Identificarea Persoanei In Medicina Legala
LUCRARE DE LICENȚĂ
IDENTIFICAREA PERSOANEI ÎN MEDICINA LEGALĂ
CUPRINS
I. Cuvânt înainte
II.Importanța identificării cadavrului în medicina legală
II.1.Noțiuni general juridice
II.2.Impedimente privind identificarea cadavrului
II.2.1.Fundamentul științific al identificării cadavrului după semnalmentele exterioare
II.2.2. Transformările corpului uman sub acțiunea fenomenelor cadaverice si a factorilor de natura distructiva
II.2.3. Transformările tipice fenomenului de putrefacție
II.2.4. Accidente de trafic aerian, feroviar și maritim
II.2.5. Accidentele de trafic rutier
III. Metode de identificare a cadavrului
III.1. Identificarea după amprente papilare în cazul cadavrelor necunoscute 33
III.2. Tehnici de amprentare a cadavrelor
III.3. Identificarea persoanelor prin activitatea dactiloscopică de comparare
IV. Identificarea după sistemul dentar și lucrările stomatologice
IV.1. Modificări tanatologice odonto – stomatologice
IV.2. Identificarea reconstitutivă după dinți
IV.2.1. Determinarea speciei
IV.2.2. Aprecierea rasei prin examen dentar
IV.2.3. Determinarea sexului pe baza examenului dinților
IV.2.4. Determinarea vârstei bazată pe datele dentare
IV.2.5. Determinarea profesiei și obiceiurilor
IV.3. Valoarea și limitele lucrărilor protetice în identificare
IV.4. Conduita în catastrofe și calamități – Identificarea victimelor cu ajutorul urmelor dentare
V. Identificarea după resturile de oase.
V.1. Metoda antropologică
V.2. Stabilirea caracterelor de rasă, grup și a caracterelor individuale în situația pieselor scheletate multiplu
V.3. Reconstituirea fizionomiei după craniu. Metoda supraproiecției.
VI. Identificarea pe baza profilului A.D.N.
VII. Identificarea prin examinarea obiectelor de îmbrăcăminte
VI.1. Natura deteriorărilor
VI.2. Data producerii tăieturilor
VI.3. Numărul tăieturilor
VI.4. Concomitența tăieturilor
VI.5. Direcția tăieturilor
VI.6. Forța de producere a tăieturilor
VI.7. Identificarea instrumentului tăietor
Concluzii
VIII Bibliografie selectivă
I. Cuvânt înainte
Medicina legală, criminalistica, toxicologia legală, psihiatria și psihologia legală, precum și alte științe fac parte din ceea ce generic numim "Forensic Science". Științele forensice, în ansamblul lor, participă cu mijloace proprii și speicifce, alături de justiție, la investigarea infracțiunilor comise, în sensul de a proba sau nu fapta comisă, identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.
Medicina legală ar putea fi definita ca: disciplina medicală de sinteză, situată la granița dintre științele medico – biologice (în general concrete) și cele socio-juridice (de regulă abstracte), ce are drept scop sprijinirea competența justiției ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare (anumite) precizări cu caracter bio-medical.
Aducerea științelor medicale alături de actul de justiție s-a născut din nevoia naturală și firească a individului uman, care trăiește în societate, de a afla adevărul în toate domeniile sale de activitate, iar adevarul este întotdeauna științific, fie socio-juridic, fie medical. În felul acesta putem vedea cele două laturi distincte ale medicinei legale latura consacrată principiilor de drept și latura consacrată cunoștințelor medicale. Aceasta dualitate a făcut ca medicina legală să devină și să se consolideze ca știință și specialitate medicală de sine stătătoare, acționând prin mijloace proprii, direct în administrarea justiției și aducându-și contribuția la prevenirea faptelor antisociale, dar și la perfecționarea relațiilor sociale.
Tehnicile de identificare din prezenta lucrare sunt utile în cazul identificării cadavrelor necunoscute, însă aplicabilitatea lor este limitată de transformările firești prin care trece corpul uman, ca urmare a numitor fenomene cadaverice, sau din cauza acțiunii distructive a diverșilor factori. Pot sa apară transformările tipice proceselor de putrefacție, modificările determinate de intervenția autorului unui omor, sau în cazul accidentelor sau catastrofelor. Toate aceste situații reprezintă rodul unei strânse cooperări dintre Criminalistică și Medicina legală.
II.Importanța identificării cadavrului în medicina legală
II.1.Noțiuni general juridice
De-a lungul evoluției științelor medicale și juridice, definiția medicinei legale a diferit ca formă și conținut, de la autor la autor existând o mare varietate privind concepția, obiectul și domeniul de activitate. Astfel putem exemplifica cu ceea ce a sintetizat Mina Minovici în aceeași încercare de definire: Foderer și Mahon: „arta de a aplica cunoștințele și perceptele diverselor ramuri principale și accesorii ale medicinei la întocmirea legilor și la diversele chestiuni de drept, pentru a le lumina și interpreta cum se cuvine”.
Adelon și Bazard: „Medicina privită în raporturile ei e instituția legilor și administrarea justiției”.
Orfila: „Totalitatea cunoștințelor medicale proprii să lumineze diversele chestiuni de drept și să îndrumeze pe legiutor în făurirea legilor”.
Devergie: „Arta de a aplica documentele pe care ni le furnizează științele fizice și medicale, pentru întocmirea unor anumite legi, cunoașterea și interpretarea unor anumite fapte în materie judiciară”.
Metzger: „Medicina chemată să lumineze știința dreptului”.
Strassmann: „Substratul cunoștințelor medicale la chestiuni care privesc drepturile și datoriile oamenilor alcătuiți în societate”.
Lacassagne: „ Arta de a pune cunoștințele medicale în serviciul administrării justiției”.
Din aceste definiții rezultă cu claritate o idee comună, și anume că știința medicala este chemată să sprijine și să îndrume actul de justiție acolo unde pregătirea și cunoștințele științelor juridice nu pot rezolva probleme ce îi stau în față.
Medicina legală este o specialitate medicală ce pune cunoștințele sale de specialitate, dar și biologice, în slujba actului de justiție și echitate socială.
Justiția, având alături de ea, știința medicală, de fapt cele mai multe cunoștințe despre știința omului, a devenit puternică și echitabilă, asa cum spunea Blaise Pascal (1623-1669) în ale sale cugetări: „Justiția fără forță este neputincioasă; forța fără justiție este tiranica. Justiția fără forță este contrazisă de cei răi; forța fără justiție este acuzată. Justiția și forța trebuie deci reunite astfel încât ceea ce este just să fie puternic și ceea ce este puternic să fie just”.
Activitatea medicinei legale, în ansamblul ei, are la bază activitatea expertală, adică efectuarea de expertize necesare și utilizabile numai în justiție. Aceste expertize pot fi grupate în următoarele patru categorii mari, ce constituie domeniile largi de activitate medico-legală, solicitare de justiție, dar și de persoanele interesate să dovedească o stare de fapt cu caracter medical:
Expertiza persoanei vii;
Expertiza cadavrelor, expertiza corpurilor delicate, purtătoare de urme biologice sau nu ;
Expertiza actelor medicale, precum și a actelor medico-legale;
Expertiza responsabilității profesionale medicale (malpraxis).
Referitor la domeniile de activitate medico-legală, aceasta contribuie:
În dreptul procesual penal, la: definirea participanților în procesul penal; stabilirea posibilităților învnuitului/inculpatului de a suporta regimul de detenție (poate fi arestat); stabilirea stării de sănătate și dacă aceasta permite unei persoane participarea la acele procedurale și la judecată; evaluarea credibilității altor mijloace de probă (declarații, mijloace materiale etc.); suspendarea, amânarea sau întreruperea executării pedepsei (pe motive medicale).
Proba medico-legală este definită, reglemetată de Codul de procedură penală și se integrează în teoria generală a probelor și mijloacelor de probă. Drepturile, obligațiile, incompatibilitatea, abținerea și recuzarea expertului medico-legal sunt aceleași ca și ale celorlalți experți:
Drepturi: să ia la cunoștință de întreg materialul dosarului; să ceară lămuriri cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei; să obțină prezența părților sau explicațiile lor necesare (cu aprobarea organului competent); să se abțină în caz de incompatibilitate;
Obligații: de a efectua expertiza (în afara cazurilor de recuzare); de a efectua expertiza în termen; de a solicita consimțământul expertizatului pentru efectuarea investigațiilor medicale; de a fi corect și conștiincios; de a fi imparțial; de a recuza cand este cazul.
Incompatibilitatea, abținerea și recuzarea: daca este rudă cu una din părți; daca este interesat atât el, doțul sau rudele apropiate în soluționarea speței; dacă este martor în cauză; daca este în situația de interzicere, condamnare pentru fals, furt, mită, abuz de încredere etc.;
În dreptul civil, la: stabilirea condițiilor privind capacitatea civilă, instituirea tutelei și curatelei, existența unui prejudiciu cauzat de fapte ilicite (infirmități, incapacități de muncă etc.) sau a altor raporturi contractuale;
În dreptul familiei, la: stabilirea existenței condițiilor privind încheierea, anularea, desfacerea căsătoriei; stabilirea existenței condițiilor privind adopția; stabilirea sexului civil; stabilirea filiației biologice;
În criminalistică: pune la dispoziție tehnici eficiente în domeniul biologic (biocriminalistică) etc.;
În criminologie, la: studiul cauzelor biologice ale delicvenței; stabilirea particularității individuale de personalitate a infractorului și a victimei și inerrelația dintre aceștia (victimologie); evaluarea contribuției diferiților factori ce intervin în geneza conduitelor antisociale etc.
II.2.Impedimente privind identificarea cadavrului
Metodele utilizate pentru identificarea cadavrelor sunt în funcție de materialul supus expertizei. În practică se întâlnesc cel mai frecvent următoarele situații: (1) cadavre cu identitate cunoscută (în raportul de constatare medico-legală se consemnează datele de identitate din buletinul de identitate sau pașaport, iar la examenul extern se consemnează sexul, vârsta, talia, starea constituțională și semnele particulare; (2) cadavre nemutilate la care moartea a survenit recent dar la care nu se cunoaște identitatea; (3) cadavre dezmembrate sau carbonizate, desfigurate, sau când decesul survine în cazul unor catastrofe (incendii, explozii, accidente de trafic aerian sau feroviar); (4) cadavre putrefiate, depesate sau desfigurate.
II.2.1.Fundamentul științific al identificării cadavrului după semnalmentele exterioare
Tehnicile de identificare, portretul vorbit, portretul schițat, fotorobotul, identi-kit-ul și photo-identi-kit-ul, mimicompozitorul și sintetizorul fotografic și portretul robot computerizat, sunt utile și în cazul identificării cadavrelor necunoscute, însă, aplicabilitatea lor este limitată de transformările firești prin care trece corpul uman, ca urmare a numitor fenomene cadaverice, ori din cauza acțiunii distructive a diverșilor factori. Astfel, pot apărea transformările tipice proceselor de putrefacție, modificările determinate de intervenția autorului unui omor, care caută să distrugă sau să facă de nerecunoscut victima. Totodată, probleme deosebite de identificare apar în ipoteza accidentelor, catastrofelor. Toate aceste situații reclamă folosirea de metode specifice a căror elaborare reprezintă rodul unei strânse cooperări dintre Criminalistică și Medicina legală. Identificarea cadavrelor necunoscute poate fi efectuată și pe baza desenelor papilare, dacă persoana s-a aflat în cartoteca poliției.
Identificarea prin expertiza fotografiei de portret
Expertiza fotografiei de portret este frecvent folosită de organele judiciare în stabilirea identității unui cadavru, căruia i se poate face o fotografie a semnalmentelor, după efectuarea toaletei sale. Practic, metoda constă în compararea unei fotografii cât mai recente, a persoanei dispărute, cu fotografia semnalmentelor cadavrului. Compararea se paote face prin confruntare, juxtapunerul de identitate sau pașaport, iar la examenul extern se consemnează sexul, vârsta, talia, starea constituțională și semnele particulare; (2) cadavre nemutilate la care moartea a survenit recent dar la care nu se cunoaște identitatea; (3) cadavre dezmembrate sau carbonizate, desfigurate, sau când decesul survine în cazul unor catastrofe (incendii, explozii, accidente de trafic aerian sau feroviar); (4) cadavre putrefiate, depesate sau desfigurate.
II.2.1.Fundamentul științific al identificării cadavrului după semnalmentele exterioare
Tehnicile de identificare, portretul vorbit, portretul schițat, fotorobotul, identi-kit-ul și photo-identi-kit-ul, mimicompozitorul și sintetizorul fotografic și portretul robot computerizat, sunt utile și în cazul identificării cadavrelor necunoscute, însă, aplicabilitatea lor este limitată de transformările firești prin care trece corpul uman, ca urmare a numitor fenomene cadaverice, ori din cauza acțiunii distructive a diverșilor factori. Astfel, pot apărea transformările tipice proceselor de putrefacție, modificările determinate de intervenția autorului unui omor, care caută să distrugă sau să facă de nerecunoscut victima. Totodată, probleme deosebite de identificare apar în ipoteza accidentelor, catastrofelor. Toate aceste situații reclamă folosirea de metode specifice a căror elaborare reprezintă rodul unei strânse cooperări dintre Criminalistică și Medicina legală. Identificarea cadavrelor necunoscute poate fi efectuată și pe baza desenelor papilare, dacă persoana s-a aflat în cartoteca poliției.
Identificarea prin expertiza fotografiei de portret
Expertiza fotografiei de portret este frecvent folosită de organele judiciare în stabilirea identității unui cadavru, căruia i se poate face o fotografie a semnalmentelor, după efectuarea toaletei sale. Practic, metoda constă în compararea unei fotografii cât mai recente, a persoanei dispărute, cu fotografia semnalmentelor cadavrului. Compararea se paote face prin confruntare, juxtapunere, măsurarea valorilor unghiulare, folosirea caroiajului etc.
Ca elemente de apreciere in identificarea unui cadavru după semnalmentele exterioare, se iau în considerație: (1) semnalmente anatomice: sex, vârstă, înalțime, constituția corpului, forma spatelui, umerii, membrele, capul din față și profil, caracteristicile figurii și ale părților componente: fruntea, nasul, sprâncenele, pleoapele, genele, urechile, părul, bărbia, mustața; (2) semnele particulare: cicatrice, pete, negi, alunițe, riduri, malformații congenitale, tatuaje; (3) îmbrăcămintea și obiectele purtate.
II.2.2. Transformările corpului uman sub acțiunea fenomenelor cadaverice si a factorilor de natura distructiva
Studiul complex al morții, al mijloacelor de investigație și a tuturor proceselor legate de acest fenomen fac obiectul tanatologiei. Pentru medicina legală studiul morții reprezintă o analiză minuțioasă diferențială a leziunilor și proceselor tanatologice care trebuie să ducă la o sinteză științifică în explicarea cauzelor morții și a împrejurărilor în care a survenit.
Moartea, fenomen biologic generalizat în natură, a fost obiectul a numeroase dezbateri filozofice și biologice. O definiție corectă a morții este legată de însăși concepția biologică materialistă asupra acestui fenomen. Engels consideră moartea o descompunere a substanțelor albuminoide, cu pierderea capacității de asimilare a celulelor și în special aceea de reînnoire biochimică a celulei nervoase.
Prin moarte trebuie să înțelegem încetarea definitivă, ireversibilă a tuturor funcțiilor vitale, determinată în ultimă instanță de încetarea generalizată a metabolismului celular. Această încetare definitivă și ireversibilă a activității metabolice duce la procesul de dezintegrare complexă a celulelor, la întreaga transformare biochimică a structurii spre elementele anorganice.
Semnele morții reale constau din modificări fizico-chimice ale cadavrului datorate încetării funcțiilor vitale și acțiunii factorilor de mediu asupra acestuia.
Răcirea corpului nu are loc odată cu încetarea activității metabolice; această răcire fiind în funcție de temperatura pe care o avea subiectul în momentul morții și de temperatura mediului ambiant. Ca o regulă generală, temperatura scade cu aproximativ un grad pe oră, în condițiile în care temperatura mediului ambiant este de 15˚. Ea începe în zonele expuse, descoperite sau în contact cu suprafețe cu temperature joase. Nu se poate face un calcul precis al datei morții pe baza temperaturii cadavrului, întrucât temperatura mediului nu este un factor constant. Practic răcirea se face cu un grad pe oră, dacă temperatura mediului ambient este jumătate din temperatura organismului. O temperatură sub 20˚ intrarectal confirmă cert moartea.
Deshidratarea, fenomen tanatologic precoce, apare ca o consecință a încetării circulației: părțile expuse evaporării (tegumentele) se explică în lipsa aportului de apă pe care îl asigură circulația în timpul vieții. Exicarea începe la nivelul mucoaselor sau pe porțiunile din tegument care sunt subțiri sau acolo unde a fost înlăturat stratul de cornos al tegumentului, fie în timpul vieții fie postmortem.
Local, zonele în care s-a produs deshidratarea se caracterizează prin apariția pergamentărilor la nivelul cărora pielea este uscată, întărită, cartonată, uneori ușor despresionată, de culoare la început gălbuie apoi brun-maronie.
Acest proces tanatologic poate fi confundat cu o serie de contuzii produse în timpul vieții. Eroarea o generează nespecialiștii, diferențierea făcându-se secționând tegumentul și neobservând infiltrate saguin. Pergamentarea se realizează la nivelul buzelor (care sunt zbârcite, aspre, căpătând o tentă închisă). Placarde papiracee apar pe zone denudate postmortem a tegumentelor, prin manopere brutale de transport a cadavrelor sau prin târârea acestora. Desicarea globului ocular începe rapid, luciul scleroticei dispare după câteva ore, dacă ochii sunt deschiși, cornea devine opalescent, pierzându-și transparența la nivelul pupilei, unde apare o pată albicioasă (pata Larcher). Prin acest proces, globul ocular se înmoaie dispărându-i treptat tensiunea. Intensitatea și precocitatea deshidratării este condiționată de temperatura și umiditatea mediului ambient. Prin deshidratare, cadavrul pierde în greutate 10-18 gr/kg/zi.
Lividitățile cadaverice, numite și pete cadaverice, sunt o modificare exclusive tanatologică, consecință a încetării circulației sanguine, cu migrarea masei sanguine, prin vase, în zonele declive necompresate. Cumularea sângelui în aceste zone, pe principiul gravitației, dă aspectul unei pete difuze de culoare vânătă.
Lividitățile au culoarea vânătă, cu modificări spre intens violaceu și apar precoce, datorită sângelui lichid în starea de hipoxie gravă, insuficienței circulatorii, anoxiei de orice natură (asfixii). În aceste condiții pot să apară și mici puncte hemoragice pe placardul de lividitate, asemenea modificări putându-se observa pe gât, față și spate.
Culoarea intens cianotică face ca lividitățile izolate să fie confundate cu vânătăile. Secționând tegumentul, în cazul lividităților, se scurge sânge lichid, țesuturile nefiind infiltrate cu sânge. În morțile cu anoxii grave, în zona lividităților, la nivelul mușchilor spatelui ca și pe tecile sterno-cleido-mastoidienilor, în părțile moi epicraniene, apar infiltrații sanguine, ca o consecință a eritrodiapedezei. Aceste infiltrații sanguine se pot confunda cu cele posttraumatice, de care se diferențiază prin faptul că apar izolate într-un singur strat, de obicei pe teci și aponevroze, dispar la fixarea în formol, iar microscopic nu putem pune în evidență fibrina.
Culoarea roșie carminată a lividităților indică o posibilă intoxicație cu oxid de carbon sau cu săruri ale acidului cianhidric sau moarte prin frig. Culoarea roșie aprinsă o dă, în aceste cazuri, saturarea sângelui cu oxidul, care nu se consumă la nivelul tisular. În intoxicațiile cu acțiune hemolitică sau methemoglobinizată (nitriți, hidrogen, arseniat), lividitățile au o culoare cafenie.
Din punct de vedere medico-legal, lividitățile cadaverice și modificările sanguine post mortem au importanță din următoarele cauze: lividitățile cadaverice constituie cel mai sigur și precoce semn de moarte reală, apariția lor implică întreruperea eventualelor tentative de reanimare; în context cu celelalte semne de moarte reală, constituie un indicator al timpului scurs de la producerea morții; constituie un indicator al poziției cadavrului și al modificărilor pe care aceasta le-a suferit până la examenul medico-legal (semnul poziției cadavrului); la cadavrele în decubit dorsal lividitățile cadaverice se găsesc pe fața posterioară a capului (ceafă), pe spate, pe fața posterioară a membrelor, exceptând zonele de sprijin (scapulară, sacrată, zona mijlocie a feselor, fețele posterioare ale gambelor) și zonele comprimate (de guler, centuri etc), apoi se extind pe părțile laterale ale spatelui și membrelor (unde pot avea aspect vărgat-alternanțe de zone violacee cu zone albastrui); la cadavrele în decubit ventral sau lateral (stânga, dreapta) lividitățile se găsesc pe părțile declive corespunzătoare, iar din gură se scurge un lichid roșiatic; la spânzurați, lividitățile sunt localizate pe antebrațe, treimea inferioară a abdomenului, membrele inferioare, marginea superioară a șanțului de spânzurare; culoarea și aspectul lor au o valoare orientativ diagnostică.
Lividitățile cadaverice au o mare semnificație pentru diagnosticul morții, a datei aproximative a acesteia și stabilirea schimbărilor de poziție a cadavrului. Aspectele particulare de culoare furnizează indicii pentru cercetarea toxicologică. Lividitățile nu apar în stări cașectice grave, cu anemie, sau în cazul morților în colaps, după hemoragii grave.
În timpul vieții, mușchiul prezintă elasticitate și plasticitate, adică acea capacitate de a se alungi și comprima, sub acțiunea unei forțe exterioare, revenind la starea inițială după ce acțiunea acestei forțe a încetat. Elasticitatea și plasticitatea se datorează structurii proteinelor miofibrilare (care sunt elementele elastice, plastice și viscolitice) și gradului de hidratare a complexului actină-miozină-ATP (în lipsa ATP, fibra musculară se deshidratează) apare gelul de actomiozină și mușchiul se întărește. În intoxicațiile cu iodoacetat de potasiu, care inhibă formarea acidului lactic, rigiditatea se instalează totuși. Alții au pus-o pe seama scăderii volumului de apă, fără a fi în exclusivitate determinată de aceasta; starea coloidală a mioglobinei având oricum mare importanță.
Cercetările recente au evidențiat o scădere marcată a acidului adenozintrifosforic (ATP) muscular, ca urmare a transformării sale, prin pierderea legăturii fosfatice, în ADP, fenomen ce produce o relaxare musculara. ATP are un rol primordial în menținerea vîscozității hemoglobinei, dar postmortem nu se mai poate sintetiza din ADP, astfel nu se produce această relaxare. Rezoluția este explicată, de unii, prin procesul autolitic muscular și creșterea amoniacului muscular.
Rigiditățile apar în trei faze evolutive:
Faza întâia, când se instalează rigiditatea, chiar dacă se încearcă oprirea ei prin mijloace ferme, putându-și reveni până la 12 ore de la moarte.
În faza a doua, 12-24 ore de la apariția morții, rigiditatea învinsă prin manopere mecanice nu se reinstalează.
Faza a treia de rezoluție, după 24-48 ore de la instalarea morții, rigiditățile dispar în ordinea instalării lor (legea Nysten).
Rigiditățile se instalează de obicei la 2-3 ore după moarte, începând cu mușchii feței, trecând apoi la mușchii gâtului, la membrele superioare, la 6-12 ore, înstalându-se, la 24 ore, la toate grupele musculare. De obicei, rigiditatea predomină la mușchii flexori. Rapiditatea instalării ca și intensitatea rigidității pot fi modificate de numeroși factori. Asfel, rigiditățile apar imediat după moarte, la toate grupele musculare, în intoxicații cu toxice convulsivante (stricnină). În cadrul afecțiunilor care duc la rigiditate de decerebrare, traumatismul cranio-cerebral dă o formă particulară, rigiditatea cataleptică (cadavrul rămâne în poziția în care a fost traumatizat). În boli convulsivante (tetanos), rigiditatea are caractere identice cu aceea din intoxicația cu stricnină. Temperatura ridicată grăbește instalarea rigidităților ca și rezoluția lor. Rigiditățile pot să apară mai târziu în intoxicațiile cu fosfor și ciuperci, pot lipsi, sau pot avea rezoluție rapidă, în stări septice. Temperaturile joase încetinesc instalarea rigidității, dar odată instalată, rezoluția poate fi de lungă durată până la 2 săptămâni. Organele interne cu musculatură intră și ele în rigiditate, miocardul devine rigid la o oră după moarte, dar procesele miodegenerative și necrotice împiedică instalarea ei.
Semnificația rigidității în practica medico-legală, semn sigur de necrodiagnostic, dă relații asupra datei morții și indicații de diagnostic (intoxicații cu stricnină, tetanos).
Autoliza cadaverică este o modificare cadaverică distructivă (având drept rezultat ramolirea și lichefierea celulelor și a țesuturilor), precoce (semnele sale macro și microscopice încep să devină vizibile în primele ore după moarte), care are loc sub acțiunea enzimelor proprii organismului (activarea hidrolazelor respiratorii), amicrobiană (precedă putrefacția creând mediu propice pentru activitatea ulterioară a microbilor). Din punct de vedere medico-legal autoliza are valoare în aprecierea datei morții. De asemenea aspectele ei microscopice pot estompa leziunile intravitale, de unde necesitatea efectuării diagnosticului pozitiv și diferențial al autolozei.
Autoliza reprezintă procesul incipient de alterare celulară, începând imediat cu încetarea metabolismului celular. Acest proces asemănător necrobiozei este condiționat de o activitate enzimatică, care acționează anarhic, odată cu instalarea morții. Studiile de histoenzimologie tanatologică sunt restrânse, s-a demonstrat până în prezent, că imediat după moarte se activează hidrolazele, înhibându-se redoxidazele și fosfotransferaza.
Alterările celulare generale în autoliză îmbracă aspectele intumescenței tulbure și ale distrofiei granlare, astfel:
Reticului endoplasmic neted și aparatul Golgi: sunt foarte sensibile la variațiile presiunii osmotice și prezintă: distorsiuni, tumefieri, veziculări, rupturi ale membranelor, fragmentări, dezintegrări;
Ribozomii: inițial se aglomerează, apoi dispar;
Mitocondriile: sunt rezistente la autoliză, încât se mai văd și la 1-2 zile post mortem. Prezintă edem, balonizare (creștere în volum), scăderea numărului crestelor, ștergerea membranei interne, voalarea conturului, compactarea, zbârcirea, apariția de precipitate paracristaline și de mase amorfe în matrice, rupturi membranare, fragmentarea și dispariția organitului;
Reticulul endoplasmic rugos: este rezistent, fiind ultimul organit afectat; pare a înconjura teritoriul celular supus autolizei, se degranulează, la acest nivel, și prezintă o creștere a activității fosfatazei acide;
Nucleul: tumefiat, cu scăderea bazofiliei, îngroșarea fibrelor cromatiniene, pierderea colorabilității nucleolilor; marginația cromatinei, cariopicnoza (scădere în volum, colorație intensă și omogenă cu hematoxilină), cariorexis, carioliză (care, în funcție de condițiile de mediu, are loc în intervale variabile de timp 1-7 zile), fiind, în general mai lentă în morțile rapide; intervenția enzimelor lizozomale realizează carioliza fără picnoză prealabilă;
Citoplasma: spumoasă, reticulară sau granulară, conține picături de grăsime dispuse difuz (aspect de distrofie grasă), celula se tumefiază;
Citoliza: citoplasma devine opacă, omogenă, eosinofilă; se pulverizează sau se transformă în grămezi de detritus.
Alterările macroscopice în autoliza cadaverică-aspectul organelor este în funcție de structura lor, astfel în organele parenchimatoase consistența scade, iar desenul de organ se estompează, devine uniform intumescent.
Aspectele întâlnite sunt:
Plămânii au zonele paravertebrale cu o tentă mai pronunțat violacee;
Miocardul este mai moale, friabil, cu aspect de „carne fiartă”;
Pancreasul este cenușiu roz, cu benzi roșii tulburi, dispuse mai întâi interlobular, după care se extind în tot organul;
Timusul capătă aspectul unei magme cenușiu-tulbure;
Suprarenalele prezintă o demarcație netă între corticală și medulară, datorită lichefierii zonei reticulate a corticalei, medulara se transformă rapid (chiar la 2 ore după moarte) într-o magmă roșu- brună, de unde și denumirea de „capsulă suprarenală” atribuită întregului organ;
Splina capătă un aspect noroios negricios;
Ficatul prezintă pete galben lutoase care ridică problema diagnosticului diferențial cu distrofia grasă; apare o colorație roșie care dispare după spălare cu apă în cazul autolizei, și persistă în cazul distrofiei grase; degajarea de sulf-hemoglobină va imprima organului culoare cenușie.
În organele cavitare se întâlnesc următoarele aspecte:
Căile aeriene au mucoasa vișinie-tulbure, pe alocuri descuamată;
Esofagul, prin regurgitarea conținutului gastric, pereții săi pot eroda (esofagomalacie), iar conținutul se poate revărsa în cavitățile pleurale;
Stomacul prezintă mucoasa intumescentă, violaceu murdară, cu aspect neomogen, prezentând dungi roșii, cafenii (datorate hematinei acide difuzate din vene), situate pe peretele posterior, pereții sunt friabili și au consistența scăzută; submucoasa este tumefiată, gelatinoasă, cenușiu-negricioasă, sub acțiunea acidului clorhidric, peretele posterior este perforat, iar conținutul se varsă în cavitatea peritoneală, erodând diafragma, pleura și baza pulmonului stâng (gastromalacie);
Intestinul, în special ansele ileale inferioare sunt violacei, realizând, uneori, falsul aspect de ocluzie;
Colonul – flexura colică dreaptă și segmentul drept al colonului sunt de culoare verde datorită difuzării bilei din vezica biliară.
Procesul de hemoliză apare primul; sângele hemolizat înbibă pereții vasculari, dându-le, după 14-24 ore, o colorație vișinie. Organele parenchimatoase devin intumescente procesul autolitic imită degenerescența hidropică și granulară. De aceea asemenea interpretări sunt riscante pe piese de necropsie, recoltate la 12-36 ore după moarte.
Epiteliile de contact cu secreții și excreții suferă primele procese de autoliză și digestie (mucoasa gastrică, intestinală, bronhică). Regurgitarea postmortală a conținutului gastric, prin manopere de transport, produce digestia mucoasei esofagiene, uneori ducând la confuzii cu acțiunea unor substanțe caustice. Mai mult chiar, în cazul unor condiții de hiperaciditate, cu activitatea pepsinică crescută, peretele gastric suferă o malacie, ajungându-se la perforații postmortem. Diferențierea se face simplu, prin localizare, perforația apare în aceste condiții pe curba mare și pe peretele posterior, mucoasa întregului stomac fiind cenușie, pereții subțiri, friabili.
Rigiditatea proceselor autolitice este determinată de poziția organului (organele abdominale se autolizează mai rapid ca cele toracice, fiind în vecinătatea unor organe care secretă fermenți; proteoliza fiind mai rapidă în suprarenală, pancreas, rinichi, porțiunea inferioară a ficatului, splină). S-a observat că celulele cele mai diferențiate au cea mai scazută rezistență la procesul autolitic (medulosprarenală). Rezistență mare are epiteliul pavimentos (pielea).
II.2.3. Transformările tipice fenomenului de putrefacție
Putrefacția este o modificare cadaverică distructivă, de natură microbiană (element fundamental care permite diagnosticul diferențial cu autoliza și cu unele procese fiziologice degenerative), prin care substanțele organice sunt descompuse în substanțe anorganice.
În funcție de gradul de conservare a aspectului cadavrului (inclusiv a leziunilor traumatice), deci posibilitatea identificării ulterioare (după o perioadă mai îndelungată de timp), semnele/modificările pozitive tardive de moarte pot fi distructive, semiconservatoare sau conservatoare.
Putrefacția reprezintă procesul complex biochimic distructiv care transformă substanțele proteice complexe în elemente de bază anorganice. Procesul de putrefacție se realizează printr-o floră microbiană complexă, multe specii fiind saprofite, dar, odată cu apariția noilor condiții pe care le aduce moartea, ele au un rol hotărâtor în acest proces de dezintegrare.
Putrefacția este un proces cadaveric distructiv tardiv, ce se desfășoară sub influența germenilor microbieni (aerobi și anaerobi), continuând autoliza și finalizându-se prin descompunerea cadavrului (țesuturile și organele se transformă într-o magmă negricoasă cu miros neplăcut ce se scurge îmbibând îmbrăcămintea cadavrului, solul, sicriul). Putrefacția se desfășoară în două faze: faza gazoasă (în care are loc descompunerea glucidelor și formarea de gaze) și faza de lichefiere (de proteoliză cu formarea aminelor cadaverice sau a ptomainelor: cadaverina, putrescina, histamina etc). Dacă inițial putrefacția se realizează datorită germenilor microbieni, saprofiți, aerobi (din căile respiratorii) și anaerobi (din tubul digestiv), ulterior se supraadaugă și germenii microbieni exogeni. Noul născut și sugarul quasi steril intestinal, are procesul de putrefacție întârziat, cu evoluție lentă.
Putrefacția se manifestă prin pata verde de putrefacție, circulația postumă, flictenele (bulele) de putrefacție, emfizemul de putrefacție și mirosul pestilențial.
Deoarece procesul de putrefacție debutează în intestin (unde se găsesc multiple bacterii), la acest nivel se formează hidrogenul sulfurat, gaz care difuzează în pereții intestinului și, împreună cu hemoglobina din sânge , determină apariția sulfhemoglobinei, un compus de culoare verde, care colorează tegumentul abdomenului inferior într-o nuanță verzuie (inițial în fosa iliacă dreaptă sau în ambele fose iliace, după care se generalizează cuprinzând abdomenul în totalitate, toracele, mai ales lateral etc). Pata verde de putrefacție este evidentă la aproximativ 20 de ore vara și la aproximativ 48-72 de ore, iarna.
Evidențierea desenului vascular (venos) superficial (tegumentar) sub forma unor dungi de culoare roșiatică sau cafenie-murdară, inițial la rădăcina membrelor, pereții laterali ai trunchiului sau în jurul plăgilor; se produce datorită difuzării sângelui hemolizat în afara vasului de sânge (perivascular) și colorarea consecutivă a traiectului vascular.
Acumulări de gaz de descompunere subepidermic, ceea ce determină separarea/clivarea straturilor tegumentului (a epidermului de derm) cu apariția unor vezicule („pungi” sau „bășici”) cu conținut gazos (uneori pot conține și puțin șichid vișiniu tulbure).
Emfizemul de putrefacție are drept consecință umflarea cadavrului prin acumularea gazelor rezultate din putrefacția țesuturilor și organelor (care se ramolesc). Examinarea medico-legală evidențiază:
Balonizarea în întregime a cadavrului (țesutul superficial crepită la presiune);
La nivelul capului se constată o colorațiune verzui-negricioasă, ochii umflați, ieșiți din orbite, limba mărită de colum este prolabată între arcadele dentare, fața apare tumefiată etc., astfel încât fizionomia devine de nerecunoscut;
Marirea de volum a organelor genitale (emfizem penian, scrotal, labial);
Datorită presiunii exercitate de gaze în interiorul corpului, are loc eliminarea de fecale, urină, exteriorizarea conținutului gastric pe gură și nas și chiar expulzarea produsului de concepție la femeile gravide („nașterea postmortem” sau „nașterea în coșciug”).
Mirosul pestilențial este determinat de promaine (putrescina și cadaverina apar cam în zilele 4-6 după moarte), amoniac, hidrogen sulfurat, bioxid de carbon etc.
Condițiile care influențează putrefacția sunt:
Temperatura între 20 și 35˚C o accelerează, sub 20˚C putrefacția încetinește, iar la 0˚C este oprită; temperaturile ridicate, prin distrugerea bacteriilor de putrefacție, inhibă procesul putrefacției și favorizează mumificarea;
Ventilația bună (abundența de ) o favorizează;
Umiditatea accelerează putrefacția;
Terapia cu antibiotice, administrate înaintea decesului, întârzie putrefacția.
Reguli de apreciere cronologică a putrefacției:
Cifra care indică zilele iarna, indică orele vara (regula Devergie);
Putrefacția începe în a 2-a zi de vară și în a 8-a zi de iarnă de la deces; putrefacția este întârziată iarna cu o lună față de vară (regula Lacassagne);
O săptămână de putrefacție în aer este egală cu 2 săptămâni de putrefacție în apă și egală cu 8 săptămâni de putrefacție în sol (regula lui Caspers).
O zi de expunere a cadavrului în aer este echivalentă cu o saptămână de menținere în apă și echivalentă cu o lună îngropat în pământ.
Putrefacția influențează examenul toxicologic efectuat pe material cadaveric, deoarece prin putrefacție pot fi distruse unele toxine (cocaină, aconitină etc) ori se pot forma unele substanțe (alcool etilic, până la 100 mg% sau cianuri-urme).
Acțiunea distructivă a putrefacției este favorizată și de o serie de insecte și animale. Animalele mari pot devora și îmbucăți cadavrele neînhumate (rozătoare, animale răpitoare, lupi, vulpi, șacali, pești), acțiunea distructivă fiind produsă și de o serie de insecte (coleptere, acarieni etc).
II.2.4. Accidente de trafic aerian, feroviar și maritim
Accidentele de trafic aerian
Foarte rare la sol (aterizare, decolare), cel mai adesea au loc în aer, la înălțime – adevărate catastrofe aeriene. Expertiza medico-legală este foarte dificilă în identificarea victimei (după foaia de bord), acestea fiind carbonizate, decapitate, fragmentate, recurgându-se adesea la specialiști stomatologi (odontograma), criminaliști (fotografii, amprente digitale, palmere, semne particulare, cicatrici, hemangioame, culoarea părului, ochilor, tatuaje etc.), examinări biologice pentru stabilirea grupei de sânge, determinarea sexului (cromatina sexuală). În afara catastrofelor aviatice, este posibilă moartea subită în avion ( hipertensivi, cardiaci etc.).
Cauza morții poate fi intoxicația cu CO (incendiu), compresiunea și asfixia, zdrobirea unor organe vitale, hemoragii. În afara catastrofelor este posibilă moartea subită în avion (cardiaci, hipertensivi); mai rar se pot întâlni rupturi de timpane, tulburări labirintice definitive la călătorii care nu au suportat creșterea bruscă a presiunii.
Accidentele de trafic feroviar
Din punct de vedere juridic, moartea prin accident de trafic feroviar poate fi: sinucidere, omucidere, accident, accident de muncă, disimularea unei omucideri prin așezarea cadavrului pe calea ferată, dar, totodată, se pot întâlni aspecte de cădere accidentală din tren și electrocuția accidentală, la persoane ce călătoresc pe acoperișurile trenurilor electrice.
Accidentul de trafic feroviar este cel mai adesea solitar, iar la anumite intervale de timp se pot produce catastrofe feroviare: ciocniri, deraieri, desprinderi de vagoane – când este antrenat un număr mai mare de victime, când expertiza medico-legală se rezumă la identificarea victimelor, în cadrul unui politraumatism cu rupturi și zdrobiri de organe și hemoragii consecutive. Mai rar, pot fi surprinse de tren autovehicule, la traversarea căilor ferate fără barieră, în cazul în care conducătorul auto nu se asigură înaintea trecerii și ocupanții pot cădea victime lipsei de prevedere și nerespectării normelor de către șofer.
Prin particularitățile pe care le are, trenul produce cel mai adesea accidente mortale. Datorită roților metalice și greutății garniturii respective, călcările sunt urmate de secționarea corpului – uneori fragmentele de corp rămân legate între ele prin punți de piele care pot rezista călcării. După un asemenea accident, la locul faptei rămân foarte puține pete de sânge, ceea ce creează suspiciuni dacă nu cumva ne aflăm în fața unei disimulări (cadavre puse pe linie). Trebuie avut în vedere că secționarea spontană a corpului nu duce totdeauna la hemoragii mari, deoarece circulația se oprește spontan (cordul), iar vasele intră într-o contradicție spastică, caracterul vital infiltrativ al leziunilor din focarul mare de distrugere (locul secționării) fiind foarte slab. În asemenea situații, expertul va căuta caracterul vital al leziunilor la distanță față de focarul mare de distrugere (echimoze și excoriații), pe membre pot fi mari infiltrate, datorită persistenței după secționare, un timp oarecare, a circulației sangvine în vase de calibru mai mic – timp în care se poate constitui infiltratul sangvin.
Dintre toate vehiculele, trenul și mai puțin tramvaiul agață victima, purtând-o la distanței mari (sute de metri și kilometri), timp în care victima este zdrobită, iar fragmentele de țesuturi, organe, eschile osoase sunt presărate pe distanțe variabile, astfel că victima este desfigurată, încât identificarea ei este o problemă greu de rezolvat.
În accidentul de trafic feroviar examenul la fața locului de către medicul legist este obligatoriu în cercetarea condițiilor și căutarea urmelor biologice, pentru a aprecia dacă victima a fost călcată în timpul vieții sau post-mortem.
Problemele expertizei medico-legale sunt legate de cercetarea leziunilor pentru a stabili caracterul vital al acestora, dacă victima are semne de luptă, de agresiune, de asfixie mecanică, gradul de intoxicație alcoolică sau alte cauze de moarte în afara celei produse de tren (plăgi împușcate, plăgi tăiate-înțepate etc.), date ce pot orienta organele judiciare în căutarea și găsirea infractorilor.
Identificarea victimei în accidentele de tren sau de avion, când se produc leziuni distructive ce împiedică o reconstituire corporală și o identificare prin portret vorbit se recurge la identificarea dactiloscopică, odontologică (odontogramele computerizate, acea așa-numită hartă geografică bucală, ce favorizează identificaea în minimum de timp) și genetică.
Accidentele maritime
Ele sunt foarte rare în timp de pace, posibilitățile de salvare, urmarea condițiilor tehnice existente, fiind viabile în caz de naufragiu. Problemele medico-legale ale expertizei vizează identificarea victimelor (mai dificilă la cele descoperite târziu, în stare avansată de putrefacție), stabilirea cauzei morții (înecare, carbonizare, intoxicație cu oxid de carbon).
II.2.5. Accidentele de trafic rutier
Transportul rutier a creat o “adevărată boală a civilizației moderne”- accidentul rutier. După constatările O.M.S., anual s-au înregistrat 150.000 de decese și peste 6 milioane de răniri, nemaipunând la socoteală și valoarea pagubelor material consecutive. Această situație reclamă aplicarea unor măsuri eficiente de prevenire, prin îmbunătățirea acelor performanțe ale vehiculelor care reduc forța de coliziune, modernizarea drumurilor, dar și educarea factorului uman, principalul factor în crearea și producerea accidentului rutier. Putem considera importanța a trei factori în studiul accidentelor rutiere: omul-ca participant la trafic, vehicului și drumul.
Ca factori favorizanți pot fi enumerați: mediul (urban sau rural), sezonul, ziua din săptămână, condițiile meteorologice. Accidentele sunt mai frecvente seara și noaptea (prin adaptarea dificilă a vederii la întuneric), fapt ce face ca 1 km condus noaptea să fie de două ori mai periculos decât 1 km parcurs ziua. Sunt mai frecvente accidentele produse sâmbăta și duminica, frecvență pusă pe seama creșterii densității traficului și a consumului de alcool.
Studiile efectuate până în prezent dovedesc cu prisosință rolul covârșitor al factorului uman în producerea accidentelor rutiere, acestea fiind în proporție de 90% cauzate de om. Mai précis, 58,25% sunt datorate conducătorilor auto, iar 37,40% sunt din vina pietonilor.
În condițiile deplasării, automobilul modifică comportamentul conducătorului, creând o stare psihologică cvasispecifică, ce merge deseori până la nivelul unor riscuri conștient asumate, ca imprudența, ignoranța, neglijența, care, combinate cu abateri grave (viteză excesivă, depășiri incorecte), vor culmina cu accidentul.
Conduita disciplinată a conducătorului în timpul rulării vehiculului, însușirea unui comportament lucid, eliminarea surselor de conflict și de frică pot fi însușite prin educație, instruire, formare civică, conducere de la vârstă tânără. Stările de inaptitudine psihică momentană pot fi generate de creșterea vitezei ce depășește posibilitatea de reacție promptă; hiporeactivitatea datorată somnolenței sau oboselii; administrarea de tranchilizante sau alte tratamente cu efect pe sistemul nervos central; influența alcoolului, nicotinei și cofeinei; starea de sănătate, alimentația, starea fiziologică etc.
Excesul de viteză este generat de plăcerea riscului și obsesia competitivă. Frânarea autovehiculului nu este tot una și cu oprirea lui. Este bine dovedit că după frânarea autovehiculului, acesta parcurge o distanță variabilă, în funcție de viteza sa, la care se adaugă distanța ce o parcurge autovehiculul până când conducătorul său ia o atitudine. Timpul minim în care conducătorul auto se hotărăște să acționeze pentru a evita accidentul este de 1/2-3/4 secunde, timp ce poate fi numit “timp mort”.
Neatenția este un factor la fel de important, care duce la parcurgerea unor distanțe apreciabile fără control asupra drumului. Starea de oboseală, chiar somnolența, manifestată la unii indivizi, poate fi amplificată și de existența unor afecțiuni hepato-pancreatico-duodenale. Această oboseală este incriminată în 10-20% din accidentele rutiere (după statisticile cercetătorilor români). Oboseala este condiționată de gradul de confort în autovehicul, monotonia drumului, lipsa odihnei, starea de sănătate.
Alcoolul este totdeauna unul din factorii majori în producerea accidentelor. Autorii francezi considera alcoolul ca un “minunat lubrifiant al relațiilor sociale și asasin perfid de conducători și pietoni”. Alcoolul intervine în proporție de 23-30% în producerea accidentelor.
După unele cercetări, acțiunea alcoolului este potențată de cafea, și nu invers, cum se credea. Accidentele de trafic rutier se produc în mod obișnuit în cursul stării de prebeție, când alcoolemia este sub 1‰, stare care dă iluzia unei stări de bine, cu tentația pentru conducătorul auto de a crește viteza.
În statisticile din România, alcoolul ocupă locul patru, având un procent de 10% în producerea accidentelor rutiere, după excesul de viteză, ce ocupă primul loc, neatenția pietonilor, locul doi, și depășirea neregulamentară, locul trei.
Fumatul are un rol dublu în producerea accidentelor: primul, prin acțiunea general asupra organismului (efectele nicotinei, CO, etc.), al doilea, prin distragerea atenției conducătorului auto, ceea ce înseamnă pierderea unor secunde prețioase, cu alte cuvinte, parcurgerea a zeci de metri în plus.
Factorul uman, în postura de pieton participant la trafic, generează în majoritaea țărilor cel mai mare număr de victime. În România, procentul pietonilor decedați în accidente rutiere oscilează în jurul valorii de 54%. Al doilea factor determinant în producerea accidentelor este vehiculul.
Clasificăm vehiculele în trei mari clase:
Autovehicule cu roți de cauciuc: motociclete, motorete, scutere etc.; autovehicule de mărime mijlocie-autoturisme; autofurgonete; autovehicule mari-cu motor proeminent (camioane), cu motor interior (autobuze).
Autovehicule cu roți metalice: tren, tramvai, metrou.
Autovehicule fără motor: căruțe, biciclete etc.
Cele mai frecvente tipuri de accidente sunt: auto-pietoni, auto-moto, auto-auto. Principalele cauze legate de vehicul în producerea accidentelor sunt defecțiunile tehnice la sistemele de frânare, de direcție, de iluminat etc.
Cel de-al treilea factor determinant în producerea accidentelor rutiere este drumul. Amenajarea și adaptarea drumului la condițiile de trafic este din ce în ce mai intense, dar și la sporirea vitezei de circulație, constituie o acțiune de o imensă importanță, mai ales în prevenirea accidentelor, putând spune că acestei acțiuni nu i se poate întrezări un sfârșit apropiat. Statisticile au demonstrat că cele mai multe accidente cu leziuni grave au loc la intersecțiile de drumuri. În mod obișnuit, cu cât numărul ramurilor intersecției este mai mare, crește și numărul accidentelor. Important este și iluminatul drumurilor, precum și calitățile antiderapante ale pavajelor în cadrul eforturilor de prevenire a accidentelor.
Din formula de exprimare a energiei cinetice – energia unui corp în mișcare – , rezultă că într-o coliziune, viteza autovehiculului este mai importantă decât masa sa, întrucât energia este direct proporțională, pe de o parte cu masa și pe de altă parte cu pătratul vitezei.
În momentul ciocnirii, energia cinetică a vehiculului este absorbită de obstacol și de caroserie, iar distanța dintre locul de ciocnire și cel de oprire constituie durata șocului. Cu cât această durată este mai scurtă, cu atât șocul este mai brusc. Energia cinetică ce se dezvoltă într-un individ aflat într-un vehicul care se oprește brusc este echivalentă cu aceea pe care ar primi-o un pieton lovit de aceeași mașină. Aceste forțe de șoc pot fi resimțite diferit de la individ la individ, de la organ la organ și de la țesut la țesut. Același traumatism la un individ în vârstă va fi cu mult mai grav, datorită pierderii elasticității țesuturilor, precum și tarelor organice preexistente. Mecanismele de vătămare la pietoni depind de viteza autovehiculului și de unghiul în care aceasta este lovit, fiind posibile mecanisme simple de lovire, fiind posibile mecanisme simple de lovire, călcare, comprimare, târâre sau mecanisme complexe: lovire-proiectare, lovire-proiectare-calcare.
Ca urmare a decelerării prin frânare sau oprire bruscă a vehiculului, călătorii pot fi proiectați de pe scaunele lor sau, în cazuri mai grave, ei pot fi ejectați afară din vehicul, odată cu deschiderea portierelor. În acest mod, prin lovire succesivă de mai multe obstacole, se realizează o succesiune de impacturi: primare, secundare, terțiare. După unele statistici, ejectarea produce cu 46% leziuni mai grave decât proiectarea în interior.
Ocupanții unui autovehicul, în mod obișnuit, pot fi supuși la două mecanisme lezionale:
Prin șoc direct (proiectare sau ejectare), cu impacturi largi. În acest mecanism, părțile moi se comportă diferit, în funcție de regiunea topografică; astfel, la coapse, gambe, genunchi, părțile moi sunt mai afectate decât scheletul și invers, la umăr și antebrațe, părțile osoase sunt mai grav lezate decât cele moi;
Prin forțele cinetice și vibratorii create, apare mecanismul lezional specific traumatologiei rutiere, ca urmare a accelerației și decelerației bruște, care modifică greutatea dinamică a organelor și poziția lor anatomică.
Deflectarea brutală cervicală, cu hiperextensie bruscă, duce la contuzie medulară prin intermediul ligamentului galben. În fracturi de coloană cervicală, prin deplasarea rezultă și hematomul sau leziune ale vaselor mari. Aorta se poate rupe prin intermediul sternului ce lovește „cu efect de lopată”. Leziuni grave pot rezulta și printr-un mecanism indirect, cum ar fi căderile pe fese, când se produc dezinserții de mezenter, rupturi ale pediculului hepatic, splenic etc. De cele mai multe ori, efectul acestor două mecanisme se suprapune, apărând leziuni mixte.
În funcție de locul ocupat în vehicul, pasagerii prezintă leziuni specifice. Astfel, conducătorul auto prezintă leziuni prin lovire de volan, localizate la stern și torace, reprezentate de fracturi sternale și costale cu înfundare, rupturi ale cordului și ale vaselor mari.
La membrele inferioare, blocate de pedalele de comandă, predomină leziunile de gambă, genunchi și plantă, mai rar ale colului femural și ale cavității cotiloide. Dacă volanul este telescopic, conducătorul este proiectat înainte, lovindu-se cu capul de parbriz sau de montura acestuia, rezultând fracturi ale oaselor nazale, mandibulei și prin intermediul ei și ale maxilarului.
O atenție deosebită merită pasagerul de lângă conducător, care în majoritatea cazurilor prezintă cele mai grave leziuni, știindu-se că locul pe care îl ocupă este de departe cel mai expus. În impactul frontal, datorită inerției, el este proiectat înainte. La această deplasare se distinge o primă etapă, în care membrele superioare pot atenua violența traumatismului și a doua etapă, în care trunchiul se deplasează în jos și înainte sau în sus și înainte. Antrenat de mișcarea trunchiului, capul se lovește de părțile proeminente din interiorul autovehiculului, apărând fracturi ale etajului superior al viscerocraniului, mandibulei, arcadelor zigomatice, precum și ale oaselor frontale. În timpul următor, dacă spătarul scaunului nu este deplasat înainte prin împingere de către pasagerul din spate, victima poate recădea pe spate, când se produc fracturi ale coloanei cervicale, cu moarte rapidă. Pasagerii din spate sunt proiectați brusc pe spătarul scaunelor din față, dar acestea fiind în mod obișnuit capitonate, amortizează bună parte din șoc, ceea ce face ca leziunile să fie mai puțin grave. Cele mai frecvente sunt: entorsele, elongațiile ligamentare, fracturile membrelor inferioare. Traumatismele maxilo-faciale sunt mai rare.
Leziunile la pietoni apar prin lovire directă ca urmare a unor mecanisme simple: lovire, călcare, comprimare, târâre sau a unor mecanisme complexe: lovire-proiectare-călcare-târâre etc.
Diagnosticul leziunilor prin accidente de trafic rutier se bazează pe morfologia și localizarea leziunilor, gravitatea leziunilor, precum și caracterul vital al acestora. Dintre cele mai frecvente cauze medicale de moarte în accidentele rutiere, traumatismul cranio-cerebral apare în proporție de 50-60%, urmată de o alta la fel de frecventă, și anume hemoragia internă și externă. Într-o accepțiune fiziopatologică mai largă, mecanismele tanatogeneratoare în accidentele de trafic rutier ar rezulta din însumarea mecanismului asfixic cu hemoragia și lezarea organelor interne.
În accidentele grave, majoritatea victimelor decedează pe loc, o parte în timpul transportului către spital, altele în primele ore de internare prin mecanismele declanșate de șocul traumatic.
Se impune cercetarea tuturor cauzelor ce ar putea explica un accident de trafic, în vederea cuantificării exacte de factorilor implicați: examenul la fața locului, examenul hainelor, examenul victimei prin autopsie. O notă aparte în metodologia expertizei o constituie posibilitatea călcării victimei prin trecerea mai multor vehicule peste corpul ei (în condiții de întuneric, vizibilitate redusă etc.), punându-se problema dacă victima mai era în viață la călcarea ulterioară.
O cauză mai rar întâlnită în producerea accidentelor rutiere o constituie moartea subită a conducătorului la volan (moartea prin infarct de miocard, hemoragie cerebrală) sau moartea prin intoxicație cu oxid de carbon în vehicule defecte sau garaje. Foarte rar, în accidente se poate produce asfixia călătorilor și înecarea lor – accidentele în care vehiculul cade în ape mai mari. Totodată, nu este exclusă moartea pietonilor în fața autovehiculului.
Sinuciderea prin autovehicul trebuie suspectată ori de câte ori condițiile de mediu sau starea tehnică a autovehiculului nu motivează accidentul; lipsa urmelor de frânare, cât și cunoașterea antecedentelor medico-psihiatrice ale conducătorului pot confirma această suspiciune.
Este necesar examenul alcoolului în sânge (alcoolemia) și urină (alcooluria) atât la victimă, cât și la conducătorul autovehiculului care a produs accidentul. În plus, la conducătorul auto se face un examen clinic pentru decelerarea eventualei stări de intoxicație alcoolică, care modifică reflexele și alungește timpul de reacție.
În rezolvarea unui accident de trafic rutier, obiectul infracțiunii este afirmat de următoarele elemente expertale.
Realitatea accidentului este demonstrată de leziunile caracteristice produse de trafic în funcție de vehicul. În acest sens, de ajutor sunt:
Cercetarea corespondenței leziunilor cu tipul de vehicul, asa cum se va vedea la mecanismul lor de producere;
Căutarea leziunilor tip amprentă de pe hainele sau corpul victimei (urme de pneu, far, radiator, etc);
Căutarea și identificarea urmelor biologice de pe vehiculele suspecte (sânge, păr, țesuturi umane, etc), ce se vor diferenția de urmele biologice ale altor specii invocate a fi lovite pe parcurs;
Constatarea modificărilor vehiculului concordante cu leziunile de pe cadavru, cum ar fi deformarea barei din față concordantă cu fractura gambelor victimei, a capotei concordantă cu leziunile șoldului, abdomenului sau toracelui și deformarea (spargerea) parbrizului concordantă cu leziunile craniene ale victimei.
Felul morții este întotdeauna de tip violent. Este posibil ca un deces pe șosea, în cazul unui pieton, să survină și ca urmare a unei cauze patologice și, eventual, călcarea să aibă un loc după moarte, dar leziunile patologice și lipsa reacțiilor vitale de călcare tranșează problema în favoarea unei morți patologice.
Cauza morții în accidentele de trafic poate fi:
Imediată, la locul faptei, prin traumatisme grave ce interesează organele vitale;
Mediată (de regulă, la spital), prin leziuni primare sau secundare lor, ca, de exemplu, complicații septice sau de altă natură;
Tardivă, cum ar fi, de exemplu, producerea unei leziuni anevrismale pe un vas oarecare, ce apoi, la un efort banal, se rupe și produce moartea printr-o hemoragie internă;
Nu sunt excluse și alte cauze ale morții, cum ar fi asfixia cu oxid de carbon când evacuarea gazelor este blocată de zăpadă, apă etc., înecul prin răsturnarea vehiculului în apă, asfixia mecanică, prin comprimarea toracelui și a abdomenului sub vehiculul răsturnat, carbonizarea când vehiculul a luat foc și ocupanții comoționați nu se pot salva sau, deseori, moartea subită la volan cu producerea secundară, inevitabilă, a accidentului prin pierderea controlului autovehiculului.
Gravitatea leziunilor rezultă dintr-o inventariere corectă a lor, dar în trafic se reține gravitatea leziunilor axiale ale corpului (zonele negre lezionale) ce privesc capul, rachisul, mediastinul etc. Gravitatea leziunilor este dată, astfel, de leziunile cranio-cerebrale, de leziunile joncțiunii cranio-spinale prin hiperextensie și hiperflexie bruscă, de ruptura corpului calor prin fortecare (gliding), de strivirea măduvei spinării prin intermediul ligamentelor galbene, de rupturile de bronhii și pulmon cu pneumotorax mediastinal, de ruptura cordului și a vaselor mari de la bază, de dezinserțiile intestinale cu necroze secundare, decolări de placentă la femeile gravide etc. Ocupantul din dreapta va suferi leziuni orocraniene și ale laringelui, ale cordului, și leziuni de ghilotină (de secțiune a vaselor gâtului prin parbrizul spart) și prin ejecția sa din vehicul. Ocupanții din spate suferă leziuni cranio-cerebrale mult mai grave în cazul ejecției din vehicul. Conducătorul suferă leziuni toracice grave, mai ales de explozie a cordului comprimat între volan și coloana vertebrală.
Identificarea autovehiculului pleacă de la constatarea criminalistică a deformărilor și corelarea acestora cu leziunile de pe cadavru, precum și constatarea unor resturi biologice umane pe acesta.
Examenul autovehiculului nu aparține practic medicului, dar acesta are un dublu scop, de a preciza care este partea cu care s-a lovit dacă pe ea se găsesc urme biologice și în special urme de sânge sau alte fragmente de țesuturi umane. Acestea sunt imediat ridicate, deoarece rămânerea lor înseamnă alterarea sau chiar compromiterea unor eventuale examinări concludente.
În seara zilei de 10.07.2004 inculpatul M.F. împreună cu C.A.G. și martorii S.A.G. și P.C. au mers la discoteca din comuna Optași unde au ramas până în jurul orelor 4,00, deplasarea făcându-se cu autoturismul marca Dacia cu numărul de înmatriculare AG 56 MAT. În acest interval de timp inculpatul a consumat împreună cu ceilalți prieteni băuturi alcoolice, respectiv bere iar după plecarea din discotecă s-au deplasat în comuna Colonești , autoturismul fiind condus tot de către inculpat pe DJ 69 Vlaici și s-a îndreptat spre DN 65 E 574, iar la intersecția cu acesta fără să se asigure și fără să acorde prioritate de trecere autovehiculelor care circulau pe DN și care aveau prioritate a intrat pe acest drum cu intenția de a schimba direcția de mers spre stânga, moment în care autoturismul condus de inculpat a fost lovit în partea dreaptă de autotractorul cu nr. de înmatriculare OT 97 KIM condus de S.N.. În urma impactului autoturismul Dacia condus de inculpat a fost proiectat în partea stângă a drumului național cu fața către direcția Pitești iar pasagerul din dreapta șoferului C.A.G. a fost proiectat din autoturism pe carosabil suferind leziuni ce au determinat decesul acestuia pe loc. Din raportul de constatare medico legală nr. 234/A/23.07.2004 emis de Serviciul Județean de Medicină Legală Olt rezultă că moartea numitului C.A.G. a fost violentă și s-a datorat hemoragiei interne și externe consecință a unui politraumatism cu multiple plăgi și rupturi de organe interne , leziuni produse prin lovire cu și de corpuri contondente și de corpuri tăietoare, proiectare din autovehicol și parțial târâre, stabilindu-se că între aceste leziuni și deces există legatură de cauzalitate de tip direct și necondiționat.
Pentru stabilirea alcoolemiei inculpatului i-au fost recoltate probe biologice la ora 6,30 și 7,30 , rezultatul stabilit conform buletinului de analiză toxicologiăa alcoolemia (f.16 d.u.p.) fiind de 0,30 g 0/00 per recoltare și 0,40 g 0/00 la cea de a doua, situație în care s-a solicitat Institutului de Medicină Legală Mina Minovici București – Comisia pentru interpretarea alcoolemiei calculul retroactiv al alcoolemiei, concluzia fiind ca aceasta era sub valoarea de 0,80 g 0/00 , însă nu a putut fi stabilită cu exactitate întrucât între declarația de consum și alcoolemia stabilită conform analizelor inițiale există o evidentă neconcordanță (f. 47 – 48 d.u.p.). Prin urmare în sarcina inculpatului nu s-a putut reține și infracțiunea de conducere a unui autovehicul sub influența băuturilor alcoolice întrucât alcoolemia stabilită prin probe științifice a fost sub limita prevazută de textul legal incriminator (0,80 g 0/00). Vinovăția inculpatului în forma culpei reiese din declarațiile inculpatului care a recunoscut săvârșirea infracțiunii comise (f. 57 – 59, 61 – 65 d.u.p. , f. 22 d.f. ) care se coroborează cu procesul verbal de cercetare la fața locului nr. A/3002920 din 15.07.2007 și planșa fotografică întocmită de organele de poliție (f. 5-13 d.u.p.), raportul de verificare tehnică auto întocmit de RAR Slatina (f. 14 – 18 d.u.p.), raportul de constatare medico legală nr. 234/A/ 23.07.2004 (f.27 – 28) întocmit de Serviciul Județean de Medicină Legală Olt, declarațiile martorilor S.N.(f. 30-31 d.u.p. f . 23 d.f.) S.A.G. (f. î4 – 37 d.u.p., f. 25 d.f.), P.C.I. (f. 38 – 42 d.u.p. f. 26 d.f. ) si P.D.A.(f. 43-44 d.u.p. și f. 24 d.f.). În raport cu toate probele administrate în cauză, instanța apreciază că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 345 alin 2 c.p. iar fapta acestuia de a fi condus un autoturism pe drumurile publice fiind sub influența băuturilor alcoolice fără ca aceasta să constituie însă infracțiunea prevăzută de art. 79 alin. 1 din OUG 195/2002 de a fi intrat pe un drum național cu prioritate fără a se asigura și a acorda prioritate de trecere autovehiculelor care circulau pe acest drum (nerespectând astfel disp. Art. 55 , 57 din OUG 195/2002, art. 166 și 167 lit. a și b din Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002 privind circulația pe drumurile publice) ceea ce a dus la producerea accidentului care a avut ca urmare moartea pasagerului din dreapta șoferului (nici șoferul și nici pasagerul din dreapta nerespectând disp. Art. 36 din OUG 195/2002 privind purtarea centurii de siguranță) întrunește în drept elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzute de art. 178 alin. 2 c.p. Prin urmare instanța va dispune condamnarea inculpatului pentru săvârșirea acestei infracțiuni , reținând că accidentul a fost produs din culpa exclusivă a inculpatului.
Pentru o justă individualizare a pedepsei ce va aplica, instanța va avea în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 c.p., respectiv “dispozițiile generale ale codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei comise, persoana făptuitorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”. Astfel, instanța va ține seama de gradul de pericol social sporit al faptelor comise de inculpat, de toate circumstanțele concrete în care inculpatul a acționat, acesta conducând pe drumurile publice un autovehicul după consumarea băuturilor alcoolice și nerespectând mai multe reguli prevăzute pentru circulația pe drumurile publice prin dispozițiile legale ce o reglementează, de atitudinea manifestată de acesta ulterior producerii accidentului, de împrejurarea că se află la primul conflict cu legea penală așa cum rezultă din fișa de cazier judiciar atașată la fila 65 d.u.p. precum și de circumstanțele personale ale acestuia așa cum rezultă din înscrisurile atașate la f. 28 – 30 d.f. care îl caracterizează ca fiind o persoană cu un comportament bun la locul de muncă, care nu a avut abateri disciplinare, acesta fiind student în anul IV la facultatea Finanțe Contabilitate Pitești din cadrul Universității Constantin Brâncoveanu (f.27 d.f.). În raport cu toate aceste considerente, instanța va dispune condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 3 ani apreciind că aceasta este de natură să realizeze scopul preventiv, educativ, coercitiv prevăzut de legiuitor în art. 52 c.p.
III. Metode de identificare a cadavrului
Dactiloscopia este ramura Criminalisticii care se ocupă cu examinarea și clasificarea desenelor papilare, în vederea identificării persoanei. Într-o formulare sintetică, C. Țurai spune despre dactiloscopie că este „știința privind studiul desenelor papilare”.
Desenele papilare specifice pielii corpului omenesc, aflate la nivelul degetelor, palmei și tălpii piciorului (plantă), cunoscute sub denumirea de dermatoglife, sunt formate din sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între ele de șanțurile papilare. Crestele papilare redau relieful neregulat al papilelor dermice, aflate la linia de legătură dintre cele două straturi principale ale pielii, dermă și epidermă, dintre care ultimul, aflat la suprafață, cunoaște un permanent proces de descuamare.
În vârful crestelor papilare se găsesc orificiile sudoripare sau porii, prin care este secretată sudoarea. Formată din apă, săruri minerale și substanțe organice, sudoarea reprezintă unul dintre elementele importante de formare a urmelor pe suprafețele cu care pielea a intrat în contact.
Raportat la valoarea de identificare, motivul esențial care a condus la folosirea desenelor papilare în identificarea persoanelor este acela că nu numai desenul papilar, în întregul său, ci însele crestele papilare și chiar porii prezintă elemente de specificitate, puncte caracteristice de natură să deosebească un individ de altul.
III.1. Identificarea după amprente papilare în cazul cadavrelor necunoscute
Sarcina cea mai importantă pe care o are de rezolvat dactiloscopia este aceea de a identifica persoana pe baza urmelor papilare. Identificarea individuală se bazează pe trei categorii de particularități ale crestelor papilare, respectiv: detaliile caracteristice ale crestelor papilare, elementele de poroscopie și elementele de crestoscopie.
Detaliile caracteristice se referă la construcția specifică a crestelor papilare. Această construcție poate fi analizată sub aspectul formei, dimensiunilor, plasamentului și valorii ei identificatoare. În câmpul papilar al unui desen se pot întâlni până la 150 de detalii caracteristice care particularizează în cel mai înalt grad degetul care a creat urma. În identificarea dactiloscopică se folosesc următoarele detalii caracteristice:
Început de creastă papilară-punctul în care se formează creasta papilară;
Sfârșit de creastă papilară-punctul în care creasta papilară își finalizează traseul;
Bifurcație – punctul în care o creastă papilară se desparte în două linii papilare distincte;
Trifurcație – punctul în care creasta papilară se desparte în trei linii papilare cu trasee separate;
Ramificație – este o bifurcație la care unul ori ambele brațe se despart imediat în alte două creste papilare cu trasee independente;
Contopire simplă – punctul în care se unesc două linii papilare;
Contopire triplă – punctul în care se unesc trei creste papilare;
Fragmentul – este o creastă papilară de dimensiuni mici, capetele fragmentului sunt libere;
Punctul papilar – poate fi plasat între două creste papilare, într-o întrerupere, inel, butonieră sau într-o deltă albă;
Inelul – este întâlnit pe traseul unei creste papilare continue, are formă circulară și este de dimensiuni reduse;
Inelul punctat – este un inel în jurul căruia se află un punct papilar;
Anastomoza (podețul) – este alcătuită dintr-un fragment de creastă papilară care unește două creste papilare consecutive, construcția având aspectul unui podeț;
Creasta aderentă (cârligul) – este un fragment de creastă papilară cu unul din capete legat de o altă creastă, celălalt capăt, fiind liber;
Întreruperea de creastă papilară – punctul în care o creastă papilară își întrerupe traseul pe o porțiune de 2-3 mm;
Depășirea de creste papilare – este formată din două capete de creste papilare care se depășesc pe o porțiune de câțiva milimetri;
Devierea – se formează între două creste care vin una în întâmpinarea celeilalte, capetele acestora deviind de la traseul pe care îl aveau înainte de a se întâlni;
Creste alternative – detaliul este format dintr-o întrerupere de creastă papilară prin care trece o creastă papilară continuă;
Triunghiul capetelor de creste papilare – este alcătuit de două începuturi sau sfârșituri de creste între care se află un sfârșit ori un început de creastă papilară. Dacă se unesc trei capete se obține o figură geometrică asemănătoare unui triunghi;
Intersecția de creste – punctul în care două creste se întretaie;
Grupul de creste papilare – este o formațiune constituită din două sau mi multe fragmente sau puncte papilare, dispuse liniar sau într-o altă formație;
Reîntoarcerea – detaliul constă dintr-o creastă papilară care se curbează brusc și se reîntoarce pe un traseu aproximativ paralel cu cel inițial. Nu sunt considerate reîntoarceri, curburile lațurilor din nucleul desenului papilar (acestea au deschideri mai mari);
Cicatricea – are o valoare identificatoare inconstestabilă, deși nu este un element specific morfologiei inițiale a desenului papilar.
Practica judiciară din România a statuat că pentru identificarea certă a persoanei este necesară coincidența a cel puțin 12 detalii caracteristice între urma și amprenta papilară cu care se compară. În literatura de specialitate se apreciază că pe lângă corespondența celor 12 detalii, este necesar să se îndeplinească și o altă condiție, respectiv să nu existe nici un detaliu necoincident.
III.2. Tehnici de amprentare a cadavrelor
Tehnicile de amprentare diferă în raport cu starea în care acestea au fost descoperite. La cadavrele la care s-a instalat rigiditatea cadaverică, înainte de amprentare se acționează asupra articulațiilor prin mișcări forțate de flexiune și extensie, sau se introduc mâinile într-un vas cu apă caldă. Tușul tipografic se întinde pe degete direct cu ruloul, impresiunile obținându-se apoi cu ajutorul unei spatule speciale, de formă semicirculară.
Amprenta cadavrelor deshidratate este mai dificilă deoarece pielea prezintă multe depresiuni (zbârcituri). Pentru reconstituirea aspectului inițial al degetelor se injectează sub piele unul din următoarele lichide: apă caldă, glicerină diluată cu alcool, ulei de parafină, sau vaselină lichidă. După injectare se procedează la amprentarea imediată a cadavrului. Aceasta tehnică se aplică și în cazul cadavrelor care au stat în apă un timp mai îndelungat.
Cadavrele care au intrat în putrefacție sunt dificil de amprentat datorită fragilității extrem de mari pe care o are pielea. De aceea se procedează la decuparea și fotografierea ei prin transparență.
Pentru amprentarea cadavrelor descoperite în apă la care a început procesul de putrefacție, se folosește procedeul numit „mănușa morții” (pielea se desprinde de pe fața și dosul palmei, precum și de pe degete, întocmai ca o mănușă). Mănușa se introduce într-o soluție de alcool etilic și glicerină unde se ține câteva zile, după care se umple cu vată sau ceară și se amprentează.
Cadavrele mumificate se amprentează după ce în prealabil degetele și palmele au fost tratate cu o soluție de potasiu în apă (concentrație 3%). Se pot obține și mulaje ale degetelor cu ajutorul latexului, alginatului sau siliconului.
III.3. Identificarea persoanelor prin activitatea dactiloscopică de comparare
Examenul comparativ al urmelor și impresiunilor impune folosirea unei aparaturi diverse, de tipul lupei dactiloscopice, al lupei binoculare de cap, al aparatelor de proiecție de tip Faurot sau Zeiss. În prezent, pentru efectuarea examenelor dactiloscopice comparative se apelează la tehnica și sistemele AFRS (Automatic Fingerprint Recognition System) sau AFIS ( Automatic Fingerprint Identification System) cunoscute și sub denumirea de MORPHO Systems, utilizate în Franța, Austria, Spania, SUA, Japonia, Indonezia, Hong-Kong.
Examinarea separată a urmelor, baza formulei dactiloscopice mono-, sau decadactilare, în vederea stabilirii tipului, subtipului și varietății desenului papilar, conduce la restrângerea numărului de impresiuni cercetate.
Pentru stabilirea identității este necesar ca examenul comparativ să scoată în evidență un număr minim de detalii sau puncte caracteristice, capabil să conducă la o concluzie certă de identificare. Cu toate că nu există o regulă generală privind numărul acestor detalii, el variind pe plan mondial între 8 și 17, la noi în țară s-a impus în practică așa-numita regulă celor „12 puncte coincidente”.
Atât în literatura de specialitate, cât și în practică, s-a demonstrat că identitatea dactiloscopică nu trebuie să se bazeze în exclusivitate pe determinări cantitative ci pe determinări calitative, nefiind absolut obligatorie stabilirea a 12 puncte coincidente.
De exemplu, este mai valoros un detaliu de genul inelului, anastomozei, trifurcației sau cicatricei, întâlnit cu o frecvență de sub 1% la cca. 200 de impresiuni, față de un capăt de creastă papilară (început sau sfârșit) prezent cu o frecvență de peste 25%. Dacă se iau în vedere 8 puncte coincidente, dintre care unul este o cicatrice, probabilitatea de repetare a acestor puncte este de 1 la 37 de milioane. Dacă se mai adaugă încă un detaliu de genul crestelor alternative, probabilitatea este de 1 la 972 milioane.
Rapoartele de expertiză, în primul rând cele cu concluzii categorice de identificare, sunt însoțite de planșe fotografice, pentru demonstrarea rezultatului prin fotograme și diagrame, potrivit procedeelor folosite în examenul comparativ, astfel încât să se indice punctele coincidente, ori să se stabilească continuitatea prin metoda îmbucșării sau să se prezinte diagrama punctelor coincidente. Indicarea punctelor coincidente pe fotograme este, însă procedeul cel mai semnificativ.
IV. Identificarea după sistemul dentar și lucrările stomatologice
Identificarea după sistemul dentar și lucrările stomatologice. Această modalitate de identificare este deosebit de valoroasă datorită unor elemente specifice de individualizare pe care le prezintă, în mod natural, dantura unei persoane. La aceste particularități, trebuie adăugate și intervențiile medicale efectuate pentru întreținerea sau înlocuirea dinților. Practica demonstrează că, în situații deosebite (catastrofe, incendii, explozii, accidente, distrugerea premeditată a corpului victimei prin diverse modalități), printre foarte puținele elemente care mai pot oferi date cu privire la persoane, mergându-se până la identificare, sunt cele ale sistemului dentar.
La cercetarea urmelor de dinți, prin expertiza odontologică, se poate delimita, în primul rând, grupul de indivizi căruia îi aparține persoana, prin stabilirea vârstei, eventual a sexului și tipului antropologic, precum și a timpului aproximativ cât a stat înhumat.
În al doilea rând, este efectiv posibilă identificarea pe baza lucrărilor dentare, ceea ce presupune, desigur, concursul medicului stomatolog, care a avut în evidență persoana. În acest caz, sunt deosebit de utile și radiografiile dentare executate în timpul vieții. Firește, aceasta presupune ținerea unei evidențe stomatologice riguroase, la zi, care să facă realmente posibilă identificarea odontologică.
Deși nu face parte din procedura uzuală a necropsiei, disecția maxilarelor, reconstituirea acestora din fragmente disparate, și/sau deschiderea sinusurilor, este uneori necesară. Rigiditatea cadaverică sau artefacte post-mortem, traumatismele sau pierderile de substanță, (frecvente mai ales în catastrofe), pot influența rezultatele.
Disecția maxilarelor (metoda Kaiser-Nielsen)
Înaintea autopsiei, se recomandă realizarea de fotografii (față și profil), a craniului și a maxilarului. Se pot lua amprente dentare (globale, semiintegrale, parțiale) după tehnicile utilizate în chirurgia maxilo-facială.
Tehnica:
O primă incizie (de la un unghi madibular la celălalt), la 3 centimetri sub baza mandibulei;
A doua incizie, pe fața externă a corpului mandibular, până la baza vestibulului inferior, având grijă să se secționeze inserția mandibulară a mușchilor maseteri. Lamboul constituit din țesuturile moi a regiunii mentonului și din baza buzelor inferioare se tracționează în sus, evidențiindu-se dinții;
A treia incizie se practică la baza aripilor nasului, de-a lungul vestibulului superior. Lamboul se tracționează în sus, până la nivelul rebordurilor orbitare inferioare. Se evidențiază apofiza nazală și deschiderea piliformă.
Mandibula se dezarticulează prin tracțiune manuală; dacă acest lucru nu este posibil se practică cu fierăstrăul două secțiuni orizontale, la nivelul molarilor inferiori și se scoate parte orizontală. În acest ultim caz, ramurile verticale și condilii mandibulei rămân pe loc.
Maxilarul este scos, practicându-se o secțiune orizontală sub apofiza nazală, fosele nazale și sinusurile maxilare. O atenție deosebită se va acorda la cel de-al treilea molar pentru a nu se secționa apexurile acestuia.
După extragere, (îndeosebi în caz de carbonizări), maxilarele se curăță fie cu apă și săpun sau detergent, fie cu o soluție de apă oxigenată 3%. La fel se procedează cu dinții izolați sau cu protezele.
Dinții pierduți sunt replasați în alveole. Dacă maxilarul superior s-a desfăcut de-a lungul suturii medio-palatine, el este reconstituit cu ajutorul firelor metalice. La fel se procedează pentru reconstituirea mandibulei. Orice timp se poate însoți de înregistrare pe banda video sau de fotografii.
În Raportul de autopsie se vor consemna în detaliu caracteristicile bucale și peribucale. Se vor consemna toți parametrii dento-stomato-gnatici, precum și elementele clinice: anomalii radiculare, fracturi dento-alveolare, patologia paradonțiului, pulpite, structuri vestigiale, anomalii endo-parodontale, anomalii osoase, etc.
Deschiderea cavităților osoase ale craniului
Se practică după scoaterea creierului și îndepărtarea meningelui de la baza cutiei craniene. Se recomandă radiografierea și fotografierea cutiei craniene, înainte de deschiderea cavităților. Deschiderea se face cu dalta și ciocanul.
Cavitățile stâncii temporale se deschid prin două trepanații oblice: una în porțiunea inferioară a feței antero-superioare a stâncii, cealaltă în porțiunea inferioară a feței postero-superioare a stâncii. Cele două linii de trepanații se unesc și se scoate porțiunea de stâncă dintre ele evidențiindu-se cavitățile auditive.
Antru mastoidian și celulele mastoidiene se deschid trepanând din exterior , apofiza mastoidă.
Cavitățile orbitare se deschid trepanând porțiunea orbitară a osului frontal (bolta orbitei și canalul optic).
Sinusurile frontale se deschid tot prin trepanarea osului frontal.
Sinusul etmoidal se deschide printr-o trepanație paralelă cu apofiza crista galii.
Sinusul sfenoidal se deschide prin două trepanații paralele, de o parte și de alta a șeii turcești.
Sinusul maxilar se deschide prin trepanarea planșeului orbitei, după îndepărtarea globului ocular.
Se vor consemna caracteristicile morfologice (ce pot fi comparate cu imaginile de pe radiografii) și elementele anatomo-clinice: secreții sau colecții purulente, hemoragii, fracturi, țesut neopolazic etc.
IV.1. Modificări tanatologice odonto – stomatologice
Sub influența factorilor de mediu în care s-au aflat dinții după moarte (pământ, apă, aer liber), s-au constatat în general unele modificări care variază în funcție de durata exercitării acțiunii unor factori, precum și de compoziția chimică a solului, temperatură, deshidratare, etc.
În solurile acide, dinții pot să se decalcifice complet, uneori cu dispariția totală a smalțului, putându-se ajunge la situația secționării lor cu cuțitul. În solurile nisipoase și când dinții sunt protejați de un depozit de calcite, aceștia se pot conserva, rămânând intacți secole și chiar milenii. Se pare că dinții îngropați mai mult timp în soluri conținând un procentaj ridicat de argilă prezintă unele canale, precum și cavități în porțiunea inferioară a coroanei și în rădăcină, aspecte care au o semnificație încă neprecizată.
Unele observații asupra degradării post-mortem a dentinei și cementului dinților înhumați, le-a făcut și Werelds R. de la Institutul Universitar de Stomatologie din Bruxelles, care a studiat modificările suferite de dinții care au stat aproximativ trei secole în soluri grase, argiloase și compacte. Scopul cercetărilor sale a fost acela de a descoperi modificările tanatohistologice pe care le pot suferi dinții, în funcție de durata șederii în pământ, de compoziția solului și de agenții responsabili de aceste modificări
La examenul macroscopic, după extracția dinților, au fost remarcate albeața și aspectul cretos al porțiunii apicale a rădăcinilor. Restul porțiunii radiculare avea aspectul unui dinte recent avulsionat. Examinați prin transparență, s-au descoperit în câmpul radicular, rămas translucid, mase floconoase opace, în jurul canalului pulpar. S-au mai constat modificări de culoare, în sensul unei tente brun-portocalii și de aspect poros a jumătății apicale, iar cealaltă jumătate apărea compactă și de culoare albicioasă. Modificarea culorii roz-radicular post-mortem poate fi explicată de influența hemoglobinei și a produșilor de descompunere.
La dinții cadavrelor s-au constatat fisuri, ce apar în număr mare după 6-8 ore, dar acestea ar fi puternic influențate de temperatura scăzută sau foarte crescută, șederea îndelungată în apă, în pământ datorită greutății solului sau a dărâmăturilor, la fel și de deshidratare. Este destul de greu de distins dacă fisurile au caracter exclusiv post-mortem sau au existat chiar din timpul vieții, ca urmare a masticației puternice sau a unor contuzii.
La majoritatea craniilor descoperite și cercetate, s-a remarcat pierderea unuia sau a mai multor dinți anteriori. Dacă pierderea a fost preexistentă, prin extracții în timpul vieții, marginile alveolare sunt netede și acoperite cu țesut osos nou, iar în pierderile post-mortem, marginile sunt ascuțite, iar alveolele complet goale.
Pornind de la premisa ca radiațiile ultraviolete pot indica daca un corp a stat în apă pe o durată apreciabilă de timp, Wiethold (1929) apreciază că există diferențe între oase și dinți deoarece cadavrele care au stat în apă prezintă o puternică fluorescență dentară după un an, un an și jumătate; dacă au stat în apă o perioadă de scurtă durată atunci nu se produce acestă fluorescență. Se apreciază că sursa aceastei fluorescențe ar putea fi părțile alterate de putrefacție sau mortificate. Pentru a evidenția acest fenomen trebuie înlăturate eventualele substanțe străine aderente la suprafața dinților, deoarece aceste materii pot avea fluorescența lor proprie. Dacă oasele au fost arse nu mai devin fluorescente, iar o ședere prelungită peste 100 de ani a cadavrului în sol duce la diminiuarea fluorescenței oaselor, progresiv spre 500 ani.
Se poate stabili dacă o persoană a decedat înaintea producerii incendiului sau chiar în timpul acestuia sau a catastrofei, în sensul că la o persoană arsă în timpul vieții, dinții devin mobili în alveole, pe când după carbonizarea unui cadavru, aceștia rămân ficși, iar dinții ce au fost supuși tratamentelor radicale vor fi mai rezistenți decât ceilalți.
În legătură cu acțiunea distrugătoare a focului, corpurile copiilor pot fi distruse și reduse la starea de cenușă la o temperatură relativ joasă (500˚C) într-un timp destul de scurt (două ore), dispărând chiar și oasele. Chiar dacă dinții nu au dispărut, acești pot suferi modificări ce pot determina interpretări eronte. Cea mai evidentă modificare este transformarea culorii obturațiilor și punților dentare. Culoarea originală a dinților poate fi mascată de o substanță colorată ce provine din distilarea uscată a unor substanțe anorganice. În situația în care mercurul are contact cu o obturație de aur va rezulta o modificare de culoare.
IV.2. Identificarea reconstitutivă după dinți
În funcție de integritatea aparatului dento-maxilar, în vederea identificării, se apelează la examen macro și microscopic, determinări biochimice, radiologice, cercetându-se atât dinții integri cât și dinții cu obturații sau incluși în lucrări protetice.
IV.2.1. Determinarea speciei
Omul se caracterizează prin heterodonție, ca și alte mamifere, decare însă diferă prin numărul și morfologia dinților.
Formula dentară la mamifere cuprinde 44 de dinți, iar la maimuțe 32 de dinți. Dinții animalelor au dimensiuni diferite sau apropiate de ale omului, confuzia fiind uneori posibilă dacă se ia în considerare doar acest criteriu. Diferențele de specie sunt evidente pe dinții întregi și nu pe fragmente dentare. Dimensiunile dinților umani sunt diferite. Caracterul macroscopic de bază în algoritmul diferențial este situarea rădăcinii și coroanei pe același ax pentru specia umană, formând un unghi între coroană și rădăcină la toate celelalte mamifere. La multe animale caninii depășesc în lungime restul dinților, la om se remarcă o reducere a cuspidului postero-intern la molarii superiori.
Pentru stabilirea speciei pe fragmente de dinți se recurge la examenul macroscopic al dintelui uman. Examenul macroscopic obișnuit evidențiază striurile de pe suprafața emailului. Linia de unire între email și dentină este festonată. Format din cristale sau prisme unite, paralele între ele, emilul uman se diferențiază în email intern și de suprafață. În medie, dimensiunile cristalelor sunt de 2 mm lungime și 5 mm lățime. Striurile Retzius sunt paralele între ele, situate la o distanță de 3,5-5 microni și par a secționa transversal prismele.
Microscopia elecronică cu balayaj a permis măsurarea diametrelor diferite pentru cristalele ce formează emailul matur, emailul lacteal și emailul dintelui ce nu a erupt. Microradiografia dentară este a doua metodă care diferențiază gradul de mineralizare a emailului în cele 3 perioade de evoluție.
Diametrul prismelor se micșorează în timpul evoluției de la dintele neerupt la cel matur, în cazul emailului intern și se supune la proces invers în cazul emailului de suprafață (la dintele neerupt, diametrul cristalitelor este de 50 mm, al dintelul lacteal de 88 mm, iar al dintelul matur de 59 mm).
IV.2.2. Aprecierea rasei prin examen dentar
Studiile de antropologie și odontometrie au stabilit diferențieri între rase după: culoarea pielii, arcadele dentare (lungime și deschidere unghi), dinți, oase.
Clasificarea Marquer împarte populația globului în microdonți, mezodonți și megadonți. De obicei, dimensiunile dinților sunt concordante cu lungimea arcadelor dentare (europenii au arcade dentare scurte, japonezii și mongolii au arcade dentare medii, ca și africanii; melanezienii au arcade lungi). Datele din literatură conțin dimensiunile medii ale dinților, cunoscută fiind marea variabilitate a acestor valori chiar la populația aceleași rase.
Calcularea indicelui cranio-dentar al lui Flower permite clasificarea dinților după o valoare stabilită prin raportul:
Pentru arcada superioara IF împarte rasele în: microdonți (42-43), megadonți (44-45) și hipermegadonți (>60). Albii sunt microdonți, galbenii din Asia și Africa și melaneziennii sunt megadonți, iar australienii sunt hipermegadonți. Pentru arcada inferioară: IF=45 pentru microdonți, IF=45-47,9 pentru macrodonți, IF>48 pentru megadonți.
Literatura menționează că molarii superiori și inferiori diferențiază rasele. Rasele prognate au la molarii superiori un cuspid intern important și toți molari inferiori pentacuspidați. Primul molar inferior este tetracuspidat la europeni și hexacuspidat la negri.
Cele mai multe particularități le are rasa galbenă. Grupul mongoloid se caracterizează prin incisivi în formă de lopată și perle de email. Eschimoșii reprezintă perle de email între rădăcinile molarilor. Cuspizii supranumerari sunt frecvenți la eschimoși și negri. La populația din Sudul Africii s-a semnalat existența taurodontismului, dimensiuni mai mari ale premolarilor, comparativ cu europenii. La unele grupe de indieni, americani, pe fața vestibulară a molarilor, mai ales inferiori, se găsește o proeminență numită protostilidă. Într-o proporție de 50% din europeni s-a remarcat prezența tuberculului Carabelli, determinat de doi factori autosomali, foarte rar întâlnit la chinezi și indieni.
IV.2.3. Determinarea sexului pe baza examenului dinților
Aprecierea prudentă a sexului trebuie să țină seama de rasă și să ocolească vârsta copilăriei și adolescenței, iar determinarea sexului pe baza examenului dinților a fost considerată mult timp imposibilă. Totuși odontometria își găsește aplicări în determinarea sexului.
Pentru incisivi: s-a demonstrat că, la femeie, incisivii centrali sunt mai mari decât incisivii laterali; indicele incisiv (II) este mai mare la femeie decât la barbat și rezultă din raportul:
La femeie, incisivii centrali sunt mai mari decât caninii, în timp ce la bărbați, cele două categorii de dinți au valori egale. Diferența între dimensiunea MD a incisivului lateral inferior și canin este mare la bărbat și nesemnificativă la femeie. Diametrul vestibulo ligual al premolarilor și molarilor este mai mare la bărbați decât la femei. Odontmetria se pretează la tratare informatică, deosebit de valoroasă în identificarea indicială evaluativă. Având la dispoziție o singură rădăcină a caninului, a incisivului lateral sau rădăcinile a 2 sau 3 dintre acești dinți, se poate tenta o apreciere a sexului aparținătorului.
Valori ce reprezintă probabilitatea:
Canin = 0,94 sex masculin, 0,86 sex feminin;
Incisiv central =0,81 sex masculin, 0,77 sex feminin;
Incisiv lateral = 0,87 sex masculin, 0,62 sex feminin.
Pentru aceste valori se determină și se corelează modulul radicular (suma diametrului MD și a diametrului VL la colet) și raportul dintre MD și VL.
În privința compoziției minerale caninul reprezintă dintele de referință (la bărbat dintele conține mai mult calciu și magneziu, iar la femeie mai mult fosfor). Dinții bărbatului conțin cantități mai mari de cupru și potasiu decât dinții femeilor. Pentru rezultate mai sigure în stabilirea sexului este recomandabilă utilizarea parametrilor mandibulari concomitentă cu a parametrilor dentari.
Folosind criteria odonto-antropologice se poate aprecia greutatea mandibulei ca fiind peste 80 de grame la bărbat, cu diameter mezodistale ale dinților frontali de peste 7 mm. trebuie amintit indicele de incisive al lui Atchinson (raportarea mezodistale a incisivului lateral superior la cel central superior) ca fiind mai mare la bărbat.
IV.2.4. Determinarea vârstei bazată pe datele dentare
În perioada de formare a dinților este posibilă determinarea vârstei prin evaluarea gradului de calcificare a folicolilor dentari. Înainte de naștere, alveolele nu sunt delimitate ci formează un șanț continuu în care se găsesc muguri dentari formați din dentină și email. Calcificarea regulată a dentine și emailului permit aprecierea vârstei.
După naștere, cronologia în erupția dentiției temporare și definitive este utilizată în aprecierea vârstei cronologice, deși există o mare variabilitate individual determinată de alimentație sau tulburări de creștere. Perioada între 5-6 ani cuprinde intervalul dintre sfârșitul erupției dentiției temporare și începutul erupției dentiției definitive. Până la vârsta de 14 ani, formarea dinților și stadiul erupției dentare reprezintă bune metode de apreciere a vârstei cronologice comparative cu metodele antropologice.
Examenul radiografic surprinde stadiul de dezvoltare al dinților neerupți și al rădăcinilor dinților permanenți.
Între 14-20 de ani, vârsta dentară se estimează în funcție de stadiul de dezvoltare al molarilor de minte. Erupția completă a molarului al 3-lea arată că tânărul are cel putin 17 ani. Dacă al 3-lea molar este erupt, dar formarea rădăcinii este incompletă, vârsta este mai mică de 22-24 ani. Erupția molarului al 3-lea nu se produce la unele personae care au un spațiu mic pe maxilar.
Examenul radiografic înlătură și posibilitatea unei erori după extracția primului molar urmată de mezializarea celui de al II-lea si al III-lea molar; la un examen clinic superficial M3 apare neerupt. În perioada 12-20 ani, molarul al II-lea furnizează date în legătură cu vârsta, prin distanța la care se găsește de unghiul mandibular.
Examenul clinic este suficient în determinarea vârstei după erupția dentară deciduală dacă cercetătorul are la îndemână un tabel orientativ asupra populației din care face parte copilul. Examenul histologic al unui dinte după secțiunea longitudinal i-a permis lui Krongfeld, în 1953, să estimeze vârsta copilului prin măsurarea grosimii țesutului dentar pornind de la linia neo natală a lui Osborn (linia este observabilă la microscopul optic atât în email cât și în dentină). Pe cupele histologice se fac estimări asupra gradului de calcificare. Examenul radiografic pentru evaluarea vârstei doar după calcifierea dentară dă erori între 12 luni și câțiva ani. În practică, pentru evaluarea vârstei prin examen dentar se apelează la tabelele lui Schow și Massler, tabelele lui Nolla (norme de maturare a dinților permanenți), harta lui Gustaffson, tabelele lui Fortier, diagrama lui Hurme.
Vârsta adultului se apreciază urmărind modificările morfologice ale dinților, țesutului de susținere a dinților și osului alveolar, elemente foarte variabile de la un individ la altul. În 1950, Gustaffson a eleborat o metodă complex plecând de la 6 factori ce trebuie consemnați nu separate, ci concomitent. Fiecare dintre factori are mai multe grade.
Uzura suprafețelor ocluzale ale dinților antagoniști consecutivă masticației: -email integru; -uzură a emailului; -abrazia atinge dentina; -abrazia atinge pulpa dentară. Depunerea de dentină secundară în camera pulpară: -dentina secundară nu este vizibilă; -dentina secundară se formează în partea superioarăa cavității pulpare; -cavitate pulpară umplută pe jumătate; -cavitate pulpară aproape plină. Parodontoza: –fără paradontoză; -paradontoză incipientă; -paradontoză depășind prima treime a rădăcinii; -paradontoză depășind 2/3 din rădăcină. Apariția de cement, ca strat normal de cement: -strat de cement ușor îngroșat; -strat de cement gros; -îngroșare importantă. Resorbție apicală: -resorbție nedecelabilă; -resorbție decelabilă în câteva puncte isolate; -pierderi importante de substanță; -pierderi de substanță interesând cementul și dentina. Transparența detinei radiculare prin depunerea de materii minerale.
Estimarea celor 6 parametri corespunde cu vârsta cunoscută folosind o curbă a regresiei. Pentru evaluarea vârstei se începe cu examinarea dintelui înainte de a fi extras, pentru a se aprecia gradul de paradontoză, tipul de articulație, rapoartele antagoniștilor, date completate cu o radiografie pe care se observă gradul de calcifiere al dintelui. Dintele este apoi extras, subțiat 1 mm pentru a se nota transparența rădăcinii și depozitul de cement. Apoi, dintele este subțiat până la 0,25 mm și este inclus în rezină acrilică pentru a fi observat în lumină ultravioletă. Rezultatele obținute prin sumarea punctajului se pot interpreta grafic și compara cu grafice standard, dând vârsta persoanei cu o eroare redusă. Această metodă utilizează de obicei 6 dinți anteriori. În cazul dinților temporari se vor folosi premolarii și molarii, ținându-se seama că ei apar cu 5-6 ani mai târziu decât dinții anteriori.
Au apărut și alte variante ale metodei Gustaffson: tehnica intuitivă a lui Miles care dă rezultate bune când se află vârsta persoanelor sub 25 ani și în care se apreciază uzura, starea țesutului de susținere și grosimea cementului; studiul canaliculilor dentinari cu ajutorul microscopiei electronice cu balayage pe un fragment de dinte furnizează date ce se pot adăuga criteriilor lui Gustafson; tehnica lui Lamendin ia în considerare transluciditatea radiculară și apoziția de dentină secundară în raport cu înâlțimea totală a rădăcinii, al doilea raport se stabilește între transluciditatea radiculară și apoziția de cement și vârsta, rezultatele fiind preluate pe calculator. Alți autori (Shiro-Ito) și-au concentrat atenția asupra uzurii coroanei dentare pentru determinarea vârstei, comparând diametrul camerei pulpare a coroanei cu grosimea peretelui coroanei.
Trebuie avut în vedere uzura fiziologică a emailului și dentinei și, pe cupe histologice, apelând la planimetrie, se stabilește un „Incice Coronar” (IC):
Shiro Ito a prezentat grafice de stabilire a vârstei de la 10-80 ani bazate pe Ic. Indexul coroanei IC, scade cu vârsta deoarece îmbătrânirea se acompaniază de creșterea apoziției secundare de dentină.
Pentru aprecierea vârstei (X) se aplică formula:
X = 0,38IC + 75,55 (±7,3 ani)
Examenul histologic al dintelui folosind microscopia cu balazage evidențiază îmbătrânirea pulpei dentare cu modificarea canaliculilor dentinari. Microscopia optică și electronică evidențiază o scădere a fibrelor de reticulină și o creștere a fibrilelor de colagen. Fibrocitele scad numeric odată cu îmbătrânirea. Majoritatea cercetătorilor au stabilit că transparența dentinei are o corespondență reală cu varsta.
Nakagaki a apreciat vârsta individului în funcție de concentrația în FI care crește cu îmbătrânirea în dentină și cement. Folosirea de absorbție fotonică de iod radioactiv 125 pentru studiul densimetriei osoase prin examen radiologic a demonstrat o creștere a transparenței osului maxilar în raport cu vârsta.
La femeie, la fiecare 10 ani, densitatea osului spongios scade cu 8%, densitatea osului cortical scade după 45 de ani, cu 9% la fiecare 10 ani. La bărbați, densitatea osului, în general scade cu 14% pentru întreaga viață.
IV.2.5. Determinarea profesiei și obiceiurilor
Fractura netă sau uzura coroanei dinților frontali este întâlnită la cei ce utilizează la lucru cuie, ace sau fise. La muzicieni și la suflătorii în sticlă, prin măsurarea uzurii dinților anteriori se poate uneori, aprecia dimensiunea vârfului instrumentului care în același timp determină și leziuni ale buzelor și gingiilor. Cei ce lucrează în cariere de nisip prezintă uzura fețelor labiale ale dinților.
Pulberele din tartru pot da indicii asupra profesiei (muncitorii la carierele de diamant sau în fabrici de ciment). Antropologii au atras atenția asupra unor obiceiuri care modifică dinții: la fumătorii de pipă se formează o breșă dentară sau apar pete de nicotină, stomatită nicotinică. Depozitul negricios se găsește la fața labială a dinților la fumătorii de tigări și pe fața linguală la fumătorii de pipă.
Luxații dentare își produc persoanele ce au obiceiul de a mușca din obiecte (creion). La muncitorii din industria chimică se observă distrugerea emailului și chiar a dentinei, dinții având suprafața linguală intactă. Studiul histochimic al gingiilor poate evidenția la unii muncitori depunerea de metale grele, chiar în absența leziunilor de iritație cronică. Brutarii și cofetarii prezintă carii negre la coletul dentar.
Tabelul sistematizează câteva dintre modificările dentare profesionale.
În ceea ce privește situația socială, aceasta se poate constata după gradul de îngrijire a dinților, tratamentele efectuate și protezele purtate.
Exemplu de expertiză cu examen dentar efectuată de LEML Iași
La data de 12 VII 1998, în jurul 22, minora G.D.E. de 6 ani, surdomută, a dispărut de acasă. La 6 VIII 1998, într-un stufăriș, s-au găsit hainele ce aparțineau minorei, iar într-un canal de îmbunătățiri funciare s-au gasit un craniu și alte fragmente de oase.
Calvarium cu neurocraniul integru, iar uscerocraniul este parțial lipsă. Osul occipital este format dintr-un singur fragment, ceea ce corespunde unei vârste de peste 6 ani. La nivelul viscerocraniului se observă osul molar stâng integru și jumătatea stângă a maxilarului superior, parțial integră. Pe marginea alveolară a maxilarului se constată prezența în alveole a dinților 22, 65 și 26:
22 – incisivul lateral stâng superior, în curs de erupție, având camera pulpară larg deschisă și care are loc în jurul vârstei de 8 ani, ± 1 an;
65 – este un dinte de lapte, cu suprafața de ocluzie erodată;
Dintele 26 este un dinte definitiv și apare între 6 ani – 6 ani și 6 luni. În acest caz este erupt aproape în totalitate, dar cu apexurile rădăcinilor dentare deschise larg, corespunzând vârstei de 7 ani, ±1 ani;
Alveolele corespunzătoare lui 63 și 64 sunt libere și foarte înguste, ceea ce semnifică faptul ca dinții au căzut postmortem și că aveau o poziție anormală, fiind încălecați, constituind un semn particular.
Asadar, concluzia este următoarea: craniul aparține unui copil cu vârsta între 6 și 8 ani, având ca semn particular dentar, caninul și primul molar încălecați.
IV.3. Valoarea și limitele lucrărilor protetice în identificare
Rezistența crescută a elementului dentar, a unor lucrări protetice și de restaurare, în raport cu celelalte părți ale corpului și chiar față de structurile osoase, scheletice, la acțiunea agenților fizici și în special a temperaturilor ridicate, a constituit principalul motiv de preconizare a utilizării acestor elemente stomatologice de identificare. În timpul incendiilor, cea mai mare parte a corpului este distrusă, lăsând puține posibilități de aplicare a tehnicilor curente de identificare de aceea foarte valoroase sunt criteriile odonto-stomatologice, în situațiile în care corpul poate dispărea complet, așa cum se întâmplă în catastrofele aeriene, iar identificarea persoanei dispărute are deosebite implicații judiciare.
Din cauza temperaturilor înalte, protezele se pot lipi de țesuturile moi și trebuie detașate, iar dacă protezele sunt din rășini sintetice, se vor volatiza complet. Multe lucrări protetice pot dispărea total, dar fragmentele metalice sau de porțelan rezistă la cele mai înalte temperaturi.
Modificările depind și de intensitatea căldurii inițiale, de temperatura de ansamblu și de durata combustiei. Prin expunerea directă la foc a dinților s-a observat că ei se fisurează prin evaporarea apei, însă dacă ei sunt încălziți treptat nu se fisurează, smalțul persistă, culoarea originală devenind ușor brună, iar aceștia devin friabili, ceea ce manipularea lor este dificilă.
Prin incinerarea fracționată, în cursul căreia temperatura crește progresiv până la 1000˚C, nu se poate observa nici o modificare asupra dinților și obturațiilor lor sub 200˚C. Scoll (1954) arată că dinții naturali pot fi transformați în cenușă între 500-600˚C. Cauciucul și rășinile de bază pentru proteze se topesc la o temperatură mai joasă față de cea necesară distrugerii dinților naturali. Dinții de porțelan rezistă până la 1100˚C, coroanele de aur până la 800-1095˚C. Aliajele de metale nobile au o rezistență mai mare la temperatură înaltă, iar amalgamul de argint poate reacționa diferit, în funcție de cantitățile variabile de mercur pe care le încorporează, uneori rămânând intact până la 870˚C. După ardere devine sfărâmicios, asemănător scrumului de țigară. Obturațiile de silicați rămân, în general, dure și aderente la cavitate, toți silicații tinzând să devină albi după incinerare. Obturațiile acrilice, după un timp oarecare, devin albe și greu de descoperit, ele topindu-se în jur de 500˚C. Fundurile de cavități cu ciment fosfatic rezistă la foc și după ce obturația de deasupra a dispărut. Obturațiile în aur au o rezistență variabilă, putând uneori să fie regăsite sub formă de picături sau fragmente în gură și faringe.
Modificările suferite de dinți sub acțiunea focului și a temperaturilor înalte după Dechaume și Dérobert:
Până la 150˚C dinții nu suferă nici o modificare;
La 150˚C se produc fisurarea superficială a coroanei cu păstrarea integrității țesuturilor proprii dinților;
La 175˚ apare o fisură mare longitudinală la nivelul caninilor și incisivilor;
La 200˚C elementele celulare (odontoblaștii, osteoblaștii) sunt intacte;
La 215˚C se produce carbonizarea elementelor nucleare, fibrele Tomes, persistă, dar se distrug organele predentare ale fetusului mai mic de 4 luni;
La 225˚C smalțul și dentina se fisurează profund, apar bule în dentina superficială;
La 250˚C apare degenerescența buloasă profundă a smalțului;
La 270˚C se produce colorația negricioasă a rădăcinilor;
La 300˚C se produce carbonizarea fibrelor Tomes;
La 400˚C coroana dinților sănătoși se desprinde sau se sparge spontan și se produce carbonizarea primară a dentinei;
La 750-800˚C examenul histologic-singurul posibil-arată integritatea microscopică a smalțului și carbonizarea dentinei care devine albăstruie;
La 1100˚C se produce diminuarea volumului rădăcinilor, curbarea rădăcinilor, micșorarea volumului dinților, dispariția fibrelor Tomes.
IV.4. Conduita în catastrofe și calamități – Identificarea victimelor cu ajutorul urmelor dentare
Un stomatolog este solicitat frecvent să colaboreze cu medicul legist în orice dezastru în masă, unde identificarea este dificilă. Cele mai întâlnite cazuri sunt în accidentele de trafic aerian, incendii, când trăsăturile fizice sunt distruse împiedicând recunoașterea. Datorită gradului crescut de mineralizare, dinții rezistă foarte bine la agenți termici și chimici.
Foarte importantă este munca la locul catastrofei. Trebuie păstrată poziția , locurile unde au fost găsite victimele trebuie însemnate și fotografiate și trebuie dat un număr fiecărei victime. Este la fel de necesar să se sape pământul și să se afâneze, trecându-l prin site în vedere regăsirii bijuteriilor, dinților izolați și a fragmentelor de proteze.
Metodologia identificării
Fiecare corp este examinat de un medic legist în timp ce stomatologul examinează regiunea buco-maxilo-facială. Uneori când s-au produs arsuri severe, este necesară scoaterea maxilarelor. Dinții sunt bine curățați. Apoi se trece formula dentară pe un formular tip: se notează fiecare obturație, extracție și anomalie a maxilarelor.
Informația dentară despre victima suspectă, obținută de la domiciliul ei este decodificată după codul telex. În acest cod fiecare cadran este denumit în întregime, fiecare dinte notat cu o litera. Literele utilizate sunt:
r: incisiv central,
s: incisiv lateral,
t: canin,
v: premolarul 1,
w: premolarul 2,
x: molarul 1,
y: molarul 2,
z: molarul 3.
S-a ales ultima parte a alfabetului pentru a evita confuzia cu dinții deciduali notați cu a,b,c,d,e. În cod se consideră că toate obturațiile incisivilor și caninilor se fac cu silicat, ceilalți dinți cu amalgam, în caz contrar se precizează materialul.
Imediat ce mesajul telex este recepționat, el este decodificat pe o fișă similară cu cea pe care a fost înregistrat diagnosticul odontoparodontal al victimei. Fișa fiecărui pacient este comparată cu cea a fiecărei victime până se găsește corespondentul. A fost întocmit un sistem pentru aranjarea fișelor într-o ordine astfel încât foaia de observație să fie repede găsită. Un astfel de sistem este cel de clasificare a premolarilor.
Ordinea în care dinții trebuie examinați este:
Premolarul doi superior din dreapta;
Premolarul doi superior din stânga;
Premolarul doi inferior din stânga;
Premolarul doi inferior din dreapta;
Premolarul unu superior din dreapta;
Premolarul unu superior din stânga;
Premolarul unu inferior din stânga.
În funcție de starea sa, fiecărui premolar i se acordă un anumit număr, însoțit de prefixul M sau F corespunzător sexului pacientului. Astfel:
0-dinte temporar neerupt;
1-dinte temporar integru odontal vizibil clinic;
2-dinte temporar obturat, cavitat clasa I sau V;
3-dinte temporar obturat, cavitate clasa II;
4-dinte temporar extras sau căzut și dinte permanent încă neerupt;
5-dinte permanent integru odontal, vizibil clinic;
6-dinte permanent obturat cavitate clasa I sau V;
7-dinte permanent obturat, cavitate clasa II;
8-dinte permanent extras;
9-dinte refăcut protetic.
Principiul identificării într-un dezastru în masă este de a obține informații dentare despre persoanele dispărute, referitoare la corpurile victimelor și de a compara cele două seturi de rezultate.
Criteriile pe care se bazează identificarea sunt:
Integritatea odontală
Edentații parțiale
Edentații totale
Patologia cavității bucale
Estimarea vârstei
Caracteristice rasiale
Integritatea odontală.
Evaluarea integrității odontale ajută la majoritatea identificărilor dentare și este cea mai sigură. Tratamentele conservatoare includ obturații coronare, obturații de canal, coroane și punți de acoperire. Restaurările sunt fixate în gura cadavrului și sunt notate pe fișe sau radiografii. Sunt cazuri în care în urma comparării cu fișele antemortem pot să apară diferențe de notare a poziției dinților: aceasta în cazul extracției unui molar, iar molarii rămași mezializează. De asemenea pot fi tratamente neconsemnate în foaia de observație fiind făcute de alți stomatologi.
Valoarea identificării fiecărui tip de obturație diferă în funcție de raritatea ei și de precizia notării ei. Sunt forme de cavități si materiale de obturație rar utilizate; sunt suprafețe dentare rar obturate; de exemplu fața linguală a incisivilor inferiori. Aceasta este de mai mare ajutor în identificare decât o obturație similară la un incisiv superior.
Forma clinică și topografică a edentației parțiale împreună cu detaliile asupra rezolvării ei protetice (materiale, tipul elementelor ce alcătuiesc refacerea) pot fi de mare ajutor în identificare.
Edentația totală prezintă dificultăți în investigarea dezastrelor în masă. Aceasta este foarte mult ușurată în cazul marcării protezei cu un număr de serie sau cu numele tehnicianului eventual al pacientului. În cazul unui dezastru în masă cu mai multe victime având edentații totale tratate prin proteza acrilică și dinți acrilici fără nici un element special, identificarea dentară devine imposibilă. Factorii care trebuiesc căutați în colaborare cu stomatologul sau tehnicianul dentar în fiecare caz de edentație totală sunt:
Forma bolții palatine;
Culoarea acrilatului protezei;
Notațiile laborantului: numele și adresa pacientului;
Versanții protezei mai ales cel vestibular anterior;
Materialul, forma și mărimea dinților artificiali;
Eventualele refaceri ale protezei, recăptușiri;
Daca modelul sau port-amprenta individuală sunt disponibile.
Găsirea acestor factori va conduce la identificarea prin excludere a multor cauze de edentație totală. Orice anomalie sau tratament chirurgical al țesuturilor cavității bucale consemnate în foaie de observație pot ajua în identificare: dinți incluși, extrași, dinți rotați, tumori, rezecții apicale, amputații radiculare, hemisecții corono-radiculare etc.
Când se evaluează vârsta unui copil până la 15 ani se folosesc hărțile stadiului de calcificare, de erupție a dinților și de formare completă a rădăcinilor. Estimarea vârstei între 16-25 ani se face după stadiul dezvoltării, erupției și formării complete a rădăcinii molarului 3. Când se face estimarea vârstei peste 25 ani, trebuie să sețină cont de cele șase criterii ale lui Gustafson.
Diferențele rasiale pot fi împărțite în cele datorate morfologiei maxilarelor și dinților specifice fiecărei rase și cele datorate tehnicilor și materialelor utilizate din fiecare țară.
În concluzie în situația unor catastrofe, în activitatea de identificare a victimelor se recomandă: etichetarea și numerotarea fiecărui cadavru, notându-se poziția exactă în care a fost găsit, recoltarea resturilor scheletate, dento-maxilare, lucrări protetice, fotografierea fiecărui cadavru sau resturilor de cadavru sau scheletale și preluarea de informații de la aparținători, rude, prieteni sau alte persoane asupra unor particularități individuale sau luarea urmelor posibile de identificare a unor tratamente stomatologice, ortopedice etc.
V. Identificarea după resturile de oase.
V.1. Metoda antropologică
Identificarea după resturile osoase face obiectul expertizei urmelor osteologice, specifică unui domeniu denumit în literatura medico-legală osteoantropometrie. Aceasta identificare trebuie interpretată într-un sens larg, întrucât, până astăzi, nu era posibilă o identificare ca atare, în sensul stabilirii persoanei căreia i-au aparținut resturile osoase, exceptând situația în care este descoperit craniul. Astăzi, însă, printr-o expertiză genetică se poate determina A.D.N.-ul mitocondrial, profilul acestuia servind la identificare.
Expertiza criminalistică osteologică este efectuată de specialistul antropolog care este în măsură să determine dacă urmele osteologice sunt sau nu de natură umană, dacă ne aflăm în prezența unui schelet întreg sau dacă oasele aparțin mai multor persoane.
Totodată, se pot obține date cu privire la vârstă, sex, talie și eventualele boli de care a suferit persoana în timpul vieții. Este de la sine înțeles că, în aceste cazuri ne situăm pe terenul unei expertize complexe, examinarea osteologică fiind dublată de o examinare biocriminalistică.
Metoda antropologică se bazează pe date de anatomie comparată, precum și pe cele care țin de factorii mecanici generați de stațiunea bipedă, specifică rasei umane. Arhitectura internă a oaselor apare ca rezultat la adaptării întregii specii la condițiile bio-mecanice la care a fost supusă. Dispoziția particulară a lamelor osoase este independentă de orice finalitate, procesul de modelare neavând loc în cursul unei generații individuale, ci pe parcursul întregii specii.
Elementele osoase sunt intens stimulate pe direcția în care se manifestă forțele de tracțiune și presiune, iar aceste stimulări au ca rezultat orientarea lamelor osoase în mod corespunzător, oferind astfel un maxim de rezistență cu un minim de material. Se consideră că oasele animalelor mici pot genera confuzii prin asemănarea cu cele ale fetușilor sau nou-născuților, iar vertebrele și coastele de urs sunt asemănătoare cu cele umane.
Craniul uman poate fi diferențiat după poziția marginii orbitale, a prognatismului găurii occipitale ca și a capacității craniene. În afară de aceste diferențe se pot constata modificări ale bazinului:
La patrupede, aripile iliace sunt alungite și promontoriu este îndepărtat;
Osul iliac este scurt, definind un pelvis mic în raport cu trunchiul, caracteristic speciei umane;
Articulația sacroiliacă este mai îndepărtată față de acetabul la om;
Acetabulul uman este mare și adânc, iar capul femural este mare la om în raport cu alte primate;
Aspectul de „pâlnie” al pelvisului superior, caracteristic omului.
Falangetă există numai la om și antropoide, la animal extremitatea terminală având forma unei spatule pronunțate, ca loc de inserție a unghiei. Țesuturile osoase umase se pot diferenția de cele animale folosind metode histologice. Compacta oaselor umane este nestratificată, cu grosime de 5-6 mm, având vase orientate longitudinal, iar spațiile haversiene se lățesc în apropierea cavității medulare (medie a diametrului transversal de 60 microni).
Kenzeres și Hegzi constată dimensiunile mari ale canalelor Havers umane în raport cu cele animale (raport de 140 microni la 15-20 microni), raport ce se păstrează chiar și la nivelul oaselor feților.
Aceste metode histologice permit stabilirea criteriilor de diferențiere chiar și în situația oaselor calcinate sau în caz de mineralizare completă a elementelor proteice (putrefacție de peste 10-15 ani). Kernbach a arătat că sistemul haversian nu este influențat de putrefacția, dar pentru a putea pune un diagnostic de specie concludent este necesară o întreagă grosime de os (de la periost la endost). Pe măsură ce descindem pe scara filogenetică, diametrul Havers scade. Acest criteriu este cel care determină ca numărul de canale pe unitatea de suprafață să fie la om cel mai mic (10-15 canale/mm2).
Alte criterii de diferențiere de specie sunt furnizate de metodele serologice, histochimice și imun-electroforetice. Metoda de precipito-diagnostic Uhlenhuth permite punerea în evidență a unor proteine chiar la oasele vechi (20-30 de ani). După denaturare în mediu uscat (la 135-150ºC) se pot evidenția albumine specifice de specie care aparțin țesutului osos sau celui vascular și limfatic adiacent.
Metoda imun-electroforetică permite examinarea țesutului osos în gel de poliacrilamidă, cu evidențierea a 11 fracțiuni albuminice sau globulinice comune speciei. Metoda histo-imuno-fluorescentă evidențiză direct originea osului, datorită autofluorescenței degajate de compacta osoasă examinată în lumina polarizată. Colorația se modifică spre verde-gălbui în situația obținerii unei reacții de tip antigen anticorp și examinarea ulterioară a preparatului în lumină ultravioletă.
În primăvara anului 1991, în incinta unei unități industriale, situate pe malul unui râu, a fost decoperit un picior uman, secționat de sub genunchi. În urma cercetării zonei, la o distanță de aproximativ 1 km, în aval de podul aflat în apropierea acelei unități, s-a găsit în apa râului trunchiul de cadavru. Până la începutul verii, la diverse intervale de timp, s-au mai găsit și alte fragmente de cadavru, printre care și craniul. Deși s-au întreprins cercetări pe spații largi, în aval și în amonte pe pot, nu s-au găsit toate părțile în care fusese tăiat cadavrul. Din cauza stării avansate de putrefacție a cadavrului, nu a fost posibil să i se stabilească în mod operativ identitatea, cercetările urmărind în primul rând acest scop.
Expertiza medico-legală efectuată pe segmente de cadavru și schelet a furnizat date privind vârsta, sexul, culoarea părului, prezența urmelor unei apendicectomii și altele. Examenul antropologic asupra scheletului a concluzional că victima este de sex masculin, talia de 160-180 cm și vârsta cuprinsă între 40-50 de ani. Craniul prezenta în unele locuri discrete înfundături, consecințe ale unor posibile traumatisme în antecedente.
Aflate în posesia acestor date, organele de urmărire penală au alcătuit o listă cuprinzând persoanele dispărute de mai mult timp din localitate și din localitățile învecinate. La acestea s-au adăugat și alte persoane despre care s-au primit informații în sensul că sunt plecate din localitate pentru a se angaja pe diverse șantiere din țară. S-a ajuns, astfel, la un bărbat care trăia în relații de concubinaj cu o femeie din localitatea unde s-au găsit fragmentele de cadavru. Această femeie susținea cu tărie că, încă din toamna anului precedent, concubinul său a plecat să lucreze pe un șantier și nu s-a mai înapoiat la domiciliul său. Situația putea fi reală, dar, din prudenă, pentru a nu se omite o sursă de informații asupra căreia poate nu s-ar mai fi revenit ulterior, cu consimțământul gazdei, s-a făcut o percheziție sumară a locuinței.
Inițial, nimic nu făcea să se întrezărească un posibil rezultat pentru soluționarea cazului. Dar, anchetatorului nu i-a scăpat un amănunt semnificativ: printre hainele aflate în această locuință se afla și o haină bărbătească îmblănită. O simplă întrebare și gazda este pusă în dificultate. Haina aparținea concubinului. De ce nu a luat-o cu el, deși iarna bătea la ușă, atunci când a plecat să se angajeze pe șantier? Mai avea o altă haină groasă, ținând seama de faptul că ei nu aveau o stare materială prosperă?
Desigur, acestea pot fi întrebări de rutină, dar au mers direct la țintă. Față de raspunsurile evazive ale femeii, cercetarea locuinței, prevăzută la început a fi sumară, s-a transformat într-o cercetare amănunțită, soldată cu descoperirea unor urme de sânge și altele, semnificative. Fotografii ale dispărutului și relații date de persoanele care l-au cunoscut, coroborate cu datele expertizele medico-legale și antropologice au ajutat la stabilirea identității fragmentelor de cadavru. Dispărutul fusese supus unei operații de apendicectomie, iar, la cap, suferise traumatisme care i-au cauzat înfundări osoase. Nu mai era nici o îndoială că aceste fragmente de cadavru uman aparțineau dispărutului.
Investigațiile au stabilit că, în urma unor certuri, femeia l-a ucis pe concubinul său în timp ce dormea. Pentru a înlătura urmele faptei, a tăiat cadavrul în mai multe bucăți, le-a împachetat în folii de plastic și le-a aruncat de pe pod în apa râului, care nu înghețase încă. După ce a început dezghețul, unele din colete s-au oprit la malul apei. Un fragment de cadavru a fost tras din apă de câini și dus în incinta întreprinderii unde a fost găsit ulterior. După o anchetă care a durat mai mult de un an, s-a închiat acest caz, pentru a cărui soluționare au fost necesare cercetări pe teritoriul mai multor județe și un număr mare de analize de laborator bio-criminalistic, expertize medico-legale, antropologice și criminalistice.
V.2. Stabilirea caracterelor de rasă, grup și a caracterelor individuale în situația pieselor scheletate multiplu
Nu se poate pune problema identificării scheletate după piese exhumate, separate, foarte vechi, dar se poate lua în considerare faptul că pot apărea degradări rapide ale țesuturilor moi, în condițiile unor soluri extrem de acide. Trebuie menționat faptul că nu se pot face identificări absolute după materiale scheletate în condițiile în care nu există o bază de date amplă, privitoare la diferitele rase umane, iar cine face identificarea va trebui să dispună de concursul unui antropolog datorită slabei posibilități de a găsi caractere rasiale pure.
Ținând cont de toate aceste considerații, identificarea rasială se poate realiza pe baza unor caracteristici scheletale considerate statistic ca având incidență crescută la nivelul rasei respective. Acești itemi au variații individuale care pot genera erori majore. Pentru identificarea caracterelor rasiale se vor examina craniul, dinții și lungimea relativă a oaselor extremităților.
Există diferențe marcate între craniile de Negroizi, Caucazieni și cele Mongoloide studiate. Aceste modificări pot fi evidențiate prin studierea indicelui cefalic (I.C.), a indicelui de înălțime (I.Î.), precum și a indicelui nazal (I.N.). Indicele cefalic este obținut prin înmulțirea diferenței dintre diametrul transvers maxim și a lungimii maxime antero-posterioare cu 100, indicele nazal se obține prin raportarea indicelui lățimii aperturii nazale la cel al lungimii nasului.
Calculul capacității craniene împarte craniile în:
Microcefalie = sub 1.159 cm3
Macrocefalie = peste 1.190 cm3
Capacitate mică = între 1.159 – 1.449 cm3
Capacitate medie = între 1.450 – 1.649 cm3
Capacitate mare între 1.650 – 1.949 cm3
Greutatea craniului este mai mare la negri decât la albi, iar capacitatea craniului la albi este de 1.500 cm3la negri de 1.430 cm3, iar la australieni 1.300 cm3. Forma craniului: dolicocefalia caracterizează rasa neagră, iar branhicefalia rasa galbenă. Caucazienii (albii) se împart în 3 subgrupe: nordici, alpini și mediteraneeni, care au forme de craniu foarte diferite.
Profilul facial este oblic la negri, drept la rasa albă și galbenă, albii fiind ortognați. Forma feței: îngustă și înaltă la albi, în general îngustă și joasă la negroizi, foarte lată și înaltă la mongoloizi. În profil, la rasa neagră se observă prognatism alveolar subnazal, la rasa albă piramida nazală este proeminentă, iar la rasa galbenă pomeții obrajilor sunt proeminenți. La negri se remarcă frunte teșită, îngustă, bază frontală unică și mediană, la ambele sexe piramida nazală lată, cavitatea nazală foarte deschisă, cu rebordul nazal în formă de șanț, orbite înalte și rectangulare, arcade sprâncenare medii la negrii din Africa și foarte puternice la Melanezieni, depresiune subglobulară, bolta palatină este lungă și îngustă, prognatism alveolar subnazal, omoplații largi. Mongoloizii au orbitele înalte și rotunde, pomeții proeminenți, deschiderea nazală îngustă cu rebord nazal ascuțit, piramida nazală medie, ca și dimensiunile palatului. La albi, caracterele sunt variabile: deschiderea nazală are formă de inimă inversată, rebordul nazal inferior este ascuțit, piramida nazală foarte proeminentă, la 39% găsindu-se torus; orbita la albii nordici este triunghiulară. Indicii antropometrici arată că negrii, pentru aceeași talie, au membrele mai lungi decât albii și galbenii, radiusul și tibia sunt relativ mai lungi. În practică se mai apreciază: indicele brahial, indicele crural, unghiul de înclinare colo diafizar pentru femur, unghiul de divergență al femurului a cărui oblicitate este specific umană.
În concordanță cu diferențele faciale enunțate se mai pot menționa orbitele triunghiulare la europeizi, rotunde la mongoloizi și mici, largi și pătrate la negroizi; palatul dur triunghiular la caucazieni (albi), rotund sau în potcoavă la mongoloizi, lung și rectangular la negroizi.
Rasa neagră are dimensiuni osoase mai mari decât ale celorlalte grupuri studiate. Indexul radio-humeral este sub 75 la rasa caucaziană și peste 80 la rasa neagră. Oasele extremităților sunt mai mici la rasa mongoloidă. Vertebra lombară poate căpăta valoare discriminatorie, în sensul că diametrul anterior îl depășește pe cel posterior cu 5 mm la caucazieni și cu 6 mm la mongoloizi în timp ce la negroizi aceste diametre sunt sensibil egale.
Examinarea oaselor lungi ale membrelor superioare și inferioare stabilesc dimensiunile, indicele de robustețe a oaselor, diametrul diafizelor, al capului femural, indicele crural exprimând lungimea relativă a gambei față de lungimea coapsei la care se adaugă măsurarea înălțimii radiusului, indicele lărgime a ilionului etc.
Modificările determinate de vârstă pe care le suferă scheletul prezintă mari variații individuale, normale sau patologice. În general însă, procesele de dezvoltare și de involuție au o evoluție paralelă, ceea ce permite un diagnostic de vârstă cu valoare aplicativă. Stabilirea vârstei pe schelet poate fi sistematizată în următoarele etape:
Perioada apariției punctelor de osificare
Perioada de creștere și sudură osoasă
Perioada de alterare osoasă.
În general, pentru a se putea aprecia vârsta, este foarte important de reținut că următoarele elemente sunt caracteristice:
Primele șase luni: închiderea parțială a fontanelei anterioare și fuzionarea celor două jumătăți mandibulare;
Șase luni la 2 ani: erupția dentiției temporare și apariția centrelor de osificare la nivelul capului humeral, femur, carp și tars;
2 la 6 ani: osificarea tarsului și carpului și apariția centrelor de osificare la nivelul epifizelor oaselor lungi;
6 la 13 ani: erupția dentiției definitive;
13 la 16 ani: osificarea oaselor regiunii articulației radio-humerale;
16 la 25 ani: unirea epifizelor cu axul diafizar. La oasele lungi ale membrelor superioare apare rapid articulația radio-humerală și cea scapulo-humerală. La nivelul membrelor inferioare osificarea diafizo-epifizară apare mai târziu, întâi la nivelul articulației șoldului și a călcâiului și mai târziu la articulația tibio-femurală. Unirea epifizelor claviculare, a capetelor costale și a crestelor iliace se constată aproape concomitent;
25 la 35 ani: încep închiderea suturilor coronară, lambdoidă și sagitală ale craniului. Modificări importante ale simfizei publiene;
35 la 50 ani: se continuă fuziunea suturilor craniene și modificarea simfizei pubiene. Osificarea cartilajelor costale, laringiene și a osului hiolid. Modificări precoce la nivelul suprafețelor articulare (apariția de punți de osificare, dispariția sau pensarea spațiului articular) precum și apariția de zone de osteoporoză. Modificările sunt evidente între 40 și 45 de ani;
Peste 50 de ani: închiderea suturilor craniene. Modificările suprafețelor articulare sunt foarte evidente. Unirea corpului sternal cu manubriul. Modificări patologice ale scheletului. Pierderea dentiției permanente.
Kihlberg – ehrenko (1955) au realizat o stadializare a vârstei aproximative prin studierea suturilor craniene concomitent cu studiul abraziunii dentare. O metodă care folosea alte piese scheletate a fost propusă de Schwartz, Brendt, Hanson și Todd, prin analizarea epifizelor proximale humerale, femurale și a simfizei pubiene asociate cu modificările suturilor craniene.
Modificările evolutive ale spongioasei epifizei proximale humerale permit următoarea stadializare:
Stadiul I. Vârful cavității medulare se termină profund sub colul chirurgical, iar trabeculele osoase sunt radiare.
Stadiul II. Vârful cavității medulare atinge colul chirurgical pe care poate să-l și depășească proximal, spongioasa devine discontinuă, prezentând structuri vacuolare.
Stadiul III. Vârful cavității medulare poate ajunge la linia epifizară. Spongioasa superioară este ogivală. La limita diafiză-epifiză apare o structură specifică – „în pilaștri”.
Stadiul IV. Vârful cavității medulare atinge sau depășește proximal linia epifizară în tuberculum major. Se relaxează liniile izostatice ale spongioasei, iar de-a lungul canalului medular spongioasa prezintă structură în pilaștri parțial discontinuă.
Stadiul V. În tuberculum major s-a format o cavitate de circa 0,5 cm diametru, vârful cavității medulare a depășit linia epifizară, pe marginile canalului medular se evidențiază resturi ale structurii în pilaștri.
Stadiul VI. Diametrul cavității formate în tuberculum major depășește 5 mm. Ea se poate întinde până la nivelul corticalei. Structurile de rezistență mecanică se relaxează complet, devenind pe alocuri subțiri și discontinui. Vârful cavității medulare se contopește cu cavitatea din tuberculum major. Corticala devine subțire și transparentă. Atrofia atinge suprafața osului.
De fapt, sunt cuantificate schimbările majore pe care le suferă osul proporțional cu vârsta. Osul se dezvoltă din diferite puncte de osificare, care progresează până la osificare completă. Aceste modificări pot fi studiate folosind metodologia radiologică. Ca regulă, suprafețele de iradiere pentru determinarea vârstei unei persoane sunt: suprafața articulară radio-cubitală la copil, articulația cotului și genunchiului la adult și craniu și vertebre la bătrâni. Nucleul de osificare furnizează indicații foarte corecte cu privire la vârstă, existând totuși variații care depind de condiții geografice, dietă etc. Suprafața epifizară în os cartilaginos apare mai devreme la femei, cu circa doi ani, cu excepția suturilor craniene, care se închid mai târziu și mai încet decât la bărbat.
Sub influența climatului tropical osificare apare mai devreme. Prin studiul radiologic al craniului se poate aprecia suficient de corect vârsta craniului examinat. La nou-născut se constată îngroșarea celor două tăblii ale oaselor late craniene și apare diploea.
Lamele compactei cresc apoi progresiv în decursul primelor patru decenii de viață, apoi au tendința de scădere. După 40 de ani încep să apară manifestări osteoporotice (rarefierea structurii celor două tăblii), care cu timpul capătă aspect spongios. În paralel, are loc rarefierea spongioasei prin subțierea și deformarea trabeculelor osoase și deformarea areolelor care devin din circulare/ovalare, poligonale. Parietal, la nivelul stâncii temporalului și aripii mari a sfenoidului, spongioasa dispare complet, realizându-se sudarea celor două tăblii. Pe lângă aceste modificări, crește numărul canalelor Havers și Volkmann și cresc în volum cavitățile pneumatice din interiorul oaselor craniului.
Aceste modificări datorate predominant osteoporozei duc la micșorarea structurilor de rezistență ale craniului, mai ales la nivelul fosei cerebrale medii și a orbitei. Procesele de osteoporoză pot alterna cu zone de hiperostoză (peste 60 de ani). Modificările devin evidente la nivelul endobazei (șanțurile vasculare sunt adânci, căpătând aspect canalicular).
În afară de aspectele menționate, se pare că cele mai corecte date de apreciere a vârstei le oferă modificările apărute la nivelul simfizei pubiene.
Suprafața articulară simfizală prezintă un strat de os compact în apropiere. Peste 20 de ani apare neregulată, cu creste osoase care traversează suprafața articulară. Între 25 și 36 de ani crestele devin simple granulații, marginea dorsală și ventrală sunt definitivate. În a cincea decadă marginea articulară este netedă, cu margini supero-inferioare mărite. În decada a 6-a marginea superio-anterioară este erodată, iar peste 70 de ani suprafața devine neregulată.
Sternul suferă modificări majore proporțional cu înaintarea în vârstă. Piesele sternului fuzionează cranio-caudal între 14 și 25 de ani. La circa 40 de ani apendicele xifoid se unește cu corpul. Manubriul fuzionează la vârste înaintate.
Cercetări ale lui Rohlin-Rubaseva determină vârsta prin studiul excrescențelor osoase ale falangelor, arătând ca primele simptome de îmbătrânire apar la vârste de peste 50 de ani. Proeminențele osoase devin masive prin hipermineralizare, cartilajele articulare încep să prezinte fisuri care alternează cu zone de hipertrofie, rarefiere și chiar dispariție parțială.
Coarnele mari ale osului hioid se unesc cu corpul între 40 și 60 de ani. Cartilajele tiroide și traheale permit o apreciere destul de precisă a vârstei. Cartilajul tiroid începe să se osifice în jurul vârstei de 35 de ani, când în structura sa încep să apară insule de măduvă osoasă hemetogenă. În primele trei decenii de viață cartilajele tiroidiene sunt formate de țesut conjunctiv intens bazofil, în care condrocitele sunt distanțate. În decada a 4-a în centrul cartilajelor apar zone ortocrome care confluează și ajung sub pericondru în a șasea decadă de viață.
Se poate calcula vârsta prin măsurători directe scheletate ale oaselor lungi, folosind următoarele formule, stabilite de Gonzales:
Pentru sexul masculin:
81,231 – 1,880 x lungime femur;
70,714 – 2,894 x lungime humerus;
78,807 – 2,376 x lungime tibie;
86,465 – 3,271 x lungimea radius.
Pentru sexul feminin:
73,163 – 1,945 x lungime femur;
72,046 – 2,754 x lungime humerus;
75,369 – 2,352 x lungime tibie;
82,189 – 3,343 x lungime radius.
Stabilirea vârstei cronologice a fetusului se poate realiza și prin studiul macroscopic al punctelor de osificare apărute în viața intrauterină. Punctele de osificare, analizate deja în paginile precedente, se prezintă ca niste structuri lenticulare de culoare roșiatică, foarte evidente pe fondul cenușiu al cartilajelor.
Se poate aprecia că determinarea vârstei prin utilizarea pieselor scheletale este destul de fidelă dacă se recurge la metode combinate radio-antropometrice a fragmentelor scheletale și a structurilor dentare existente.
În condițiile în care modificările osoase determinate de diferențierea constelației endocrine nu au apărut încă, deci înainte ca pubertatea să se fi încheiat, este dificil de stabilit sexul unui schelet prin investigarea unor fragmente din acesta. În opinia lui Topinard, diferențele sexuale se șterg după vârsta de 50 de ani, devenind preponderente modificările caracteristice sexului masculin.
În principiu, determinarea sexului se bazează pe unele structuri osoase diferite la bărbat față de femeie (pelvis, craniu, stern și oasele lungi). Informații suplimentare pot oferi scapula și oasele metacarpiene. Ca regulă generală, fragmentele scheletale care se atribuie sexului feminin sunt în general mai subțiri, cu cavități medulare mai largi, cu epifize și suprafețe de inserție musculare mai puțin proeminente. Sexul masculin prezintă un schelet robust, mare, cu inserții musculare proeminente. Suprafețele articulare sunt rugoase și mai mari, iar metacarpienele sunt mari și largi.
Greutatea scheletului masculin este mai mare (peste 4 kilograme), in timp ce greutatea celui de femeie este în general sub trei kilograme. Clasic, pentru aprecierea sexului se consideră datele furnizate de craniu, torace și bazin ca fiind cele mai semnificative. Craniul masculin poate fi definit ca fiind dolicoprosop, prognat și brahicefal, de formă unghiulară, cu predominanța viscerocraniului. Craniul feminin (brahiosop, ortognat, dolicocefal) are formă rotundă și predomină scheletul frontal. Bosele frontale sunt mai evidente la femeie și copil, iar glabela este ștearsă.
La bărbat, arcadele sprâncenoase sunt mai accentuate, bolta orbitală concavă, foseta lacrimală profundă și protuberanța occipitală (inion) accentuată. Kernbach descrie intersecția crestei occipitale externe cu linia curbă inferioară și superioară ca fiind semnul „groparilor”, caracteristic sexului masculin.
Toracele este mai lat, mai adânc și mai scurt la bărbat, având perimetrul toracic cu 5 cm mai mare. Sternul masculin este mai masiv, mai îngust și cu 2 cm mai lung. Coastele sunt mai dezvoltate, având cartilaje mai scurte, cu osificare rapidă și pronunțată.
Conformația și structura bazinului evidențiază cel mai bine diferențele sexuale, ce rezultă din grosimea pereților, dimensiuni, înclinație, și configurație. Bazinul masculin apare masiv, rugos, cu suprafețe de inserție musculară foarte evidente. Sacrul este lung și apropiat de pubis. Suprafața articulară a sacrului se întinde sub ccea de-a doua gaură sacrată.
Curbura sacrului este mai superficială și mai neregulată. Distanța dintre cei doi tuberculi ischiatici este mai mică. Arcada pubiană este mai evidentă. Unghiul subpubic este sub 90º.
Gaura obturatorie este ovală (la femeie triunghiulară). Ramurile ischio-pubiene sunt groase, cavitățile cotiloide sunt mari, superficiale și orientate spre lateral. Apertura superioară a bazinului este de formă elipsoidă (la femei circulară).
Diametrele strâmtorii superioare a bazinului sunt mai mari la femeie (conjugata, diametrul transversal și oblic) ca și diametrele sagitale și transversale ale cavității bazinului. Cele mai evidente diferențe sunt la nivelul aperturii inferioare (saginal și transversal), net mai mari la sexul feminin.
La nivelul oaselor lungi apar diferențe atât de dimensiuni cât și de greutate și formă. Astfel capul femural al scheletului de sex masculin este mai mare, formând 2/3 dintr-o sferă, cu diametrul vertical mai mare de 47 de cm. Colul femural face un unghi de cca. 125º cu corpul, iar diametrul bicondiliar este între 74 și 89 mm. Suprafața articulară a humerusului este mai mare, iar înălțimea cavității glenoide scapulare este de peste 3,8 cm. Pentru precizarea sexului se mai pot corobora date histochimice (cantități mai mari de citrați în oasele de sex feminin), iar uneori pot fi evidențiați cromozomii de sex.
Stabilirea staturii folosind fragmente scheletale rămâne o problemă controversată în situația expertizei medico-legale ce are ca scop identificarea. Variații etnice și rasiale, clima, modificările ereditare, dar și cele determinate de diferite feluri de alimentație pot crea dificultăți în interpretarea rezultatelor expertizei. Înălțimea diferă între țări și chiar între regiuni. Cu toate acestea, diferite oase (în general cele lungi) prezintă raporturi de proporționalitate cu înălțimea scheletală totală.
Dacă există un schelet întreg, la calculul obținut prin însumarea pieselor scheletale se adaugă circa 2,5 cm, reprezentând grosimea părților moi. Există și alte caractere general valabile pentru orice schelet la care se dorește stabilirea înălțimii:
La bărbații scunzi, membrele superioare sunt mai lungi;
La femei membrele inferioare sunt mai scurte, iar cele superioare sunt mai lungi;
Oasele lungi ale membrelor, indiferent de sex, sunt asimetrice, cu preponderența celor din hemicorpul dominant:
inegalitate la membrele superioare de 8-22 mm;
inegalitate la femur de 7-10 mm;
egalitate a fibulei (simetrie).
Asimetria este absentă la făt, apare la sfârșitul primei copilării și se păstrează și la bătrâni.
Oasele lungi ale membrelor superioare și inferioare sunt considerate cele mai de folos în calculul înălțimii. Se pot folosi două tipuri de calcul:
Folosirea factorilor de multiplicare;
Ecuații regresive.
În mod uzual se folosesc factori de multiplicare, dar condiția esențială este de a dispune de studii populaționale ample și de baze de date statistice comparative pentru a permite o evaluare corectă a cazurilor analizate.
Talia = lungime femur x 5,6 + 8 cm
Talia = lungime humerus x 6,5 + 8 cm
Talia = lungime tibie x 6,5 + 8 cm
Au mai fost găsite și alte formule de stabilire a înălțimii, plecând de la statura unor indivizi europeni cunoscută în timpul vieții și corelând-o cu lungimea pieselor scheletale măsurate după moarte:
Talie = 3,133 x lungime humerus + 65,98
Talie = 4,026 x lungime cubitus + 64,20
Talie = 3,926 x lungime radius + 73,96
Talie = 2,358 x lungime peroneu + 71,96
Talie = 2,428 x lungime tibie + 79,28
Se consideră în general, că femurul și tibia pot furniza cele mai precise date în legătură cu înălțimea individuală. În principiu, sunt studiate variațiile de înălțime individuală, aflată în relație cu dimensiunea oaselor lungi.
Semnele scheletale individuale sunt generate de modificări datorate vârstei, leziunilor morfo-patologice anterioare și stigmatelor profesionale. Aceste semne particulare reprezintă esența procesului de identificare. Procesul de identificare are la bază principiul unicității indivizilor speciei, singura excepție constituind-o gemenii monozigoți, univitelini-monoplacentari, care prezintă o structură genotipică și, deci, o aparență fenotipică identică.
Datele furnizate de examenul scheletal trebuie completate și coroborate cu acte medicale doveditoare ale modificărilor morfo-patologice descrise. Din această cauză, studiul patologiei osoase permite identificarea individuală, dar în același timp și stabilirea cauzei morții-componentă esențială a expertizei medico-legale scheletale.
Afecțiunile sistemului osos care intervin în timpul dezvoltării pot inhiba sau exagera procesele de osificare; de asemenea, pot apărea defecte de sutură, agenezii sau dislocări. Creșterea osoasă poate fi stopată sau hiperstimulată. În cazul stopării, cauzele sunt locale sau generale. Local se pot întâlni aplazii ale unui membru sau defecte de osificare. Cauzele generale includ: nanosmia, chondrodistrofia fetală și osteogeneza imperfectă. Nanosmia se caracterizează printr-un schelet cu oase foarte mici, care nu corespund taliei și vârstei individului.
Chondrodistrofia fetală se caracterizează prin oprirea creșterii în lungime a oaselor. Copiii apar cu o extremitate cefalică mare, corp și membre foarte mici (micromelie), oase încovoiate, hipoplazia sau aplazia rădăcinii nasului. Osteogeneza imperfectă se caracterizează prin strâmbarea (curbarea) oaselor (adesea scurte și neuniforme) datorate lipsei de substanță osoasă.
Exagerarea creșterii (macrosomie) poate fi cauzată de factoi generali sau locali. Membrele sunt mult mai mari și nu respectî proporțiie anatomice în raport cu capul și coloana vertebrală. O variantă intens studiată este acromegalia, în care toate extremitățile cresc în raport cu celelalte componente ale corpului.
Modificările craniului pot fi clasificate, dupa Virchow, în patru forme:
Macrocefalie simplă;
Microcefalie simplă;
Dolicocefalie (cap lung);
Brahicefalie (cap scurt).
Se cirează anomalii parțiale sau totale ale coloanei vertebrale ca: asoma (vertebră fără corp), hemisoma sau spina bifida (lipsă de unire a jumătăților vertebrale la nivel anterior sau posterior), spondiloschizis (lipsa pediculilor vertebrali), hemispodilie. Anomaliile totale pot fi numerice, morfolofice sau determinate de nediferențierea regională.
Anomaliile de dezvoltare ale membrelor au devenit mult mai frecvente în ultimul timp, prin interferarea unei multitudini de factori fizici sau chimici în timpul procesului de osteogeneză (amelie, meromelie sau focomelie).
Patologia dobândită este considerată mult mai importantă în procesul de identificare pe piese scheletale. Leziunile traumatice pot fi considerate ca fiind cele mai frecvente dintre toate leziunile decelabile. Calusul asociat sau nu cu zone adiacente de osteoporoză funcțională poate fi decelat prin examen macroscopic sau radiologic.
Dintre leziunile inflamatorii este frecvent întâlnită osteita, cu varianta acesteia localizată la periost-periostită. În sens restrâns, osteomielita presupune o infecție inițială a regiunii metafizare a osului, cu supurație în canalul medular, central și necroza corticalei, urmată de cronicizare.
Asocierea osteitei (lipsă de necroză osoasă) cu osteomielita (în care componenta necotică este predominantă) definește panostita. Osul este însămânțat microbial direct sau prin diseminare hemetogenă, iar germenii sunt de multe ori nespecifici, frecvent stafilococul auriu sau alt sau streptococul.
Osteitele specifice (tuberculoase sau sifilitice) pot determina o suită de fracturi patologice, evidențiabile în timp. Necroza osoasă aseptică, frecvent întâlnită în practică, reprezintă un capitol important, dar controversat al patologiei osoase. Ca etiologie se citează traumatismele, acțiunea factorilor fizici (radiații, boală de cheson), agenților chimici sau se considera o afecțiune idiopatică.
Alte modificări evidențiabile macroscopic și în timp sunt determinate de existența tumorilor osoase. Tumorile benigne ca osteomul (localizat la nivelul sinusurilor frontale și al oaselor craniului), fibromul (metafiza oaselor lungi), hemangiomul (vertebre sau oase late) și chistul osos solitar au evoluție lentă și produc în general creșterea dimensiunilor osului, cu scăderea rezistenței acestuia și cu apariția fracturilor patologice.
Tumorile maligne au o frecvență maximă în jurul vârstei de 20 de ani, cu metastazare rapidă și explozivă în țesuturile învecinate. Localizarea este de obicei metafizară, iar aspectul radiologic este de osteoliză cu osteogeneză anarhică.
Nu se pot încheia aceste considerații minimale privind modificările patologice osoase evidențiabile în scop de identificare, fără a aminti două afecțiuni extrem de frecvente și a căror valoare diagnostică este unanim acceptată: rahitismul și osteoporoza senilă.
Atât rahitismul cât și osteoporoza senilă apar ca dezordinni metabolice, cu reducerea calciului osos, fără hipo sau hipercalcemie și determină apariția unei suite de leziuni osoase de tip distrofic. Rahitismul este o boală comună copilăriei indusă de o deficiență a conversiei tegumentare a precursorilor vitaminei D în vitaminp activă sau/și de un aport alimentar insuficient al acestei vitamine.
Exemplu de expertiză antropologică cu examen dentar efectuată la LEML Iași
Cu ocazia unor săpături la fundația clădirii ce adăpostește Casa de Cultură a studenților, la 27 VI 1998 s-au găsit mai multe fragmente osoase. Poliția solicită precizarea sexului persoanei, a datei aproximative a decesului. Coletul de oase este format dintr-un craniu incomplet și un fragment de humerus de culoare gălbui-maronie, foarte friabile, cu următoarele caracteristici:
Craniul are: un fragment din masivul facial, osul frontal, osul parietalelor și jumătatea anterioară a solzului temporal stâng. Craniul are caractere masculine cu fruntea teșită, fără baze frontale și foarte înaltă; relieful supra orbitrar bine dezvoltat (gradul 4), relieful supramastoidian dezvoltat. Mandibula robustă, mastoida scurtă, iar rebordul orbitar superior este ascuțit.
Starea șanțurilor: suturile temporoparietale deschise, suturile coronare deschise (25-30 ani). La nivelul arcadei dentare superioare se află 7 dinți în alveole (15,16,17, 25, 26,27, 28), restul de 9 alveole sunt goale (dinții au căzut postmortem). Starea dentiției: dinții au smalțul gros. Prezența molarului 3 (nefuncțional) și gradul II de uzură pledează pentru vârsta 25-40 ani. Un fragment format din osul occipital și 1/3 anterioară a osului parietal stâng. Sutura lambdoidă este deschisă. Caracterele morfologice analizate pledează pentru originea lor umană.
Tipul antropologic este dat de următoarele caractere:
Craniul moderat brahidian (g-op =178; eu-eu=145; ic=81);
Hipsicran cu fața leptoprosopă și leptenă;
Nasul leptosin și îngust (dinaric) și cu profic convex;
Molare înguste, orientate intermediar spre temporalizare;
Prognotism subnazal;
Față îngustă;
Arcada paraboloidă;
Torus foarte ridicat.
Tipul antropologic este dinaro nordic (posibil soldat german din cel de-al doilea război mondial).
Concluziile sunt: oasele sunt de natură umană, au aparținut unui bărbat cu vârsta cuprinsă între 25-30 de ani. Persoana făcea parte din rasa ensopoidă, tipul antropologic dinaro-nordic, caracteristic populației germane, iar pe oasele cercetate nu s-au găsit leziuni de violență.
V.3. Reconstituirea fizionomiei după craniu. Metoda supraproiecției.
Reconstituirea fizionomiei după craniu. Acest procedeu, aplicat de toate serviciile criminalistice, a fost pus la punct, printre alții, de savantul rus M.M. Gherasimov. La noi în țară s-a ocupat de perfecționarea acestuia Cantemir Rișcuția. Din această cauză mai este denumită „metoda GHERASIMOV-RIȘCUȚIA”
Metoda constă în reconstituirea plastică și grafică a țesuturilor moi ale capului potrivit unor standarde de grosime determinate științific. Firește că întreaga operație se execută pe craniul cadavrului căruia se încearcă să i se determine identitatea. Rezultatele acestui gen de identificare-verificată de practică, nu numai pe cale experimentală- sunt de multe ori spectaculoase, în majoritatea cazurilor asemănarea atingând gradul perfecțiunii, mai ales dacă se face o alegere potrivită a părului, a pigmentului pielii, ca și a expresiei întregii figuri.
Nu este lipsit de interes să precizăm că această metodă (ca și alte procedee criminalistice), poate fi folosită într-o serie de cercetări cu caracter istoric privind reconstituirea fizionomiei reale a unora dintre personalitățile vieții noastre politice, culturale sau științifice, aspect care excedă cadrul investigației penale.
Metoda supraproiecției
Din punct de vedere tehnic, metoda constă în proiectarea sau suprapunerea imaginii craniului necunoscut peste imainea fotografică a persoanei dispărute, căreia se presupune că i-a aparținut craniul. Pentru efectuarea expertizei, specialistul trebuie să dispună de o fotografie realizată în condiții cât mai apropiate de fotografia semnalmentelor, în lipsa acesteia putându-se apela și la fotografii existente la serviciile de evidență a populației, ori la o fotografie executată ocazional.
În vedere efectuării examinării comparative, este necesară fotografierea craniului într-o poziție identică cu cea a capului din fotografia de referință, operație efectuată cu ajutorul aparaturii speciale ce permite poziționarea craniului sub aceleași unghiuri în care se află dispus capul dispărutului din fotografia ocazională.
Cele două imagini sunt suprapuse pe un ecran, în vederea stabilirii coincidenței sau necoincidenței elementelor anatomice și antropometrice, apreciate ca puncte de reper, rezultatul fiind fixat prin fotografiere. Fotograma, reprezintă, astfel, principalul mijloc de ilustrare a concluziilor expertului antropolog.
Suprapunerea electronică a imaginilor reprezintă o variantă perfecționată a supraproiecției, având la bază combinarea electronică a imaginilor craniului necunoscut și cele ale persoanei dispărute. Dispozitivul se compune din două camere de televiziune, o masă de mixare și un monitor TV. Rezultatul este fixat fotografic.
VI. Identificarea pe baza profilului A.D.N.
Descoperirea acidului dezoxiribonucleic (A.D.N.) a condus la înțelegerea conceptului de ereditare și, ulterior la identificare, prin decodarea informațiilor genetice pe care molecula de A.D.N. le are în componență. Aceasta are structură moleculară și este conținută de toate celulele vii ale organismelor.
Prima prezentare a structurii A.D.N s-a făcut în anul 1950 de către James Watson și Francis Crick. Molecula de A.D.N. este foarte mare, fiind compusă din patru tipuri de nucleotide- adenina, citozina, guanina și timina- care se pot aranja numai în următoarea formulă: A-T și G-C, pe o bandă dublă, răsucită, care a fost denumită convențional „dublă elice”.
Până în 1985, studierea moleculei de A.D.N nu a constituit o preocupare majoră pentru criminalistică. Alex Jeffreys și colegii săi de la Universitatea din Leicester (Anglia), au fost primii care au prezentat valențele infinite pe care le are A.D.N.-ul le are în identificarea unei persoane prin studierea urmelor biologice de orice natură lăsate de respectiva persoană la locul unei infracțiuni sau în identificarea unei persoane.
Procesul de identificare a unei persoane începe în momentul în care acesteia i se prelevează, în mod necesar material genetic, este urmat apoi de analize de laborator, tradus mai apoi într-un cod cu formulă unică, irepetabilă, specifică unui singur purtător.
Singurele celule din corpul uman fără nucleu, deci fără A.D.N., sunt acelea cunoscute sub numele de „globule roșii”, prezente în sângele uman. Totuși, sângele este compus nu numai din hematii, ci și din alte elemente celulare care nu pot fi separate decât prin procedee de laborator.
Probele cu cel mai înalt grad de precizie în identificarea profilului A.D.N. sunt sângele, lichidul seminal care, chiar daca nu conține spermă, are suficient material pentru efectuarea analizelor A.D.N.; saliva- indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltată: țigări fumate, periuțe de dinți, plastice ale țigărilor de foi, veselă, timbre, plicuri poștale, etc. Probele cu potențial în definirea profilului A.D.N. sunt: secrețiile nazale, părul (numai părul smuls are valoare pentru analizele nucleare A.D.N. atâta timp cât A.D.N-ul este cuprins numai în celulele ce înconjoară rădăcina), bucăți de carne, celule ale pielii, urină, părți de corp, oase (măduva osoasă poate fi analizată chiar și în cazuri de descompunere avansată). Orice probe care nu se pretează la alte analize, pot fi analizate prin analizele A.D.N. mitocondriale.
În 1985, Alex Jeffreys preciza faptul că minisateliții existenți în genomul uman prezintă o zonă centrală ce se repetă de mai multe ori în cadrul unui fragment unic, determinând astfel polimorfismul lungimii fragmentului de restricție. Astfel, metoda identificării prin cercetarea amprentei genetice a fost adoptată tocmai datorită polimorfismului extrem de mare al minisateliților A.D.N-ului uman, ceea ce determină un potețial de discriminare (diferențiere) foarte ridicat.
Analiza profilului A.D.N., în laboratoare specializate, se desfășoară prin două metode: metoda analizei amprentei generice prin enzime de restricție și metoda în lanț a polimerazei (PCR).
În cazul metodei prin enzime de restricție, este necesară o cantitate suficientă de A.D.N. ce este supusă izolării și purificării, cu ajutorul unor detergenți și enzime cu mare specificitate, cu ar fi proteinaza K. Cea de-a doua etapă o constituie decuparea A.D.N.-ului cu ajutorul unor enzime de restricție, în fragmente de mărimi diferite. Fragmentele astfel decupate sunt triate după lungime cu ajutorul unui gen de agaroză, fenomen ce poartă numele de electroforeză. Următoarea etapă poartă numele de transfer „Southern” și constă în transferarea fragmentelor de pe gel pe o membrană de nzlon, urmată de denaturarea A.D.N.-ului ce constă în ruperea punților de hidrogen dintre bazele complementare și apoi reunirea A.D.N. (hibridarea). Ultima etapă a metodei prin enzime de restricție constă în autoradiografia membranei. Rezultatul analizei în constituie vizualizarea fragmentelor A.D.N. sub forma unor benzi întunecare. Benzile astfel obținute pot fi folosite pentru comparație cu cele rezultate din prelucrarea probelor ridicate de la fața locului.
O altă metodă care s-a impus rapid este aceea a reacției în lanț a polimerazei (PCR=polymerase chain reaction). Avantajul acestei metode față de metoda cu enzime de restricție constă în sensibilitatea acesteia, putându-se folosi o singură moleculă de A.D.N. pentru a fi amplificată. Metoda constă în amplificarea în vitro a secvențelor de A.D.N. Metoda PCR este rapidă, simplă, necesită fragmente de dimensiuni mici pentru studiere și permite reanalizări multiple.
Privitor la valoarea de identificare pe baza profilului A.D.N., în ciuda controverselor și criticilor ce nu au întârziat să apară, precizăm că amprenta genetică oferă dovada științifică a unicității noastre.
VII. Identificarea prin examinarea obiectelor de îmbrăcăminte
Din nefericire, o asemenea investigație este de cele mai multe ori neglijată. Prof. M. Bischoff menționează: „În cele mai multe cazuri medicul se limitează la constatări foarte sumare făcute pe loc, amânând examenul aprofundat pentru autopsie. Cadavrul este transportat la morgă sau la institutul de medicină legală, unde îl va găsi peste câteva ore sau a doua zi, complet gol, întins pe masă gata de autopsie. Cât privește hainele, acestea zac gramadă într-un colț, unele peste altele, adesea deșirate sau tăiate pentru a ușura dezbrăcarea corpului rigid”.
Examenul îmbrăcăminții are valoare în identificare deoarece oferă atât date pentru identificarea victimei cât și a agresorului. Totodată oferă detalii importante pentru identificarea agentului vulnerant: rupturi, orificii de intrare sau ieșire în împușcări sau în agresiunile prin arme albe, topirea obiectelor metalice în electrocutări, pete biologice sau nebiologice, amprenta cauciucului în accidente rutiere, pentru identificarea condițiilor în care a fost manipulat corpul (urme de târâre), condițiile meteorologice în care a stat victima până a fost descoperită (îmbrăcăminte udă). Se confruntă orificiile și rupturile de pe îmbrăcăminte cu plăgile de pe corp.
În primul rând, obiectele de îmbrăcăminte folosesc la identificarea cadavrelor necunoscute, mai ales daca recunoașterea la prezentare a devenit imposibilă datorită putrefacției avansate, arderii, absenței capului, reducerii la părțile osoase etc. Fiecare piesă trebuie descrisă exact și cât mai detaliat pentru individualizare: formă, culoare, materiale, croială, marca producătorului, numere de curățătorie, cârpituri și alte reparații, uzură etc.
Pe de altă parte, starea hainelor arată dacă s-au exercitat violențe: rupturi produse prin tragere sau agățare, nasturi smulși, mototolire, urme de frecare și târâre, impresiuni de anvelopă. Prin interpretare se pot trage concluzii cu privire la cauza traumatismului: omor, sinucidere sau accident. Alte elemente cum ar fi: umiditatea, mirosul, petele (sânge, noroi, lubrefianți), corpuri străine aderente (fân, paie, frunze, ace de brad, rumeguș, pământ, cărbune, var, insecte și larve) pot indica perioada de timp de când cadavrul se află în locul în care a fost găsit sau dacă nu a fost adus din altă parte.
Starea hainelor poate determina: natura deteriorărilor, data producerii tăieturilor, numărul lor, concomitența, direcția, forța de producere și identificarea instrumentului tăietor.
VII.1. Natura deteriorărilor
În prezența uneia sau mai multor deteriorări se impune, înainte de toate, să se determine dacă este vorba de tăieturi, înțepături sau rupturi.
Tăieturile rezultă din acțiunea unui obiect cu lamă ascuțită, gen cuțit – topor, și se materializează în secțiuni cu marginile regulate și paralele. Capetele firelor sunt retezate și aproximativ aliniate drept, formând o linie continuă. Natura materialului textil, stadiul de uzură și gradul de ascuțire a lamei marchează configurația deteriorării. La stofele groase, cu o țesătură compactă, din fire rezistente și toarse, marginile secțiunii sunt mai tranșate decât la materialele subțiri, de pildă pânză, la care se observă un început de destrămare și fire inegale ca lungime (la extremitățile secționate).
Înțepăturile sunt produse de un obiect cu vârf ascuțit punctiform (sula, cui), iar deteriorarea are aspect de orificiu. Firele mai mult sau mai puțin scămoșate, sunt dirijate spre interior, deosebindu-se astfel de agățare, unde sunt de regulă orientate spre exterior.
Rupturile iau naștere prin smulgerea la acroșare de muchia unui obiect, putând fi însoțite de deșirarea materialului. Deteriorările alungite sau de formă stelară, prezintă marginile franjurate, cu fire de diverse lungimi, și desfăcute la capăt. Concomitent poate avea loc detașarea unui fragment, rămânând o gaură neregulată.
Un indiciu important pentru diferențierea tăieturilor de rupturi îl constituie direcția deteriorării în raport cu structura țesăturii. La tăieturi secționarea firelor urzelii și bătăturii se produce indiferent de textură, adică în toate direcțiile. La rupturi deșirarea are loc de-a lungul firelor urzelii sau numai a bătăturii. Când forța se propagă în ambele direcții ia naștere o ruptură unghiulară sau în formă de T.
O tăietură poate fi însoțită de una sau mai multe rupturi, recognoscibile datorită aspectului scămoșat al extremității firelor. Rupturile adiacente tăieturii sunt de obicei reduse, dar pot fi și mai mari decât aceasta. Sesizarea deșirării și diferențierea de tăietură nu este lipsită de importanță, căci, așa cum se va vedea mai jos, dimensiunea constituie un parametru esențial pentru determinarea apartenenței generice a instrumentului.
VII.2. Data producerii tăieturilor
O metodă riguroasă de datare a deteriorărilor nu există. Totuși, unele indicii permit evaluări în acest sens. Astfel, la o haină uzată și murdară aspectul net al secțiunii (lipsa franjurării) și faptul că extremitățile firelor sunt curate (examenul microscopic se impune) indică o tăiere de dată recentă. La tăieturile mai vechi, atunci când s-a continuat purtarea hainelor, marginile tăiate încep să se destrame, capetele firelor se răsucesc și prezintă depuneri de praf, unsoare și alte impurități.
VII.3. Numărul tăieturilor
Prin determinarea numărului exact al tăieturilor se urmărește să se stabilească câte lovituri a primit victima.
Nu orice tăietură de pe îmbrăcăminte reprezintă o leziune și nu este exclus ca numărul de tăieturi de pe haine să fie mai mare decât cele de pe corpul victimei. Datorită fenomenului de deșirare, tăieturile vecine pot forma artificial o singură deteriorare, de pildă pe stofa hainei, când în realitate sunt distincte, respectiv pe pânza de întărire din interior.
Situația se poate prezenta și invers, când pe partea din afară numărul de tăieturi este mai mare decât partea dinăuntru a aceleiași haine sau pe alte obiecte de îmbrăcăminte aflate dedesubt. Explicația constă în intensitatea mai redusă a loviturilor sau în unghiul foarte ascuțit, lama alunecând între straturi.
VII.4. Concomitența tăieturilor
Problema se pune când tăieturile traversează mai multe piese de îmbrăcăminte purtate în același timp, dar poate apare și pentru o singură piesă când părțile sale componente sunt suprapuse (fular înfășurat în jurul gâtului, gulerul și pieptul cămășii, etc).
Tăieturile de pe mai multe haine au fost produse simultan dacă corespund pozițional, adică tăietura de pe vestă se proiectează în cea de pe pulover, ambele în cea de pe cămașă, ș.a.ș.m.d. Un reper îl reprezintă și leziunea, atunci când poate fi examinată direct sau localizată după fotografii.
Termenul „corespondeță” nu trebuie înțeles neapărat ca o aliniere perfectă. Dacă lama instrumentului tăietor a fost înclinată, secțiunile de pe fiecare obiect de îmbrăcăminte nu vor mai fi dispuse în linie ci etajate, denivelate. În raportul de expertiză identificarea tăieturilor se va face prin măsurători plecând de la diferite repere (cusături, margini, nasturi, butoniere, rever, manșetă).
Neconcordanța tăieturilor – dacă nu poate fi explicată concludent prin poziția persoanei care a purtat hainele și prin aranjarea lor pe corp – demonstrează că tăieturile au fost făcute separat. Constatarea este importantă pentru demascarea simulării unui pretins atac asupra agresorului, care în realitate și-a tăiat hainele una câte una sau și-a produs o leziune superficială pe corp, fără corespondent cu tăietura de pe îmbrăcăminte.
VII.5. Direcția tăieturilor
Direcția se exprimă prin două coordonate: pe verticală și pe orizontală. Se determină prin linia imaginară care unește tăieturile, considerate de la exterior la interior. O metodă eficace și simplă, ce permite și ilustrarea fotografică, constă în aranjarea veșmintelor pe un manechin de sârmă, articulat și introducerea de tije prin orificii. Direcțiile de lovire cele mai frecvente sunt oblice, de sus în jos și de la dreapta la stânga, în conformitate cu acțiunea mâinii drepte. Este posibil ca tăieturile de pe aceeași haină să fi fost produse din direcții contrare, de unde încrucișarea tijelor în X. În această situație agresorul fie s-a deplasat în jurul victimei, fie a rămas pe loc, dar a lovit din direcții diferite rotind brațul.
Concluzia referitoare la direcție trebuie formulată cu multă prudență căci la experiment, hainele așezate pe manechin, în stare de repaus, nu redau fidel poziția reciprocă din momentul desfășurării acțiunii. Pe de o parte hainele, în special cămașa, nu sunt perfect mulate pe corp, formând pliuri, pe de altă parte persoana care le poartă se află într-o stare de mișcare: aplecare, ridicare, răsucire, întinderea brațelor. Hainele își modifică astfel poziția unele față de altele. În aceste „deplasări” există totuși anumite limite. Procedeul cel mai indicat pentru aa constata ce a fost și ce nu posibil, rămâne verificarea diverselor ipoteze „pe viu”.
VII.6. Forța de producere a tăieturilor
Stabilirea intensității cu care s-a lovit, pe baza tăieturilor în materialele textile, este destul de relativă. Pentru cuțit, când materialul este penetrat este rezistent (palton gros, haină de blană, pufoaică) sau confecționat solid (chipiu, bocanc), se poate afirma că lovitura a fost puternică. Dimpotrivă, când cuțitul, respectiv lama acestuia, nu a traversat toate hainele sau straturile, forța loviturii a fost slabă, cu precizarea că este vorba de situația lovirii perpendiculare.
La o direcție oblică am arătat deja că este posibil ca instrumentul, deși utilizat cu forță, să alunece între două haine sau straturi. La fel, dacă victima s-a retras și distanța față de agresor a crescut, este plauzibil ca o lovitură puternică în sine să nu-și fi produs efectele scontate.
Pentru materialele puțin rezistente, subțiri sau foarte uzate, nu se poate evalua intensitatea loviturii. În plus, dimensiunea tăieturii poate induce în eroare. O deteriorare întinsă nu semnifică implicit o forță crescută, întrucât aceste materiale se deșiră ușor.
În sfârșit, dar nu în ultimul rând, când se apreciază forța nu trebuie să se piardă din vedere tipul și greutatea instrumentului folosit (cuțit, baionetă, topor) și nici gradul de ascuțire a lamei.
VII.7. Identificarea instrumentului tăietor
Concret apar două situații:
Nu există decât hainele tăiate și se cere stabilirea naturii instrumentului;
În afara hainelor se dispune de unul sau mai multe instrumente suspecte.
Din practica de expertiză și cercetările de laborator rezultă că de regulă nu se poate stabili decât genul instrumentului, ceea ce echivalează cu o identificare generică. O primă caracteristică care sugerează tipul instrumentului o constituie forma tăieturilor. Secțiunile longitudinale, ca o incizie, indică un instrument cu lama lată, exemplu tipic fiind cuțitul. Deteriorările de formă circulară, cu aspect de orificiu, provin de la obiecte înțepătoare, cum ar fi sula. Secțiunile lungi, și în același timp largi, cu marginile îndoite spre înăuntru, au fost create de instrumente tranșante, de genul toporului. În plus, tăietura poate să prezinte și alte elemente definitorii, cum ar fi deformarea inelului de sârmă de pe fundul unui chipiu care a primit o lovitură de topor.
Deformarea sârmei este unghiulară, reproducând forma lamei toporului. Dacă determinarea genului instrumentului nu înseamnă încă identificarea sa, totuși forma tăieturii poate exclude anumite instrumente bănuite.
De exemplu, s-a cerut să se stabilească dacă tăieturile de pe o haină au fost produse cu o seceră sau cu un cuțit. Secera era veche, cu lama ruginită și fără dinți, din care cauză experimentul efectuat pătrundea cu multă dificultate în stofă, dând naștere unei găuri cu marginile neregulate și cu fire smulse. Cum tăieturile incriminate prezentau aspect clar de secționare, forma alungită și regulată, secera a fost exclusă.
În afara formei, pentru determinarea genului instrumentului se ia în considerație si dimensiunea. Dimensiunile utile constau în lungimea tăieturilor și lățimea lamei, evaluate după valorile maxime. Astfel, lungimea maximă a tăieturilor este, de obicei, cea a tăieturilor exterioare, iar lățimea maximă cea din locul de fixare (îmbinare) a mânerului.
Cât privește lățimea tăieturilor, care ar trebui să corespundă grosimii lamei, ea este neglijabilă. Într-adevăr, nu numai că este foarte redusă, de ordinul milimetrilor, dar nici nu poate fi stabilită cu precizie pentru majoritatea materialelor textile, datorită elasticității. De aceea, pentru măsurarea lungimii se va proceda la întindere pe axa longitudinală, eliminându-se din calcul extremitățile destrămate.
Pentru cuțit – instrumentul cel mai des folosit în traumatologia mecanică – situațiile care se întâlnesc în practica de expertiză sunt următoarele:
Lungimea tăieturilor și lățimea maximă a lamei sunt egale, deci coincid. În acest caz tăieturile puteau fi produse cu cuțitul corp-delict. Similitudinea valorilor dimensionale este cu atât mai concludentă cu cât stratul penetrat este mai dens, deplasarea cuțitului fiind limitată și chiar imposibilă. Aceasta „imobilizare” a lamei poate fi suficientă pentru excluderea unor instrumente, de pildă un briceag cu lama îngustă pentru o tăietură mai lungă practicată într-o stofă de palton gros sau în blana unui cojoc.
Lungimea tăieturilor este mai mare decât lățimea maximă a lamei. Tăieturile executate experimental cu diferite cuțite arată că în materialele subțiri secțiunile pot fi mai ample decât lățimea lamei. Aceasta se datorează faptului că în timpul cursei se produce o alunecare înspre lateral a muchiei ascuțite, la care se pot adăuga alte mișcări ale mâinii decât cea inițială de înfigere. Formularea concluziei este mai dificilă, trebuind să fie admise anumite toleranțe. Cert este că atunci când tăietura se prezintă anormal de lungă în raport cu lățimea lamei și nu poate fi explicată prin dinamica cuțitului, acesta poate fi exclus.
Lungimea tăieturilor este mai mică decât lățimea maximă a lamei cuțitului. Este de la sine înțeles că un cuțit complet împlântat nu poate produce o tăietură mai scurtă decât propria sa lățime. Dacă lama nu a fost introdusă în întregime, când vârful acesteia se încadrează în lungimea tăieturilor, acestea pot proveni de la cuțitul bănuit. Dacă lungimea lamei de la vârf și până în porțiunea unde lățimea ei este egală cu lungimea primei tăieturi (exterioare) se dovedește a fi mai mică decât grosimea totală a obiectelor de îmbrăcăminte suprapuse, cuțitul trebuie înlăturat, fiind imposibil ca tăieturile interioare să fi fost produse cu un vârf care nu putea să ajungă până acolo.
Pe lângă tăieturile penetrante, tăieturile pot fi și continue. Și în această situație forma și dimensiunea tăieturilor contribuie la identificarea generică a instrumentului folosit. De pildă, în vederea expertizării unei bluze de pijama decupată, s-a trimis expertului o forfecuță de unghii aparținând învinuitului. S-a constatat că tăieturile erau scurte, numeroase și neregulate formând o „scară”, ceea ce indica un instrument cu două lame având vârfurile curbate. Taieturile sacadate contrastau vădit cu tăierea continuă cu un foarfece de croitorie. Întrucât lungimea lamelor forfecuței corespundeau perfect cu cea a tăieturilor de pe pijama, s-a conchis că acesta ar putea fi instrumentul creator.
Faptul că în toate cazurile expuse identificarea instrumentului se oprește la determinarea apartenenței de gen, se explică prin absența particularităților strict individuale. Chiar dacă muchia ascuțită a lamei ar prezenta defecte sub formă de știrbituri sau striațiuni, acestea nu ar fi reproduse fidel în deteriorările hainelor. Evident că nu se exclude ipoteza rară a determinării exemplarului concret al instrumentului tăietor sau tranșant, ceea ce ar însemna o identificare propriu-zisă (individuală). Condiția ca aspectul similar al tăieturilor incriminate și al celor realizate experimental să fie extrem de caracteristic, unic, irepetabil la un alt instrument decât cel expertizat.
Următorul caz din practica Serviciului Criminalistică va argumenta importanța obiectelor de îmbrăcăminte în identificarea victimelor și a agresorilor. În septembrie 1994, în stufărișul de pe malul lacului Străulești, în partea de nord a municipiului București, au fost descoperite cadavrele a trei femei. Una dintre ele prezenta trăsăturile feței complet distruse de rozătoarele acvatice, iar celelalte nu puteau fi recunoscute din cauza multiplelor leziuni răspândite pe față și pe tot corpul. Pentru identificare s-a acționat pe două căi: reconstituirea fizionomiei fiecăreia, cu ajutorul celebrului antropolog Cantemir Rișcuția și al graficianului Serviciului Criminalistică, specializat în efectuarea portretului robot și reconstituirea grafică a obiectelor de îmbrăcăminte și a înfățișării celor 3 femei înainte de comiterea asasinatului.
Obiectele de îmbrăcăminte au fost așezate pe manechine de dimensiuni egale cu cele rezultate din măsurarea cadavrelor, au fost fotografiate și, pe aceste fotografii graficianul a operat retușări. Rezultatul a fost publicat în presă, dar nimeni nu le-a recunoscut. Cum informațiile adunate pe parcursul anchetei conturau versiunea că cele trei victime proveneau dintr-o țară vecină, o delegație de poliție s-a deplasat acolo cu fotografiile reconstruite, iar pe baza lor s-a realizat identificarea.
VIII. Concluzii
Proba medico-legală este o probă științifică, este o probă de certă concludență și pertinență (în majoritatea cazurilor) dacă: sunt utilizate toate mijloacele adecvate scopului (obiectivului expertizei); este efectuată în timp util; concluzia este demonstrată (prin mai multe mijloace), și nu afirmată; concluzia este verificată (corespunde) în raport de circumstanțele faptelor medicale și/sau de probabilitatea statistică; s-a ținut cont de eroarea aleatorie a instrumentelor utilizare în culegerea datelor; s-a dat dovadă de prudență atunci când faptele medicale sunt interpretabile (nu permit afirmații certe) sau când știința nu dispune de o explicație a fenomenului (limita progresului științific). Proba medico-legală nu este o probă absolută. Ea poate fi grefată de erori.
Expertiza medico-legală este foarte dificilă în identificarea victimelor (după foaia de bord), în cazul în care acestea sunt carbonizate, decapitate, fragmentate, recurgandu-se adesea la specialiști stomatologi, criminaliști (fotografii, amprente digitale, palmere, semne particulare, cicatrici, hemangioame, culoarea părului, ochilor, tatuaje), examinări biologice pentru stabilirea ADN-ului, determinarea sexului.
Stabilirea identității presupune atât metode medico-legale cât și criminalistice cum ar fi recunoasterea îmbrăcăminții, metode de identificare criminalistică cu o importantă componentă medico-legală cum ar fi dactiloscopia.
Identificarea persoanelor, a cadavrelor și a resturilor umane în diferite stadii de descompunere este cerută de organele judiciare, instanțele de judecată și de alte instituții pentru inițierea cercetărilor în vederea descoperirii infractorului în cazuri de omucidere, obținerea unor date de anchetă în cazuri de sinucidere, accident sau morți suspecte, atunci când identitatea nu se cunoaște, date privind circumstanțele morții persoanei, identificarea persoanelor dispărute în cazul victimelor dezastrelor sau ale crimelor de război, genocidului sau crimelor împotriva umanității, unde identificarea rămășițelor umane are un rol central, înregistrarea oficială a decesului în vederea înhumării.
IX. Bibliografie selectivă
I. Quai, M. Terbancea, V. Mărgineanu, „Introducere în teoria și practica medico-legală!, Volumul I, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1978
Nelu Viorel Cătuna, „Criminalistică”, Editura C.H.Beck, București 2008
Vladimir Beliș, „Îndreptar de practică medico-legală”, Editura Medicală, București 1990,
Valentin Iftenie, Dan Dermengiu, Curs universitar „Medicină legală”, Editura C.H.Beck, București 2009,
Vladimir Beliș, „Medicină legală pentru Facultățile de Științe Juridice”, Casa Editorială Odeon, București 1999,
Coodonator Vladimir Beliș, Conf. Dr. V. Dragomirescu, Dr. Constanța Nanes, Lt. Col. Criminalist E. Gacea, Dr. V. Panaitescu, Dr. Natalia Drugescu, „Medicină legală”, Editura Teora, București 1992,
Vladimir Beliș, „Medicină legală pentru Facultățile de Drept”, Ediția a VIII-a revizuită și adăugită, Editura Orizonturi, București 2008,
Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae, Călin Scripcaru, „Medicina legală pentru juriști”, Editura Polirom, Iași 2005,
Florin Ionescu, „Criminalistică”, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2002
Vasile Astărăstoae, Jean-Francoise Chassagne, Sorana Cotuțu Dobre, „Odonto-stomatologie medico-legală”, Editura Moldova, Iași 1995,
Vladimir Beliș, „Medicina legală în practica judiciară”, Editura Juridică,
Monica Plahteanu, „Odonto-stomatologie medico-legală”, Editura Apollonia, Iași 2000,
Virgil-Tiberiu Dragomirescu, „Tratat de medicină legaă odoto-stomatologică”, Editura ALL, 1996
Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, „Identificarea criminalistică”, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2011,
Prof. Univ. Dr. Dan Dermengiu, Conf. Univ. Dr. George-Cristian Curcă, Șef lucrări univ. Dr. Valentin Gheorghiu, „lucrări practice de medicină legală”, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, Editura Tehnoplast Company S.R.L. București, 2005
Dan Dermengiu, „Patologie Medico-legală”, Editura Viața Medicală Românească, București 2002,
Sub redacția Vladimir Beliș, Autori: Conf. Dr. Vasile Astărăstoaie, Prof. Dr. Vladimir Beliș, Dr. Octavian Buda, Dr. Dan Ciornei, Conf. Dr. Vlad Alexandru Ciurea, Prof. Dr. Alexandru Constantinovici, Dr. Cristian Curcă, Dr. Dan Demengiu, Prof. Dr. Virgil T. Dragomirescu, Prof. Dr. Milan Leonard Dressler, Dr. Ioan Droc, Silvia Droc, Dr. Natalia Drugescu, Dr. Mihaela Găiculescu, Dr. Marius Gangal, Dr. Carmen Grigoriu, Dr. Lucian Ionescu, Dr. Constanța Naneș, Conf. Dr. Viorel Panaitescu, Dr. Gheorghe Panoza, Dr. Lucian Podoleanu, Dr. Valerian Popa, Dr. Ionuț Popescu, Dr. Dan Șchiopu, Dr. Călin Scripcaru, Prof. Dr. Gheorghe Scripcaru, Dr. Cristina Trandafir, Biol. Elisabeta Vasilescu, „Tratat de medicină legală”, Volumul I și Volumul II Editura Medicală, București 2005,
Virgil-Tiberiu Dragomirescu, Introducere în medicina legală antropologică, Editura ALL
IX. Bibliografie selectivă
I. Quai, M. Terbancea, V. Mărgineanu, „Introducere în teoria și practica medico-legală!, Volumul I, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1978
Nelu Viorel Cătuna, „Criminalistică”, Editura C.H.Beck, București 2008
Vladimir Beliș, „Îndreptar de practică medico-legală”, Editura Medicală, București 1990,
Valentin Iftenie, Dan Dermengiu, Curs universitar „Medicină legală”, Editura C.H.Beck, București 2009,
Vladimir Beliș, „Medicină legală pentru Facultățile de Științe Juridice”, Casa Editorială Odeon, București 1999,
Coodonator Vladimir Beliș, Conf. Dr. V. Dragomirescu, Dr. Constanța Nanes, Lt. Col. Criminalist E. Gacea, Dr. V. Panaitescu, Dr. Natalia Drugescu, „Medicină legală”, Editura Teora, București 1992,
Vladimir Beliș, „Medicină legală pentru Facultățile de Drept”, Ediția a VIII-a revizuită și adăugită, Editura Orizonturi, București 2008,
Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae, Călin Scripcaru, „Medicina legală pentru juriști”, Editura Polirom, Iași 2005,
Florin Ionescu, „Criminalistică”, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2002
Vasile Astărăstoae, Jean-Francoise Chassagne, Sorana Cotuțu Dobre, „Odonto-stomatologie medico-legală”, Editura Moldova, Iași 1995,
Vladimir Beliș, „Medicina legală în practica judiciară”, Editura Juridică,
Monica Plahteanu, „Odonto-stomatologie medico-legală”, Editura Apollonia, Iași 2000,
Virgil-Tiberiu Dragomirescu, „Tratat de medicină legaă odoto-stomatologică”, Editura ALL, 1996
Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, „Identificarea criminalistică”, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2011,
Prof. Univ. Dr. Dan Dermengiu, Conf. Univ. Dr. George-Cristian Curcă, Șef lucrări univ. Dr. Valentin Gheorghiu, „lucrări practice de medicină legală”, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, Editura Tehnoplast Company S.R.L. București, 2005
Dan Dermengiu, „Patologie Medico-legală”, Editura Viața Medicală Românească, București 2002,
Sub redacția Vladimir Beliș, Autori: Conf. Dr. Vasile Astărăstoaie, Prof. Dr. Vladimir Beliș, Dr. Octavian Buda, Dr. Dan Ciornei, Conf. Dr. Vlad Alexandru Ciurea, Prof. Dr. Alexandru Constantinovici, Dr. Cristian Curcă, Dr. Dan Demengiu, Prof. Dr. Virgil T. Dragomirescu, Prof. Dr. Milan Leonard Dressler, Dr. Ioan Droc, Silvia Droc, Dr. Natalia Drugescu, Dr. Mihaela Găiculescu, Dr. Marius Gangal, Dr. Carmen Grigoriu, Dr. Lucian Ionescu, Dr. Constanța Naneș, Conf. Dr. Viorel Panaitescu, Dr. Gheorghe Panoza, Dr. Lucian Podoleanu, Dr. Valerian Popa, Dr. Ionuț Popescu, Dr. Dan Șchiopu, Dr. Călin Scripcaru, Prof. Dr. Gheorghe Scripcaru, Dr. Cristina Trandafir, Biol. Elisabeta Vasilescu, „Tratat de medicină legală”, Volumul I și Volumul II Editura Medicală, București 2005,
Virgil-Tiberiu Dragomirescu, Introducere în medicina legală antropologică, Editura ALL
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Identificarea Persoanei In Medicina Legala (ID: 156850)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.