Drogurile Legale Si Ilegale

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………4

Capitolul I- Droguri legale……………………………………………………………………5

1.1 Dependența de tutun………………………………………………………………6

1.2 Dependența de alcool………………………………………………………………7

1.3 Evolutia dependentei de alcool .Fazele bolii…………………………………….10

1.4 Dependența de cafea……………………………………………………………..14

1.5 Dependenta de mancare………………………………………………………….17

Capitolul II- Droguri ilegale…………………………………………………………………19

2. 1 Dependența de barbiturice…………………………………………………………19

        2. 2 Dependența de benzodiazepine……………………………………………………23

         2. 3 Dependența de opiacee…………………………………………………………..26

Î      2. 4 Dependența de LSD……………………………………………………………..29

         2. 5 Dependența de Ecstasy…………………………………………………………..30

        2. 6 Dependența de amfetamine……………………………………………………….31

         2. 7Dependența de canabis……………………………………………………………35

         2. 8 Dependența de mescalină…………………………………………………………37

Concluzii……………………………………………………………………………………39

Bibliografie…………………………………………………………………………………40

Primele încercări de abordare unitară la nivel internațional a domeniului traficului și consumului de droguri – atât în ceea ce privește terminologia, cât și politica față de aceste fenomene – datează de la începutul secolului al XX-lea. Astfel, Conferința de la Șhanghai, din 1909, care a reunit treisprezece delegații ale unor țări implicate activ în comerțul cu opiu (SUA, China, Marea Britanie, Franta, Gennania, Italia, Olanda, Portugalia, Austro-Ungaria, Rusia, Japonia, Siam și Persia) și a vizat stabilirea unor criterii privind această activitate. Ulterior, în cadrul Conferinței de la Haga din 1912, au fost stabilite noi reguli privind comerțul cu opiu, morfină, cocaină și codeină, fiind acreditată și acceptată ideea necesității unui control al utilizării acestor substanțe în scop medical.

La inițiativa Societății Națiunilor (predecesoarea Organizației Națiunilor Unite), în anul 1925, are loc Conferința de la Geneva, în cadrul căreia se stabilesc noi reguli privind comețul și utilizarea opiului și a substanțelor anterior amintite (printre care, pentru prima dată, au fost incluse cannabisul și heroină) și se pun bazele unui "Comitet central permanent" ce urma să se ocupe cu supravegherea punerii în practică a noilor reguli stabilite. Ulterior, în perioada 1931 – 1953, au avut loc, la nivel internațional, șase conferințe ce au vizat traficul și consumul de droguri, în cadrul acestora încercându-se abordarea unitară a controlului și a eradicării fenomenului.

Rezultatele acestor demersuri au constituit baza Convenției Unice Asupra Stupefiantelor, adoptată în data de 30 martie 1961 la New York și modificată prin Protocolul din 1972, care constituie temelia sistemului de control și prohibiție a stupefiantelor. În acest context au fost definiți, pentru prima dată, o serie de termeni unanimi acceptați referitori la domeniul vizat. Convenția Națiunilor Unite Asupra Substanțelor Psihotrope de la Viena din ailul 1971, lărgește cadrul instituțional privind domeniul și impune o serie de constrângeri administrative legate de comerțul și traficul ilicit cu substanțele vizate.

Convenția Contra Traficului Ilicit de Stupefiante și Substanțe Psihotrope din 1988, desfășurata sub egida Națiunilor Unite, vine să întărească cadrul instituțional în domeniu, adaptându-l la mutațiile survenite. Tot pe această linie a fost adoptat și Regulamentul Nr. 3677 al Consiliului Uniunii Europene din 1990, cu privire la măsurile ce vor fi luate pentru împiedicarea deturnării anumitor substanțe (precursori chimici) pentru f'abricarea ilicită a stupefiantelor și substanțelor psihotrope.

Pentru mine această temă prezintă mult interes și implicare deoarece drogurile sunt din ce în ce mai prezente în viața noastră ,printre oameni dragi nouă. De aceea voi încerca să cuprind în această lucrare pericolele acestor dependențe și poate așa voi reuși să conving și să pot elimina anumite obiceiuri devenite periculoase. Spunând aceste lucruri mă gândesc în mod special la adolescenți și tineri care ,din păcate, cad în extreme dureroase ,uneori, datorită anturajelor nepotrivite.

Capitolul 1 DROGURI LEGALE

1.1. DEPENDENTA DE TUTUN

Dependența – reprezinta o stare de subordonare, atârnare, supunere, caracrerizată prin pierderea anumitor libertați.

Majoritatea oamenilor consideră că merită să urmarească țelul de a avea o viața placută, usoară, fără monotonie, un statut demn in proprii ochi și în ai celorlalți și păstrarea controlului asupra propriei vieți si dispoziții. O impletire a acestor motive se afla insa aproape de fiecare data la originea instalarii unei dependente. Aceasta afirmatie este sustinuta de o regula generala care spune ca daca un comportament are ca urmare imediata ceva placut, atunci acest comportament se va repeta. Iar daca pe viitor placerea nu apare decat uneori, comportamentul mai degraba se intensifica decat se rareste.

Dependența din punct de vedere psihologic – se ințelege manifestarea excesivă a unui mod de comportament anormal si daunător.

Poate părea surprinzător, dar aproape toate activitățile umane – ca de exemplu munca, alimentația, sexualitatea, acumularea unor valori materiale, stabilirea unor recorduri, consumul unor medicamente, consumul de alcool si alte droguri pot lua trasăturile unei dependențe.

De obicei, însă, folosim noțiunea de dependență doar pentru manifestările care duc la o pierdere a libertații pentru persoana in cauză prin afectarea capacității de decizie în anumite privințe. Comportamentul respectiv este conștientizat la un moment dat, ca o problemă tot mai serioasă pentru propria persoană sau pentru cei din jur, dar totuși nu se renunța la el. În această privință, apare o asemănare cu alte comportamente obsesive, respectiv maniacale, care pot merge până la lezarea demnității umane.Din cauza pierderii libertății personale se modifică și unele trăsături de personalitate, dar aceasta se produce într-un mod insidios și poate trece neobservată multă vreme. De exemplu, comportamentul dependent împinge omul către autoamăgire și minciună, deoarece cel în cauză are nevoie de un sistem sucit de explicații pentru a nu-și pierde respectul de sine, precum și respectul celorlalți.

O altă caracteristică a noțiunii de dependență o constituie și conotația negativă cu care este percepută, motiv pentru care în general oamenii nu doresc să fie etichetați ca atare.Libertatea, autodeterminarea și autocontrolul, îndeplinirea funcțiilor sociale și sănătatea sunt valori deosebit de apreciate ale societății, dar atâta vreme cât cineva se dedica anumitor pasiuni sau chiar plăceri neînfrânate, fără să-i fie afectate sănătatea, poziția socială sau capacitatea de muncă, probabil că nimeni nu-l va considera dependent sau maniac.Acești termeni se folosesc de regulă doar dacă aceste valori au fost lezate, dacă întreaga sferă de interese a omului se îngustează și când comportamentul dependent apare tot mai frecvent, oferind însă tot mai puțina satisfacție. În cele din urmă un alcoolic va constata că băutura nu i-a adus nici o satisfacție, așa cum un workoholic (dependent de muncă) nu se va mai interesa de rezultatele muncii sale, astfel încât comportamemtul sau nu mai este influențat de succes sau de rezultatul muncii.

Aceasta autodinamica a dependenței duce în cele din urmă la incapacitatea progresivă de a percepe plăcerea și la pierderea poftei de viață.

Se disting două feluri de dependența:

Cea fizică

Cea psihică

1.Dependența fizică este o consecință unui consum frecvent și abuziv de substanțe nocive și a adaptării organismumui prin modificări metabolice la acesta, obținându-se o creștere a toleranței. Drept urmare organismul are nevoie de respectiva substanță ca să funcționeze.Dependența fizică se manifenta întotdeauna la întreruperea consumului când apar o serie de fenomene neplăcute pe plan fizic, numite fenomene de sevraj. Senzația trupească de normalitate se reinstalează la reluarea administrării.

Semne ale dependentei fizice:

– în lipsa consumului apare tremuratul matinal al mâinilor și palmelor

– dificultăți de coordonare a mișcărilor, probleme de echilibru și de mers

– transpirație, stare de greață și/sau vărsături;

– durere de cap, tensiune, probleme cardiace

2.Dependența psihică se vorbește atunci când există dorința interioară, iar apoi cerința obsesivă de a consuma în continuare substanța nocivă, fie pentru a-și procura din nou plăcere, fie pentru a evita neplăcerile.Depedentul psihic folosește acea substanță pentru a obține starea de confort psihic și pentru a rezolva stările de stres sau indispozițiile. Atunci când substanța nu este la îndemână, apare disconfortul psihic sau chiar frică.Este foarte posibil ca dependentă psihică și cea fizică să apară independent una față de alta.O atitudine greșită tipică există la viitorul dependent cu mult înaintea instalării bolii. Pentru producerea dependentei, nu substanța este atunci decisivă, stând practic la dispoziția tuturor oamenilor. Decisivă este impulsionarea hotărâtă a unei persoane de a se folosi de acesta substanța în vederea obținerii anumitor efecte, de-abia asta face din om o persoană dependentă.

Semne ale dependentei psihice:

– stările de indispoziție (frustrare, anxietate, stări depresive) sunt înlăturate prin consum

– anticiparea consumului, planificarea consumului și a ocaziilor de a consuma

– evocarea cu plăcere a momentelor de consum, memoria momentelor plăcute

– în fața unor situații limită sau a unor momente cu mare presiune emoțională (deces, boală, divorț, pierdere, câștig, euforie) dependentul se gândește

– tulburări de somn

Exemplu adicție; statistici – ADICȚIA DE TUTUN

O persoană care începe să fumeze ca adolescent și continuă până la o vârsta mijlocie, își va scurta viața cu 24 de ani (R.Peto, Lancet,1992). În 1995 de cinci ori mai multe femei (240.000) au murit de boli cauzate de tutun decât de cancer de sân (45.000).

1. Cinci din zece fumători vor muri de boli cauzate de tutun (50%)

2. Doi din zece fumători au diagnosticul de cancer (20%).

3. Nouă din zece fumători diagnosticați cu cancer pulmonar vor muri datorită acestuia (90%).

4. Unul din zece fumători are emfizem (10%)

5. Doi din zece fumători sunt diagnosticați cu boli de inimă (20%).

6. Una din cinci morți sunt provocate de tutun (20%)

1.2.DEPENDENTA DE ALCOOL

Alcoolismul sau dependenta de alcool este consumul de băutură alcoolică, ocazional sau periodic, indiferent de mijloace sau consecințe asupra persoanei sau familiei, cu scopul schimbării stării de dispoziție sau acela de a evita stările neplăcute fizice sau psihice cauzate de sevraj.

La aproximativ 24-48 de ore de la întreruperea consumului de alcool persoana alcoolică poate avea simptome de sevraj.

Cele mai frecvente simptome de sevraj sunt:

– stare de indispoziție, anxietate, nervozitate, iritabilitate;

– tremor al mâinilor sau al picioarelor;

– transpirație, stare de greață și/sau vărsături;

– durere de cap;

– tulburări de somn.

Aceste simptome se ameliorează sau dispar complet la reluarea consumului. Pe măsură ce boală dependentei se agravează apare și pierderea controlului cantității consumate. Persoana dependenta începe să-și dea seama că este ceva în neregulă cu felul de a bea și încearcă să bea "controlat". Își propune sau își promite că va bea doar un pahar sau că va bea doar cu anumite ocazii, dar promisiunile sunt încălcate de fiecare dată. De refuza discuțiile referitoare la consumul și problemele cauzate de dependența de alcool. Consumul de alcool poate cauza în timp dependenta psihică și dependenta fizică.

Semne ale dependenței fizice:

– în lipsa consumului apare tremuratul matinal al mâinilor și palmelor

– dificultăți de coordonare a mișcărilor, probleme de echilibru și de mers

– transpirație, stare de greață și/sau vărsături;

– durere de cap, tensiune, probleme cardiace;

Semne ale dependentei psihice:

– stările de indispoziție (frustrare, anxietate, stări depresive) sunt înlăturate prin consum

– anticiparea consumului, planificarea consumului și a ocaziilor de a consuma

– evocarea cu plăcere a momentelor de consum, memoria momentelor plăcute

– în fața unor situații limită sau a unor momente cu mare presiune emoțională (deces, boală, divorț, pierdere, câștig, euforie) dependentul se gândește

– tulburări de somn

– alte semne specifice sevrajului alcoolic

Toate acestea dispar sau se ameliorează imediat ce persoana consuma băutură alcoolică.

Diverse motive ale consumului de alcool

Consumul de alcool este o metodă rapidă și plăcută de a modifica emoțiile, sentimentele, stările de dispoziție în general. În general se apelează la consumul de alcool când apare o stare emoțională neplăcută (tristețe, vină, melancolie, anxietate, frustrare). Alte motive des invocate de consumatori sunt: supărarea, bucuria, agresivitatea, povara singurătății sau povara psihologică a responsabilităților, bucuria, îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți, socializare, alungarea temporară a stresului, apărarea împotriva sentimentelor neplăcute, curajul de a spune ceva, stimulare sexuală temporară, dorința de recompensare, plăcere.

Efectele alcoolismului asupra organismului

Seneca (4.i.Hr. – 65 după Hr.) descria alcoolismul ca fiind nebunie liber consimțită care permite să iasă la iveală orice slăbiciune. Beția se transformă în cruzime aproape nemijlocit, căci sănătatea minții se degradează iar cel atins de beție devine dezinteresat, indiferent și superficial. Efecte dăunătoare asupra organismului sunt de așteptat în timp cu mare probabilitate, dacă doza medie zilnică depășește aproximativ 40 de grame de alcool pur.

Ca aliment 1 kg de alcool are o putere calorică de 29 kJ, dar nu conține vitamine, săruri minerale etc). Un litru de bere conține 2000 kJ, acoperă 20% din necesarul de energie al uni bărbat ce prestează o activitate cu eforturi fizice medii.

Dintre efectele alcoolismului asupra organismului se remarca:

I. Alcoolul acționează în organism ca factor de stres: crește tesiunea arterială, sunt eliberate în sânge, mai multe substanțe ca: lipide, zaharuri, cortizon.

II. Organismul folosește energie pentru inlatuarera alcoolului din organism, energie care ar fi fost necesară pentru buna lor funcționare. Metabolizarea alcoolului la nivelul ficatului, "fură" 80% din oxigenul necesar funcționarii acestui organ. Astfel alcoolul devine un "parazit metabolic". Celulele cardiace și cele nervoase, au cel mai ridicat consum de oxigen și suferă cel mai mult sub influența alcoolului.

III. Abuzul de alcool, consumul matinal "pe stomacul gol", duce la malnutriție. Organismul este lipsit de proteine, substanțe minerale și vitamine. Pe lângă reducerea aportului acestor elemente importante din hrana, excesul de etanol are ca efect reducerea progresivă a capacității intestinului subțire de a resorbi substanțe importante ca: vitamina B1, acidul folic, iar mai târziu sodiu și apă.

IV. Produșii de înaltă toxicitate rezultați din descompunerea alcoolului (de ex. acetaldehida) afectează celulele nervoase.

Incapacitatea progresivă a intestinului subțire de a absorbi substanțe vitale bunei funcționări a organismului (vitamine în special A și C, săruri minerale), cauzează în timp tulburări nervoase și tulburări cu origine somatică. Pierderea calciului, a fosfaților și a vitaminei D că urmare a consumului de alcool, duce la pierderea masei osoase și la creșterea pericolului de fracturare. Inflamațiile mucoaselor gastrice și duodenale, precum și fisurile la nivelul inferior al esofagului duc la sângerări grave. Consumul permanent de alcool crește de zece ori mai mult riscul de îmbolnăvire de cancer esofagian.

Sub incidența suferinței intra și mușchiul cardiac. Îmbolnăvirea acestui mușchi se numește cardiomiopatie. De patru ori mai mulți alcoolici mor din cauza tulburărilor cardiace decât de ciroza.

Cele mai frecvente complicații somatice determinate de consumul de alcool sunt:

– gastritele toxice

– ulcere

– pancreatita

– diabet zaharat

– hepatita cronică

– ciroza hepatică

– polinevrita periferică

– convulsii

– accidente vasculare cerebrale și miocardice

Efectele alcoolului asupra creierului, sistemului nervos și psihicului

Pentru sistemul nervos central alcoolul acționează în funcție de cantitatea consumată: în doze mici, până la 200 ml de bere sau 1 pahar de 100ml de vin, se produce un efect stimulator (crește debitul verbal, dispar inhibițiile, crește gradul de iritabilitate nervoasă), dar consumat în doze mai mari are efect inhibitor (reacții slabe la stimuli dureroși, capacitate de discernământ slabă, atenție și memorie alterate). Alcoolul este un alt tip de drog, o substanță psihoactiva și un toxic celular cu efect tranchilizant asupra sistemului nervos central. Acțiunea sa consta în inhibarea transmiterii impulsurilor nervoase. De exemplu se înregistrează scăderea vitezei de reacție și slăbirea atenției. Efectele psihologice le consumului de alcool pot crea impresia depășirii stărilor de teamă și inhibare, poate să facă singurătatea mai suportabilă, pot diminua sentimentele de inferioritate.

Celulele nervoase nu se regenerează. La fiecare consum de alcool sunt distruse mii de celule nervoase. Distrugerea treptată a neuronilor se observa în timp, mai ales de către persoanele apropiate alcoolicului. Aceasta reducere a numărului neuronilor cauzează și reducerea performanțelor creierului, vizibile în scăderea capacității de memorizare (apar lacune de memorie), a capacității de gândire, de înțelegere, pierderea simțului critic și a discernământului. Consumul abuziv poate cauza în timp deteriorări și leziuni organice la nivelul creierului, ajungându-se la psihosindromul organic, la convulsii, delirium tremens sau la dementa.

Din punct de vedere psihic, dependentul de alcool manifestă o răceală emoțională, o alterare treptată a sentimentelor, indispoziții frecvente și schimbări bruște a opiniilor.

Mai pot să apară:

– neliniște interioară, agresivitate, iritabilitate

– tulburări de somn, coșmaruri,

– lacune de memorie (nu-și mai aduce aminte ce a făcut în urmă cu două ore sau două zile)

– depresie, frică, complexe de inferioritate ascunse uneori în spatele unei fațade de grandomanie

– lipsa de voință, promite dar nu-și ține promisiunea

– izolarea și reducerea sferelor de interes

– lipsa igienei corporale, decădere fizică și psihică.

Efectele alcoolului asupra vieții sociale

Dependenta de alcool cauzează în timp alterarea sentimentelor și relațiilor cu membrii familiei, tulburarea relațiilor interpersonale la servici și în cercul de prieteni, reducerea sentimentelor de responsabilitate, neglijarea educației copiiilor, întârzierea și absența de la locul de muncă, accidente de muncă și de circulație, delicventa, divorț, pierderea locuinței și a locului de muncă.

1.3 EVOLUTIA DEPENDENTEI DE ALCOOL.

FAZELE BOLII

S-au făcut numeroase studii pe persoanele dependente de alcool iar cercetătorul E.M. Jellinek a elaborat o descriere sintetică a evoluției dependenței de alcool. Acesta prezintă evoluția alcoolismului în patru faze:

F1. Faza pre-alcoolica

F2. Faza de debut

F3. Fază critică

F4. Faza cronică

Faza Pre-alcoolica

Este faza în care alcoolul se consuma ocazional, la petreceri, sărbători, protocoale, etc. În acest stadiu nu există dependenta fizică și psihică. Dependența se poate crea prin:

– consum de alcool repetat. Mulți consumatori în exces nu depășesc niciodată acest punct.

– cantitatea de alcool crește din ce în ce mai mult cu fiecare ocazie de consum.

Faza de Debut

În această fază, sunt "asigurate", de către consumator toate condițiile pentru dezvoltarea dependenței. Consumatorul manifesta următoarele simptome:

1. Amnezie

2. Consum de alcool pentru efectul în sine

3. Ascunderea alcoolului

4. Preocupare față de alcool

5. Sorbirea cu sete a primului pahar

6. Sentiment de vinovăție privind alcoolul

7. Evitarea conversației pe tema alcoolului

8. Amneziile apar după aproape fiecare consum

Fază Critică

Este faza în care dependenta de alcool este deja instalată. Alcoolicul manifesta următoarele:

9. Pierderea controlului, persoană nu mai poate controla voluntar cantitatea de băutură consumată, se pierde simțul măsurii, se consuma până la beție, ebrietate, intoxicație, comă alcoolică.

10. Raționalizarea și justificarea consumului, negarea bolii

11. Grupul de consumatori devine o sursă importantă pentru respect și stima de sine

12. Comportament agresiv, remușcare și sentimentul de vină persistenta

13. Modificarea comportamentului, tulburări de comportament

14. Întreruperea relațiilor sociale

15. Pierderea serviciului, incapacitatea de a prelua sarcini și responsabilități

16. Pierderea interesului pentru activități casnice, hobbyuri, alte activități

17. Re-interpretarea relațiilor personale

18. Auto-compatimire marcată, stări depresive

19. Gândire irațională – crede fapte sau lucruri fără fundament real, interpretare negativă

20. Protejarea băuturii, neglijarea hranei, a igienei corporale și a aspectului fizic

21. Prima spitalizare, probleme medicale în urma complicațiilor date de consum

22. Gelozia alcoolică, scăderea capacității sexuale, impotență

33. Consum matinal de alcool

Faza cronică

Este ultima fază a dependenței. Din acest punct, nu mai există cale de întoarcere la "băutul controlat". În acest stadiu dependenta se manifesta prin:

34. Consum permanent de alcool – de unul singur sau în compania prietenilor de pahar

35. Deteriorare etică – sistemul de valori s-a modificat

36. Deteriorare reversibilă a gândirii

37. Deteriorare socială prin compania consumatorilor

38. Înlocuirea oricărei băuturi cu alcool

39. Tremurături, consum pentru evitarea sevrajului

40. Refuzul de a accepta starea de degradare fizică și psihică

41. Psihoze alcoolice determinate de consumul de alcool:

1. Beția patologică

Este o stare de excitație, respectiv sedare declanșată prin consumul de alcool, cu reunoasterea defectuoasă a realității, iluzii și halucinații. Frică excesivă sau furia, agresivitatea puternică, starea de afect și atitudinea violenta pot apărea, în unele cazuri, deja la ingerarea de cantități minime de alcool (probabil în urma unei predispoziții individuale, de ex. date de leziuni la nivel cerebral). Durata acestor manifestări este limitată în timp (5-15 min.). Urmează somnul terminal și amnezia evenimentului.

2. Delirium tremens

Reprezintă o stare gravă în care apar halucinații vizuale majore, aprecierea greșită a realității, agitație psihomotorie severă, transpirații profuze, tremurături, dereglări periculoase ale frecvenței cardiace și tensiunii arteriale. În trecut, starea de delirium tremens era adesea letală, mortalitatea a scăzut semnificativ în ultimii ani mulțumită unor medicamente noi.

3. Halucinoza alcoolică

Se aud voci vorbind între ele, precum și voci care vorbesc despre, comentează, critică persoana consumatorului. Halucinațiile complexe de situații includ scene de urmărire și asediu și se asociază cu anxietate maximă!

4. Gelozia obsesivă a alcoolicului

Este obsesia adesea incorigibila, ca partenera "merge" cu altul. Se manifestă de regulă zgomotos și cu un vocabular ordinar. Originea se găsește în relația tensionată a cuplului, datorată tocmai consumului de alcool, precum și în atitudinea evidentă de refuz din partea partenerei. Se adauga problema impotentei, sentimentele de vinovăție din cauza abuzului de alcool, sentimentul de umilire și, nu în ultimul rând, frică de a-și pierde partenerul de viață.

5. Encefalopatia Wernicke

Este o inflamație acută a creierului ce poate pune viața în pericol (include somnolența, paralizia globilor oculari și ataxia=tulburarea coordonării mișcărilor).

6. Sindromul Korsakov

Tulburări grave ale memoriei, pacientul confabulează mult.

Fenomene de sevraj asociate acestor tulburări cauzate de consumul alcool:

Hipertensiunea arterială, transpirația profuza, tremurături, dureri la nivelul întregului corp (la nivelul trunchiului), anxietate, predelir, tulburări de somn.

Un sindrom acut de sevraj reprezintă întotdeuana o indicație pentru internarea în spital. Aici, se urmează un tratament cu medicamente psihotrope anxiolitice, hipotensoare și perfuzii pentru corectarea pierderii de lichide.

4. Informații pentru familia alcoolicului

Consilierea familială: este o discuție confidențială între membrii familiei și un consilier. Se poate discuta despre problema dependentei, despre posibilele cauze, evoluția ei dar mai ales despre modalitățile de tratament ale dependenței. Se poate discuta despre cum poate proceda familia pentru a ajuta persoana dependența să accepte tratament pentru dependența sa. Uneori și membrii familiei ar fi bine să facă anumite schimbări în atitudinea și comportamentul față de persoana dependenta pentru că aceasta să urmeze mai repede un tratament sau pentru a menține mai ușor abstinență, după parcurgerea unui tratament.

5. Tratamentul alcoolismului

Abstinentă (renunțarea totală la consumul de alcool) este singura soluție pentru ieșirea din dependența. Alcoolismul se poate trata prin consiliere psihologică, asistenta medicală – cura de dezalcoolizare, tratament post-cura prin internarea într-un centru de recuperare, participarea regulată la grupuri de sprijin pentru dependenții de alcool.

5.1 Consilierea psihologică individuală în tratamentul alcoolismului

Poate fi primul pas în tratamentul alcoolismului și constă într-o discuție confidențială între tine și un consilier specializat în terapia dependentelor. În cadrul ședinței de consiliere se poate discuta despre problema dependentei, posibilele cauze ale acesteia, evoluția ei și mai ales despre modalitățile de tratament ale dependenței. Consilierea psihologică ajuta persoană să înțeleagă mai bine cauzele, aspectele fizice și psihce ale dependentei, să dobândească încredere și motivație puternică pentru a parcurge un program de tratament cu scopul de a renunța la consumul de alcool și pentru a menține abstinentă. În funcție de gradul dependentei și de situația clientului/pacientului, consilierul poate recomanda posibile metode de tratament:

– continuarea ședințelor de consiliere psihologică

– urmarea unei cure de dezalcoolizare într-o clinică/ într-un spital

– internarea într-un centru de tratament post-cura (după dezalcoolizare)

– frecventarea periodică a unui grup de sprijin pentru dependenți

5. 2 Dezalcoolizarea

Este necesară persoanelor care se afla în fază critică(F3) sau în faza cronică(F4) a dependenței de alcool. De obicei dezalcoolizarea se realizează în secțiile de dezalcoolizare ale spitalelor de psihiatrie și durează aproximativ 14-17 zile. În această perioadă pacientului i se administrează o medicație pentru tratamentul sevrajului, reechilibrarea funcțiilor respiratorie și cardiacă, corectarea hipoglicemiei, tratamentul complicațiilor sau al bolilor asociate (hepatită, infecții acute sau cronice, tulburări neurologice, etc.). Acest tratament medicamentos se adresează în special ameliorării dependentei fizice. După perioada de spitalizare se recomandă continuarea tratamentului prin consiliere psihologică și/sau internare în centre de tratament, pentru tratamentul dependentei psihice.

5. 3 Centrele de tratament și recuperare post-cura

Aceste centre oferă celor asistați cure de tratament cu o durată cuprinsă între 2-6 luni, în care se asigura asistenta medicală, psihologică, socială și spirituală. În terapia acestor centre se pune accent pe recuperarea psihologică și comportamentală. Aici pacientul poate dobândi în câteva luni cunoștințe suficiente despre dependența și își poate dezvolta aptitudini pentru a putea ajunge la o abstinentă stabilă și durabilă. Principalul instrument terapeutic este psihoterapia de grup, urmată de ergoterapie, psihoterapie și consiliere individuală.

În cadrul psihoterapiei de grup, pacientul:

– își recâștiga încrederea și respectul de sine

– dezvoltă sentimentul de apartenența

– beneficiază de experiența celorlalți

– își dezvoltă abilități personale pentru a recâștiga maturitate emoțională, responsabilitate, încrederea proprie și a celor din familie.

– parcurge un plan terapeutic prin care dobândește motivație pentru abstinenta

În cadrul ședințelor de psihoterapie individuală, bazate pe o relație de încredere reciprocă, și care țin seama de personalitatea și de experiență de viață a fiecărei persoane, scopul este de a-i permite fiecărui pacient să se "reconstruiască" pe sine astfel încât problemele care au dus la dependența să fie înlăturate sau, cel puțin, controlate. Prin aprofundarea autocunoașterii, este favorizată perfecționarea modelelor de comportament.

Terapia poate să includă și efectuarea unor activități stimulative și recreative în timpul ergoterapiei. Educarea în sensul unui stil de viață mai sănătos și echilibrat are ca și componente principale autogospodărirea, încadrarea întrun program regulat, dar și încurajarea spiritului de inițiativă și dezvoltarea simțului răspunderii. După externarea dintr-un asemenea centru mai urmează faza de "postcura", sau reintegrare socio-profesională, în care un rol important îl au grupurile suportive (Grupuri Aspera, Alcoolicii Anonimi) și din nou serviciile de cosiliere și asistenta psiho-sociala.

Un astfel de centru este Centrul "Nazaret", din Sura Mică, județul Sibiu, centru de tratament pentru bărbați dependenți de alcool, droguri, etnobotanice, jocuri de noroc și alte tipuri de dependență

1.4 DEPENDENTA DE CAFEA

Dupã ceai și cafea, cea mai importantã sursã de cofeinã o reprezintã bãuturile nealcoolice, apoi cacaoa și ciocolată. Ultima sursã importantã este în prescripția de medicamente și a medicamentelor fãrã prescripție. Persoanele care consumã în mod regulat cantități mari de cafea (mai mult de cinci cești pe zi) realizeazã adesa cã organismul lor s-a adaptat acestor cantități, astfel cã și toleranță la aceastã substanță crește; rezultatul este cã ei trebuie sã mãreascã și consumul pentru că substanța sã mai aibã efect stimulator. Pe de altã parte, dacã unii renunța la consumul de cafea pentru un timp, uneori chiar și câteva ore, se pot confrunta cu simptome inverse, cum ar fi oboseala, dureri de cap, iritabilitate datoratã dependentei lor fizice și mentale fatã de acest drog.

Cofeină este cel mai popular drog din lume. Deși cofeină este o substanță chimicã ce poate fi folositã în scopuri medicale sau nu, ea este folositã mai adesea fãrã prescripție medicalã, pentru efectele sale asupra stãrii și comportamentului.

Cele mai multe plante ce conțin cofeinã au fost descoperite și folosite incã din Epoca de Piatrã, adicã aproximativ acum 600.000-700.000 de ani în urmã. Acei oameni mestecau semințele, scoarță și frunzele mai multor plante și asociau probabil consumul de plante ce conțineau cofeinã cu modificãrile de comportament și stare.

Cafeaua era probabil cultivatã și consumatã pentru a înlătura oboseala, a stimula vigilența și a îmbunătăți starea de spirit. La început e posibil sã fi fost consumatã sub formã de pastã sau chiar boabe și abia mult mai târziu s-a descoperit cã prin introducerea în apã fierbinte se pot obține rezultate sporite.

Cofeină purã este un praf alb cu gust amar ce se aseamãnã cu amidonul. Este solubilã în procentaj moderat în apã la temperatura corpului omenesc și ușor solubilã în apă încălzită. A fost pentru prima datã extrasã din cafea în 1820, iar din ceai în 1827, dându-i-se numele de “theina”. Curând dupã aceasta s-a descoperit și faptul cã proprietatea de a modifica starea de spirit și comportamentul se datoreazã tocmai cofeinei și în cazul cafelei și în cel al ceaiului.

Utilitatea medicalã a cofeinei

S-a demonstrat cã acțiunea cofeinei asupra organismului uman este una de creștere a ritmului respirator prin stimularea acelei pãrti a creierului responsabilã cu nivelul dioxidului de carbon din sânge. Cofeină poate mãri ritmul respirator prin consolidarea acțiunii diafragmei, care este principalul mușchi implicat în procesul de inspirație și expirație. Un studiu a arãtat faptul cã aceasta mai poate fi folositoare și celor cu afecțiuni pulmonare, care au probleme respiratorii. Pacienții astmatici au probleme respiratorii datoritã canalelor bronhice comprimate.

Medicamentul numit teofilinã a fost îndelung folosit în tratamentul astmului deoarece dilata canalele bronhice și ușura respirația. Recent, un studiu a demonstat faptul cã și cofeină are același efect. Cu toate acestea, doza necesarã (echivalentã cu aproximativ nouã cești de cafea pentru o persoanã de talie medie), produce efecte secundare nedorite: tremur și lipsã de echilibru.

Pe lângã efectele benefice în afecțiunile respiratorii, cofeină poate fi folositã cu succes și în provocarea respirației la nou-născuții care au insuficientã respiratorie. Consumatã o datã cu hrana obișnuită, cofeină crește ritmul de convertire a hranei în energie. Consumatã între mese, produce un transfer al grãsimilor din depozitele celulare cãtre fluxul sangvin pentru a fi folosite ca energie. Cofeină este, așadar, un ingredient obișnuit ce nu necesitã prescripție medicalã.

Cofeină este des inclusã în preparate prescrise de medic sau în cele care nu necesitã prescripție medicalã pentru durerile de cap și în alte analgezice, probabil pentru a contracara efectele depresive ale medicamentelor existente în aceste rețete. Cofeină a fost folositã și în cazuri de infertilitate, deoarece crește mobilitatea spermatozoizilor. Oricum, cantitatea folositã pentru a obține acest efect este foarte mare, iar eventualele efecte secundare sunt necunoscute.

Efectele cofeinei asupra organismului

Afirmațiile conform cãrora cofeină stimuleazã activitatea sistemului nervos central – creierul și mãduva spinãrii – se bazeazã pe foarte puține informații ale sistemului în sine. Existența acestui stimul se bazeazã mai mult pe apariția efectelelor drogului asupra stãrii și comportamentului și se presupune cã activitatea creierului este afectatã într-o anumitã mãsurã. Observațiile fãcute asupra creierului animalelor aratã cã prezența cofeinei intensificã activitatea celulelor de la suprafața creierului (ceea ce se asociazã unui complex de senzații și unui anumit comportament) și a structurilor mai adânci (asociate instinctului și emoției).

Studiile legate de acțiunea cofeinei asupra activității au arãtat prelungirea timpului în care cineva poate lucra la nivel maxim și scurtarea perioadei de timp necesare pentru recuperarea în urma unei activități extenuante. O performantã redusã se înregistrează, insã, în cazul activităților în care este necesarã o coordonare foarte bunã și o fermitate a mișcărilor mâinilor. Cofeină afecteazã coordonarea motorie, ceea ce presupune creșterea tremurului brațelor și a mâinilor, uneori numite ”agitațiile cafelei”.

Cercetãrile pornite de la ipoteza cã aceasta ar putea contracara efectele alcoolului au fost neconcludente.

În plus, este evident faptul cã bãutul a câteva cești de cafea nu îl poate face pe un individ sub influența alcoolului să fie apt sã conducã o mașină. De fapt, cofeină îl poate face cu atât mai periculos, deoarece adâncirea simțurilor îl poate face pe acest potențial șofer sã creadã cã poate face lucruri cãrora reacțiile și perspicacitatea lui slãbite nu le poate face fatã. În loc sã fie somnoros și inofensiv, el este vigilent și periculos.

Deși consumarea cafelei produce reacții diferite, în general aceia care sunt mari consumatori de cafea dorm mai puțin decât ceilalți, unii dintre ei putând suferi de anumite forme de insomnie sau de o proastã dispoziție matinalã.

Cafeaua crește tensiunea arterialã și mărește numãrul de bãtãi ale inimii. Deși modificãrile survenite nu sunt mereu semnificative, creșterea tensiunii arteriale poate deveni un aspect periculos pentru aceia care au probleme în acest sens. S-a demonstrat, de asemenea, cã existã o conexiune și cu accelerarea ritmului respirator, ceea ce le este folositor celor care au afecțiuni pulmonare sau respiratorii.

Consumul mare de cafea crește și cantitatea de acid secretatã în stomac, dar reduce, pe de altã parte acțiunea prin care stomacul își golește conținutul în intestinul subțire. Cofeină încetinește, de asemenea, și trecerea alimentelor prin intestinul subțire, insã o accelereazã în intestinul gros.

Toate aceste efecte pot duce la tulburãri digestive sau chiar la ulcer al stomacului sau al intestinului subțire.Pe lângã efectele pe care le are asupra sistemului digestiv, cafeaua și ceaiul reduc capacitatea organismului de absorbție a anumitor substanțe nutritive. Duplicarea ADN-lui este un proces foarte important în reproducerea celulelor și a organismelor.

Cofeină, datoritã similitudinii cu anumite pãrti critice ale codului genetic, poate interfera cu acest proces, dar poate produce și erori în reproducerea celulelor. Acest lucru poate duce la tumori, cancer și malformații genetice și devine de maximã importantã în cazul sarcinilor și poate duce sau contribuie la malformații sau dificultăți la naștere.Deși evidența nu este concludentã, este mai înțelept sã folosiți cofeină cu atenție și moderat pe perioada sarcinii.

Ceaiul a fost folosit drept bãuturã fierbinte și utilizat ca medicament. Însemnările aratã cã în China se folosea incã de acum 4.700 de ani și a pãtruns în Japonia alãturi de alte aspecte de ordin cultural în jurul anului 600 d.Hr., insã a trebuit sã trecã 700 de ani pentru a intra definitiv în viața de zi cu zi a japonezilor.

Aceștia numesc ceaiul “ch`a”, iar chinezii “t`e” (se pronunță “tăi”). Comercianții germani au adus cu ei ceaiul și, în ciuda costului ridicat, s-a răspândit rapid în întreaga Europă.Ceaiul era foarte popular în coloniile Americii și pentru a-și întări statutul de mare putere colonialã, Guvernul britanic instituie o taxã specialã pentru acesta (alãturi de alte câteva articole). Ca rezultat al acestei taxe, coloniștii au boicotat importul de ceai și au început sã foloseascã substituenți, în special cafea.

1.5 DEPENDENTA DE MANCARE

Cauzele adicției alimenare

De cele mai multe ori, la baza poftelor alimentare se află o problemă biologică. Stresul este considerat un factor primordial care declanșează dorința nestăvilită de a consuma anumite alimente. Persoanele deprimate, frustrate sau care au prea multe obligații acasă și la serviciu sunt primele pe lista dependenților de alimente.

Femeile au un motiv în plus care favorizează formarea dependențelor alimentare. Fluctuațiile hormonale din perioada de dinaintea menstruației cauzează nevoia de a mânca excesiv.

Toți avem o „mică” adicție .

Este imposibil ca pe parcursul vieții să nu ne confruntăm cu pofte alimentare. Drumul „adicțiilor” începe din copilărie cu pofta de „ceva bun” sau „de ceva dulce” și continuă cu adolescența când avem poftă de un hamburger, de „un chips” sau de un suc acidulat. Adulți fiind, cu griji și probleme, ne bucurăm când avem posibilitatea de a savura o felie de tort, o înghețată sau alt meniu care în timp ne poate da dependență.

Adicția, între bulimie și anorexie

Persoanele care s-au obișnuit să consume anumite alimente excesiv pot depăși stadiul unei simple dependențe și să ajungă într-una din cele două situații mai grave: bulimia sau anorexia. Bulimia reprezintă consumul alimentar compulsiv, caracterizat printr-o dorință violentă și o poftă irezistibilă față de anumite produse. La polul opus se situează anorexia, în cazul căreia se produce o diminuare accentuată a apetitului. Între cele două tipuri de dependențe se află adicția alimentară pe care fiecare dintre noi o poate resimți, într-o măsură mai mică sau mai mare.

Persoanele predispuse la adicție trebuie să știe că o interdicție totală a alimentelor care sunt cauza poftelor nu aduce rezultate, întrucât duce la creșterea dorinței. Poți scăpa de dependență treptat, conștientizând care este problema care te-a adus la acest comportament și rărind numărul porțiilor alimentelor în cauză.

CAPITOLUL 2 DROGURI ILEGALE

DEPENDENTA DE BARBITURICE

Barbituricele sunt substanțe cu acțiune sedativ-hipnotica și au fost primii agenți farmacologici cu această acțiune. Ele influențează funcția sistemului nervos central determinând o varietate de efecte, de la sedare moderată la anestezie. Au și efecte anxiolitic, hipnotic și anticonvulsivant, acestea fiind motivele pentru care în trecut, în special abuzul de barbiturice era foarte des întâlnită.

Barbituricele au capacitatea de a determina dependenta, atât fizică, dar și psihică, însă în prezent se încearcă înlocuirea lor cu benzodiazepine (substanțe mai puțin periculoase). În prezent administrarea barbituricelor se face strict după rețeta medicală specială și doar dacă sunt îndeplinite anumite condiții.

Barbituricele acționează central prin potențarea și prelungirea acțiunii unor neurotransmițători cu efect inhibitor pe sistemul nervos central precum și blocarea receptorilor unor substanțe neuroexcitatorii.

Din punct de vedere strict funcțional, barbituricele sunt substanțe cu acțiune de lungă durată (6-12 ore) cum este fenobarbitalul, cu durata medie (3-6 ore) cum este amobarbitalul și aprobarbital și cu acțiune scurtă (3 ore) de tipul secobarbital, pentobarbital. Agenții cu acțiune scurtă sunt substanțe liposolubile, efectul lor se instalează mai rapid, au o durată mai scurtă de acțiune și sunt metabolizate în întregime în ficat (unde se formează metaboliți inactivi care vor fi ulterior excretați prin urina).

Barbituricele cu acțiune lungă sunt mai puțin liposolubile, ca urmare ele se acumulează relativ lent în țesuturi și se elimină urinar nemetabolizate în procent ridicat.

Efectele barbituricelor sunt directe pe sistemul nervos central, însă în mod indirect influențează și alte organe și sisteme. La doze mici determina sedare și hipnoză. Efectele depresive pe sistemul nervos central sunt asemănătoare celor induse de etanol. Ele pot induce deprimare respiratorie acționând pe centrii respiratori bulbari, dar și de deprimare cardiovasculară, uneori până la colaps cardiovascular.

Barbituricele au început să fie utilizate încă de la începutul anilor 1900, însă popularitatea lor a atins cote maxime în anii 1960- 1970, în special în tratamentul anxietății, insomniei și epilepsiei, dar și că substanțe de abuz (în principal datorită efectului anxiolitic, de reducere a stărilor inhibitorii generale).

Barbituricele sunt substanțe periculoase și greu de manevrat deoarece dozele corecte exacte sunt dificil de calculat pentru fiecare pacient în parte și chiar o mică depășire a dozei maxime poate determină apariția unor efecte adverse caracteristice supradozelor. În situații grave se poate ajunge la comă profundă sau chiar moartea pacientului.

Utilizarea și abuzul barbituricelor a scăzut mult din 1970, în principal datorită apariției benzodiazepinelor pe piață. Acestea au ajuns să înlocuiască aproape complet barbituricele.

Cele mai utilizate barbiturice în prezent sunt:

– pentobarbital,

– amobarbital,

– fenobarbital,

– tiopental,

– hexobarbital,

– secobarbital.

Acestea pot fi administrate atât intravenos cât și pe cale orală.

În ciuda faptului că utilizarea medicală a barbituricelor și prescrierea lor pacienților a scăzut semnificativ din anii 1970, studii recente atrag atenția că abuzul acestor substanțe înregistrează o continuă creștere, în special în ultimii 10 ani.

Unul din cele mai frecvente motive de administrare, și în final de abuz, îl constituie faptul că barbituricele contracarează reacțiile adverse ale altor medicamente sau substanțe de abuz. Se pare că popularitatea lor crescândă se corelează cu creșterea popularității cocainei și metamfetaminelor: acestea au importante efecte stimulatoare pe care barbituricele le modelează.

Barbituricele sunt și substanțe utilizate în tentativele de suicid. Administrarea cronică a barbituricelor determină apariția dependenței fizice de substanțe. Situația poate fi chiar dramatică în cazul femeilor însărcinate care transmit dependenta fătului.

Simptomatologie

Barbituricele sunt considerate a fi neurorelaxante, ca și alcoolul (efectele lor fiind, de fapt, similare cu ale acestuia).

Simptomatologia indusă de barbiturice este asemănătoare și cu cea determinată de analgezicele puternice sau de antihistaminice.

Pacienții care abuzează de barbiturice sunt somnolenți, au o lentoare caracteristică în gândire, au mers lent, vorbesc cu dificultate. Barbituricele afectează sistemul nervos central, sistemul respirator, cardiovascular, iar administrarea lor are un răsunet general asupra organismului.

Simptomele specifice sunt:

-Letargie, hipotermie, vertij, ataxie, iritabilitate, tulburări de memorie, delir, paranoia;

-Deprimare respiratorie, apnee, hipoxie, tahicardie/ bradicardie, hipotensiune, diaforeză;

-Scaderea peristaltismului intestinal;

-Diureza scăzută;

-Aparitia unor leziuni buloase caracteristice supradozelor de barbiturice (cu localizare palmară, fesiera, pe suprafața genunchilor și maleolelor). Aceste leziuni apar la 5-10% din pacienții intoxicați.

Barbituricele sunt substanțe cu potențial mutagen – administrarea lor în cursul sarcinii poate determină apariția unor mutații craniofaciale importante și a retardului mental al produsului de concepție.

În general, simptomele depind de doză administrată, astfel:

-La doze mici pacienții se simt somnolenți, dezinhibați;

-La doze mai mari apare senzația de beție, cu tulburări de vorbire, gândire și mers ebrios;

-La doze foarte mari se instalează comă și deprimarea respiratorie importanta. Pacientul are risc letal. Efectele tardive ale supradozelor sunt cele cu risc vital: edemul pulmonar, edemul cerebral și comă.

Diferențele între dozele mici și dozele mari (cele cu riscuri importante) sunt foarte mici – de exemplu, doza toxică este considerată a fi doar de 5 ori mai mare decât doză care are efect hipnotic. Din această cauză barbituricele sunt folosite rar în practică medicală curentă. Barbituricele sunt considerate substanțe capabile de a determina dependenta – atât fizică dar și psihică. Dacă se administrează peste 1 lună deja apare dependenta iar sistarea tratamentului induce pacienților sindrom de abstinentă (sevraj). Acesta este mai grav la pacienții care sunt sub tratament cronic cu barbiturice cu durată scurtă de acțiune (secobarbital, pentobarbital, hexobarbital).

Simptomele sindromului de întrerupere include: tremor, insomnie, agitație permanentă.

Acestea pot deveni foarte grave dacă nu sunt tratate corespunzător și pot deveni amenințătoare de viață. Simptome foarte grave sunt halucinațiile, hipertermia, convulsiile. Datorită faptului că simptomatologia este atât de variată și elementele specifice intoxicației barbiturice lipsesc, medicul trebuie să facă diagnosticul diferențial cu alte probleme medicale (care pot sau nu să fie de natură toxicologică): encefalita, hipoglicemie, hipotermie, hipotiroidism, comă mixedematoasa, pielonefrita, accident vascular hemoragic, iar dintre intoxicații, în principal cu: abuzul de benzodiazepine, carbamazepina, clonidina, antidepresive triciclice, neuroleptice și alte sedativ- hipnotice.

Investigații paraclinice

Investigarea pacientului intoxicat este foarte complexă și implică realizarea a numeroase analize care să ajute medicul să diagnosticheze cu exactitate substanțele care au fost implicate în supradoză.

În astfel de situații investigațiile uzuale includ:

-Realizarea hemoleucogramei complete, determinarea electroliților, ureei, creatininei și glucozei (sunt utile în special în diferențierea intoxicațiilor medicamentoase de eventuale dezechilibre metabolice care, netratate, pot avea evoluție clinică similară).

-Determinarea echilibrului acido-bazic cu analiza gazelor sangvine (sunt utile în aprecierea funcției respiratorii și pot diagnostica insuficientă ventilatorie, hipoxia sau acidoza metabolică).

-Sumar de urină.

-Determinarea concentrației serice a alcoolului și barbituricelor (în special fenobarbital).

-Determinarea concentrației de barbiturice din plasmă – aceste analize sunt importante în stabilirea metodei principale de tratament și de asemenea pot monitoriza și cuantifica eficienta acesteia. Nu sunt însă foarte exacte în stabilirea severității intoxicației, însă se consideră că au un prognostic nefavorabil supradozele caracterizate prin minim 35 mg/l barbiturice cu acțiune scurtă sau minim 90 mg/l barbiturice cu acțiune lungă.

Alte investigații realizate la camera de gardă includ electrocardiograma.

Aceasta trebuie realizată în special în cazul pacienților hipotermici (când temperatura centrală scade sub 30 de grade apare riscul declanșării fibrilației ventriculare care are risc vital).

În funcție de tabloul clinic și starea de sănătate a pacientului anterior supradozarii, se pot efectua și alte investigații.

Medicii nu pot oferi pacienților indicații terapeutice prin telefon în astfel de situații.

Intoxicația cu barbiturice poate pune viața pacientului în pericol și din acest motiv este considerată a fi o urgență medicală. Pacienții sunt sfătuiți să se prezinte la spital sau să cheme ambulanța imediat ce au realizat că au depășit doza recomandată sau când încep să apară simptomele, indiferent de intensitatea lor inițială.

În cazul în care s-a instalat amețeală, letargia, pacienții sunt sfatuitit să apeleze serviciul de urgență și să explice contextul de apariție a simptomelor.

Când sosește ambulanța pacientul trebuie să aibă pregătit flaconul cu substanța implicată în intoxicație pentru că medicii să poată lua imediat măsurile terapeutice potrivite.

Intoxicația cu barbiturice nu are tratament la domiciliu. Pacientul trebuie să se prezinte cât mai rapid la spital pentru a i se efectua un tratament corect. Dacă prezentarea este temporizata riscul ca simptomele să se agraveze brusc este foarte crescut (în special în cazul copiilor și bătrânilor). Aceste două categorii de vârsta sunt considerate a fi cele mai sensibile și predispuse la intoxicația cu barbiturice chiar și la doze mici.

Tratamentul supradozelor de barbiturice este în general suportiv și complexitatea măsurilor care trebuie luate depinde de simptomatologia fiecărui pacient în parte.

În cazul în care starea de sănătate se degradează rapid și a fost chemată o ambulanță care să transporte pacientul la spital, până ajung la destinație, medicii trebuie să asigure pacienților funcția respiratorie și circulatorie. La nevoie se intubează pacientul (dacă deprimarea respiratorie este importantă și pacientul nu este conștient sau are semne de hipertensiune intracraniană, de insuficientă ventilatorie sau hipoxie). Se pot administra fluide intravenoase și vasotonice dacă pacientul este hipotensiv și în cazul celor cu status mental alterat se administrează naloxona 2 mg intravenos.

În spital tratamentul pacientului intoxicat este suportiv, scopurile principale fiind prevenirea hipoxiei și hipotensiunii. Temperatura pacientului trebuie verificată permanent și se recomandă măsurarea ei intrarectal (valorile sunt mult mai exacte decât cele măsurate axilar). Dacă pacientul este hipotermic se recomandă încălzirea sa imediată deoarece hipotermia poate precipita hipotensiunea. Dacă pacientul este în șoc se recomandă administrarea vasopresoarelor (dopaminei, norepinefrinei).

Decontaminarea gastrointestinală este foarte indicată acestor pacienți deoarece barbituricele sunt adsorbite foarte bine pe suprafața cărbunelui activat.

Doza inițială este de 1g/kg corp și se poate repeta la un interval de 2-4 ore la jumătate din doză administrată inițial. Decontaminarea trebuie efectuată doar după ce căile respiratorii ale pacientului au fost protejate (există riscul aspirației cu apariția consecutivă a pneumoniei) și pacientul este stabil din punct de vedere hemodinamic. Cărbunele poate fi administrat oral sau pe sonda nazo-gastrica. Cărbunele activat seriat pare a fi foarte eficient în eliminarea fenobarbitalului. Doza recomandată pentru adulți este de 15-20 g la fiecare 6 ore. Cărbunele previne absorbția barbituricelor prin absorbita lor în intestin. Administrat în doze multiple acesta poate întrerupe circuitul enterohepatic al toxinelor și favorizează eliminarea prin excreție eneterocapilara. În mod teoretic, dacă lumenul intestinal este irigat permanent cu cărbune activat acesta ajunge să îndeplinească rolul unei membrane de dializă cu absorbția barbituricelor din capilarele vililor mucoasei înapoi în lumenul intestinal. Cărbunele activat nu este eficient dacă pacientul a ingerat și cantități semnificative de etanol, metanol sau saruri de fier. Este contraindicata inducerea emezei cu sirop de ipeca deoarece riscul de aspirație este foarte crescut.

O altă metodă utilă în favorizarea eliminării barbituricelor în special a fenobarbitalului și a altor barbiturice cu durata lungă de acțiune este alcalinizarea urinii.

Această metodă este contraindicata în cazul barbituricelor cu durată scurtă. Riscurile acestei metode includ hipokaliemie, supraîncărcare lichidiană, tetanie și chiar creșterea pH-ului sangvin. Cel mai utilizat agent alcalinizant este bicarbonatul de sodiu: rolul său este de a alcaliniza urina (cu promovarea excreției renale și reducerea timpului de înjumătățire a barbituricelor). De obicei se administrează 1-2 mEq/ kg corp în bolus i.v. Metoda nu este recomandată pacienților cu alcaloza (pH peste 7,5), hipernatremie severă, hipocalcemie, edem pulmonar sever, dureri abdominale de cauză necunoscută.

Bicarbonatul de sodiu trebuie administrat cu precauție în cazul pacienților cu edeme, ciroza, tratament cu corticosteroizi sau insuficiență renală.

Pacienții intoxicați cu barbiturice trebuie supravegheați o perioadă pentru a urmări evoluția simptomelor lor și ar trebui chiar internați într-o secție de terapie intensivă.

Există și alte metode de eliminare a toxicelor însă acestea sunt mult mai agresive: hemodializa și hemoperfuzia. Sunt indicate pacienților cu evoluție severă, cu coma stadiul 4, șoc, hipovolemie severă, insuficiență renală sau edem pulmonar.

Pacienții cu intoxicații barbiturice trebuie monitorizați după rezolvarea episodului acut deoarece există pericolul apariției sindromului de sevraj (întrerupere).

Sevrajul

Acesta este asemănător sindromului de abstinența etanolica și se manifesta prin anxietate, tremor, greață, vărsături, crampe abdominale.

La pacienții care abuzează în mod cronic de barbiturice simptomatologia este mult mai intensă și include convulsii (apar la 2- 5 zile de la ultimă doză) și delirium tremens (apare la 7 zile de la ultimă doză).

Medicația de prima linie în sevrajul barbituric este reprezentată de benzodiazepine, însă în unele cazuri aceasta este ineficientă.

Detoxifierea pacienților poate fi încercată și prin administrarea de barbiturice în doze progresiv scăzute, până când dispare nevoia efectivă de drog.

Prognosticul pacienților depinde de foarte mulți factori, în principal de doză administrată, tipul barbituricelor, latentă de instituire a tratamentului și agresivitatea acestuia, dar și de starea generală de sănătate a pacientului anterior intoxicației.

După aplicarea unui tratament rapid și corect prognosticul pacientului este favorabil. Există însă și cazuri în care supradozele duc la decesul pacienților. Rata mortalității variază între 1-10%.

Morbiditățile asociate intoxicației cu barbiturice sunt însă numeroase și includ pneumonie, sindrom de detresa respiratorie a adultului, insuficiență renală, comă, edem pulmonar.

Barbituricele sunt substanțe care traversează liber placenta și pot avea importante efecte asupra fătului. Expunerea acestuia la barbiturice este asociată cu intelect scăzut, dependența și sindrom de sevraj. Sugestiv pentru sindromul de sevraj la un nou născut din mamă în tratament sau abuz de barbiturice sunt: hiperactivitate, tremor vizibil, hipertonicitate, hiperfagie și instabilitate vasomotorie. Simptomele pot debuta la 4-7 zile de la naștere și pot dura chiar și 4 luni.

2.2 DEPENDENTA DE BENZODIAZEPINE

Tranchilizantele au devenit la noi în țara drogul numărul doi, după alcool, probabil datorită faptului că facilitează depășirea situațiilor neplăcute și a stresului de la locul de muncă sau din mediul familial, ameliorează senzațiile de frică, de neliniște și de frustrare și permit relaxarea fizică și psihică.

Dintre tranchilizante, benzodiazepinele sunt cele mai predispuse la abuz. Consumul cronic de benzodiazepine determina instalarea toleranței și în final a dependenței, atât fizice cât și psihice.

Marea majoritate a benzodiazepinelor au fost sintetizate pentru înaltul lor potențial anxiolitic.

Popularitatea în lumea medicală se datorează capacității de a atenua manifestările date de anxietate, cu minimă interferență cu procesele cognitive. Toate benzodiazepinele au proprietăți sedativ-hipnotice în grade variate. Benzodiazepinele au înlocuit în mare parte barbituricele că agenți sedativ-hipnotici, mai ales datorită capacității lor foarte mici de a produce depresia fatală a SNC.

Datorită efectelor adverse reduse și a relativei siguranțe terapeutice comparativ cu alte clase de medicamente cu acțiune asupra SNC, benzodiazepinele au tendința de a înlocui și alte tranchilizante în tratamentele prescrise.

Benzodiazepinele sunt de multe ori obiectul abuzurilor medicamentoase (tot datorită incidentei scăzute a reacțiilor edverse severe), ceea ce explica numărul foarte mare de intoxicații prin supradozare, accidentale sau voluntare.

În funcție de utilizarea lor în clinica benzodiazepinele pot fi:

– anxiolitice (diazepam, clordiazepoxid, medazepam);

– hipnoinductoare (nitrazepam, flunitrazepam);

– anticonvulsivante (clonazepam, clobazam, diazepam, clorazepat);

– miorelaxante (diazepam);

– inductoare ale anesteziei (midazolam).

Durata de acțiune a benzodiazepinelor poate fi:

– lungă (peste 50 de ore): diazepam, clordiazepoxid, clorazepat;

– intermediară (10-50 de ore): clonazepam, clobazam, flunitrazepam, nitrazepam;

– scurtă – intermediară (- 10 ore): lorazepam, alprazolam;

– scurtă (sub 10 ore): oxazepam, temazepam.

Acțiunea benzodiazepinelor se exercita asupra receptorilor membranari de tip GABAA având drept urmare creșterea frecvenței deschiderii canalelor pentru clor (care reprezintă porțiunea efectoare a receptorilor) și hiperpolarizare. Modificarea conformaționala determinată de acțiunea benzodiazepinelor facilitează deschiderea canalelor pentru clor indusă de GABA.

S-a demonstrat că există și locuri de legare ale benzodiazepinelor în afară SNC, care nu sunt dependente de GABA, fiind numite receptori benzodiazepinici de tip periferic.

Benzodiazepinele sunt rareori cauzatoare de deces. Nu s-a stabilit încă o doză letală pentru benzodiazepine (doze de 2 g duc doar la deprimarea moderată a respirației).

Manifestările clinice sunt de intensitate moderată:

– sedare, somnolența,

– diplopie (Tulburare a vederii care constă în perceperea dublă a imaginii unui obiect)

– dizartrie, (tulburare de limbaj constând din articularea defectuoasă a cuvintelor. )

– ataxie,( Tulburare a coordonării mișcărilor voluntare din cauza lezării unor căi nervoase și centri nervoși.)

– deprimare intelectuală.

Benzodiazepinele cu durată scurtă de acțiune au toxicitate mai crescută. Copii și bătrânii sunt mai susceptibili la acțiunile deprimante ale acestor compuși. Asocierea cu alte deprimante poate agrava aspectul clinic.

Consumul cronic de benzodiazepine crește o dată cu vârsta, fiind frecvent asociat cu cel de alcool și tutun.

Tendința de a lua benzodiazepine într-un cadru neterapeutic pentru căutarea unui efect psihic resimțit ca agreabil este foarte mică (în comparație cu alți agenți psihoactivi) în cazul persoanelor în bună stare de sănătate psihică. Există însă indivizi la care există pericolul unei utilizări neadecvate, cu tendința de a crește doza pentru căutarea unui efect psihic resimțit ca agreabil. Dintre aceștia fac parte alcoolicii și toxicomanii care manifesta tendința de a evada din realitatea vieții. În cazul nevropaților și psihopaților, benzodiazepinele pot crea o veritabilă dependenta, inclusiv psihică la subiecții cu personalitate slabă sau prost structurata.

Efectul plăcut direct sau indirect (consecutiv calmarii unor simptome neplăcute, ca de exemplu anxietatea) îndeamnă la repetarea administrării, ducând în cele din urmă, prin întărirea repetată a condiționării, la învățarea comportamentului ce caracterizează dependentă.

La aceasta poate contribui și o reactivitate individuală particulară, care determină un răspuns mai intens la efectul favorabil (sau aparent favorabil) al medicamentului și creează o impresie pregnanță de satisfacție, crescând astfel efectul de reîntărire.

Abuzul de benzodiazepine are de obicei origine extramedicala (relativ puțini pacienți în tratament cu benzodiazepine folosesc abuziv medicamentul). Conform definiției date de Landry și colaboratorii, abuzul de benzodiazepine este acea utilizarea de benzodiazepine care cauzează tulburări și disfuncții la pacienți în bună stare fizică, psihologică, emoțională sau socială. Tulburările și disfuncțiile merg de la medii până la grave și sunt adesea autolimitante.

O mențiune specială trebuie făcută pentru flunitrazepam (Rohypnol), benzodiazepină cu acțiune hipnotică. Cunoscut sub denumirea de "valium mexican" (sau "R-2") flunitrazepamul determina o simptomatologie de circa 10 ore, caracterizată prin sedare ușoară, amețeli, confuzie, tulburări vizuale, și un grad de amnezie, ceea ce face că acest medicament să fie frecvent utilizat în scopul violului. Din acest motiv Rohypnolul, aprobat la începutul anilor '90 în SUA, a fost interzis în 1996 în urma semnalării unui număr important de cazuri de viol în care acesta fost utilizat pentru a anihila rezistenta victimelor.

Consumul repetat de benzodiazepine produce toleranta, dependenta psihică moderată, iar la doze mari se poate instala dependenta fizică. Mai caracteristice sunt tulburările de coordonare motorie (traduse și prin mers ebrios) datorate acțiunii miorelaxante.

Conform DSM IV dependenta de benzodiazepine este "un cluster de simptome cognitive, comportamentale și fiziologice indicând că individul continuă să folosească substanța în ciuda problemelor pe care le dezvolta aceasta".

Cumularea conduce la fenomenele toxice ale supradozarii, din cauza depășirii capacității de biotransformare și a eliminării lente.Toleranța și dependenta sunt încrucișate pentru toți compușii aparținând acestei grupe chimice. Dependența de benzodiazepine este actualmente considerată un dezavantaj important al tratamentului îndelungat. Ea apare după câteva săptămâni de tratament și în general este benigna, dar poate îmbrăca aspecte severe în condițiile tratamentului de lungă durată. Separarea dependenței psihice de cea fizică este uneori greu de făcut. În cazul benzodiazepinelor, ambele tipuri de dependența coexista.

Dependența psihică este definită ca o stare psihologică alterată care conduce la administrarea continuă a benzodiazepinelor pentru a preveni apariția sindromului de abstinentă.

Există două tipuri de dependența psihică:

– dependența dozei crescute (tipul dependenței barbiturice);

– dependența dozei scăzute (apare în cazul dozelor terapeutice).

Sindromul de abstinența poate determina adesea folosirea cronică. O discontinuitate în administrarea benzodiazepinelor permite antagoniștilor endogeni să interacționeze cu receptorii hipersenzitivi. Interacțiunea acestora cu receptorii benzodiazepinelor produce anxietate.

În general, numărul cazurilor de dependența este mic în comparație cu numărul mare de pacienți care folosesc aceste medicamente. Doar o mică parte din pacienții tratați cu benzodiazepine și care au indicații medicale justificate dezvolta comportament compulsiv de consum (deși se poate dezvolta toleranță și dependenta fizică la administrarea regulată pe perioade lungi).

Toleranța la benzodiazepine este parțială:

– se instalează destul de rapid pentru efectele sedative (somnolența, diminuarea atenției) și ataxice;

– mai lent și mai neregulat pentru efectul antiepileptic;

– toleranța pentru efectul anxiolitic și hipnotic nu a fost dovedită.

În consecință, în terapeutica dozele sunt rareori crescute.Toleranța are mecanism farmacodinamic implicând desensibilizarea receptorilor pentru GABA, spre deosebire de barbiturice la care toleranta are un mecanism farmacocinetic (autoinducție enzimatică).

Simptomele sindromului de abstinența sunt de obicei minore, comparativ cu cele produse în cazul alcoolului și barbituricelor. Ele sunt în general opusul efectelor primare ale substanțelor:

– tulburări de somn,

– anxietate,

– tensiune musculară,

– disfuncții neurovegetative,

– în cazurile grave pot să apară episoade epileptice (acestea pot interveni la oprirea bruscă a unui tratament prelungit și regulat cu benzodiazepine).

În funcție de tipul de benzodiazepină simptomele apar după una până la mai multe zile de la oprirea administrării și pot persista timp de câteva zile sau săptămâni.

La întreruperea bruscă a medicației, sindromul de abstinența începe după 2-3 zile, în cazul compușilor cu timp de înjumătățire scurt (oxazepam, lorazepam, triazolam, etc.) și după 1 – 3 săptămâni, pentru cei cu timp de înjumătățire lung (diazepam, nitrazepam, etc).

Simptomele constau în:

– anxietate, agitație,

– tulburări de somn,

– iritabilitate,

– cefalee,

– tremor, tresăriri musculare, mialgii,

– sudorație, diaree.

În cazul tratamentului prelungit cu doze mari pot apărea (la întrerupere):

– stări confuzionale,

– delir și alte manifestări psihotice,

– convulsii.

Întreruperea bruscă a administrării benzodiazepinelor după tratament prelungit cu doze medii determina un sindrom de abstinența de mică intensitate, uneori greu de distins de anxietatea care a impus tratamentul cu astfel de medicamente. Unii bolnavi manifesta:

– cefalee,

– scădere ponderală,

– inapetenta,

– grețuri, voma,

-tremuraturi,

– insomnie, anxietate.

Mijloacele vizând împiedicarea sau diminuarea apariției acestor simptome constau în scăderea gradată a dozei și creșterea intervalului de timp între prize.

Prescrierea benzodiazepinelor la subiecți comportând un risc ridicat de dependența psihică și fizică (alcoolici, toxicomani), trebuie făcută cu o mare rezervă.

2.3 DEPENDENTA DE OPIACEE

Sucul macului ,Papaver somniferum L , era cunoscut în Asia Mică ,Egipt ,din timpurile cele mai vechi și întrebuințat pentru calmarea durerilor și pentru efectele sale euforizante.

Scribonius Largus cu 40 de ani î.e.n. preparase extractul de opiu pe care îl administra în colici și în dizenterie .

Galnus în secolul II al erei noastre semnalează primul caz de toxicomanie la pacientul său Marc Aurelius , care lua în fiecare zi teriaca , medicament cu numeroase ingrediente printer care și opiul . Acesta s-a obișnuit atât de mult cu acest drog , încât a devenit dependent trebuind să –l ia în permanență pentru a putea dormi. În secolul XVII se cultivă macul în India și China. Mizeria , foamea , oboseala , împing mase mari de oameni să treacă la utilizarea opiului , mai ales în extremul orient , unde a fost chiar un război al cărui pretext a fost opiul.

Morfină , izolată în 1803 de Serturner , începe să fie întrebuințată pentru efectele sale euforizante în a doua jumătate a secolului XIX , cu maximum de intensitate în perioada 1875-1914.

Opiul are astăzi prea puține întrebuințări ca medicament și servește mai mult pentru extracția unor derivați cu acțiune analgezică puternică.

Acțiunea analgezică a opiului este datorită conținutului în morfină în primul rând , apoi altor alcaloizi ca narcotina și narceina , cu rol în potențarea acțiunii morfinei. Principala acțiune a opiului este cea analgezică , sedativă , calmantă .

Principalele componente ale opiului sunt codeina și morfina – două substanțe folosite și în practica medicală, având un efect foarte puternic de calmare a durerilor. Abuzul de codeină și morfină duce la dependență, de aceea ambele produse sunt trecute pe lista substanțelor interzise. .
Heroina este un derivat al opiului, obținut la sfârșitul secolului 19 prin sintetizarea morfinei. Produsă de compania Bayer Pharmaceuticals, heroină a fost exportată în 1898 în 23 de țări din lume și folosită în tratamentul afecțiunilor respiratorii. La scurt timp, compania a încetat producerea ei întrucât medicii și farmaciștii au observat că mulți dintre pacienții lor consumau cantități mari de medicamente pentru tuse care conțineau heroină. 

 Opiumul în general se fumează, morfina se poate injecta, iar codeina se ingerează (cel mai adesea este conținută în alte produse farmaceutice). În Europa de Vest și în Statele Unite ale Americii, priză (tras pe nas) a devenit cea mai frecventă metodă de consum a heroinei. Priza este preferată injectării, datorită riscurilor de sănătate asociate folosirii de ace și seringi. În România, injectarea este în continuare cea mai frecventă cale de administrare a heroinei, punându-i pe consumatori (mai ales pe cei care folosesc seringi și ace în comun cu alți consumatori) în pericolul de a contracta diverse boli și mai ales infecție cu HIV, hepatita B și C. Heroina mai poate fi și fumată sau ingerată.

. Consumatorii de heroină pot trăi următoarele efecte:

Modificări ale ritmului și volumului de respirație

Încetinirea capacităților de mișcare și de coordonare a activității mușchilor

Relaxarea stomacului și a mușchilor intestinali

Reducerea secrețiilor (salivă, suc gastric etc.) și a proceselor de digestie

Reducerea ovulației și absența menstruației.

. Opiaceele au o structură similară cu cea a endorfinelor naturale – substanțe produse de către creier, care au un efect de diminuare și inhibare a senzațiilor de durere. Consumul de opiacee duce la alterarea producției de endorfine de către creier, reduce percepția durerii, reduce anxietatea, inhibă activitatea sistemului respirator și reduce activitatea zonelor creierului responsabile cu emoțiile. Acest tip de inhibare a comportamentelor emoționale și motivaționale ale creierului explică următoarele situații trăite de către consumatorii de heroină:

"Anestezia emoțională" – apare la persoanele dependente de heroină.

Indiferența față de lumea înconjurătoare, detașare perceptivă și indiferență afectivă.

Primul moment de plăcere, numit și flash ("străfulgerare" engl.) este urmat de o stare de satisfacție, de încetinire a gândurilor, a gesturilor și a acțiunilor, care sfârșește într-o stare de somnolență.

Abuzul de opiacee: toleranță și dependență. Cele mai importante probleme asociate consumului sau abuzului de opiacee sunt reprezentate de toleranța și dependența provocate de aceste substanțe. Toleranța este fenomenul biologic de adaptare a corpului la prezența substanțelor toxice. Din cauza acestui fenomen, aceeași doză (aceeași cantitate) produce efecte din ce mai slabe la un consumator de la o administrare la alta a drogului. Cu timpul, creșterea toleranței îi forțează pe consumatori să crească doza pentru a obține aceleași efecte. Această situație duce în final la dependență.

Sevrajul reprezintă o condiție patologică direct legată de dependența de opiacee, care apare atunci când consumatorul dependent renunță la dozele lui obișnuite. Dacă dependența este puternică, sevrajul se poate manifesta în forme foarte violente. Senzațiile pe care consumatorii le experimentează atunci când sunt în sevraj, sunt exact opusul acelora pe care le simt când sunt sub efectul opiaceelor. În timpul sevrajului, la consumatorul de opiacee pot apărea:

anxietate

iritabilitate

lăcrimare abundentă

secreții nazale abundente

tremur muscular

senzația de "piele de găină".

 Cea mai gravă afecțiune cauzată de supradoza cu opiacee este insuficiența respiratorie, care poate să ducă imediat la moarte prin sufocare. Insuficiența cardiacă severă – cauzată tot de supradoză – poate duce la alterări semnificative ale proceselor de schimb de lichide între sistemul circulator și țesuturi. În acest caz, se poate instala edemul (adică acumularea în exces a lichidului în golurile dintre celule) mai ales în zona plămânilor și a creierului. Moartea în urma supradozei este de cele mai multe ori cauzată de edemul cerebral acut. Multe decese în rândul consumatorilor sunt provocate de intoxicații cauzate de impuritățile (alte substanțe) conținute în heroina vândută pe stradă. 

În afară de HIV/SIDA, consumul și dependența de droguri și în particular consumul de heroină injectabilă (prin utilizarea în comun cu alte persoane a acelor și seringilor) poate să determine apariția unor probleme grave ale funcțiilor sistemului imunitar. Acesta este unul dintre motivele pentru care persoanele dependente contractează des diverse infecții care sunt responsabile de multe boli tipice consumatorilor de heroină, cum ar fi:

Septicemie (infecție generalizată la nivelul întregului organism)

Pneumonie

Infecții osoase și la nivelul articulațiilor

Inflamații ale vaselor de sânge

Infecții la nivelul rinichilor

Hepatită virală, toxoplasmoză, citomegalovirus

Abcese, leziuni ale pielii și dureri musculare.

2.4 DEPENDENTA DE LSD

Drogurile halucinogene: sunt un grup de substanțe care produc modificări importante și tranzitorii în procesul gândirii, cu efecte psihologice ce țin de alterarea percepțiilor și modificarea stării de conștientă.

Halucinogenele produc halucinații prin distorsionarea realității celor care o consumă, simțurile devin confuze iar senzațiile sunt amplificate și amestecate. Se produce un fenomen de sinestezie, de amestecare a senzațiilor și se inversează modul de percepție a spațiului și timpului, se “văd” sunete și se “aud” culori, apar distorsiuni ale mărimilor obiectelor, subestimări sau supraestimări ale distanțelor .

Cel mai cunoscut drog halucinogen este LSD (acid dietil-amina lisergic).
Substanța activa se dizolvă în lichide, într-o anumită concentrație, și se aplică apoi pe o suprafață (zahăr cubic, hârtie sugativă, bucăți de pâsla, bucatele de hârtie, tablete sau capsule) în vederea consumului.

Administrat oral, efectul LSD începe să se instaleze după circa 45 de minute.
Injectat intravenos, efectul apare la doar câteva minute. Efectele evidente ale LSD sunt mai ales asupra trunchiului cerebral și diencefalului, în primul rând asupra sistemului limbic și sistemului reticular (activator ascendent – n. tr.). Acești centri cerebrali coordonează reacțiile emoționale la stimuli externi și influențează selectarea informațiilor provenite din mediul nostru înconjurător, ce sunt transmise către creier prin organele senzitive.

Dacă e să privim efectul farmacologic al LSD la om, ne impresionează doza minimă suficientă pentru a modifica profund trăirile timp de 8 – 12 ore. În medie, sunt necesare numai 100 micrograme. Un gram de LSD ar fi de ajuns pentru a oferi senzații tari cu LSD tuturor locuitorilor unui oraș cu 10.000 de locuitori. Marja de siguranță a LSD este foarte mare; cantități de până la 3000 de micrograme pot fi suportate de organism, în majoritatea cazurilor, fără consecințe negative. Pe de altă parte, cantitățile de LSD produse azi în laboratoare improvizate în bucătării nu sunt întotdeauna pure.

Efectul LSD asupra centrilor vegetativi nu este puternic, dar sesizabil. Pupilele se dilată (ceea ce poate duce la fotofobie în cazul luminii puternice), iar ocazional se constată grețuri și vărsături, ceea ce indică faptul că LSD irita centrul vomei din trunchiul cerebral. Interesantă, din punct de vedere farmacologic, este toleranta ce se instalează destul de rapid. Persoana care ia LSD în doze constante, timp de mai multe zile, nu mai simte efectul din a treia zi. Fie că se crește doza, fie se face o pauză de câteva zile, până la refacerea sensibilității fata de substanță. Aproape toți oamenii care au încercat măcar odată substanțe halucinogene, descriu, ca prima modificare psihică, strălucirea crescută a culorilor.

Halucinațiile declanșate de LSD nu sunt, defapt, decât pseudohalucinații, consumatorii fiind aproape întotdeauna conștienți de faptul că impresiile trăite nu sunt reale. Numitorul comun al efectului psihogen al tuturor halucinogenelor cunoscute până acum poate fi considerat abolirea stabilității lumii noastre interioare, tulburând percepțiile noastre, strict constante în mod normal. Într-un fel, LSD permite revenirea la o stare infantilă a organizării percepțiilor ce definesc starea de conștientă.

La fel ca și pentru copil, consumatorului aflat sub influența LSD toate lucrurile îi sunt noi și unice – va constata, poate, ca ciocolata îi place acum mai mult ca niciodată. Asemenea copilului însa, consumatorul va fi puternic dependent de mediul său. Un mediu social prietenos și suportiv este, de aceea, cel mai bun mijloc împotriva unui bad trip (engl. călătorie nereușită – experiența negativă). Trăirile din timpul expunerii la LSD depind foarte mult de așteptările individuale ale consumatorului fata de consum, cât și de sugestiile pe care le primește din mediul său social.

 Utilizarea frecventă de LSD poate duce la apariția spasmului laringelui, a crizelor de hipertensiune arterială, a convulsiilor, dar și a riscului de sinucidere. În cazul supradozei de LSD și de alte halucinogene, utilizatorul suferă puternice alterări ale percepției asupra mediului înconjurător.

Aceste alterări pot împinge consumatorul la acțiuni necontrolate care duc de multe ori la accidente în urma cărora survine moartea.

2.5 DEPENDENTA DE ECTASY

Ecstasy (MDMA) face parte din categoria amfetaminelor – adică a substanțelor care măresc viteza de reacție a corpului. La începutul secolului 20, MDMA a fost sintetizat de către cercetătorii de la compania de farmaceutice Merk. Prin anii '70, MDMA a devenit o substanță foarte utilizată în activitatea psihiatrică și psihoterapeutică. Acum aproape 20 de ani Ecstasy a fost inclus în categoria substanțelor stupefiante ilegale, dar în același timp a început să devină un drog foarte popular, legat de lumea cluburilor underground de rave.

Ecstasy se găsește sub formă de pastile, de forme și culori diferite și se ingerează (se înghite). Este important ca utilizatorul de Ecstasy să fie sigur că ceea ce înghite este Ecstasy și nu o altă substanță cu efect stupefiant.

Efecte psihologice și fiziologice. O doză de 80-150 mg de Ecstasy are un efect de 4-6 ore. Efectele Ecstasy depind foarte mult de starea inițială a utilizatorului și de locul (ambientul) în care substanța este ingerată. Cei mai mulți utilizatori declară că XTC le provoacă un sentiment de bine general, de încredere în sine și în ceilalți. Lumea devine mai bună, viața mai frumoasă, cei care sunt timizi devin mai comunicativi și percepțiile senzoriale se intensifică (simț tactil, percepție auditivă, percepție vizuală etc.). Ecstasy mai poate provoca și alterarea percepției timpului, reducerea sentimentului de frică, reducerea obsesiilor, conștientizarea și aducerea la lumină a unor amintiri foarte vechi și creșterea apetitului sexual.

Pe termen scurt, XTC poate provoca și efecte fiziologice neprevăzute:

Creșterea presiunii arteriale care poate duce la deficiențe ale inimii, rinichilor, boli de ficat sau tensiune arterială ridicată

Utilizarea de Ecstasy în combinație cu produse medicamentoase cu funcție antidepresivă poate duce la deces

Astmaticii, diabeticii, epilepticii și persoanele care suferă de psihoze își pot înrăutăți starea ca urmare a utilizării de Ecstasy

Pierderea poftei de mâncare, insomnie

Gura uscată, încleștarea involuntară a dinților

Senzații bruște de căldură sau frig

Transpirație (mai ales a mâinilor)

Putere redusă de concentrare

Nevoia de a urină

Alterarea mișcărilor, nevoie continuă de mișcare

 Abuzul îndelungat de Ecstasy poate provocă: anxietate, panică, iritabilitate, psihoze cronice și paranoice, depresii severe, slăbirea capacităților de memorie. După ce prima doză își face efectul, unii utilizatori iau încă o jumătate de pastilă pentru a prelungi starea de plăcere. În acest moment, există riscul să apară următoarele efecte: tahicardie, transpirație excesivă, senzație de leșin, crampe sau atacuri de panică.

Atunci când apar aceste efecte este important ca persoană să se așeze, să se liniștească, să bea niște apă sau suc de fructe; dacă simptomele persistă sau se agravează, atunci trebuie solicitat primul ajutor (pe cât posibil din partea unui cadru medical).

2.6 DEPENDENTA DE AMFETAMINE

Clasa amfetaminei și a substanțelor similare amfetaminei include toate substanțele de tip amfetamina, dextroarnfetamina și metamfetamina („speed”) (viteză). De asemenea, mai sunt incluse acele substanțe care sunt diferite structural, dar care au o acțiune similară amfetaminei, cum ar fi metilfenidatul și alți agenți utilizați ca suprimanți ai apetitului („pilule de dietă”). Aceste substanțe sunt luate de regulă oral sau administrate intravenos, deși metamfetamina este luată, de asemenea, și pe cale nazală („prizat”).

O formă foarte pură de metamfetamina este denumită „ice” (gheață) din cauza aspectului cristalelor sale când sunt văzute mărite sub lupă. Datorită marii sale purități și punctului de vaporizare relativ scăzut, „ice” poate fi fumată pentru a produce un efect stimulant puternic și imediat (așa cum se face cu cocaina „crack” (trăsnet)).

Pe lângă compușii sintetici similari amfetaminei, există stimulante naturale derivate din plante, cum ar fi khatul (frunzele plantei), care poate produce abuz sau dependență.

Efectele amfetaminelor

Cele mai multe efecte ale amfetamineior și drogurilor similare amfetaminei sunt asemănătoare cu cele ale cocainei. Insă, contrar cocainei, aceste substanțe nu au activitate anestezică locală și de aceea riscul lor de a induce anumite afecțiuni medicale generale (de ex., aritmii cardiace și crize epileptice) poate fi mai redus. Efectele psihoactive ale celor mai multe substanțe similare amfetaminei durează mai mult decât cele ale cocainei, iar efectele simpatomimetice periferice pot fi mai puternice.

Tulburările induse de amfetamine sunt clasificate în DSM-IV astfel:

1. Tulburările uzului de amfetamina

2. Dependența de amfetamina

3. Abuzul de amfetamina

4. Tulburările induse de amfetamina

5. Intoxicația cu amfetamina

6. Abstinența de amfetamina

7. Deliriumul prin intoxicație cu amfetamina

8. Tulburarea psihotică indusă de amfetamina, cu idei delirante

9. Tulburarea psihotică indusă de amfetamina, cu halucinații

10. Tulburarea afectivă indusă de amfetamina

11. Tulburarea anxioasă indusă de amfetamina

12. Disfuncția sexuală indusă de amfetamina

13. Tulburarea de somn indusă de amfetamina

14. Dependența de amfetamina

Simptome în consumul de amfetamine

Comportamentul agresiv sau violent este asociat cu dependența de amfetamina, în special când sunt fumate doze mari (de ex., „ice”) sau când amfetaminele sunt administrate intravenos. Ca și în cazul cocainei, adesea este observată o anxietate intensă, semănând cu panica sau cu anxietatea generalizată, precum și o ideație paranoidă și episoade psihotice care seamănă cu schizofrenia, tipul paranoid. Stările de abstinență sunt asociate adesea cu simptome depresive temporare care pot semăna cu un episod depresiv major.

Toleranța la amfetamine se dezvoltă adesea, ducând la escaladarea substanțială a dozei. Invers, unele persoane cu dependență de amfetamina dezvoltă sensibilizare, care este caracterizată prin creșterea considerabilă a efectelor urmând administrărilor repetate. În aceste cazuri, doze mici pot produce efecte stimulante marcate, precum și alte efecte mentale și neurologice adverse.

Abuzul de amfetamina

Ocazional, persoanele cu abuz de amfetamina se angajează în acte ilegale (de ex., producerea de amfetamina, furt) pentru a obține drogul; acest comportament este mai frecvent însă la cei cu dependență. Persoana care abuzează de amfetamina poat econtinua să facă uz de substanță în ciuda faptului că știe că acesta duce la certuri cu membrii familiei.

Intoxicația cu amfetamina

Elementul esențial al intoxicației cu amfetamina îl constituie prezența de modificări dezadaptative comportamentale și psihologice semnificative clinic, care apar în cursul său la scurt timp după uzul de amfetamina sau de o substanță similară. Intoxicația cu amfetamina începe de regulă cu senzația de „exaltare” urmată de apariția de simptome, precum euforia cu vigoare crescută, hiperactivitatea, neliniștea, hipervigilitatea, susceptibilitatea interpersonală, vorbitul excesiv, anxietatea, tensiunea, alertă, grandoarea, comportamentul stereotip și repetitiv, stare agresivă, încăierări și deteriorarea judecății. În cazul intoxicației cronice poate exista aplatizare afectivă, cu oboseala marcată sau tristețe și retragere socială. Aceste modificări cornpotamentale și psihologice sunt acompaniate diverse semne și simptome, cum sunt: tahicardie sau bradicardie, dilatație pupilară, creșterea sau scăderea presiunii sanguine, transpirație sau senzație de frig, greață sau vomă, pierdere evidentă în greutate, agitație sau lentoare psihomotorie, scăderea forței musculare, deprimare respiratorie, dureri toracice sau aritmii cardiace, confuzie, crize epileptice sau comă.

Intoxicația cu amfetamina, fie acută sau cronică, se asociază adesea cu deteriorarea funcționării sociale sau profesionale. Magnitudinea și manifestările modificărilor comportamentale și fiziologice depind de doză utilizată și de caracteristicile individuale ale persoanei care uzează de substanță (de ex., toleranța, ritmul de absorbție, cronicitatea uzului).

Modificările asociate cu intoxicația încep de regulă în decurs de câteva minute (uneori chiar în decurs de câteva secunde), dar pot surveni și în decurs de până la o oră, în funcție de drogul specific și de metoda de administrare.

Abstinenta după consum de amfetamina

Elementul esențial al abstinenței de amfetamina îl constituie prezența unui sindrom de abstinență caracteristic care apare în decurs de câteva ore până Ia câteva zile după încetarea (sau reducerea) uzului excesiv și prelungit de amfetamina.

Simptomele de abstinență sunt în general opusul celor văzute în cursul intoxicației. Sindromul de abstinență este caracterizat prin apariția unei dispoziții disforice și a unor modificări de tipul: oboseala marcată, vise vii și neplăcute, insomnie sau hipersomnie, creșterea apetitului și agitație sau Ientoare psihomotorie.

Simptomele de abstinență marcată („crashing”) urmează adesea după un episod de uz intens de doze mari (o „speed run”). Aceste perioade sunt caracterizate prin sentimente intense și neplăcute de depresie, care cer în general mai multe zile de repaus și recuperare. Pierderea în greutate survine frecvent în cursul uzului excesiv de stimulante, pe când o creștere marcată a apetitului cu plus ponderal rapid este observată adesea în cursul abstinenței. Simptomele depresive pot dura mai multe zile și pot fi acompaniate de ideație suicidiară.

Dependența și abuzul de amfetamina sunt întâlnite la toate nivelele societății și sunt mai frecvente printre persoanele în etate de 18-30 ani. Administrarea intravenoasă este mai frecventă printre persoanele din grupele socio-economice inferioare și are un raport bărbați/femei de 3 sau 4:1.

O anchetă din SUA din 1997 printre elevii din clasele superioare de liceu a raportat că 16% dintre au făcut cândva uz de droguri similare amfetaminei.

Unele persoane care prezintă abuz sau dependență de amfetamine sau de substanțe similare amfetaminei, încep să facă uz de aceste substanțe în tentativa de a-și controla greutatea. Alții fac cunoștință cu aceste substanțe prin piața ilegală.

Dependența poate surveni rapid când substanța este administrată intravenos sau fumată. Administrarea orală duce de regulă la o progresiune mai lentă de la uz la dependență.

Uzul cronic zilnic poate implica doze mari sau mici, și poate avea loc tot timpul zilei sau poate fi redus la doar câteva ore. În uzul cronic zilnic, în general, nu există fluctuații mari de doză, zile în șir, dar uneori există o creștere a dozei cu timpul. Uzul cronic de doze mari devine adesea neplăcut din cauza sensibilității și apariției disforiei și a altor efecte negative ale drogului.

Puținele date pe termen lung disponibile indică faptul că la persoanele care au devenit dependente de amfetamine există tendința de a reduce sau de a stopa uzul după 8-10 ani. Aceasta pare a rezulta din apariția efectelor adverse mentale și somatice care survin în asociație cu dependența de lungă durată.

Amfetaminele sunt frecvent implicate în așa-numita politoxicomanie, consumul concomitent al mai multor droguri. Amfetaminele sunt utilizate de exemplu de alcoolici, dar și de dependenții de opiacee care vor să se euforizeze dimineața (în mod evident, pot suprima fenomenele de abstinență, fiind chiar mai eficiente, în această privință, decât cocaina).

Combinația de amfetamine și alcool poate provoca în multe situații un comportament agresiv nefondat.

Consumul cronic de amfetamine este caracterizat de:

1. Dependența psihică – de fapt singura caracteristică, atât necesară cât și suficientă pentru a defini dependența de drog. Dependența fizică și toleranța pot fi prezente, dar niciuna nu este nici necesară, nici suficientă, prin ea însăși pentru a defini dependența de drog. Dependența psihică reprezintă necesitatea de ordin psihologic de-a lua drogul, denumită în terminologia actuală “craving” (dorința intensă de a retrăi efectele substanței psihoactive), și reprezintă cauza recăderilor după perioade lungi de abstinență.

2. Toleranța – caracterizată prin necesitatea de doze semnificativ crescute pentru a obține starea de intoxicație sau efectul dorit sau prin efect diminuat substanțial la continuarea folosirii aceleiași cantități.

În cazul unui consum regulat de amfetamină sau metamfetamină, toleranța se dezvoltă rapid, ajungându-se la administrarea zilnică a unor doze masive (de exemplu, în cazul metamfetaminei, se ajunge la administrarea zilnică a unor doze de câteva sute de ori mai mari decât doza terapeutică zilnică și de cel puțin 3 ori mai mari decât cele auto administrate de un dependent de amfetamina, ce folosește doze mari i.v.).

3. Dependenta fizică – implica dezvoltarea toleranței și a simptomelor de retragere (abstinența) la încetarea folosirii drogului, ca o consecință a adaptării organismului la prezență continuă a unui drog. În cadrul sindromului de dependența, dependenta fizică reprezintă factorul de condiționare secundară, legat de teama de privare de drog și de încercarea permanentă de a evita senzațiile neplăcute cauzate de absența drogului.

Dependența fizică se dezvolta ca rezultat al unei adaptări a organismului în ceea ce privește răspunsul la administrarea repetată a unei substanțe (drog), aceasta afectând echilibrul a diverse sisteme;ca rezultat, aceste sisteme suferă adaptări pentru a ajunge la un nouechilibru, pe fondul intervenției repetate a substanței respective.

În acord cu aceste mecanisme, dependenta fizică este definită ca o stare de adaptare a organismului în care efectele primare ale unei substanțe (drog) și recontroalele generate de organism se echilibrează deasemenea maniera încât nu funcționează normal decât în condițiile prizelor regulate de substanță (drog). La oprirea brutală a administrării, recontroalele nu mai sunt compensate de efectele substanței, conducând la o tulburare funcțională, adesea cu manifestări clinice zgmomotoase, care pot îmbrăca aspecte periculoase, cu risc vital – sindromul de retragere.

4. Sindrom de abstinența – este caracterizat prin simptomele (încadrare și grad de severitatevariabile) care apar la încetarea sau reducerea dozei unui drog, inspecial narcotic, la care individul este adictiv și care a fost consumată în mod repetat, obișnuit, pe o perioadă prelungită și/sau indoze mari. Exista tendința ca în prezent să se înlocuiască termenul de “sindrom de abstinentă” cu “sindrom de retragere”. Sindromul de retragere, expresie a dependenței fizice, este unul din indicatorii sindromului de dependență.

Toleranța la amfetamine

Amfetaminele sunt substanțe tipice dadatoare de dependența fizică și psihică, în sensul că doza poate fi crescută rapid și foarte mult – până la cantități care, pentru persoane neobișnuite, sunt letale (200-300 mg). Toleranța farmacologică este mare, dar nu este egală în toate cazurile. Dependentul trebuie să-și crească din ce în ce mai mult doza, pentru a atinge starea de euforie dorită, în același timp însă doarme din ce în ce mai prost.

Dependenții de amfetamina dorm doar câteva ore pe noapte, timp de luni de zile. Dependentul de amfetamine ajunge la clinica de psihiatrie adesea într-o stare ce se deosebește foarte puțin de psihoza acută. El se simte amenințat și urmărit de orice persoană necunoscută, are halucinații auditive și este complet derutat.

În cazurile mai puțin grave, dispoziția persoanei este constant negativă și tensionată. Euforia inițială dispare aproape total; chiar și dozele crescute asigura doar o dispoziție lamentabilă. Dimineață este cea mai neplăcută. Toate mișcările par a necesita un efort uriaș – o reacție a organismului la efectul constant de stimulare a stupefiantului.

2.7 DEPENDENTA DE CANABIS

Principala substanță chimică psihoactiva (cu efecte asupra creierului) din canabis se numește delta-9 tetrahydro-canabinol (THC). Această substanță este cea care induce senzația de ''high''. Produsele pe bază de canabis au diverse concentrații de THC. Conținutul de THC din canabisul ilegal a crescut în mod îngrijorător în ultimii 50 de ani.

Canabisul este folosit în principal sub 3 forme: marijuana, hașiș și ulei de hașiș. Marijuana este produsul rezultat din uscarea florilor și a frunzelor plantei de canabis. Este produsul cel mai puțin puternic și de obicei se fumează. Hașișul este obținut din rășină. Este uscat, presat și fumat, consumat ca atare sau adăugat în mâncare.

Uleiul de hașiș, cel mai puternic dintre produsele pe bază de canabis, apare sub forma unui ulei dens obținut din hașiș. Canabisul se fumează în general, dar poate fi și ingerat sau adăugat în prăjituri (''hash cookies'').

Canabisul este cunoscut sub numele de: marijuana, iarba, pot, dope, Mary Jane, hooch, weed, hash, brew, cones, smoke, mull, buddha, ganja, hydro, yarndi, heads, shit și green. Țigările care conțin canabis sunt numite jointuri sau “reefers”.

Efecte

La fumarea canabisului, substanța THC este absorbită cu repeziciune din plămâni în sânge, iar apoi transmisă către creier și celelalte organe ale corpului. Când canabisul este consumat ca ingredient în alimente sau în băutură, substanța este absorbită mai încet.

În cazul consumului de canabis în scopuri recreaționale, pot apărea următoarele efecte:

Schimbarea percepției: efecte halucinogene, consumatorii văd realitatea distorsionat

Schimbarea stării de spirit: unele persoane resimt o senzație de euforie, alții de relaxare, cunoscută sub denumirea de ''high''.

Palpitații

Alterarea capacității de memorare

Afectarea memoriei pe termen scurt

Dificultăți de concentrare

Respirație accelerată

Volubilitate

Stare de somnolență

Lipsa de inhibiții

Calmarea stărilor de rău

Apetit crescut

Lipsa coordonării

Anxietate, paranoia

Senzație de uscăciune a ochilor, gurii, gâtului

Apetit crescut, pofta de dulciuri

Deficiențe de atenție

Semne ale abuzului de canabis

Crize de râs în fazele de început ale consumului abuziv

Somnolența

Lipsa de concentrare și de coordonare

Tendința de a uita foarte repede

Ochi roșii

Percepția distorsionată a timpului

Posesia unui ''kit'', care conține foițe de hârtie, pipe, “bonguri”

Paranoia, comportament nerealist

Conform studiilor, canabisul afectează negativ capacitatea de învățare și memoria, iar daunele persistă mult timp după ce efectele drogului dispar. La adolescenții care consumă canabis, acestea pot persista câțiva ani, iar consecințele asupra creierului aflat în dezvoltare sunt și mai grave.

Potrivit unor studii recente, consumul de canabis favorizează instalarea bolilor respiratorii apărute ca urmare a fumatului, cum ar fi cancerul pulmonar. De asemenea, consumul este asociat cu scăderea libido-ului și a fertilității și cu o formă agresivă de cancer testicular la consumatorii tineri.

Dozele ridicate de canabis pot cauza stări de panică sau psihoză. Unele persoane au reacții psihotice violente (gânduri și senzații distorsionate, paranoia) sau suferă de atacuri de panică atunci când sunt sub influența drogului.

Cei care încep să consume canabis înainte de 16 ani sunt predispuși la schizofrenie. Folosirea canabisului de către cei care suferă de schizofrenie duce la înrăutățirea simptomelor psihotice.

Unele studii și rapoarte arată că utilizarea canabisului poate avea următoarele efecte:

Pierderi mari de memorie

Depresie

Slăbirea sistemului imunitar

Stări de vomă puternice

Paranoia

Simptome de sevraj

Persoanele dependente de canabis, care încearcă să întrerupă consumul, manifestă simptome de iritabilitate, agresivitate, insomnie, transpirație pe timp de noapte, lipsa poftei de mâncare, scădere/ creștere în greutate, tulburări de digestie, crampe, stări de rău după mese, agitație, anxietate, depresie, pofte. Toate aceste simptome îngreunează abstinența.

2.8 DEPENDENTA DE MESCALINA

Mescalina sau 3,4,5-trimetoxi--fenetilamina este un alcaloid halucinogen, izolat pentru prima dată în 1896 (de către Hefter) din peyote sau peyotl (Lophophora williamsii sau Anhalonium lewinii), un cactus care crește în sud-vestul Statelor Unite și în Mexic, în zone deșertice sau în regiuni de munte. [7 Mescalina se regăsește de asemenea și în alți cactuși, cel mai celebru fiind cactusul de San Pedro sau Trichocereus pachanoi. Un alt cactus, aparținând aceluiași gen .

Compoziția chimică. Obținere

Mescalina reprezintă aproximativ 6% din planta. Extracția mescalinei, plecând de la peyote este facila:  partea superioară a plantei este uscată la soare (mescalina este stabilă în prezența căldurii, a radiațiilor UV, nevolatila), pulverizată, amestecată cu metanol pe durata unei zile, filtrată și în final extrasă în cloroform.[8]

            Sinteză chimică este lungă și dificilă. Mescalina a fost sintetizată pentru prima dată în 1919. Multe dintre experimentele efectuate au avut ca baza mescalina sintetizată, în detrimentul celei naturale.

            Cel  puțin 60 de alcaloizi au fost identificați în peyote, făcând parte în mod esențial din 2 grupe: -fenetilamine (mescalină) și tretrahidroizochinoline. Toți acești compuși  diferă de LSD și  de principalele halucinogene prin absența unei structuri indolice. Alți omologi ai mescalinei au fost identificați în peyotl: N-acetil-mescalina și N-metil-mescalina. Activitatea halucinogenă a acestor substanțe pare a fi foarte slabă.

Bucățile de cactus sunt utilizate uscate, în infuzie sau fumate. Mescalina  sintetică este comercializata sub formă de pudră albă sau colorată, comprimate, capsule sau lichid. Mescalina organică sau naturală poartă numele de mescal și este vândută în mod obișnuit sub formă de capsule . Poate fi, de asemenea  mestecata sau mărunțita  și fumată. Aproape 90% din eșantioanele de mescalina, prelevate și analizate în laboratoarele de toxicologie sunt  impurificate cu fenciclidina și LSD.

 Doza halucinogena de mescalina este de 200-500 mg, iar activitatea sa este de 4000 de ori mai slabă decât cea a compusului de referință, LSD. Efectele sunt rapide, apar în oră care urmează administrării  și persista aproximativ 12 ore. [7]

  După administarea de mescalina marcată, un procent de 87%   se regăsește în urină în 24 de ore (55-60 % sub forma netransformata). Restul este eliminat sub formă de metaboliți inactivi: acid trimetoxi-fenil-acetic (27-30 %), acid trimetoxi-benzoic, N-acetil-mescalina (0,1%), N-acetil-3,4-dimetxi-5-hidroxi-feniletilamina (5%).

Concentrațiile măsurate la 12 subiecți după ce au  absorbit 500 mg mescalina marcată au fost de aproximativ 3,8 mg/l după 2 ore și au scăzut la 1,5 mg/l după 7 ore. Timpul de înjumătățire este de aproximativ 6 ore. După absorbție, se regăsesc concentrații importante la nivelul rinichiului, ficatului și splinei. Efectul psihodisleptic maximal apare după 3-4 ore, iar metabolizarea se realizează la nivel hepatic.

Toxicitatea somatică a mescalinei este slabă, fără a putea fi comparată cu cea a compușilor de sinteză de tip Ecstasy. Ca toate stimulantele sistemului nervos simpatic, mescalina crește presiunea arterială, frecventa cardiacă și temperatura corporală. Aceste efecte sunt însoțite de crize de angoasă, tremurături, vomismente.

Efectul major al mescalinei este inducerea de halucinații vizuale, auditive și tactile, cu distorsionare a timpului și spațiului. Se observa de asemenea o distorsiune a imaginii corporale (percepție eronată a corpului), ceea ce face ca această substanță să fie testată în psihiatrie și sexologie. Tulburări ale vigilentei și o alterare a memoriei imediate au fost de asemenea raportate.

Intoxicația acută se manifesta prin tulburări neurovegetative legate de acțiunea simpatomimetică la nivel central: grețuri și vomismente care preceda halucinațiile, hipertermie, transpirații, tahicardie, anorexie, vedere dublă, hipersialoree, poliurie, flush. Aceste simptome sunt însoțite de tulburări neurologice: cefalee, parestezii, vasospasm cerebral, hiperreflexie, hiper sau hipotonie musculară, tremurături, necoordonare a mișcărilor. Doze crescute de mescalina pot provoca uscăciunea pielii, scăderea tensiunii arteriale, încetinirea ritmului cardiac și repirator. 

Utilizată în mod cronic poate precipita o psihoză la pacienții predispuși.

Mescalina nu provoacă o dependentă fizică, dar provoacă o dependentă psihică reală. Toleranța este slabă, poate exista o tolerantă încrucișată cu LSD și dimetiltriptamina. 

Nu se cunosc interacțiuni între alte substanțe și mescalina iar referitor la administarea în timpul sarcinii nu există date despre riscul administrării la om. 

CONCLUZII

Trei motive justifică necesitatea cunoașterii efectelor sociale nedorite ale abuzului de drog. Întâi intoxicația cronică poate exercita efecte adverse asupra comportamentului, ducând la șomaj, accidente la volan și probleme familiale, inclusiv neglijarea copiilor. În al doilea rând, drogurile ilicite fiind, în general scumpe, dependentul poate escroca sau fura pentru a obține bani. În al treilea rând, persoanele care fac abuz de drog au adesea relații strânse între ele, iar cele cu comportament social anterior stabil pot fi supuse la presiuni pentru a se conforma moralei antisociale sau infracționale a grupului. 

Este important ca diagnosticul dependenței de drog să se facă devreme, într-un stadiu în care toleranța nu s-a instalat cu totul, tiparele comportamentale sunt mai puțin fixe, iar complicațiile administrării intravenoase nu au apărut. Psihologul neexperimentat în tratamentul persoanelor dependente de drog nu trebuie să uite că se poate găsi în situația neobișnuită de a ajuta un pacient care urmărește să-l păcălească. Pacienții cu dependență de heroină își poate exagera nevoile cotidiene în scopul obținerii unor cantități suplimentare de drog, pentru propria lor folosință sau pentru a le vinde.

De asemenea, mulți pacienți iau mai multe droguri fără să declare aceasta. Este important de confirmat relatările pacientului despre cantitatea pe care și-o administrează prin întrebări despre perioada de când se droghează, costul preparatelor și sursa de la care și le procură; prin urmărirea consecvenței relatărilor și prin verificarea lor, ori de câte ori este posibil. 
Anumite semne clinice duc la suspiciunea că drogurile au fost injectate: urmele de înțepături și tromboza venoasă, mai ales la nivelul antebrațului, îmbrăcămintea cu mâneci lungi pe vreme călduroasă și cicatricile. 

Modificările de comportament pot, de asemenea, sugera dependența de drog. Aici sunt incluse absențele de la școală sau de la muncă și declinul ocupațional. Persoana dependentă poate, de asemenea, să-și neglijeze aspectul, să se izoleze de foștii prieteni, pentru a-și face alții în mediul drogurilor. Pot servi, de asemenea, drept indicatori actele penale minore, precum furturile mărunte sau prostituția. 

Deoarece tratamentul este dificil, un efort considerabil trebuie făcut în direcția prevenirii. În privința multor droguri, cea mai importantă măsură de prevenire – limitarea disponibilității – depinde în principal de politica guvernamentală, nu de cea medicală. Educația sanitară este esențială, consecințele psihologice care le poate avea consumul de droguri, iar toate aceste informații despre pericolele abuzului de drog trebuie puse la dispoziția tinerilor prin programele școlare și prin mass-media. Altă cale a prevenirii o reprezintă identificarea și tratamentul problemelor familiale generatoare de abuz. 

Mulți dintre cei care iau droguri își găsesc locul cu mare greutate în societatea normală. Scopul reabilitării este de a face persoana dependentă de drog capabilă să părăsească mediul viciat și să dezvolte contacte sociale noi. Dacă nu reușește acest lucru, orice tratament este, probabil, sortit eșecului. 

De obicei reabilitarea este încercată după tratamentul în comunitate terapeutică, schițat mai sus. Pacienții se angajează întâi în muncă și activități sociale într-un mediu protejat, iar apoi își iau răspunderi mai mari în ceea ce-i privește, intrând în condiții din ce în ce mai asemănătoare cu viața de zi cu zi. În acest proces gradat, găzduirea în cămine este un stadiu util. De obicei este nevoie de continuarea sprijinului social atunci când persoana face trecerea spre munca și viața normal.

Bibliografie

1. Bercheșan V., Pletea C „Drogurile și traficanții de droguri”- Pitești: Ed. Paralela 45, 1998, p. 58-59.

2. Trandafir F.D., Traficul ilicit de droguri și Terorismul, referat, UNIVERSITATEA "BIOTERRA" BUCURESTI, Facultatea de Drept, 2007

3.Birț MA, Psihiatrie. Editura Dacia. Cluj Napoca, 2001.

4. Chilvers C. et al., Antidepressant drugs and generic counselling for treatment of major depression în primary care: Randomised trial with patient preference arms. BMJ, 2001, 322(7289): 772–775.

5. Cornuțiu D., Breviar de psihiatrie. Editura Imprimeriei de Vest. Oradea; 2003.

6. Ereshefsky L., Stanford Jhee and Dale Grothe. Antidepressant Drug-Drug Interaction Profile Update. Drugs, 2005; 6 (6): 323-336.

7. Katon WJ., Clinical and health services relationships between major depression, depressive symptoms, and general medical illness. Biological Psychiatry, 2003, 54(3): 216–226.

8.Tarțău L., Durerea viscerală, Editura Junimea, Iași, 2008.