arterială și rata respiratorie și va fi rugat să recolteze o probă de urină. Pacientul va fi evaluat și de alți membri din echipa spitalului, cum ar fi chirurgul, anestezistul. Medicul va discuta cu pacientul despre intervenția chirurgicală și îi va cere să semneze un formular de consimțământ. Se vor recolta probe de sânge sânge și recomanda o electrocardiogramă. Anestezistul va prescrie / administra medicamentele (pre-medicația)pentru relaxare cu una-două ore înainte de intrarea pacientului în sala de operații. Asistentul medical va explica bolnavului că nu are voie să manance și să bea nimic începând de la miezul nopții dinaintea operației. Cu asistentul medical de pe anestezie-terapie intensivă pacientul poate discuta cele mai bune metode de control ale durerii. (Ghilezan, 1992)
După operație pacientul este condus la Secția ATI (Anestezie – Terapie Intensivă) și apoi în salon. I se aplică o mască de oxigen care îl va ajuta să respire și va fi cuplat la un monitor care măsoară regulat bătăile inimii și tensiunea arterială. Se va măsura astfel saturația în oxigen a sângelui. O branulă îi va fi introdusă în venă, pe mână, pentru a oferi oragnismului lichidele necesare până când pacientul se va putea hrăni corespunzător. Aceasta este necesar doar o zi. O altă branulă va măsura tensiunea arterială și va permite asistentei să ia probe de sânge pentru analize, mai exact, pentru a determina nivelul de oxigen. Pacientul va avea și una sau două tuburi de dren toracice depinzând de tipul de operație făcută. Tuburile de dren înlătură sângele vechi și aerul rămas în urma operației. S-ar putea să apară o senzație de disconfort în zona din jurul tubului de dren, dar calmantele vor ajuta pacientul să suporte durerea. (Herth, s.a., 2003)
Radiografia toracică – se repetă zilnic în primele trei – cinci zile, iar după aceea – la recomandarea medicului. Tuburile de dren ramân până când chirurgul crede că plămânul este în întregime aerat corespunzător sau cantitatea de lichid drenată este minimă. Ocazional, tubul de dren este folosit, prin atașare la un aparat special, pentru a crea presiune negativă ce duce la expansionarea plămânului colabat. Tuburile de drenaj nu vor împiedica pacientul să se miște – de fapt asistentul medical îl va încuraja să se ridice din pat cât de curând după intervenție. Tot asistentul medical va administra și sonda vezicală, care are o pungă atașată la un capăt pentru a colecta urina. Aceasta va permite personalului medical să se asigure că pacientul nu se va deshidrata. Pacientul nu trebuie sa se ingrijoreze dacă nu are sondă. În cazul apariției durerilor anestezistul va administra antialgice și sedative. Un dispozitiv pentru administrarea epidurală de analgezice (un tub foarte subțire inserat în spatele pacientului) sau un dispozitiv de control analgezic (PCA), va permite să administrarea de calmante contra durerii. (Gherasim, 2002)
Conectarea de un dispozitiv epidural durează 48 de ore (dependent de spital). Dacă pacientul e capabil, se poate mișca liber în pat și se poate ridica să stea pe scaun. Când are acest dispozitiv nu ar trebui să simta nici un fel de durere. Dacă simte durere, trebuie să discute cu asistentul. Dispozitivul PCA, consta dintr-un ac înfipt în docul mâinii prin care se administrează analgezicele și este, de obicei, îndepărtat după 48 de ore. In caz de durere i se va da un dispozitiv pe care trebuie să îl tina apăsat. Este o idee bună să îl foloseasca înainte de a face orice efort fizic ca de exemplu să se ridice din pat sau să faca exercițiile de respirație cu fizioterapeutul.
PCA-ul este setat astfel încât să nu se poata supradoza, indiferent cât de des apasa butonul. Dacă mai simte durere în ciuda folosirii PCA ului regulat, vor fi administrate alte medicamente pentru ușurare.Vizitele postoperatorii – cu excepția rudelor apropiate – pot fi primate după revenirea pacientului în urma operației. În primele zile se recomandă legătura telefonică. Dacă survine o schimbare, un membru al personalului de îngrijire va contacta familia. După operație doctorul va vizita pacientul pentru a discuta despre operație și va decide dacă sedativele vor fi oprite sau dacă trebuie făcute teste noi. (Costello, s.a., 1991)
2.9. Externarea pacientului
Dupa o ameliorare a starii pacientului, acesta, insotitorul sau cadrul medical poate hotara externarea, cu conditia de a respecta regimul si medicatia prescrisa, de a reveni la controale regulate, de a trai intr-un mediu fara umezeala, curenti, egrasie, cu o alimentatie variata, bogata in fructe, legume. Controlul post chirurgical este de obicei de la șase la opt săptămâni după operație. Examinarile de control in cazul pacientilor care au avut cancer bronhopulmonar se efectueaza o data la trei luni in primii 3 ani dupa tratament, iar in anii al patrulea si al cincilea de doua ori pe an, iar ulterior anual. (Tarlea, 2000)
2.10. Educatie pentru sanatate – profilaxia bolii si statistica cazuri
Prin prevenția cancerului se înțelege totalitatea metodelor prin care se previne apariția, evoluția bolii și dezvoltarea complicațiilor. Metodele de prevenție sunt în continuă schimbare datorită progresului în cunoașterea cancerului la nivel molecular. Mai bine de 40% din totalul cancerelor poate fi prevenit prin evitarea unor factori de risc: dietă, infecții virale, fumat sau radiații. Pentru a putea preveni apariția cancerului trebuie cunoscuți factorii de risc și mecanismele de producere, dar și modul de evoluție de la stadiul precoce, neinvaziv la formele metastatice și invazive.
Există mai multe tipuri de profilaxie în funcție de stadiul afectării: Prevenția primară sau profilaxia completă, se adresează persoanelor fără tumori, dar expuse factorilor de risc modificabili. Scopul este reducerea frecvenței cancerelor prin îndepărtarea factorilor de risc. Prevenția secundară adresată persoanelor cu leziuni premaligne, depistate prin screening, sau cu cancer în stadiu inițial fără expresie clinică și simptomatologie minimă. Prevenția terțiară se adresează pacienților diagnosticați cu cancer. Se urmărește prevenirea recidivei sau a metastazelor și diminuarea efectelor secundare produse de tratament. Prevenția terțiară este aproape similară cu terapia activă a neoplaziei.
Factorii de risc implicați în dezvoltarea cancerelor pot fi modificabili și nemodificabili. Factorii modificabili sunt la nivel de individ: alcoolism, dietă, tabagism, expunere la radiații ultraviolete, obezitate sau lipsa exercițiului fizic și la nivelul colectivului: expunerea la agenți carcinogeni la locul de muncă sau în mediul general. Factorii de risc nemodificabili descoperiți până în prezent sunt factori genetici (predispoziția genetică, moștenirea mutațiilor, dobândirea mutațiilor), factori constituționali (sex, vârstă) și biologici (starea sistemului imun, metabolismul, sistemul endocrin). (Ward, s.a., 1992)
În general, în producerea unui tip de cancer nu este responsabil un singur factor de risc, ci mai mulți, adesea aceștia acționează sinergic, iar apariția unui proces neoplazic depinde și de timpul și intensitatea expunerii la factori de risc. Unii fumători dezvoltă cancer bronho-pulmonar după un timp, în schimb există persoane care nu au fost expuse fumatului și au dezvoltat tumori la nivel bronho-pulmonar. Acest exemplu, dar și altele au fost explicate prin conceptul de susceptibilitate individuală. Aceasta depinde de mai mulți factori: intensitatea cu care enzimele metabolizează substanțele chimice implicate în carcinogeneză, sistemele genetice responsabile de repararea leziunilor produse moleculei de ADN, mutații dobândite sau moștenite de la părinți și infecții virale sau boli inflamatorii cronice. (Ciuleanu, 2003)
Studiile epidemiologice au demonstrat implicarea stilului de viață în 80% din totalul cancerelor, deci simpla modificare a stilului de viață poate preveni apariția tumorilor. Prima etapă în prevenția primară constă în identificarea factorilor de risc. Vârsta, sexul nu putem să le modificăm, în schimb putem alege o dietă echilibrată, să limităm consumul de alcool sau să practicăm exerciții fizice. Implicarea factorilor de risc în apariția cancerului este dovedită prin studii epidemiologice și experimente pe animale, deci factorul de risc nu este un „țap ispășitor” pentru boală. Măsurile de prevenție primară se pot aplica unui individ sau grup restrâns mai susceptibil la factorii de risc (pacienții ce au suferit un transplant de organ). (Herth, 2003) Rezultatele acestor măsuri sunt urmate de un impact minor, deoarece aceste grupuri au o pondere redusă în totalul populației. Măsurile de prevenție primară aplicate în populația generală aduc beneficii mai mari, dar costurile de implementare le fac inaccesibile pentru majoritatea țărilor. Măsuri de prevenție primară efectuează și statul. Prin legile sale se împiedică deversarea în mediul înconjurător a substanțelor cancerigene, interzice folosirea sau a consumul unor substanțe cu potențial carcinogen (fumatul în instituții este interzis) sau reglementează manipularea substanțelor carcinogene.
PARTEA SPECIALA
CAPITOLUL III
3.1. Studiul statistic și interpretarea rezultateleor
3.1.2. Motivația
Am ales să studiez acest tip de neoplasm deoarece dintre toate tipurile de neoplasm, cel bronhopulmonar cauzează anual cel mai mare numar de decese, cu peste 1,38 milioane de decese provocate de neoplasm pulmonar.
Statisticile referitoare la acest tip de maladie arată că, în lume o persoană moare de neoplasm bronhopulmonar la fiecare 30 de secunde. Neoplasmul bronhopulmonar tinde să fie stigmatizat din cauza concepției că este autoprovocat, nouă din zece cazuri fiind corelate cu fumatul pe o perioadă îndelungată.
” Praful și ceilalți poluanți din aer, mai ales cei chimici proveniți din gazele de eșapament și de procese tehnologice, sunt cauze majore ale creșterii numărului de bolnavi de neoplasm bronhopulmonar. Bineînțeles, sunt și cauze care țin de individ, atât predispoziția genetică, cât și regimul de viață, respectiv fumatul sau alte vicii nesănătoase.“
Aceștia ajung târziu la medic, când nu se mai poate face aproape nimic pentru ei. Orice persoană care trece de 40 de ani ar trebui să-și facă un control anual. Există analize de sânge care, cu ajutorul unor markeri, pot semnala existența cancerului.
3.1.2 Material și metodă de lucru
Studiul statistic din aceasta lucrare cuprinde un lot de 85 cazuri, efectuat pe baza foilor de observație a pacienților și fișelor de urmărire din arhivele Secției Clinice de Pneumoftiziologie din Brașov, pe o perioada de 2 ani (2012-2013).
Metoda de cercetare utilizată a fost metoda clinico – statistică, pe baza rezultatelor obținute, întocmindu-se tabele și grafice.
Repartizarea pe medii de provienienta a numarului total de cazuri cu neoplasm pulmonar pe anii 2012-2013
Dupa cum se poate observa cazurile de neoplasm pulmonar repartizate pe medii de provienienta , se prezinta in mediul rural cu un total de 25 (62,5%) de cazuri iar in mediul urban cu un total de 15 (37,5%) cazuri.
Repzentarea grafica a cazurilor de neoplasm pulmonar pe anii 2012-2013
Se poate observa o crestere a numarului de cazuri de neoplasm pulmonar, in 2012 inregistrandu-se un numar de 40 (47%) de cazuri iar in 2013 un numar de 45 (53%) cazuri, dintr-un total de 85 (100%).
Reprezentarea grafica a cazurilor de neoplasm pulmonar repartizate pe medii de provienienta
In mediul rural se constata un numar mai mare de cazuri 45(53%) , fata de mediul urban unde s-au inregistrat un numar de 40 (47%) cazuri.
Cazuri de neoplasm pulmonar pe anii 2012-2013, repartizate pe grupe de varsta
La grupa de varsta 50-60 ani se observa o crestere semnificativa, inregistrandu-se un numar de 51 (60%) cazuri, fata de grupa de varsta 40-50 ani unde s-a inregistrat un numar de 34 (40%) cazuri, din totalul de 85 (100%).
Reprezentarea grafica a cazurilor de neoplasm pulmonar pe anul 2012 repartizate pe grupe de varsta
Raportul dintre cele doua grupe este de 2:1, la grupa de varsta 50-60 ani inregistrandu-se un numar de 25 (62,5%) cazuri, fata de grupa de varsta 40-50 ani unde s-a inregistrat un numar de 15 (37,5%) cazuri.
Reprezentarea grafica a cazurilor de neoplasm pulmonar pe anul 2013 repartizate pe grupe de varsta
Ca si in anul anterior, si in 2013 se pastreaza un numar crescut de cazuri de neoplasm pulmonar la grupa de varsta 50-60 ani 26 (57,7%).
Cazuri de neoplasm pulmonar pe anii 2012-2013, repartizate pe sexe
Cele mai multe cazuri de neoplasm pulmonar se intalnesc la barbati cu un numar de 52 (61,2%) cazuri fata de femei unde s-a inregistrat un numar de 33 (38,8%) cazuri.
Reprezentarea grafica a cazurilor de neoplasm pulmonar pe anul 2012 , repartizate pe sexe
Dupa cum se poate observa numarul de cazuri de neoplasm pulmonar este mai mare la barbati 24 (61,5%) cazuri, fata de femei unde numarul de cazuri este 15 (38,5%).
Reprezentarea grafica a cazurilor de neoplasm pulmonar pe anul 2013 , repartizate pe sexe
Ca si in anul anterior si in 2013 se pastreaza o rata ridicata de cazuri de neoplasm pulmonar, la barbati cu un numar de cazuri de 28 (61%), iar la femei 18 (39%) cazuri.
Cazuri de neoplasm pulmonar pe anii 2012-2013, repartizate in functie de tratament
Reprezentarea grafica a cazurilor de neoplasm pulmonar pe anul 2012-2013, repartizat in functie de tratament
Dupa cum se poate observa cel mai bine raspun la tratamentul cu radioterapie unde s-a inregistrat un numar de 48 (56,5%) cazuri, fata de chimioterapie unse s-a inregistrat un numar de 37 (43,5%) cazuri.
Mortalitatea prin neoplasm pulmonar pe anii 2012-2013 repatizata pe sexe
Se poate observa o crestere a mortalitatii prin neoplasm pulmonar cu un numar de 29 de cazuri in 2012 iar in 2013 inregistrandu-se un numar de 41 cazuri.
Reprezentarea grafica a mortalitatii prin neoplasm pulmonar in 2012-2013 repartizate pe sexe.
Raportul dintre bărbați și femei din punct de vedere al mortalității, prin neoplasm pulmonar este de 2:1 (60% si 40%)
Cap. IV. INGRIJIRI SPECIFICE
Planuri de ingrijire
Cazul I
Date despre pacient:
PACIENT: B.I.
VÂRSTA: 60 ani
SEX: masculin
STARE CIVILĂ: căsătorit, 2 copii
RELIGIE: ortodoxă
NAȚIONALITATE: română
OCUPAȚIE: pensionar
PREGĂTIRE PROFESIONALĂ: XII clase
DOMICILIU: rural
CONDIȚII DE VIAȚĂ ȘI MUNCĂ: dispune de condiții bune. Locuiește cu familia, se ocupă de grădina din fața casei, întreținerea gospodăriei.
OBICEIURI: preferă să mănânce bine mai ales preparate de carne, a fumat, a consumat alcool. Somn fără hipnotice, insomnie poate să apară din cauza tusei sau din cauza durerilor în hipocondrul drept.
ISTORICUL BOLII: Boala a debutat în urmă cu aproximativ 5 luni cu dispnee, cu ortopnee, astenie fizică marcată, inapetență, tuse seacă, iritativă, dureri în hipocondrul drept, junghi toracic drept. Aspirații abundente. A fost urmat către serviciul nostru pentru investigații clinice, paraclinice, pentru precizarea diagnosticului și stabilirea conduitei terapeutice. Pe parcursul internării în secția noastră se practică: toracenteze evacuatorii drepte în urma cărora se evacuează aproximativ 4 l de lichid serocitril ulterior lichidul fiind sanghinolent. Lichidul pleural recoltat a fost trimis către laborator pentru efectuarea examenului citologic al cărui rezultat a confirmat ulterior diagnosticul.
Examen general:
SEMNE PARTICULARE: – înălțime = 170 cm
greutate = 67 cm
grup sanguin B, Rh negativ
este alergic la Penicilină
dentiție completă
ANTECEDENTE PERSONALE PATOLOGICE:
– nu a avut HE
– hernie inghinala stanga , operat in anul 1977
ANTECEDENTE HEREDO-COLATERALE:
– fara importanta
Examen obiectiv:
DATA INTERNĂRII: 20.05.2013
DIAGNOSTIC MEDICAL: Tumoră pulmonară dreaptă cu pleurezie secundară
MOTIVELE INTERNĂRII: durere toracică continuă (postero-latero stângă) de intensitate medie, dispnee pronunțată la eforturi mici- tuse iritativă însoțită de spută sero-sangvinolentă redusa, inapetență, scădere ponderală semnificativă (aproximativ 10 kg în 3 luni) astenie fizică și psihică marcată de stare febrilă, transpirații nocturne.
FUNCȚII VITALE: – T.A. = 120/80
P = 78 b/min
T0 = 37,30C
– R = 24r/min
ANALIZA SI INTERPRETAREA DATELOR
PLAN DE INGRIJIRE
EXAMENUL DE LABORATOR
TRATAMENT
EVALUARE FINALĂ
Pacientul B.I., 60 ani se internează cu diagnostic medical de tumora pulmonara dreapta cu pleurezie secundara și cu următoarele manifestări de dependență: dispnee, polipnee, tuse cu expectorație muco-purulenta pentru investigații și tratament. A urmat tratament cu bronhodilatatoare, antialgice, citostatice.
Prin îngrijirile de nursing și administrare corespunzătoare a tratamentului prescris de medic, pacientului i s-a hotărât externarea. Educ pacientul ca la domiciliu să respecte administrarea medicamentelor din rețeta prescrisă de medic si regulile de asepsie când expectorează.
Se externează cu o stare de ameliorare și cu următoarele recomandări:
– evitarea frigului
– evitarea umezelii
– evitarea eforturilor fizice
– regim alimentar igienic și control peste o lună.
Cazul II
Date despre pacient
PACIENT: L.V.
VÂRSTA: 61 ani
SEX: feminin
STARE CIVILĂ: căsătorită, 2 copii
RELIGIE: ortodoxă
NAȚIONALITATE: română
OCUPAȚIE: pensionară
DOMICILIU: urban
CONDIȚII DE VIAȚĂ ȘI MUNCĂ: Este înalta dar slabă din cauza bolii și fumatului, nu are probleme familiale. Nu îi place să mănânce orice preferă numai preparate de carne, a fumat, a consumat alcool. Somn fără hipnotice, insomnie poate să apară din cauza tusei și a durerilor în hipocondrul drept. Locuiește cu familia, întreține gospodăria, educă nepoții, este pensionară.
ISTORICUL BOLII: Boala a debutat în urmă cu aproximativ 6 luni cu cefalee marcantă, vertij, astenie dinamică, scădere ponderală, dispnee de efort, tegumente și mucoase ușor palide, transpirații nocturne, junghi toracic stâng. Se internează de urgență la Spitalul Clinic de Urgență Brașov cu trimitere de la medicul de familie pentru investigații de specialitate. În urma investigațiilor efectuate (analize de laborator, Rg pulmonar) se precizează: neoplasm pulmonar stâng stadiul IV. Este luată în evidență și este îndrumată pentru intervenție chirurgicală. Revine postoperator în serviciul nostru pentru instituirea conduitei terapeuticede specialitate.
Examen general:
SEMNE PARTICULARE: – înălțime = 158 cm
greutate = 60kg
grup sanguin A, Rh pozitiv
nu se știe alergică la nici un medicament sau aliment
ANTECEDENTE PERSONALE FIZIOLOGICE ȘI PATOLOGICE:
– pacienta are diabet zaharat tip II
ANTECEDENTE HEREDO-COLATERALE:
– sora suferă de TBC iar părinții sunt decedați
TRATAMENT ÎN CURS: -pacienta urmează un tratament pentru diabet zaharat cu Glucontrol XL 10 mg 1 cp x 2ori/zi
Examen obiectiv:
DATA INTERNĂRII: 12.04.2013
DIAGNOSTIC MEDICAL: Neoplasm pulmonar stang stadiul IV
MOTIVELE INTERNĂRII:
– junghi toracic
tuse seacă
dispnee moderată, cefalee
inapetenta
FUNCȚII VITALE: – T.A. = 110/70
P = 80b/min
T0 = 37,0C
R = 24r/min
ANALIZA SI INTERPRETAREA DATELOR
PLAN DE INGRIJIRE
EXAMENUL DE LABORATOR
TRATAMENT
EVALUARE FINALĂ
Pacienta L.V., 61 ani se internează cu diagnostic medical de neoplasm pulmonar stang stadiul IV și cu următoarele manifestări de dependență: dispnee, polipnee, tuse cu expectorație muco-purulenta pentru investigații și tratament. A urmat tratament cu bronhodilatatoare, antialgice, citostatice.
Prin îngrijirile de nursing și administrare corespunzătoare a tratamentului prescris de medic, pacientului i s-a hotărât externarea. Educ pacienta ca la domiciliu să respecte administrarea medicamentelor din rețeta prescrisă de medic si regulile de asepsie când expectorează.
Se externează cu o stare de ameliorare și cu următoarele recomandări:
– evitarea frigului
– evitarea umezelii
– evitarea eforturilor fizice
– regim alimentar igienic și control peste o lună.
Cazul III
Date despre pacient:
PACIENT: B.P.
VÂRSTA: 40 ani
SEX: masculin
STARE CIVILĂ: căsătorit, 2 copii
RELIGIE: ortodoxă
NAȚIONALITATE: română
OCUPAȚIE: operator P.A.F.
PREGĂTIRE PROFESIONALĂ: XII clase
DOMICILIU: rural
CONDIȚII DE VIAȚĂ ȘI MUNCĂ: dispune de condiții bune. În mod deosebit îi place să mănânce carne la grătar, fumează, consumă alcool. Somn fără hipnotice, doarme mai greu din cauza tusei și dispneei.
OBICEIURI: – consumă 2 cafele/zi
alcool ocazional
fumează 1 pachet de țigări pe zi
depune efort fizic mare la serviciu
ISTORICUL BOLII: Boala a debutat în urmă cu aproximativ 7 luni cu dispnee, ortopnee, astenie fizică marcată, dispnee de efort, tegumente și mucoase ușor palide, transpirații nocturne, junghi toracic drept. Pe parcursul internării în secția noastră se practică: toracocenteze evacuatorii, în urma cărora se evacuează zilnic 3 l de lichid urocitril, ulterior lichidul fiind sanghinolent. Lichidul pleural recoltat a fost trimis către laborator pentru efectuarea examenului citologic al cărui rezultat a confirmat ulterior diagnosticul.
Examen general:
SEMNE PARTICULARE: – înălțime = 170 cm
greutate = 70 cm
grup sanguin B, Rh negativ
ANTECEDENTE PERSONALE PATOLOGICE:
bolile copilăriei – rujeolă
operat în 1999: apendicectomie
ANTECEDENTE HEREDO-COLATERALE:
– tatal a decedat de cancer la prostata, sora de cancer de san
Examen obiectiv:
DATA INTERNĂRII: 20.05.2013
DIAGNOSTIC MEDICAL: Tumora pulmonara dreapta stadiul III
MOTIVELE INTERNĂRII
– junghi toracic global
tuse seacă
dispnee moderată
FUNCȚII VITALE: – T.A. = 115/80
P = 79 b/min
T0 = 36,50C
– R = 24r/min
ANALIZA SI INTERPRETAREA DATELOR
PLAN DE INGRIJIRE
EXAMENUL DE LABORATOR
TRATAMENT
EVALUARE FINALĂ
Pacientul B.P., 40 ani se internează cu diagnostic medical de tumora pulmonara dreapta stadiul III și cu următoarele manifestări de dependență: dispnee, polipnee, tuse cu expectorație muco-purulenta pentru investigații și tratament. A urmat tratament cu antibiotice, bronhodilatatoare și antialgice.
Prin îngrijirile de nursing și administrare corespunzătoare a tratamentului prescris de medic, pacientului i s-a hotărât externarea. Educ pacientul ca la domiciliu să respecte administrarea medicamentelor din rețeta prescrisă de medic si regulile de asepsie când expectorează.
Se externează cu o stare de ameliorare și cu următoarele recomandări:
– evitarea frigului
– evitarea umezelii
– evitarea eforturilor fizice
– regim alimentar igienic și control peste o lună.
Concluzii
Dupa cum se poate observa cazurile de neoplasm pulmonar repartizate pe medii de provienienta , se prezinta in mediul rural cu un total de 25 (62,5%) de cazuri iar in mediul urban cu un total de 15 (37,5%) cazuri.
Se poate observa o crestere a numarului de cazuri de neoplasm pulmonar, in 2012 inregistrandu-se un numar de 40 (47%) de cazuri iar in 2013 un numar de 45 (53%) cazuri, dintr-un total de 85 (100%).
In mediul rural se constata un numar mai mare de cazuri 45(53%) , fata de mediul urban unde s-au inregistrat un numar de 40 (47%) cazuri.
La grupa de varsta 50-60 ani se observa o crestere semnificativa, inregistrandu-se un numar de 51 (60%) cazuri, fata de grupa de varsta 40-50 ani unde s-a inregistrat un numar de 34 (40%) cazuri, din totalul de 85 (100%).
Raportul dintre cele doua grupe este de 2:1, la grupa de varsta 50-60 ani inregistrandu-se un numar de 25 (62,5%) cazuri, fata de grupa de varsta 40-50 ani unde s-a inregistrat un numar de 15 (37,5%) cazuri.
Ca si in anul anterior, si in 2013 se pastreaza un numar crescut de cazuri de neoplasm pulmonar la grupa de varsta 50-60 ani 26 (57,7%).
Cele mai multe cazuri de neoplasm pulmonar se intalnesc la barbati cu un numar de 52 (61,2%) cazuri fata de femei unde s-a inregistrat un numar de 33 (38,8%) cazuri.
Dupa cum se poate observa numarul de cazuri de neoplasm pulmonar este mai mare la barbati 24 (61,5%) cazuri, fata de femei unde numarul de cazuri este 15 (38,5%).
Ca si in anul anterior si in 2013 se pastreaza o rata ridicata de cazuri de neoplasm pulmonar, la barbati cu un numar de cazuri de 28 (61%), iar la femei 18 (39%) cazuri.
Dupa cum se poate observa cel mai bine raspun la tratamentul cu radioterapie unde s-a inregistrat un numar de 48 (56,5%) cazuri, fata de chimioterapie unse s-a inregistrat un numar de 37 (43,5%) cazuri.
Se poate observa o crestere a mortalitatii prin neoplasm pulmonar cu un numar de 29 de cazuri in 2012 iar in 2013 inregistrandu-se un numar de 41 cazuri.
Raportul dintre bărbați și femei din punct de vedere al mortalității, prin neoplasm pulmonar este de 2:1 (60% si 40%)
Bibliografie
Ciuleanu T.E., Carcinoamele bronhopulmonare: principii si practică, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu, Cluj-Napoca, 2003
Ghilezan N., Oncologia generală, Editura Medicala, Bucuresti, 1992
Gherasim L., Medicină Internă, volumul I, ediția a II-a – Bolile aparatului respirator, Editura Medicală, Bucuresti, 2002
Grancea V., Bazele radiologiei si imagisticii medicale, Editura Medicala Amaltea, Bucuresti, 1996
Herth F., Becker H.D., EBUS for early cancer detection., J.Bronchol, 2003
Costello P., Anderson W., Blume D., Pulmonary nodule: Evaluation with spiral volumetric CT, 1991
Liu NS, Spitz MR, Kemp BL et al., Adenocarcinoma of the lung in young patients. Cancer, 2000
Stockwell H, Goldman A, Lyman Noss C, Armstrong E, Environmental Tobacco Smoke and Lung Cancer Risk in Non Smoking Women, J. Nat Cancer Inst, 1992
Târlea A., Epidemiologia si factorii de risc în cancerul bronhopulmonar, Editura Horvat T, Bucuresti, 2000
Ward E, Okun N, Ruder A, Fingerhut M, Steenland K, A Mortality Study of Workers at Seven Beryllium Processing Plants, Am J Int Med, 1992
Imunologie clinica; C. Zeana; Ed. Medicala, Buc. 1980
Tratat de ftiziologie; V.Moisescu; Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977
Ftiziologie clinica; C.Anastasu; Ed. Didactica si Pedagogica; Buc. 1971
Medicina Interna; L.Gherasim Ed.Medicală, Buc. Vol.l, 1999.
Pneumologia; Revista Societății Române de Pneumologie; vol.l- IVBuc.2000
Ghid practic de ftiziologie; C.D.Zamora; Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj, 1999
Ftiziologie Clinică „Note de curs” Nini Gheorghe, Ed. Ioan Slavici 2005
Szekely Cs., Nursing clinic, curs litografiat, Partea I a, Arad 2006
Szekely Cs., Nursing clinic, curs litografiat, Partea II a, Arad 2007
Tatiana Tăzlăvan, Terapia lichidiană și transfuzia, online
Titircă Lucreția, Ghid de nursing, Ediția 2002
www.ms.ro// proceduri de practică pentru asistenții medicali generaliști
Bibliografie
Ciuleanu T.E., Carcinoamele bronhopulmonare: principii si practică, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu, Cluj-Napoca, 2003
Ghilezan N., Oncologia generală, Editura Medicala, Bucuresti, 1992
Gherasim L., Medicină Internă, volumul I, ediția a II-a – Bolile aparatului respirator, Editura Medicală, Bucuresti, 2002
Grancea V., Bazele radiologiei si imagisticii medicale, Editura Medicala Amaltea, Bucuresti, 1996
Herth F., Becker H.D., EBUS for early cancer detection., J.Bronchol, 2003
Costello P., Anderson W., Blume D., Pulmonary nodule: Evaluation with spiral volumetric CT, 1991
Liu NS, Spitz MR, Kemp BL et al., Adenocarcinoma of the lung in young patients. Cancer, 2000
Stockwell H, Goldman A, Lyman Noss C, Armstrong E, Environmental Tobacco Smoke and Lung Cancer Risk in Non Smoking Women, J. Nat Cancer Inst, 1992
Târlea A., Epidemiologia si factorii de risc în cancerul bronhopulmonar, Editura Horvat T, Bucuresti, 2000
Ward E, Okun N, Ruder A, Fingerhut M, Steenland K, A Mortality Study of Workers at Seven Beryllium Processing Plants, Am J Int Med, 1992
Imunologie clinica; C. Zeana; Ed. Medicala, Buc. 1980
Tratat de ftiziologie; V.Moisescu; Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977
Ftiziologie clinica; C.Anastasu; Ed. Didactica si Pedagogica; Buc. 1971
Medicina Interna; L.Gherasim Ed.Medicală, Buc. Vol.l, 1999.
Pneumologia; Revista Societății Române de Pneumologie; vol.l- IVBuc.2000
Ghid practic de ftiziologie; C.D.Zamora; Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj, 1999
Ftiziologie Clinică „Note de curs” Nini Gheorghe, Ed. Ioan Slavici 2005
Szekely Cs., Nursing clinic, curs litografiat, Partea I a, Arad 2006
Szekely Cs., Nursing clinic, curs litografiat, Partea II a, Arad 2007
Tatiana Tăzlăvan, Terapia lichidiană și transfuzia, online
Titircă Lucreția, Ghid de nursing, Ediția 2002
www.ms.ro// proceduri de practică pentru asistenții medicali generaliști
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ingrijirea Pacientului cu Neoplasm Bronhopulmonar (ID: 157085)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.