Elemente de Patologie Orala

CAPITOLUL II. ELEMENTE DE PATOLOGIE ORALĂ

Etiologia edentației parțiale.

Starea de edentație parțială poate fi consecutivă unei etiologii variate și complexe. Multitudinea factorilor cauzali se pot încadra în mai multe categorii:

factori congenitali,

factori aparenți,

factori dobândiți.

Factorii implicați în etiologia edentației parțiale întinse acționează în perioade diferite ale vieții, începând cu perioada intrauterină, interferând formarea și dezvoltarea organului dentar, sau după erupția dinților, producând distrugeri ireversibile ale acestuia sau ale structurilor de suport, făcând imposibilă exercitarea funcției sale.

CAUZE EREDITARE (CONGENITALE)

• anodonția = lipsa în totalitate a unităților dento-parodontale (formă foarte rară);

• hipodonția = lipsa a cel mult cinci unități dento-parodontale;

• oligodonția = lipsa a mai mult de cinci unități dentoparodontale.

CAUZE APARENȚE

• incluzia dentară

CAUZE DOBÂNDITE

Afecțiunile odontale – caria dentară

afecțiunile periapicale

Afecțiunile parodontale

Extracții în scop ortodontic

Boala de focar

Osteomielitele maxilarelor

Tumori maligne și benigne

Traumatisme

Nevralgii de trigemen

Condiții socio – economice

Condiții biologice

Iatrogenia

Tabloul clinic particular al edentației frontale.

Tabloul clinic al edentației parțiale se compune dintr-un complex de simptome subiective și obiective care afectează morfologia arcadelor dento-alveolare, precum și morfologia și funcțiele principalelor elemente ale sistemului stomatogat, creeind dishomeostazii ale întregului sistem.

SEMNE SUBIECTIVE

FENOMENUL DUREROS

hiperestezia alveolară,

durerea fantomă,

sindromul de bont dureros,

durerea componentă a sindromului disfuncțional al sistemului stomatognat.

INSUFICIENȚA FUNCȚIONALĂ

insuficiența funcției masticatorii,

insuficiența funcției fizionomice,

insuficiența funcției fonetice,

insuficiența funcției de deglutiție,

tulburările psihice.

SEMNE OBIECTIVE

SEMNE FACIALE

SEMNE INTRAORALE

SEMNE FACIALE

Tulburările morfologiei faciale

prognatia mentonului

invaginarea obrajiilor și a buzelelor

adâncirea șanțurilor periorale

apariția șanțurilor paracomisurale

Modificări tisulare faciale

Egalitatea etajelor feței

Proporția de aur

EGALITATEA ETAJELOR FEȚEI

metoda Leonardo da Vinci – compară etajul inferior (Sn – Gn) cu etajul mijlociu măsurat Între N – Sn;

metoda Leonardo da Vinci modificată – compară dimensiunea subnazale-gnation cu Oph – Sn;

metoda Boianov – compară distanța intercomisurală (Ch – Ch) cu distanța St – Gn și urmărește egalitatea acestora;

metoda Boianov modificată – compară distanța St-Gn cu distanța interpupilară, datorită variabilității dimensiunii Ch-Ch;

metoda Willis – utilizează ocluzometrul Willis, ce măsoară egalitatea distanțelor Sn-Gn și fanta labială – fanta palpebrală;

metoda "compasului de aur Appenrodt" – măsoară distanța Sn-Gn cu gura deschisă și aceeași distanță cu gura închisă și obține un raport constant 3/5, denumit și "numărul de aur";

metoda planului Frankfurt – utilizează în examinare egalitatea distanțelor dintre planul Frankfurt – vertex și planul Frankfurt – planul bazal mandibular.

SEMNE INTRAORALE

2.3 Evoluția și complicațiile edentației frontale.

COMPLICAȚIILE EPI:

Locale

la nivelul dinților restanți apar complicații pulpare, abrazie, mobilitate, migrări, malpoziții

la nivelul parodonțiului marginal restant: congestia festonului gingival, pungi parodontale

la nivel muco – osos: stomatite paraprotetice, resobtie și atrofie continuă

Loco – regionale

la nivel ATM-ului apar fenomene de uzură și atrofie a tuberculului articular și a condilului mandibular, cu uzura meniscului

la nivelul glandelor salivare: diminuarea secreției salivare, hipertrofia glandelor salivare

la nivelul comisurilor: perlesul sau keilita angulară

la nivelul limbii: hipotonii, mărire de volum

Generale

digestiv

metabolic

psihic

2.4 Clasificarea ACP (AMERICAN COLLEGE OF PROSTHODONTISTS)

Colegiul american al proteticienilor a dezvoltat în 2002 o clasificare a edentațiilor frontale bazată pe diagnosticul clinic. În mod asemănător ACP a sistematizat anterior (1994) și edentațiile totale.