Elemente Definitorii In Procesul Vizualizarii Cromatice

CUPRINS:

Introducere

1. Ce este culoarea?

1.1. Teoria unitară a culorii

1.2. Repere istorice

1.3. Simbolismul culorilor

1.3.1 Religie și culoare

1.3.2 Astrologie și culoare

1.3.3 Misticism și culoare

1.3.4 Mitologie și culoare

1.4. Cromoterapia

1.4.1 Nivelul cromatologic. Terapie prin culoare

1.5. Psihologia culorii

1.5.1 Efecte psihologice

2. Elemente definitorii în procesul vizualizării cromatice

2.1 Lumina

2.1.2 Considerații științifice

2.2 Percepția luminii

2.2.1 Suprafața obiectului

2.3 Strălucirea

2.4 Ochiul

2.4.1 Mecanismul percepției luminii la om

2.5 Simbolismul luminii

2.6 Iluminatul

2.7 Principiul luminii în artă

3. Calitățile culorilor

3.1. Cromatica în societate și artă

3.2 Efecte psihofiziologice ale culorilor

3.2.1 Caracteristicile psiho culturale ale culorilor

3.3 Configurarea spațiului cu ajutorul culorii

3.3.1 Percepția culorii în peisagistică

3.4 Mandala și Chakra

3.4.1 Culorile chakrelor și aurei

3.5 Culoarea în Feng Shui

4. Proiect personal

4.1 Practici artistice și experimente propuneri proiect artă murală

4.2 Proiect dizertație master „Cromoterapia – efectele sale în spațiul

public și privat”

5. Concluzii

6. Bibliografie

7. Anexe

Introducere

Fiind un limbaj vizual, cromatica trimite un mesaj care atrage atenția printr-o reflexie tăcută sau printr-o izbucnire înflăcărată. Îndeplinește un aspect important în viața noastră pentru că influențează starea sufletească și reflectă ceea ce suntem. Se manifestă ca o oportunitate care aduce armonie și echilibru vieții, creând o experiență vizuală plăcută minții și ochiului. Culorile caracterizează ambientul în care trăim, fiind capabile să condiționeze, în mod pozitiv sau negativ, starea noastră de spirit și echilibrul interior. Culoarea în contextul urban poate fi văzută ca și creatoare de identitate, configurația culorii fiind cea care animă clădirile din punct de vedere emoțional. Aceasta perfecționează imaginea clădirii, spațiului public; influențează decisiv modul în care clădirea se înscrie în contextul său, în care este nuanțat jocul volumelor sau în care comunică la exterior un mesaj vizual.

În perioada contemporană, arhitectura clădirilor individuale sau colective urmează o linie sinuoasă ce combină o multitudine de stiluri, prin juxtapunerea elementelor de expresie clasică, minimalistă și postmodernă. Culoarea devine astfel, un element definitoriu al expresiei vizuale, alternând de la o prezență neutră, până la accente puternice (culori primare concentrate, utilizate într-o valoare diversă în funcție de criteriile estetice ale artistului și/sau beneficiarului). „Libertatea pe care stilul contemporan o imprimă expresiei vizuale a clădirii poate oferi o bună ocazie pentru utilizarea intensivă a culorii, prin exersarea unor compoziții cromatice cu o amprentă unică.” Spațiul accesibil publicului necesită în acest caz o abordare cromatică în acord și armonie cu obiectul, supus unor reguli care sunt determinate de personalitatea celor care locuiesc spațiul, știind faptul că stările sufletești sunt influențate de culoare, ea însăși fiind o oglindă a acestora.

Cromatica contemporană, este doar o reacție la griul deceniilor trecute, urmând să-și afle liniștea unor game discrete și contextualizate pe măsură ce trăirile sufletești își află treptat o cale de exprimare armonioasă. Tentele deschise au rolul de a spori gradul de „iluminare” a spațiului. Accentul și nu fundalul excesiv cromatic, gamele deschise sunt soluții pentru o personalitate aflată în continue căutări. Culoarea are astfel roluri multiple, înscrierea armonioasă a obiectului de arhitectură în contextul său fizic, cultural și istoric, sau ca rezultat al armoniei locuitorilor cu spațiul lor fiind însușiri cu efecte profunde, un experiment artistic prin care arta cu rol terapeutic este introdusă în spațiul public.

Culoarea sugerează și informează, prezintă și modelează caractere. Acțiunea unei anumite culori asupra fiecăruia dintre noi este diferită, oferindu-ne predispoziția acțiunii, a relaxării, a stabilității emoționale, a atenției sau a detașării. Culorile calde au un efect de stimulare, în timp ce culorile reci au un efect calmant. Culorile vivace, în schimb, țin atenția trează, favorizându-ne puterea de concentrare. Culorile închise induc stări depresive, descurajante, cele prea vii sunt obositoare, iar culorile deschise înveselesc. Tot culoarea este cea care ne face bucuroși, deschiși, comunicativi, sociabili sau, dimpotrivă, tăcuți, interiorizați, meditativi.

Cunoașterea caracteristicilor afective ale culorilor permite realizarea de aranjamente coloristice plăcute ochiului, care să contribuie la crearea unor stări de confort fizic și psihic. Cromoterapia, un domeniu al medicinei holistice, ce se bazează pe ideea că starea psihofizică a persoanelor poate fi influențată de culori, ne poate furniza indicații utile în acest sens afirmă Andrei Pleșu: „Stările sufletești sunt pentru noi românii, înainte de toate, stări de culoare și trebuiesc exprimate în consecință: spunem – negru de supărare, roșu de furie, galben de spaimă, vânăt de ciudă, verde de necaz, astfel indicăm reacții fiziologice semnificative producând atitudini emoționale.”

Culoarea este energie pură, emite vibrații pe care le percep, uneori în mod conștient, dar cel mai adesea inconștient, toate ființele umane prin intermediul simțurilor. Nivelul vibratoriu al culorii se situează între cel al gândirii – cel mai înalt – și cel al materiei – cel mai scăzut. Psihiatrul Carl C. Jung afirmă: „Culorile constituie limba maternă a subconștientului”. Pe tot parcursul vieții noastre evoluăm cu și printre culori. Cunoașterea influenței culorilor asupra vieții citadine, personalității, emoțiilor și reacțiilor noastre, contribuie la găsirea armoniei și echilibrului psihic sau fizic.

1. Ce este culoarea?

Culoarea, o însușire universală a existenței, este prezentă în viața și activitatea noastră zilnică la fiecare pas. De felul cum ne pricepem să o utilizăm, depinde în mare măsură echilibrul, liniștea noastră interioară și bogăția trăirilor noastre afective. Așa cum există o lume exterioară, obiectivă a culorilor tot așa exista și o lume interioară, subiectivă, trăită a culorilor. În prezent plimbându-te prin oraș nu mai poți descoperi vreun spațiu neatins de culoare. Proteică, puternică sau liniștitoare, calmă sau agresivă, culoarea a devenit o constantă a existenței noastre cotidiene. E greu însă de stabilit granița între funcțiile curative și cele distructive ale culorii, neputând nega necesitatea prezenței în ambient.

„Culoare, culori, s.f. 1. Totalitatea (radiațiilor de lumină de diferite frecvențe pe care le reflectă corpurile și care creează asupra retinei o impresie specifică; aspectul colorat al corpurilor. Culoare caldă= culoare aflată în prima jumătate a domeniului radiațiilor luminoase (spre infraroșu). Culoare rece= culoare aflată în cea de a doua jumătate a domeniului radiațiilor luminoase (spre ultraviolet). Culoare fundamentală= fiecare dintre culori (roșu, galben, albastru) care nu pot fi obținute prin amestecul altor culori. Loc. adj. (Despre oameni) De culoare = care are pigmentație neagră, galbenă etc. Expr. A avea culoare= a avea obrajii rumeni, arăta bine. A-și pierde culoarea= a) (despre fața omului) a deveni palid; b) (despre țesuturi) a se decolora. 2. Fig. Fel de a descrie sau de a prezenta pe cineva sau ceva. Culoare locală= trăsăturile caracteristice ale unei țări, ale unei epoci etc., redate într-o operă literară, artistică. Culoare istorică= evocare a unei epoci istorice prin ceea ce are ea mai caracteristic. Culoare politică= apartenență la un partid politic. 3. Substanță întrebuințată pentru a vopsi, a picta etc., materie colorantă. 4. Fiecare dintre cele patru categorii în care se împart cărțile de joc după culoare (1) și forma punctelor. [Var.: coloáre s.f.]- Din lat. Color,-oris, fr. couleur.”

Trăsătură fundamentală a universului în care ne desfășurăm activitatea, culoarea ne poate da într-un mod foarte simplu acea stare de confort mult dorită. Ne ajută să ne cunoaștem propria personalitate pătrunzând în structura profunzimilor care ne orientează spre o rearmonizarea a ceea ce suntem sau vom deveni.

Culoarea este o însușire esențială a lumii. „Culoarea este viață, fiindcă o lume fără culoare se înfățișează moartă (…). Culorile sunt energii radiante care ne influențează în mod pozitiv sau negativ, indiferent dacă ne dăm seama de acest lucru sau nu.” Importanța culorii este atestată prin influența ei în percepțiile vizuale. Știința medicală informează că 80-90% din totalitatea percepțiilor umane parvin prin vedere, omul percepe lumea în culori. Conceptul de culoare impune anumite delimitări și clarificări de ordin terminologic. Termenul de culoare exprimă conținuturi diferite, reprezintă un fenomen obiectiv sau doar o stare subiectivă de conștiință ? O entitate psihică, CULOAREA este rezultatul impresiei produse asupra ochiului de către radiații luminoase, putem vorbi de culoare ca senzație, fără a reprezenta o stare psihică absolută. Senzația culorii depinde de trei factori: constituția obiectului, razele luminoase ce se reflectă spre privitor și ochiul ce percepe mesajul și-l transmite spre creier.

1.1. Teoria unitară a culorii

Preocupările pentru culoare sunt vechi, studiile și experimentale legate de natura fizică s-au realizat în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Mecanismele neuro-fiziologice ale percepției culorii au fost abordate de către „discipline științifice: de la fizică la chimie până la fiziologie și psihologie, însoțite de estetică, sociologie, etnografie, pedagogie, ergonomie, cromoterapie” Corelarea informațiilor științifice cu rezultatele din experiența artistică au dus la structurarea unei teorii generale a Culorii. Aceasta fiind accesibilă oamenilor de artă mai degrabă decât savanților. Nume celebre care au gândit și experimentat culoarea: Leonardo da Vinci, Tițian, P. Paul Rubens, E. Delacroix, Van Gogh, P. Cézanne, H. Matisse, W. Kandinsky, P. Klee etc. În 1666, omul de știință englez Sir Isaac Newton a descoperit că atunci când lumina pură trece printr-o prismă, se separă în toate culorile vizibile. El a descoperit și faptul că fiecare culoare are o singură lungime de undă și nu se poate separa mai departe în alte culori. Astfel, în tradiția creștină, culoarea este o participare a luminii create și a celei necreate. La rândul său, Newton constata și el că manifestarea culorii este în strânsă legătură cu lumina, că „lumina este compusă din imagini colorate.” Printre artiștii teoreticieni care au studiat culoarea Johannes Itten a elaborat prima Teorie unitară a culorii, experimentând fenomenele culorii cu elevii săi de la Școala de arhitectură și artă aplicată Bauhaus, apoi de la Universitatea din Zürich.

1.2. Repere istorice

Empedocle din Agrigento (490-435 î.Hr.) a fost primul filosof grec care a scris despre culoare. Adoptând de la ionieni teoria celor patru elemente: focul, apa, aerul și pământul le-a asociat unor culori, studiind apoi fenomenul de viziune pentru a determina dacă era activă sau pasivă. Concluzia la care a ajuns fiind că ochiul nu este numai un receptor, ci și un difuzor de unde. Dintotdeauna omul a încercat să clarifice enigma ce învăluia rolurile culorilor, elaborând sisteme prin care le-a grupat, clasificat, asociindu-le și atribuindu-le puteri magice.

Simbolistica culorilor este cunoscută din cele mai vechi timpuri și înțelesul cromatic a rămas neschimbat. Câteva culturi antice, inclusiv egiptenii și chinezii, practicau cromoterapia sau foloseau culorile pentru a vindeca. Cromoterapia mai este numită uneori drept terapie ușoară și este folosită și în ziua de azi drept tratament alternativ sau holistic. Semnificațiile atribuite culorilor de-a lungul istoriei sunt de-a dreptul fantastice,mina, că „lumina este compusă din imagini colorate.” Printre artiștii teoreticieni care au studiat culoarea Johannes Itten a elaborat prima Teorie unitară a culorii, experimentând fenomenele culorii cu elevii săi de la Școala de arhitectură și artă aplicată Bauhaus, apoi de la Universitatea din Zürich.

1.2. Repere istorice

Empedocle din Agrigento (490-435 î.Hr.) a fost primul filosof grec care a scris despre culoare. Adoptând de la ionieni teoria celor patru elemente: focul, apa, aerul și pământul le-a asociat unor culori, studiind apoi fenomenul de viziune pentru a determina dacă era activă sau pasivă. Concluzia la care a ajuns fiind că ochiul nu este numai un receptor, ci și un difuzor de unde. Dintotdeauna omul a încercat să clarifice enigma ce învăluia rolurile culorilor, elaborând sisteme prin care le-a grupat, clasificat, asociindu-le și atribuindu-le puteri magice.

Simbolistica culorilor este cunoscută din cele mai vechi timpuri și înțelesul cromatic a rămas neschimbat. Câteva culturi antice, inclusiv egiptenii și chinezii, practicau cromoterapia sau foloseau culorile pentru a vindeca. Cromoterapia mai este numită uneori drept terapie ușoară și este folosită și în ziua de azi drept tratament alternativ sau holistic. Semnificațiile atribuite culorilor de-a lungul istoriei sunt de-a dreptul fantastice, mult diferite de la o epocă la alta sau de la o cultură la alta. Cei din antichitate și-au dat seama de efectele culorilor asupra oamenilor, astfel încât unele dintre ele erau considerate magice.

Perioada de la începutul veacului al VI-lea și începutul celui de al V-lea î.Hr. s-a remarcat prin apariția unor elemente noi, ceramica grecească adoptând două stiluri devenite clasice, stiluri reprezentând figuri negre pe fond roșu sau invers. A început să fie practicată și micrografia (pictură mică realizată pe vase), ca mărturie a megalografiei (pictură grecească mare) care s-a pierdut pe parcurs.

Orientul antic era de asemenea foarte colorat. În vremea Noului Regat Egiptean, conform urmelor păstrate și relatărilor contemporane, cei bogați aveau un mobilier extravagant constituit din elemente încrustate cu aur și fildeș, pietre semiprețioase de diverse culori (roșu, galben, verde, albastru) și țesături brodate cu fire de aur. Italia anilor 1500 – 500 î.Hr. se caracterizează printr-o coloristică vie. Roșu, albastru, brun și alb erau culorile predominante, având în vedere gustul pentru lux.

a) În perioada primitivă roșul era considerat component fundamental al vieții (simbol al vieții), culoare a sângelui, a răsăritului de soare, oferind o numită stare de spirit celor care intră în contact cu aceasta. În Paleoliticul mijlociu roșul era întâlnit în mod vizibil în ritualurile de trecere în lumea de dincolo, corpul și fața celui decedat fiind vopsite în culorile roșu, alb și negru, culori utilizate încă de unele populații „primitive”. De-a lungul Paleoliticului superior a avut loc o evoluție vizibilă a practicii coloristice, omul devenind atunci un fel de pictor, lucru dovedit de imaginile găsite pe pereții grotelor și obținute prin utilizarea unei întregi palete de coloranți.

b) În Egiptul Antic, papirusurile menționează că faimosul zeu Thot era stăpânul culorilor pe care le folosea cu scopul de a vindeca și de a genera facultățile spirituale. Culoarea galben a lui Isis stimula mentalul, în timp ce culoarea roșu a lui Osiris creștea forța vitală. Medicina Egipteană includea diverse procedee cum ar fi: utilizarea pietrelor prețioase, a culorilor, a sunetelor sau utilizarea sugestiei. Folosirea apei solarizate în sticle vopsite era considerată o metodă ușor de folosit.

c) Grecia și Imperiul Roman descoperiseră helioterapia (sau metoda îngrijirii cu ajutorul razelor solare), fiind foarte des folosită de terapeuții acelei epoci. Se foloseau, de asemenea, culorile și raportul lor cu pozițiile planetare în ziua nașterii (astrologia medicală).

d) În China antică se foloseau culorile mai ales în diagnosticarea problemelor de sănătate și în cele legate de dietă. Diagnosticarea chinezească are patru etape importante: observarea, ascultarea, chestionarea și palparea. În etapa observării se analizează tenul și culoarea feței: roșu corespunde unei deficiențe a inimii, galben e legat de o deficiență a splinei, alb e disfuncția plămânilor, negru o problemă a rinichilor, verde corespunde unei probleme hepatice. Cele cinci culori patologice (roșu, galben, alb, negru, verde) sunt legate de teoria chinezească a celor cinci elemente: lemnul, focul, pământul, metalul și apa. Chinezii au făcut legătura între dietă și culori. Conform teoriei lor, celor care preferă culoarea albastră le plac mâncărurile sărate, celor ce preferă verdele le plac dulciurile, iar celor ce preferă violetul le plac gustările amare; celor care au culoarea preferată roșie, le plac mâncărurile picante. În cultura chineză albastrul a marcat întotdeauna perfecționarea și evoluția, continuitatea și permanența. Verdele reprezintă renașterea naturii, primăvara, speranța, longevitatea, exprimând chiar și ideea de nemurire.

e) Indienii din America – amerindienii, asociază o culoare sacră fiecăruia dintre cele șase sectoare cosmice. Albul sub forma perlelor indică zorile și se află aproape de sol, peste alb e așternut albastrul sub forma gazonului, pentru a reprezenta răsăritul peste albastru era galbenul, simbol al asfințitului și deasupra se afla negru simbol al nopții.

La populațiile maya, patru culori desemnează geniile celor patru puncte cardinale care domină pământul și inspiră sentimentele omului. „Astfel, albului îi corespunde nordul, primul arbore, primul om, făgăduința și speranța, negrului îi corespunde vestul, centrul ascuns și invizibil, noaptea, nenorocirea, roșului – estul, mierea, pofta de averi și putere, iar galbenului – sudul, porumbul, pământul care hrănește.”

f) India această țară a contribuit cel mai bine legilor subtile ale vindecării și, mai ales a cromoterapiei. În India, proprietățile terapeutice ale culorilor erau recunoscute de medicina ayurvedică, o terapie naturistă veche de 5.000 ani, care se ocupa de integralitatea pacientului prin morfologia sa metabolică. Pietrele prețioase erau asociate culorii  planetelor, prin corelarea lor cu diferite boli. Aceste minerale erau folosite pentru a le face pulbere, pacientului administrându-i-se „medicamentele colorate” obținute. Medicii ayurvedici considerau că pietrele prețioase emană aceleași radiații luminoase ca și planetele corespunzătoare lor. Pentru terapeuții indieni, culoarea este pe rând obiectivă și subiectivă. Culoarea acționează asupra corpului subtil al omului la un nivel de energie care atinge pe rând nivelul mental și pe cel al corpului. În cultura hindusă „apele primordiale verzi dătătoare de viață”, broscuța țestoasă Vishnu a cărei față era verde este cea care duce întreaga lume în spate.

În perioada Evului Mediu iconografii europeni exprimau bucuria și sănătatea prin roșu, culoare care a devenit, în perioada victoriană, un simbol al triumfului. Cunoașterea coloristicii Europei Medievale s-a dezvoltat cu ajutorul arhitecților și artiștilor plastici, mai ales cu cel al pictorilor și meșterilor vitralii. Creațiile artiștilor populari, operele artiștilor sticlari au avut o contribuție importantă pentru cunoașterea și utilizarea culorilor. Începutul secolului al XII- lea avea drept culori dominante diferite nuanțe de verde, albastru, auriu, galben, brun roșcat, violetul purpuriu sau trandafiriul purpuriu. Roșul aprins, ocru, verde crud, alb și negru sunt culori utilizate pentru decorul exterior al monumentelor sau al clădirilor. Numărul culorilor a continuat să crească, iar in secolele XIV – XVI artiștii încep să aibă contribuții din ce în ce mai mari la dezvoltarea artei coloristice, punctul culminant fiind atins în secolul al XVII – lea, după Revoluția Industrială.

Lumea modernă nu era dominată exclusiv de alb, decoratorii dorind să dea suprafețelor inflexiunea unei nuanțe alburii folosind și piatra ștearsă. Inventat pentru prima dată în anii ’70, termenul de postmodernism s-a dovedit a fi în multe privințe o etichetare destul de evazivă. Acest curent îmbrățișează o pierdere a încrederii în ideologia lipsită de culoare a modernismului și o confirmare că lumea contemporană este, din punct de vedere vizual și cultural, mai diversă decât oricare altă epocă din istorie.

Culorile vii întâlnite în mediul natural i-au trezit omului interesul pentru prelucrarea acestora, rezultatul fiind obținerea a noi nuanțe pe care le-a folosit încă din cele mai vechi timpuri, când individul a încercat să descopere ce anume aveau culorile caracterizate de putere magică. Această curiozitate a condus la interpretarea anumitor culori, la analiza semnificației pe care acestea ar fi putut să o aibă.

1.3. Simbolismul culorilor

Cele șapte niveluri diferite ale cunoașterii omului sunt relevante în intervenția culorilor pentru o acostare complexă din perspectiva unor domenii de interes cât mai diverse. În lucrarea sa „Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale” Ivan Evseev afirmă că „în toate culturile lumii, culorile și combinațiile lor se constituie în limbaje simbolice, având o semantică extrem de diversificată. Simbolismul culorilor are o fundamentare optică, o întemeiere psihologică și una legată de tradiția culturală, care pune în relație culorile spectrului cu alte sisteme de semne și de valori, relevante în viața spirituală a colectivității umane.” Universalitatea simbolismului culorilor constituie un suport al gândirii simbolice fără efort, fără delimitare geografică, la toate stadiile ființei umane și ale cunoașterii.

1.3.1 Religie și culoare

Culorile au și un simbolism de ordin religios, ușor de regăsit și în alte tradiții și credințe. Astfel, în tradiția creștină, culoarea este o participare a luminii create și a celei necreate. Considerațiile asupra divinității și luminii au ajuns evolutiv până la a asimila culoarea albă Tatălui, culoarea albastră Fiului, culoarea roșie Sfântului Duh. Ansamblului cromatic este asimilat astfel: albul asimilat castității și credinței, negrul căinței și judecății, verdele vieții și speranței iar roșul dragostei. Universul este constituit din patru culori de bază pentru Filon din Alexandria astfel: pământului îi este asociată culoarea alb, apei verde, aerului violet și focului roșu. Culoarea este un simbol religios, încărcat de putere de asemenea și sens în Africa. Roșul este culoarea sângelui și, prin asociere, culoarea vieții. Tinerele mame, tinerii inițiați sau oamenii maturi, în timpul riturilor diverselor anotimpuri, se împodobesc cu roșu.

1.3.2 Astrologie și culoare

Simbolul cromatic al elementelor se interpretează astfel: roșu și orange – focul – semnificația unui element vital sau energetic, galbenul sau albul simbolizează aerul, verdele și albastrul –apa, negrul sau cafeniul simbolizează pământul.

Sistemul astrologic al culorilor conține douăsprezece semne de culori care guvernează cele douăsprezece zodii. În opinia lui Carole La Pan „horoscopul culorilor este un sistem de predicție a viitorului bazat pe vibrațiile lor, iar aplicațiile se întind asupra tuturor aspectelor care țin de un individ: destin, șansă, nenoroc.” Semnului astrologic Berbec îi corespunde culoarea roșu, zodia Taur are drept corespondent culoarea roșu-orange, zodiei Gemeni îi este asociată culoarea orange, zodia Rac corespunde culorii orange-verde, zodia Leu este guvernată de culoarea galben, zodia Fecioară de culoarea galben-verde, pentru zodia Balanța culoarea verde, respectiv verde-albăstrui pentru zodia Scorpion, zodiei Săgetător i se asociază albastru, pentru zodia Capricorn culoarea albastru-violet, zodiei Vărsător i se atribuie culoarea violet în timp ce zodia Pești primește asocierea violet-roșu. Descoperirea influenței culorii care ne guvernează zodia ajută la cunoașterea în profunzime a propriei personalități.

1.3.3 Misticism și culoare

Conform relatărilor lui Herodot celor șapte planete sacre ale mesopotamienilor li se atribuia câte o culoare. Celor șapte trepte ale mormântului piramidal al regelui babilonian le corespundeau șapte culori reprezentând fiecare câte o planetă, începând de la bază spre vârf: negru – Saturn, orange – Jupiter, roșu – Marte, galben – Soarele, verde – Venus, albastru – Mercur, alb – Luna. În tradițiile islamice, sistemul de simboluri cromatice atinge apogeul simbolismului și credințelor magice. Verdele este considerat a fi culoarea apei așa cum roșul, culoare a focului și a sângelui, este considerat pretutindeni ca fiind simbolul principiului vital, al forței și strălucirii lui. În operele sale de artă, pictorul Van Gogh a simțit pregnant legătura între roșu și verde afirmând: „Am vrut sa exprim cu roșul și cu verdele groaznicele pasiuni omenești”

1.3.4 Mitologie și culoare

„În Antichitate, culoarea a fost folosită ca mijloc de simbolizare a calităților umane, a spiritelor și zeităților sau a fenomenelor cosmice”. Verdele semnifica viața vegetală, tinerețea și sănătatea, albastrul aerul și galben aurul, negrul era simbolul supraviețuirii veșnice. În cultura egipteană zeul fecundității era negru, zeul vegetației al tinereții și sănătății avea drept culoare predominantă verdele, zeul aerului Amon, colorat în albastru era simbol al nemuririi. Simbol al apei și al existenței, albastrul s-a obținut până în secolul XVIII din lazurit și era utilizat pentru a oferi o nuanță asemănătoare zeităților în care fiecare credea prin colorarea bărbii. Albul, culoare tiarei regale a Egiptului de Sud simbolizează veselia și triumful, iar roșul, culoare tiarei regale a Egiptului de Nord, era considerată nefastă. Roșul, culoare a deșertului ars de soare, a agresivității și amenințării poate fi interpretată drept putere a acțiunii, victorie și chiar viața însăși. Printre altele, această culoare avea și rolul de a face diferențierea dintre femeie și bărbat în ceea ce privește sexul: astfel pielea femeii era pictată în roșu, brun-roșcată. Negrul, simbol al renegării și reînnoirii la vechii egipteni era asociat și cu absența de culoare, ca element al lumii de dincolo, un fel de Purgatoriu, de unde trecând printr-o serie de încercări și transformări se putea ajunge la viață veșnică. Simbolul supraviețuirii veșnice era datorită faptului că mumiile egiptene se impregnau cu bitum. În cultura hindusă, albastru era simbol al nemuritorului Krishna de unde și semnificația atribuită acestei culori, aceea de puritate originală.

Artă babiloniană – detaliu din orașul mesopotamian Ur ( detaliu al vieții publice) 2400 î.Hr.

1.4. Cromoterapia

În ultima vreme în cadrul terapiei naturiste este aplicată în mod conștient cromoterapia la tratarea anumitor boli, în special ca terapie complementară. Unul dintre experimente a avut un fantastic rezultat: contorul de energie, în cazul diferitelor culori, a măsurat valori diferite, ceea ce înseamnă că unele culori transmit mai multă energie, iar celelalte mai puțină. Tot cu această experiență s-a demonstrat faptul că unele culori sunt atrăgătoare iar celelalte respingătoare. În unele state, cromoterapia este utilizată în practica de toate zilele: culoarea spațiului interior al spitalelor, al policlinicilor, totodată culoarea îmbrăcămintei de lucru a personalului, au fost alese luându-se în considerare principiile cromoterapiei. Diferitele culori nu efecte diferite asupra noastră. Sunt mereu împrejurul nostru, ne înveselesc, ne întristează, ne îmbracă, ne îmbată și ne fac să visăm. Dar înainte de toate, culorile (ne) exprimă.

Culoarea este o expresie a spectrului luminii, dacă e totuși să pornim de la origini, Lumina ca sursă a culorilor este în esența ei sursa esențială pentru mișcare și viață. Poate și acesta e un motiv pentru care culorile sunt atât de importante în viața noastră. Nimic mai concret și mai răspândit (în toata lumea) care sa unească și să exprime mai bine stări, emoții, momente decât culorile sau mai bine spus, limbajul culorilor. Mai mult decât un limbaj pentru exprimarea emoțiilor și stărilor, culorile ne oferă posibilitatea de a schimba aceste stări sau de a le potența sau diminua.

Cunoscut și sub denumirea de cromoterapie, acest tip de tratament folosește culorile pentru a schimba starea sănătății mentale cu ajutorul unor camere, surse de lumina, cristale și țesături colorate într-un anumit mod. Efectul psihologic pe care-l incumbă culorile a jucat un rol terapeutic încă din vremea antichității, datorită capacității lor de a produce răspunsuri emoționale directe. Abia la sfârșitul secolului XIX, Europa a început să fie interesată de teoria culorilor, iar Rudolph Steiner a devenit fondatorul terapiei moderne a culorilor. Explicată pe scurt, terapia se bazează pe teoria conform căreia lumina reprezintă o frecvență, deci fiecărei culori prezente în spectru îi corespunde o anumită frecvență.

O alta explicație a terapiei culorilor se bazează pe conceptul de „aură", un câmp invizibil, legat de șapte centre de energie numite chakre, care interpenetrează corpul fizic. Lumina albă este absorbită din atmosferă de aură, apoi împărțită în energii ale culorii componente pentru a revitaliza diferite părți ale corpului.

Terapia culorilor este astăzi privită ca o artă rafinată care implică câteva tehnici diferite. Culorile aurei pot fi observate daca terapeutul le privește printr-un ecran Kilner, care penetrează spectrul luminii albe. Unii terapeuți pretind ca pot face acest lucru pe cale psihică, fără ajutorul ecranului. Boala se manifestă ca o pată întunecată sau decolorată a zonei afectate. „Dintre toate calitățile, despre culoare este cel mai dificil de vorbit” susține Aristotel,

CULOAREA fiind totalitatea radiațiilor de lumină de diferite frecvențe pe care le reflectă corpurile și care creează asupra retinei o specifică impresie; aspectul corpurilor colorat.

Culoarea este o prezență permanentă, chiar dacă, de multe ori, nici măcar nu o conștientizăm alături de noi, fiind atât dezobișnuiți să ne înconjoare. Acea stare de confort mult dorită culorile ne-o pot dat într-un mod foarte simplu, ajutându-ne să ne cunoaștem propria personalitate, structura profunzimilor fiind pătrunsă ajută la o exprimare ușoară, la orientarea spre asortarea și armonizarea cu ceea ce suntem sau vom deveni. Așadar, culoarea devine în primul rând o formă de comunicare, înlocuind de cele mai multe ori limbajul.

Vopsele pulbere folosite oamenii din India și alte țări cu populații hinduse sărbătorind Holi, Festivalul de culorilor. Holi este sărbătorită ca primitoare de primăvară, și celebrare a triumfului binelui asupra răului

1.4.1 Nivelul cromatologic. Terapie prin culoare

Culorile nu sunt doar o încântare pentru ochi și suflet. Folosite cu pricepere, ele au puterile unui vraci nevăzut. Cu toții folosim cromoterapia, alegând, conștient sau nu, culorile care ne fac bine. Culoarea joacă un rol esențial în sănătate. Așa cum se știe, vibrația este însăși esența culorii. În calitate de culoare, de vibrație, ea ajunge la conștiință, datorită diverșilor centri glandulari. Dorothee Koechlin de Bizemont ne prezintă culorile care corespund principalelor glande endocrine:„ roșu corespunde gonadelor, oranj corespunde celulelor Lyden ( pancreas )  galben  plexului solar ( suprarenale ),verde timusului ( corespunde inimii ), albastru tiroidei, indigo glandei pineale, violet pituitarei.”

În India, proprietățile terapeutice ale culorilor erau recunoscute de medicina ayurvedică, o terapie naturistă veche de 5.000 de ani, care se ocupă de integralitatea pacientului prin morfologia sa metabolică. Pietrele prețioase erau asociate culorii  planetelor, prin corelarea lor cu diferite boli. Aceste minerale erau folosite pentru a le face pulbere, pacientului administrându-i-se „medicamentele colorate” obținute. Medicii ayurvedici considerau că pietrele prețioase emană aceleași radiații luminoase ca și planetele corespunzătoare lor.

La fel ca și imaginea în sine, culoarea reprezintă un simbol și poate fi interpretată. Cel mai adesea culoarea este consecința unei asocieri cu efectul pe care îl produce asupra emoțiilor resimțite. Dacă putem identifica efectul unei culori asupra noastră, putem, de asemenea, să înțelegem și mesajul pe care ni-l trimite.

Fiecare culoare are o latură pozitivă și una negativă, o singură interpretare dată culorii fiind practic imposibilă. Tâlcul din spatele unei culori se bucură de mare forță, urmărindu-ne cu atenție reacțiile fiziologice, putem decripta simbolul ascuns în spatele culorii. Într-o legătură strânsă cu tradițiile culturale și filozofice specifice culorile au fost ordonate, pentru a înțelege amestecul dintre ele, sau pentru a le identifica și a le caracteriza diferențele, sau pentru a le sesiza perceperea, simbolistica și efectele psihosociale.

1.5. Psihologia culorilor

„Stările sufletești sunt, pentru noi românii, înainte de toate, stări de culoare  și trebuiesc exprimate în consecință: spunem – negru de supărare, roșu de furie, galben de spaimă, vânăt de ciudă, verde de necaz și spunând astfel, nu indicăm atât reacții fiziologice, cât unele intime, cu mult mai semnificative și-n plus, investite cu darul de stârni spontan în auditoriu o anumită atitudine sentimentală”. –Andrei Pleșu

De-a lungul timpului culorile au fost studiate, servind ca teme de meditație filozofică și literară, inspirând creații artistice sau au jucat un rol important în viața spirituală și religioasă. De la un secol la altul, diverse civilizații au experimentat, învățat și inovat, realizând noi nuanțe, fiind scrise noi ghiduri și docte despre culori și semnificațiile acestora sau despre rolul și influența anumitor culori în viața cotidiană. Semnificațiile atribuite culorilor de-a lungul istoriei sunt de-a dreptul fantastice, mult diferite de la o epocă la alta sau de la o cultură la alta, iar regulile trecutului explică în bună măsură de ce astăzi anumite culori sunt preferate pentru unele ocazii și considerate nepotrivite pentru altele.

1.5.1 Efecte psihologice

În vreme ce percepția culorii este cumva subiectivă, există câteva efecte ale culorilor care au o semnificație universală. Există culori calde. Acestea sunt: roșu, galben și portocaliu. Aceste culori calde evocă emoții de la căldură și confort, la furie si ostilitate. Culorile de pe partea albastră a spectrului sunt cunoscute drept culori reci și includ albastrul, violetul și verdele. Aceste culori sunt deseori descrise drept calme, dar pot însemna deseori și sentimente de tristețe sau indiferență. Reacțiile sunt influențate de o combinație de factori biologici, psihologici, sociali și culturali. Fiecărei personalități îi corespunde o culoare. Dar oare acea culoare chiar are o însemnătate pentru fiecare persoană? Studiile făcute asupra psihicului uman au condus la ideea că oamenii sunt influențați de culori și acestea dau un sens diferit vieții. Stări psihice sunt induse de modul în care fiecare persoană percepe mediul, sensul pe care îl dă obiectelor înconjurătoare.

Din punct de vedere fizic nu există culori, așa cum le percepem noi; există numai unde de lumină de diferite lungimi. Ochiul uman are abilitatea de a distinge între sute de astfel de unde, pe măsură ce ele sunt primite de către retină. Această capacitate pe care o avem ne dă posibilitatea de a vedea lumea în culori. Percepția culorii este o experiență subiectivă. Din această cauză de cele mai multe ori lungimile de undă la care se referă două persoane atunci când numesc o culoare sunt diferite. 

Exprimarea bucuriei se realizează prin culori saturate, cea a tristeții prin culori închise, sparte. E diferit în cazul noțiunilor pereche liniștit-zgomotos. Zgomotul poate fi exprimat cu mai puține culori decât liniștea. Cele mai zgomotoase culori sunt cea galbenă, portocalie și roșie, iar cele mai liniștite sunt albastru de cobalt și ultramarin. „Cheie a sufetului, culoarea va străbate un lung itinerar pentru a atinge stadiul estetic actual, evoluând paralel cu libertatea morala a omului”, care în încercarea sa de a înțelege semnificația, rolul pe care îl au culorile, a elaborat, de-a lungul timpului, o serie de sisteme pe care le-a modelat, grupat, regrupat, clasificat si asociat, sisteme caracterizate de complexitate în noțiuni și simboluri, sisteme care au pierdut pe parcurs, fără urmă, părți însemnate.

2. Elemente definitorii în procesul vizualizării cromatice

Deși lumea apare minunat colorată, trebuie să recunoaștem că ansamblurile cromatice nu sunt altceva decât niște senzații. Astfel un obiect roșu este în realitate un șir de suprafețe care absorb razele de lumină căzute asupra lor (cu excepția celor care corespund roșului ), pe care le reflectă și ochiul uman le percepe drept pete roșii. În realitate nu toate obiectele sunt monocrome, așadar nu toate absorb lumina. În natură există puține culori pure astfel suprafețele obiectelor reflectă o varietate de tente intermediare rezultând un infinit număr de tonuri și nuanțe. Lumea este incoloră conform legilor fizicii, doar oamenii și o parte din viețuitoare o văd colorată. Așadar, culoarea este o senzație și nu un fenomen obiectiv independent de om, ea nu are o existență proprie, nefiind proprietate a obiectelor. Concluzionând culoarea este un fascicul de lumină ce se reflectă în ochii noștri. O realitate subiectivă, o senzație primită de ochi pe care o transmite creierului. Ea depinde de trei factori principali: 1. Felul și calitățile razelor luminoase ce izbesc obiectul ( altfel spus: în ce fel de lumină privim obiectul? ); 2. Calitățile ochiului care percepe această reflectare și o transmite mai departe; 3. Constituția suprafeței obiectelor ce absorb sau reflectă, în mai mare sau mai mică măsură, fasciculele colorate ale luminii. Spațiul, structura sa, depind esențialmente de prezența luminii, de intensitatea strălucirii sale; în absența luminii, materia, culoare, forma nu ar putea prinde viață.

2.1 Lumina

Lumina este stimulul care acționează asupra retinei ochiului uman producând senzația vizuală. Ea este acea parte din energia radiantă care poate fi văzută, pentru a fi percepută de om ea trebuie să aibă anumite caracteristici: frecvența trebuie să fie cuprinsă între limitele sensibilității vizuale ale receptorilor fotosensibili din retină, iar intensitatea trebuie să depășească pragul de sensibilitate al acestora. Există trei „instrumente” de control al luminii: lungimea de undă, amplitudinea, frecvența.

Lungimea de undă este o caracteristică de bază al oricărui fenomen ondulatoriu ( undă ) care se propagă în spațiu. Și anume reprezintă distanța parcursă de undă pe durata unei oscilații, ori distanța dintre două puncte din spațiu. În cromatologie este considerată una dintre cele trei coordonate fizice ale culorii – alături de luminozitate și saturație – indicând numele culorii.

Amplitudinea aceasta este o măsură a variației câmpurilor electric și magnetic care alcătuiesc unda. Este de asemenea legată de strălucirea aparentă a unei surse de lumină. Trebuie precizat totuși că ochiul nu este la fel de sensibil la toate culorile, și este chiar insensibil la razele electromagnetice din afara spectrului vizibil.

Frecvența indică numărul de vibrații pe secundă ale unei raze luminoase și crește odată cu micșorarea lungimii de undă. Această frecvență unică determină în cazul luminii vizibile culoarea percepută de ochi. Culorile undelor elementare sunt pure, și niciodată nu se întâlnesc în natură.

2.1.2 Considerații științifice

„Pentru producerea culorii se cere lumină și întuneric, luminozitate și obscuritate sau – dacă dorim să folosim o formulă mai generală – lumină și nelumină” Element esențial în sfera vieții, Lumina are un rol hotărâtor pentru organismul uman în funcționarea glandelor, în producerea hormonilor specifici și în relația lor cu Universul, inclusiv în crearea senzației de culoare. Există două concepții în legătură cu natura luminii: cea corpusculară și cea ondulatorie. Autorii lor sunt Isaac Newton ( 1642 – 1727 ) și Christian Huygens ( 1629 – 1695 ). Teoria corpusculară – consideră că lumina este compusă din minuscule particule de materie care se propagă în spațiu în linie dreaptă, extrem de rapid. Teoria ondulatorie – stabilește că lumina este o radiație de natură electromagnetică ce se propagă perpendicular pe direcția de deplasarea a razei, la fel ca sunetul.

Cauzele inițiale ale percepției vizuale necesită discuția despre lumină, căci fără lumină ochii nu pot observa nici forma, nici culorile, nici spațiul, nici mișcarea. Fără lumină nu există culoare, nici percepție vizuală. Culorilor le trebuie lumină ca să trăiască și pentru a fi trăite. Lumina este mai mult decât simpla cauză a vederii, ea rămâne una dintre cele mai fundamentale și mai puternice experiențe umane. Sărbătorită și necesară în cadrul unor ceremonii religioase, pentru om ca și pentru toate ființele diurne, lumina este condiția celor mai multe activități. Ea este corespondentul vizual al căldurii și ajută ochiul să perceapă "ciclul de viață" al orelor și anotimpurilor. Artiștii au interes pentru creațiile luminii decât pentru lumina însăși. Element dinamic, lumina pătrunde pe scena artelor generând experimente artistice care implică lumină dematerializată. Lumina solară, denumită în mod incorect „albă”, a fost descompusă în epoca modernă de către Isaac Newton. El concepea lumina ca fiind compusă din minuscule particule de materie care se propagă în spațiu extrem de rapid. Trecând o rază de lumină, incoloră și transparentă printr-o prismă de cristal obținând cele șapte culori ale curcubeului, denumită de Newton „spectru solar”. „Năframă vărgată, peste lume aruncată” cum zice versul popular, și arcuită pe cer, curcubeul este cauzat de lumina care străbate minusculele picături de apă rămase după ploaie.

Cum se descompune o rază de lumină (dispersia luminii) când trece printr-o prismă 

2.2 Percepția luminii

Percepția este un proces senzorial complex constând dintr-o reflectare subiectivă nemijlocită, în formă de imagine a obiectelor și fenomenelor externe. Acționează în momentul dat asupra noastră prin însușirile concrete ale obiectelor și fenomenelor. Orice fenomen real posedă o multitudine de însușiri, percepția se referă la toate însușirile concrete, intuitive, esențiale și neesențiale pentru că reflectă obiectul / fenomenul real. Percepția constituie un nivel calitativ superior de realizare a cunoașterii senzoriale, care permite nu numai simple discriminări, ci și operații mai complexe de identificare și clasificare. Perturbarea percepției vizuale se săvârșește nu numai de lumina slabă sau prea puternică, ci și de marile deosebiri de lumină dintre spatiile de lucru și cele de circulație. Pentru a se evita aceste fenomene, numite strălucire disconfortantă, trebuie să se țină seama de anumiți factori: adaptarea ochiului în media strălucirii zonei vizuale; efectul strălucirii este mai mare cu cât crește suprafața de proiecție a sursei luminoase în câmpul vizual; disconfortul descrește pe măsura mării unghiul vizual dintre sursa luminoasă și obiectul care este privit. Fenomenul cel mai nociv este totuși strălucirea orbitoare, datorat unei prea mari cantități de lumină care pătrunde în ochi, direct sau prin reflexie.

Pentru privire, cerul este luminos prin propria capacitate iar soarele e cel mai strălucitor atribut al cerului, atașat lui sau generat de el. Deoarece soarele apare ca un obiect strălucitor, lumina trebuie să ajungă pe cer din altă sursă. După concepția ebraică, lumina, deși strânsă și concentrată în corpurile cerești, nu se limitează la acestea. „Ziua” este ceva luminos care sosește de „dincolo” și se deplasează pe bolta cerească. Calitățile luminii sunt factorii determinanți de care depind culoarea și calitățile sale. Acestea ar fi: „intensitatea luminii, direcția din care vine, dacă e directă sau indirectă, precisă sau difuză și unghiul sub care cade.” Pentru simțurile umane, obiectele sunt percepute diferit după natura sursei de lumină artificială. Luminatul incandescent exaltă roșurile și portocaliurile, dar slăbește albastrurile. Luminatul fluorescent se apropie, teoretic, de lumina albă, dar în comparație cu lumina de zi, el este mult prea slab. Luminatul ambientului depinde de felul cum cad, se reflectă sau se transmit razele luminoase. Lumina puternică accentuează contrastele, întunecă umbrele și face să strălucească zonele luminate. Cercetările asupra relațiilor dintre lumină și suprafețele luminate au impus stabilirea unor factori specifici. Ca o completare și ca o prelungire a luminii naturale, lumina artificială are scopul de a defini locul. Astfel există trei tipuri importante de lumină artificială: lumina generală, lumina locală, lumina decorativă. Lumina directă provine de la o sursă naturală sau artificială și cade pe un obiect, realizând iluminarea directă. Lumina indirectă este primită de un obiect, prin reflexie sau prin difuziunea luminii direct. Luminile reflectate de atmosferă sau difuzate de sol fac parte din această categorie. Lumina locală este puternică și contrastantă fiind adecvată pentru luminarea unui loc destinat lucrului. Lumina decorativă fluxul de lumină este dirijat asupra unui punct pentru a fi pus în valoare fiind scoase în evidență anumite detalii.

Un proverb spune: „Unde nu intră soarele pe fereastră, intră medicul pe ușă”. Lumina înseamnă mai mult decât energia solară care ajunge la noi sub formă de unde electromagnetice cu o viteza de 300.000 km/s. Lumina înseamnă viață, este baza vieții. Conform Genezei, Lumina a fost creată în prima zi, pe când soarele, luna și stelele s-au adăugat în a treia zi. „Să fie lumină” spune citatul biblic definind importanța vitală a luminii, din această cauză Lumina a fost mereu asociată cu Divinitatea. În antichitate unele popoare rugându-se la fiecare apus de soare ca astrul suprem să răsară din nou în zori. „Soarele nu este ca lumina. Lumina luminează totul, dar soarele luminează numai acolo unde e.” ( J. Piaget )

Din cele mai vechi timpuri Lumina a reprezentat o temelie a societății umane, oamenii încercând să se bucure de ea, iar mai târziu chiar s-o imite. Lumina albă este compusă dintr-un întreg spectru de culori, vizibile de exemplu când e descompusă printr-o prismă. Elementele chimice au diferite spectre de absorbție ale radiațiilor electro-magnetice, astfel, dacă un obiect absoarbe albastru, verde și galben, acesta va părea roșu daca e privit la lumină albă. Acesta este principiul general al aparenței culorii: lumina cade pe un obiect, acesta absoarbe anumite parți din spectru, iar restul e reflectat. Partea reflectată este ceea ce numim culoarea obiectului.

„Ce este lumina pentru lumea fizică exterioară, intelectul este în lumea interioară a cunoștinței ” Arthur Schopenhauer

2.2.1 Suprafața obiectului

Proprietățile obiectelor de a reacționa diferit la lumină au ca rezultat variațiile ambientale care se relevă ca șiruri de corpuri și manifestări cromatice intense sau slabe, albe, negre, nuanțate, transparente, opace, mate, lucioase etc. În conexiunile sale cu suprafața, lumina suferă modificări pe care fizica le denumește cu termeni ca: reflexie, refracție, absorbție, opalescență.

Reflexia

Reflexia luminii este fenomenul de reîntoarcere a razei de lumină în mediul din care a venit, după ce a atins suprafața altui mediu. Schimbarea direcției de propagare a luminii apare la suprafața de separare între două medii optice. Raza de lumină care cade pe suprafață creează față de o perpendiculară imaginară un unghi de sosire egal cu cel de plecare.

Refracția

Refracția este modificarea direcției de propagare a unei raze de lumină imediat cu parcurgerea succesivă a două medii transparente, de naturi diferite. Trecerea razei de lumină dintr-un mediu cu o anumită densitate într-un mediu cu altă densitate produce refracția. ( exemplu: o lingură într-un pahar cu apă pare frântă ). Frângerea razei este mai mare cu cât densitatea mediilor străbătute crește.

Opalescența

Opalescența este specific produsă de lumina care traversează medii translucide ( nici complet transparente nici total opace ). Descompunerea parțială a luminii de către ambianță reflectă culorile reci ale spectrului solar și se lasă străbătută de culorile lui clade. Exemplul dat de Leonardo da Vinci: „fumul unui foc de lemne pare albăstrui dacă se profilează pe un fond închis și brun dacă se profilează pe un fundal luminos”. Mediile pot fi gazoase ( aerul ), lichide ( emulsiile ) sau solide ( opalul ) iar particulele aflate în suspensie pot fi praful, ceața, pigmenții, diverse impurități. Lumina străbate ușor tonurile calde ale mediului ( care îi deviază mai greu razele ) și este respinsă de tonurile reci, albastre sau violacee ale mediului; cu cât mediile sunt alcătuite din particule mai fine, cu atât opalescența este mai accentuată.

2.3 Strălucirea

O deosebire între datele fizice și cele perceptive se dezvăluie la răspunsul întrebării: cât de strălucitoare sunt lucrurile ? Într-un mod complex strălucirea depinde de distribuția luminii în totalitate, de capacitatea suprafeței de a absorbi și reflecta lumina pe care o primește se numește intensitate luminoasă. Fiind o proprietate constantă a suprafeței, în funcție de intensitatea iluminării, obiectele reflectă mai puțină sau mai multă lumină. Pentru distincția dintre puterea de reflectare și puterea de iluminare nu există o cale directă. „Un disc întunecat, suspendat într-o cameră slab luminată, este atins de un fascicul luminos (…) discul va părea luminos sau viu colorat.” Strălucirea remarcată a obiectelor depinde de repartizarea valorii strălucitoare în câmpul vizual. Faptul că un obiect apare sau nu alb depinde de locul pe scara valorilor de strălucire. Leon Battista Alberti spunea : „Fildeșul și argintul sunt albe, dar puse lângă puful lebedei, ele pălesc. Din această pricină, lucrurile par foarte strălucitoare în pictură (…) astfel toate lucrurile se cunosc prin comparație.”

Fenomenul lucirii se află între lumina strălucitoare ( soarele, focul, lămpile ) și luminozitatea redusă a obiectelor din jur. Impresia nu corespunde realității fizice, percepția strălucirii se poate datora și luminii reflectate. Lucirea este un efect relativ, astfel pictura realistă reprezintă convingător cerul, lumânările aprinse, focul, fulgerul, soarele și luna etc. Ne putem concentra fie asuprea unei picturi sau a unui program de televiziune fiind surprinși de realitatea întunecată a pânzei sau a imaginii de pe tubul fluorescent. Mecanismele adaptive din sistemul nervos fac ca pupila ochiului să se dilate automat când strălucirea scade, permițând pătrunderea unei cantități mari de lumină.

Gradientul eclerajului este folosit de scenografi pentru a reda iluzia iluminării, procedeu care acționează și în cadrul camuflajului artificial sau natural. „Animalele sunt colorate închis la partea superioară, deschis la partea inferioară, cu tonuri intermediare pe laturi (…) Privite la lumina difuză a zilei, aceste animale par lipsite de consistență.”

2.4 Ochiul

Ochiul ca organ de percepție vizuală este specific întregului regn animal. Organele mai evoluate posedă celule sensibile la lumină, specializate în perceperea formelor și culorilor, astfel se aproprie de ochiul oamenilor în privința conformației dar diferă funcțional. „Ochiul uman este de o funcționalitate miraculoasă: se reglează instantaneu în funcție de distanța, forma, culoarea, intensitatea luminoasă a obiectului, calitatea eclerajului ( astfel distinge diverse forme la lumina stelelor sau poate contempla peisaje înzăpezite aflate în plin soare )” Asemănarea ochiului uman cu un aparat fotografic – care oprează cu o imagine statică, comparativ cu ochiul aflat in permanentă mișcare – este parțială. Imaginile parcurg câteva medii oculare care funcționează ca un sistem de lentile ( corneea, irisul, cristalinul, umoarea apoasă ) apoi se proiectează răsturnate și micșorate pe ecranul din fundal ( retina ). Retina este o membrană fină colorată în roz, transparentă ce conține centri nervoși sensibili la lumină. Raza de lumină intră în iris, trece prin pupilă, cristalin și umoarea apoasă, apoi impresionează retina. Acest ecran sensibil este format din zece straturi celulare, printre care stratul celulelor bipolare și al celor fotosensibile. Celulele vizuale sunt de două feluri, după forma lor: conuri și bastonașe. Conurile sunt stimulate de lumina medie și mare producând senzația de culoare, nivelul fotopic, bastonașele reacționează la lumina scăzută – crepusculară și nocturnă – realizându-se percepția formelor acromatice, nivelul scotopic.

2.4.1 Mecanismul percepției culorii la om

La om în mod normal, există trei tipuri de celule con, fiecare conținând un pigment diferit, conurile sunt activate când pigmenții absorb lumină. Spectrul de absorbție al pigmenților diferă, unul are sensibilitatea maximă la lungimi de undă scurte, unul la medii, și unul la lungi (maximul sensibilității este în albastru, verde gălbui și galben). Spectrul de absorbție al fiecărui tip de celule din cele trei acoperă o mare parte din spectrul vizibil, nu strict albastrul, verdele și roșul. De fapt, percepția normală a culorilor depinde de suprapunerea spectrelor de absorbție ale celor trei, astfel încât creierul poate să compare semnalele primite de la cel puțin două tipuri de celule și astfel să determine atât culoarea cât și intensitatea luminii.

Ochiul ia informații din sursele exterioare și le transmite creierului; informația trece prin cornee – ecranul transparent care acoperă ochiul, prin iris – partea colorată a ochiului care are misiunea de a regla cantitatea de lumină care ajunge la retină. Cristalinul se aseamănă cu lentilele unui aparat foto, fiind un dispozitiv care-și schimbă forma pentru a focaliza și filtra o parte a spectrului luminos. Corneea și cristalinul focalizează lumina sub forma unei imagini inversate în partea din spate a ochiului, pe retină. Imaginea se transmite prin nervul optic la creier fiind rotită cu 180 de grade pentru a fi recepționată în poziția firească.

2.5 Simbolismul luminii

În marea invocație dăruită de maeștri ai lumii se spune: „Din izvorul de lumină al gândului divin pogoară-se lumina în gândul omului, facă-se lumină pe Pământ.” Originea a tot ceea ce există este Lumina albă pură, din ea se revarsă gândurile creației pe raze de culorile curcubeului, în forma spiralei, pentru a se manifesta în lumea vizibilă.

Lumina reprezintă calea înălțării, mântuirea și fericirea divină, este matrice a lumii și legătura între individ și Sinele sau Astral; aureola, văpaia, lumina reflectată, fulgerul sau astrele care coboară însoțesc imaginea zeilor, a sfinților, extazul sau revelațiile mistice. Întotdeauna s-a vorbit despre Lumină cu o deosebită frumusețe și mai toate popoarele au zeificat-o. Cultul zeilor-soare este esențial în viața popoarelor antice orientale și mai cu seamă în religiile de mistere. Zeul egiptean Ra, semiticul Bel, iranianul Ahura-Mazda , olimpianul Zeus, zeița Isis, Cibele și zeul Mithra sau dacicul Zamolxe – sunt doar zeitățile principale din panteonul bogat al cultului solar antic. Platon socotește binele suprem a fi Lumina, în textele gnostice lumina simbolizează „sferele cosmice superioare, unde trebuie să ajungă sufletul purificat și inițiat.” Lumina este cea mai subtilă dintre substanțe și se unește atât de intim cu celelalte elemente ale lumii încât prezența ei este evidentă pretutindeni.  Pentru lumea fizică, lumina este condiția vieții, așa cum mărturisește firea înconjurătoare; în literatura religioasă, simbolismul luminii formează unul din capitolele mari și este tratat în inegalabilă frumusețe. În Masonerie, lumina este simbolul adevărului și al cunoașterii. Acesta a fost întotdeauna vechiul ei simbolism, semnificația aceasta emblematică e primară atunci când luăm în considerare natura și semnificația luminii masonice. Acest simbol este atât de important, iar influența și relațiile sale, penetrează într-o asemenea măsură întregul sistem masonic, încât Francmasoneria însăși a primit în vechime, printre alte apelative, și pe cel de Lux, sau Lumină, pentru a sublinia că ea trebuie privită ca doctrină sublimă a Adevărului Divin, care luminează calea pelerinajului vieții.

Venerarea luminii ca simbol al adevărului, predomină în toate sistemele antice, lumina devenind sinonimă cu adevărul și cunoașterea, iar întunericul cu falsitatea și ignoranța. Acest simbolism se regăsește nu doar în instituțiile, ci și în limbile Antichității.

Lumina constituie una dintre componentele primordiale ale operelor de artă vizuală, independent de genul, domeniul, materialul sau stilul în care sunt concepute și realizate. În perioada Renașterii Lumina era folosită ca mijloc de modelare a volumelor, obiectele sunt în mod firesc luminoase și umbrele se aplică pentru redarea rotunjimii. Leonardo Da Vinci are un principiu diferit în Cina cea de taină, aici lumina cade dintr-o direcție ca o forță activă conferind strălucire fiecărei figuri, pereților, ca și tăbliei de masă. Lumina pătrunzător focalizată animă spațiul cu mișcări direcționate, uneori trasează pe suprafețe linii ce limitează întunericul. Lumina înviorează simțul vizual prin contraste puternice și prin deformarea jucăușă a formelor familiare. Simbolismul luminii este tot atât de vechi ca istoria omenirii și își găsește o emoționantă expresie picturală în opera lui Rembrandt. Cheia în lumina lui Rembrandt creează triunghiul sau forma unui diamant de lumină sub ochi. O parte a feței este aprinsă bine de la sursa de lumină principală în timp ce cealaltă parte a feței utilizează interacțiunea de umbre și lumină, de asemenea, cunoscut sub numele de clar-obscur, pentru a crea această formă geometrică pe fata. Cuvântul clarobscur provine din cuvântul chiar-oscuro, scris apoi chiaroscuro, însemnând redarea clară a părții luminate și a celei lipsită de lumină sau redarea clară a luminii și a întunericului. Percepția întunericului nu e o simplă absență a luminii ci un principiu contrar activ; în mitologia și filosofia multor culturi este găsit dualismul celor două forțe antagoniste.

Ziua și noaptea sunt imaginea vizuală a conflictului dintre bine și rău. Biblia Îl identifică pe Dumnezeu, pe Hristos, adevărul, virtutea și mântuirea cu Lumina, iar păgânismul, păcatul și pe diavol cu întunericul. Metafora luminii se exprimă vizual folosind iluminarea prin lumina zilei și prin lumânări în bisericile medievale. Pictorii medievali cunoșteau simbolismul religios al luminii iar fondurile de aur și aureolele – reprezentări simbolice ale luminii cerești – apar ca atribute strălucitoare. Curiozitatea, cercetarea și rafinamentul senzorial fac din Lumina divină receptarea realistă a energiei radiante iar senzorii de lumină devin o revelație. Într-o scenă întunecată, raza de lumină poartă mesajul înviorător al unui „tărâm de dincolo”, perceptibil prin reflectarea sa puternică. Înțelesul picturii se schimbă când sursa de lumină e situată în interior, energia luminoasă fixează centrul și întinderea realității limitate. Obscuritatea poate fi redată folosind metoda iluminării din spate, astfel că figura întunecată apare ca obstacol în calea luminii. Impresioniștii au estompat conturul obiectelor atenuând diferența dintre lumină și umbră, tendința fiind să înlocuiască iluminarea corpurilor solide cu o luminozitate imaterială. Efectul este redat puternic in poantilism – o formă extremă a impresionismului. Punctele autonome având o singură valoare de strălucire și culoare, fiecare punct își are propria sursă luminoasă.

2.6 Iluminatul

Bazată pe metafora luminii, filozofia neoplatonică și-a găsit expresia vizuală în folosirea iluminării prin lumina zilei. Iluminatul – acțiunea culorii se relevă și realizează pe fondul luminii. Pentru favorizarea vizibilității optime intensitatea iluminatului trebuie să se ridice deasupra mediului astfel reducând amplitudinea oboselii și stării de încordare, disconfort. Iluminatul natural și artificial are o importanță mare în desfășurarea activității echilibrate și dezvoltarea normală a copiilor. O însemnătate deosebită are și acțiunea energiei solare asupra organismului în creștere. Razele vizibile în afară de acțiunea termică manifestă o acțiune fotochimică asupra pigmenților retinali, provocând reacții biochimice specifice – generează retinei energie, care la rândul său dă senzația de lumină.

Lumina este un excitant pentru cortexul cerebral, activizând astfel funcția vizuală și a întregului sistem nervos central. Acțiunea razelor luminoase este determinată și de componența spectrală, având o influență psihofiziologică. Culorile roșu, orange, galben se asociază cu soarele și dau senzația de căldură. Culoarea roșie excită, cea galbenă – tonifică, ridică dispoziția și capacitatea de muncă. Culorile albastră și violetă par a fi reci. Culoarea azurie are o acțiune calmantă, albastră și violetă o acțiune deprimantă, culoarea verde se consideră neutră fiind asociată cu natura. Din punct de vedere igienic iluminatul rațional e necesar pentru funcția normală a aparatului vizual. Funcțiile vizuale ( acuitatea vizuală, sensibilitatea la contrast, viteza perceperii vizuale și stabilitatea vederii clare ) variază în raport cu intensitatea iluminatului – scad considerabil în condițiile unui iluminat insuficient și se îmbunătățesc odată cu creșterea nivelului lui. În afară de aceasta, iluminatul rațional influențează pozitiv sistemul nervos central, sporește capacitatea de muncă și calitatea lucrului, micșorează oboseala.

Iluminatul natural

Rezultatele cercetărilor fiziologice au demonstrat că cea mai mare productivitate a muncii și cea mai mică oboseală se constată atunci când încăperile sunt iluminate cu lumină naturală, care pătrunde în ele prin geamuri. La lumina zilei culorile se percep mai bine, una din măsurile importante este planificarea și construcția corectă a localităților, a instituțiilor și orientarea optimă a ferestrelor spre punctele cardinale. În toate zonele climaterice orientarea spre sud și sud-est a ferestrelor tuturor încăperilor este cea mai indicată. În condițiile de orientare optimă a ferestrelor încăperile sunt suficient însorite și aerul nu se supraîncălzește. Dacă ferestrele sunt orientate spre vest și sud-vest atunci în jumătatea a doua a zilei razele solare pătrund abundent și însoresc îndelungat încăperile, creează condiții nefavorabile de microclimă, care influențează negativ asupra procesului de termoreglare, muncii vizuale, capacității de muncă.

Iluminatul artificial

Pe parcursul anului de studii iluminatul natural în unele ore ale zilei este insuficient și neajunsul lui este compensat de cel artificial. Iluminatul artificial folosit în instituții trebuie să asigure o lumină uniformă și difuză, să posede un nivel suficient de intensitate și un spectru optim, să nu orbească ochii. Drept surse pentru iluminatul artificial al încăperilor se folosesc lămpile incandescente și cele luminescente. În organizarea corectă a iluminatului artificial este importantă alegerea și instalarea corectă a corpurilor de iluminat – ele trebuie să corespundă cerințelor de protecție a muncii, să fie rezistente, trainice și comode la exploatare.

2.7 Principiul luminii în artă

O utilizare a luminii în artă sunt marionetele în umbră, unde proiecțiile umbrelor de păpuși pot fi folosite pentru a crea imagini în mișcare. O formă de umbră a păpușilor este descrisă încă din 380 î.Hr. de către Platon în Alegoria peșterii. În artă lumina este pusă în practică de către vitralii ce pot fi folosite pentru culoarea transmisă prin lumină, exemple de acest fel se găsesc începând din secolul al IV-lea. Această formă de artă este cel mai vizibilă în catedrale și moschei, cu ferestre realizate din vitralii. Efectul ecleziastic este folosit în Catedrala Chartres din Franța, alte utilizări religioase ale luminii se găsesc în templul lui Abu Simbel, piramidele din Egipt și în templele aztece.

La începutul secolului al XIX-lea în Anglia înflorește pictura peisajelor romantice. Debutul are loc cu operele lui John Constable (1776-1837) și Joseph Mallord William Turner (1775-1851). Preocupați de redarea efectelor de lumină și a atmosferei, cei doi erau diferiți ca stil. Deși avea o abordare punctuală și științifică, Constable realizează tablouri poetice, care elogiau viața rurală liniștită. Turner s-a orientat către sublimul fenomenelor naturii dezlănțuite. Modul în care utiliza culorile și reda lumina avea să influențeze impresionismul francez de mai târziu. Impresionismul este un curent artistic care își are originile în Franța, unde un grup de pictori resping temele oficiale (istorice, anecdotice, mitologice), adoptând o viziune originală asupra lumii sensibile și o tehnică nouă. Aceasta constă în transpunerea pe suport a senzațiilor vizuale fugitive produse de o scenă sau de un obiect pe care le au în față mai mult decât asupra aspectului stabil și conceptual al lucrurilor.

Pictând în aer liber fără clarobscur și fără contururi, imaginea se topește în atmosferă în timp ce umbrele sunt redate prin culoare, folosind o cromatică pură și tușeuri fine de penel pentru a simula lumina reală. Denumirea acestui curent artistic vine de la o pânza de Claude Monet, intitulată „Impression. Soleil levant”, adică „Impresie. Răsărit de soare”, expusă în 1874. Epitetul implică ceva brusc și trecător, legat de o operă de artă, care trebuie să exprime o emoție durabilă, prinsă pentru eternitate. Sentimentul cu care acești novatori privesc natura e un sentiment liric, de admirație entuziastă în fața aspectelor ei, determinat în mare parte de acțiunea luminii. Lumina este agentul principal care da viață, însuflețește și modifică personajele mereu, deși elementele componente rămân aceleași. Prezența luminii face natura colorată, veselă, să vibreze, iar absența ei, totul mohorât, trist, nuanțele tinzând spre cenușiu. Natura e în continuă schimbare, iar această schimbare depinde în primul rând de lumină, care la rândul ei variază cu anotimpul, cu ora zilei, cu situațiile atmosferice. Lumina atelierului e rece, tristă și foarte egală. Niciodată un tablou nu fusese lucrat în întregime în mijlocul naturii. Impresioniștii cred că astfel se falsifică realitatea și că un peisaj trebuie să fie executat unde a fost văzut, metoda plain-aristă ( în aerul liber ) ajungând la rangul de doctrină. Lumina nu cade așa de brutal pe obiecte ca în operele înaintașilor. „Raza de soare e ceva imaterial, fluid, viu, ea se insinuează și se răsfrânge oriunde, ea face să vibreze atmosfera și să strălucească nuanțele. Ea individualizează tonul chiar și în umbră, care nu mai e lipsită de culoare.”

Toate artele vizuale folosesc lumina într-o formă, dar în fotografia modernă și film, utilizarea luminii este deosebit de importantă. Odată cu inventarea luminii artificiale, posibilitățile au fost extinse și mulți artiști au început să utilizeze lumina ca principala formă de exprimare, în loc de o modalitate pentru alte forme de artă. Light Art este o formă de artă vizuală în media, principala linie de exprimare fiind lumina. Lumina a fost folosită pentru un efect arhitectural de-a lungul istoriei umane. Cu toate acestea, în conceptul modern de artă, lumina a apărut odată cu dezvoltarea surselor de lumină artificiale și de experimentarea artei moderne. Unul dintre primii care au folosit această tehnică a fost László Moholy-Nagy, un puternic susținător al integrării tehnologiei și industriei în arte. Membru al Bauhaus, a fost influențat de Constructivismul Light Art și sculptura cinetică, acestea fiind componentele sale pentru Light-Space modulator (1922-1930), fiind una dintre primele piese de Light Art care încorporează, de asemenea, arta cinetică.

Light Art este arta care este creată  parțial sau în întregime, din una sau mai multe surse de lumină. Arta creează, de obicei, o anumită imagine. Totuși, în unele cazuri, lumina este utilizată pentru a crea un efect artistic general, mai degrabă decât pentru a descrie altceva. Una dintre cele mai vechi exemple de Light Art se găsește în focuri de artificii, care au fost folosite în Asia de mii de ani. În Evul Mediu și Renaștere, artiștii au început să folosească vitralii cu regularitate, de obicei găsite în catedrale. Deși sticla în sine este artistică, ea nu este activă cu adevărat până când lumina soarelui strălucește prin sticlă, proiectând culorile în apropiere. Această formă de Light Art nu necesită energie electrică, ceea ce o diferențiază mai mult de arta Light Art modernă.

Artă modernă, ​​folosind lumina utilizează, în general, o formă de bec sau diodă pentru a crea un efect sau o imagine. Diode emițătoare de lumină, sau LED-uri, sunt, probabil, cele mai frecvente surse de lumină folosite de artiști. Acest lucru se datorează faptului că LED-urile vin într-o paletă largă de culori, și că acestea sunt mai puțin costisitoare pentru a înlocui și a funcționa în comparație cu alte becuri. Alte tipuri de lumini pe care artiștii le folosesc frecvent includ lumini stroboscopice și fibră optică. O formă populară de Light Art este iluminatul cu laser. Această formă de Light Art folosește lasere, proiectate din unghiuri diferite, pentru a produce forme și imagini. Acesta este adesea folosit ca un efect de teatru, îmbunătățind concerte și evenimente similare, cu toate că pentru unii artiști în spectacolele cu laser lumina arată ca accentul principal. O formă relativă de Light Art este proiecția luminii, în care artistul folosește un proiector pentru a mări o transformare, imagine în timp real, și pune pe o suprafață mare, cum ar fi un perete sau clădire. Acestea sunt forme efemere de Light Art. O altă formă de artă care folosește lumina este Light painting. Aceasta este o tehnică de fotografie care folosește timp de expunere pentru a crea și capta fluxuri de lumină din film. După ce artistul a făcut acest lucru, el poate crea cât mai multe imprimări ale imaginii conservând crearea. Astfel, aceasta este o formă permanentă de Light Art.

„Lumina substanță a eternității” Eugen Dorcescu

3. Calitățile culorilor

„Culoarea este o însușire cosmică a existenței noastre, prezentă în viața și activitatea zilnică: de la buchetul de flori primit la interiorul locuinței, culoarea zugrăvelii; de la culorile de pe stradă la cele din expoziții, magazine și muzee; de la uneltele de muncă la produsele industriale și fațadele clădirilor; de la ambianța cromatică materială sau artificială la pictură, simboluri și semnificații etc.”

Studii recente asupra psihicului uman au reușit să scoată în evidență importanța și rolul pe care îl are culoarea în viața noastră. Se știe că anumite stări psihice sunt induse de impresiile pe care mediul înconjurător le emite către ochiul uman. Cromatica naturii înconjurătoare, a vestimentației, a spațiilor în care trăim sau muncim ne influențează dispoziția și comportamentul, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama. Este bine de știut ce cromatică să alegem și cum să o armonizăm în locurile unde lucrăm, în spațiile de odihnă pentru a aduce echilibrul în viață.

Folosirea culorii nu este numai în scopul de a vindeca, ci și de a crește forța vitală și pentru stimulare mentală. Cromatica înconjurătoare influențează dispoziția și comportamentul. Oamenii au sesizat efectele culorilor încă din antichitate și cu ajutorul lor au încercat să vindece defectele. Efectul important al culorilor asupra stărilor de spirit variază de la persoană la persoană, fiecare dintre culori purtând mesaje. Culorile schimbă un sentiment de tristețe în bucurie prin simpla lor prezență în interiorul casei, în vestimentația aleasă sau chiar în lumină. Așa cum există o lume exterioară, obiectivă a culorilor, tot așa există o lume interioară, subiectivă, trăită a culorilor. Primul care a subliniat importanța legăturii între culoare și psihicul uman este Max Lüscher. Experiența anterioară a oamenilor în ceea ce privește legătura între culoare și psihic a fost recunoscută de către Luscher printr-o prezentare sumară a importanței culorii de la cele mai vechi timpuri către cele contemporane. Aspectele zilnice întâlnite de om au avut permanent legătură cu mediul vizual și bineînțeles culoare. Oamenii au legat permanent culoarea galbenă de soare apoi de aur, albastrul de cer și apă, verdele de vegetație, roșul de sânge, luptă și vânătoare; legături care au intrat adânc în manifestările psihicului uman chiar dacă acestea se manifestă perceptibil / conștient sau nu. Este demonstrat că această legătură există chiar și la persoanele care nu percep anumite culori sau chiar la orbi care fie prin percepția tonurilor de culoare sau a senzației de culoare au reacții identice cu cele ale unei persoane sănătoase. Importanța și rolul pe care îl are culoarea în viața umană sunt demonstrate prin unul dintre cele mai cunoscute și răspândite Teste color. Testul profesorului Max Lüscher cu ajutorul căruia pe baza selecției în ordine a preferinței unui set de culori se realizează autocunoașterea personalității. Relația dintre culoare și om caracterizată printr-o ierarhie a preferințelor cromatice. Experimentul s-a realizat pe un număr de 20 persoane ce aparțin de două trenduri ale modei în ceea ce privește stilul de viață. Astfel, 10 din cele 20 de persoane posedă caractere instabil emoționale făcând parte din categoria persoanelor instabil emoționale, iar celelalte 10 făcând parte din categoria așa numiților hipioți. Rezultatele înregistrate în urma înterpretării statistice au demonstrat că stilul de viață al individului este sub influența nuanței predominante ce-l înconjoară.

3.1 Cromatica în societate și artă

Lumea ar fi dificilă, redusă și monotonă fără culoare și lumină. Prin lumină cunoaștem realitatea, lucrurile capătă sens și se diferențiază, există; fiecare lucru își are culoarea lui. Natura dezvoltă genetic sensibilitatea primară și mărește receptivitatea față de culoare, lecția naturii despre culoare fiind alternanța anotimpurilor de care e legată succesiunea vegetației. Concluzionând asupra acestui proces, omul a concentrat culorile în simboluri. Albul reprezentând începutul, nașterea iar negrul sfârșitul, moartea. Între aceste două extreme existența acționează pe succesiunea cromatică în funcție de evoluția firească a naturii și vieții. Fiecare ființă simte acest lucru în felul său, dar mai ales artistul – sensibilitatea și sesizarea culorii la el sunt dezvoltate mult. Goethe a sesizat reflexul emoțional al senzațiilor cromatice, afirmând că „oamenii trăiesc, în genere, o mare bucurie în fața culorii. Ochiul are nevoie de ea așa cum are nevoie de lumină” și tendința ușor excitantă a galbenului dar și înveselitoare, recele visător al albastrului, liniștea verdelui etc. Culoarea fiind mesagerul unor sentimente profunde ale ființei umane, ale creatorilor ne gândim la roșul rembrandian pe care artistul îl surprindea timid în anii de început, bogat, fastuos și mândru, în vremea succesului și apoi dramatic, spre sfârșitul existenței pictorului. Mai târziu, Van Gogh cu verdele, roșul și galbenul a exprimat cele mai formidabile pasiuni omenești. La începutul secolului al XIX-lea tema culorii preocupă nu doar mințile artiștilor ci și pe cele ale fizicienilor, chimiștilor și tehnicienilor. Contribuția artiștilor de la Bauhaus, și în special cea a lui Johannes Iten „Kunst der Farbe” ( Arta culorii ), care acordă un loc deosebit de important culorii sub aspect estetic. Opera de artă prinde viață în mod enigmatic „din artist”, eliberată din el opera devine subiect cu suflu spiritual, cu viață materială existând ca și entitate. Așadar opera de artă nu este un fenomen întâmplător care se află în lumea spiritului, ea trăiește, acționează, stăpânește forțe creatoare și participă la conceperea atmosferei spirituale. O lucrare bună este numai aceea în care nu se poate intervenii fără ca viața ei interioară să fie tulburată. Artistul folosește forma, culoarea având libertate totală: „Această libertate fără bariere trebuie să se bazeze pe temeiul necesității interioare ( numită și sinceritate ), principiu care aparține artei și vieții.”

Wassily Kandinsky scrie despre influența pe care a avut-o muzica în munca sa, comparând-o cu pictura. Percepând sunetul ca pe o culoare, și invers, Kandinsky a redat în lucrările sale intense stări emoționale

Iten stabilește funcțiile cromatice în opera de artă., care determină și caracteristica tipologică a artistului astfel:

Culoarea – optic impresiv

Caracterizează modelul intuitiv la care domină opticul impresiv al culorii, acesta reproduce ușor culoarea și elementele în general colorate din realitate.  Reprezintă „dimensiunea” fiziologica a culorii, prima treapta de percepție, impactul pe care culoarea îl produce asupra mentalului. Culoarea este un stimul activ față de receptorul complex – omul. Omul este intermediar perceptiv și apreciativ căruia culorile i se adresează în multe feluri, ecuația dintre cei doi termeni – culoare și om – aflându-se în relații multiple. Impresivitatea culorii se judecă pentru fiecare culoare în parte, conținând implicit două fațete senzorială și psihică ( respectiv fiziologică și emoțională ).  Se pot distinge două tipuri de receptare mentală a culorilor: a) la nivel comun, needucat, în absența unei pregătiri vizuale specializate și b) la nivel specializat, al unui ochi exersat, cultivat, unde intră în joc cultura vizuală oferita de istoria artei, experiența profesională, simbolistica cromatică formată prin acumularea tradițiilor și a literaturii de specialitate. Cantitatea și calitatea informațiilor aduse prin culoare, adică ceea ce este numită impresivitatea culorilor este cu greu cuantificată. Dimensiunea psihică a senzației colorată, cea de-a doua treaptă se intercondiționează cu cea senzorială. Există conexiuni între aparatul vizual și sistemul nervos central, iar ca urmare se dezvoltă serii de reacții biologice. Discuția despre funcția impresivă a culorii, despre „ansamblul efectelor de ordin psihofiziologic și comportamentul care ia naștere la nivelul individului, în cadrul relației perceptive” cu culoarea; ea „exprimă dependența dinamicii subiective interne de dinamica obiectivă externă sau, mai concret, dependența omului de culoare” Diversitatea preferințelor cromatice are multiple condiționări, printre care se numără zone etnice sau geografice, implicații istorice, tradiții, apartenența la grupuri sociale, culturale religioase, înclinații temperamentale etc.

Culoarea – psihic expresiv

Definind expresivitatea „caracteristică a operei de artă care se referă la modul viu, clar, elocvent, sugestiv, în care sunt puse în evidență informațiile de natură plastică, emoțională și ideatică, semnificația lor, mesajul creatorului etc.” Există stiluri, opere și artiști care cultivă expresivitatea – referindu-se la sentimentul de totalitate emanat de operă, cât și la specificitatea creatorului. Artiștii coloriști vizionari sunt cei mai independenți față de realitatea imediată și sunt înclinați spre exagerarea culorii, spre accentuarea funcției ei expresive care exaltă cel mai mult stările sufletești. Ei pun în evidență efectele unei optici speciale care alternează profund, proporțiile și densitatea luminii, interpretează mai mult decât imită și transfigurează mai mult decât interpretează. Intervenția creatorului coordonează efectele cromatice, dirijându-le conform gândirii și stării sale emoționale, scopul fiind transmiterea unei idei, a unui sentiment sau a unui mesaj. Matisse spunea: „Ceea ce caut în primul rând este expresivitatea. După felul meu de a gândi, expresivitatea nu constă în pasiunea oglindită pe un chip omenesc sau trădată de un gest violent.” Paul Gauguin în picturile sale, tahitienele sunt învăluite într-un fel de aură de concentrare spirituală, demnitate morală și înțelegere a destinului mult superioare condiției lor de existență. La fel, Edvard Munch prin pastă, face ca verdele ierbii să simbolizeze viața, albul – tinerețea, roșul – pasiunile omenești. În a treia dimensiune a culorii, cea spirituală ( urmând celor două fizică și psihică ), creatorul folosește culorile ca elemente de limbaj plastic și ca unelte de lucru.

Culoarea simbolic – constructiv

Acest tip se simte mai atras și este mai aproape de omul de știință prin importanța pe care o dă grupării și ordonării culorilor; el instituie o nouă arhitectură a vizibilului. Artiștii din această categorie sunt înclinați să se exprime deopotrivă metaforic și realistic.

Din aceste câteva caracteristici pe care le are culoarea asupra psihicului creatorilor, putem deduce rolul estetic pe care îl poate juca aceasta în arte, în unele mai mult, în altele mai puțin. De departe putem considera însă că pictura este prin excelență Arta culorii. Elemente ca: linia, ornamente specifice decorației arabe, desenul, valorile de luminozitate și cele tactile, perspectiva, compoziția de ansamblu etc. joacă un rol important și în arhitectură. A existat din Antichitate și până în Renaștere un gen pictural – Cameea – pictată în gri cenușiu, imitând sculptura. La origine acest termen a desemnat pietre fine din varietăți de silex, onix, dispuse în două straturi suprapuse și divers colorate, formând o structură îngroșată, aptă pentru gravură. Ceea ce este caracteristic pentru acest gen de pictură este întrebuințarea unei singure culori în degrade, și aceasta este numai culoarea materialului. Acest gen de artă a fost supranumit și „pictură fără culoare”. Mulți pictori din Renaștere, printre care și Leonardo da Vinci, au elaborat propria lor metodologie și tehnică asupra preparării cameei din materiale pe un anumit ton, de obicei de natură să sugereze spiritul mesajului. În esență, astfel de procedee pun în evidență existența unei structuri noncromatice, a unor opere de artă născute la interferența dintre pictură și sculptură.

Distincția tradițională acceptată de specialiști și public, între coloriști și desenatori, care a făcut obiectul unor discuții academice în secolul XVII și apoi reactualizată prin Charles Baudelaire în secolul XIX, arată clar că nu poate fi vorba de un rol dominant al culorii chiar și în pictură. Dacă totuși remarcăm și existența unor opere de artă picturală necolorată, acest lucru atestă explicit influența sculpturii sau cel puțin al unei afinități cu estetica sculpturii: gândirea picturală pare a fi în acest caz un fel de circuit prin gândirea sculpturală. Cu aceste particularități nu este totuși permis să afirmăm că pictura pură este esențialmente culoare. Cezanne considera că, culoarea este la paroxismul său când desenul este în plenitudinea sa. Dacă muzicianul este omul care gândește cu sunete, pictorul este omul care gândește în culori și arhitectul în volume. Dacă culoarea poate fi considerată materie primă a picturii, ea nu poate lipsi practic, indiferent cu ce accent, din nici o artă. Iată, din această perspectivă, importanța și poziția culorii în diverse arte:

Arhitectura – cartografierea mijloacelor artistice ale arhitecturii au semnalat volume, expresia funcțiilor, uneori importanța luminii dar rare ori culoarea. Atributul policromiei a fost constatat în arhitectura epocilor trecute. Grecii antici au întrebuințat mai direct și cu mai multă îndrăzneală culorile în sculptură și arhitectură decât în pictură, templele lor fiind pigmentate în albastru ceruleum și roz. În arhitectura lor folosirea culorilor avea condiții mai bune: dispunerea de un mediu uscat, materiale colorate inalterabile ( marmură de diverse culori, varietate pietre colorate, cărămizi etc. ). Mijloacele tehnice conțineau mozaicuri care permiteau decorațiile exterioare solide, constituirea tencuielilor colorate folosite cu predilecție în mediile rustice decât în cele citadine. În secolul XXI anumite orașe spaniole și portugheze construite în stil colonial dețin o policromie încântătoare. Arhitectura și designul interior conțin o policromie și mai bogată. Mai ales în ultimele unsprezece decenii, observații empirice și studii științifice au dovedit că reacția om-mediu în mediul arhitectural este într-un mare procent bazat pe percepția senzorială de culoare. Aceste studii includ disciplinele de psihologie arhitecturală, cromatică, ergonomie vizuală etc.

Sculptura – grecii antici foloseau culorile în arta sculpturală. De exemplu kore-ul de pe Acropole este construit în marmură policromă. Îmbrăcămintea este marcată cu motive roșii și albastre care nu indică nici un relief. Dacă celebra sculptură Auriga din Delfi are privirea încrustată în email și onix, Atena criselefantină este dovadă cea mai concludentă în policromia sculpturală. Sculpturile Egiptului Antic erau, de asemenea vast colorate. Eliminarea laturii cromatice din arhitectură și sculptură a început în Evul Mediu romanic și gotic continuând până în prezent.

Grafica și gravura – Grafica este în general monocromă. Aici culoarea apare în două ipostaze: desenul reliefat sub forma unei compoziții în care tușele desenate în acuarelă sau guașele cooperează la efectul de ansamblu sub forma desenului cu mine colorate. Desenul în arta clasică a fost practicat cu trei creioane – piatra neagră, roșiatică și cretă; întrebuințarea creioanelor colorate fiind reluată în prezent. Gravarea în culori se realizează prin anumite tehnici de subliniere a reliefului și a degrade-ului în diverse nuanțe cromatice și diferite forme tehnice. În artele numite pe nedrept minore, ca arta țesutului, a bijuteriilor, vitraliilor, arta focului etc., calitățile cromatice ( monocromia sau policromia ) au un rol foarte important în definirea valorii acestor arte. Culoarea le confirmă o savoare particulară, o picturalitate legată nu numai de materialul utilizat ci și de tehnologia utilizată în creație.

Literatura – În sens propriu și concret culoarea nu intervine în literatură decât într-o manieră episodică și puțin importantă, dar în expresia verbală a notațiilor, evocarea culorilor prin intermediul metaforelor pot creea imagini „colorate”. Clasicii mai ales, credeau în folosirea pitorescului pentru a evoca culoarea naturii. Epitete convenționale ca: „negru de amărăciune” ( întristat ), „trecea prin culorile curcubeului” ( cineva care trece prin emoțiile cauzate de ceva neprevăzut ), „holdele de aur ale secerișului” etc.

Muzica – Deși științific nu s-a putut stabili o relație de corespondență între lumea sunetelor și cea a culorilor pentru că au origini și structuri cu totul diferite, totuși există un grup de argumente faptice care le pot pune într-o oarecare corespondență. Notele muzicale și culorile se pot corela, prin artificii matematice, și stabili corespondențe artificiale între cele două frecvențe vibratorii. Există o teorie mistică a corespondenței celor două regiuni de fapte care presupun că parfumurile, culorile și sunetele, răspândindu-se construiesc o cosmologie. Susținătorii afirmă că deschid mari și frumoase perspective artelor, afectivității și chiar creează o zonă a ontologicului, în timp ce criticii de pe pozițiile raționalismului științific le consideră opere de pură imaginație. Este posibil ca, analizând operele de artă, să descoperim fapte structural corespondente în cele două domenii – pictura și muzica. Se pot găsi analogii, de exemplu, între raportul tonic dominant și cel al culorilor complementare, între anumite fapte de orchestrație și cel al compoziției cromatice. Metaforic se vorbește de culori „sonore” pentru a desemna impresia de ansamblu cauzată de timbrele instrumentelor utilizate, armoniile întrebuințate și dispunerea diverselor sunete în scara sonoră.

Culorile se folosesc și în artele spectacolului, filmului dar și în alte arte. Culoarea este, așadar, indispensabilă artei, indiferent dacă se folosește direct sau indirect. Dar culoarea este ceea ce este nu numai în pictură și în diversele arte menționate mai sus, ci și în viața cotidiană. Astăzi, când se constituie un mediu citadin atât de complex, excesiv de geometrizat cu forme drepte sau curbe sau contururi pe care privirea nu le poate cuprinde totdeauna, elementele de surpriză s-ar lăsa cu greu obținute dacă nu ar fi culoarea. În ritmurile infinite, ochiul caută la un moment dat punctul de sprijin care să se opună scurgerii fără șir; găsind acest punct, privirea se oprește și îl cercetează, se repauzează, îl contemplă ca pe o certitudine. Acest accident poate fi de culoare sau de formă. Culoarea este însă cea care atrage atenția cel mai mult. Fiind o culoare deschisă, poate crea o impresie de calm, de respirație și limpezime a spațiului, în timp ce o culoare închisă deviată spre negru blochează raza vizuală, ajungându-se până la a crea o senzație de loc închis și ostilitate.

Arhitectura modernă a promovat cu multă insistență formele epurate de culoare și decorativ, limpezi, exclusiv funcționale, bazate pe o balanță optimă a volumelor simple, iar culoarea, fie și pigmentară, este în general exclusă, rămânând în concurs fie numai albul și cenușiile, fie culoarea proprie materialului, dacă nu este prea violentă. Absolutizarea acestor valori nu dă o impresie de sobrietate ci de sărăcie, secetă, ariditate, uscăciune. Vedem, așadar, că peste tot, civilizația noastră cere culoare, de aceea trebuie să o privim cu atenție, seriozitate, maturitate să o studiem și s-o utilizăm.

3.2 Efecte psihofiziologice ale culorilor

Culorile au o forța mare de expresie, considerându-se că expresia se bazează pe asociație. Efectul culorilor este spontan și direct, neconstituind doar rodul teoriei asociației. Se afirmă că roșu amintește de foc, sânge și revoluție deoarece întețește, verdele recheamă amintirile odihnitoare despre natură, iar albastrul este răcoros ca apa.

Efectul direct și spontan al culorilor nu constituie rodul unei interpretări de percep prin învățare. Concomitența nuanțelor cu lungimi de undă mari, gradul mare de saturație și strălucirea intensă pot explica efectul culorii în procesul fiziologic. Reacția corporală la culoare a fost demonstrată în unele experimente. Acțiunea energiei luminoase are proprietăți curative asupra sistemului nervos, forței musculare sau a circulației sângelui. Observațiile neurologului Kurt Goldstein au constatat că o pacientă cu tulburări ale cerebelului – își pierdea echilibrul, amețea când purta îmbrăcăminte roșie – simptome ce dispăreau dacă îmbrăca culoarea verde. Fenomenul s-a cercetat printr-o serie de experimente, concluzionând că acele culori corespunzătoare unor lungimi de undă mari determină un efect de dilatare, pe când lungimile de undă mici provoacă contracție. „Întregul organism… este împins, prin acțiunea anumitor culori, spre lumea exterioară, sau retras dinspre ea și concentrat către centrul său.” Reacțiilor fizice sunt confirmate de observațiile despre aspectul culorilor ale lui Kandinsky. Relatarea sa despre cercul galben care evidențiază „o mișcare de extindere spre exterior…care aproape vizibil tine spre spectator”, și un cerc albastru „dă naștere mișcării concentrice

( amintind de un melc ce se ascunde în cochilia lui ) și de depărtează de spectator.”

3.2.1 Caracteristici psiho culturale ale culorilor

Cromatica este o problemă complexă și se rezolvă într-un spațiu concret formal, într-un spațiu concret-productiv. Esteticianul, designerul sau arhitectul este nevoie să aibă o cultură artistică elevată pentru ca în mod concret să poată alege gama cromatică, să poată stabili culorile dominante și cele complementare, gradul lor de intensitate, de saturație, luminile sub care vom produce efectele cromatice, natura luminii incidente, corelarea corectă a suprafețelor și volumelor în intensitatea și efectele culorii etc.

Culoarea poate constitui un factor important în reliefarea volumelor, în discernerea elementelor statice de cele dinamice; culorile au puterea de a despica monotonia, de a tempera stridențele. Culoarea sau compoziția cromatică trebuie să corespundă cât mai complet necesităților tehnico-funcționale, să clarifice sau să întărească conturul formelor, să optimizeze percepția vizuală și să degaje efecte emoționale pozitive. În industrie se apreciază că tonurile cromatice au trei funcții de bază: culorile funcționale, culori de ambianță și culori de semnalizare. Culorile de ambianță de obicei nu sunt codificate, ele putând fi folosite simple sau combinate, după gust, după situații dar și după cerințe. Culorile funcționale de regulă sunt codificate corespunzător normativelor de circulație internațională.

Atât culorile de ambianță cât și cele funcționale trebuie să asigure următorii parametrii:

Parametrul estetic: compoziția să fie armonioasă, să fie realizată în tonuri calmante, să se integreze în mediul natural fără dificultăți; parametrul igienic al privirii: se cere să creeze impresia de curățenie, liniște, respirație ușoară și confort; parametrul psihofiziologic: conduce la scăderea traumatismelor, la asigurarea bunei dispoziție a persoanelor la lucru, la crearea de iluzii optice pozitive; parametrul funcțional: cere să stimuleze productivitatea muncii, să determine scăderea eșecurilor și greșelilor, să asigure o iluminare corespunzătoare dar și economică, să determine distingerea contururilor și a formelor pe fonduri, încât să ducă la sporirea siguranței funcționale.

În folosirea culorilor la locul de muncă există câteva reguli de normă: culorile corespunzătoare măresc randamentul muncii, cele necorespunzătoare determină oboseală și neplăcere. Schimbarea paletei coloristice într-un sector de muncă poate mări sau micșora randamentul. Culorile trebuie să intensifice ritmul și să reducă tensiunea emoțională. O serie de spații precum coridoarele, toaletele, camerele de odihnă, camerele cu dulapuri, sălile de mese se vor trata cromatic diferit de celelalte spații de lucru. La stabilirea cromaticii locului de muncă se vor avea în vedere: conținutul muncii și solicitării executanților, funcțiile încăperii și ale fiecărui obiect, senzația de confort ambiant sau de stimulare, menajarea vederii, ușurarea percepției senzoriale, întreținerea curățeniei, estetica locului de muncă.

Fiecare ramură de muncă își are propriile ei cerințe cromatice, dar în limitele acestor cerințe se observă un interes și o atracție mai mare către locurile de muncă, către mașinile sau suprafețele vopsite în culori deschise, calde sau reci. Suprafețele în culori deschise sunt și folositoare pentru că ele reflectă mai multă lumină spre sectoarele de lucru. În locurile de muncă unde de obicei se degajă mai multă căldură, se recomandă tonurile reci ( albastru și verde, în nuanțe și concentrații corespunzătoare ); în locurile unde căldura nu este suficientă se recomandă culori calde ( galben, roz deschis, oranj deschis ). Nu este indicat să se folosească culoarea roșie ca o culoare de ambianță decât doar cu funcție de avertizare sau strict funcțională ( în laboratoare foto etc. ). Studiile efectuate au scos la iveală concluzia că la lumina roșie lucrul produce stări de oboseală, mai mare decât când se lucrează în întuneric. Efectele psihofiziologice produse de culori, precum și impresiile estetice produse de acestea, trebuie corelate și cu sursele de lumină care modifică apreciabil parametrii cromatici. Lumina incandescentă ( becul obișnuit ) de ton alb-gălbui este o lumină caldă, care amplifică culorile calde cum ar fi galbenul, portocaliul sau roșul. Lumina zilei este de un ton albăstrui și rece, deci ea va amplifica culorile reci – verdele, albastrul, violetul.

S-a constatat științific și axiologic că există o legătură între psihicul național, bogăția cromatică a mediului și bogăția coloristică în creațiile artistice. Fiecare popor are specificitatea sa. La laponi de exemplu, există circa patruzeci de nuanțe de alb – ceea ce îi face să îl distingă între diferitele nuanțe foarte fin. Beduinii sunt foarte receptivi la alb-galben, deoarece mediul nisipos cu reflexe argintii le-a format astfel receptorii. Regiunile continentale, temperate, oferă peisaje policromatice pe care le regăsim și în arta popoarelor din aceste zone. S-au făcut constatări cu valoare de certitudine că mediul cromatic a trecut și trece nemijlocit în coloristica creațiilor culturale. Elementul viu și hotărâtor aici este creatorul anonim care efectuează acest transfer de culoare din natură în cultură, potrivit experienței lui de viață, posibilităților tehnice de a creea acest transfer.

Culorile folosite mai mult în cultura românească sunt: roșul, albastrul, verdele, galbenul, negrul, distribuite în accente și compoziții diferite de la o regiune la alta sau chiar de la o localitate la alta.

3.3 Configurarea spațiului cu ajutorul culorii

Deschiderea sau închiderea unui spațiu, ca și mărirea sau micșorarea lui din punct de vedere perceptiv, o putem realiza prin utilizarea simultană sau alternativă, contrastantă sau continuă a unor game variate de tonalități și intensități cromatice. Alegerea unei scheme de culori potrivite pentru spațiul pe care dorim să-l amenajam poate fi distractivă. Atmosfera pe care doriți sa o creați depinde de schema cromatică pe care o alegeți. Dacă culorilor sunt calde și estompate, atunci ambianță va fi liniștită si confortabilă, cu cât culorile sunt mai vii și mai strălucitoare, cu atât atmosfera va fi mai dinamică și mai încărcată de energie. Pentru a da efectul de spațialitate ( mai mare ) se vor folosi culori pale sau reci. Culorile deschise și intense au o putere de iradiere mai mare decât cele închise, au calitatea de a da senzația de mărire a unui spațiu – culorile pale sunt mai ușoare și mai distante decât culorile întunecate.

Culorile reci, precum albastru, verde sau lila, par întotdeauna mai îndepărtate decât cele calde. Acest efect binecunoscut poate face ca un spațiu să pară mai aerat sau mai mare. Iluzia de spațialitate se realizează prin contrastul cald – rece, clar – obscur și contrastul cantitativ. În același timp pentru a masca calcanele se pot folosi tehnicile de falsă perspectivă trompe l'œil.

Efectul de intimitate – pentru realizarea unei ambianțe calde se alege o culoare caldă, închisă. Tonurile de oranj, maro sau roșu încălzesc atmosfera și dau intimitate spațiului. Înălțimea prea mare a tavanelor poate fi atenuată prin culori întunecate, mai calde sau mai nesaturate ca cele ale pereților. Invers pentru a atenua nivelul scăzut al tavanelor joase se folosesc culori pale, reci sau mai saturate decât cele de pe planurile verticale. Pentru reducerea proporțiilor unei încăperi culorile calde sunt de prim plan, într-o cameră ele par a se apropia. Mărirea proporțiilor unei încăperi – culorile reci sunt de fundal. Ele creează un efect de spațialitate și pun accesoriile în evidență. O încăpere mică colorată într-o culoare clară este mai spațioasă iar tavanul colorat în culori calde dă senzația de înălțare.

3.3.1 Percepția culorii în peisagistică

De la zugrăveli la cromatica grădinilor și parcurilor, culorile trebuie luate în calcul o dată cu proiectul străzii, sau cartierului în ansamblu, nu doar al clădirilor. În proiectarea și realizarea de proiecte peisagistice sau de gradină nu se poate neglija simbolistica cromatică a florilor și plantelor. Pentru a crea pete de culoare vizibile, se pot aranja florile de diferite culori în straturi, deoarece au un efect mai puternic decât florile izolate, amestecate aleatoriu. Asta nu înseamnă că amestecul de flori și de culori diferite nu ar crea o atmosferă de optimism și prospețime. Efecte deosebite pot fi obținute prin contrastele cromatice realizate prin alăturarea unor flori având culori complementare, straturi de flori albe pe un fundal de plante cu frunze argintii sau verde închis creează un efect liniștitor. În lumină scăzută culorile reci ( albe, albastre, pastelate, verzi ) tind să se piardă în fundal, pe de altă parte și lumina prea puternică poate estompa nuanțele pastelate. În orice grădină și pe orice vreme, ies în evidență florile roșii, portocalii sau galbene, care creează o atmosferă dramatică. Evidențierea unor forme geometrice se poate obține și prin plantarea și modelarea arbuștilor și gardului viu.

Verdele plantelor este relaxant și dătător de speranță. De aceea, se recomandă utilizarea frunzișului plantelor, nu numai al florilor. Există plante cu frunze de diferite culori, de la roșu și purpuriu la gri și auriu. Alte plante își schimbă culoarea frunzelor în funcție de anotimp sau stadiul în care se află. Toamna, frunzele plantelor perene își schimbă culoarea înainte de a se ofili. Culorile plantelor pot fi folosite pentru a crea o grădină tematică ( bazată pe o anumită culoare sau o anumită combinație de culori ) sau chiar pentru a realiza o … sculptură. Combinații cromatice pot fi obținute și cu ajutorul bordurilor și al altor materiale auxiliare (dale, pietricele etc. ).

Simbolistica cromatică a florilor și plantelor:

Galben – luminos și stimulant, culoarea galben simbolizează veselia și bucuria de viață. Atrage imediat privirea. Culoare specifică primăverii, galbenul luminează și dă impresia de avansare, contrar culorii albastru care îndepărtează. Asocierea galbenului, auriu, crem și verde-auriu inundă grădina de o lumină însorită. Asociat cu albastru, galben îi redă vitalitatea. Formează un contrast subtil și foarte armonios cu purpuriu sau un roz albăstrui.

Roșu – culoare caldă prin excelență, culoarea roșu poate fi primitoare, dar de asemenea și provocatoare, a se vedea chiar agresiv ! Mai mult chiar decât culoarea galben, culoarea roșie a plantelor fie ele flori sau frunze, captează atenția; surprinde și invită la acțiune mai mult decât la repaos. Culoare complementară culorii verde omniprezentă frunzelor, culoarea roșu vibrează în mod intens și domină toate culorile învecinate. Folosirea culorii roșie în peisagistică și grădinărit ar trebui să fie limitată; ea ar putea să însuflețească o plantație, să creeze un accent izolat sau să reducă spații prea vaste. Asociată culorii albe, își pierde puțin din strălucire și accentuează puritatea albului. În tente deschise, roșu devine roz și se asociază deosebit de bine cu albastru. Cu ajutorul unei atât de mari varietăți de plante roșii ți roz existente, vor fi foarte ușor de conceput aranjamente superbe în degradeuri de la roșu
la roz sau chiar de diferite nuanțe de roz punctate cu accente albastre și albe.

Albastru – proaspătă și liniștită, culoarea albastru îmbie la calm și relaxare. Într-adevăr, culoarea albastră a plantelor evocă marile spații, cerul și marea. O multitudine de flori albastre împinge limitele și dă senzația de spațialitate. Folosirea judicioasă a plantelor albastre în spațiul micilor grădini poate ridica valoarea peisagistică a acestora mărindu-le aparent spațiul. Asociată cu plante argintii, pestrițate, aurii sau cu câte un accent de galben sau oranj, culoarea albastră a plantelor devine mai stimulantă și iese în evidență. În natură plantele cu flori albastre sunt mai degrabă rare; sunt mult mai dese cele în nuanțele de albastru-violaceu sau albastru-lavandă.

Oranj – culoare caldă derivată din roșu și galben, culoarea oranj împarte și caracteristicile celor două, cu toate că într-o măsură mai mică. Bogată, expansivă și veselă, culoarea oranj are virtuți stimulative. Tentă tomnatică prin excelență, oranj împreună cu frunzele flamboaiante ne inundă de căldură și lumină într-o ultimă suflare dinaintea sezonului mort al iernii. În nuanțele sale mai întunecate de nuanțe ruginii, sau de nuanțe de argile, ea ne dă senzația de asigurare și confort. Culoarea oranj formează o asociere mult mai caldă în compania

galbenului și a roșului. Oranj va produce un efect de ridicare a valorii nuanțelor albastre.

Verde – în natură verdele este o culoare care domină, fiind culoarea vieții însăși și a renașterii primăvara. Fiind culoarea cea mai odihnitoare pentru ochi, împreună cu efectul calmant și echilibrat pentru sistemul nervos, ea simbolizează și securitatea și stabilitatea. Frunzele plantelor cu multitudinea lor de nuanțe: verde argintiu, verde auriu, verde pal, verde închis, albăstrui etc. Din această cauză se pot face aranjamente de plante doar pentru a sublinia această diversitate și chiar accentua doar cu frunzișuri precum la grădinile orientale. Faptul că

alternanța culorilor frunzelor în funcție de anotimpuri și chiar schimbarea nuanțelor de verde în galben, roșu, rubiniu asociată cu culoarea trunchiurilor de copaci și arbuști pot constitui teme de cromatică peisagistică.

Violet – obținut din amestecul a doua culori complect opuse pe plan simbolic (roșu și albastru) violetul este o culoare delicată, evocând sentimente profunde, interiorizare și splendoare. Ca și albastru, culoarea violet provoacă un efecte de îndepărtare a spațiilor. Se asociază adesea cu galben sau cu nuanțe de gri-argintiu, roz-albăstrui. Combinarea cu roșu creează un decor de
farmec discret, iar posibile accente galbene vor fi învăluit cu căldură.

3.4 Mandala și Chakra

Moștenit din limba sanscrită, cuvântul Mandala circulă neschimbat deși în prezent desemnează forme de mesaj variate. Mandala este compus din doi termeni manda și la, manda înseamnă „cerc” „sferă” iar la are sensul de „conținător”. „Rotundul, circularul, roata posedă calități certe de împlinire, de perfecțiune, dar și o importantă valoare estetică, poate și una magică.” Mandala constituie un simbol și totodată un ritual, originare din Hinduism și din Budism, reprezentând Universul. Este o reprezentare a Universului, în ansamblu și a legilor care-l guvernează și este în același timp o cosmogramă: reprezintă întregul Univers privit ca o ciclicitate temporală. Mandala sintetizează, într-o formă accesibilă vizual, un sistem complet de cunoștințe spirituale asupra lumii și legilor divine ale creației, menținerii și distrugerii sale. O putem descrie ca pe un fel de hartă completă a Macrocosmosului vizibil și invizibil, numai că geografia acestei hărți nu este fizică, ci se referă la tot ceea ce există, incluzând toate lumile și planurile de conștiință. 

Un desen în formă de cerc, Mandala este cunoscută în culturile străvechi și utilizată pentru puterile sale, în special cele de vindecare. Fiind o diagramă circulară ce păstrează cu rigurozitate o simetrie care se concentrează asupra unui centru, structura tipică e împărțirea suprafeței în segmente egale. „Pentru hinduși și budiști, mandala este o artă sacră geometrică. Sacralitatea rezultă din inventarul imagistic ce populează interiorul centrului de bază (….). Desenul geometric circular și pictorial intenționează să simbolizeze întregul Univers, să cumuleze în imagini elementele constituente ale umanității în sine.”

Mandalele se regăsesc pe pereții, pardoselile și ferestrele bisericilor, templelor, palatelor. Acestea reprezintă geometria sacră – limbajul cosmosului. Un ochi atent le va descoperi în diversele forme din natură.

Conceptul de chakră vine de la cuvântul sanscrit însemnând „roată” sau „disc”. De-a lungul corpului uman, din cap până-n vârful picioarelor, pot fi distinse șapte centre energetice considerate principale și vitale – fiecare reprezentând un organ, culorile corespunzătore fiind R-O-G-V-A-I-V. Misiunea principală a chakrelor este acea de a absorbi energia și de a o redistribui în organism, în special spre glandele endocrine. În cromoterapie principalele afecțiuni și boli, fizice sau psihice se echilibrează printr-o îngrijire echilibrată a acestor glande cu ajutorul energiei ce pătrunde prin intermediul chakrelor. Cromoterapia se aplică ținându-se seama de legătura dintre corp și spirit, chakrele fiind canalele care transportă energia. Fiecare din cele șapte chakre majore este legată de una din cele șapte culori luminoase ale aurei. Aura este curcubeul omului fiind compus din cele șapte culori ale spectrului.

Cele șapte chakre principale au rolul de a asigura interconectarea celor șapte niveluri de energie, permițând trecerea acesteia de la un nivel la altul. Ele apar ca vârtejuri produse de întâlnirea dintre energia telurică și cea cosmică, si reprezintă, totodată, adevărate porți între corpuri subtile și alte dimensiuni.

3.4.1 Culorile chakrelor și aurei

Culorile pot fi constructive sau distructive. Pot stimula sau inhiba, atrage sau respinge. Pot avea chiar caracter masculin sau feminin. Atunci când le distingem în aură, ele oferă indicații asupra personalității, stării de spirit, maturității și sănătății individului. E nevoie de multă practică pentru a ajunge să interpretăm corect toate nuanțele pe care le observăm în aură. Examinarea culorilor principale și energiile lor corespondente la orice nivel:

Chakra unu – chakra rădăcinii (Muladhara) – culoare asociata: roșu

Chakra rădăcinii este cea localizată în dreptul perineului, la capătul coloanei vertebrale. Este reprezentată de prima culoare a curcubeului – roșu. Această chakră evocă viața, puterea voinței, energia vitală, supraviețuirea, instinctul de conservare și reflexele. Este legată de elementul pământ, și din pământ își extrage energia necesară supraviețuirii. În interpretarea aurei Roșu este culoarea focului și a forței vitale primare. Este energia dătătoare de viață. Poate indica minte și voință puternice, iubire pasională. Este o culoare fierbinte. Unele nuanțe de roșu murdar pot indica furie, ură. Este culoarea care influențează sistemul circulator și trezirea capacitaților latente.

Chakra doi – chakra sacrală ( Swadistana ) – culoare asociată: oranj

A doua chakră este chakra sacrală, reprezentata de culoare oranj. Chakra este localizată în jurul buricului. Guvernează energiile creative și cele legate de emoții. Daca este echilibrată, ai hobby-uri creative, scrii, pictezi, cânți sau dansezi. Această chakră conține forța energetică esențială care acționează asupra vitalității și a sănătății. Oranj este culoarea căldurii, creativității și emoțiilor. Este o culoare care poate reflecta deschidere către dimensiunile subtile, energetice ale manifestării. În funcție de nuanță, poate indica dezechilibru emoțional, agitație, mânie sau ostentație. Poate exprima, de asemenea, îngrijorare și vanitate.

Chakra trei – chakra plexului solar ( Manipura ) – culoarea asociată: galben

Este localizată în regiunea stomacului. Plexul solar este un grup de nervi care radiază această zonă, de aceea această chakră este a plexului solar. Chakra plexului solar controlează energiile și activitățile tale, controlează lucrurile pe care alegi să le faci și motivele pentru care le faci.
Daca chakra este echilibrată, vei lua decizii bune, vei lucra la proiecte care merită timpul tău și te vei simți mulțumit de rezultate. Galben este una dintre culorile care se pot observa cu ușurință în aură, indică optimism. Galbenul este culoarea activității mentale și a luminii solare. Arată deschiderea către a învăța, iluminare, înțelepciune și inteligență. Nuanțele pastelate reflectă deseori entuziasmul, forța ideilor și dezvoltarea spirituală ( în special când este aproape alb ). Galbenul indică și trezirea clarviziunii și telepatiei.

Chakra patru – chakra inimii ( Anahata ) – culoarea asociată: verde

Este chakra iubirii, relaționării și comunicării. Această chakră simbolizează trambulina spre spiritual, guvernează stabilitatea și controlul de sine. Daca chakra inimii este echilibrată, vei putea empatiza cu ceilalți și vei putea să le accepți dragostea și prietenia în viața ta. Vei avea prieteni buni fiind capabil să creezi relații pline de iubire având compasiune pentru ceilalți. Verde este culoarea sensibilității și compasiunii. Reflectă creșterea, simpatia și calmul. Indică o persoană de încredere, deschisă la minte și pe care te poți baza. Verdele strălucitor cu nuanțe de albastru în aura cuiva arată puteri tămăduitoare. Este o culoare a bunăstării, forței și prieteniei. 

Chakra cinci – chakra gâtului ( Vishuda ) – culoarea asociată: albastru

Este chakra legată de comunicare și acțiune. Reprezentată prin albastru, ne ajută să ne asigurăm că suntem auziți și că putem să vorbim adevărul nostru. Daca chakra e echilibrată, poți comunica ușor cu familia și prietenii, cu cei cu care lucrezi și interacționezi. Poți chiar să vorbești în fața unei audiențe. Albastru, este cea de-a doua culoare care poate fi văzută cu ușurință în aură. Este culoarea calmului și a liniștii. Reflectă devotament, adevăr și seriozitate. Nuanțele deschise de albastru reflectă o imaginație activă și o bună intuiție. Nuanțele închise pot indica sentimentul de singurătate, care la un anumit nivel reflectă căutarea lui Dumnezeu. Albastru intens indică cinste și discernământ. Poate indica de asemenea o persoană care și-a găsit sau este aproape de a-și găsi vocația.

Chakra șase – numită al treilea ochi ( Ajna ) – culoare asociată: indigo

A șasea chakra este chakra sprâncenei sau cel de-al treilea ochi. Este chakra intuiției, a gândirii și a spiritualității. Ea controlează funcționarea sistemului nervos și a căilor nazale. Daca chakra este echilibrată, ești împăcat cu tine și ești aplecat spre studierea unor aspecte legate de spiritualitate. Indigo reprezintă clarviziunea și avântul. Îi desemnează pe indivizii cu capacități de mediu, pe senzitivi și pe toate persoanele cu însușiri extrasenzoriale. Indică o personalitate binevoitoare și altruistă.

Chakra șapte – chakra coroanei ( Sahasrara ) – culoarea asociată: violet

Chakra finală este chakra coroanei, reprezentată de culoarea violet. Aceasta chakră controlează înțelepciunea și înțelegerea adevărată. Când este totul în echilibru la nivelul acestei chakre, iți poți planifica viața și face față sarcinilor zilnice și provocărilor vieții. Simți legătura cu divinitatea și cu restul creației. Violet este culoarea transformărilor, a comuniunii dintre inimă și minte, a fizicului cu spiritualul. Reflectă independență, intuiție și în același timp o activitate dinamică și semnificativă a viselor. Arată o persoană în căutare. Nuanțele purpurii indică abilitatea de a acționa cu judecată și simț practic.

3.5 Culoarea în Feng Shui

Feng Shui, care se traduce literal prin „vânt” și „apă”, este o artă ancestrală asiatică, a cărei origine se pierde în negura vremurilor. Tradiția sa se perpetuează cu aceleași reguli neschimbate ale armoniei yin / yang. Obiectivul principal urmărit de Feng Shui este să rețină energia vitală Chi ( răsuflarea cosmică a dragonului ), în așa fel încât să ne putem folosi cât mai bine de forța și energia sa. Folosirea corespunzătoarea a culorilor este o modalitate de a folosi rezonabil energia Chi.

„După Feng Shui culorile sunt o mare sursă de ajutor pentru ameliorarea sectoarelor propriei vieți, pentru că sunt forme de energie și vibrația lor poate modifica radical percepția spațiului (…) Urmărind destinația unui spațiu, se poate alege dominanta coloristică susținută și de alte culori proprii ale elementelor diferite.” Reyneri di Lagnasco

Culorile au o importanță deosebită în domeniul Feng Shui. Artă străveche chinezească spune că este importantă decorarea aromatică a colțurilor însemnate ale locuinței. Principiile fundamentale contribuie la adaptarea mediului în care trăim, perceptele acestei arte ne arată că fiecare culoare influențează în mod diferit energia vitală din noi și din jurul nostru. Decoratorul ține cont de opt căi celeste, denumite și cele opt trigrame – fiecare având cel puțin câte o culoare corespunzătoare. Cele opt trigrame sau căile celeste și culoarea corespunzătoare fiecăreia: Nord – negru, Nord / Est – albastru, Est – Verde turcoaz, Sud / Est – violet purpuriu, Sud – roșu, Sud / Vest – roz carmin, Vest – alb, Nord / Vest – verde, Centru– galben sau maro. În Feng Shui, cele cinci elemente – pământul, metalul, apa, lemnul și focul sunt asociate cromatic în felul următor:

Focul – asociat culorii Roșu, este simbolul banilor, al energiei, sănătății și pasiunii. Roșul vibrant aduce în casa energie, bucurie, crește energia și dorința. În tradiția chineză, roșul este simbolul norocului, al fericirii, în India – este culoarea nunții, simbolul romantismului și al dragostei, iar în cultura occidentală, roșul înseamnă curaj și pasiune.

Pământul – asociat culorii Galben, fiind sinonim cu unitatea și plenitudinea. Galbenul este sinonimul vitalității. Folosirea acestei culori permite o sporire a energiei sănătoase și pozitive. Fiind util în lupta depresiei, galbenul aduce o atmosferă călduroasă și poate fi folosit atât în bucătărie, camera de zi sau în camera copiilor.

Lemnul – asociat culorii Verde, este simbolul unei bune stări de sănătate, a armoniei în viața privată și familială. Sinonimul sănătății, al creșterii și armoniei – verdele folosit în interioare aduce o energie echilibrantă fiind asociat cu vegetale și materiale naturale cum ar fi lemnul.

Apa – asociată cu Albastru și cu negru, fiind simbolul cunoașterii, al puterii și carierei. Albastrul este asociat cu liniștea spiritului, el aduce calm, destindere și stare de bine. Pentru a face energia să circule bine, se introduce un element de apă cum ar fi un acvariu sau sticlă.

Metalul – asociat cu Albul, este simbolul puterii, sugerând puritatea, atrăgând încrederea și lumina. Simbol al purității și creativității, albul este un energizant modest; iar pentru a face energia să circule albul trebuie asociat cu o culoare vie.

4. Proiect personal

4.1 Practici artistice și experimente propuneri proiect artă murală

Temă: Intervenție plastică în spațiul exterior / interior Tehnică: mozaic / acrilic Amplasare: Institutul Național de Boli Infecțioase „Prof. Dr. Matei Balș” București, Secția Clinică de Boli Infecțioase VIII – Copii – Imunodepresie

„Copacul vieții” – propunere cromatică pentru grădinița

„Cohorta” generațiilor 87 -90 a apărut datorită accidentul epidemiologic în urma căruia 10.000 de copii au fost infectați cu virusul HIV. Funda roșie este un simbol al SPERANȚEI. Culoarea roșie semnifică sângele, fiind stimulatorie. Roșul întărește energia fizică și voința, oferind curaj și încredere. Funda verde reprezintă simbol al COMPASIUNII. Culoarea verde este echidistantă între albastrul ceresc și roșul infernal, două culori inaccesibile. Verdele fiind valoare medie, mediator între rece și cald, între sus și jos, este o culoare liniștitoare, răcoritoare, umană. Reflectă creșterea, simpatia și calmul. 
Forma panglicii reprezintă infinitul care a fost întrerupt. Funda se poartă precum un „V” întors invers până în ziua când se va descoperi un remediu, iar atunci „V” va însemna „victorie”. „Turma” un semn de omagiu față de toți cei atinși în vreun fel de Imunodepresie. Forma circulară este o necesitate permanentă pentru ochiul omenesc. Cercul din mănunchiul mandalelor, această formă geometrică este răspândită în imagistica înconjurătoare la modul concret chiar și în imaginarul abstract al gândirii.

 – în România.

4.2 Proiect dizertație master „Cromoterapia – efectele sale în spațiul

public și privat”

Mandala este o diagrama are un centru de unde pornesc și iradiază centrifug alte centre prin niște forme geometrice, pentru a se întoarce înapoi spre punctul central. Calitatea de „gândire mandalică” se aplică mai multor domenii, de la filosofia religiei la politică, de la psihologie la artă. Înțelesul lingvistic al cuvântului mandala provine din limba sanscrită scrisă și vorbită din vechea Indie. Termenul rezultă din alăturarea a două componente, manda și la. Înțelesul potrivit pentru manda este acela „esență”. Mai sunt și sensurile de „spirit” sau „energie”. Sufixul la înseamnă „conținător”, „container”, „posesor”, „indicator”, „vas”. Mandala s-ar traduce ( conținător al esenței, energiei, spiritului ).

În concluzie mandala este o diagramă ce păstrează o simetrie concentrată asupra unui centru, structura tipică fiind împărțirea suprafeței în patru segmente egale. O definire sintetică a mandalei este „aranjament sistematic de simboluri” în jurul punctului central. Imaginea mandalei cuprinsă în dinamica Universului, este înfățișată ochiului ca un microcosmos. Privită ca un „instrument” puternic, mandala este utilizată în arta sacră geometrică. „Desenul geometric circular” simbolizează Universul și cumulează imagini constituente ale umanității. Fiind o formă simplă și perfectă, cercul sau sfera reprezintă expresia unității și totalității. Toate punctele de pe suprafață sunt egal accesibile și la aceeași distanță de centru.

5. Concluzii

Energia este lumină, lumina este culoare, iar culoarea este vibrație. Vibrația emisă de culoare este puternică și reală contrazicând un proverb japonez care afirmă că „pentru un orb, toate culorile sunt la fel”. Literalmente culorile sunt unde vibratorii care pătrund prin ochi, porii pielii, respirație ajungând la toate celule. Culoarea are valențe diagnostice și terapeutice fiind un instrument de relevare a personalității, a tulburărilor psihice sau somatice. Valoarea diagnostică a culorii a fost utilizată din cele mai vechi timpuri. Se poate spune că terapia cromatică există de când soarele. Sub lumina soarelui, natura oferă cea mai variată gamă de culori, care încarcă energetic și dinamic.

Culorile au fost folosite de egipteni atât ca adjuvant în vindecare, cât și pentru venerare. În Grecia antică, Hipocrate folosea culorile și esențele din plante pentru a intensifica proprietățile curative. În medicina chineză, din vremurile străvechi și până astăzi, culorile diferitelor părți ale corpului au roluri importante în diagnosticare. Chinezii au arătat că roșu, galben și albastru activează forțe ale stării fizice, mentale și spirituale ale omului. În Roma antică, Marcu Aurelius a scris lucrări despre folosirea terapeutică a culorilor. Odată cu venirea creștinismului, aceste cunoștințe au fost asociate cu păgânismul fiind eliminate. Această perioadă, cunoscută sub numele de Evul Mediu a durat până în perioada Renașterii ( cuprinsă între secolele XIV și XVII ). În perioada Renașterii, culoarea și-a recăpătat poziția favorizată în artă, în special în domeniul vitraliilor, care se foloseau în biserici pentru a înălța și a inspira spiritele credincioșilor. Cu un secol în urmă, Goethe a dezvoltat teoria sa complementară a culorilor și a făcut experimente referitoare la influența psihologică și cea spirituală pe care culorile le manifestă asupra noastră.

În industria contemporană, designul exterior și interior, sing-making-ul, moda și altele se bazează pe efectul pe care culorile îl au asupra noastră. Un mesaj bine definit este transmis de fiecare dată când se folosește o culoare, iar noi suntem stimulați continuu de mesajele infinite ale culorilor, atât de cele artificiale cât și de cele naturale, care ne mențin vioi și echilibrați. Această sursă vindecătoare se regăsește din plin în jurul nostru. La începutul secolului al XX-lea Cromoterapia a renăscut și a devenit o terapie complementară răspândită, care funcționează pozitiv în cominație cu alte terapii prin vibrații. Deoarece lumina nu implică un contact fizic cu organismul, tratamentul nu presupune durere. Color – punctura ajută la ameliorarea durerii și grăbește procesul de vindecare, miracolul culorilor atingând sufletul fiecăruia dintre ființele umane.

Toate manifestările de culoare sunt create atunci când radiațiile electromagnetice cu lungimi de undă din spectrul vizibil interacționează cu materia fizică. Cu alte cuvinte, culoarea este o senzație vizuală specifică produse de radiațiile vizibile sau „stimul de culoare”. „Stimul de culoare se produce atunci când lumina de la o sursă naturală sau artificială este întreruptă de un obiect. Razele de lumină incidente sunt absorbite sau reflectate în moduri diferite, în funcție de starea materiei fizice. Unele lungimi de unda sunt filtrate din spectrul de culoare al luminii, în timp ce restul lungimilor de unda ajung la ochii noștri ca stimul de culoare.”

Culoarea în context urban poate fi văzută în diferite moduri. Acesta este capabilă de a induce diferite sentimente și transmite o varietate de funcții. Importanța problemei, va investiga rolurile, funcțiile și gamele de culoare din mediul urban. Între diverși factori care influențează caracterul unui oraș, culoarea la „prima vedere” este, fără îndoială, un factor de bază pentru a crea un oraș special. Ca formă orașul reprezintă pentru categoria conceptuală, planul de volume de construcții și spații, forme de culoare experiență perceptuală. Un sentiment de culoare, de fapt, este semnătura vizuală cel mai directă. Planul cromatic urban cuprinde culori naturale și culori artificiale (sau cunoscute sub numele de culori culturale). Terenuri goale urbane (inclusiv drumuri de pământ), pietre, iarba, copaci, râuri, zone de coastă, precum și cerul și așa mai departe, de a genera culori naturale. Culoarea naturală include două aspecte: statice și dinamice; culori dinamice înseamnă toate elementele care sunt viabile în diferite părți ale timpului, cum ar fi culorile de sezon, și culori statice înseamnă elemente, cum ar fi terenuri (inclusiv drumuri de pământ), pietre, vegetație, apa care au culori relativ stabile.

Culoare are funcții diverse în mediul urban. Prezența sa, uneori, provine de la manipularea conștientă a culorii, ca parte a procesului de proiectare a arhitectului, dar, mai adesea, ea este aplicată ulterior sub formă de pelicula protectivă sau decorativă. Pigmentul de culoare, în unele cazuri, a fost adăugat la materialele moderne de construcție într-o încercare de a integra formele dominante de om în stabilirea lor și, uneori, a fost folosit pentru a le face mai atractiv și distinctiv în locația sa.

Culoare în mediul construit este calea de bază de a conferi identitate special locului, culoarea este un marker de culoare cultural ca o limbă a orașului. În spațiul public trebuie să se adapteze contextului urban căruia îi este destinată. Proiectul artistic stradal este poate cel mai propice loc de îmbinare al tehnicilor murale tradiționale: frescă, sgraffito, mozaic, ceramică, sticlă, metal, cu noile tehnici: graffitti, land art sau artă electronică.

Bibliografie:

Carole La Pan, „Magia culorilor: inițiere în cromoterapie” Ed. Polirom, Iași, 2005

Demetrescu Camilian „Culoarea. Suflet si retină”, Ed. Meridiane, București 1966

Goethe „Teoria culorilor”, Ed. Princeps, Iași, 1995

Ivan Evseev „Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale”, Ed. Amarcord, Timișoara, 1999

Liviu Lăzărescu „Culoarea în artă” Ed. Polirom, București 2009

Paul Constantin „Să vorbim despre culori” Ed. Ion Creangă, București, 1986

Dr. Mehmet C. Oz „TU Ghid de funcționare” Ed. Curtea Veche, 2005

Paul Constantin „Culoare artă ambient ”, Ed. Meridiane 1979

Rudolf Arnheim „Arta și percepția vizuală” Ed. Polirom, București 2011

Ursula Irrgang „Mandale de lumină”Ed. Medialux, București 2008

Octavian Simu „MANDALA geometrie și artă sacră” Ed. Herald, București 2013

Carole La Pann „Magia culorilor inițiere în cromoterapie ” Ed. Polirom, Iași 2005

Lillian Too „Trucuri Feng Shui” Ed. Pro Editură și Tipografie, București 2001

Johann Wolfgang von Goethe „Teoria culorilor” Ed. Princeps, Iași 1995

Wassily Kandinsky „Spiritualul în artă” Ed. Meridiane, București 1994

Mihai Golu și Emil Dicu „Culoare și comportament” Ed. Scrisul Românesc, Craiova 1974

ANEXE

Bibliografie:

Carole La Pan, „Magia culorilor: inițiere în cromoterapie” Ed. Polirom, Iași, 2005

Demetrescu Camilian „Culoarea. Suflet si retină”, Ed. Meridiane, București 1966

Goethe „Teoria culorilor”, Ed. Princeps, Iași, 1995

Ivan Evseev „Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale”, Ed. Amarcord, Timișoara, 1999

Liviu Lăzărescu „Culoarea în artă” Ed. Polirom, București 2009

Paul Constantin „Să vorbim despre culori” Ed. Ion Creangă, București, 1986

Dr. Mehmet C. Oz „TU Ghid de funcționare” Ed. Curtea Veche, 2005

Paul Constantin „Culoare artă ambient ”, Ed. Meridiane 1979

Rudolf Arnheim „Arta și percepția vizuală” Ed. Polirom, București 2011

Ursula Irrgang „Mandale de lumină”Ed. Medialux, București 2008

Octavian Simu „MANDALA geometrie și artă sacră” Ed. Herald, București 2013

Carole La Pann „Magia culorilor inițiere în cromoterapie ” Ed. Polirom, Iași 2005

Lillian Too „Trucuri Feng Shui” Ed. Pro Editură și Tipografie, București 2001

Johann Wolfgang von Goethe „Teoria culorilor” Ed. Princeps, Iași 1995

Wassily Kandinsky „Spiritualul în artă” Ed. Meridiane, București 1994

Mihai Golu și Emil Dicu „Culoare și comportament” Ed. Scrisul Românesc, Craiova 1974

ANEXE