Homosexualitate. Perversiune Si Sadism

Homosexualitate. Perversiune și Sadism

CUPRINS

CAPITOLUL 1: INTRODUCERE

1.1 Evoluția conceptului de perversiune

1.2 Abordările psihopatologiei asupra perversiunilor

1.2.1 Teoriile psihanalitice

1.2.2 Abordările freudiene

1.2.3 Un copil este bătut

1.3 Și apoi

1.4 Perversiunea ca structură

1.5 Mama perversului

1.6 Legea

1.7 O soluție defensivă

1.8 O abordre estetică

1.8.1 Rolul celuilalt

1.8.2 Forma erotică a urii

1.8.3 Comportamentele violente ale perverșilor

CAPITOLUL 2: HOMOSEXUALITATEA: O PERVERSIUNE?

2.1 Deviații sexuale

2.2 Deviații legate de obiectul sexual

2.3 Inversiunea și comportamentul invertiților

2.2.2 Teoria inversiunii

2.2.3 Degenerescența

2.2.4 Caracterul congenital al inversiunii

2.2.5 Cum explicăm inversiunea

CAPITOLUL 3: Perversiuni sexuale sau perversiuni morale

3.1 Sadismul

3.2 Masochismul

3.2.1 Distincție între sadism și masochism

3.3 Alte tipuri de perversiuni

3.4 Narcisismul

3.4.1 Seducția narcisică

3.4.2 Perversiunea narcisică

CAPITOLUL 4: CADRUL METODOLOGIC

4.1 Obiectivele și ipoteza cercetării

4.2 Cadrul de cercetare

5.2.1 Interviurile cu subiecții

5.2.2 Comparație între cei 4 subiecți perverși

CAPITOLUL 5 : CONCLUZII ȘI PROPUNERI

5.1 Concluzii

5.2 Valorificarea cercetării

Bibliografie

Motivația alegerii temei

De ani de zile, termenul de „perversiune” este evocat esențial drept perversiune sexuală practică și implicită, însă în ultimii ani a apărut și conceptul de „perversiune narcisică”, asemenea unui moft, apoi, în scurt timp, conceptul de „perversiune” sexuală a fost înlocuit treptat cu cel de parafilie.

La rândul ei, homosexualitatea, considerată, încă, o perversiune sexuală, a fost eliminată, în Franța, în 1985, din DSM, și în 1990 din CIM; totuși, ea rămâne stigmatizată în unele țări. Căsătoria a două persoane de același sex? Acest subiect rămâne, și el, delicat în zilele noastre, după cum observăm chiar și în țări mai tolerante și permisive.

În fine, unii oameni fac un amalgam între homosexualitate, pedofilie și incest, situând, în același timp, și homosexualitatea în domeniul perversiunii. Toate acestea ilustrează modul în care opinia publică și politică influențează conceptul de perversiune. Dezbaterile asupra căsătoriei între persoane de același sex, ridică probleme etice (respectarea libertății individuale), religioase (simbolul căsătoriei), medicale (dezvoltarea psihologică a copiilor cu doi părinți de același sex) și legale (din cauza problemei căsătoriei, apar controverse privind adoptarea copiilor, responsabilitățile parentale asupra lor etc.)

În limbajul comun, adjectivul „pervers” se referă la „rău”, la fel ca și în concepția religioasă, care se inspiră din conceptele de bine și rău și consideră perversiunile ca fiind conduite împotriva naturii. Dar, din punct de vedere științific, este necesar să se dezvolte referințe suplimentare pentru studiu, prin detașarea de moralitate. În secolul douăzecișiunu, nu mai putem, pur și simplu, să numim comportamentul sexual „pervers”, sub pretextul că este neobișnuit. De fapt, termenul de „perversiune” se poate referi atât la un anumit tip de act, un anumit comportament sexual, un personaj/caracter, o structură psihică sau un tip de relație…

Există oare caracteristici comune ale acestor forme diferite de perversiuni? Este oare ea, o patologie? Cum poate fi tratată?

După o privire de ansamblu asupra evoluției istorice a conceptelor de perversiune și homosexualitate, voi prezenta psihopatologia perversiunii, urmând prezentarea anamnezelor câtorva subiecți – cazuri de perversiune homosexuală și sadică -, și voi încheia cu o reflecție asupra normalului și patologicului.

Am ales această temă mai puțin obișnuită deoarece este încă un tabu în rândul generației mele și mi se pare că trebuie depășit acest moment de moralitate, pentru a le explica oamenilor aceste concepte și a le da libertatea exprimării libere și fără rețineri despre tendințele și laturile întunecate ale ființei umane.

CAPITOUL 1

INTRODUCERE

1.1 Evoluția conceptului de perversiune

Originile cuvântului „perversiune” provin din latinescul pervertere, având sensul de

"a se înapoia", „a inversa" (pornind de la o construcție cu o conotație peiorativă de

"răsturnare a obiceiurilor însele”, „inversarea fericirii"), precum și de la „perversitas”, desemnând „extravaganță”, „absurditate”, „corupție”, „desfrânare”, „depravare”.

În limba franceză, substantivul pervertire apare între 1308 și 1444. Adjectivul „pervers” este atestat în 1190, ca derivat din perversitas și perversus. Secole întregi, termenul de „perversiune” a fost folosit în limbajul curent fără utilizare tehnică specială, până la mijlocul secolului al XIX-lea, de când va aparține în mod egal utilizării obișnuite și medicale.

Pervers este cel care se abate de la o regulă, o lege, o funcționare psihică normală, de la un proces, pentru un surplus de plăcere, de bucurie, uneori necunoscută subiectului înșuși, ca o funcție digestivă; e un fel de pervertire a poftei, care crește pe măsură ce subiectul „consumă substanțe non-nutritive”. Ideea principală este schimbarea în bine pentru mai rău.

Primele studii asupra inversiunii sexuale au fost menite să modifice legislația, venind, treptat, ca o demonstrație a normalității invertiților. Susținând existența mai multor moduri de a ajunge la orgasm, medicul nu mai trebuie să intervină decâtla cererea persoanei care exprimă unele semne de suferință.

În 1905, Freud propune o taxonomie și o patogeneză în cartea sa Trois essais sur la théorie de la sexualité. Acest text a fost finalizat progresiv, între 1910 și 1924. Prin urmare, el reia categoriile după obiectul dorinței și după scop, propuse de Krafft Ebing, abordând anomaliile sexuale care pot afecta obiectul dorinței sau modul, maniera pe care o alege subiectul pentru a se satisface. Aceasta duce la o clasificare a comportamentelor perverse în perversiune de scop și perversiune de obiecte. Freud, pune la îndoială rolul transmiterii ereditare, pe baza cunoștințelor acumulate din discursurile pozitiviste (legile lui Mendel în 1865 și preluate, apoi, de Vries, Bovert și Sutton în 1900).

Recentele descoperiri pe locațiile creierului (Broca, Wernicke ș.a.) pun sub semnul întrebării teoriile localizaționiste menționate mai sus. Astfel, pentru Freud, perversiunile nu sunt legate de fenomene de degenerare, dar sunt în relație cu fenomenele psihice, subiective și non-biologice. Lucrările sale sunt inspirate din publicațiile anterioare ale lui Krafft-Ebing, Mall, Mobius, care îi permit să facă referință la definițiile asupra aberațiilor sexuale deja definite de medicii epocii și de a se dedica psihopatologiei, având un câmp semantic bine determinat. Reflecțiile sale se bazează pe referiri la biologia generală și pe concepții operaționale, precum și pe teoriile psihanalitice dobândite anterior. Acele Trei eseuri au iscat scandal, făcându-l pe Freud nepopular, deși lucrările sale aveau o originalitate deosebită: noțiunile de „inconștient”, „refulare”, „transfer”, „condensare„ și „complexul oedipian”, sunt apoi completate de cele ale „sexualității infantile” și „stadiilor libidinale”.

1.2 Abordările psihopatologiei asupra perversiunilor

1.2.1 Teoriile psihanalitice

Referindu-ne la psihanaliză, perversiunea este considerată radical distinctă de nevroze și psihoze (Freud, Lacan) sau ca o formă de stări limită (Bergeret), opuse nevrozelor și psihozelor.

1.2.2 Abordările freudiene

În lucrările lui Freud despre perversiuni, acestea vor evolua ca abordare de-a lungul operei sale. El abordează pentru prima dată conceptul de perversiune într-o scrisoare către Fliess din 06.12.1896: «Perversiunea este o altă consecință a incidentului sexual precoce. Se pare că mecanismul de apărare nu se produce înainte de finalizarea actului psihic sau că face totul la fel de lipsit».

(FREUD S. 1969, Lettre n°52 p. 153- 160.)

În acest text, Freud situează perversiunea pe același nivel cu isteria, nevroza obsesională și paranoia, având în vedere momentul apariției „traumatismului sexual". La acea vreme, el explică deja geneza perversiunii printr-un mecanism: acela de „refulare imposibilă sau netentantă". El se bazează pe bisexualitatea umană, pentru a explica alegerea între nevroză și perversiune: „la un subiect pur masculin, s-ar întâmpla la două limite sexuale, un exces de descărcare de sex masculin, atât de distractiv și, în același timp, o perversiune. La o ființă pur feminină va exista un exces de de substanță generatoare de plăcere […] Aceasta explică sensibilitate crescută a femeilor la nevrozele de apărare.” Abordează, apoi, problema etiologică a isteriei: „isteria întotdeauna îmi pare că rezultă din perversiunea seducătorului; e transmisă ereditar dintr-o seducție a tatălui. Aceasta stabilește schimbul între generații:

prima generație este perversă;

a doua generație este isterică și, prin urmare, infertilă. Uneori, subiectul suferă o metamorfoză. Perversul devine, la maturitate, isteric după o perioadă de anxietate. Aceasta este, de fapt, mai degrabă o respingere a unei perversiuni, decât respingerea sexualității."

Freud dezvoltă, astfel, teoria seducției, care este cauza perversiunii și isteriei. Această teorie presupune că trauma are loc în două etape separate unele de altele prin pubertate. La început, ar fi seducția, actul propriu-zis, caracterizat de Freud ca un eveniment „presexual", deoarece este indusă din exterior unui subiect care este încă incapabil de o emoție sexuală. Această scenă nu va fi obiectul unei refulări la momentul când s-a produs. În al doilea rând, un nou eveniment, fără vreun sens sexual sistematic, va evoca, prin asociere, memoria primului eveniment. „Aici se oferă oportunitatea unică de a vedea o amintire producând un efect mult mai mare decât incidentul in sine.”

Din cauza afluxului de excitare endogenă, declanșat de memorie, s-ar produce, în mod normal, refularea. Dar, în cazul perversiunii, refularea este imposibilă.

În urma descoperirii fantasmei, Freud se îndepărtează de teoria seducției, fără a o abandona complet, și dezvoltă conceptul de pulsiune, care va revoluționa cunoștințele de perversiune și de sexualitate.

Termenul de pulsiune a fost introdus în traducerea franceză de însuși Freud, ca fiind echivalentul germanului Trieb, pentru a evita confuzia cu tendința spre instinct. Există doi termeni similari în limba germană: Trieb și Instinkt. Primul conține nuanța de tracțiune, accentul fiind pus mai mult pe o abordare generală privind un anumit scop, subliniind forța irepresibilă a tracțiunii, mai mult decât fixarea scopului și a obiectului. Al doilea este utilizat de Freud pentru a descrie comportamentul animalelor determinat ereditar, caracteristic unei specii, preformat în dezvoltarea sa și adaptat scopului său. Acest termen are o semnificație similară în franceză și germană. Termenul Trieb apare în 1905 în textele freudiene, dar „își găsește originea într-un concept de energie cu care Freud operează, foarte devreme, pentru a face distincția între două tipuri de emoție la care organismul se supune și care trebuie să se descarce în conformitate cu principiul coerenței. Pe lângă stimulii externi de care subiectul poate fugi sau se poate proteja, există surse interne care asigură un flux constant de excitație, de care organismul nu poate scăpa și care este izvorul funcționării dispozitivului psihic.”

(LAPLANCHE J., PONTALIS JB. 2004)

Pulsiunea este, deci, „reprezentantul psihic al unei surse continue de excitare provenite din interiorul organismului".

l germanului Trieb, pentru a evita confuzia cu tendința spre instinct. Există doi termeni similari în limba germană: Trieb și Instinkt. Primul conține nuanța de tracțiune, accentul fiind pus mai mult pe o abordare generală privind un anumit scop, subliniind forța irepresibilă a tracțiunii, mai mult decât fixarea scopului și a obiectului. Al doilea este utilizat de Freud pentru a descrie comportamentul animalelor determinat ereditar, caracteristic unei specii, preformat în dezvoltarea sa și adaptat scopului său. Acest termen are o semnificație similară în franceză și germană. Termenul Trieb apare în 1905 în textele freudiene, dar „își găsește originea într-un concept de energie cu care Freud operează, foarte devreme, pentru a face distincția între două tipuri de emoție la care organismul se supune și care trebuie să se descarce în conformitate cu principiul coerenței. Pe lângă stimulii externi de care subiectul poate fugi sau se poate proteja, există surse interne care asigură un flux constant de excitație, de care organismul nu poate scăpa și care este izvorul funcționării dispozitivului psihic.”

(LAPLANCHE J., PONTALIS JB. 2004)

Pulsiunea este, deci, „reprezentantul psihic al unei surse continue de excitare provenite din interiorul organismului".

(FREUD S. 1974, p. 56.)

În 1905, în lucrarea Trei eseuri asupra teoriei sexualității, se disting perversiuni anormale, respectiv de alegere de obiect și perversiuni de scop.

Anomalia de alegere de obiect permite diferențierea de actul sexual „normal", cu un partener de sex opus, de vârstă apropiată. Termenul „obiect” nu ar trebui să fie înțeles ca un „lucru", dar subliniind faptul că partenerul sexual este o altă persoană, diferit de sine; este celălalt, care este iubit, și nu sinele celuilalt.

În mod similar, termenul „scop” poate sugera o anumită finalitate, cum ar fi de reproducere, dar Freud se referă la o realizare reciprocă, făcută de ambii parteneri, sub efectul pulsiunii. Astfel, anomalia de scop permite identificarea actelor în care se obține plăcere și care este obținută altfel decât prin ​​penetrarea unui penis într-un vagin. Rezultatul este o clasificare a perversiunilor, prezentându-le după obiectele lor (homosexualitatea, zoofilia, pedofilia, gerontofilia, necrofilia) sau după modul lor de desfășuare (voyeurism, exhibiționism, fetișism, sadism, masochism ș.a.).

Actul pervers ar fi un „act parțial” în cazul în care obiectul este redus la rangul de „obiect parțial” peste care se exercită o pulsiune de prindere, nesexuală, arhaică, aproape de nevoia de susținere, și care se unește secundar sexualității.

Dar, la începutul scrierilor sale, principalul scop al lui Freud era de a încerca să definească componentele sexualitatății infantile, nu teoria perversiunii. El descrie sexualitatea infantilă, a cărei bază instinctuală este organizată în jurul orificiilor sau zonelor inervate și foarte vascularizate, ce definesc stadiile de dezvoltare orală, anală, falică, genitală; ea suferă modificări (refulare, deplasare etc.), la care se mai adaugă și traumele individuale.

Această sexualitate este auto-erotică, ceea ce înseamnă că corpul are nevoie de un alt corp sau de un obiect din afara lui, de excitare a buzelor și a limbii în oralitate, prin fecale și a sfincterului în stadiul anal, de mâini în masturbarea organelor genitale. Mai mult, sexualitatea infantilă este susținută de o funcție fiziologică care satisface o nevoie (de exemplu foame), plăcerea obținându-se prin excitarea unei zone erogene, sursă a unei pulsiuni parțiale.

Fiindcă este o plăcere determinată de stimularea organelor genitale externe, pregenitală, această sexualitate nu are nimic de-a face cu reproducerea, atâta timp cât zonele genitale nu și-au impus încă primatul lor.

Freud caracterizează mai târziu acestă sexualitate ca fiind narcisică, deoarece nu este obiectală, în sensul că nu implică nimic extern corpului în sine și nu are nevoie de nici un obiect de iubire extern; scopul său este determinat de activitatea unei zone erogene: corpul a devenit capabil să se bucure, în special prin anumite părți ale sale; dar nici una dintre cele trei zone erogene nu are superioritate asupra alteia.

Astfel, acestă sexualitate infantilă este constitutivă personalității și tulburărilor sale, inclusiv perversiunilor. La acea vreme, Freud concepe perversiunea ca rezultat al opririi din dezvoltarea pulsiunii sexuale, uneori legată de evenimente ale unei istorii reale; de exemplu, seducția de către un adult antrenează o fixare și un mod de satisfacere predominant.

Perversiunea este văzută ca o sexualitate de tip infantil, Freud considerând sexualitatea copilului ca și perversă polimorfă. „Este interesant de constatat că, din cauza unei seducții, copilul poate deveni un pervers polimorf și să fie condus la tot felul de fărădelegi. Prin urmare, este predispus la aceseta; faptele perverse întâlnesc rezistențe, baraje psihice, care se vor opune exceselor sexuale (rușine, dezgust, morală), ele nefiind stabilite sau încă în curs de formare".

(FREUD S. 1974.p.86)

Pentru Freud, copilul are o aptitudine către toate formele posibile de perversiune, iar în unele cazuri, un eveniment din exterior, cum ar fi seducția venită din partea unui adult, poate face ca această capacitate să devină o acțiune reală.

Adjectivul „polimorf” semnifică faptul că pulsiunea sexuală la copii nu este încă unificată, dar se satisfice începând cu diferite zone erogene și pulsiuni parțiale. Multe dintre perversiunile adulților reprezintă amplificarea și specializarea pe o anumită parte a sexualității infantile; dar, în acest caz, copilul adult este diferit, deoarece, departe de a fi polimorf, este destul de monomorf sau oligomorf. El nu mai evoluează, deoarece se leagă de un anumit comportament și îl va repeta fără să-l schimbe. Apare izolarea; adică, doar o parte a perversiunii polimorfe este folosită, exclusă temporalității: în acest caz, nu este vorba de un moment în evoluția sexualității copilului, ci un termen care se repetă și nu devine nimic altceva. Apare, deci, o schismă, deoarece perversul separă acest proces de orice comportament erotic, gestul său apărând ca ruperea unui lanț, favorizând o parte împotriva întregului. Perversiunile pot fi considerate ca o revoltă împotriva unui anumit ordin temporal, pe care subiecții îl ignoră. Ei se apropie astfel de moarte: negând legătura, acordând preferință momentului eternalizării, opusul vieții, nu doar pentru că nu generează viață, dar mai ales pentru că rezultă din negarea timpului.

Cu siguranță, depășirea sexualității infantile nu se întâmplă de la sine, nu funcționează ca un fenomen simplu de creștere, maturizarea organelor genitale din pubertate nefiind suficientă. Ea se produce doar prin traversarea conflictului și contradicțiilor complexului Oedip, care poate realiza această schimbare. Acest lucru presupune, în primul rând, renunțarea la satisfacțiile autentice ale sexualității infantile, ajungând, după o perioadă de latență, la o experiență de plăcere al cărei obiect este cineva de sex opus, scopul fiind reunirea organelor genitale masculine și feminine.

Între 3 și 5 ani, copilul alege mama ca obiect al dorinței. Dar când descoperă sexul opus ca o condiție prealabilă pentru sexualitate și ca un semn de plăcere, copilul nu posedă precoce de mijloacele necesare pentru a face un obiect de plăcere, în timp ce restul autoerotismului rămâne disponibil. El trebuie să renunțe la un beneficiu sau bun curent, în favoarea unui bun ulterior, situat, din nou, într-o lume imaginară. În plus, acea figură oferă plăcerea sexuală generică și, de asemenea, este singura interzisă: aceasta înseamnă că băiatul va iubi persoanele de același sex ca și pe mama lui, cu excepția mamei sale. Acest proces are loc într-o rivalitate periculoasă cu părintele de același sex, care urmează să fie înlocuit, pe viitor, cu alții. Astfel, situația oedipiană, care afectează descoperirea obiectului iubirii, se face prin referire la interzicerea incestului.

Mai mult decât atât, în această perioadă copilul se vede respins de către anturajul format în jurul mamei, unde amenințarea castrării apare ca temă frecventă a acestei interdicții. Acest cerc este cosiderat salvator al puritații copilului, pentru că se invocă accesul lui la o pretinsă plăcere; el este creat în numele moralității, întrucât, dacă adultul are oroare de sexualitatea pregenitală a copilului, este, în principal, pentru că îi amintește de propria sexualitate și poate risca să se întoarcă.

Dezvoltarea naturală a sexualității presupune, deci, un rezultat favorabil al complexului Oedip, ceea ce nu mai este autoerotic, dar ia drept obiect sexul opus și nu rămâne anarhic, ci subordonat altor zone erogene genitale. Această criză se dezvăluie înainte de finalizarea condițiilor somatice: perioada de latență care desemnează perioada cuprinsă între rezolvarea conflictului Oedip și maturizarea organelor genitale.

Așa cum a spus Laura Lanteri, am putea fi surprinși de faptul că există atât de puțină perversitate, în timp ce toată sexualitatea infantilă se dezvoltă în perversiune, fără ierarhie și fără un obiect al dragostei, altul decât subiectul însuși.

„Tranziția perversiunii apare în mod natural și fără conflicte, în timp ce drumul spre sexualitatea adultă trece prin reprimarea sexualității infantile, care produce renunțarea la plăcerile infantile și prioritizează zonele erogene prin subordonarea lor la organele genitale și prin interzicerea incestului; acesta marchează obiectul iubirii și îi interzice copilului apropierea față de el.”

(Lanteri-Laura G, 2012.p. 96)

Prin urmare, ar fi suficient să lăsăm copiii să-și trăiască sexualitatea lor infantilă pentru a „aluneca” lin, fără probleme, spre perversiune mai degrabă decât să traverseze toate capcanele complexului Oedip și să le rezolve pentru a ajunge la heterosexualitatea de adult. Această evoluție are cel puțin două erori potențiale, una referitoare la amenințarea castrării și alta raportată la interzicerea incestului.

Amenințarea castrării ar trebui să conducă la renunțarea prioritizării sexualității infantile și să se îndrepte spre organizarea libidoului sau a altor părți ale corpului, subordonate organelor genitale, astfel încât să nu funționeze prin intermediul zonelor erogene preliminare. Dacă acestă reorientare se produce bine, va determina descărcarea tuturor plăcerilor posibile, însă dacă este insuficientă, atunci subiectul nu are niciun motiv să renunțe la satisfacerea reală a sexualității infantile. Tranziția la sexualitatea adultă normală manifestă o renunțare la sexualitatea infantilă; dacă acestă renunțare este excesivă, poate duce la excluderea oricărei sexualități, dar dacă este insuficientă, se ajunge la perversiuni.

Perversiunile adulților apar drept un eșec evolutiv: în loc să renunțe temporar la plăcerea dată de sexualitatea infantilă pentru a obține o și mai mare plăcere heterosexuală adultă, subiectul nu renunță la nimic și privilegiază acele aspecte ale sexualității sale infantile, care vor devini obiecte preferate ale sexualității de adult. Acestă primă explicație psihopatologică este, în esență, valabilă pentru anomaliile legate de scop, Sexualzielen, care implică incapacitatea de a renunța la o sursă importantă și reală de plăcere pentru un beneficiu ulterior și ipotetic. Această analiză reflectă, în primul rând, modul în care se produce evoluția anormală a sexualității, fără a da multe motive. Freud evocă o dispoziție personală a subiectului, mai mult sau mai puțin congenitală, și legată de circumstanțele favorizante. Apoi, el vine să compare evoluția care duce la perversiune cu cea care duce la nevroze. Pasajul despre perversiuni rămâne deschis, deoarece subiectul nu a refulat nevoile sale parțiale erotice din sexualitatea infantilă și a rămas acolo. În schimb, calea către nevroze este legată de faptul că aceleași tendințe, excesiv reprimate și neîmplinite, reapar sub formă de simptome nevrotice. Freud ajunge la un model evolutiv de sexualitate, cu trei posibilități.

În cel mai bun caz, tendințele parțiale ale sexualitatii infantile sunt la perioada oedipiană, suficient de refulate, dar nu prea mult, permițând ulterior libidoului să se satisfacă în orgasmul heterosexual de adult; acest eveniment favorabil definește normalul.

Dacă s-ar opune două abateri una cu privire la cealaltă: în primul caz, pulsiunile parțiale nu sunt suficient refulate și vor fi satisfăcute prin alegerea uneia dintre ele, a cărei satisfacție mai mult sau mai puțin exclusivă, va deveni esențialul sexualității perverse a adultului.

În celelalte cazuri, aceste impulsuri fiind prea refulate, nu pot fi satisfăcute în mod direct și devin, pentru a se manifesta, deghizate în simptome nevrotice. Toate aceste lucruri rămân foarte schematice, sexualitatea foarte inhibată a unui subiect nevrotic poate lua oricând forme, mai mult sau mai puțin perverse.

„Simptomele morbide nu se dezvoltă în detrimentul pulsiunilor sexuale normale (cel puțin, nu în mod exclusiv sau predominant), dar reprezintă o conversie a impulsurilor sexuale care trebuie numite perverse (în sensul larg al cuvântului), în cazul în care acestea ar putea, fără a fi în afara conștiinței, să găsească o expresie în acte reale sau imaginare. Simptomele se formează astfel parțial în detrimentul sexualității anormale; nevroza este ca și cum am spune negativul perversiunii „

(Freud S. 1974. p.53-54.)

Această expresie poate fi înțeleasă prin faptul că „perversiunile realizate la nivelul fanteziilor conștiente și a conduitelor reale refulate de nevroze, nu sunt lăsate să se manifeste prin intermediul unui simptom „ Astfel, oamenii perverși realizează ceea ce nevroticii visează inconștient.

(Lanteri-Laura G.2012 p.100)

Freud propune in 1905, o psihopatologie a perversiunii, punând punctual în special pe perversiunile de scop, perversiunile de obiect sunt luminate de observații mai puțin sistematice, pentru a relua ulterior narsisismul.

Revenind la descrierea perversiunilor în Trei eseusi despre sexualtate . Inversiune sexuală continuă să monopolizeze interesul autorilor. Freud prezintă în varietățile și în originalitățile sale, întrebările cu privire la obiectul sexual al invertiților, bazându-se pe cunoaștințele clinice stabilite inclusiv de Krafft-Ebing și Moll.

El reia distincția dintre „invertiții absolut", „invertiții amfigeni” ("hermafrodism psihosexual", „persone a cărei sexualitate poate avea drept obiect fie unul sau celălalt sex") și „invertiții ocazionali”

(Freud S. 1974, p.19)

El explică, că inversiunea poate apărea în viața subiectului în momente diferite ale vieții, și că există momente periodice. El observă că un invertit poate accepta sau poate suferi.

Originalitatea abordării freudiene în această problematică constă în obiectul sexual al invertiților: dacă, pentru unii, acest obiect este identic cu sine, în toate aspectele (uranism), pentru alții, el este cel care unește la un moment dat, caracterele masculine și feminine (pederastia), și încetează să mai dorească aceasta când, din motivele varstei, această ambiguitate dispare. Primele căutări de subiecți sunt cei care au un caracter fizic și moral asemănător cu al lor; Freud a scris de unul dintre ei, care „se simte ca o femeie și își caută bărbat".

(Freud S.1974. p.19)

Obiectul iubirii este al altuia, deoarece posedă trăsături de care subiectul se simte deposedat, dar celălalt este așa, deoarece, în realitate este de același sex; astfel este dificil de afirmat că invertiții au un obiect de iubire care nu este de al lor.

În cele din urmă, vorbind despre pederastie sau homosexualitate, subiectul iubește pe cineva de acelasi sex, dar ale căror trăsături sexuale sunt ambigue din cauza vârstei sale

“ nu îl excită ceea ce este bărbătesc ca fiind tânăr, dar dorința calităților feminine ale corpului lor ca și ale spiritului: timiditate, rezervare, dorința de a invăța si nevoia de protecție.

De îndată ce băiatul a devenit bărbat, el încetează să fie un obiect sexual pentru barbați și se caută în adolescența sa.

Freud se întreabă asupra scopului sexual al invertiților, constatând varietatea puțin sistematizată: sodomie, masturbare reciprocă… dar de asemenea diminuarea scopului sexual doar pentru o simplă revărsare a sentimentului.

Celelalte aberații sexuale legate de obiectul sexual, sunt figurine de muzeu, orori: sex cu copii, cu animale…

Subliniind monstruozitatea apărută a acestor comportamente, autorul nostru observă că acestea coexistă cu normalitatea totală care mai rămâne de actualitate, și se datorează, în parte circumstanțelor: pedofilia invățătorilor din școli, zoofilia păstorilor… „oricine, din orice domeniu, este considerat anormal din punct de vedere social și moral, acest lucru, din experiența mea, este întotdeauna anormal pentru viața mea sexuală. Dar sunt mulți anormali sexual, care în toate celelalte privințe corespund marii majorități, și au realizările civilizației noastre „

(Freud S. 1974,p. 29-30)

Aberațiile sexuale legate de scop, par mai greu de clasificat. Freud descrie două ansambluri destul eterogene. În primul grup găsim, anatomische Überschreitungen, tradus în română ca „transgresie anatomică", un sens mai aproape de termenul din limba germană ar fi „depășire", „extindere"; unde vine vorba de utilizarea unei părți a corpului, pentru a atinge orgasmul, altele decât organele genitale.

Aceasta se referă la comportamentul în care vaginul este înlocuit prin gură sau anus, cavitățile anatomice, dar, de asemenea și părți ale corpului care nu au nici o cavitate.

Conceptul de fetișism este introdus treptat, „substitut pentru obiectul sexual este, de obicei, o parte a corpului apoape de scopul sexual (părul, picioarele) sau un obiect neînsuflețit care atinge rolul acelui obiect iubit, fiind preferabile de cele mai multe ori, parțile ce ating sexul propriu-zis (părți ale hainei, lenjerie). Aceste substitute pot, într-adevăr, să fie comparate cu fetișuri, în care sălbaticul întruchipează dumnezeul „

(Freud S. p 29-30)

În al doilea grup, sunt descrise comportamente care în mod normal sunt concepute pentru a pregăti actul sexual, creștere a plăcerii și a emoției, dar care, în acest tip de perversiune devine esențialul activității. Fixarea obiectivelor sexuale provizorii, Fixierungen von vorläufigen Sexualzielen, care are o formă elementară, preferință mai mult sau mai puțin exclusivă pentru fapte care sunt adesea plăceri preliminare, dar care devin, de fapt, condiția principală a orgasmului. Vizualizarea obiectului iubit este o parte normală a plăcerii, dar devine o perversiune a scopului sexual atunci când este limitată la părțile sexuale și deviază actul la voyeurism sau exhibiționism.

Sadismul este supraevaluarea agresiunii (considerat ca un element normal al sexualității), cu dorința de a provoca suferință obiectului sexual.

Masochismul ar fi invers, dar începând cu anul 1905, Freud este foarte rezervat față de acest cuplu antagonic, în special deținând aspectul lor neschimbat, cu o opoziție activă/ pasivă.

În afară de această clasificare, el emite observații psihopatologice și ipoteze etiologice.

Freud a reamintit că mai multe anomalii de scop sexual, sunt considerate patologice, nu pentru comportamentul în sine, ci pentru faptul că acestea devin singurele modalități de a atinge orgasmul.

Studiul comportamentului sexual normal arată că înainte de a ajunge la starea de orgasm pentru o perioadă variabilă, ambii parteneri practică un numit număr de acte diferite (sarutat, îmbrățișat, giugiulit…), care prin ele însele, aduc o plăcere senzuală și care cresc entuziasmul ce va conduce la orgasm. Aceste activități variază în funcție de cultură, obiceiuri, oameni, dar, în orice caz, ele ilustrează că întregul corp poate fi originea plăcerii și pregătirea de orgasm. Prin urmare, toate aceste comportamente erotice funcționează ca un preliminar al orgasmului și ca o sursă intrinsecă de bucurie. Sau, e suficient de a izola un moment din aceste preliminarii, de a le considera pentru sine și de a le detașa din funția pregătitoare, pentru a descoperi o figură a perversiunii.

Voyerismul poate fi parte a unui sexualități normale, dar devine o perversiune atata timp cat contemplarea corpului celuilalt devine un scop exclusiv, și determină orgasmul: subiectul normal continuă parcursul erotic, în timp ce voyeurul se oprește să contempleze, și găsește plăcerea exclusivă.

Sunt două puncte separate, normalitatea și perversiunea: de o parte, elementul parțial al plăcerii devine sursa principală de orgasm și produce excitație, dar nu o și crește.

Pe de altă parte, un act este izolat de lanțul său și figurează în locul tuturor. Astfel, nu este comportamentul respnsabil de perversiune, ci alegerea acelui moment, și excluderea lui din seria erotică.

Comportamentele perverse par un pic mai normale, ele nu cer invenții extraordinare, exterioare umanității, pentru că ele provin din izolarea operată a unei secvențe clasice. Perversiunile sunt astfel umanizate, putem a vedea și fragmente ale sexualității normale.

Perversul nu mai apare ca un monstru, sau o ființă de neînțeles, ci ca un aproape al fiecăruia;

Freud ia, de asemenea, o atitudine binevoitoare față de el, ca Isus față de samariteni, prostituate …

Heterosexualul este în cele din urmă un pervers bătrân care a fugit bine și care, în timpul plăcerile preliminare, reactualizează un anumit comportament, în sine pervers. Standardul nu este subiectul care nu a deviat, dar cel care a depășit toată sexualitate infantilă.

1.2.3 Un copil este bătut

În 1919, Freud a publicat un scurt articol, intitulat Un copil este bătut, ale cărui observații, remarcă el, „pot fi exploatate în mai multe direcții, pentru a evidenția geneza perversiunilor, în general, și a masochismului, în special". El identificase, la mulți pacienți nevrotici (isterici, obsesivi și alții), o fantezie din copilărie, legată de bătaie: în jurul vârstei de patru-cinci ani, copilul vrea ca tatăl lui să bată un alt copil, care este rivalul său. Freud desface această fantezie în trei faze.

Pe prima, în care „Tatăl bate copilul urât de eul său” Freud o interpretează astfel: „El nu-și iubește eul și nici pe alt copil, deoarece este cel din urmă, pe care-l bate.” Acest „tip de fantezie a iubirii incestuoase” satisfice gelozia copilului .

A doua „Eu sunt bătut de tată", vina conducând la o inversare a acestui triumf „Nu, el nu te iubește pentru că te bate.” Acestă fantasmă inconștientă a naturii masochiste are o semnificație genital, „este derivată de refulare și de regresia dorinței incestuoase de a fi iubit de Tată".

(FREUD S. 1973, p. 219-243.)

În ultima fază, copilul, autor al fantasmei, nu mai este implicat, este doar ca un spectator; copii necunoscuți sunt bătuți de un substitut al tatălui (profesor, superior…), această fantezie este deci purtătoare a unei excitații sexuale puternice, forma ei fiind una sadică, dar satisfacția pe care o obține este masochistă „Semnificația sa constă în faptul că a sprijină investiția libidinală a elementului reprimat și cu ea conștiința de vinovăție , care este atașasă de aceasta. Toți acești copii neidentificați care sunt bătuți de către profesur, nu sunt decât substituți ai propriei persoane.”

Pentru Freud, această fantezie apărută în copilărie este, în sine, o trasatură a perversiunii, dar aceasta nu înseamnă o apropiere mai mare către perversiune la varsta de adult. Cu toate acestea, în cazurile de aberații sexuale la adulți, se așteaptă să găsească un eveniment de acest fel fixator, din copilărie.

Deci, de cele mai multe ori, copilul hranit de o astfel de fantezie devine un adult cu o viață sexuală normală; uneori o refulare exagerată rezultată într-o nevroză obsesională și, invers, absența refulării va cauza un tip de perversiune masochist.

Freud reafirmă ceea ce a expus în Pulsiuni de viață, pulsiuni de moarte „masochismul nu este o manifestare instinctuală primară, dar […] provine de la o inversare a sadismului împotriva persoanei proprii, așa [… ] îi corespunde unei regresii a obiectului Eului."

Această dispoziție sexuală anormală determină, în primul rând erotizarea imaginii celuilalt, bătut; și apoi, din cauza vinei, satisfacția nu vine din privirea imaginii, dar din receptarea lor. Astfel, investirea returnează obiectul, ego-ului: mutație a sadismului în masochism, și din libido de obiect în libido narcisist.

Reținem că Freud încearcă să clarifice, încă o dată, psihogeneza acestor cazuri, dar aceste modelele implică situația oedipiană și cea de culpabilitate, nefiind suficiente pentru a explica de ce evoluția se de produce mai degrabă spre perversiune, decât spre nevroză sau o sexuaitate normală.

(FREUD S.1973, p. 245-270.)

Mai găsim, la fel într-o lucrare publicată în 1920, intitulată Psihogeneza unui caz de homosexualitate feminină, unde Freud descrie o femeie tânără pe care a tratat-o pe scurt, la cererea familiei, pentru înclinațiile sale de a iubi o altă femeie . Freud prezintă două discursuri divergente, unul de raportare cu privire la homosexualitatea din istoria subiectului, cealaltă referindu-se la factori determinanți, mai vechi și mai fundamentali. Astfel, după cum a spus Lanteri-Laura, „contingențele biografiei nu sunt suficiente pentru a explica necesitatea destinului homosexual"

(Lanteri-Laura)

Doi ani mai târziu, Freud considera echilibrul dintre evenimentele biografice și factorii organici în articolul, Cateva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia și homosexualitate.

El descrie factori nespecifici, factori organizat favorizanți „un rol pasiv în dragoste” și influența seducției cauzând fixarea prematură a libidoului. El a confirmat anumite idei pe care le-a schițat în 1910 în O amintire din copilărie a lui Leonardo Vinci.

(FREUD S. 1973, pp. 271-281.) (FREUD S. 1987.)

Factori non-specifici pe care-i descrie sunt:

– „Fixarea asupra mamei” fixarea se face mai dificil la un alt abiect de sex feminin;

– O „dependență de alegere a obictului narcisic";

– „ O mare stimă a organului de sex masculin și [o] incapacitate de a renunța la prezența sa pentru un obiect al iubirii” din care provine „disprețul pentru femei, aversiunea sau chiar dezgustul „;

– „Respectul sau angoasa” care inspirată de tată, de a renunța la femeie, fiind legată de renunțarea la concurența cu tatăl și cu toată masculinitatea. Aceste ultime două elemente intră în complexul de castrare. Freud adaugă un ultim mecanism care duce la alegere de obiect homosexual: in copilarie, „gesturi de gelozie și de ostilitate” față de rivali se găsesc refulate, în special sub influența educației; sentimentele sunt transformate și rivalii devin „primele obiecte de dragoste homosexuală” Acest mecanism poate duce, de asemenea, la „originile individuale de impulsuri sociale.” Deși Freud descrie mai mulți factori psihologici ale genezei homosexualității, se pare că perversiunea se referă la chestiuni anterioare istoriei subiectului, de ordin somatic.

Teoriile freudiene iau o nouă întorsătură în 1920 cu Dincolo de principiul plăcerii. Freud explică faptul că „evoluția proceselor mentale este guvernată de principiul plăcerii"; o creștere a tensiunii provoacă, de obicei, nemulțumirea și reducerea plăcerii. „Aparatul psihic încearcă să mențină cantitatea excitației la un nivel cât mai scăzut posibil"; deci tot ce este posibil să crească această sumă este experimentată ca o senzație neplăcută, iar în caz de tensiune dureroasă, evoluția proceselor mentale ar trebui să conducă la o scădere a acestei tensiuni astfel încât să fie plăcută, înlocuind condiția dureroasă. Principiul plăcerii este legat deci de principiul constantei. Dar, în practică, procesele psihice nu sunt rareori însoțite și de plăcere, astfel Freud pune la îndoială circumstanțele care împiedică realizarea principiului plăcerii.

(FREUD S.1977, p. 7-81.)

În unele cazuri, acesta este un obstacol normal și regulat, sub influența instinctului a autoconservării de sine, principiul plăcerii care lasă loc principiului realității, și fără a renunța la obiectivul final constituit în plăcere, subiectul incetinește progresul, suportând o neplăcere de moment. În schimb, impulsurile sexuale, mai greu de „educat” se conformează de multe ori principiului plăcerii, care, prin urmare, poate depăși principiul realitatii.

În plus, conflictele și diviziunile care apar în viața mentală sunt o altă sursă de disconfort. Unele „impulsuri", fiind incompatibile cu altele, sunt reprimate. Dar, uneori, aceste impulsuri, inclusiv impulsurile sexuale reprimate, vor „obține încă o satisfacție, fie directă sau înlcuită: ea vine ca o eventualitate, care în alte circumstanțe, ar fi o sursă de plăcere, devine pentru organism o sursă de neplăcere” . „Ca urmare a conflictului vechi care a dus la refulare, principiul plăcerii caută să se reafirme într-un sens giratoriu, în timp ce unele impulsuri încercă să triumfe pentru beneficiul lor, prin atragerea în jurul lor a unei cantități cat mai mari posibile de plăcere. „

În final „cele mai dureroase senzații de discomfort experimentate sunt cauzate, de fapt, fie prin presiunea impulsurilor nesatisfăcute sau de factori externi, care stimulează în noi, uneori noi senzatii neplăcute, uneori evocă în aparatul nostru psihic, așteptări dureroase, un sentiment de „pericol". Aceste reacții pot fi realizate „, sub influența principiului plăcerii, fie ca atare, modificate de principiul realitatii."

În lucrarea Problema economică a masochismului, Freud descrie trei forme de masochism;

-masochismul erogen ,primar de această dată, din care reies alte două forme, masochismul feminin și masochism moral. Masochismul erogen este plăcerea durerii. Fundamentul său, este biologic și constituțional, este „o componentă a libidoului” și păstrează „ca obiectul individual să fie curat.”

Freud explică faptul că „co-excitație libidinală atunci când durerea și neplăcerea ar fi un mecanism fiziologic infantil, ea se va desfășura mai tâziu"; masochismul erogen ar fi apoi „construit în psihism” pe această bază psihică. În plus, libidoul are „sarcina de a se face inofensiv” „o pulsiune distructivă [sau] pulsiune de putere” (instinctul de moarte).

(FREUD S. 1973, p. 287-297 )

O parte din această unitate este plasată direct în slujba funcției sexuale în care are un rol important. Aceasta este sadismul .O altă parte nu este implicată în această mișcare spre exterior, acesta rămâne în organism și aici se găsește asociată libidinal în ajutorul coexicitației sexuale despre care am discutat; aici ar trebuie să recunoaștem masochismul original, erogen. „ El a luat parte la toate fazele de dezvoltare a libidoului: teama de a fi devorat (faza orală), dorința de a fi bătut de tatăl (faza sadică-anală), angoasa castrării (etapa falică), fantasma actului pasiv (etapa genitală).

Masochismul erogen nu desemnează pentru Freud, perversiune sexuală masochistă, dar este cel ce se află la originea acesteia: legătura dintre plăcere, durere și dragostea de moarte.

Prin contradictoriu, putem recunoaște perversiunea masochistă în masochismul feminin, pe care Freud le explică începând cu fantasmele masculine; masochistul ar dori să fie tratat ca un copil mic obraznic, în care persoana se situează într-o „poziție caracteristică feminină” înseamnă „de a fi castrat, de a suferi în timpul actului sau de-a da naștere.” Explicațiile sale sunt împrumutate de stereotipuri culturale ale epocii feminității. La originea acestei forme de masochism, se găsește un sentiment de vină în legătură cu masturbarea infantilă .

Masochismul moral consistă dintr-un „sentiment de vinovăție inconștient” o „nevoie de pedeapsă", ce ar putea provoca „reacții terapeutice negative".

Freud realizează comportament auto-punitiv prin tensiunea dintre Supraeul deosebit de exigent și Eu. Supraeul apare ca reprezentări ale instanțelor parentale dinaintea Eu-ului, și el internalizează dorințele interzise oedipiene. Acest conflict a fost marcat de dialectica oedipiană, masochismul moral nu trebuie considerat ca o perversiune. Cu toate acestea, se apropie de o caracteristică a perversiunii, vizând termenul „nevoie de pedeapsă", subliniază forța îndărătnică care incurajează persoana să sufere, paradoxul satisfacției găsite în suferință. Freud distinge apoi două cazuri:

în primul rând, se pune accent pe sadism ce întărește Supraeul, care susține eul și încurajează persoana să fie excesiv inhibată din punct de vedere moral;

în al doilea rând, masochismul Eului care reclamă pedeapsa, ce vine din Supraeu, sau din pedepsele externe ale părinților.

Freud descrie, de asemenea, un masochism secundar, provenit dintr-un sadism introiectat, care se adaugă la masochismul original și explicația rămâne cea dată în pulsiuni de moare, pulsiuni de viață. Astfel, una din perversiuni, masochismul, nu se explică prin contingențele neprevizibile de viață, apare într-un raport cu o instanță metapsihologică, și este departe de „istoricul psihologizat".

Problema sexualității feminine va fi într-adevăr abordată de Freud până în 1925 în mai multe articole, cum ar fi Câteva consecințe psihologice ale diferențelor anatomice dintre sexe și în Studii asupra sexualității feminine. Freud raportează homosexualitatea la complexul masculinității, din care rezultă că este un „efect extrem". Confruntându-se cu castrarea, femeia ar avea trei atitudini posibile: -"Prima conducând la deturnarea sexualității generale", – „ a doua direcție a condus la a nu clinti, cu o asigurare insolentă a masculinității sale amenințate […] „complexul de masculinitate” al femeiii poate fi, de asemenea, completat de o alegere de obiect homosexual manifest, „

-în cele din urmă,aceasta este a treia direcție de dezvoltare foarte sinuosă, care se deschide în atitudinea feminină normală, în final care alege tatăl ca obiect și astfel indentificăm forma feminină a complexului Oedip. „

(FREUD S. 1969, p. 139-155.
)

Este de remarcat faptul că de-a lungul operei sale, Freud a studiat homosexualitatea ca un mare polimorfism . Astfel, dincolo de o diferență dintre cele două sexe, homosexualitatea este descrisă de partea nevrozei în O amintire din copilarie a lui Leonardo da Vinci, legată de o psihoză paranoiacă, Președintele Schreber, interogând perversiunea în „Un copil este bătut”. Dar caracteristicile comune sunt descrierea unui tip de evoluție libidinală, și nu de un comportament acționat, aspectele narcisiste și raportul castrării.

După ce a studiat fetișismul în 1905 în Trei eseuri, descriindul ca o deviere de la scopul sexual, Freud rafinează progresiv teoria sa în diverse articole, precum și după recunoașterea primatului falus în sexualitatea infantilă, de fapt, face o sinteză în 1927, Fetișismul. Fetișismul răspunde la o alegere de obiect, în măsura în care el însuși este obiectul sexual. „Fetișul este un substitut al penisului” dar nu orice fel „aș spune mai clar că fetiș este un substitut pentru falusul femeii (al mamei), crezut de copil, și la care știm de ce ,el nu vrea să renunțe” Ea răspunde astfel la constatarea, făcută de copil, castrare maternă. Fetișul este un mod de apărare împotriva anxietăți de castrare, prin urmare, fetișistul nu vrea să vadă realitatea castrării.

(FREUD S, p. 113-116.)

(FREUD S. 1969, p. 133-138.)

Pentru Freud, aceasta nu este o refulare clasică, deoarece nu se referă doar la o reprezentare, ci asupra unui afect ; acesta este motivul pentru care se numește „negare” (Verleugnung). Acesta este un compromis între recunoaștere și negarea castrării: percepția rămâne, dar „am întreprins o acțiune foarte energică pentru a menține negarea sa” și copilul își păstrează credința lui, în timp ce abandonează .

Ulterior, Freud reia una din vechile sale concepte, clivajul ego-ul (Ichspaltung), și vine să clarifice această noțiune de, negare. În Abrevieri ale psihanalizei, el descrie clivajul psihic, rezultatul unui conflict „un loc de o unică atitudine psihică, există două; unul, normalul,

ține cont de realitate , sub influența pulsiunilor, desprinde ego-ul de cea din urmă. Cele două atitudini coexistă, dar rezultatul depinde de puterile lor relative. „

(FREUD S. 1973)

1.3 Și apoi..

Succesorii lui Freud sunt de acord asupra multor puncte despre perversiune. O parte din pozițiile psihanalitice ulterioare sunt unite de conceptul operațional de „negare". Astfel, esențialul psihopatologiei comune are toate formele de perversiune și se centrează pe anxietatea de castrare : unii oameni, în loc de a depăși această anxietate în sexualitatea normală, sau de a dezvolta simptomele nevrotice, aranjează astfel; știind că femeia nu are penis, și totuși acționează ca și cum ar avea unul.

În plus, se dezvoltă conceptul de „structură perversă". Acest termen rezumă mai multe poziții teoretice, în general compatibile între ele. Această noțiune de structură psihopatologică este un pas important în evoluția clinică, precum și un concept fructuos în psihocriminologie. Dar este manipulat cu grijă, pentru a evita căderea într-o derivă în cazul în care structura va fi considerată o „boală” sau ceva constituțional și, prin urmare, este invariabilă.

Concepțiile din „structuralism"(Lacan) diferă de cele care vizează „stucturalismul” (Bergeret).

1.4 Perversiunea ca o structură

"Ce este perversiunea? Aceasta nu este doar o aberație față de criteriile sociale, o anomalie imorală; deși acest registru nu este absent, sau atipic comparativ criteriilor naturale, și anume că derogă mai mult sau mai puțin în scopul conjuncției sexuale de reproducere. Este un un altceva în structura sa proprie”.

(LACAN J. 1998, p. 246.)

Pentru Lacan, noțiunea de „structură” este imperativă. Astfel, nevroza, psihoza și perversiunea sunt caracterizabile ca structuri: acestea se referă la o ecuație fundamentală de dorință care le face ireductibile între ele. El nu și-a consacrat seminarul pe tema „structurii perverse", dar întreaga sa lucrare, reflectă această problematică, și va servi drept referință pentru psihanaliza clinică, și pentru a testa conceptele sale. Conceptele de narcisism și perversiune sunt inseparabile: intersubiectivă relația mama-copil este perversă și narcisistă. Acestă „mamă nemulțumită", cu nemulțumirea sa structurală, induce copilului o perversiune de care doar tatăl l-ar putea apăra. Această dorință a mamei, imposibil de îndeplinit, deoarece nu are și nu va avea vreodată un falus, trebuie înșelată. Se arată „spre mama lui ceea ce el [copilul] nu este, faptul că se construiește întreaga cale în jurul căreia eul are stabilitate".

(LACAN J. 1994.)

Obiectul dorinței este doar o iluzie, că erecția fetișului servește pentru a descoperi, în timp ce maschează absența sa, pe care o constituie. Eul, venind din această relație intersubiectivă, este format din iluzoriu și imaginar.

"Structura perversă” se înțelege începând cu complexul Oedip, pivot pentru concepția lacaniană a subiectului. Aceasta se caracterizează prin afirmarea și demonstrarea de către subiect, pentru care doar legea imperativă a dorinței sale este importantă, iar acesta are prioritate față de legea dorinței celuilalt. Legea există, deoarece perversul încalcă și se bucură de acest păcat. Această poziție de contestare, are în consecință, o divizare a eului, care permite coexistența a două reprezentări psihice contradictorii, funcționând fără influență reciprocă: lipsa și prezența falusului la femei.

Bazândune pe articolul lui Freud, Un copil este bătut, Lacan se ridică împotriva unei teorii care ar face perversiunea o simplă supraviețuire a unei pulsiuni parțiale ireductibile, „neelaborată de mecanismele oedipiene și nevrotice"; toată structura perversă, primitivă , „nu este concepută, nu este înțeleasă, nu se articulează doar de către și pentru un proces de organizare și articulare complexului Œdipe”

(LACAN J. 1994.)

Pentru Lacan și studenții săi, termenul de structură subliniază dincolo de practicile sexuale perverse, o articulare specifică a relației dorinței în triangularea Oedipiană. În structura perversă, triangularea nu se face: această relație este limitată la o „triadă imaginară mama-copil-falus” cu setul de renunțare a autorității paterne, probabil pentru Lacan, să aducă simbolic, adică atât „relație simbolică” și „ordinea simbolică".

Nici amenințarea castrarii paterne, nici identificarea paternă nu funcționează. Subiectul pervers nu poate să” se refere la Tată, ca agent de castrare și ca sprijin al legii” față de castrarea maternă."Refuzul” acestei legi, traducerea lacaniană a „negării” freudiene (Verleugnung) reglează structura perversă, ca și la Freud, de creștere și menținere a castrării.

Departe de ignorarea legii, perversul provoacă, pentru a substitui propria sa dorință.

Pentru Lacan, perversul se opune castrării, este o afacere care recunoaște lipsa structurală a obiectului dorinței, dar de asemenea, simultan, o față relevantă imaginarului, care afirmă existența acestui obiect pe care subiectul il pote dori doar. Aceasta este importanța acordată de pervers, fantasmei, și imaginarului în general, în detrimentul simbolic, care este sursa actului pervers și urmăririi plăcerii. Lacan face din refuzul castrării de fetiș, pivotul structurii perverse. Erecția fetișistă vine să mascheze realitatea insuportabilă a diferenței dintre sexe, în special, vine să refuse funcția semnificativă a penisului: fetișismul este „perversiunea perversiunii". Fetișul protejează, în plus, de psihoză, permițând perversului de a reconstrui, de asemenea, câmpul de iluzie, indispensabil construirii registrului simbolic.

Pe de altă parte, fetișul este capabil să includă obiectul drept cauză absolută a dorinței. În fetiș, spunând explicabil „văzând dincolo de aceasta, și pe bună dreptate! este penisul mamei falice” ce îngheață cursul memoriei, redus la o stare instantanee.Valorizarea imaginii este mucegaiul perversiunii. Pe lângă faptul văzut, privirea celuilalt joacă un rol esențial: este complice în ochii mamei, care este o momeală, privirea sa participând în crearea campului iluzoriu. După Lacan, mama este cea care induce perverversiunea fiului, ceea ce Freud deja a subliniat prin evocarea mamaei lui Leonardo da Vinci.

Spre deosebire, pentru Bergeret, nu există nici o structură perversă reală, doar structuri nevrotice și psihotice; stările limită ar fi doar o linie și nu prezintă toate caracteristicile unei structuri. Perversul ar fi o formă de dezvoltare a liniei de delimitare, printre altele, cum ar fi depresia, atacul de anxietate, și psihosomatica. Din punct de vedere structural, perversul evită să se confrunte cu ceea ce-l amenință cel mai mult, și anume, depresia narcisică. El nu evită psihoza care concentrează refuzul pe celălalt, în genul lui sexual, sau în alteritatea sa.

(BERGERET 2005.)

1.5 Mama perversului

Prin anii 1950, autorii americani, cum ar fi Gillespie, Bak, Greenacre sau francezi ca Nacht, Diatkine și Favreau1, avansează ideea că la perverși, anxietatea de castrare falică are o formă specială predeterminată de experiențele pregenitale. Mama viitorului pervers nu este prea seducatoare și excitantă, dar prea intruzivă în zonele erogene ale copilului, pe care le tratează ca o extensie a sa, răspunzând în mod eronat la aceste experiențe, astfel inducând angoase durabile de dezintegrare, fragmentare și o stabilitate insuficientă a imaginii corpului unificat. În același timp, tendințele sadice și de ură primară față de această mamă prea castratoare, asupra planurilor narcisiste și pulsionale, vor fi accentuate.

(BAK R.1970, n°2.

-NACHT S, DIATKINE R, FAVREAU J.1956, vol 20, n°4, p. 457-478.)

Conform acestei abordări, utilizarea compulsivă a plăcerii sexuale perverse este folosită în două scopuri:

pentru a consolida sentimentul de auto-existență, care lipsește: imutabilitatea scenariului erotic permite asigurarea stabilității și integrității imaginii corporale care a fost compromisă.

(ASCHE F. 1983, n°1, p. 396-402.)

Acest lucru permite sigilarea defectelor auto-erotice primare.

Trebuie ințeleaă necesitatea idealizării din toate puctele de vedere a mamei invazive si a puterii nelimitate, ca o proiecție a eului ideal, dar, de asemenea, ca o negare , un refuz al versantului său persecutor, și adresate lui. Acestă distrugere este scindată și deplasată către tată, care este apoi respins ca suport de identitate narcisică. Prin urmare, anxietatea de castrare, inerentă în descoperirea diferenței sexuale rămâne raportată la mamă ca instanță gardiană „falică", în care s-ar fi reflectat cu aceleași organe ca atare, dar în special în sensul controlului atotputernic, asupra corpului copilului și plăcerilor lui, caruia îi sunt fantasmatic împrumutate;

pentru a sigila toate rănile narcisice, trecute și prezente, care amenință în mod constant revărsarea ego-ului acestor subiecte. În final, perversiunile sexuale trebuie să funcționeze prin intermediul, dar mai ales dincolo de satisfacțiile erotice, de a afirma simultan posesia incestuoasă a mamei oedipiană și triumful asupra mamei castratoare pre-oedipiene.

(LUSSIER A. 1983,n°1,p.19-142.)

Tomassini leagă perversiunile de importanța anxietăți de separare și asupra tulburărilor de identificare primară.El a menționat că pervertirea provine dintr-o rezoluție defectă sau dintr-o incapacitate de elaborare, a proceselor de separare și de dezidentificare primară. Pentru el, lumea perversă ar fi dominată de figura mamei.

(TOMASSINI M, 1992, 61, p. 1541-1614.)

El reamintește poziția lui I și R Barande, care au avansat conceptul de „neotenie” până la punctul că, într-un joc de cuvinte, au declarat că noțiunea de Mamă-eliberatoare ar trebui să o înlocuiască pe cea de Tată-eliberator.

(BARANDE I, BARANDE R. 1987)

Pentru Dor, refuzul perversului pare să fie în primul rând din cauza problematicii dorinței mamei pentru tată, adică diferența dintre sexe; de asemenea, el e condamnat să sufere „chinurile ororilor castrării".

(DOR J. 1987.)

Obiectul, femeia de multe ori este minimalizată, umilită, supusă … Acest obiect ar reprezenta înasumabila castrare provocând oroare. La perverși, copilărie pare marcat de o mișcare dublă, interogarea seducției materne și certitudinea inutilă de intervenție simbolică paternă, mișcare care consolidează fantasma unei mame falice omnipotente.

Această idealizare a mamei falice cântărește asupra imaginii femeilor; femeia concretă poate reprezenta planul acestei mame falice idealizate, dar de asemenea și mama sexual periculoasă. Idealizarea poate ajuta la protecția de mamă ca obiect al dorinței: ea este apoi împodobită cu toate calitățile și reprezentată ca lipsită de orice dorință. În conformitate cu reprezentarea culturală, poate fi modelul ideal de femeie; obiectul la îndemană, imposibil și interzis. În schimb, femeia respingătoare și josnică, este reprezentată de prostituată, sau de vrăjitoare; această femeie reprezintă mama sexuală, tot mai periculosă că ar putea fi dorință și dorită în ochii tatălui. Perversul fuge sau agresează acest obiect respingător în scenarii respingătoare și / sau rafinate.

În mod similar, Aulagnier subliniază că confruntarea cu realitatea diferenței dintre sexe întoarce copilul, nu numai la castrarea fantasmatică, dar de asemenea, la pierderea iluziei de a fi singurul obiect al dorinței pentru mama lui.

Pentru autore, negarea sensului diferenței dintre sexe este strâns legată de negarea dorinței mamei pentru tată, pentru a elimina sentimentul de excludere și de neputință, pentru copil în etapa primitivă.

(AULAGNIER-SPAIRANI P. 1967, p.11-41)

Copilul idealizează obiectivele pulsionale pregenitale ca să mențină credința lui pe care o poate completa, în ciuda inferiorității sale genitale, mama sa, mai mult decât tatăl.

Numeroși psihanaliști împărtășesc acest punct de vedere. Cu toate acestea, statutul de reprezentare al tatălui este divergent. Lacanienii insistă pe încălcarea legii paterne care introduce castrarea simbolică și interzicerea incestului. Perverșii nu ignoră această lege, dar o provoacă. Potrivit Rosolato, actul pervers vizează uciderea fantasmei; „Tatăl idealizat” atotputernic să distrugă legea lui și să o înlocuiască cu propria sa dorință incestuoasă.

(ROSOLATO G 1967.)

Pentru alții dimpotrivă, mama pregenitală, ca Alter Ego asigură idealitatea proprie a subiectului, ea ar fi păstrat un rol prevalent în detrimentul tatălui. Astfel, valoarea acestora din urmă, așa cum al doilea purtător suportă identitatea genitală, nu a reușit să stabilească, din cauza atitudinii seducătoare a mamei care scurcircuitează interzicerea incestului. „Prin urmare, persoana mamei trebuie să rămână bogată intr-o perfecțiune absolută, și relația cu ea să se bazeze pe iluzia de completare reciprocă, lipsită de orice deteriorare agresivă, în timp ce distrugerea și defectele narcisiste sunt axate pe tată „.

(BOUCHET-KERVELLA D. 1996, p. 5-73.)

În loc de a desemna tatăl ca obiect al dorinței lui, această mamă castratoare a valorii sale erotice , deturnează în același timp copilul de el, ca referent falic-narcisic.

(CHASSEGUET-SMIRGEL J. 1973.)

Dar în cele din urmă, majoritatea autorilor resping ideea invocată de unii, acea că perversiunile ar putea fi reduse la o simplă „dublă tranzacție „ cu mama, și subliniază faptul că tatăl perversului, fiind în același timp negat cu înverșunare ca rival oedipian, nu este forclusă ca în psihoză, dar este încă prezentă în scenariile perverse; în timp ce o treime provoacă , tatăl rămâne „martorul anonim” imaginar.

În conformitate cu J. McDougall, atitudinea perversă ar putea fi inițiată de mamă atunci când încurajează copilul „să nege lumea genitală a tatălui în etapa primitivă.” În adolescenă, factorii externi, și separarea de părinți, poate acredita reprezentarea unei mame castratoare și a unui bărbat „soț simplu", returnând adolescentul într-o lume pregenitală în care regresia este mai bună decât anxietatea de castrare.

1.6 Legea

Aulagnier insistă, la fel ca și Lacan, cu privire la utilizarea unui legi, alta care distinge poziția perversă a poziției psihotice: „Negarea presupune că noi recunoaștem la alții, o poziție care reprezintă Legea, legislatorul, dar de asemenea, că nu instaurăm la un anumit loc pentru a o provoca, și pentru a face demonstrația că sistemul său este ridicol și nu funcționează. În acestă negare, mama este complice, ea este prima care neagă legea, prin demiterea tatălui din funcțiile sale simbolice, ea este cea care recunoaște dorința subiectului, în măsura în care iși oferă în mod direct, valoarea Legii „.

(AULAGNIER-SPAIRANI P. 1966, p. 53-90.)

Dor explică faptul că perversul urmărește să conteste implicațiile diferențelor de gen, mai ales ca o cauză semnificativă a dorinței. Astfel, încearcă să mențină în permanență provocarea unei posibile placeri pentru economia acestei cauze semnificative. Rezultatul este de a provoca Legea, de a o nega. Astfel, perverșii asigură că această lege există, că o poate întâlni. Păcatul este corelat negării. Legea care pe care o urmează perversul îi poruncește să caute plăcerea prin toate mijloacele, în conformitate cu maxima lui Lacan pregătită lui Sade:

"Am dreptul să mă bucur de corpul tau, voi spune celui de care îmi place, și acest drept, am să-l execut fără nici o limită, și nu mă opresc într-un capriciu al abuzurilor pe care le-am gustat ca să mă satisfac”

(LACAN J. 1966, p. 768-769.)

1.7 O soluție defensivă

Observațiile contemporane insistă asupra valorilor defensive ale perversiunilor sexuale, al căror scop principal este de a sigila stările psihice intolerabile legate de rănile narcisice. Aceste leziuni sunt uneori luate în considerare în ceea ce privește problematica oedipiană, uneori sub cea a experiențelor precoce pre-oedipiene.

Pentru J. MacDougall, perversiunea se situează pe un continuum între „polul de sexualitate arhaic, legat de homeostazia narcisistă și polul de sexualitate Oedip, legat de homeostazia libidinală"; soluția perversă permite menținerea acestor două homeostazii.

(MAC DOUGALL J. 1980.)

Având în vedere eșecul angoasei de castrare, scenariul pervers ar evita elaborarea poziției depresive și cea a descoperirii alterității. Perversul ar fi în căutarea unui obiect extern pentru a înlocui lipsa de care lumea sa internă este plină. Scenariul pervers ar servi pentru a controla amenințarea unui obiect periculos care ar trebui să fie controlat, în timp ce este păstrat. Acest scenariu ar fi o neutralizare a impulsurilor agresive, pentru a stabili o neo-sexualitate.

Pentru acest autor, „importanța și amploarea actului pervers va fi strâns legată de fragilitatea economiei sale psihice și greutatea pe care trebuie să o poarte acest act erotic.” Scenariul pervers este deci o „nouă realitate sexuală, o nouă scenă primară", și intriga se face în jurul temei de castrare, rolul partenerului este de a întruchipa imaginile idealizate prevăzute de ceea ce subiectul crede ce-i lipsește.

În spatele unei mame idealizate și un tată eliminat, obiectele interne clivate într-un mod patologic, unde bunul este în întregime de partea mamei, idealul falic inatacabil, și întregul rău din partea tatălui, dezaprobate și discreditate, se găsesc clivate și , mama extreme de periculoasă ca seducătoare și totuși imposibil să satisfacă, și o figură paternă idealizată. Prin crearea unei soluții erotice în exterior, pentru a depăși eșecul de simbolizare dând sensul său în scena primară, copilul în primejdie de adulți „rupe aderența lui maternă și triumfă asupra mamei internalizate". În reinventarea scenei primare, redistribuind rolurilor și jocând crearea sa pe o scenă în aer liber, perversul face o munca analogă de simbolizare asemenea viselor, cu un conținut manifest și un conținut latent.

(MAC DOUGALL J.)

"Sistem său sexual magic” îi permite să scape din amenințarea depresivă și din confuzia psihotică, pentu a-și menține un sentiment de identitate și de a controla anxietatea de castrare la o inversare de roluri.

E. Kestemberg descrie instaurarea unei relații fetișiste cu obiectul ca o apărare împotriva unei amenințări de anihilare, mai aproape de psihoză. Fetișizarea semnifică o incompletitudine a construcției narcisice, ca o „proiecție de un Eu hipertrofiat ținând locul” în măreția lui „ obiectului intern extravilan".

(KESTEMBERG E. 1966 p. 581-713.)

Pentru Kohut,scenariul pervers îi permite de a se reasigura asupra faptului de a fi în viață, pentru a se proteja împotriva depresiei, saturânduse de o dorință de încorporare, pentru a sigila defectele narcisice.În acest context,perversiunea ar avea mai multe funcții: de a stabili limitele eului, care permite controlul angoaselor scenei primitive,sigilarea defectele narcisiste.

1.8 O abordare estetică

Chasseguet-Smirgel, descrie angoasele de separare, văzând fragmentele, ascunse în spatele descrierii „patricentrice” a lui Freud: complexul Oedip, angoasa de castrare, vina inițială legată de paricid. In primă copilarie, fantasma penisului matern, a derivat din sân, substitute extern al uterului, avine să blocheze aceste angoase. Ele pun bazele perversiunii pe o idealizare analitică, rezultatul proiecției pe fecalele Eului ideal, moștenit de narcisismul primar. Rezultă iluzia că nu ar fi nici o diferență între sexe, sau diferențe între generații. Mama, care a ajutat la instaurarea acestui Eu ideal, fiind obiectul urii pentru această înșelăciune, din apropierea perversiunii, idealizare cu persecuția.

Pentru autoare, „perversiunea este unul dintre modurile principale prin care un subiect va căuta să facă imposibilul posibil", ceea ce reiese din legăturile strânse dintre perversiune, estetică și crearea iluziei unui falus, de artă. În perversiune, pulsiunile pregenitale nu pot nu au cedat la refulare, putând alimenta fluxul de sublimare. Cu toate acestea, iluzia artistică și cea a perversiunii diferă în mod semnificativ: artistul se oferă judecății altora, perversul o fură.

Sexualitatea pregenitală cu obiectele sale parțiale și zonele erogene, ar fi supuse pentru pervers, într-un proces de idealizare de „estetizare", frumos, lucios, al tinereții. Perioada pre-genitală va fi înconjurată de narcisism , permitând subiectului de a se convinge și a convinge pe alții că este egală și chiar superioară sexualității genitale ale tatălui. Chasseguet-Smirgel propune și completează compulsia sexuală a perversului cu o compulsie de idealizare.

1.8.1 Rolul celuilalt

Unii autori au dezvoltat notiunea de „cuplu pervers” sau „o treime complice".

Potrivit Clavreul, o treime este necesară ca partener consimțit victimei, dar și ca un martor al cărui complicitate este dobândit. Acestă complicitate este mai productivă din plăcerea care deviază partenerul din repere și limitele obișnuite.

În plus, privirea, de care a vorbit Lacan, distinge radical practica perversă, care necesită complicitatea celuilalt prin ochii lui, din fantasma perversă a nevrozei, care cere, pentru a se realiza „a se satisfice în solitudinea actului de masturbare", confruntându-se cu privirea celuilalt.

(CLAVREUL J. 1972, p. 91-126.)

1.8.2 Forma erotică a urii

R.J Stoller, prezintă actele sexuale perverse ca „formă erotică de urii", indicând prezența unei fantasme inconștientă de răzbunare, vizând transformarea traumatismelor de suferință, infantile în triumf din copilarie. Dar, explică el, „aceasta fantezie de a face rău nu aduce judecă existenței unei activități cu adevărat dăunătoare pentru alții"

(STOLLER RJ. 1978.)

Perversiunea este legată de o tulburare de identitate sexuală, adică dezvoltarea masculinității, rezultă trei forme de ostilitate:furia de a deveni abandonat de bunăstarea primordială (diata mama-copil) , teama de a nu fi capabil de a scăpa de influența mamei, precum și necesitatea de răzbunarea vis-à-vis de mama care a cauzat această situație. Pentru el, prima identificare umană ar fi feminină, identificarea masculină are loc într-o a doua etapă; omul va abandona poziția proto-feminină în momentul de separare-individualizare. Perversiunea va fi una dintre pericolele acestei faze.

Într-o perspectivă modernă, definește perversiune sexuală „nu de către părțile anatomice utilizate , nici de genul participanților sau de elementele teatrale estetice, mereu prezente, ci ca o soluție la eșecul posibilității intime cu o persoană , de teama de a cădea sub influența celuilalt „

(STOLLER R.1984, p. 147-171.)

Actul pervers este , după Stoller, practic un act de agresiune în care omul trebuie să posede și să distrugă mama, pentru a evita întoarcerea fuzională și pierderea identității sale de gen masculin. Comportamentul pervers ar fi ca un substitut pentru uciderea obiectului matern primar, într-o încercare de a se diferenția . Perversul se plasează, prin acțiunile sale, într-o poziție triumfală de caștigător „triumf iluzoriu repetat la infinit,” explică compulsia repetiției.

1.8.3 Comportamentele violente

Claude Balier, psihiatru și psihanalist francez, se bazează pe datele psihanalizei copilului și adolescentului, a dezvoltat o noua abordare psihanalitică a comportamentului violent. Pentru el, eșecul aderării la poziția depresivă este procesul central: el „se observă în comportamentul psihotic, stările limită și procesele patologice în relație cu clivajul sau expresia liberă a agresivității „

Acesta interpretează negarea ca o negare a vidului. Acest mecanism permite să trăiești la două niveluri contradictorii de ignorarea mutuală: un nivel la care subiectul acceptă să trăiască frustrările inerente în viața de zi cu zi și trăiește o viață bine adaptată mediului său; și un nivel în care intervine o anxietate de anihilare cu mecanismele sale defensive, care însoțește negarea realității.

El descrie, în clinica autorilor asupra agresiunii sexuale, o functionare psihică caracterizată prin mecanisme de apărare, cum ar fi clivajul Eului, negarea sau refuzul. Actul pervers reproduce scena primară, „pedofilul este atât mama incestuoasă, tatăl hoardei primare și copilul atotputernic” …, subiectul fiind „prins în flagrant , nu-l recunoaște. „

El se bazează pe Green și Kestemberg, invocând importanța dezobiectalizării, marcat printr-o inhibare a gandirii și a funcției de reprezentare cu diferențiere a imaginilor realizate, nu pe reprezentarea de sex, dar asupra dihotomiei bun-rău sau absența-excesul de prezență.

La rândul său, Ciavaldini consideră pasajul actului de agresiune sexual ca punctul culminant al experiențelor și deficit de apel la un tată structurat cu o incompletă tranziționalitate.

2. Homosexualitatea o perversiune?

Perversiunea sexuală reprezintă o conduită sexuală singular, in care partenerul nu este luat in considerare ca o persoana ci ca un obiect necesar satisfacerii sexuale si fata de care subiectul resimte o ostilitate mai mult sau mai putin constientizata.Termenul de perversiune sexuala este relative recent, fiind introdus la sfarsitul secolului trecut de Charcot si Magnan în lucrarea Inversarea simțului genital și perversiunile sexuale, în care se prezentau cazuri de perversiuni fetișiste. Comportamentele sexuale care se îndepărtează de la o normalitate general intuit creează și astăzi o mare problemă de definiție, aflată sub influente socioculturale.

Adesea oamnii cu parafilii au vieți nonsexuale convenționale, iar adesabilitatea lor la sexolog sau psihiatru este de obicei foarte mică. Comportamentul respectiv iese din anonimat doar când creează prejudicii altor persoane (așa cum se întâmplă in viol,pedofilie,sadism) sau subiectului însuși (în masochism, asfixiofilie sau asfixia autoerotică).

Dintr-o perspectivă psihopatologică, pentru a defini notiunea de perversiune sau parafilie, trebuie să facem referire la conceptul de identitate sexuală, bazat pe aspectele erotice si comportamentale ale indentității de gen, orientării și intenției.

Vorbim despre intenții erotice (atracții, fantasme, idei care generează excitație) și intenții sexuale (referitoare la comportament–ceea ce individul vrea să facă cu partenerul său, ceea ce vrea să i se facă de către parener în timpul actului sexual).

Intențiile normale care nu sunt conceptualizare ca atare de către persoanele neperverse, indică dorința de a coopera cu un partener pentru a-și crea plăcere reciproc, în mod mutual acceptabil. Intențiile anormale, care reprezintă o preocupare importantă pentru pervers, implica agresiune, victimizare și unilateralitate extremă.Sunt comportamente bizare, greu de acceptat și , din aceatsă cauză, greu de negociat cu un partener.Parafiliile sunt deci anormalități ale intenției.

(TUDOSE F/C,DOBRINICI L. 2011, p.569)

Din perspectva nosografică a psihanalistei Piera Aulagnier, stabilirea echilibrului și a organizării mentale presupune luarea în considerare a două axe: pe de o parte, măsura în care subiectul se află în contact cu el insuși si cu lumea. Din acest punct de vedere, pot exista trei posibilități de funcționare psihică-nevrotică, polimorfă și psihotică (1975,1979).

Figura paradigmatică a potențialului de funcționar polimorf ar fi perversiunea.

(BRÎNDUȘA O. 2012, p.123)

Din punct de vedere nosologic psihiatric, perversiunea se poate defini, conform DSM-IV, ca fantasme, impulsiuni sau comportamente sexuale recurente și intens excitante sexual, implicând fie obiecte nonumane, fie suferința propriei persoane sau a unui partener, fie copii sau parteneri care nu consimt la actul respectiv.

DSM-IV specifică noua categorii disgnostice; exhibiționis,voyeurism,sadism,masochism, pedofilie,fetișism, frotteurism, transvestism și parafiliile nespecificată în altă parte.

Cu toate că sunt atât de diferite in expresia lor comportamentală, parafiliile au cateva trăsături comune ce le caracterizează (Bonnet G.,1993):

prezența unui scenariu: înscrierea într-un ansamblu de elemente care i se ar individului indispensabile(prezența unui anume tip de persoană,într-un anumit loc,într-un anumit timp)

prezența unui impuls sau dorințe trăite ca irezistibile: acțiunea sub imperiul unui forțe interioare mai mult sau mai puțin controlate, căreia ulterior individul îi găsește o justificare de tipul nu puteam face altfel.

unilateralitatea:aspectul personal,vezi solitar, în măsura în care vizează plăcerea autoerotică,excluzând-o pe cea a partenerului

tendința la exclusivitate: la început necesare pentru a accede la plăcere, devin treptat suficiente în sine și pentru sine,excluzând orice forma de plăcere

tendința la repetare, stereotipie, ritualizare, dincolo de orice semnificație aparentă

includerea unei uri sau ostilități mai mult sau mai puțin conștiente, a unei dirințe de a face rău.

Din punct de vedere semiologic, este importantă diferențierea între perversiuni în sine și manifestări care se apropie de ele, fără ca subiectul respectv să poată fi considerat pervers.

Fantasmele perverse sunt puse în scenă de vise sau imagerii cu conținut pervers.

Există o relație intre tipul de fantasmă perversă și tipul de perversiune pe care o prezintă un individ, comportamentul pervers reprezentând exprimarea în acțiune a fantasmei.

Cu toate acestea în clinică se constată că persoane cu o viață sexuală normală pot avea fantasme perverse bine reprezentate, în timp ce persoanele perverse ajung să-și piardă capacitatea de fantasmare, absorbită de trecerea fantasmelor în acțiune. În general perversul, are o lume imginară săracă, visând puțn sau deloc, iar fantasmele sale sunt monotone și repetitive (Abraham G.,2001).

(TUDOSE F/C,DOBRINICI L. 2011, p.569)

Deoarece perversul consultă extrem de rar un sexolog, un psiholog sau un psihiatru din inițiativa sa proprie, situația cea mai frecventă în care el ajunge în fața specialistului este una medico-legală, datorită componentei agresive violente a comportamentului pervers. În astfel de cazuri, este de maximă importanță determinarea severității perversiunii.

Conform teoriilor freudiene, perversiunile, deși heterogene ca formă își au cauza în evitarea conflictului suscitat de diferența dintre sexe și de angoasa de castrare corespunzătoare, conflict evitat prin denegarea castrării.

Cum spune Freud că copilul este un pervers polimorf, ale cărui pulsiuni parțiale se vor integra la pubertate, sub influența complexului Oedip. În nevroză , de exemplu, aceste pulsiuni vor fi refulate, iar in psihoză, supuse mecanismului de forcludere, pentru ca mai apoi,să fie regăsite sub forma halucinațiilor.

În cazul perversinilor, mecanismul diferă, elementul central fiind denegarea, care furnizează s se manifestă sub forma unei revolte, triumf, asupra realității (interne sau externe). Totodată, datrită mecanismului de clivaj, este ca și cum subiectul ar recunoaște și , în același timp, nu ar recunoaște realitatea.

3. Deviații sexuale

Nevoia sexuală la oameni și la animale este exprimată în biologie prin impoteza unei „pulsiuni sexuale". Prin aceasta urnăm analogia cu pulsiunea îngerării de alimente, foamea. Denumirea corespunzătoare cuvântului „foame” lipsește din limbajul popular pentru sexualitate, știința folosind termenul de „libido".

Opinia populară iși formează reprezentări foarte stabile despre natura și proprietățile pulsiunii sexuale. Ea ar lipsi în copilărie, pentru a apărea în perioada și în legătură cu procesele de maturizare ale pubertăți, se manifestă prin fenomene de atracție irezistibilă pe care un sex le exercită asupra celuilalt, iar principalul scop al său ar fi unirea sexuală sau cel puțin anumite acte care se află pe calea către aceasta.

Putem avea însă toate motivele să vedem în aceste informații o imagine foarte infidelă a realității; dar prinvind.o mai pătrunzător, se dovedește abundentă în erori, inexactitudini și idei pripite

Aici Freud introduce doi termeni noi: dacă vom numi persoana care emană atracție sexuală, obiect sexual, actul către care pulsiunea împinge, scop sexual, atunci experiența potrivită din punct de vedere științific ne demonstrează numeroase devieri în privința ambelor, abiect sexual si scop sexual, a căror raport cu norma acceptată pretinde o investigare amănunțită.

3.1 Deviații legate de obiectul sexual

Discudând asupra teoriei populare despre pulsiunea sexuală, i-ar corespunde cel mai bine fabula poetică despre împărțirea omului în două părți–bărbat și femeie–care aspiră să se reunească prin iubire.

Surprinzător ar fi, să auzim că există bărbați pentru care obiectul sexual nu il reprezintă femeia, ci bărbatul, și femei pentru care obiectul sexual nu îl reprezintă bărbatul, ci femeia.

Aceste persoane, le numește Freud, persoane sexual contrare, sau mai bine invertite, iar fapta inversiune, sau homosexualitate in limbajul contemporan.

Numărul acestor persoane este foarte ridicat, cu toate că stabilirea certă a lui, este făcută cu dificultate.

3. 2 Inversiunea, sau (HOMOSEXUALITATEA)

3.2.1 Comportamentul invertiților

Persoanele respective se comportă complet diferit în funcție de diferitele orientări.

(a) Ele pot fi absolut invertite, adică obiectul lor sexual nu poate fi decât de același sex, în timp ce sexul opus nu este niciodată obiectul dorinței sexuale, ci îi lasă reci sau chiar le provoacă aversiune. În acest caz, dacă este vorba de bărbați, ei sunt, datorită acestei, incapabili de actul sexual normal, sau în realizarea acestui nu simt nici o plăcere.

(b) Ele sunt amfigen invertite (hermafroditi din punct de vedere psihosexual), adică, obiectul lor sexual poate la fel de bine să aparțină aceluiași sex ca și sexului opus; inversiunii îi lipsește deci caracterul de exclusivitate.

(c) Ele sunt ocazional invertite, adică în anumite condiții externe, dintre care cea mai importantă este inaccesibilitatea obiectului sexual normal și imitația, ei pot lua drept obiect sexual, o persoană de același sex și să resimtă satisfacție în actul sexual cu aceasta.

În afara de aceasta,invertiții/homosexualii anifestă un anume comportamentu variat în ceea ce priveste parerea lor despre caracterul particular al pulsiunii lor sexuale. Unii dintre ei, își acceptă inversiunea ca fiind de la sine ințeleasă, la fel cum normalul aceptă orientarea libidoului său, și susțin cu strașnicie eganitatea in drepturi a orientării lor cu cea normală.

Alții însă se revoltă împotriva realității inversiunii lor și o resimt ca pe o compulsie patologică. O asemena împotrivire, față de compulsia către homosexualitate poate crea condițiile ca individul să fie accesibil influenței sugestiei sau psihanalizei.

"Alte variații privesc raporturile temporale.Caracteristica inversiunii datează la individ dintotdeauna, atât cât își amintește, fie el a putut-o observa într-o anumită perioadă, înainte sau după pubertate. Caracteristica fie se menține întreaga viață, fie se emite temporar sau reprezintă un episod către dezvoltarea personală; totuși ea se poate manifesta abia târziu în viață, după o lungă perioadă de activitate sexuală normală. De asemena, s-a obserbat o oscilare periodică între obiectul sexual normal și cel invertit.Deosebit de interesante sunt cazurile în care libidoul se schimbă în sensul inversiunii, după ce a avut o experiență penibilă cu actul sexual normal"

(FREUD S. 2001.p. 39)

Seriile acestea de variații diferite pot coexista în general independent. În formele extreme putem admite aproape cu regularitate că homosexualitatea a existat din timpurii stravechi, și că persoanele se simt în acord cu particularitățile lor.

3.2.2 Teoria inversiunii

Inversarea a fost, în primul rând, considerată un semn înnăscut al unei degenerescențe nervoase. Aceasta se explică prin faptul că primii oameni la care medicii au observat inversiunea au fost nevroticii, sau cel puțin cei care aveau toate aparențele bolilor de nervi. Această teză conține două declarații care trebuie luate în considerare separat: inversiunea are semne congenitale, și degenerescență.

3.2.3.Degenerescența

Utilizarea fără discernământ a termenului de degenerescență, aici, ca și în altă parte, ridică obiecții. Acesta a fost folosit pentru orice caz de degenerare patologică a cărei etiologie nu este traumatică sau infecțioasă. Conform clasificării de degenerații făcută de către Magnan, a devenit posibilă folosirea termenului și in cazurile de funcționare perfectă a sistemului nervos. Care este atunci valoarea și noul conținut al acestei noțiuni de degenerare? Ar fi mai bine să nu vorbim de degenerare în următoarele cazuri:

1.Atunci cand nu există coexistența altor deviații

2.Când toate funcțiile și activitățile individuale nu au suferit schimbări serioase

Atunci cand invertiții nu sunt într-un sens de degenerare, acest lucru este evident dintr-un set de fapte.

1. Întâlnim inversarea la subiecți care nu prezintă alte abateri grave.

2. Le găsim la subiecți la care activitatea generala nu este afectată,și a căror dezvoltare morală și intelectuală poate ajunge la un grad ridicat.

3. Când privim problema dintr-o perspectivă mai generală ca clinicienii, întâlnim doua categorii de fapte care practic ne interzic a considera inversiunea ca un stigmat al degenerescenței.

a. nu trebuie să uităm că inversiunea a fost o pratică frecventă în Antichitate, o legătură importantă a popoarelor aflate la o perioadă destul de elevată a civilizării lor.

b. inversarea este extrem de răspândită printre triburile primitive și sălbatice, de vreme ce termenul de degenerare se aplică numai civilizațiilor avansate. ( I.Bloch)

Și chiar intre diferitele popoare civilizare ale Europei, clima și rasa avand o influență considerabilă asupra frecvenței inversiunii și desigur a atitudinii morale față de ea.

3.2.4 Caracterul congenital al inversiunii

S-a considerat inversiunea ca find congenitală doar la subiectii inversați absolut, și pentru a afirma acest lucru Freud se baza pe mărturiile pacienților inșiși, care pretindeau că nu ar fi cunoscut de-a lungul vieții lor, o altă orientare a pulsiunii lor sexuale. Dar faptul că există și alte două tipuri de inversiune, in special invertiții (homsexualii) ocazionali, se conciliază greu cu ipoteza unui caracter congenial inverit.

Acesta este , de asemenea și motivul pentru care susținătorii acestei ipoteze au tendința de a izola categoria de invertiți (homosexuali) absoluți, ceea ce ar conduce în a se renunța la o explicație generală și unica a homosexualității. Prin urmare, ar trebui să se admită că, într-un număr de cazuri, inversiunea are un caracter congenital, iar în alte cazuri originea sa este diferită.

Spre deosebire de acest punct de vedere, este una care face din inversiune un caracter dobândit a pulsiunii sexuale, pe baza următoarelor fapte.

1. putem regăsi printre invertiți, chiar și printre cei invertiți absolut, la începutul vieții lor , sentimentul că homosexualitatea este pur și simplu o extensie.

2. la alții, la fel de numeroase sunt ămprejurările favorabile sau nefavorabile care fixează mai devreme sau mai târziu inversiunea (legătura sau interacțiunea exclusivă cu persoane de același sex, în timpul războiului,timpul petrecut în închisoare,frica de pericolele care prezintă raportul între/cu hotereosexuali, statutul celibatar, impotența.etc)

3. Sugestia hipnotică poate scoate inversiunea, care ar fi destul de surprinzător dacă s-ar admite caracterul congenital.

Plasând aceste opinii, poate fi necesar să negăm existența unei inversiuni congenitale. Astfel putem zice (Havelock Ellis) la o examinare mai atentă a cazurilor, așa numite, inversiuni congenitale, va evidenția după toate probabilitățile, un eveniment deciziv avut loc în copilărie pe direcția libidoului, și care deși a dispărut din memoria conștientă poate fi amintită printr-o tehnică anumită. Pentru susținătorii unei astfel de concepții, inversiunea ar fi doar unul dintre multele variante ale pulsiunii sexuale, determinate de concursul circumstanțelor mediului exterior.

Aceste declarații par atât de plauzibile, încât ignoră acest fapt ușor de controlat: multi indivizi fiind, care au experimentat aceleași experiențe sexuale în tinerețe (seducția, onanismul reciproc) fără a deveni homosexuali după aceasta, sau cel puțin nu pentru o perioadă lungă de durată. Astfel, suntem conduși să presupunem că alternativa dintre caracterul congenital și cel dobândit, nu epuizează toate faptele sau nu se adaptează la diferite modalități de inversiune.

3.2.5 Cum explicam inversiunea

Să admitem că cele două teorii ar fi valabile, inversiunea fiind de natură congenitală sau dobândită, însă natura sa nu este explicată încă.

În conformitate cu prima ipoteză, se va clarifica că inversiunea este înnăscută, dacă nu este , să rămânem la explicația dură de a spune că o ființă aduce o unitate sexuală în formare, deja legată de un obiect sexual.

În al doilea caz, ipoteza ca inversiunea să fie dobândită, se pune întrebarea dacă diferitele influențe accidentale sunt suficiente pentru a explica caracterul dobândit, fără necesitatea de a implica dispoziția individuală, care după cum știm, este aproape imposibil.

4. Perversiuni sexuale sau perversiuni morale

De ani de zile, termenul de sadism descrie comportamentul celui care a ajuns la orgasm prin provocarea suferinței celuilalt, mai mult sau mai puțin prin cruzime.

Masochismul a avut o semnificație simetrică, referindune aici la durere. Expresiile masochiste morale, și sadismul moral există, dar au fost metaforic exprimate, moral luând sensul de ireal.

Freud inversează treptat importanța între cele două: sadismul real, fiind în cele din urmă rar, devine secundar și periferic în favoarea sadismului moral. Conductele pierd treptat din importanța lor, precum și noțiunea de perversiune vine treptat să desemneze nu numai un comportament eficient, dar și un tip de evoluție libidinală, pierde interesul având la bază cunoștința dacă activitatea sexuală reală se întâmplă într-un fel sau altul.

4.1 Sadismul

Sadismul corespunde acelor acte, de multe ori ritualizate, vizând durere și/sau umilire, văzând distrugerea „obiectului” pentru a obține satisfacție sexuală. Aceasta se observă în unele acte perverse, dar și în fantezii. O numeroasă varietate de sadism sunt descrise, de la crimă și viol la piscături de sfarcuri,de fese, prin tortură, lanțuri, arsuri …

Conduitele simbolice relevante „sadismului moral” pot fi asimilate de sadism: acestea sunt observate subiecților deținători ai autorității, educaționali, profesionali, de asistență medicală … care vor primi plăcere din efecte neplăcute ale puterii lor, ca, de exemplu, retragerea plăcerilormasurilor de constrângere.

Sadicul moral, ar avea ca scop de a simți o satisfacție morală de umilitoare și abuzat într-un mod impulsiv.

Bucuria perversului sadic desființează diferența, se reduce toate diferențierile, ființe, idei, zone erogene ale corpului, părti ale corpului, care au particule omogene, care au fost sustrase foarte specific. Plăcerea mare legată de transgresiune este susținută de fantasma de reduce obiectul la un excrement utilizabil pentru propria plăcere. Ideea de alteritate și diferență, ca de sexe și generații pun bazele realității, negării, și denegării.

În sadism, stăpânirea, dominarea violentă a obiectului sexual, după cum reiese din durerea și umilința provocată, aduce sadicului o plăcere narcisică considerabilă în măsura în care iși manifestă puterea. Există, de altfel, o rețea de sârmă ghimpată strâns, între pulsiunea distructivă și pulsiunea sexuală, care pare să se sprijine reciproc pentru a-și atinge obiectivele respective, și anume distrugerea și plăcerea sexuală, două scopuri care se reîntâlnesc de satisfacție narcisică produsă.

Dimensiunea patologică a sadismului s-ar situa la nivelul unei răni narcisice nedepășită. Subiectul va fi obligat să umple acest gol continuu printr-o activitate de violență și pedeapsă, inclusiv plăcerea sexuală poate fi mai bun martor.

4.2 Masochismul

Termenul de masochism este un neologism creat de Krafft-Ebing cu referire la scriitorul Sacher-Masoch. (În Venus blană (1870), Sacher-Masoch a descris obtinerea placerii sexuale, căutând propria supunere dureroasă și umilitoare.)

Masochismul erogen se manifestă prin căutarea durerii fizice, umilire, printr-o atitudine servilă de supunere, însoțită de pedepse corporale. Umilirea pune în valoare autopedepsire, ținând la adăpost angoasa de castrare cu care se confruntă ,înfruntand dorința nerecunoscută de a lua locul tatălui. Durerea îndurată ar fi pentru a potoli setea Supraeului, care, în acest caz, ar fi o formă de autoritate maternă falică , mai mult decât paternal oedipian.

Acestă „fecalizare” a Eului ar fi inversul unui orgoniu infantile disproporționat și disprețuit de alții, inclusiv tortura sadică și depravarea. Adevărata provocator al masochistului este de-a îndoi sadicul care-i provoacă suferință. Durerea va fi în slujba individuației, folosind mecanismul arhaic de „consolidare” de sine, de reconstrucție de sine „masochismul erogen are o funcție de reconstrucție: recuperarea integrării narcisice".

Ceea ce se numește aici masochism erogen pare să corespundă cu ceea ce Freud a numit masochismul feminin pe care-l consideraa pervers. La rândul său, Krafft-Ebing a observat că masochistul reprezintp o exagerare morbidă a sexualității feminine la bărbați.

Pentru psihanaliză, masochismul infantile vizează umilirea și dominarea cealuilalt. Sub acțiunea de refulare, el dispare și dă naștere la fantasme. Astfel contribuie la formularea a ceea ce Freud a numit „fantasmă fundamentală” în Un copil este bătut.

Perversiune masochistă este o modalitate de a scăpa de castrare. Este ca și cum copilul bătut își reprezintă subiectul și pe el care-l bate , tatăl (sau mama falică arhaică), a cărui autoritate este frica în acelați timp cu dorința. A fi bătut corespunde cu a fi iubit de părintele idealizat și temut. În acest sens, perversiunea masochistă se bazează pe mecanismele obișnuite ale perversiunilor sexuale: fixare și regresie la fazele pregenitale. În plus, pasivitatea, nevoia de supunere și dependență, sau chiar pedeapsă, a masochistului, caracterizează viața sexuală infantile.

Masochism moral reflectă necesitatea de a se plânge, sentimentul constant de suferință, de necesitatea de a se pune în situații de eșec profesional. Uneori, după un eșec reînvie angoasa de castrare să determine subiectul într-o atitudine morală masochistă. Gustul eșecului vine din teama de castrare după complexul Oedip. Dar din mica copilarie, frustrările afective reale sau trăite în mod greșit ar fi condus la agresiune față de părinți, că subiectul adult, le va întoarce împotriva lui. Laforgue a introdus termenul de „nevroză de eșec", care corespunde în parte la aceste subiecte care „eșuează înaintea succesului” descrise de Freud. Masochismul moral ar rezulta din supunerea față de propriul nostru Supraeu, el nu ar acționa mai mult, aici ca perversiune.

Ca Freud, care a descris un masochism primar non pervers, Edmund Bergler, psihanalistul austriac de origine, care a emigrat în Statele Unite, descrie un masochism oral, mecanism la bază, după el, întâlnit la cele mai multe nevroze. El se opune , masochismului psihic masochismului pervers. „Cel din urmă reflectă o plăcere patologică – plăcere constient demonstrată – care este simțită de perverși când sunt bătuți, călcați în picioare, torturați. […]

În masochismul psihic durerea este conștient respinsă, și, astfel, evitată. „

(BERGLER E.1976, p. 28.)

Acest masochism ar fi legat de plăcerea inconștientă care vine din auto-pedepsire. „Masochismul psihic este agresiune care nu și-a găsit sfârșitul său natural; această agresiune este contracarată de sentimentul de vinovăție, și în al doilea rând libidinalizată. Clinic masochiștii psihici ar fi în căutarea „plăcerii” libidinale în negare, umilință și înfrângere. Prin urmare, obiectivul libidinal vizibile clinic, este obiectivul de agresiune pe care îl putem deduce genetic, sunt confundate. „

(BERGLER E. 1976, p. 30.)

Există o bucurie masochistă legată de refuz. Acești oameni urmăresc în viață să fie respinși.

În masochism, dimensiunea narcisistă poate fi explicată începând cu Bergler care numește „prana narcisistă de pasivitate” orice agresiune sau chiar orice aport extern (de exemplu, ca cel de a fi alăptați), se resimțită de copil ca o încălcare a fanteziei sale narcisice. Experiențele neplăcute sunt apoi repetate active pentru a repara această infracțiune în fantezia lui de atotputernicie. Prin această experiență masochistă de repetiție, se construiește astfel o încercare, reînnoită în mod constant, pentru a controla neplăcerea narcisică și de a o transforma în plăcere.

4.2.1 Distincție între sadism și masochism

Deleuze propune o analiză în relația dintre sadism și masochism din studiul textelor sale Sade și Masoch. Acesta subliniază o diferență între „apatia sadică", cu o denunțare a oricărui sentiment, și „masochist rece” ca refuz al senzualității. În sadism, el observă o negare a mamai și o inflație a tatălui, cu participarea Supraeului și mecanismului de identificare.

În timp ce pentru masochism, el evocă „negarea mamei” și anihilarea tatălui, cu participarea Eului și idealizare. Fetișul ar aparține celui de-al doilea și distorsionat sadismului, asa ca ar fi esențial în masochism. În cele din urmă, masochismul propriu sadismului și sadismul propriu masochismului nu s-ar combina: sadicul se bazează pe instituțiile sociale, în timp ce masochistul ar folosi contractul particular. El concluzionează că sadismul și masochismul posedă caracteristici psihopatologice diferite, făcându-le perversiuni cu mai multe opoziții decât apropieri.

4.3 Alte tipuri de perversiuni

4.3.1 Fetișismul

Fetișismul necesită prezența și utilizarea unui obiect fizic ca o condiție de satisfacție și plăcere. El se poate baza pe un obiect al realității (o haină …), de asemenea și o parte a corpului, cum ar fi părul sau picioarele. Acest obiect,asociat unui partener de sex, dezvoltă o valoare erotică excepțională . Fetișismul poate fi o perversiune izolată sau o componentă a altei perversiuni, ca în masochism, de exemplu. Rosolato descrie fetișul ca un „penis anal", ținând cont de economia anală, marcată de inversabilitate și reversibilitatea.

Greenacre descrie fetișul din punct de vedere narcisist, ca o tulburare de identificare sexuală precoce. Ea subliniază rolul unei modificări în constituirea imaginii corpului în raport cu hrănirea copilului, care determină o fluctuație în percepția marimii corporale și de tensiune intra-corporală. Ea insistă, în plus, cu privire la dificultățile de individualizare din care procede fetișul, în sus procesului tranzițional.

Stoller considerat fetișurile,evidențiind practica larg răspândită, în sensul foarte condensat de simboluri, pentru a ascunde o dinamică ostilă inconștientă. Deși fetișismul este, din nou, descris aproape exclusiv la barbați, unele femei descriu conduite fetișiste pentru a accesa plăcerea.

Bonnet constată că nu există temei pentru a distinge între fetișul masculin și cel feminin : el sugerează în acelați loc al obiectului, se mobilizează toate tendințele sexuale în raport cu celălalt , referindu-se la Tatăl idealizat . Pentru unii autori ,cleptomania are valoare, la femei, echivalentul fetișismului.

4.3.2 Voyeurismul

Voyeurismul este de a-i spiona pe alții, de multe ori fără știrea lor, în intimitatea lor, a se vedea ceea ce nu arată, cum ar fi sexul, defecarea, urinarea, toaleta, dezbracarea … Deși societatea modernă stimulează componenta voyeuristică a fiecăruia, existența unui perversiune nu se referă numai la ispitele și trivializarea unor scene.

Voyeur este acela care fabrică un anumit dispozitiv prin care își însușește, pentru a se bucura de ea, imaginea altora în situații legate de sexualitate. Plăcerea de a vedea, de mult condamnată de moralitate, este un element esențial al sexualității, precum și preliminară. Dar în pervertirea voyeuristă, plăcerea este cea a unei pulsiuni parțiale, a se vedea, în cazul în care subiectul a rămas fixat și care vine să-și reprezinte întreaga sexualitate. Cu toate acestea, captarea imaginii celuilalt prin privire, participă de asemenea cu fetișism, (primind plăcere dintr-o zonă sau o anumită scenă), cu sadism (agresiune resimțită de cel care se simte observat în intimitate sa), cu masochism (plăcerea de a fi văzut , în timp ce se vede cu consecințe judiciare sau morale).

Voyeuristul este în cele din urmă,puțin studiat, și explicațiile psihopatologice diferă:

Freud a studiat pulsiunea de a viziona mai mult decât perversiunea în sine;

La rândul său, Lacan a stabilit o relație cu fetișismul, mai târziu studiat de Rosolato. Apoi Lacan a pus accentual pe două roluri a privirii în voyeurism: de a vedea obiectul în absența sa, și de-a vedea voyantul.

4.3.3 Exhibiționismul

Exhibiționismul este actul repetat de a expune organele genitale la străini în locuri publice, fără a dori sau a solicita un contact mai apropiat. Excitarea sexuală la momentul exhibiției este adesea urmată de masturbare. Scenariul se repetă: subiectul reproduce ritualic aceleași fapte cu același victimă sau cu aceeași categorie de victime. Actul vine să sublieze o stare de anxietate și de multe ori urmată de o perioadă de luptă împotriva necesității de a se arăta ; poate fi urmată de un puternic sentiment de vinovăție. Acești subiecți au o personalitate marcată de timiditate, indoială de sine, introspecție, și printr-o pasivitate în relațiile intersubiective și sociale. După ce a explicat exhibitionismul ca o transformare a obiectului și scopului pulsiunii dintr-o poziție voyeuristă primară, Freud a explicat din poziția narcisistă primară, apoi arată că exhibiționismul este o reafirmare falică împotriva angoasei de castrare. Victima va fi utilizată pentru a menține siguranța de a fi în posesia falus.

La rândul său, Lacan introduce dimensiunea celuilat, „adevăratul scop al dorinței este altul, la fel de forțat dincolo de implicarea sa în scenă. Nu este doar victima, care este interesată de exhibitionism, victim este, în conformitate cu un alt privitor „.

(LACAN J. 1973, p. 166.)

Un exhibitionist poate prezenta diferite tipuri de plăcere: autoerotică, masochistă, luând riscul de a fi pedepsit; dar, de asemenea sadic, nu este un voyeur care încearcă să arate că ar fi situația prea simplă, darîn statele cuiva el fortează , în ciuda lui însuși, pentru a deveni voyeur reușind să excite curiozitatea sa, sau cel puțin de a obține complicitate lui.

Unii autori au descris exhibiționiștii „psihici", subiecți care primesc plăcere șocând interlocutorii lor povestinf obscenități sau prin apeluri telefonice anonime.

Termenul exhibitionism este uneori folosit de extindere, în situații mai lumești, la limita de decență sau moralei societății. Dar acest lucru nu presupune perversiune, care, se caracterizează prin fixitatea conduitei și a plăcerii de provoca ceva celuilalt.

4.3.4 Travestismul

Travestismul este purtarea hainelor de sex opus, și nu devine perversiune până subiectul primește plăcerea sexuală în cazul în care poartă aceste haine.

Pentru Havelock Ellis, transvestismul este o formă de homosexualitate cel puțin, joc de exhibiții care evită relație fizică homosexual.

Fenichel consideră că travestismul combină manevrele defensive ale fetișismului cu cele ale homosexualității. Acesta din urmă rezolvă dragoste aposesivă pe care o simte pentru mama lui, prin identificarea cu ea, în timp ce fetișul nu ar fi acceptat absența unui penis la femei. Potrivit lui, travestiții reprezintă întotdeauna, în fantasmele sale femeia dotată cu un penis, pentru a potoli setea de angoasa lui castrarea; mai mult de atât, el însuși se va identifica cu această femeie falică.

Stoller propune de-a distinge travestismul,care consist în a purta haine de sex opus, numai în contextul actului sexual și, prin urmare, se încadrează la perversiune, deghizarea, care presupune aceeași practică fără context sexual obligatoriu și este regăsită acolo, la persoane de diferite structuri.

La rândul său, Rosolato distinge trei forme de transvestism:

-transvestism heterosexual, asemanatoare cu fetișismul, de multe ori intermitent, înălțător și limitat la sfera sexuală,

-transvestismul exhibiționist unde accentul este pus pe spectacol, spectacol public grandios, necesitatea de a controla și domina identificarea cu mama falică;

-travestismul homosexual se întâlnește la prostituate masculine și a căror minim aspect are exces de feminitate.

Pentru J. MacDougall, travestiții homosexuali „vor să se amestece în identitatea mamei sale și va juca, alunecând în pielea ei prin purtarea de îmbrăcăminte femeiești. El va organiza fantasma care atrage la sine tatăl falic, îndeplinind dubla sa dorința. „

La rândul său, Bonnet subliniază necesitatea de a distinge între homosexualitate și transvestism, cei mai mulți travestiți nu sunt gay homosexuali, și contrar opiniei populare, comportamentul homosexual care constă în îmbrăcarea hainelor de femeie sunt relativ rare.

Pentru alții, transvestismul consideră identificarea primară în care travestitul „vrea” să fie atât de sex masculin și feminin, cu atributele și competențele celor două sexe. Exercitarea este sprijinită pe negarea diferenței sexuale. Aceasta ar adăuga o identificare secundară, unde travestiții „aleg” aspectul vizual de sex opus lui, obicei permițând „inversiunea".

4.3.5 Pedofilia

Etimologic, pedofilia este atracția erotică pentru copii. Acest termen se referă la categoria de abuzuri sexuale asupra copiilor, de la acte de cruzime asupra tinerilor ,victime ale incestului, prin povești de familii anomice, fără de lege, în cazul în care oricine poate avea sex cu toată lumea .

Se pot distinge două grupuri de pedofili:

Cei ce agresează copiii abuziv, criminali, a căror distrugere nu este

întotdeauna de natură sexuală, dar sub impulsurile de moarte dezobiectalizate ;

Pedofilii „gentili” cu copiii, aproape matern seducători, printre care pot fi menționate lipsa de maturizare sexuală, sub depresie narcisică și care stau la baza atașamentul față de experiențe sexuale din copilărie.

Pedofilia este un comportament pervers ce constituie deturnare, dar mulți autori au arătat că toate pedofili nu sunt perverse, în sensul structurii, conduitele pedofiliei fiind găsite la pacienții nevrotici sau psihotici. Frecvent, se observă o patologie narcisistă care stă la baza tulburarii pedofilice. Bouchet-Kervella a studiat comportamentele pedofilice desfășurate în psihopatologia freudiană. Ea a descris procesele psihice diferențiind conduitele cele mai mortale pentru copii (desfășurarea actului), conduite pedofilice efectuate sub perversiunea sexuală erotică (trecerea la act).

Trecerea la act se regăsește în perversiuni sexuale erotice, cu apărări bazate pe utilizarea de erotism. Autoarea speculează traume din copilarie specifice suferite de pedofil, rezultând în alegerea copilului ca obiect erotic.

Subiectului ar fi avut în copilaria primară, o pierdere prea bruscă sau prea timpurie schimburi primare senzuale și narcisice cu mama. În plus, s-ar simți să fi devenit secundar nedorit pentru cuplul parental. Acest tip de subiect este în pericol de colaps depresiv, scăderea stimei de sine și reprezentarea identității în caz de eșec relațional. El este într-o căutare permanentă pentru relații afective și erotice ca un suport vital de sentiment al existenței. Există un clivaj intern al Eului, oscilând între negare și recunoașterea suferinței narcisiste și depresive. În cazul unei personalități perverse, există o investiție a copilului erotic și narcisist, obiect-fetiș. Uneori investițiile copilului depășește realizarea simplă orgasmică; conținea o relație emoțională, foarte idealizată, care va fi stabilită, pentru a repara în imaginație, deficitul libidinal a mediul familial primar.

In contrast, utilizarea actului se regăsește în perversiunea narcisică a cărei apărare se bazează pe recurgerea la distructivitate. Subiectul ar fi suferit de deficiențe emoționale și narcisiste majore, la ănceputul vieții, cu sentimentul de a fi fost întotdeauna un copil nedorit. El prezintă frecvent spaimele cumplite de anihilare, de intruziune, confuzie subiect/obiect în relațiile cu ceilalți. Modelul relațional este slab, bazat pe o dominație de natură defensivă. Există un clivaj primar radical tăind Eul, urme traumatice ce nu pot fi reprezentate, cu o negare masivă afectelor de primejdie. Reprezentarea identității se bazează pe un Ego ideal de putere falic-narcisică.

Autorul găsește în perversul pedofil seducția incestuoasă și relația fetișistă reciprocă, menținută în mod activ de către mama, care tinde să denigreze tatăl în funcția sa de partener, pentru a desemna copilul ca un mai bun compliment decât el, în dublul plan erotic și narcisic. Cade, în paralel, în aceste subiecte, discontinuitate excesivă și / sau lipsa de intimitate fizică și psihologică cu mama lor, asociată cu o respingere de către cuplul parental, de multe ori concretizată de separări lungi. În alte cazuri, copilul, perversul pedofil se simte jenat, nedorit.

Bonnet a izolat în pedofilie, o formă de supra-investiție a afectului care contrastă cu aspectul rece si distant a acestui subiect. Ceea ce este supra-investit este „afectul-obiect", care afectează obiectul în sine, copilul fuzionează cu aceasta. Cea din urmă exercită o atracție de pedofilie deoarece concentrează pe el o puterea emoțională , sinonimă cu o lume de tandrețe. Multe studii confirmă faptul că acești subiecți repetată actele sau atitudinile emoționale în care ei sunt, copii, victime: erau „obiecte-copii", cufundat în emoția pe care o trezește la adulți, pentru a umple lipsa sa, singurătatea , depresia.

4.4 Narcisismul

În 1898, Havelock Ellis face referire la mitul lui Narcis,despre femeia prinsă de propria imagine în oglindă. Apoi Pavel NACKE, psihiatru german și criminalist, în 1899 folosește termenul de „narcisism” pentru „desemnarea comportamentului prin care un individ, își tratează propriul corp într-un mod similar cu cel pe care îl păstrează, de obicei, corpul ca un obiect sexual: adică, cum l-am privi, mangaindul, lingușindu-l și confruntându-l ca un bun sexual, atingănd prin acestă metodă, o satisfacție completă „.

(FREUD S. 1969)

Această descriere face referire directă la perversiune. Freud împrumută atunci acest termen pe care găsim, în 1910, într-o notă la a treia ediție în Trei eseuri, apoi rafinează treptat la teoriile sale ale narcisismului. Acest termen a fost apoi extins în psihanaliză, la iubirea de sine, în general, stima de sine, organizarea personalității, până la punctul că nu există o definiție clară.

Narcisismul apare uneori ca un destin pulsional cu retragerea libidinală a Sinelui, uneori, ca o trasatura de personalitate, în special în organizațiile narcisice, uneori ca un mecanism psihopatologic cu regresie și fixația care se găsește în perversiune. Dar narcisismul, este în primul rând o axă în jurul căreia se va structura psihicului pe tot parcursul vieții, marcând atât patologicul cât și clinicul normal.

4.4.1 Seducția narcisică

Seductia este un fenomen universal, atât la nevrotici cât și la psihotici. Viata sexuala este legată de dorința de cealălalt, când părintii au început o seducție temperată, cea din psihicul copilului.

Cu toate acestea, în seducția narcisică, intensitatea este mult mai puternică și de un caracter narcisist, nu sexual: are ca o primă etapă pe care Racamier a numit-o „spălare a creierului", care poate dura pe parcursul mai multor ani și aduce victima să fie descalificată, confuză în sentimente și gândurile sale, a doua etapă,fiind mai violentă. Pentru el, calea seductiei narcisice este la fel de complexă ca și cea de seducție sexuală: funcția seducției narcisice este de a atrage parteneri din afara căilor obiectale. Este o apărare împotriva pulsiunilor obiectale precum și dorințele și angoasele,care se atașează. Din perspectivă psihogenetică, originea seducției narcisice este în relația mamei cu copilul , inițiativă ce se întoarce de la mamă.

Racamier descrie un model de seductie narcisică unde unisonul narcisic mamă-copil formează o „galaxie” găzduită de forțe centripete care acționează ca o „para-excitație” împotriva stimulilor externi și care predetermină potențialul viitorului „Eu” individual.

O seducție narcisică bine temperată, contribuie astfel la construireacarcisică a individului. Dar intensitatea seducției narcisiste materne poate permite mamei să economisească complexul Oedip, din ambivalență și din sentimentul de pierdere, separare și deposedarea pe care el o provoacă evoluția copilului spre independență. Îndeplinește omnipotența sa cu negarea originii bisexualității copilului, și menține obiectul sedus, copilul, într-o lume închisă, un impas fantasmatic și un climat incestuos.

Incestuos este neologismul propus de Racamier, care relevă o atmosferă de familie, în care incestul nu este acționat sexual, dar în cazul în care stârnește sub forme echivalente cu complicitatea nesănătoasă în aproapierea aspectului ambiguu și încărcat de atitudini echivoce, aluzii întâmplătoare, de aluzii sexuale.

Copilul este „sedus” devreme și „adultizat” prea devreme, provocând în el atașamente libidinale pregenitale, deci, adultului îi va fi dificil să anuleze, cu riscul de a reproduce faptul că el a fost un obiect. Acești copii pot fi martori la viața sexuală a părinților, exhibiționism a acestora din urmă fiind raționalizate printr-o atitudine de libertate sexuală.

Racamier consideră sursele inconstiente ale perversiunii narcisice că sunt „parțial instinctuale „în sensul pulsiunilor parțiale, dar de asemenea, în sensul de origine incomplet pulsională „copilul sedus narcisic va deveni sau va rămân ca un organ al mamei."

În seducția narcisică, sensibilitate maternă este deviată și în serviciul proprietății „seducție narcisică este pentru mama de a-i face copilului lucrul lui, instrumentul său, proprietatea sa.” Într-o configurație oedipiană obișnuită, afecțiunea parentală este un o simplă inhibițiede scop, care anticipează o sexualitate pe care copilul o va trăi intr-o zi cu un alt obiect. Interzicerea incestului permite sensibilitatea, pentru că se oprește sexualitatea directă cu părinții, și desemnează obiecte sexuale alternative.

În schimb, seducție narcisică deviază treimea și previne dezvoltarea complexului Oedip și a viații fantasmatice, pentru dezvoltarea unui mod de gândire imagistic (în care o imagine maternă falică domină funcționarea mentală) în favoarea afirmării narcisice de completitudine și omnipotență. Incestul menține confuzia între generații și între sexe, demonstrând importanța unei părți a psihicului numită de Recamier „Antoedip” care se alcătuiețte din ambele „ante” (înainte) și „anti” (contra ). Seducția narcisică are în sfârșit o negare a sexualității; acesta este un narcisism antisexual unde faptul de a aparține cuiva, ca o formă de deținere, inlocuieste relația sexuală.

4.4.2 Perversiunea narcisică

Perversiunea narcisică este o „perversiune nesexuală,dar morală; și nu erotică, dar narcisică".

(RACAMIER PC. Le génie des origines. Psychanalyse et psychoses. Paris : Payot, 1992. p,288)

Acest concept este uneori interpretat ca un echivalent al perversiunii morale, a perversiunii de caracter sau a perversității, dar se pare că acest lucru nu este intenția lui Racamier, pe când el a formulat acest termen.

Pentru el „perversul narcisic este un narcisic care nu intenționează să datoreze nimănui nimic […] și este un pervers în care intenționează să fie plătit de alții prețul de mărire narcisică și a imunității conflictuale pe care le pretinde „.

Acestă perversiune constă în „înclinația activă a subiectului pentru a hrăni propriul narcisism în detrimentul altuia” „perversul narcisic se pune în valoare în detrimentul altuia"

Pervertirea narcisist constituie, pentru Racamier, o patologie de carcter, o „caracteristică perversă", care are scopul de a scuti subiectul de un conflict intern, pentru a masca percepția profunzimii propriilor defecte narcisice, și cultivând un anumit conflict cu altele; este pentru subiect pentru a se valoriza prin atacarea Eului celuilalt și se bucurându-se de înfrângerea lui. Cel mai important lucru este de a găzdui cel puțin posibil suferința personală. Pentru un pervers narcisic, celălalt are valoarea unei „ustensile” alternativă, atâta timp cât realitatea intimă și dorințele proprii nu sunt recunoscute, acesta este un „obiect non-obiect.”

Perversul narcisic nu arată nici recunoaștere, nici gratitudine față de alții și nu se pot identifica cu ele. El nu simte nici o vină, răul este banal. Scopul său este utilizarea resurselor altuia, de de care are nevoie , de abilitățile altuia, el ar dori să se hrănească cu vitalitatea sa, cu entuziasmul său. Deci relația obiectală este o relație obiect, relație extrem dezumanizată: obiectul este redus la un echivalent de fetiș pentru a utiliza un obiect material.

5. Cadrul de cercetare

În acest studiu, am folosit drept instrument de cercetare interviul, inspirat din Ghidul de evaluare Lazarus, Anamneză clinică. Selectând întrebări foarte relevante, cum ar fi cele de identificare, familie, copilarie ca într-un final să existe întrebări din viața sexuală și din practicile sexuale.

În acest studiu au fost implicați 5 subiecți, dintre care doar 4 au fost deschiși pentru asemenea interviu.

Interviurile s-au desfășurat într-o cameră albă cu fotolii, față în față. Ele au fost inregistrate pe reportofon, asigurând subiecților încrederea necesară, că acele inregistrări vor fi sterse imediat după ce rescriu interviul.

Subiectul 1

Subiectul este un bărbat, homosexual, cu vârsta de 34 de ani, de profesie farmacist, aflat într-un post de conducere, având 3-4 subordonați,având o familie completă, mamă, tată și o soră mai mică cu câțiva ani. La întrebarea , dacă s-a gandit vreodată să mergă într-o terapie, răspunsul subiectului a fost, că da, însă nu a găsit un moment potrivit, și plus la aceasta nu s-a simtit în siguranță. Întrebându-l desprepărinți, și despre relașiile cu ei, subiectul a răspuns:

“Mama anul acesta, 2015 împlinește 60 de ani, peste o lună, adică în iunie, despre tată , aici este o nebuloasă, nu sunt sigur daca este 2006 sau 2007, nu reușes să rețin, este un aspect pe care nu reușesc să mi-l clarific, nu reulesc ră rețin anu, știu data a murit pe 1 decembrie, dar nu știu anul, e trecut pe piatra funerară dar nu pot să-l rețin.

Copilăria mea a fost prin anii 80, familia mea lucre în ture, maicămea făcea naveta la 30 km de casă, pleca dimineața la 05 si venea dupa-amiază la 16, în principiu pe mine și pe sora mea ne-a crescut, impropiu spus, străbunica din parte mamei, venea dimineața, ne făcea micul dejun, ne trezea, ne îmbrăca, eu la școală, sora mea la grădi, și pe cand veneam acasă, mâncarea era gata. Bunicile noastre nu au fost extraordinare, stateau aproape de casa noastra, însă ambele bunici, efectiv, preferau nepoții din partea cealaltă a familiei, nepoții surorilor lui maiămea, erau și primii născuți și deci erau nepțiipreferați. Între părinți și bunici era o relație rece.”

S-a desprins de familie la varsta de 20 de ani, în momentul în care a mers la facultate la Cluj, știe de două certuri ale părinților, singurele existate vreodată, care i-au fost povestite, el nu-și amintește de vreo ceartă.

La întrebarea despre personalitatea tatălui, a răsuns că a fost un tip foarte calculat, conservator, dar extrem de inteligent, protector ca părinte, nu s-a simțit niciodată neglijat, spune că a avut niște părinți extraordinari. Descurcăreț, după ce și-a pierdut un loc de muncă s-a apucat de o altă școală la 40 de ani, ca sa poată să-și găsească un loc de muncă în alt domeniu. Un om foarte ambițios.

Spune că a fost present în copilăria sa, vacanțele lor au fost petrecute în familie, mergeau cu cortul, la pescuit. Își amintește că mergeau la pescuit, împreună cu tatăl, nu-i place pescuitul, I se pare o activitate extreme de plictisitoare, dar el făcea plajă. Îi plăcea să meargă după ciuperci cu el prin pădure, să facă focul, cu el stătea când se strica motorul la mașină, era curios să vadă cum îl repara. Un moment monumental, în care i-a dat clasă, a fost în mometnul în care le-a spus părinților despre orientarea sa sexuală, la varsta de 21 de ani, că este gay, statăl a avut o reacție de închidere, nu a zis absolut nimic,nu i-a reproșat nimic, în schimb a simțit o racire bruscă, a ieșit și s-a plimbat câteva ore, mama a fost cea care a discutat despre aceasta, a avut o reație normală, i-a spus că te iubesc pentru orice ar fi, totul este sp aibă grijă de el, să nu sufere în societate din cauza asta, ea se gândea la lucruri pragmatic. Zice că a fost dur, pentru că avea un scop atunci, și trebuia să fie o modalitate mai directă.Scopul lui a fost să fie dat afară din casă. Voia ca ei să-l dea afară din casă, deoarece în acel moment ei ar fi cei vinovați, și automat dacă la un moment dat am relua legaturile, i-ar fi avut la mână. Eram un mic șantajist. Însă nu s-a întâmplat așa, pe moment a fost foarte ok, și eram ofticat și supărat că nu s-a întâmplat ce plănuia, însă privind înapoi , I se pare că așa a fost cel mai bine. Relația cu mama a fost și este una foarte deschisă, a fost un moment, cans s-a inchis în ea,și anume când a decetat tatăl, el atunci nu a putut să-l plângă deoarece era preocupat de mamă, să fie ea bine. Abia după aceasta a reușit să-și facă doliul.

A fost pedepsit o de două ori, când era mic, din motiv că si-a spart sora capul, pedeapsa a fost interdicția de-a ieși din casa 2 zile, și o a doua când a primit 2 curele peste fund, din partea tatălui. I-a parut rău tatălui deoarece dupa aceasta l-a vazut cum plângea.

Nu a crescut într-un cadru violent, sau agresiv. Era o atmosferă calmă și înțelegătoare în familie. S-a simțit mereu protejat de părinți, mai exact de mamă, care era foarte atentă cu el și cu educația sa.

Plecând la facultate, a lucrat în timpul facultății într-o cafenea, și avea o relație sexuală cu patronal acelei cafenele. Stăteau impreună și nu depindea de părinți. Îi plăcea să fie liber.

Și-a început viața sexuală cu un partener, pe la 12 ani ,cînd era în clasa a 6-a, un coleg, si apoi au mai fost și alții. A avut o iubită după aceasta,cu care a întreținut acte sexuale însă îi place mai mult cu un bărbat. I se pare mai incitant și special. A fost implicat în mai multe relații, prima a fost cu un partener pasiv, el fiind partenerul active, însă fără știrea iubitului avea alți parteneri activi, cu ei el fiind doar pasiv, îi plăcea să știe că îi are la îndemână ,asta era motivul pentru care avea mai multi, cand avea nevoie să sîntrețină un act sexual, să știe că nu va fi refuzat. Căutarea asta a început după o perioadă de raceală cu partenerul, și anume după ce el a preluat rolul patern în relație, a început să-l formeze ca om, să investească in el, I se părea că e responsabilitatea lui să aibe grijă de el. Îi plăcea să se vada cu alți bărbați paralel, spontan, fără obligații, „pur și simplu, te întâlnești, faci sex și mergi mai departe” o lipsă de responsabilități, fără consecințe, fără obligații.

Un eveniment important de specificat este atunci, cand în facultate fiind într-un mediu negativ cu prieteni homosexuali,a început să consume droguri, această vreme nu a durat prea mult, până la momentul în care la o petrecere unde s-a consumat mult alcool, a mărit doza de pastille, nu-și amintește nimic, doar cănd s-a trezit acasa în pat, fiind cu unul din prieteni, dezbrăcați amandoi, trezindu-se ,a mers la bucătărie găsindul pe alt prieten din gașca de atunci dezbrăcat și el, întins pe jos, fiind plin de spermă. L-a speriat faptul că nu și-a putut aminti nimic din ce s-a petrecut, nici cum a ajuns acasă.

Acela a fost momentul de trezire în care a încheiat consumul de droguri, și a schimbat cercul de prieteni.

Pe parcurs îi plăcea să caute sau să vâneze bărbați heterosexuali și să întrețină relații intime cu aceștia, să fie folosit și lovit.

Un alt eveniment pe care l-a povestit subiectul, s-a întâmplat de curând, aproximativ, cu cateva luni înainte de momentul interviului, un moment nesigur și tensionat la job, în care fiind pe rețelele de socializare gay, a găsit un bărbat de vreo 36 de ani, spune el, pe care l-a informat că este un partener submisiv si că i-ar plăcea ca el să fie dominant cu el. Persoana era una necunoscută, neimportantă, și cel mai interesant, nu voia sa știe nimic de el, doar să joace acele roluri.

Interacțiunea s-a limitat doar la conversații agresive și dominante din partea respectivului bărbat. Era o conversație în care se foloseau cuvinte de umilire, stăpân-sclav.

Urma să meargă la o petrecere doar pentru bărbați homosexuali, în altă țară, unde exită un local spațios cu 3 etaje, primele două etaje sunt pentru dans iar la ultimul este o cameră întunecată, cu mici luminițe în colț, care-ti permit să vezi doar umbre, nu și fața oamenilor, o cameră cu labirinturi, unde oamenii întrețin relații sexuale. Subiectul le numea orgii sexuale.

Informând respectivul partener de discuții, de intenția sa, acesta i-a ordonat să meargp acolo, să întrețină relații sexuale cu un numar căt mai mare de partenri. I-a ales și ținuta în care să meargă acolo, de fiecare dată subiectul spunandu-I „iti multumesc stăpânul meu”.

Se simțea extreme de bine fiind în rolul de sclav. Acela pe care ar trebui să-l aibe și la respective petrecere.

Mergând acolo, subiectul a întreținut relații sexuale, cu un numar de peste 43 de parteneri într-o singură noapte, cu aproximativ 24-26 dintre ei el a fost cel pasiv, deci a avut loc o penetrare continuă, spune subiectul. Se simțea un sclav, umilit, și folosit de toți, și asta îl excita cel mai mult. La întrebarea , dacă nu simțea disconfort fizic în timpul acelor acte sexuale nenumărate, a răspuns că nu-l interesa, umilița și sentimental de a fi folosit erau mult prea puternice și plăcute.

Era conștient de ce se întâmplă, nu a consumat nici un drog, doar alcool, și acelea în cantități minore. S-a oprit în momentul în care a fost bruscat și lovit la buza, de unul din parteneri care îl penetra oral, a simțit că s-a produs o rană în partea interioară,și în acel moment respectivul partener a ejaculat în cavitatea bucală, speriindu-se și conștientizînd riscul, s-a oprit din a mai face asta. Faptul că avea o rană si s-a întâmplat , ce s-a întâmplat a fost ca o trezire la realitate.

Exact ca în evenimentul cu excesul de droguri din facultate.

Spune că a mai fost la acele petreceri, mergea în acele „darck rooms”, se vedea poate cu un partener, pentru un singur act sexual, însă niciodată nu a simțit să facă asemenea activități până în momentul în care i s-a dictat să o facă. Avea un partener cu care se vedea la fiecare eveniment, cu el s-a întâmplat ca să întrețină un act sexual în pubic, într-o noapte. Dar acestea au fost singurele

A fost extrem de nemulțumit de el, după eveniment și după acea“trezire”, nu a mai vorbit cu respectivul „stăpân” , reacționând tranșant la acele conversații de pe site-urile de socializare gay. Momentan este într-o relație de o lună, cu un alt bărbat, de care este îndrăgostit, și căruia încă nu i-a impărtăit din plăcerile lui din timpul actului sexual. Și îi este frică să o facă, riscând poate sa-l piardă.

Subiectul 2

Al doilea subiect , Subiectul B, este un bărbat , de 43 de ani, homosexual în prezent, bisexual pana la 39 de ani, de profesie profesor, lucrând în ultimii 16 ani în creație publicitară. Provine dintr-o familie de muncitori, tatăl este vitreg, el fiind un copil din flori, nu și-a cunoscut tatăl biologic niciodată. A fost crescut mai mult de bunica din partea mamei, pana la 11 ani, dupa aceasta pana la vârsta de 18 ani, a locuit cu părinții și cu frații lui, frați de mamă, o soră și doi frați mai mici. Întrebând subiectul despre părinți (mamă, tată, frați) însistând pe imaginea reprezentativă a tatălui,a personalității acestuia, subiectul B, a repetat întrebarea, neîntelegând ce ar trebui să răspundă, apoi subliniind că , mai întai de toate este soțul mamei mele, până la vârsta de vreo 20 de ani l-a perceput ca atare, pentru că a fost crescut, spune subiectul (prost, foarte prost, am fost crescut ca să-l urăsc), influențat fiind de familia mamei, montându-l de mic copil să-l urască, urmând consecințe nefaste asupra întregii familii. Toți au avut de suferit de pe urma acelui comportament.

Din nou, ma întreabă dacă să-l descrie fizic, sau psihologic, singur continuând descrierea: este un tip care în esență este foarte cald și bun, părinții rămânând împreună de 40 și ceva de ani. Acei 18 ani, în care a stat acasă, a fost una tensionată, tatăl fiind agresiv, violent cu mama sa, nerezistând la ura și apăsarea din partea familiei mamei, consuma alcool, astfel venind acasă manifesta un comportament violent, de bătaie, față de mama. Spune că are fondul unui om bun, cald, primitor, însa primii 18 ani , în care Subiectul B, a stat acasă, prevala atitudinea agresivă a tatălui, nedorită. Spune că nu s-a indentificat cu acel tată agresiv. Mai specifică, faptul că până la vartsa de 18 ani, tatăl este agresorul, după ce-a plecat de acasă acest tată ar fi un tată ideal, el înțelegând presiunile, și nedreptatea familiei mamei. Despre mamă, spune că este femeia căsătorită , mai mult sau mai puțin din interes, ținand cont că avea un copil din flori. o femeie care a îndurat o viață nefericită, a acceptat abuzurile unui soț devent agresiv din cauza băuturii, sacrificându-se pentru copii. Femeia care a îndurat ca să-și crească copii, având, spune Domnul B, „această greutate, un copil din flori, eu sunt copilul din flori, primul născut". Mama a fost mereu supraprotectivă cu el, spune că „probabil sunt pentru mama mea, fructul unei pasiuni și a unei iubiri, pe care ea n-a putut să o ducă mai departe, atunci eu i-am rămas din acea poveste". Nu a simțit mare diferență între iubirea dată copiilor, insă a avut o feblețe pentru copilul din flori. Toată lumea simțea, și în plus, el era cel care se simțea mai special, frații din partea mamei, erau foarte atenți cu el, foarte grijulii. El fiind copilul care i-a adus cele ami multe satisfacții și bucurii, în sensul că a fost un copil cuminte, a învățat foarte bine, toată familia mandrindu-se cu el. Și din acest motiv poate, mama era foarte protictivă, și grijulie, ceilalți copii avându-l și pe tată.

Chiar dacă în familie exista violență și agresiune, aceata era îndreptă doar către mamă, el nu a avut parte de vreo pedeapsă mai deosibită pe care să și-o amintească. în schimb, frații lui, erau des bătuți. Fiind un copil cuminte, nu a ieșit din cuvantul părinților, și avea grijă de frați.

Își amintește că erau momente că nu mai rezista tensiunii agresive din casă, și o dată s-a gandit să fugă de acasă, însă s-a gandit că o să fie prins. A existat la un moment dat un plan suicidar, în urma unei experiențe neplăcute de ordin erotic, s-a întâmplat cănd era în cămin, la facultate, s-a sărutat cu un coleg, Domnul B, fiind într-o relație cu o fată, a fost amenințat că o să-i spună iubitei,colegilor..El speriindu-se s-a gândit să-și facă un plan de suicid, și mai exact acesta să se întâmple acasă la părinți, însă mergând acasă la părinți, a mers la biserică în scopul unei spovedanii, sau discuții mai exact avute cu un preot, în care i-a explicat, sau sugerat mai mult, despre ce era vorba, acesta încurajândul, și îndepărtândul de acel gand al sinuciderii. Plus, mergând la țară la părinți , a discutat o mătușă, povestindu-i în mare parte despre situația în care se află, aceasta i-a ridicat moralul, spunându-i că orice s-ar întâmpla, trebuie să se bucure de viață. După aceasta, prinzând curaj, s-a întors la București, spunându-i iubitei ce s-a întâmplat. Spaima era cea care l-a făcut să se gandească la posibilitatea de suicid.

Încă de mic fiind, atragea privirea la zona din dreptul slițului, la bărbați. Fiind curios, și dorind organul masculin, penisul. Prima experiență erotică a fost pe la varsta de 12 ani, cu unul din verișorii lui , fiind mai mic decât el cu vreo doi ani,însă era atrs de el, pentru că acela era dezvoltat precoce, avand un organ de marime imensă,asemeneaa unui matur, și aceasta l-a atras. Nu știau atunci de penetrare, sau de sarut, însă a avut loc masturbarea reciprocă.

După câțiva ani, el împreună cu alți colegi, au organizat o înțâlnire de grup, la el acasă, în timp ce părinții erau pelecați la film, invitând una din fetele din oraș, care era cunoscută ca fiind „curva” găștii. Atunci, spune Domnul B, a avut primul contact sexual adevărat, implicțnd și penetrare, cu acea fată. Spre deosebire de evenimentul petrecut, lui i-a rămas atracția față de organul masculin, și desigur atracție față de bărbați.

Pe parcursul anilor de liceu, au mai avut loc diverse interacțiuni erotice cu colegii, prietenii din gașcă.

Un aveniment important pe care și-l amintește subiectul, ese petrece în primii ani de facultate, mergând în tren spre București, a urcat un domn, vecin din blocul în care locuiau părinții, observându-l de mic, ca fiind un domn foarte elegant, și foarte atent cu vestimentația sa, căsătorit, având vreo 60 de ani, însă arăta foarte bine pentru că avea grijă de el. S-a așezat lângă el in compartiment. Atunci , spune subiectul, a înțeles că este momentul în care ar putea să-l provoace seductiv pe acel domn.

Și-a aruncat pe el o vestă în așa fel ca o parte din hană să ajungă și pe piciorul victimei. El atingând piciorul lui de piciorul domnului de 60 de ani. Fiind întuneric în compartiment, și-a permis să ajungă cu mâna pe picior, și să atingă prin pantaloniorganul acestuia, aflat în erecție. S-a rificat si l-a asteptat la baie, unde a intreținut o activitate sexuală orală cu domnul de 60 de ani. Spune că s-a simțit împlinit, deoarece de mult îl vânase. și că niciodată nu a găsit un moment oportun să inițieze activitatea de suducție ca să ajungă la act propriu-zis, ceea ce atunci în tren s-a produs.

Un indiciu important, este că Domnul B, de-a lungul copilariei, se simțea atras de mai toți bărbații pe care-i înțâlnea, mai puțin de tatăl vitreg, și de cei doi frați ai mamei.

În copilărie își alegea partenrii (din colegii de gașcă) cu care să întrețină acte erotice, după cât de mare și dezvoltat, i se părea că au organul sexual. La întrebarea, de unde știa cum arată un organ masculin dezvoltat, spune că nu știe. Însă are o amintire vagă, de atunci când era foarte mic, că l-ar fi văzut pe tatăl lui vitreg, dezbrăcat în fața lui. Acesta având organul sexual la vedere.

După facultate a avut relații cu fete care implicau și relații sexuale. Însă după o vreme, plictisindu-se reintra în lumea gay,ca să întrețină relații intime cu diverși bărbați. Fiind sincer cu partenerele, le-a mărturisit că îi plac mai mult bărbații și că nu se vede cu o femeie pe viitor. Abandona relațiile cu femei și își făcea de cap cu diverse persone de sex masculin.

Intrând în mai multe relații cu bărbați, până la varsta de 38 de ani, relații în care el își asuma rolul de protector, rol patern, chiar dacă partenerul era de-o vârstă cu el sau chiar mai mare. Din nou, abandona relațiile din motiv că are nevoie dschimbare, nefiind satisfăcut sexual. Partenerii fiind pasivi, la un moment dat el simțea nevoia de a fi și el pasiv, ei neputând să-i susțină cerința, pleca la vânătoare. Chiar dacă, credea că nu mai ismte atracție față de femei, la 39 de ani se întâmplă ceva foarte ciudat cu el, și mai exact, se îndrăgostește de o femeie cam de o vârstă cu el, cu care întreține si relații intime însă relația devine atât de sinceră și deschisă, că Domnul B, îi povestește și se confesează, povestindu-i toată viața lui. Femeia iubită devenind practic un terapeut pentru el. Ușor această relație se transformă n una de prietenie. Fiecare întânire fiind asemănătoare cu o ședință de terapie. Aceastp femeie, i-a deveni mentor, schimbândui-i multe obiceiuri, contribuind la dezvoltarea lui personală, i-a deturnat valorile greșite, arătându-i o perspectivă nouă asupra vieții. După aceasta, din nou s-a întors în lumea gay, căutând o relație cu un bărbat matur, cu care să poată construi ceva de durată. Momentan Domnul B, este într-o relație omogenă, plăcută, și coezivă, cu un domn, cu 2 ani mai mare ca el, fiind perfectă cam un 1 an și jumate, după începând să se plictiseacă din nou. Mai exact, elementul declanșator acestei stări de repulsie, a fost un act sexual, mai puțin igienic, spunându-i partenerului, de-a lungul timpul că pentru el este extrem de importantă igiena personală.

Oricum momentan se simteoblicat să stea în această relație din motiv că partenerul îl susține financiar, el fiind într-o perioadă mai grea cu jobul.

După incidentul igienic, Domnul B, a început din nou să socializele cu alte persoane de gen masculin, chiar să întrețină și relații intime , ceea ce în timpul relației de pană acum nu și-a permis să facă, nici măcar nu s-a gândit la ideea de-a-și înșela partenerul. Acum spune că nu-l interesează, face ceea ce simte, și timpul o să-i arate ce decizie să ia.

Subiectul 3

Subiectul numărul 3, Subiect M, este un bărbat, de 37 de ani, homosexual în prezent, lucrează într-un post managerial de conducere într-o companie de creație. S-a dovedit foarte deschis să răspundă la întrebări și să vorbească deschis despre orice subiect legat de el și de viața lui personală.

Părinții au lucrat în aviație, este singurul copil, crescut de la 4 luni de bunica și bunicul din partea mamei, la țară, unde locuia într-o casă cu străbunicii, părinții bunicii. Părinții fiind foarte ocupați, fiind nevoiți să plece din țară în deplasări îi trimiteau pachet lunar, cateva bunătăți.

În clasa a 4-a, pentru un an de zile, s-a mutat cu părinții la oraș, unde i-a fost foarte greu să se adapteze, era mereu în conflict cu mama, și nu se întelegea cu tata. Dar din cauză că tatăl era bolnav, avea ciroză, tatăl împreună cu mama au plecat în străinătate pentru analize, pe el lăsândul din nou la bunici, părinții mamei. Mergea în vizite la ei pentru câteva luni, apoi se întorcea din nou la țară. În scurt timp, tatăl a decedat, mama fiind nevoită să se întoarcă acasă, să facă toate demersurile funebre necesare. În același an, decedează străbunicii, și bunicul Domnului M. El rămânând cu bunica, și cu mama, care a cheltuit mulți bani, pentru inmormântare, și plus la aceasta bunicii din partea tatălui i-au cerut bani pentru diverse cheltuieli ipotetice, făcute de ei la înmormântare. Bunica și cu Dnul M, pentru a putea fi economi, a trebuit să se mute la oraș, împreună cu mama. După câteva luni, află că rudele din partea tatălui, vrea să-l răpească de la mama sa. Subiect despre care Dnul M, nu știe prea multe, dar își amintește discuții. Spune că nu i-a plăcut niciodată pe bunicii și rudele din partea tatălui, erau oameni răi, și bolnavi de cap.

Pe mamă o descrie ca fiind o persoană impulsivă, neavând răbdare cu el cănd era mic, dar o apreciază pentru că ea îi voia binele, ca să poată să se descurce în viață de unul singur.

După câțiva ani, mama a trebuit să plece într-o deplasare de 6 luni în altă țară, și apoi întprcându-se a decis să plece în străinătate, în țara unde a decedat tatăl deoarece acolo ar putea să câștige mai mulți bani ca să poată să întrețină familia.

După vreo 2 ani de stat acolo, mama s-a întors în țară. locuind împreună cu bunica, toți trei.

Din anul doi de facultate s-a angajat, lucrând foarte mult, și dedicându-se job-ului.

În relație cu fetele, era timid, prima relație sexuală având-o la 19 ani, intrând într-o relație cu colegă de facultate. Până la vârsta de 30 ani a fost implicat in 3 relații , dintre care ultima a durat 8 ani, find o relație satisfăcătoare la început, desfuncșonală după primii ani, însă nelocuind împreună, fiecare cu părinții, având un job, au reușit să se înțeleagă în puținul timp petrecut împreună. În familia prietenei lui, era mereu o tensiune si o violență, părinții fetei mereu se certau, și la un moment dat din relația lor, ea, iubita lui, a început să devina lafel de certăreață, antisociabilă uneori, depresivă..și cu momente de gelozie. Acestea împreună și alte evenimente petrecute , au făcut ca relația dintre cei doi să nu mai dureze mult.

Prima lui experiență erotico-sexuală, s-a produs la 30 de ani, după căteva luni de la despărțirea de fosta iubită. Și anume, într-o seară , în tramvai, a fost agățat de un bărbat cam de varsta lui, care a coborât după el, abordându-l, au deschis o conversatie. ca într-un final să se plimbe în parc, și la un moment dat să se sărute. Dnul M, spune că i-a plăcut acea primă experiență, excitându-se. După o vreme de câteva luni, din nou s-a întâlnit cu acel bărbat, de data aceasta a avut loc un act sexual incomplet, fără penetrare, doar o activitate orală reciprocă. Nu îi venea să creadă că ar face așa ceva, dar pentru moment s-a simțit bine, și i-a plăcut. După acel moment, nu s-a mai văzut cu respectivul domn, dar când avea timp, căuta să socializele pe site-uri de socializare gay.

S-a mai văzut cu unele persoane foarte rar, dar fiind foarte discret, nu și-a permis să facă prea multe lucruri.

Plecănd într-o vacanță, cam la varsta de 34 de ani, într-o țară tropicală, a cunoscut un tip, de o vârstă cu Dnul M, cu care pentru prima dată în viața lui a fost pasiv, și pentru prima dată a avut orgasm. Dacă până atunci era el persoana activă în actul sexual, de atunci este partenerul pasiv. Spune că este atras de femei, și în momentul masturbării vizualizează imagini porno, cu femei. Dar îi place mai mult cu bărbați.

Nu a vorbit niciodată cu mama lui despre așa ceva, dar nici nu simte nevoia să-i spună. Momentan este nu caută nimic special, nu-și dorește nici o relație, deoarece toate pe care le-a avut, a fost dezamăgit.Și mai completează, că este o persoană foarte pretenșioasă, și nu are mulți priteni adevărați. Nu s-a acceptat încă așa cum este, deoarece la jobul pe care-l are, ar fi o problemă, pentru căobervă cum sunt oamnii judecați, dacă își afirmă orientarea sexuală. Și i se pare că e doar o chestiune de timp, dar nu se simte foarte deranjat, trăiește momentul.

Subiectul 4

Domnul X, este un bărbat bisexual, cu vârsta de 28 de ani, lucrează în domeniul muzicii, și este foarte atent cu imaginea pe care o proiectează publicului. nu a fost foarte deschis să vorbească despre familia sa, însă provine dintr-o familie de oameni simpli, din unele comparații pe care le făcea am înteles că nu este și nici nu a fost într-o relație plăcută cu familia.

Cazul lui este mai scurt decât celelalte, cu greu ajungând să vorbească despre el.

Dar sunt cateva lucruri importante pe care aș vrea să le scriu.

Își amintește că pe la varsta de 12 ani, când se întorcea de la școală cu busul, era foarte mare aglomerația, și lângă el, era un domn de vreo 40 ani , cum își aminteste Dnul X, și cum se mișca el, l-a atins peste pantaloni în zona organului sexual, și că s-a jenat foarte tare, nu a îndrăznit să ridice ochi și să-și ceară scuze, dar a pus mana pe bara. La scurt timp, acest domn de 40 de ani, s-a apropiat mai mult , în așa fel ca mana baiatului să atingă din nou pantalonii, de această dată, să atingă chiar organul sexual în erecție. Nu a luat mana de pe bara, și a continuat să o țină acolo. La stația când a trebuit să coboare, domnul de 40 de ani, a coborât din urma lui, și l-a abordat în discuție, fiind foarte plăcut, și atent cu victima. Își amintește că era un bărbat mare, înalt și atletic. Acest detaliu o sa-l primesc mai tarziu.

Ademenit cu vorbe frumoase și seductive, posibil, victima a însoțit acest domn, la el acasă. Spune că nu-și amintește cum a ajuns, dar își amintește că a fost torturat și violat de acesta cateva ore în continuu, fiind foarte atent și gentil, dar în același timp insistent.

Își amintește că s-a simtit atât de rău, și cu asta nu vrea să mai continuie povestea amintirii.

Dar Dnul X, aduce conversația în prezent, vorbind despre modul în care îi place să întrețină actele sexuale, și anume, mi-a povestit scurt, o întâlnire, în care a invitat un băiat la el acasă, cunoscându-l pe internet, și o dată ce a întrat în casă acel băiat de vreo 19 ani, Domnul X, a intrat într-un rol de dominant, fiind foarte josnic, vorbind cu silă despre invitat, și despre modul cum arată, și că este un nimeni. I-a dictat să se dezbrace, înjosind invitatul, cu diverse vorbe murdare, ca apoi, să-l agreseze penetrându-l fără să anunte, provocându-i acestuia durere. Spune că „savurează acel moment, în care-l tine de după spate, și intra direct, din prima, simțind cum îi provoacă durere partenerului de act sexual” mai spune că ar avea un organ destul de mare, și îi place să pună partenerul în așa poziție incomodă, ca să se intre tot,și celălalt, să nu poată face nimic, zbătindu-se și plângând.

Sunt momente cu alții pe care-i scuipă, și-i face cârpe. Redau exact cuvintele pe care le folosește Subiectul 4.

A mai specificat, și faptul că după finalizarea actului, a avut cateva replici josnice pe care i le-a zis, și în acel moment, invitatul l-a privit cu atâta ură și zice, că i se părea că îl va lovi, însă nu a îndrăznit. Nu se simte foarte confortabil să vorbească despre acestea, dar primește plăcere, în unele momente, când reproduce replicile folosite. În rest are o viață normală, foarte activă sexual, cu femei,cu care nu vrea, sau nu-și permite să facă asemenea lucruri. Uneori îi mai place să se vadă și cu baieți tineri, de 18, 19 ani . Spune că nu s-ar risca să se vadă cu băieți mai mici de 18, pentru că îi este frică.

Concluzii

Putem să presupunem că perversiunile au existat dintotdeauna, dar nu au fost abordate decât în secolul al 19-lea, până ca medicii vremurilor să introducă adecvat acest concept în contextul schimbărilor societale, politice și juridice.

La acea vreme, în scopul de a apăra mai bine interesele „perversului", psihiatrii i-au clasificat de partea bolilor mentale, în același timp, introducând în același și problema tratamentului. Dar, in ciuda unor lobii, care ies în apărarea homosexualilor, imaginea perverșilor a rămas foarte negativă. Teoriile psihanalitice au adus apoi la începutul secolul al 20-lea, o nouă privire arupra perversiunii, cu un echilibru între normalitate și patologie.

Concepțiile moderne ale perversiunii permit o lectură a aceastei noțiuni polimorfe, aproape de o tulburare de personalitate, a cărui trunchi comun este cred o tulburare gravă a narcisismului, având ca mecanisme psihice centrale, clivajul și negarea.

Această abordare lasă din nou să existe optiuni terapeutice. Astfel, conceptul de perversiune, care în limbajul de zi cu zi, pare să se refere la o normă socială, la o noțiune de bine și rău, găsind un alt sens, atunci când abordăm psihopatologia lui.

Perverșii, nu sunt doar monstrii care iau sau primesc plăcere din suferința altora și din influența pe care o au asupra lor; ci o persoană care a găsit, pentru moment, perversiunea, ca un mod de apărare , față de anxietațile majore în ceea ce privește sentimentul său de identitate.

Și, așa cum arată și cazul subiectului 4, că un pedofil este probabil, un fost copil abuzat, deducem și presupunem în istoria perverșilor, sau homosexualilor, o deficianță emailată de carențe fundamentale și traume din copilarie, ceea ce duce terapeutul, în cazul în care nu există o empatie totală, cel puțin, la dorința de a însoți sau ajuta acest subiect, la o scădere a durerii și o reamenajare a mecanismelor de apărare perverse.

Nici normale, nici patologice, perversiunile se situează astfel mai degrabă într-un continuum între cele două, dar exact ca un cursor pe care nu poate fi pus pe o linie, această lucrare încearcă să extragă un pic din monstruozitatea perversiunilor, și să o aducă în umanitate. Bibliografie

PIRLOT G, PEDINIELLI JL.Les perversions sexuelles et narcissiques.2e éd,Armand Colin, 2011.

FREUD S. Lettre n°52 din 6-12-96 à W. FLIESS. În:La naissance de la psychanalyse. PUF, 1969

LAPLANCHE J, PONTALIS JB. Pulsion. În : Vocabulaire de la psychanalyse (1967). PUF, 4e éd, 2004

FREUD S. Trois essais sur la théorie de la sexualité (1905-1923). Gallimard, 1974,

LANTERI-LAURA G. Lecture des perversions, histoire de leur appropriation médicale (1979). Economica, 2012.

FREUD S. « Un enfant est battu », Contribution à la connaissance de la genèse des perversions sexuelles (1919). In : Névrose, psychose et perversion. PUF, 1973

FREUD S.Sur la psychogenèse d’un cas d’homosexualité féminine (1920). In : Névrose, psychose et perversion. PUF, 1973

FREUD S.Sur quelques  mécanismes  névrotiques  dans  la  jalousie, la  paranoïa  et l’homosexualité (1922). In : Névrose, psychose et perversion. PUF, 1973

FREUD S.Un  souvenir  d’enfance  de  Léonard  de  Vinci (1910). Gallimard, 1987.)

FREUD S.Au-delà du principe de plaisir(1920). In : Essais de psychanalyse. Payot, 1977

FREUD S.Le problème économique du masochisme (1924). In:Névrose, psychose et perversion. PUF, 1973

FREUD S. Sur la sexualité féminine (1931). In : La vie sexuelle. PUF 1969

FREUD S. L’organisation  génitale  infantile  (1923).  In : La vie sexuelle. PUF, 1969

FREUD S. Le Fétichisme (1927). In : La vie sexuelle. PUF, 1969

FREUD S. Abrégé de psychanalyse (1938). PUF, 1973.

LACAN J. Le Séminaire, livre I : les écrits techniques de Freud (1953-1954). Paris : Le seuil, 1998

LACAN J.Le Séminaire, livre IV:la relation d’objet (1956-1957).Paris : Le seuil, 1994.

BERGERET J. Psychologie pathologique (1972). Issy les Moulineaux : Masson, 9e éd, 2005

BAK R. Le fétichisme. Nouvelle Revue de Psychanalyse, 1970, n°2.

NACHT S, DIATKINE R, FAVREAU J. La Moi dans la relation perverse. Revue Française de Psychanalyse, 1956, vol 20, n°4

ASCHE F. Définir la perversion. Revue Française de Psychanalyse, 1983, n°1

LUSSIER A.Les déviations du désir.Revue Française de Psychanalyse,1983,n°1

TOMASSINI M. Désidentification primaire, angoisse de séparation et formation de la structure perverse. Revue française de psychanalyse, 1992, 61

BARANDE I, BARANDE R. De la perversion. Meyzieu : Césura, 1987

DOR J. Structure et perversion. Paris : Denoël, 1987

AULAGNIER-SPAIRANI P. La perversion comme structure. L’inconscient,  revue  de  psychanalyse, La Perversion. PUF, n°2, avril-juin 1967

AULAGNIER-SPAIRANI P. Remarques sur la féminité et ses avatars. In : Le désir et la perversion. Paris : Le Seuil, 1966

ROSOLATO G. Etudes des perversions sexuelles à partir du fétichisme. Le désir et la perversion. Paris : Seuil, 1967

BOUCHET-KERVELLA D. Pour une différenciation des conduites pédophiliques. L’évolution  psychiatrique, 1996,

CHASSEGUET-SMIRGEL J. L’idéal  du  Moi.  Revue Française de Psychanalyse, 1973, n°5-6.

LACAN J. Kant avec Sade. Ecrits. Paris : Seuil, 1966

MAC DOUGALL J. Essai sur la perversion. In : Collectif. Les perversions, les chemins de traverse. Paris : Tchou, 1980

(KESTEMBERG E. Contributions à la perspective génétique en psychanalyse. Revue française de psychanalyse, 1966, XXX, 5-6

CLAVREUL J. Le couple pervers (1966). In : Le désir et la perversion. Paris : Points Seuil, 1972

STOLLER RJ. La perversion : forme érotique de la haine. Paris : Payot, 1978.

(STOLLER R. La perversion et le désir de faire mal. Nouvelle Revue de Psychanalyse, 1984

TUDOSE F/C,DOBRINICI L. Tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi. București : Trei, 2011

ORĂȘANU B. Noțiuni de psihopatologie în psihanaliză. Bucuresti:Renaissance, 2012

FREUD S. Vol.6 Studii despre sexualitate. București:Trei, 2001

BERGLER E. La névrose de base (1949). Petite bibliothèque Payot, 1976, p. 28.)

LACAN J. Les quatre concepts fondamentaux de la psychanalyse (1964). Paris : Seuil, 1973

KOHUT H. Le Soi. Paris : PUF, 1974.

CHASSEGUET-SMIRGEL J. Ethique et esthétique de la perversion. Paris : Champs Vallon, 1984.

BALIER C. Psychanalyse des comportements violents (1988). PUF, 6e éd, 2003. Psychanalyse des comportements sexuels violents (1996). PUF, 3e éd, 1999.

CIAVALDINI A. Psychopathologie des agresseurs sexuels. Masson, 1999.

KERNBERG O. Les Troubles limites de la personnalité (1975). Toulouse : Privat, 1979

FREUD S. Quelques types  de  caractères  tels  qu’ils se dégagent du travail psychanalytique (1916). In : L’inquiétante  étrangeté  et  autres  essais. Paris : Gallimard, 1985.

LAFORGUE R. Psychopathologie  de  l’échec.  Paris : Payot, 1939.

DELEUZE G. Présentation de Sacher-Masoch. Paris : Minuit, 1967.

GREENACRE  P.  L’identification  à  la  mère.  In : Les perversions : les chemins de traverse. Paris : Tchou, 1980.

BONNET G. Les perversions sexuelles (1983). Paris : PUF, 2011.

ROSOLATO G. Etudes des perversions sexuelles à partir du fétichisme. In : Le désir et la perversion. Paris : Seuil, 1967.

FREUD S. La tête de Méduse (1922). Résultats, Idées, Problèmes II. Paris : PUF, 1985.

LACAN J. Les quatre concepts fondamentaux de la psychanalyse (1964). Paris : Seuil, 1973.

ROSOLATO G. Perversions sexuelles. EMC Psychiatrie, 1968, 37392 A-10.

STOLLER R.Recherche sur l’identité sexuelle à partir du transsexualisme.Paris : Gallimard, 1978.

FENICHEL O.La théorie psychanalytique des névroses(1953).Paris:PUF,1979.

BONNET G.Défi à la pu deur:Quand la pornographie devient l’initiation sexuelle des jeunes.Paris:Albin Michel, 2002.

RACAMIER PC. Le génie des origines. Psychanalyse et psychoses. Paris : Payot, 1992.

FREUD S. Pour introduire le narcissisme (1914). In : La vie sexuelle. PUF, 1969

Bibliografie

PIRLOT G, PEDINIELLI JL.Les perversions sexuelles et narcissiques.2e éd,Armand Colin, 2011.

FREUD S. Lettre n°52 din 6-12-96 à W. FLIESS. În:La naissance de la psychanalyse. PUF, 1969

LAPLANCHE J, PONTALIS JB. Pulsion. În : Vocabulaire de la psychanalyse (1967). PUF, 4e éd, 2004

FREUD S. Trois essais sur la théorie de la sexualité (1905-1923). Gallimard, 1974,

LANTERI-LAURA G. Lecture des perversions, histoire de leur appropriation médicale (1979). Economica, 2012.

FREUD S. « Un enfant est battu », Contribution à la connaissance de la genèse des perversions sexuelles (1919). In : Névrose, psychose et perversion. PUF, 1973

FREUD S.Sur la psychogenèse d’un cas d’homosexualité féminine (1920). In : Névrose, psychose et perversion. PUF, 1973

FREUD S.Sur quelques  mécanismes  névrotiques  dans  la  jalousie, la  paranoïa  et l’homosexualité (1922). In : Névrose, psychose et perversion. PUF, 1973

FREUD S.Un  souvenir  d’enfance  de  Léonard  de  Vinci (1910). Gallimard, 1987.)

FREUD S.Au-delà du principe de plaisir(1920). In : Essais de psychanalyse. Payot, 1977

FREUD S.Le problème économique du masochisme (1924). In:Névrose, psychose et perversion. PUF, 1973

FREUD S. Sur la sexualité féminine (1931). In : La vie sexuelle. PUF 1969

FREUD S. L’organisation  génitale  infantile  (1923).  In : La vie sexuelle. PUF, 1969

FREUD S. Le Fétichisme (1927). In : La vie sexuelle. PUF, 1969

FREUD S. Abrégé de psychanalyse (1938). PUF, 1973.

LACAN J. Le Séminaire, livre I : les écrits techniques de Freud (1953-1954). Paris : Le seuil, 1998

LACAN J.Le Séminaire, livre IV:la relation d’objet (1956-1957).Paris : Le seuil, 1994.

BERGERET J. Psychologie pathologique (1972). Issy les Moulineaux : Masson, 9e éd, 2005

BAK R. Le fétichisme. Nouvelle Revue de Psychanalyse, 1970, n°2.

NACHT S, DIATKINE R, FAVREAU J. La Moi dans la relation perverse. Revue Française de Psychanalyse, 1956, vol 20, n°4

ASCHE F. Définir la perversion. Revue Française de Psychanalyse, 1983, n°1

LUSSIER A.Les déviations du désir.Revue Française de Psychanalyse,1983,n°1

TOMASSINI M. Désidentification primaire, angoisse de séparation et formation de la structure perverse. Revue française de psychanalyse, 1992, 61

BARANDE I, BARANDE R. De la perversion. Meyzieu : Césura, 1987

DOR J. Structure et perversion. Paris : Denoël, 1987

AULAGNIER-SPAIRANI P. La perversion comme structure. L’inconscient,  revue  de  psychanalyse, La Perversion. PUF, n°2, avril-juin 1967

AULAGNIER-SPAIRANI P. Remarques sur la féminité et ses avatars. In : Le désir et la perversion. Paris : Le Seuil, 1966

ROSOLATO G. Etudes des perversions sexuelles à partir du fétichisme. Le désir et la perversion. Paris : Seuil, 1967

BOUCHET-KERVELLA D. Pour une différenciation des conduites pédophiliques. L’évolution  psychiatrique, 1996,

CHASSEGUET-SMIRGEL J. L’idéal  du  Moi.  Revue Française de Psychanalyse, 1973, n°5-6.

LACAN J. Kant avec Sade. Ecrits. Paris : Seuil, 1966

MAC DOUGALL J. Essai sur la perversion. In : Collectif. Les perversions, les chemins de traverse. Paris : Tchou, 1980

(KESTEMBERG E. Contributions à la perspective génétique en psychanalyse. Revue française de psychanalyse, 1966, XXX, 5-6

CLAVREUL J. Le couple pervers (1966). In : Le désir et la perversion. Paris : Points Seuil, 1972

STOLLER RJ. La perversion : forme érotique de la haine. Paris : Payot, 1978.

(STOLLER R. La perversion et le désir de faire mal. Nouvelle Revue de Psychanalyse, 1984

TUDOSE F/C,DOBRINICI L. Tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi. București : Trei, 2011

ORĂȘANU B. Noțiuni de psihopatologie în psihanaliză. Bucuresti:Renaissance, 2012

FREUD S. Vol.6 Studii despre sexualitate. București:Trei, 2001

BERGLER E. La névrose de base (1949). Petite bibliothèque Payot, 1976, p. 28.)

LACAN J. Les quatre concepts fondamentaux de la psychanalyse (1964). Paris : Seuil, 1973

KOHUT H. Le Soi. Paris : PUF, 1974.

CHASSEGUET-SMIRGEL J. Ethique et esthétique de la perversion. Paris : Champs Vallon, 1984.

BALIER C. Psychanalyse des comportements violents (1988). PUF, 6e éd, 2003. Psychanalyse des comportements sexuels violents (1996). PUF, 3e éd, 1999.

CIAVALDINI A. Psychopathologie des agresseurs sexuels. Masson, 1999.

KERNBERG O. Les Troubles limites de la personnalité (1975). Toulouse : Privat, 1979

FREUD S. Quelques types  de  caractères  tels  qu’ils se dégagent du travail psychanalytique (1916). In : L’inquiétante  étrangeté  et  autres  essais. Paris : Gallimard, 1985.

LAFORGUE R. Psychopathologie  de  l’échec.  Paris : Payot, 1939.

DELEUZE G. Présentation de Sacher-Masoch. Paris : Minuit, 1967.

GREENACRE  P.  L’identification  à  la  mère.  In : Les perversions : les chemins de traverse. Paris : Tchou, 1980.

BONNET G. Les perversions sexuelles (1983). Paris : PUF, 2011.

ROSOLATO G. Etudes des perversions sexuelles à partir du fétichisme. In : Le désir et la perversion. Paris : Seuil, 1967.

FREUD S. La tête de Méduse (1922). Résultats, Idées, Problèmes II. Paris : PUF, 1985.

LACAN J. Les quatre concepts fondamentaux de la psychanalyse (1964). Paris : Seuil, 1973.

ROSOLATO G. Perversions sexuelles. EMC Psychiatrie, 1968, 37392 A-10.

STOLLER R.Recherche sur l’identité sexuelle à partir du transsexualisme.Paris : Gallimard, 1978.

FENICHEL O.La théorie psychanalytique des névroses(1953).Paris:PUF,1979.

BONNET G.Défi à la pu deur:Quand la pornographie devient l’initiation sexuelle des jeunes.Paris:Albin Michel, 2002.

RACAMIER PC. Le génie des origines. Psychanalyse et psychoses. Paris : Payot, 1992.

FREUD S. Pour introduire le narcissisme (1914). In : La vie sexuelle. PUF, 1969