Epicondilita

Medicina

Epicondilita

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

1. INTRODUCERE

1.1 IMPORTANȚA TEORETICĂ A TEMEI

1.2 MOTIVELE ALEGERII TEMEI

1.3 ISTORICUL AFECȚIUNII

1.4 SCOPUL

1.5 OBIECTIVELE LUCRĂRII

2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

2.1 ELEMENTE ANATOMICE ALE ARTICULAȚEI COTULUI

2.1.1 ARTICULAȚIA HUMERUSULUI CU OASELE ANTEBRAȚULUI

2.1.2 ARTICULAȚIA RADIO-ULNARĂ PROXIMALĂ

2.1.3 MIJLOACELE DE UNIRE

2.1.4 MIOLOGIE

2.2 BIOMECANICA ARTICULAȚIEI COTULUI

2.3 PATOLOGIE

2.3.1 EPICONDILITA

2.3.2 EPICONDILITA LATERALĂ. ETIOLOGIE ȘI SIMPTOMATOLOGIE

2.3.3 EPICONDILITA MEDIALĂ. ETIOLOGIE ȘI SIMPTOMATOLOGIE

2.3.4 DIAGNOSTIC

2.3.5 TRATAMENT

2.4 KINETOTERAPIA ÎN PROCESELE INFLAMATORII

2.5 KINETOTERAPIA ÎN EPICONDILITĂ

2.5.1 TEST PENTRU DEPISTAREA EP. MEDIALE

2.5.2 TESTE PENTRU DEPISTAREA EP. LATERALE

3. MATERIAL ȘI METODE

3.1 PACIENȚI

3.1.1 DATE GENERALE ALE LOTULUI

3.2 METODE DE CERCETARE

3.2.1 METODA STUDIULUI BIBLIOGRAFIC

3.2.2 METODA ANCHETEI

3.2.3 METODA TESTELOR

3.3 PROGRAM TERAPEUTIC

3.3.1 REFACEREA MOBILITĂȚII

3.3.2 REFACEREA FORȚEI MUSCULARE

4. REZULTATE

4.1 REZULTATELE PENTRU SUBSCALA DE DURERE

4.2 REZULTATELE PENTRU SUBSCALA FUNCȚIONALITĂȚII

4.3 REZULTATUL OBȚINUT PE CHESTIONAR

4.4 REZULTATELE OBȚINUTE PENTRU MOBILITATE

4.5 REZULTATELE OBȚINUTE PENTRU FORȚĂ

5. CONCLUZII

6. REZUMAT ÎN LB. ENGLEZĂ

7. BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

IMPORTANȚA TEORETICĂ A TEMEI

Epicondilita este una dintre cele mai întalnite afecțiuni din ziua de astăzi în rândul jucătorilor de tenis atât profesioniști cât și amatori. Acest lucru se datorează suprasolicitării articulației sau a mișcărilor executate greșit intr-un mod repetat. Din această cauză epicondilita a ajuns să devină unul dintre cele mai frecvente motive de retragere a sportivilor din lumea tenisului. Chiar dacă de-a lungul timpului procedeele de tratament au evoluat, în cazul epicondilitei încă nu s-a găsit un tratament care să ajute pacientul să se vindece complet.

MOTIVELE ALEGERII TEMEI

În cazul meu, motivul alegerii acestei teme a fost strict unul personal. Am ales ca subiectul lucrării mele de licență să fie epicondilita deoarece sufăr de această afecțiune și a fost motivul retragerii mele din tenisul de câmp. Din aceste motive, am decis că aș dori să aflu mai multe și sa mă documentez despre toate tipurile de tratament și urmările fiecăruia în parte.

ISTORICUL AFECȚIUNII

Epicondilita este inflamația tendoanelor care se inseră pe epicondili fiind rezultatul unor activități sportive de performanță sau poate apărea ca urmare a unor activități zilnice. Numeroși mușchi ai antebrațului, îndeosebi cei care sunt responsabili cu extensia și rotația mâinii, se inseră pe epicondili. Aceștia sunt suprasolicitați în practicarea unor sporturi, și anume tenisul de câmp sau golful, dar și prin numeroase gesturi ale vietii zilnice sau profesionale.

SCOPUL

Prin lucrarea de fața, eu mi-am propus să urmăresc aspectele cu privire la recuperarea prin kinetoterapie a pacienților cu epicondilită .

OBIECTIVELE LUCRĂRII

Obiectivele care le-am urmărit în această lucrare au fost următoarele :

1. Alcătuirea unui cadru teoretic referitor la epicondilită și recuperarea acestei afecțiuni prin tehnici de kinetoterapie ;

2. Alcătuirea unui program terapeutic cu privire la recuperarea pacienților cu epicondilită ;

3. Aplicarea programului terapeutic și urmărirea anumitor indicatori și anume durerea, funcționalitatea, mobilitatea și forța.

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

ELEMENTE ANATOMICE ALE ARTICULAȚEI COTULUI

Articulația cotului este formată din trei oase : humerusul, ulna și radiusul. Din acest motiv, la nivelul cotului se descriu teroretic trei articulații : humero-ulnară, humero-radială și radio-ulnară, însă, pentru că toate dispun de o singură capsulă articulară și o singură sinovială, unii autori descriu la acest nivel o singură articulație. (figura 1 și 2)

Din punct de vedere al biomecanicii, articulația cotului trebuie descrisă în funcție de mișcările care sunt permise astfel încât mișcarea de rotație sau pronație și supinație se efectuează din articulația radio-ulnară, iar mișcările de flexie și extensie se execută din articulațiile humero-radială și humero-ulnară.

Din punct de vedere fiziologic s-a ajuns la concluzia că se v-or recunoaște două articulații în componența cotului, una in raport cu mișcările de pronație-supinație, iar cealaltă în raport cu mișcările de flexie-extensie și acelea ar fi :

articulația humerusului cu cele doua oase ale antebrațului, acestea fiind articulațta humero-ulnară ți humero-radială

articulația dintre extremitațiile radiusului și ulnei și anume radio-ulnară proximală ( Papilian V. 2003, p.112)

ARTICULAȚIA HUMERUSULUI CU OASELE ANTEBRAȚULUI

Extremitatea inferioară a humerusului e o zonă osoasă turtită dinainte spre înapoi și largită astfel încât diametrul transversal al osului e de trei patru ori mai mare decât diametrul anteroposterior. Fiindcă e destinată articulației cu oasele antebrațului, extremitatea inferioară a humerusului prezintă o suprafață articulară și două proeminențe supra-articulare care sunt loccul de inserție al mușchilor și ligamentelor. (Albu I., Vaida A., 1998, p. 239)

Suprafața articulară e în concordanță cu radiusul și ulna. Este împărțită în două porțiuni, una externă și alta internă, separate de un șanț intermediar.

Porțiunea externă, supranumită și condil al humerusului, are forma unei proeminențe semisferice care se articulează cu capul radial. Pe fața anterioară a osului, desupra condilului, se gasește o depresiune mică numită fosetă radială, unde se așează cupușoara radiusului, cand se află în flexie completă.

Trohleea humerală sau porțiunea internă, are forma de scripete și se articulează împreună cu marea cavitate sigmoidă a cubitusului.

Proeminețele supra-articulare, sunt două la număr și se găsesc deasupra suprafeței articulare humerale, iar ligamentele și mușchii se inseră pe ele.( Burghele N.,Faur M.,1997, p. 13-35)

Proeminența externă, supranumită și epicondil, este locul de inserție al ligamentului colateral extern al cotului si pentru cei șase mușchi ai antebrațului, care se numesc mușchi epicondilieni și anume : scurtul supinator, al doilea radial extern, extensor propriu al degetului mic, extensor propriu al degetelor, aconeu și cubital posterior. (Albu I., Vaida A., 1998., p. 242)

Proeminența internă, care este numită și epitrohlee, este locul de inserție al ligamentului lateral intern al cotului, dar și pentru cei cinci mușchi epitrohleeni si anume : marele palmar și micul palmar, rotund pronator, flexor superficial al degetelor și cubital anterior.( Burghele N., Faur M., 1997, p.118-122)

Fig. 1 Oasele cotului-vedere anterioară

Extremitatea proximală a cubitusului

Epifiza proximală a ulnei este constizuită din doua proeminențe osoase și anume olecranul care este dispus pe verticală și procesul coronoid dispus pe orizontală.

Apofiza coronoidă, dispune de o bază largă în care se cufundă corpul osului, o față articulară superioară și una internă, o margine externă și alta internă. Este locul de inserție al mușchiuluibrahial anterior, ligamentului lateral intern, extremitatea anterioară a ligamentului inelar și ligamentul lateral extern al cotului.

Olecranul dispune de mai multe regiuni : o față anterioară articulară, o bază largă, o față posterioară unde se inseră tricepsul, o față internă care este locul de inserție al unui fascicul al ligamentului lateral internși o față externă unde se insera fasciculele superioare ale mușchiului aconeu. (Burghele N, Faur M, 1997, p. 147-167)

Extremitatea superioara a radiusului dispune de o suprafață rotundă ți voluminoasă supranumită capul radiusului și are forma unui cilindru.

Fig. 1 Oasele cotului- vedere posterioară

ARTICULAȚIA RADIO-ULNARĂ PROXIMALĂ

Această articulație si incadrează in grupul trohloidelor.

Ulna reprezintă pentru articulația cotului incizura radială, care este un segment de cilindru gol, iar radiusul reprezintă jumatatea medială fiind un segment de cilindru plin, iar ambele suprafețe sunt acoperite de cartilaj hialin. Deoarece între aceste suprafețe există o disproporție, iar suprafața ulnara reprezintă un sfert din circumferința radială, ea este completată de ligamentul inelar.(Papilian V., 2003, p. 115)

MIJLOACELE DE UNIRE

Cele trei oase care intră in componența articulației cotului sunt menținutein contact de catre capsula articulară si ligamentele periferice.

Capsula articulară, are o inserție complexă deoarece la nivelul ulnei se inseră pe marginile incizurii trohleare, până la nivelul incizurii radiale, iar pe radius se inseră pe colul acestuia.(Albu I., Vaida A., 1998,p.244)(figura 3)

Capsula articulară este formată din două straturi : membrana fibroasă și mebrana sinovială.(Papilian V.,2003,p. 115)

Fig. 3 Capsula articulara-vedere anterioară și posterioară

Ligamentele periferice sunt reprezentate de ligamentul colateral ulnar, ligamentul colateral radial, ligamentul inelar și ligamentul pătrat.(figura 4)

Ligamentul colateral ulnar este un ligament puternic care cuprinde două fascicule : humerocoronoidian și humero-olecranian. „ Se desprinde de pe epicondilul medial și radiază spre fața medială a epifizei proximale a ulnei.”

Ligamentul colateral radial este împărțit în două fascicule care se inseră înaintea și înapoia capului radial.

Ligamentul inelar este principalul mijloc de unire al oaselor antebrahiale.

Ligamentul pătrat, este un alt mijloc de unire al radiusului cu ulna si are o formă patrulateră. (Papilian V., 2003, p.115)

Fig.4 Ligamentele cotului- vedere laterală și medială

MIOLOGIE

Articulația cotului este împărțită în două regiuni : cubital anterioară și cubital posterioară.

Regiunea cubital anterioară este supranumită și plica cotului. În plan profund sau muscular se găsesc trei grupe de mușchi :

Grupul mijlociu care cuprinde mușchiul biceps brahial și mușchiul brahial.

Grupul flexorilor sau medial care are trei straturi. Primul strat are în componența sa rotundul pronator, flexorul radial al carpului, palmarul lung și flexorul ulnar al carpului. Al doilea strat cuprinde flexorul superficial al degetelor, iar în al treilea strat se află flexorul profund al degetelor.

Grupul lateral sau al extensorilor cuprinde patru mușchi care se suprapun și anume brahoradialul, lungul extensor radial al carpului, scurtul extensor radial al carpului și supinatorul. (Albu I., Vaida A.,1998, p.242)

Regiunea cubitală posterioară sau reginea olecraniană. În această regiune, în planul profund se gasesc la fel trei grupe musculare :

Grupul mijociu, unde tricepsul brahial se inseră pe olecran.

Grupul extensorilor care este format din mușchiul supinator, extensorul degetelor, extensorul degetului mic, extensorul ulnar al carpului si aconeul.

Grupul medial cupride doar flexorul ulnar al carpului.(Albu I.,Vaida A., 1998, p.242)

BIOMECANICA ARTICULAȚIEI COTULUI

Articulația cotului e o articulație cu conducere osoasă, are un singur ax de mișcare, singurele mișcări posibile fiind flexia și extensia.(figura 5)

Axul mișcării este unul transversal care trece prin mijlocul capitului humeral și al trohleei. Pentru că axul nu este perfect transversal, „ ci orientat dinafară-înăuntru, dinainte-înapoisi de sus în jos, în ambele mișcări, brațul și antebrațul nu se comportă ca ramurile unui compas; in flexie, antebrațul ajunge puțin medial față de braț, iar în extensie cele două segmente formează un unghi deschis înafară.” (Zamora E, Crăciun D. 2006, p.52)

Se mai produc și mișcări de pronație și supinație in articulațiile humero.radială și humero-cubitală și ușoare mișcări de înclinație laterală atunci când brațul este imobilizat.(figura 6)

a.b.

fig.5-Măsurarea flexiei și extensiei cu ajutorul goniometrului

Flexia și extenia cotului se realizează în articulațiile humero-ulnară și humero-radială. Parametrii normali de flexie și extensie sunt cuprinși între 0 și 150 de grade, cu un unghi de de tricepsul brahial se inseră pe olecran.

Grupul extensorilor care este format din mușchiul supinator, extensorul degetelor, extensorul degetului mic, extensorul ulnar al carpului si aconeul.

Grupul medial cupride doar flexorul ulnar al carpului.(Albu I.,Vaida A., 1998, p.242)

BIOMECANICA ARTICULAȚIEI COTULUI

Articulația cotului e o articulație cu conducere osoasă, are un singur ax de mișcare, singurele mișcări posibile fiind flexia și extensia.(figura 5)

Axul mișcării este unul transversal care trece prin mijlocul capitului humeral și al trohleei. Pentru că axul nu este perfect transversal, „ ci orientat dinafară-înăuntru, dinainte-înapoisi de sus în jos, în ambele mișcări, brațul și antebrațul nu se comportă ca ramurile unui compas; in flexie, antebrațul ajunge puțin medial față de braț, iar în extensie cele două segmente formează un unghi deschis înafară.” (Zamora E, Crăciun D. 2006, p.52)

Se mai produc și mișcări de pronație și supinație in articulațiile humero.radială și humero-cubitală și ușoare mișcări de înclinație laterală atunci când brațul este imobilizat.(figura 6)

a.b.

fig.5-Măsurarea flexiei și extensiei cu ajutorul goniometrului

Flexia și extenia cotului se realizează în articulațiile humero-ulnară și humero-radială. Parametrii normali de flexie și extensie sunt cuprinși între 0 și 150 de grade, cu un unghi de funcționalitate aflat între 30 și 130 de grade. Gradul de normalitate funcțională pentru pentru mițcările de pornație și supinație ale antebrațului diferă de la 71 de grade pentru pronație, la 81 de grade pentru supinație. În cazul in care cotul se află în flexie, unghiul maxim pentru supinație crește, iar pentru pronație scade. ( Nordin M., Frenkel V.,1989, p. 252-253)

a.b.

fig.6-Măsurarea pronației și supinației cu ajutorul goniometrului

Limitarea mișcărilor de pronație și supinație se face de catre formațiunile ligamentare și de mușchii periarticulari.

Supinația este limitată prin :

Întinderea ligamentului pătrat

Interpunerea mușchilor extensori între cele două oase

Întinderea coardei oblice

Întalnirea procesului stiloid al ulnei cu partea posterioara a incizurii ulnare a radiusului.(Papilian V.,2003, p.117)

Pronația este limitată de :

Întinderea mușchilor periradiali

Interpunerea mușchilor flexori profunzi între oase

Întinderea ligamentului pătrat(Nițescu V.,1995, p.173)

Pentru a măsura mișcările de pronație și supinație, brațul va fi așezat pe lângă corp cu cotul în flexie la 90 de grade. Poziția inițială este aceea în care policele este pe același ax cu humerusul.(fig.7)

Fig. 7 – Axul de mișcare al pronației și supinației

PATOLOGIE

„Articulația cotului face parte din lanțul cinematic al membrului superior. Fiind situată între articulația scapulo-humerală și mână, mobilitatea cotului este subordonată funcției umărului și are ca finalitate mobilizarea mâinii.

Importanța funcțională a articulației reiese și din faptul că, fiind legată biomecanic de articulațiile situate proximal și distal, afectarea acesteia compromite atât activitățiile zilnice, cât și gestualitatea profesională.”(Zamora E., Ciocoi R. 2006 p.71)

Leziunile la nivelul articulației cotului pot avea consecințe și la distanță deoarece aceasta articulație este ușor acesibilă traumatismelor fiind puțin acoperită de mușchi; este acoperită de tendoane care sunt predispuse la retracții tendinoase și la calcifieri periarticulare; între nervii radial, medial și ulnar există raporturi strânse care pot duce la lezări ale acestora, iar în această situație se pot întâlni in afecțiunile cotului și tulburări motorii și senzitive al acestor nervi.

La nivelul cotului pot apărea leziuni atât reumatismale inflamatorii, dar și degenerative sau inflamatorii, aparând diferite grade de deficit funcțional.(Zamora E., Ciocoi R.,2006, p. 71-73)

EPICONDILITA

Epicondilita face parte din rândul afecțiunilor reumatismale abarticulare și, „este o inflamație tendinoasă sau periostală la nivelul mușchiilor epicondilieni. Acestei tendinite i se pot asocia retracții capsulare, calcifieri la nivelul tendoanelor, microrupturi tendinoase. (figura 8)

Apare ca urmare a unor traumatisme și mai ales a unor microtraumatisme repetate sau a surmenajului articular la nivelul cotului. Epicondilita este mai frecventă la tâmplari, violoniști, sportivi(tenis).

Sindromul principal este durerea vie localizată pe partea laterală a cotului; durerea iradiază pe fața externă a antebrațului și se intensifică la mișcările de extensiune și supinație ale antebrațului. De obicei, mobilitatea nu este afectată. La examenul obiectiv, presiunea pe epicondil determină o durere puternică.” (Zamora E., Ciocoi R.,2006, p. 74)

Fig. 8-Localizarea durerii în cazul epicondilitei

Epicondilita este de două tipuri, aparând fie pe partea laterală fie pe partea medială; astfel putem vorbi de epicondilită laterală supranumită și cotul tenismenului sau epicondilită medială cunoscută și sub numele de cotul jucătorului de golf.

EPICONDILITA LATERALĂ. ETIOLOGIE ȘI SIMPTOMATOLOGIE

Epicondilita laterală este cea mai intâlnită afecțiune la nivelul articulației cotului. Epicondilita laterală sau cotul tenismenului este o boală care afectează mușchii extensori ai antebrațului. (figura 9)

Cel mai comun tip de durere pe partea laterală a cotului se întâlnește in cadrul epicondilitei laterale. În activități care implică mișcări repetate cu membrul superior, sau in activități specifice cum ar fi lucrul la calculator, ridicarea greutățiilor, mișcări de pronație și supinație forțată sau la vibrații repetate, se observa foarte rpede apariția acestei afecțiuni. Se manifestă prin durere locală la nivelul inserției pe epicondilul lateral al tendonului extensorilor comuni ai antebrațului. Durerea poate fi reprodusă prin extensia contra unei rezistențe a pumnului sau a degetului mijlociu sau prin activități de strângere a pumnului.

Este posibil ca durerea să apară și in momentul flexiei pasive a pumnului in același timp executându-se extensia cotului. Cu toate acestea, epicondilita laterală poate apărea și la locul de muncă unde se solicită mișcări repetitive ale incheieturii cotului și a mâinii.

În multe cazuri ale acestei patologii specifice, inserția scurtului extensor radial al carpului este implicată. Totuși, lungul extensor radial al carpului și tendonul comun al extensorilor anetriori, sunt foarte rar implicați. Cel mai des această afecțiune apare în urma suprasolicitării mușchiilor extensori.

Epicondilita laterală este clasificată ca fiind o afecțiune datorată de suprasolicitare a articulației. Cel mai des durerea apare anterior și distal de epicondilul lateral. Este numită ca fiind cea mai întâlnită afecțiune la nivelul articulației cotului si apare mai des pe partea laterală decât pe cea medială.

Până în momentul de față s-au indentificat trei factori care duc la apariția acestei boli și anume : manipularea constantă a obiectelor cu o greutate mai mare de 1 kilogram, manipularea obiectelor cu greutăți mai mari de 20 de kilograme cel pușin de 10 ori pe zi și mișcări repetate mai mult de 2 ore pe zi.

Alți factori de risc sunt suprasolicitarea, mișcări greșite efectuate pe perioade îndelungate, neconcordanțe, vârsta, probleme de mobilitate, circulația slabă sau deficitul de forță.

Fig. 9- Epicondilită laterală, inflamația tendonului comun al extensorilor

EPICONDILITA MEDIALĂ. ETIOLOGIE ȘI SIMPTOMATOLOGIE

Epicondilita medială, cunoscută și sub numele de cotul jucatorului de golf este boala care afectează mușchii flexori ai antebrațului.(figura 10) Chiar dacă se numește cotul jucătorului de golf, nu afectează doar persoanele din această categorie, insă mișcarea principală care cauzează această afecțiune este similiară cu mișcarea din jocul de golf. Alte mișcari care duc la epicondilita medială sunt aruncarea repetată a unei mingi, tăierea lemnului cu un topor, sau oricare alta activitate care stresează musculatura flexoare a antebrațului.

Epicondilita medială apare mult mai rar decât epicondilita laterală, care a fost diagnosticată de pana la zece ori mai mult.

Marea majoritate a literaturii de specialitate sugerează că acest tip de epicondilită apare in urma stresului repetat și a suprasolicitării grupelor de mușchi flexori si pronatori ai antebrațului. Schimbările degenerative în regiunea musculo-tendinoasă din zona epicondilului medial sunt rezultatul contracțiilor concentrice și excentrice cronice repetate din grupul flexorilor și pronatorilor. Cel mai des aceste schimbări se observă la rotundul pronator și la flexorul radial al carpului, deși rupturi difuze pot aparea și la palmarul lung, flexorul superficial al degetelor și flexor ulnar al carpului.

Chiar dacă suprasolicitarea este principalul motiv care cauzează epicondilita, un singur traumatism, cum ar fi o lovitură directă sau o contracție excentrică extremă, poate duce la apariția afecțiunii de acest tip.

Epicondilita medială a fost asociată cu activități care presupun mișcări repetate de pronație ale antebrațului și de flexie a încheieturii mâinii. Deși este foarte des întalnită a prinzătorii din baseball, epicondilita medială se regasește și la jucătorii de golf, tenis de câmp, bowling, fotbal, tras cu arcul și ridicarea greutățiilor, această afecțiune nu este strict de ordin sportiv, deoarece apare în orice altă activitate care cere mișcări repetate ale antebrațului, încheieturii mâinii si mâna în sine.

Durerea care caracterizează epicondilita medială este localizată pe partea medială a articulației cotului și este înrautățită de mișcarea de pronație a antebrațului si flexie a încheieturii mâinii contra unei rezistențe. La palpare, durerea apare la mușchii rotundul pronator și flexorul radial al carpului, distal și anterior de epicondilul medial.

Severitatea durerii poate varia, însă în cele mai multe cazuri este prezentă și acută în timpul efectuării acțiunii care o cauzează. În zona afectată pot apărea umflaturi și căldură locală.

Fig. 10- Epicondilita medială. Zona de inflamație a tendonului

DIAGNOSTIC

Diagnosticul în cazul epicondilitei este bazat pe durerea localizată în zona epicondililor lateral și respectiv medial. Prin urmatoarele metode, kinetoterapeutul sau fizioteraputul ar trebui sa reprodică durerea respectivă :

Palparea digitală pe fașa epicondililor lateral și medial;

Extensia încheieturii mâinii si a degetului mijlociu, cu rezistență, cotul aflat în flexie-pentru epicondilita laterală;

Flexia încheieturii mâinii și a degetului mijlociu, cu rezistență, cotul aflat în extensie- pentru epicondilita medială;

Supunerea pacientului la prinderea și strangerea unui obiect în mână.

Pentru examinarea sincerității afecțiunii se folosesc diferite metode, cum ar fi dinamometrul sau un chestinare pentru evaluarea pacienților cu epicondilită. Dinamometrul este folosit pentru indicarea forței, iar chestionarul are 15 întrebări care sunt destinate să arate durerea sau dificultatea întalnită de pacienți pe o anumită perioadă de timp. Pacienții trebuie să indice nivelul de durere sau dificultate pe o scară de la 0 la 10, chestionarul constînd in două subscale. Scara de durere, unde 0=nicio durere iar 10=cea mai grava durere imaginabilă. Scara de funcționalitate unde 0= nicio dificultate întălnită, iar 10= incapacitatea de a efectua acțiunea.

Un semn pozitiv al epicondilitei este apariția durerii la palpare epicondililor.

TRATAMENT

În cazul în care o persoană se prezintă cu simptomele care duc la epicondilită, primul lucru care trebuie făcut este odihna sau repausul pentru membrul afectat. Tratamentele conservative sunt des folosite pentru ameliorerea sau vinecarea totală a acestei afecțiuni, care în multe cazuri trece de la câteva zile, la câteva săptămâni sau luni.

Dacă durerea este cauzată de deteriorarea tendonului, perioada de recuperare completă poate dura de la două la șase luni. Multe cazuri de epicondilită devin cronice și care progresiv se înrăutățesc, dacă paientul continuă activitatea cu membrul respectiv, ignorând durerea.

Există mai multe tipuri de tratament pentru epicondilită, toate având același scop : reducerea durerii și imbunatățirea funcționalității.

Tehnici de kinetoterapie precum mobilizările articulației cotului și mișcări combinate cu exerciții au arătat rezultate mai bune decât injecțiile cu corticosteroizi(figura 11). Deasemea, mobilizările totale ale membrului au arătat rezultate mai bune decât mobilizările locale.

Fig.11- Infiltrații cu corticosteroizi

O altă metodă de terapie cu rezultate bune este metoda Cyriax care constă in fricțiuni transverse profunde combinate cu manipulări.

Fricțiunile transverse profunde apicate în cazul epicondilitei au efect analgezic. Durerea care apare în timpul fricțiunilor este considerată semn rău. Între două ședințe de fricțiuni trebuie sa existe un interval de 48 de ore.( figura 12)

Fig.12 Fricțiuni transverse profunde aplicate pe epicondilul lateral

Scopul acestui tip de tratament este menținearea mobilității structurilor țesuturilor moi.

Terapia prin exerciții este o altă metodă de tratament in cazul pacienților cu epicondilită, care cuprinde streching-ul și exercițiile excentrice.

Literarura tratamenului epicondilitei, sugerează ca exercițiile de streching și pentru forță sunt cele mai importante lucruri în planul de tratament deoarece tendoanele nu ar trebui să fie doar rezistente, ci și flexibile. Exercițiile de streching ar trebui sa îmbunătățească flexibilitatea grupului de extensori ai încheieturii mâinii. Exercițiile de forță ar trebui să conțină repetări multe la intensitate redusă pentru prevenirea agravării situației.

Exercițiile excentrice au trei principii care sunt : rezistență, viteză și frecvența contracțiilor, care trebuie sa crească treptat cu fiecare ședință de recuperare pentru a nu supune tendonul afectat la un stres mult prea mare.

KINETOTERAPIA ÎN PROCESELE INFLAMATORII

„ De la bun început trebuie subliniat faptul că, articulația cotului are strânse legaturi cu celelalte articulații ale membrului superior, de această articulație depinzând în mare măsură atît gesturile din activitățiile zilnice, cât și cele profesionale. De aceea, în întocmirea planului de recuperare funcțoinală a cotului, se va acorda atenție atât articulației umărului cât și articulației pumnului și a mâinii.” (Zamora E., Ciocoi R., 2006, p. 75)

Din cauza că articulația cotului e o articulație intermediară pentru membrul superior, ea este mobilizată în activitățiile obișnuite, mobilizarea fiind suficientă pentru o bună funcționalitate. De aceea nu se poate vorbi de kinetoprofilaxie primară pentru articulația cotului, mai ales in ceea ce priveste gesturile activitățiilor zilnice.

Kinetoprofilaxia secundară este cea importantă în situația în care cotul este interesat în diversele forme ale afecțiunilor inflamatorii. În această situație, kinetoprofilaxia secundară, are ca scop principal, menținerea mobilității cotului în limitele funcționale si restabilirea forței, pentru permiterea executării atât a gesturilor uzuale cât și a celor profesionale.

În faza acută a afecțiunilor inflamatorii, cele mai indicare sunt posturările în atele seriate termoplastice sau in fașă gipsată. (figura 13)

Fig.13 – Membru superior posturat în atelă

În faza de acalmie, pot fi aplicate toate mijloacele de kinetoterapie, începând de la posturări la care se adaugă exerciții pasive, autopasive și active, iar la urmă exercișiile active cu rezistență.

În final este recomandată practicarea înotului terapeutic, având efect analgezic. ( Zamora E., Ciocoi R., 2006,p. 77)

„Poziția de repaus a cotului este în flexiune de 100 de grade și în pronosupinație, cu policele orientat anterior. În situația în care se instalează o anchiloză în această poziție, invaliditatea subiectului este gravă.

Poziția de funcțiune, ca și cea de imobilizare funcționalăeste în flexiune a cotului de 90 de grade și în pronosupinație a antebrațului. Această poziție este cea mai puțin invalidantă, permițând o flexiune utilă și o pronosupinație maximă.” (Zamora E., CIocoi R., 2006,p. 77)

Principalele obiective care se urmăresc în recuperarea funcțională a cotului sunt urmatoarele :

„combaterea durerii, obiectiv realizat prin poziționări, posturări în limitele funcționale, exerciții autopasive și pasivoactive;

refacerea mobilității în limitele funcționale apoi normale, prin exerciții pasive, active, active cu rezistență;

refacerea forței și a stabilității articulare, prin exerciții cu rezistență și exerciții de îndemânare.” (Zamora E., Ciocoi R.,2006, p. 76)

Principiile pentru reeducarea funcțională a cotului sunt :

„ nu se mobilizează cotul inflamat. Acesta ca fi imobilizat în atelî, care se va scoate în timpul nopții.

Nu se efectuează mobilizări pasive, numai autopasive în scripeți.

Nu se va încărca mâna cu greutăți pentru recuperarea extensiunii, acestea ducând la creșterea hipertoniei mușchilor flexori.

Nu se fac exerciții analitice intense, deoarece pot reapărea reacțiile inflamatorii.

În recuperarea cotului este utilă reeducarea flobală a membrului superior, orientată către gesturile uzuale, antrenând obligatoriu umărul și mâna.

Este obligatorie menținerea mobilității articulațiilor neafectate ( umăr-pumn-mână), prin mișcări pasive, activopasive și active.

Se va asocia terapia ocupațională.” (Zamora E., Ciocoi R.,2006, p. 76)

KINETOTERAPIA ÎN EPICONDILITĂ

Scopul kinetoterapiei în cazul epicondilitei este acela de a reduce durerea și a crește forța și mobilitatea articulației cotului, a antebrațului și a pumnului. Până în ziua de astăzi niciun protocol standard nu se regăsește în literatura de specialitate. Programele pentru recâștigarea forței și a mobilității sunt bazate pe simptomele fiecărui pacient.(Fig.14)

Pentru mărirea forței, programele terapeutice se bazează pe recâștigarea forței și a rezistenței. Cercetări recente sugerează folosirea programelor de consolidare excentrice. Teoria din spatele acestui program este aceea de a încărca unitatea musculotendinoasă, a induce hipetrofie și creșterea rezistenței la tracțiune. Aceasta, la rândul său, reduce presiunea asupra tendonului in timpul activitățiilor. Contracțiile excentrice pot creea un stimul mai mare pentru celulele tendonului, producând colagen și facând tendonul să reziste la forțe mai mari. Scăderea neovascularizaței este un alt beneficiu, documentat recent, al consolidării excentrice. Se crede că neovascularizarea este factorul cauzator de durere in cazul epicondilitei si al altor tendonopatii.

Fig.14 – Exerciții pentru reabilitare

Strechingul trebuie realizat în combinație cu exerciții pentru forță. Programul de streching în cazul pacienților cu epicondilită, trebuie să se axeze pe musculatura extensoare în cazul epicondilitei laterale(Fig. 15) și pe musculatura flexoare dacă este vorba de epicondilită medială.

Fig. 15- Streching pentru epicondilita laterală

Bazat pe literatura de specialitate, există peste 40 de tipuri de tratament pentru epicondilită. Chiar dacă s-au folosit atât de multe intervenții diferite pentru a vindeca această afecțiune, nu există niciun consens în literatura de specialitate cu privire la cel mai eficient mod de tratament. Tratamntul penru epicondilita ar trebui sa constea în odihnă, consolidare și tehnici de streching pentru a reduce durerea și handicapul motor. Strategia de tratament ar trebui sa se bazeze pe simptomele și plângerile pacientului.

TEST PENTRU DEPISTAREA EP. MEDIALE

Subiectul aflat în poziția șezând, în momentul în care kinetoterapeutul palpează epicondilul medial al humerusului, antebrațul pacientului execută pasiv supinația, mâna și cotul fiind în extensie. Acest test este considerat pozitiv dacă la nivelul epicondilului medial apare o durere vie.( Balint T.,2007, p. 196)

TESTE PENTRU DEPISTAREA EP. LATERALE

Kinetoterapeutul palpează epicondilul lateral cu policele și stabilizează cotul pacientului. Acesta trebuie să strângă pumnul și să execute pronația antebrațului. Apoi este rugat să execute extensia mâinii concomitent cu înclinarea radială. Aceste test este declarat pozitiv dacă la nivelul epicondilului lateral apare o durere vie.

Kinetoterapeutul, în timp ce palpează epicondilul pacientului, efectuează pasiv pronația și extensia antebrațului, concomitent cu flexia mâinii. Testul este pozitiv, dacă la nivelul epicondilului lateral apare o durere vie.

Kinetoterapeutul se opune extensiei degetului 3, în timp ce aplică o rezistență la nivelul falangei distale. Dacă apare durere la nivelul epicondilului lateral, testul este considerat pozitiv. (Balint T.,2007,p. 197-198)

MATERIAL ȘI METODE

PACIENȚI

Pe o perioada de două săptămâni, din data de 15.02.2014 până la data de 1.03.2014, cu un lot de 7 pacienți, toți fiind sau au fost jucători profesioniști de tenis de câmp, am realizat un studiu de cercetare în care am urmărit imbunătățirea sau agravarea stării de sănătate a acestui lot.

DATE GENERALE ALE LOTULUI

Parametrii care au fost luați în calcul pentru realizarea cercetării au fost datele generale ale pacienților, tipul de epicondilită, perioada de dubut a afecțiunii și tipul de tratament aplicat.

Prezentarea datelor se v-a face prin tabele și grafice.

Tabel 1. Date generale ale lotului de pacienți

Tabelul 1 prezintă datele generale ale lotului din care v-a fi urmarit fiecare criteriu în parte pentru a se observa ponderea și importanța fiecăruia în afecțiuniile intâlnite la nivelul articulației cotului.

METODE DE CERCETARE

Metodele de cercetare folosite pentru redactarea acestei lucrări au fost următoarele : metoda studiului bibliografic, metoda anchetei și metoda testelor.

METODA STUDIULUI BIBLIOGRAFIC

Metoda studiului bibliografic a fost utilizată pentru creearea posibilității în ceea ce privește documentarea în legătură cu întreaga problematică a lucrării. Datele culese mi-au oferit specificații în legătură atât cu partea de anatomie funcțională cât și pe partea de patologie și tratamente specifice.

În redactarea lucrării am apelat atât la cărți de profil cât și la articole si site-uri de specialitate.

METODA ANCHETEI

Metoda anhetei se bazează pe aplicare unor chestionare sau a interviurilor. Deoarece prin anchetă se obțin relatări personale, o problemă des întalnită este obiectivitatea subiecților.

În această lucrare, eu, personal, am decis să aleg aplicarea unui chestionar cu întrebări închise, răspunsurile fiind evaluate pe o scală de la 0 la 10, urmărind durerea și funcționalitatea în activitățiile zilnice și in cele specifice.

Tabel 6 – Evaluarea pacientului diagnosticat cu epicondilită (PRTEE)

PRTEE cunoscut in engleză sub numele de Patient-Rated Forearm Evaluation Questionnaire, este un chestionar cu 15 iteme destinat masurări durerii și dizabilității în antebraț a pacienților diagnosticați cu epicondilită. PRTEE le acordă pacienților libertatea de a-și măsura nivelul de durere și funcționalitate în articulația cotului pe o scară de la 0 la 10, consistând in două subscale și anume :

Subscala DURERII ( 0= nicio durere, 10 = durere inimaginabilă)

Durere – 5 iteme

Subscala FUNCȚIONALITĂȚII ( 0= fără dificultate, 10 = imposibil de realizat)

Activități specifice – 6 iteme

Activități uzuale – 4 iteme

Adițional scorului pe subscală individuală, un scor total poate fi computerizat pe o scară de 100.

Calcularea scorului subscalelor

Scorul pentru durere = se face suma celor 5 itemi pentru durere → Cel mai bun scor = 0 Scor bun = maxim 20 Scor rău= între 21-45 Cel mai rău scor = 50

Scorul pentru funcționalitate = se face suma celor 10 itemi, și se împarte la 2 → Cel mai bun scor = 0 Scor bun= max.20 Scor rău=între 21-45 Cel mai rău scor = 50

Calcularea scorului total

Scorul total = se adună rezultatul subscalei pentru durere cu rezultatul subscalei pentru funcționalitate → Scorul cel mai bun = 0 Scor bun= max. 40 Scor rău = între 41 și 90 , Scorul cel mai rău = 100

METODA TESTELOR

BILANȚUL ARTICULAR

Flexia antebrațului se definește prin „ mișcarea anterioară a antebrațului în plan sagital ( mișcarea de apropiere a antebrațului de braț).” ( Balint T.,2007,p. 182)

Poziția inițială a subiectului este în șezând cu membrul superior aflat în poziția anatomică. O altă variantă ar fi ca subiectul să fie în decubit dorsal, cu brațul pe lângă corp, cotul să fie întins și antebrațul în supinație. În poziția finală, subiectul, fie în sezând, fie în decubit dorsal, fața anterioară a antebrațului vine către fața anterioară a brațului. Determinarea planului în care se efectuează mișcarea este planul sagital.

Poziția goniometrului : centrul goniometrului este plasat pe partea laterală a articulației cotului ; brațul fix al goniometrului urmărește acromionul, adică linia mediană a brațului ; brațul mobil urmărește stiloida radială, fiind paralel cu linia mediană a feței laterale a antebrațului.

Poziția kinetoterapeutului față de segmentul care este testat, este de aceeași parte cu membrul a cărei articulații urmează să fie testată.

Extensia antebrațului se definește prin mișcarea de depărtare a antebrațului de braț.

Subiectul, în poziția inițială, se află în șezând, brațul pe lângă corp, cu cotul flectat și antebrațul în supinație. O altă variantă ar fi ca subiectul să fie in decubit dorsal, cu brațul pe lângă corp, cotul se află în flexie și antebrațul în supinație. În poziția finală, subiectul este fie în șezând, fie în decubit dorsal, iar membrul superior se v-a afla în poziția anatomică. Planul în care se execută mișcarea este planul sagital.

Poziția goniometrului : centrul lui este plasat pe partea laterală a articulației cotului; brațul fix urmărește acromionul, respectiv linia mediană a brațuli; brațul mobil urmărește stiloida radială, fiind paralel cu linia mediană a feței laterale a antebrațului.

Față de segmentul testat, kinetoterapeutul se află de aceeași parte cu membrul.

Supinația antebrațului este definită prin mișcarea de ducere a palmei în sus, din poziția de pronosupinație.

În poziția inițială, subiectul se află în șezând, brațul lipit de trunchi, cotul este în flexie la 90 de grade, iar antebrațul se află în pronosupinație. O altă variantă este cea în care subiectul se află în ortostatism, brațul lipit de trunchi, cotul în flexie la 90 de grade, iar antebrațul se află în pronosupinație. Poziția finală este cu brațul lipit de trunchi, cotul in flexie 90 de grade, iar palma orientată în sus. Planul în care se execută mișcarea este planul transversal.

Poziția goniometrului : centrul goniometrului este plasat la nivelul falangei distale a mediusului ; brațul fix urmărește policele, fiind paralel cu linia mediană a humerusului ; brațul mobil urmărește policele.

În momentul testării segmentului, kinetoterapeutul se află în fața membrului de testat.

Pronația este definită prin mișcarea de ducere a palmei în jos din poziția de pronosupinație.

În poziția inițială, subiectul se află în șezând, brațul este lipit de trunchi, cotul în flexie la 90 de grade, iar antebrațul în pronosupinație. Altă variantă poate fi cu subiectul în ortostatism, brațul lipit de trunchi, cotul în flexie la 90 de grade, iar antebrațul în pronosupinație. În poziția finală, subiectul se află cu brațul lipit de trunchi, cotul în flexie la 90 de grade, iar palma este orientată în jos. Planul în care se execută mișcarea este planul transversal.

Poziția goniometrului : centrul goniometrului este plasat în dreptul falangei distale a mediusului ; brațul fix urmărește policele și este paralel cu linia mediană a humerusului ; brațul mobil urmărește policele.

În momentul testării, kinetoterapeutul se află în fața membrului de testat. ( Balint T.,2007,p.183-186 )

BILANȚUL MUSCULAR

În mișcarea de flexie a cotului, mușchii principali sunt : bicepsul brahial, brahialul și brahioradialul, iar accesor este supinatorul.

Subiectul se află în șezând, cu umărul în flezie la 90 de grade, cotul în extensie, iar antebrațul în pronosupinație. Stabilizarea se realizează în treimea distală a brațului.

În poziția fără gravitație subiectul se află în decubit heterolateral, brațul de testat pe lângă trunchi, iar antebrațul susținut în supinație pentru bicepsul brahial, pronosupinație pentru brahioradial și în pronație pentru brahial.

F1 : se palpează bicepsul brahial pe fața anterioară a brațului, în zona de mijloc, brahioradialul se v-a palpa pe fața laterală a antebrațului în treimea superioară, iar brahialul deoarece este un mușchi profund nu se poate palpa.

F2 : în decubit heterolateral, subiectul efectuează flexia antebrațului, cu antebrațul susținut de kinetoterapeut.

F3 : subiectul efectuează activ, fără rezistență, flexia antebrațului din poziția antigravitațională.

F4 : din aceeași poziție antigravitațională, kinetoterapeutul pune o rezistență ușoară in treimea distală a antebrațului pe partea anterioară pentru bicepsul brahial, pe marginea radială pentru brahioradial și pe partea dorsală pentru brahial.

F5 : rezistențele sunt aplicate în aceleași regiuni ca și la forța 4, doar că rezistența este mai mare sau excentrică.

În mișcarea de extensie a cotului, mușchii principali sunt tricepsul brahial si aconeul.

În poziția fără gravitație, subiectul se află în decubit heterolateral, brațul pe lîngă trunchi, iar antebrațul care v-a fi testat este susținut de kinetoterapeut. Altă variantă ar fi ca subiectul să fie în șezând, umărul și cotul în flexie la 90 de grade, iar antebrațul în pronosupinație. Stabilizarea se v-a face în treimea distaală a brațului.

F1 : se palpează tricepsul pe fața posterioară a brațului.

F2 : subiectul se află în poziția fără gravitație și execută extensia antebrațului, kinetoterapeutul susține antebrațul.

Pentru poziția antigravitațională, subiectul se află în decubit ventral, brațul abdus la 90 de grade, iar antebrațul atârnă în afara mesei.

F3 : subiectul aflat în poziția antigravitațională, execută extensia antebrațului.

F4 : din aceeași poziție, kinetoterpeutul opune o rezistență ușoară în treimea distală a antebrațului la jumătatea cursei de mișcare. Stabilizarea se face la nivelul brațului în treimea distală pe partea posterioară.

F5 : subiectul realizează aceeasi mișcare ca și la forța 4 doar ca rezistența este mai mare sau excentrică.

Mișcarea de supinație a antebrațului are ca mușchi principali supinatorul și bicepsul brahial.

În poziția fără gravitație, subiectul se află în șeezând cu brațul și cotul în flexie la 90 de grade , iar antebrațul în pronosupinație. Stabilizarea se face în treimea distală a brațului.

F1 : se palpează bicepsul brahial în treimea mijlocie pe fața anterioară a brațului.

F2 : subiectul, aflat în poziția fără gravitație, efectuează supinația antebrațului.

F3 : în poziția antigravitațională, subiectul efectuează supinația antebrațului.

F4 : din aceeași poziție, kinetoterapeutul opune o rezistență ușoară pe partea dorsală a degetelor 2 și 3, sau pe partea palmară a degetelor 4 și 5, la jumătatea cursei de mișcare.

F5 : se respectă aceeași mișcare doar că rezistența opusă de kinetoterapeut este mai mare sau excentrică.

În mișcarea de pronație a antebrațului, mușchii principali care participă sunt rotundul pronator și pătratul pronator.

În poziția fără gravitație, subiectul se află în șezând cu brațul și cotul în flexie la 90 de grade, antebrațul în pronosupinație. Stabilizarea se face în treimea distală a brațului.

În poziția antigravitațională, subiectul este în șezând cu brațul pe lângă trunchi, cotul în flexie la 90 de grade și antebrațul în pronosupinație.

F1 : se palpează rotundul pronator în treimea proximală a antebrațului pe partea antero-laterală.

F2 : subiectul, aflat în poziția fără gravitație, execută pronația antebrațului.

F3 : în poziția antigravitațională, subiectul efectuează pronația antebrațului.

F4 : din aceeași poziție, kinetoterapeutul opune o rezistență ușoară pe partea dorsală a degetelor 4 și 5 la jumătatea cursei de mișcare, sau pune ambele mâini pe o partea și alta a mâinii pacientului.

F5 : rezistență aplicată de kinetoterapeut se face in aceleași regiuni, doar că este mai mare sau excentrică. (Balint T.,2007, p.186-194)

PROGRAM TERAPEUTIC

REFACEREA MOBILITĂȚII

„Prin mobilizări pasive

în șezând, cu brațul în sprijin pe o masă: prize pe braț și antebraț, cât mai aproape de cot; se execută extensii.”

Pacientul aflat în șezând, brațul pe lângă trunchi, cotul în flexie la 90 de grade. O priză v-a fi pe braț pentru a fi fixat pe lânga trunchi, iar alta în extremitatea distală a antebrațului. Se v-a executa alternativ pronația și supinația.

Subiectul, aflat în șezând, brațul sprijinit pe o masă, cotul în flexie. Priza kinetoterapeutului v-a fi bimanuală pe treimea inferioară a antebrațului și se vor executa pronosupinații.

Prin mobilizări autopasive

Pacientul se află în șezând, coatele sprijinite pe o masă, degetele întrepătrunse, execută flexii și extensii din articulația cotului. Membrul sănătos îl v-a antrena pe cel afectat.

Se v-or executa mobilizări autopasive cu ajutorul scripeților, tracțiunea fiind realizată cu membrul sănătos.

Prin mișcări active

Se v-or efectua mișcări libere de flexie și extensie a antebrațului.

Mișcările gestuale din viața de zi cu zi : mișcări de lasnsare sau de lovire

Cotul lipit de trunchi în flexie la 90 de grade, pacientul v-a executa pronosupinația.

Cu un baston în mână se v-a executa răsucirea lui prin pronosupinații.

REFACEREA FORȚEI MUSCULARE

Exerciții pentru tonifierea musculaturii flexoare

Subiectul în decubit dorsal, articulația scapulo-humerală și articulația cotului în extensie, antebrațul se află în supinație. priza se v-a face la nivelul brațului și palmei, iar kinetoterapeutul se v-a opune triplei flexii.

Din șezând, antebrațul în sprijin pe masă și în supinație. Priza se v-a face la nivelul brațului și a antebrațului pe partea anterioară. Pacientul v-a începe exercițiul prin flexia articulației scapulo-humerale, continuând cu flexia cotului, în timp ce kinetoterapeutul v-a aplica o rezistență.

Pacientul în decubit dorsal, brațul este în abducție, cotul este în extensie, iar antebrațul este în supinație. Priza se v-a face la nivelul brațului și palmei, opunându-se flexiei mâinii și adducției brațului. Concomitent, subiectul v-a executa flexia cotului.

Din șezând sau din ortostatism, brațul pe lângă trunchi, cotul în extensie, iar în mână cu o ganteră, se v-a executa flexia cotului și a umărului urmată de o revenire lentă.

Din șezând, cu brațul în semiflexie, se v-or executa trancțiuni cu o greutate trecută pe un scripete, urmate de reveniri lente.

Exerciții pentru refacerea musculaturii extensoare

Subiectul aflat în decubit dorsal, articulațiile pumnului, cotului și scapulo-humerală aflate în flexie. Priza se v-a face pe partea posterioară a brațului și pe partea dorsală a mâinii. Pacientul v-a executa extensia degetelor, a pumnului, cotului și a umărului.

Din șezând, membrul superior pe lângă trunchi, antebrațul aflat în supinație. priza se v-a face pe partea posterioară a brațului. Pacientul v-a executa extensia degetelor și a pumnului, urmate de extensia umărului cu opoziție.

Din șezând, cotul în flexie sprijinit pe o masă. Se vor executa extensii cu ajutorul unui scripete cu contragreutate.

Din decubit dorsal, brațul aflat în flexie maximă, cotul în flexie la 90 de grade, antebrațul în pronație, iar în mână se ține o ganteră. Subiectul v-a extinde cotul.

Exerciții pentru tonifierea musculaturii supinatoare

Din șezând, brațul adus la orizontală aflat în rotație internă maximă, cotul este în extensie, iar antebrațul în pronație. Priza aplicată la nivelul brațului v-a fi în brațară pentru menținerea în rotație internă, priza la nivelul pumnului, mentinând pronația. Pacientul v-a executa rotația externă din articulația scapulo-humerală, fiind urmată de supinația antebrațului.

Din ortostatism, membrul superior pe lângă corp, brațul aflat în rotație internă, antebrațul se află în poziție neutră. Priza aplicată v-a fi în brățară dublă la nivelul brațului în treimea distală. Subiectul v-a executa rotația externă a brațului, urmată de supinația antebrațului.

Din șezând, cotul aflat în flexie, sprijinit pe masă. Kinetoterapeutul aplică o priză pe partea dorsală a mâinii și a antebrațului. Pacientul v-a executa extensia degetelor și a pumnului contra unei rezistențe ușoare, urmată de extensia cotului realizată concomitent cu supinația antebrațului.

Din decubit dorsal, membrul superior ridicat la verticală, antebrațul în pronație. priza se v-a realiza la nivelul antebrațului și pumnului în treimea superioară și v-a fi priza în brățară. Pacientul v-a executa supinația care v-a fi asociată cu rotația externă a articulației scapulo-humerale.

Exerciții pentru tonifierea musculaturii pronatoare

Din decubit dorsal, brațul aflat pe lângă corp în rotație externă, cotul este în extensie, iar antebrațul în supinație. Subiectul execută rotația internă din articulația scapulo-humerală, concomitent cu pronația antebrațului, contra unei rezistențe.

Din decubit dorsal, brațul aflat in flexie, abducție și rotație externă, cotul este în extensie, iar antebrațul este în supinație. Pacientul execută mișcarea care duce mâna către șoldul opus, realizând adducția, extensia și rotația internă a articulației scapulo-humerale și supinația antebrațului. Toate acestea se realizează cu o rezistență din partea kinetoterapeutului.

Din decubit dorsal, brațul pe lângă corp, cotul aflat în extensie, antebrațul în supinație. Priza este una unica la nivelul pumnului și mâinii, kinetoterapeutul opunându-se flexiei cotului și pronației antebrațului.(Sbenghe T.,1987, p.437-445)

Acest plan de tratamen poate fi aplicat în paralel cu ședințele de fizioterapie, sau cu ședințe de masaj

REZULTATE

În perioada februarie 2014-martie 2014, am urmărit 7 subiecți care au s-au prezentat cu epicondilită atât laterală cât și medială. ( Tabel 2, Grafic 1)

Înainte de a gestiona rezultatele testelor, am făcut o distribuție a lotului în funcție de tipul de afecțiune, perioada de debut, sexul subiecților, mediul de proveniență, ocupația și vârsta.

Tabel 2- Distribuția lotului în funcție de tipul de epicondilită

Grafic 1- ponderea pacienților în funcție de tipul de epicondilită

În funcție de analiza dată de distribuția si ponderea lotului pe tipuri de epicondilită, rezultatul a fost un procent mai mare în partea pacienților cu epicondilită laterală și anume, aproximativ 43 % din cazurile studiate. Pacienții cu epicondilită medială sau pacienții care prezintă ambele tipuri de epicondilită, au avut un procentaj identic. ( Tabel 2, Grafic 1)

Tabel 3- Distribuția pacienților în funcție de debutul bolii

Grafic 2 Ponderea pacienților în funcție de debutul bolii

În cazul vârstei de debut a epicondilitei, în urma analizei graficului, ajungem la concluzia că aceasta afecțiune debutează la vârste foarte tinere în cazul jucătorilor profesioniști de tenis de câmp, principalul motiv fiind suprasolicitarea articulației cotului. Categoria de până la 15 ani ocupă ponderea cea mai mare cu aproape jumătate de procente. ( Tabel 3, Grafic 2) .

Tabel 4- Distribuția subiecților pe sexe

Grafic 3 – Ponderea pacienților în funcție de sex

Analiza apariției epicondilitei în funcție de sexe în lotul de pacienți testat, arată prezența acestei afecțiuni la ambele sexe, însă cu o pondere mai mare în cazul sexului de tip masculin față de sexul de tip feminin. (Tabel 4, Grafic 3)

Tabel 5 – Distribuția pacienților in funcție de mediul de provenință

Grafic 4- Ponderea pacienților dupa mediul de proveniență

Din totalitatea pacienților cu epicondilită, 6 persoane provin din mediul urban, în timp ce din mediul rural provine doar un individ. Convertind aceste date în procente, se observă o pondere mai mare în cazul persoanelor care provin din mediul urban și anume o procentualitate de aproximativ 86 %. (Tabel 5, Grafic 4)

Tabel 6 – distribuția pacienților în funcție de vârstă

Grafic 5 – Ponderea pacienților în funcție de vârstă

Analiza lotului de pacienți in funcție de vârsta lor a aratat ca ponderea mai mare a avut-o categoria de vârstă cuprinsă între 20 și 25 de ani cu aproape jumătate din procentaj, fapt care arată ca in rândul sportivilor epicondilita se întâlnește la vârste mici. ( Tabel 6, Grafic 5)

REZULTATELE PENTRU SUBSCALA DE DURERE

În tabelul 7 v-or fi prezentate rezultatele inițiale și finale ale fiecărui pacient în parte în urma efectuării chestionarului PRTEE la un interval de două săptămâni, după aplicarea programului de tratament.

Cel mai bun scor = 0

Scor bun = maxim 20

Scor rău = între 21-45

Cel mai rău scor = 50

Tabel 7- Rezultate inițiale pentru subscala durerii

Subiectul care a acuzat cea mai mare durere, inițial, în urma chestionarului a fost pacientul cu numărul 4 care a avut un scor de 44 de puncte pentru subscala durerii dintr-un maxim de 50, tot el având și cel mai mare scor final. Acesta suferă de epicondilită laterală și este antrenor de tenis în momentul de față.

Tabel 8- Ponderea subiecților în funcție de scorul obținut

Grafic 6 – Ponderea inițială și finală a pacienților în funcție de scorul durerii

După analiza acestui grafic putem observa o creștere considerabilă a scorului final concomitent cu scăderea scorului rău către final.

REZULTATELE PENTRU SUBSCALA FUNCȚIONALITĂȚII

În tabelul 9 v-or fi prezentate rezultatele inițiale și finale pentru a observa starea funcționalității fiecărui pacient în parte în urma efectuării chestionarului PRTEE la un interval de două săptămâni, după aplicarea programului de tratament.

Tabel 9 – Scorul inițial obținut de fiecare pacient

Subiectul care a prezentat cele mai mari probleme de funcționalitate a fost același pacient care a prezentat și cele mai mari dureri, atât la scorul inițial cât și la cel final.

Tabel 10 – Ponderea pacienților în funcție de scorul obținut

Grafic 7- ponderea pacienților în funcție de scorul inițial și final

În urma analizei acestui grafic se observă o îmbunătățire a funcționalității brațului afectat de epicondilită pe parcursul a celor două săptămâni de studiu.

REZULTATUL OBȚINUT PE CHESTIONAR

În tabelul 11 vor fi prezentate scorurile atât inițiale cât și finale obținute pentru întregul chestionar PRTEE.

Acestea vor fi stabilite în urma adunații scorului pentru subscala durerii cu scorul obținut la subscala de funcționalitate.

Cel mai bun scor = 0

Scor bun = maxim 40

Scor rău = 41-90

Cel mai rau scor = 100

Tabelul 11- Rezultatul obținut la chestionarul PRTEE

Scorul cel mai mare atât inițial cât și final din urma aplicării chestionarului în decursul celor două săptămâni, a fost obținut de subiectul numărul 4, acuzând cele mai mari dureri și având funcționalitate redusă în brațul afectat de epicondilită.

Tabel 12 – Ponderea subiecților în funcție de rezultatul obținut

Grafic 8- Ponderea inițială și finală a subiecților

REZULTATELE OBȚINUTE PENTRU MOBILITATE

Măsurarea flexiei

În tabelul 13 sunt înregistrate măsuratorile realizate atât inițial cât și final. Măsurătorile au fost făcute bilateral,la nivelul articulației cotului, atât la membrul sănătos cât și la membrul afectat pentru a se observa dacă este vorba de o anumită diferență.

Tabel 13- Valorile inițiale și finale ale flexiei cotului

După aplicarea programului kinetic, se observă a creștere mică în cazul paciențiilor cu epicondilită medială la care le este obstrucționată mișcarea de flexie.

Măsurarea extensiei

În tabelul 14 au fost centralizate măsurătorile inițiale și finale pentru verificarea extensiei articulației cotului. Acestea au fost realizate bilateral, atât la membrul afectat căt și la membrul sănătos.

Tabelul 14- valorile inițiale și finale ale masurătorilor extensiei

După aplicarea programului kinetic timp de două săptamâni, între măsuratorile inițiale ale amplitudinii extensiei și cele finale, se poate observa o diferență de îmbunătățire la pacienții cu epicondilită laterală.

Măsurarea supinației

În tabelul 15 au fost contorizate măsuratorile inițiale și finale pentru a observa valorile supinației. Măsuratorile s-au realizat bilateral, atât la membrul sănătos cât și la membrul afectat.

Tabel 15- valorile inițiale și finale ale supinației antebrațului

În urma aplicării tratamentului, se observă îmbunătățiri la pacienții care s-au prezentat cu epicondilită laterală.

Măsurarea pronației

În tabelul 16 sunt prezentate valorile masurătorilor inițiale și finale care arată amplitudinea pronației antebrațului. Măsurătorile au fost realizate bilateral, atât la membrul sănătos cât și la membrul afectat.

Tabel 16- Valorile inițiale și finale ale măsurării pronației

În intervalul de două săptămâni în care a fost aplicat programul de tratament se poate observa o creștere a amplitudinii de mișcare la pacienții care au prezentat simptome pentru epicondilita medială.

REZULTATELE OBȚINUTE PENTRU FORȚĂ

Măsurarea forței pe mișcarea de flexie

În tabelul 17 vor fi prezentate rezultatele măsurătorilor pentru a observa forța atât la membrul afectat, cât și la cel sănătos. Măsurătorile au fost facute bilateral, înainte de începerea tratamentului și la finalul lui.

Tabel 17 – Valorile inițiale și finale pentru măsurarea flexiei

În urma aplicării tratamentului se poate observa o creștere a forței la pacienții care s-au prezentat cu epicondilită laterală.

Măsurarea forței pe mișcarea de extensie

În tabelul 18 sunt prezentate valorile obținute pentru mișcarea de extensie, atât inițial, cât și final. Măsurătorile au fost făcute bilateral și la membrul afectat și la cel sănătos.

Tabel 18 – Valorile inițiale și finale ale extensiei

În intervalul celor două săptămâni de tratament, s-a observat o îmbunătățire a forței la pacienții care s-au prezentat cu epicondilită medială.

Măsurarea forței pe mișcarea de supinație

În tabelul 19 sunt prezentate valorile inițiale și valorile finale de la măsurătorile forței pentru mișcarea de supinație a antebrațului. Aceastea au fost făcute bilaeral, atât la membrul sănătos cât și la membrul afectat.

Tabelul 19 – Valorile inițiale și finale ale supinației

În urma aplicării programului de tratament pe o perioadă de două săptămâni, s-a observat o creștere a forței la pacienții care au prezentat simptome pentru epicondilita laterală.

Măsurarea forței pentru mișcarea de pronație

Tabelul 20 conține datele culese din măsurătorile forței pentru mișcarea de pronație a antebrațului, valori inițiale și finale. Aceastea au fost făcute bilateral, atât la membrul sănătos, cât și la membrul bolnav.

Tabel 20 – Valorile inițiale și finale ale pronației

În urma aplicării planului de tratament pe o perioadă de două săptămâni, s-a observat o îmbunătățire a forței la pacinții cu epicondilită medială.

CONCLUZII

Epicondilita este o afecțiune care apare în general la sportivi, în special la jucătorii de tenis de câmp și la jucătorii de golf, motiv principal fiind suprasolicitarea articulației sau executarea repetată a unei mișcări greșite. Această afecțiune se întâlnește însă și la omanii care nu practică sporturi ănsă au activități care solicită constant articulația cotului.

Epicondilita este de două tipuri : epicondilită laterală și epicondilită medială. Fiecare tip prezintă dizabilități la nivelul tendoanelor de pe partea care este afectată.

Există mai multe tipuri de tratament pentru epicondilită, însă toate urmăresc același scop și anume ameliorarea dureri și recâștigarea funcționalității.

Pentru alcătuirea planului de tratament trebuie luate în calcul integrarea exercițiilor atât pentru articulația cotului cât și pentru articulația umărului, a pumnului și a mîinii, deoarece cotul fiind o articulație intermediară trebuie făcută recuperarea întregului membru superior.

În urma cercetării, am realizat că această afecțiune inflamatorie, în cele mai multe cazuri se tratează doar parțial pentru a ameliorarea simptomelor, foarte rar kinetoterapia ducănd la vindecarea completă. Pentru acest lucru se apelează la metoda chirurgicală, kinetoterapia intervenind la recueperarea funcțională a articulației.

După aplicarea planului de tratament s-au putut observa unele ameliorări pe toate direcțiile de mișcare. Diferențele dintre rezultatele inițiale și cele finale nu au fost foarte mari, însă s-a putut observa la toți pacienții o îmbunătățire a funcționalității la brațul afectat.

Cel mai bun rezultat după aplicarea tratamentului s-a observat la pacientul numărul 4 atât la scala pentru durere cât și la cea pentru funcționalitate.

În concluzie, aplicarea kinetoteriapiei și masajului la persoanele care suferă de epicondilită are rezultate pozitive, în special în recâștigarea funcționalității întregului membru superior.

REZUMAT ÎN LB. ENGLEZĂ

This thesis follows the importance of physical therapy por the people afected by epicondylitis. Epicondylitis is an inflammatory disease, or for others is classified in the category of the abarticular rheumatismal diseases.

People who are the most susceptible at this type of injury are especialy athletes( tennis players or golf players), but also the activities that require repeted actions of the elbow joint can cause epicondylitis.

There are two types of epicondylitis : lateral epicondylitis or tennis elbow and medial epicondylitis or glofer's elbow.

The pain that define this type of injury, is an acute pain located in the area of the epicondils.

The main purpose of this thesis is to follow the aspects for the recovery of the pacients with epicondylitis through physical therapy.

The objectives aimed in this thesis are the next ones : to reduce the pain, to improve the function of the arm, the strenght and the mobility.

To follow the benefits of the physical therapy, i have worked with seven pacients, all of them tennis players, over 14 days in a row.

The physical therapy has an important role in regaining the function of the arm, and if the pacient does not follow a treatement plan, will have insuportabile pain.

To compile a precocious treatement plan, will help the pacients to improve the quality of their life because of the reduced pain and regainig the functionality.

Following the results obtained, you can observe that the treatement plan combined with phisio therapy and massage, had a semnificative importance in the recovery of the pacients and for fulfillment of the objectives.

BIBLIOGRAFIE

Albu I, Vaida A. 1998. Anatomie topografică. 2nd ed. București:Editura All; 4:215-19, 239-47

Baciu C. Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor. București: Editura Sport-Turism; p: 283-86

Baciu C. 1977. Aparatul locomotor. București:Editura Medicală; 1981. p: 75-91,571-85

Balint T., Diaconu I. 2007. Evaluarea aparatului locomotor. Iași : Editura Technopres ; p: 182-193

Burghele N, Faur M. 1997. Traumatismele cotului.Complicații și tratament. București: Editura Medicală; p: 13-35,44-60,147-67

James KH, Raymond CC, Leung HB (28 feb 2014). Lateral epicondylalgia : midlife crisis of a tendon. Hong Kong Med J , Vol 2 Nr 2. p : 145-149 http://www.hkmj.org/article_pdfs/hkm1404p145.pdf

Joy C. ( Decembrie 2007) . The Patient-Rated Tennis Elbow Evaluation (PRTEE) User Manual. School of Rehabilitation Science, McMaster University, Hamilton, Ontario, Canada Clinical Research Lab, Hand and Upper Limb Center, St. Joseph's Heath Center, London, Ontario, Canada. p: 4-13

Leung HB, Yen CH, Tse PYT.(7 noi 2004). Reliability of Hong Kong Chinese version of the patient-rated Forearm Evaluation Questionaire for lateral epicondylitis . Hong Kong Med J, Vol 10 Nr 3 june 2004. p : 172-177 http://www.hkmj.org/article_pdfs/hkm0406p172.pdf

Nițescu V. 1995. Anatomie funcțională.Biomecanica și antropologia aparatului locomotor. București:Editura Didactică și Pedagogică; p: 173-77

Nordin M, Frankel VH. 1989. Basic Biomechanics of the Musculoskeletal System. 2nd Edition. Philadelphia:Lea&Febiger; p: 252-53

Norton H. Lateral Epicondylitis. http://www.physio-pedia.com/Lateral_Epicondylitis

Papilian V. 1998. Anatomia omului. vol.I. București:Editura BicAll; p: 61-8,118-22,131-34

Zamora E., Ciocoi-Pop R. 2006. Bazele teoretico-metodice ale kinetoterapiei în bolile reumatice. Cluj-Napoca : Editura Risoprint; p: 71-77

Zamora E., Crăciun D. 2006. Anatomia omului. Aparatul locomotor- Artrologie și biomecanică. Cluj-Napoca : Editura Risoprint ; p: 52.