Glomerulonefrita

Cuprins

Motiv

Introducere

Capitolul I – Anatomia și fiziologia rinichiului

Anatomia

Fiziologia

Vascularizația rinichiului

Formarea urinii

Capitolul II – Glomerulonefrita copilului

Definiție

Particularități clinice,paraclinice,etiologice

Tipuri specifice

Tablou clinic

Investigații

Tratament

Complicații

Capitolul III – Rolul asistentului medical

3.1 Caz 3.2 Fișa tehnică

Bibliografie

Motivația

Glomerulonefrita este o boală care are apare în rândul copiilor de sex masculin ,dar rămâne o afecțiune extrem de rară. Specialiștii susțin că doar 1 din 10.000 de copii fac această boală și este mai frecventă printre baieți.

Care este cauza glomerulonefritei acute poststreptococice?

Așa cum spune și numele, cauza care stă la apariția bolii este o infecție cu un streptococ, în special la nivelul pielii și faringelui .

Cum o tratăm?

În prima fază medicul recomandă repaos la pat și dietă. În special, recomandările alimentare constau în reducerea temporară a consumului de lichide și de sare.

Introducere

Glomerulonefrita (GN)este o afecțiune glomerulară caracterizată printr-un proces inflamator lipsit de bacterii ,nesupurativ care afectează glomerulii ambilor rinichi .

Clasificare (citată de E.Renner):

1)Glomerulonefrita acută (glomerulonefrita endocapilară) 2)Glomerulonefrita rapid progresivă (glomerulonefrita intra-extracapilară) 3)Glomerulonefrita cronică: a)cu proteinuria masivă: -glomerulonefrita cu proliferare minima -glomerulonefrita perimembranoasă -glomerulonefrita focal-sclerozantă -glomerulonefrita membrano-proliferativă -glomerulonefrita mezangio-proliferativă (frecventă la tineri)

b)cu manifestări urinare oligosimptomatice hematurie cu proteinurie redusă sau absentă ) : -glomerulonefrita mezangio-proliferativă, încorporată în așa-zisă nefrită IgA -glomerulonefrita cronică progresivă 4) Glomerulonefrita ca boală de însoțire în: -LED -vasculite .

Cauzele apariției glomerulonefritelor

În cazul glomerulonefritele primitive nu s-a identificat o cauză exactă care determină apariția leziunilor glomerulare. Însă glomerulonefritele secundare pot fi determinate de o mulțime de cauze:

1.Infecții:

-bacteriene: glomerulonefritele poststreptococice (pot să apară ca urmare a unei infecții streptococice), glomerulonefritele din endocarditele infecțioase, lepra, sifilis, tuberculoză -virale: hepatita B si C, HIV -fungice: Aspergillus, Candida, Histoplasma -parazitare: Schistosoma, Plasmodium, Toxoplasma

2. Substanțe toxice:

-medicamente: săruri de aur, captopril, penicilamina, antiinflamatorii nesteroidiene, litiu -altele: heroina, mercur, solvenți organici, vaccinuri, seruri, înțepături de insecte, venin de șarpe

3.Boli metabolice:

-diabet zaharat -amiloidoza

4. Boli autoimune sistemice:

-colagenoze: lupus eritematos sistemic, sindrom Sjogren, sclerodermia, dermatomiozita , poliartrita reumatoidă -vasculite: purpura Henoch-Schonlein, vasculita lupică, vasculita din crioglobulinemie, granulomatoza Wegener

5. Disproteinemii:

-mielom multiplu -crioglobulinemie -amiloidoză

6. Neoplazii:

-tumori solide: cancer bronșic, cancer mamar, cancer gastric -hemopatii maligne: boala Hodgkin, leucemie limfatică cronică

7. Boli genetice:

-sindrom nefrotic congenital -amiloidoze ereditare

8. Altele:

-hipertensiunea arterială -insuficiența cardiacă -tromboza de venă renală -sindrom uremic

Capitolul I Anatomia și fizologia

Anatomia

Situație. Rinichii sunt organe retroperitoneale situate de o parte si de alta a coloanei lombare în fosele lombo-diafragmatice. Fiecare fosă lombo-diafragmatică are două porțiuni: una lombară si una diafragmatică ,separate de fixarea lombară a diafragmului.

Porțiunea diafragmatică este situate pe același plac cu diafragmul,iar portiunea lombară este delimitată în sus de coasta a 12-a ,in jos de creasta iliacă,medial de coloana vertebrală . Suprafața părții lombare este formată de muschii: transvers ai abdomenului ,pătrat al lombelor și ilio-psoas.

Forma rinichiului este comparată cu aceea a unui bob de fasole . La nou-născuți rinichii sunt rotunjiți,ovoidali.

Aspect exterior Fiecărui rinichi i se disting :

-o față anterioară ușor convexă -o față posterioară plată -o extremitate superioară sau pol superior , rotunjită -o margine laterală convexă si o margine medială concava pe care se gasește hilul renal.

Hilul renal este o despicătură mărginită de o buză anterioară mai mică și una posterioară mai mare . El este străbătut de elementele pediculului renal și conduce intr-o excaviție situată în adâncimea rinichiului numită sinus renal.

Orientare Rinichii sunt orientați cu axul mare oblic de sus in jos și dinăuntru in afară, astfel încât polii superiori sunt mai apropiați ( 6-7 cm) oblice dinăuntru în afară și dinainte înapoi, astfel încât fața anterioară privește înainte și în afară, iar cea posterioară înapoi și înăuntru .

Numar,dimensiuni și greutate Numărul rinichilor este de 2 . Rinichii adultului cântărește 125-170 g la bărbat și 115-155 g la femeie.La nou-născut , rinichiul are 10-12 g , la vârsta de 1 an ajunge la 35-40 g , iar la 15 ani cântărește 100-120 g .

Rinichii adultului măsoară 10-12 cm lungime , 5-6 cm lățime si 3 cm grosime . La nou-născut lungimea rinichiului este de 4-5 cm, lățimea de 2-2,5 cm , grosimea de 2 cm.

Culoarea și consistența Culoarea rinichiului este rosie-brună ,iar consistența este destul de fermă ca să lase impresiuni pe splină și pe ficat .

Delimitare Rinichii sunt delimitați în sus de linia orizontală ce trece prin corpul vertebrei T11, medial de vertical ce trece prin vârful proceselor transversale ale vertebrelor , în jos de orizontala ce trece prin corpul vertebral L2 sau L3,lateral de vertical ce trece la două lățimi de deget în afara mușchilor masei comune lombare .

De obicei,rinichiul drept este situat la 1-2 cm mai jos decât cel stâng , iar cel stâng este puțin mai lung și mai îngust decât cel drept . Polul inferior al rinichiului este situat cu 1,5-4 cm deasupra crestelor iliace.

Loja renală Rinichii se află în spațiul retroperitoneal împreună cu glandele suprarenale ,pancreasul ,parte din duoden ,colonul ascendent și descendent ,vasele mari (aorta,vena cavă inferioară),vena azigos,canalul toracic și ureterele. In acest spațiu este situată loja renală care prezintă urmatoarele limite: ->superior-diafragmul medial – coloana vertebrală ->posterior si lateral – peretele toracic si muschii lombari .

Țesutul conjunctiv lax care acoperă spațiul extraperitoneal formează în jurul rinichiului un înveliș fibros ,dens și rezistent ,denumit fascia renală sau perirenală. Fascia renală este formată din două foițe : lama prerenală si lama retrorenală .

Lama prerenală sau anterioară este subțire și trece înaintea rinichiului și a pediculului renal peste vasele mari ,continându-se cu lama anterioară din partea opusă și este cunoscută sub denumirea de fascia prerenală Toldt. Lama retrorenală sau posterioară se întinde pe fața posterioară a rinichiului înaintea muschilor pătrați ai lombelor și ilio-psoas și se confundă cu țesutul conjunctiv care înconjoară marile vase prevertebrale . Lama retrorenală este mai groasă decât cea anterioară și este legată prin tracturi conjunctive de capsula fibroasă proprie a rinichiului.

Cele două lame ale fasciei renale depașesc rinichiul în sus ,învelind și glanda suprarenală ,după care se unesc inserandu-se pe diafragmă . Cu toate acestea ,loja renală este separată de cea a glandei suprarenale printr-o expansiune fibroasă a fasciei renale numită lamă renosuprarenală.

Între foițele fasciei renale și rinichi există un strat grăsos fluid, numit capsula adipoasă sau grăsimea perirenală. Grosimea stratului adipos perirenal depinde de varstă și de starea de nutriție a subiectului .

Capsula adipoasă lipsește la nou-născut și începe să se dezvolte abia din al 8-lea an de viata.Reducerea acestui strat grăsos ,în caz de slăbire excesivă a individului are drept consecință cresterea mobilității rinichiului.

Mijloacele de fixare a rinichiului sunt reprezentate de : fascia renală, grăsimea perirenală,presa abdominală ,vasele pediculului renal,fascia retrocolica Toldt si peritoneu .Datorită raporturilor cu diafragmul ,rinichii sunt mobili cu mișcările respiratorii ,mișcarea lor având o aplitudine de 3-5 cm.

Proiecțiile de suprafață ale rinichiului Fața anterioară.Centrul hilului este situat aproximativ pe planul transpiloric ,la 5 cm de planul median și usor medial față de vârful cartilajului coastei a 9-a .Planul transpiloric Addison este situat la jumatatea distanței dintre incizura suprasternală și simfiza pubiană ;intersectează posterior corpul vertebrei L1 ,lângă marginea sa inferioară , și anterior cartilajul costal 9. or având o aplitudine de 3-5 cm.

Proiecțiile de suprafață ale rinichiului Fața anterioară.Centrul hilului este situat aproximativ pe planul transpiloric ,la 5 cm de planul median și usor medial față de vârful cartilajului coastei a 9-a .Planul transpiloric Addison este situat la jumatatea distanței dintre incizura suprasternală și simfiza pubiană ;intersectează posterior corpul vertebrei L1 ,lângă marginea sa inferioară , și anterior cartilajul costal 9. Hilul rinichiului stâng se gasește imediat deasupra planului transpiloric ,iar cel al rinichiului drept imediat dedesubtul planului .

Fața posterioară.Centrul hilului se proiecteaza în dreptul marginii inferioare a apofizei spinoase a L1 ,la 5 cm de planul mediam.

Raporturi Fața anterioară are raporturi diferite pt cei 2 rinichi deoarece fețele anterioare ale rinichiului sunt încrucișate de mezocolonul transvers , aceștia sunt situati atât în etajul superior , cât și în cel inferior al abdomenului .

Rinichiul drept este în raport cu flexura colică dreaptă,porțiunea a doua a duodenului și fața viscerală a lobului drept hepatic. Flexura colică dreaptă corespunde extremității inferioare a rinichiului drept . La acest nivel colonul nu are mezou ,peretele colic fiind separat de fascia prerenală prin fascia de coalescență rezultată din sudura peritoneului parietal cu peritoneul colic. Duodenul descendent acoperă marginea internă a rinichiului drept și pediculul renal . Cea mai mare parte a feței anterioare a rinichiului drept este acoperită de fața viscerală a lobului drept hepatic .Între cele două organe există un fund de sac peritoneal, care se reflectă în dreptul extremității superioare a rinichiului ,astfel încât ficatul și rinichiul nu sunt în contact direct. Dacă reflectarea peritoneului se face sub polul superior al rinichiului ,ficatul vine în contact direct cu partea din fascia prerenală care se află deasupra liniei de reflectare a peritoneului . La nivelul acestui fund de sac se află un pliu al peritoneului denumit ligamentul hepato-renal. În etajul superior al abdomenului ,acoperită de peritoneul parietal posterior ,se află cea mai mare parte a feței anterioare a rinichiului drept . Restul feței anterioare este situată în etajul interior al abdomenului ,având raporturi cu fascia de coalescență retrocolică Told si, uneori, cu ansele intestinului subțire.

Rinichiul stîng. Fața anterioară este împărțită în trei segmente :supracolic (superior),colic(mijlociu)si subcolic (inferior). Segmentul supracolic are raporturi cu splina, corpul pancreasului și stomacul.Coada pancreasului și partea stîngă a corpului trec înaintea feței anterioare a rinichiului stîng și a hilului . Raportul rinichiului stîng cu stomacul se face prin intermediul bursei omentale.

Fețele posterioare ale ambilor rinichi au raporturi asemănătoare. Se descriu doua segmente : unul superior sau diafragmatic si unul inferior sau lombar. Segmentul diafragmatic , situat deasupra coastei a 12-a și a ligamentului arcuat lateral , vine în raport cu diafragmul , și prin intermediul său , cu recesurile costo-diafragmatice ale pleurelor , cu plămînii , coastele a 11-a si a 12-a și al 11-lea spatiu intercostal.

Segmentul lombar are raporturi cu părțile moi ale regiunii lombare cuprinse între coloana , coasta a 12-a si creasta iliacă .

Mărginile laterale ale rinichilor au raporturi diferite , în dreapta cu fața viscerală a ficatului și cu colonul ascendent , în stînga cu fața renală a splinei și cu colonul descendent .

Marginea medială a rinichiului este împărțită in trei segmente : suprahilar , hilar si subhilar .

Extremitățile superioare ale rinichilor sunt în raport cu glandele suprarenale și diafragmul , iar pentru rinichiul stîng și cu splina .

Extremitățile inferioare sunt in raport cu mușchii pătratul lombelor și ilio-psoas. Ele sînt situate la o distantă de 2-3 cm în drepta si 3-5 cm în stînga de creasta iliacă.

Fiziologia rinichiului

Rinichiul este considerat ca un organ al excreției avînd funcția de a epura din plasmă și de a elimina în urină diferite substanțe endogene nevolatile ,ce nu pot fi folosite sau chiar toxice , rezultate ale metabolismului celular , în special a celui proteic, precum și diverse substanțe exogene introduse în organism pe diverse căi .

Rinichii nu au doar funcția de a evacua din organism anumite substanțe în exces, neutilizabile sau nocive-proces care se realizează prin ultrafiltrare fără consum energetic – ci , prin capacitatea de a elimina cantități variabile de urină cu un conținut adecvat de diverși constituenți solviți îndeplinesc multiple funcții de reglare de importanță fundamentală pentru homeostazia umorală .

Rinichii au functii endocrine. Astfel , rinichii au o pondere importantă , în reglarea tensiunii arteriale sistemice , pe de o parte , prin controlul volemiei , dependent în mare masură de eliminările urinale hidrosaline , și , pe de altă parte ,prin controlul tonusului vascular , atât prin secreția de factori presori , dintre care cel mai cunoscut este renina-enzima declanșatoare a sistemului renină-angio-tensină-aldosteron-și inactivarea substanțelor presoare de proveniență extrarenală cît și prin secreția de substanțe depresoare .

Vascularizația rinichiului

Arterele renale se despart în unghi drept din aorta abdominală ,imediat dedesubtul arterei mezenterice superioare. Cea dreaptă ,mai lungă datorită pozitiei aortei ,trece înapoia venei cave inferioare , a venei renale drepte , a capului pancreasului și porțiunii descendente a dodenului.Artera renală stîngă se află înapoia venei renale stîngi a corpului pancreasului și a venei splenice putînd fiind încrucișată anterior de vena mezenterică inferioară .

Vasele corticalei . Arterele arcuate suferă cîteva diviziuni și din fiecare ram nou iau naștere arterele interlobulare , care urcă în corticală .

Arteriolele aferente sunt ramuri colaterale din arterele intralobulare , dar unele din arteriolele aferente juxtamedulare își au originea direct din arterele arcuate .

Structura peretelui arteriolei aferente este reprezentată de un endodeliu neted , în afara căruia se află o lamină elastică internă înconjurată de unul sau mai multe straturi musculare .

Vasele medularei. Se descriu doua populații de glomeruli : una alcatuită din glomerulii cordicali , ale căror arteriole eferente irigă cordicala și alta alcatuită din glomerulii juxtamedulari , ale caror arteriole eferente irigă medulara.

Căile vasculare aglomerulare ale medularei . Unele dintre vasele drepte descendente se desprind direct din arterele arcuate sau din arterele interlobare.

Venele cordicalei . Capetele venoase ale plexului peritubular drenează în venele interlobulare ce însoțesc arterele cu același nume .

Venele medularei . Capetele venoase ale plexului capilar al medularei interne converg în vasele drepte ascendente , care se adună în fascicule de-a lungul vaselor descendente corespunzătoare .

Limfaticele rinichiului . În mod sigur , nici glomerulii și nici medulara nu au limfatice . Kriz si Dietrich au descris capilare limfatice în aria arterelor interlobulare care dreneaza în vasele limfatice arcuate , situate la nivelul jonctiunii cordico-medulare . Acestea drenează în vasele limfatice interlobulare care merg către vasele limfatice hilare . O a doua rețea limfatică a fost descrisă în zona subcapsulară. Plexul superficial subcapsular comunică cu limfaticele cordicale . Un al treilea plex limfatic se află în capsula adipoasă a rinichiului și este anastomozat cu cel subcapsular .

Peretele vaselor limfatice interlobare este altcătuit dintr-un endodeniu fară membrană bazală .

Formarea urinii

Formarea urinei este un proces complex , rezultat a actiunii a 3 mecanisem principale : ultrafiltrarea , reabsorbția si secreția . Analiza diverselor mecanisem implicate în formare urinei se face obișnuit pe baza considerării celor 2 rinichi și a celor peste 2 milioane de nefroni ca un unic nefron uriaș .

Procesul formării urinii începe prin ultrafiltrarea plasmei din capilarele glomerulare printr-o structură complexă – membrana filtrantă – la constituirea căreia participă atît structuri capilare cît și capsulare .

Ultrafiltrantul lipsit de proteine , denumit urină primară , conține toți ceilalți constituenți în concentrații apropiate de cele plasmatice.

Formare urinii depinde deci de activitatea a 3 mecanisme:

Ultrafiltrarea glomerulară -Reabsorbția

Secreția tubulară.

Capitolul II Glomerulonefrita copilului

2.1 Definiție

Glomerulonefrita acută poststreptococică reprezintă cea mai obijnuită boală glomerulară a copilariei. Este determinată de o infecție faringină sau cutanată cu streptococi nefritigeni beta-hemolitici din grupa A,fiind declansată de un conflict imun. Este o boală specifică , poststreptococică ,cu evolutie autolimitată si prognostic foarte bun.

2.2 Particularități etiologice ,clinice,paraclinice

Etiologice. Numai unele serotipuri de streptococi beta-hemolitici care infectează faringele sau pielea au potentă nefritigenă ,cel mai comun fiind tipul 12 pentru faringită si tipul 49 pentru piodermită ,dar natura proprietătilor nefritigeneale acestor germeni nu este bine cunoscuta.

Incidența bolii este mai mare la vîrsta de 3-13 ani ,boala fiind neobijnuită la copii mai mici de 2 ani. Băieții sunt mai frecvent afectați decît fetele ,deși faringita si piodermita streptococică afectează egal ambele sexe.

Factorii care favorizează răspîndirea infecției streptococice ,avantajează si apariția nefritei :climatul temperat sau rece,climatul cald ,aglomerarea(grijă sporită in colectivități de copii,școli,grădinițe),înțepături de insecte .Boala poate avea caracter “epidemic,, consecutiv unor epidemii de angină streptococică sau scarlatină . Este posibil ca în cursul mai multor săptămîni să apară mai multe cazuri în aceeași familie .

Din punct de vedere al etiologiei, glomerulonefritele pot fi:

-primitive (idiopatice): care apar fără o cauză evidentă

-secundare: care pot fi determinate de o serie de cauze ce provoacă leziunile renale, dar pot să apară și datorită unei boli extrarenale (uneori în cadrul unei boli generale, sistemice)

Din punct de vedere evolutiv, glomerulonefritele pot fi:

-acute -subacute ( rapid progresive) -cronice

Din punct de vedere al leziunilor pe care le determină, există:
1. Glomerulonefritele cu leziuni proliferative:

-glomerulonefritele proliferative endocapilare -glomerulonefritele proliferative extracapilare: sindromul Goodpasteur -glomerulonefritele membrano-proliferative: glomerulonefritele membrano-proliferative primitive, secundare postinfecțioase

2. Glomerulonefritele cu leziuni neproliferative:

-glomeruloscleroza -glomerulopatii secundare bolilor vasculare ( hipertensiunea arterială  benignă sau malignă) -nefropatia membranoasă -boala membranelor bazale subțiri

Clinice. Este momentul clinic al apariției bolii ,decalat ci 1-2 săptămîni de agresiunea antigenică. Dacă durata acestei perioade latente de “ignoranță,, trecătoare este bine stabilită,durata intervalului de timp dintre infecția streptococică și producerea complexelor imune solubile ramîne neclară. Există și alte probleme necunoscute sau neexplicate: natura proteinei antigenice streptococice și insuccesul identificării sale în depozitele glomerulare de IgG și beta-1-C glubulină,predominanța depozitării de beta-1-C globulină în glomerulul renal în comparație ci IgG .

Paraclinice Nefrita poststreptococică este o boală imună.Antigenulestede natură streptococică ,aflându-se la nivelul peretelui celular al germenului.În timpul infecției streptococice netratate,antigenul este eliberat în circulație în cantitate mare . Într-un interval de 6-10 zile sunt eliberați anticorpi specifici (de către organismul gazdă),anticorpi care formează cu antigenul complexe imune circulante solubile (cu exces de antigen).Leziunile glomerulare sunt consecința acțiunii locale a complementului ,înglobat în complexele imune și care sunt reținute mecanic la nivelul glomerulilor “ca într-o sită,,.Procesul patologic glomerular este nespecific.Componentele activate ale complementului sunt responsabile de principalele ”evenimente,,care au loc la nivelul glomerulului si realizează o o inflamație cu sbstrat imun.

Creșterea permeabilității vasculare renale ușurează depunerea subepitelială a complexelor imune.Prezența acestora inițiaza leucochimiotaxia ,antrenând aglomerarea la locul de reacție a polinuclearelor ,cu rol in fagocitarea agregatelor depozitate. Prin impulsul lizozomilor celulari este generată eliberarea de enzime proteolitice și substanțe pirogene,care contribuie la deteriorarea membranei bazale,deformându-i geometria și făcând-o permeabilă pentru proteinele serice și eritrocite.Se activează procesul local de coagulare ,pentru că histamina eliberată de mastocite favorizează localizarea complexelor antigen-anticorp pe endoteliul vascular ,căruia îi disting continuitatea.

Este activat factorul XIII (Hageman)și este inițiată cascada coagulării. Formarea intravasculară de fibrină nu este distins prin mecanisme fibrinolitice locale,apar leziuni ,ca urmare a organizării de trombi și a lezării endoteliului. Demonstrarea fibrinei la nivelul glomerulilor este o dovadă certă că la acest nivel a avut loc un proces de activare a coagulării .

2.3 Tipuri specifice

a) Glomerulonefrita lupica

Se caracterizeaza prin :

-hipercelularitate mezangială

-depozite subendoteliale de : IgG,IgM,IgA,C1,C3 -capilare ”în sârmă,,

-”semilune,, fibroase –prin depunerea de fibrină și proliferarea celulelor parietale ale capsulei Bowmann

-îngroșarea membranei bazale

După OMS (1999) , există 4 tipuri de glomerulonefrită lupică :

-mezangială

-focal proliferativă

-difuz proliferativă

-membrano-proliferativa

b) Glomerulonefrita membrano-proliferativă

Apare des la adolescenți și adulții tineri ,putând cauza un sindrom mixt nefritic / nefrotic.

Histopatologia se caracterizează prin:

-proliferare mezangială

-reduplicarea membranei bazale

-”lobulația,, glomerulului .

Poate fi de 2 tipuri:

-tipul I (idiopatic 90%, cu depunere de complexe imune și fără complement)

-tipul II ( 10% ,cu depozite dense de complement –C3 în membrana bazală ,fără complexe imune și evoluție spre insuficiența renală)

c) Glomerulonefrita focal și segmentară

Poate avea două cauze:

*cauze primare : boala Berger , sindromul Goodpasture

*cauze secundare : endocardite , vasculite

Boala Berger ( nefrotica hemoragică cu IgA mezangială ) este autoimună ,apare frecvent la adulți și se caracterizează prin :

-hemoragie și proteinurie cu IgA

-îngroșarea mezangiului, cu hipercelularitate hialinizare, in timp cu evoluție spre insuficiența renală.

Sindromul Goodpasture se caracterizează prin :

-hemoragii pulmonare

-glomerulonefrita rapid-progresivă

-anticorpi anti-membrană bazală glomerulară ( anti-MBG)

Inițial se manifestă ca o glomerulonefrită necrotizantă focală și segmentală , apoi are loc ruptura membranei bazale ,cu acumulare de macrofage și fibrină ,și formarea unor ”semilune,, ,iar in final se produce fibroza glomerulară .

2.4 Tablou clinic

Semnele și simptomele glomerulonefritei la copil :

-hematurie

-oligurie

-vărsături

-hipertensiune arterială

-edem -dureri articulare

2.5 Investigații

-teste de sânge: hemoleucogramă completă, electroliți, creatinină, uree,

-examenul de urină

-examene bacteriologice

-ecografii renale : pentru determinarea dimensiunilor rinichilor

-ecocardiografii: pentru depistarea eventualelor cauze cu punct de pornire cardiac

-radiografii

-tomografii computerizate ( CT ) .

2.5 Tratament

1.Tratament peofilactic:evitarea frigului , evitarea umezelii 2.Tratament curativ a.tratament igieno-dietetic : normocaloric, hipoproteic in caz de retentie azotata, aport hidric/24 ore egal cu diureza + 700 ml. Glucidele si lipidele se vor administra in cantitate normala Evitarea eforturilor fizice în perioada bolii;efortul fizic se poate relua după vindecarea bolii. b.tratament antiinfecțios : administrarea de penicilină pe cale orală :penicilina V 125 mg la 6 ore timp de 7-10 zile sau Moldamin 1.200.000 U la adult respectiv 600.000U la copil. Copii alergici la penicilină se administrează Eritromicină 250 mg la 6 ore la adult, respectiv 40 mg/kgcorp/zi la copil pentru o perioadă de 7-10 zile. c.tratament simptomanic : -diuretic: furosemidul, torasemidul sau acidul etacrinic -medicație hipotensoare : Nifedipina 4×10 mg, enalapril 2x10mg/zi

Complicații

Printre complicațiile care pot să apară ca urmare a unei glomerulonefrite se numară:

-anemia

-edem cerebral -insuficiență cardiacă: hipertensiunea arterială, tulburari de coagulare

-insuficiența renală (se face hemotializă)

Capitolul III Caz clinic

DATE DESPRE SPITALIZARE

SITUAȚIA FAMILIALĂ ȘI SOCIALĂ

ANTECEDENTE

ISTORICUL BOLII ȘI EXTRAS DIN EXAMENUL MEDICAL LA INTERNARE

TABLOUL CLINIC

NEVOI FUNDAMENTALE

POSIBILITĂȚI DE EVOLUȚIE

REGIM IGIENO-DIETETIC

Alimente permise: carne ,lapte , albuș de ou , soia , linte , mazăre, ciuperci

Alimente interzise:mâncărurile grase ,slăninna, afumăturile, mezelurile

FUNCTII VITALE

INVESTIGATII DE LABORATOR

EXAMINARI PARACLINICE SUPLIMENTARE

TRATAMENT ÎN SPITAL

Alergic la: neagă

TRATAMENT LA DOMICILIU

PLAN DE NURSING

CONCLUZII GENERALE

RECOMANDĂRI LA EXTERNARE

EDUCATIE PENTRU SANATATE

Fișa tehnică

Injecția intravenoasă

Definiție : Injecția intravenoasă constă în introducerea în circulația venoasă de soluții cristaline,izotonice,hipertonice.

Scop :-terapeutic

-explorator

*administrarea unui medicament direct în sistemul vascular în scop explorator

*tratarea rapidă a problemelor medicale ale pacientului

*realizarea unei concentrații înalte în sânge a medicamentelor într-un timp scurt

Pregătirea materialelor necesare

-tăviță medical/cărucior

-fiolă sau flaconul cu soluție izotonă sau hipertonă

-ace sterile cu bizoul ascuțit dar scurt

-comprese sau tampoane cu alcool

-seringi sterile de 10ml,20ml

-mănuși de unică folosință

-mușama,aleză

-garou

-tăviță renală

-recipient pentru colectarea materialelor

Pregătirea psihică a pacientului

-se informează pacientul despre procedură

-se explică pacientului scopul injecției ,efectele dorite și nedorite

-se obține consimțământul informat al pacientului

Pregătirea fizică a pacientului

-se asigură intimitatea pacientului

-se verifică locurile de elecție ,evitând zonele cu echimoze,pilozitate accentuate sau cu infecție

-se stabilește locul pentru injecție : venele de la plica cotului –bazilică sau cefalică ,venele de pe partea superioară a gambei,venele de pe partea dorsală a mâinii,venele jugulare,venele epicraniene(la copii)

-se așează pacientul în siguranță (poziție semișezțnd

Tehnica

-se verifică prescripția medical

-dacă medicamentul este nou ,se obțin informații suplimentare

-ne spălăm mâinile

-folosim mănuși de unică folosință

-se aspiră soluția din fiolă/flacon conform procedurii standard

-se elimină bulele de aer din seringă

-se schimbă acul cu altul capișonat

-se leagă garoul

-se palpează traiectul venei

-se dezinfectează zona

-se îndepărtează capacul dela ac prin tracțiune

-se efectuează puncția venoasă ( se aplică garoul la 5-8 cm deasupra locului de puncțiune ,se palează vena,se recomandă pacientului să strângă pumnul ,se verifică prezența pulsului :distal,radial,se dezinfectează tegumentul, se poziționează mâna nedominantă la 4-5 cm sub locul de puncție și cu policele se întinde pielea dreaptă pe venă ; se ține acul cu bizoul în sus în mâna dominant și se introduce într-un unghi de 10-300 de deasupra venei sau dintr-o parte a venei ,în poziție oblică ,când sângele se întoarce prin lumenul acului,se mai avansează 1-2 cm)

-se desface garoul dacă acul este în venă

-se injectează lent soluția medicamentoasă ori se recoltează sânge pentru examen de laborator

-se extrage rapid acul adaptat la seringă

-se comprimă locul injecției cu tampon cu alcool 3-5 minute pentru hemostază complete

Îngrijirea pacientului după tehnică

-se observă locul injecției

-se ajută pacientul să adopte o poziție confortabilă

-se explică pacientului conduita ulterioară (dacă medicamentul a fost administrat în scop explorator )

-se supraveghează pacientul

Reorganizarea locului de muncă

-se colecționează materialele folosite în containere special conform PU

-se aruncă acul necapișonat

-se îndepărtează mănușile și ne spălăm pe mâini

Notarea procedurii

-se notează procedura în dosarul/planul de îngrijire

-nume,prenume

-data și ora administrării

-tipul soluției administrat,doza

Incidente,accidente

-flebalgie prin injectarea prea rapidă a soluției sau prin introducerea unor substanțe iritante (exemplu: soluția hipertonică –se injectează lent soluția)

-senzația de uscăciune în faringe și valuri de căldură

-hematom prin perforarea venei sau retragerea acului fără îndepărtarea garoului (se va aplica comprese umede reci)

-amețeli ,lipotimie (se anunță medicul)

-reacții anafilactice la soluții injectate în scop explorator (se anunță medicului și se intervine de urgență conform protocolului)

Rezultate dorite

-medicamentul este injectat lent

-pacientul prezintă un răspuns terapeutic la medicamentul administrat în acest scop

-pacientul nu dezvoltă reacții de sensibilizare la medicamentul injectat în scop explorator.